Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Tehnici de investigaţie
jurnalistică
Suport de curs
Lector universitar
Gabriela Groza
Arad - 2008
Tehnici de investigaţie jurnalistică
Aici este nevoie, mai întâi, să facem distincţia între starea de documentare
a jurnalistului care este permanentă, 24 de ore din 24, neîntreruptă, nici măcar în
somn (jurnalistul care-şi respectă profesia are întotdeauna pe noptiera de lângă
pat un creion şi o hârtie) şi documentarea direcţionată de o temă dată (ceea ce în
literatura de specialitate se mai numeşte „documentare la obiect”).
Primul sens al cuvântului „documentare” nu are... „oare de serviciu” între
8 şi 16, de exemplu, ci presupune o veghe continuă a jurnalistului, în care timp
el păstrează o antenă extrem de sensibilă, ca un adevărat radar de receptat, cele
mai îndepărtate mesaje din cosmos, orientată spre tot ce-l înconjoară. „Oricând
realitatea din jur poate oferi un argument, o sugestie, o pistă de investigaţie”[3].
Ne referim, acum, la documentarea lansată pe „o pistă de investigaţie”,
la operaţiunea de informare asupra unei teme descoperită şi propusă de jurnalist
sau cerută de conducerea redacţiei (este de preferat ca jurnalistul să fie cel care
înaintează ideile şi conducerea redacţiei să i le accepte. Ar fi o dovadă că este
informat, că stăpâneşte realitatea şi ştie să se orienteze în selecţia celor mai
arzătoare probleme ale actualităţii).
Să presupunem că un tânăr jurnalist – fie că lucrează la „secţia scrisori”
sau în altă redacţie – primeşte spre rezolvare (valorificarea publicistică) o
scrisoare a unui cititor. Ce face cu ea?
Lucrul de care se tem cel mai tare tinerii gazetari, la începutul activităţii
lor de presă, este documentarea. Explicaţia este simplă şi ea constă în
necunoaştere. Întotdeauna ţi-e teamă, te sperie ceva ce nu cunoşti, ce nu
stăpâneşti. Şi documentarea – documentarea de presă – este acest „ceva”
necunoscut care îl face pe tânărul jurnalist să fugă sau cel mult să se apropie de
ea cu rezerve. De aceea, multe din nereuşitele sale publicistice, chiar eşecurile
care însoţesc, de regulă, debutul său, au explicaţia în modul în care a fost
condusă documentarea.
Fiecare temă sau subiect reclamă o documentare adecvată, un plan de
documentare unic, adaptat la specificul temei sau subiectului respectiv, care
cuprinde cvasitotalitatea surselor de informare şi documentare stabilite de
jurnalist că ar avea legătură cu problema care-l interesează. În practică, nu se
utilizează o schemă de documentare şablon, general valabilă ca o reţetă
care, învăţată pe de rost, poate să garanteze succesul.
Este adevărat, există o „tehnologie” a documentării pe care teoretic –
mai mult în scop didactic – o putem concepe din etape şi faze, dar ea nu oferă
decât „aurul” unui drum pe care trebuie să-l parcurgă jurnalistul în momentul în
care primeşte (sau îşi propune) sarcina de a scrie un text publicistic şi până la
apariţia acestuia (uneori, prelungindu-se un timp şi după apariţie). Această
„tehnologie” despre care vom vorbi în detaliu ceva mai târziu nu indică nici
timpul necesar şi nici locurile anume, precise, pe care trebuie să le
cerceteze, obligatoriu, jurnalistul. Aceste locuri (surse de documentare)
trebuie să le descopere fiecare în etapa de elaborare a planului documentării şi,
apoi, pe întregul parcurs al procesului de documentare, aşa cum reclamă o temă
sau alta.
La începutul activităţii sale, tânărul jurnalist este tentat să facă o
documentare „după ureche”, „la întâmplare”, „de la distanţă”, întotdeauna grăbit
să încheie cât mai repede această operaţie „plicticoasă, obositoare”, care-i dă, de
multe ori, peste cap ideile de început şi care, dacă te fură, pare să nu mai aibă
sfârşit. Lui i se pare, chiar este convins, că ceea ce contează este redactarea. Cu
cât ajungi mai repede la masa de scris şi, apoi, cu textul pe biroul redactorului
şef, cu atât e mai bine, cu atât ai mai puţine date, cu atât e mai uşor să le
ordonezi logic şi interesant în respectiva creaţie publicistică. Eroare! Cu timpul,
pe măsură ce câştigă experienţă, lucrurile intră în normal şi documentarea îşi
ocupă locul pe care-l merită în procesul creaţiei jurnalistice.
Acum, însă, să presupunem că suntem în situaţia când ne lipseşte
experienţa şi tânărul jurnalist, dornic să se alăture „cauzei” cetăţeanului
nemulţumit sau „nedreptăţit” de o măsură oarecare, hotărăşte să prelucreze
scrisoarea, să-i dea adică o formă publicistică adecvată, un titlu incitant şi cu un
text redactat cu nerv, încheiat cu imperativul „să se rezolve imediat”. Stăpân pe
condei, nu îi e greu să scoată din textul scrisorii o „creaţie ziaristică” bună de
tipar.
Iată de ce este nevoie ca jurnalistul să se lămurească bine în legătură cu
problema ridicată pentru a evita eşecul unei intervenţii în gol a publicaţiei sale.
Cu alte cuvinte, să se documenteze. Şi acum să vedem CUM?
În mai multe feluri, în funcţie de experienţa pe care o are, de relaţiile pe
care le întreţine, de gradul său de informare, de importanţa pe care o acordă
temei, de interesul pe care îl poate trezi aceasta într-o masă mai mare de cititori
etc.
Cine-l ajută pe ziarist să nu cadă în „capcanele” în care-l poate arunca
scrisoarea? Tot documentarea. Dar făcută ştiinţific, după un plan bine gândit
care să cuprindă cele mai autorizate şi competente izvoare documentare şi surse
de informare legate de temă sau problemă.
În planul de documentare pe care şi l-ar face ziaristul pentru rezolvarea
scrisorii primite ar putea fi înscrise următoarele puncte:
a) contactul (telefonic) cu cetăţeanul pentru a verifica, mai întâi,
dacă există cu adevărat şi nu este o farsă (s-a mai întâmplat!) pe
care să i-o joace cineva acestuia;
b) cercetarea serviciului de documentare a redacţiei sau, în cazul
în care este specializat pe domeniu, a „băncii” proprii de date (a
„documentării personale”) pentru a lămuri ce prevede legea în privinţa
organizării serviciilor către populaţie, să nu susţină vreo idee care să
vină în contradicţie cu aceasta sau (o situaţie favorabilă pentru
jurnalist) să descopere o fisură în fundamentarea ei. În cazul în care nu
găseşte nimic, consultarea unui specialist (de preferat, neutru);
c) deplasarea în teren, la faţa locului, pentru a convinge direct că
lucrurile stau aşa cum le-a prezentat cetăţeanul şi nu cumva acesta
a exagerat intenţionat sau din lipsă de informare;
d) clarificarea problemelor care ţin de sectorul răspunzător cu
rezolvarea respectivului serviciu solicitat (cooperaţie
meşteşugărească, consiliu popular sau alte instituţii şi foruri centrale
care coordonează activitatea acestora).
Principala modalitate de documentare a jurnalistului este deplasarea
pe teren. Jurnalistul trebuie să alerge mult în căutarea noutăţilor –
principala materie primă a procesului de producţie jurnalistică. De aceea,
pentru exercitarea profesiei sale, jurnalistului îi sunt necesare „un creion, o
bună ţinere de minte, şi... o bună pereche de încălţări”[4].
El trebuie să vadă cu ochii lui, la faţa locului (simultan cu evenimentul
sau ulterior), să ia contac direct cu sursele de informare, cu martorii oculari. Şi
aceasta, eventual, după ce a consultat „buletinele agenţiei de presă, bibliotecile
şi serviciile de documentare (arhivă), fişierele şi calendarele de evenimente
(politice, economice, istorice, ştiinţifice, cultural-artistice, folclorice-
tradiţionale, astronomice-cosmice, sportive etc.) afişele publicitare sau
anunţurile de mică şi mare publicitate, scrisorile de la cititori şi relatările
corespondenţilor (acreditaţi sau voluntari), publicaţiile departamentale, judeţene
sau străine şi încă altele, cum ar fi: dosarele judiciare, unele materiale de sinteză
(economice sau de altă factură) etc., ba chiar şi unele materiale cu aparenţă
foarte prozaică, ori de îngustă specialitate cum ar fi manualele de tot felul,
rapoartele unor conferinţe ştiinţifice etc.”[5].
Datele obţinute din aceste surse clasice de informare şi care se găsesc la
nivelul administrativ oficial sunt, de regulă (şi necesar) reconfruntate de
jurnalist cu realitatea.
„Deplasarea pe teren” poate să însemne şi deplasarea la o singură sursă
după cum poate să însemne şi drumuri lungi, obositoare, la zeci şi chiar sute de
surse. Două exemple în acest sens – documentarea pentru un reportaj şi alta
pentru o anchetă – vor arăta cât de lung este, uneori, drumul documentării
jurnalistului şi cât de aprigă trebuie să fie setea lui de cunoaştere, cât de tenace
ambiţia de a merge până la capăt, de a nu se descuraja, de a nu renunţa, de a
insista până la aflarea adevărului vieţii.
Există modalităţi de documentare în funcţie de temă, de gen, de
personalitatea fiecăruia şi nu „reţete” de aplicat în orice situaţie. Ele pun în
evidenţă multitudinea surselor de informare care se află la îndemâna tuturor, nu
numai a jurnaliştilor şi care pot fi folosite într-un scop sau altul. Munca de
culegere a materialului informaţional poate fi organizată şi realizată şi de
oameni care nu au calităţi de gazetar. Oficiile de presă ale ministerelor,
purtătorul de cuvânt al unor instituţii, arhivele etc., oferă informaţii
nelimitate care dau de ştire despre o realitate sau alta. Tot acest fluviu de
informaţie capătă, însă, formă numai prin filtrarea lui în laboratorul intim
al jurnalistului care ştie şi poate să-l recreeze conform scopului pe care
acesta îl urmăreşte.
În acţiunea de documentare jurnalistică – deplasarea pe teren,
investigaţia realităţii în manieră jurnalistică, ocupă un loc central,
asigurându-i jurnalistului legătura cu viaţa. Această legătură trebuie să fie
permanentă. Numai aşa poate să-şi exercite jurnalistul profesia. Dacă este
la zi cu marile evenimente, dacă participă direct la ele sau le urmăreşte cu
continuitate, dacă cunoaşte îndeaproape munca şi viaţa oamenilor.
Pentru aceasta nu există, însă reţete. Fiecare creaţie jurnalistică cere o
altă documentare. Deci, câşi jurnalişti, atâtea metode de documentare, câte
creaţii jurnalistice, atâtea modalităţi specifice de investigare a realităţii.
Unele se folosesc „din exteriorul”, altele „din interiorul” realităţii
investigate, în acest ultim caz jurnalistul acţionând incognito.
Fie că se realizează pe o cale sau alta, o documentare de calitate este
asigurată numai în condiţiile în care jurnalistul dovedeşte:
- o profundă cultură legislativă în primul rând – ceea ce înseamnă a
cunoaşte până la amănunt litera, şi a înţelege, până la nuanţă legea şi
celelalte acte normative care reglementează domeniul sau sectorul de
activitate de care te ocupi. Neapărat înainte, nu doar în timp ce, şi cu atât
mai puţin nu doar după ce te a-i documentat;
- disponibilitatea de a recepţiona realitatea de pe teren, nevămuită de
vreo idee preconcepută. Cu alte cuvinte, să nu pleci în deplasare numai
pentru a găsi nume şi date cu care să completezi „spaţiile” libere din
articolul „ca şi scris” – când nici măcar n-ai plecat în documentare – sau pe
care l-ai mai scris de vreo câteva ori;
- să ştie să fie un interlocutor obişnuit pentru cel cu care stă de vorbă
şi nu neapărat jurnalist (chiar şi pentru simplul motiv că pe unii parteneri
de discuţie o asemenea postură îi inhibă).
Există o „tehnologie” a documentării?
Un reporter este cu atât mai bine pregătit şi îşi face cu atât mai bine
meseria cu cât stăpâneşte mai multe surse, deci mai multe modalităţi de a
obţine informaţii. Cu ajutorul surselor, reporterii obţin date şi le verifică
veridicitatea. Un redactor care ştie să valorifice sursele are toate şansele să
evite momentele de criză de subiecte.
În primul rând sursele se împart în:
1. interne – sunt chiar reporterii corespondenţi şi colaboratorii care ies
pe teren şi observă realitatea pentru a descoperi ştiri;
2. externe – sunt toate acele surse din afara redacţiei consultate de
jurnalişti.
Sursele mai pot fi:
a) directe – sunt acele surse la care ziarul, postul de radio sau
televiziune ori agenţia de presă are acces „la prima mână” (Ex. Sanevit
îşi va înceta activitatea – a declarat directorul general Mircea Roman).
b) indirecte – sunt surse „la mâna a doua” sau chiar a treia ori a patra
(Ex. Sanevit îşi va înceta activitatea, transmite Rompres (Mediafax),
citându-l pe directorul general Mircea Roman).
MELVIN MENCHER (1994) – împarte sursele în:
• fizice – constau în înregistrări, documente, lucrări de referinţă, colecţii de
ziare, observare directă
• umane – sunt autorităţile şi persoanele implicate în evenimente.
Acestea sunt adesea mai puţin credibile decât cele fizice, pentru că oamenii pot
avea anumite interese de protejat sau pot avea uneori tendinţa de a relata faptele
aşa cum cred ei că reporterilor le place să le audă.
O altă clasificare împarte sursele în:
• surse de birou (acele materiale care pot fi consultate în redacţie)
• surse de teren
În redacţiile cu pretenţii, reporterii au la dispoziţie o multitudine de
posibilităţi de documentare:
• arhiva – în care sunt stocate şi fişate, pe domenii, materiale de presă. Alte
redacţii se mulţumesc doar să îndosarieze colecţiile principalelor publicaţii.
Arhiva conţine atât materialele de presă ale instituţiei pe care o deserveşte, cât
şi pe ale altor instituţii de presă. Arhiva este foarte utilă pentru realizarea
cronologiei anumitor evenimente, a documentelor-sinteză despre acestea.
• bazele de date – sunt de mare ajutor pentru reporteri. În redacţiile moderne,
informaţiile sunt stocate pe computer, astfel încât simpla tastare a numelui unei
anumite persoane sau a unor cuvinte legate de tema de documentare „cheamă”
pe ecranul terminalului datele care se cunosc în legătură cu subiectul cercetat de
gazetar. Redacţiile care nu-şi pot permite întreţinerea unei baze de date proprii o
pot substitui conectându-se la INTERNET – o uriaşă reţea electronică ce poate fi
astăzi accesată din toate colţurile lumii. Internet-ul funcţionează ca o bază de
date globală, oferind acces la numeroase informaţii din toate domeniile.
Bibliotecile – (atunci când instituţia de presă dispune de aşa ceva).
Dicţionarele, enciclopediile, agendele de telefon, diverse cărţi de date
(precum Pagini aurii, Pagini galbene, Pagini naţionale etc., care conţin data
referitoare la diverse instituţii şi companii în domeniul public şi privat).
Referinţele bibliografice (în general dicţionarele Who’s Who despre
personalităţi din diferite domenii etc.).
Multe redacţii au în computere un departament de monitorizare a mass-
media electronice. De regulă, acest departament constă într-o cameră în care se
urmăresc pe monitoare audio şi video şi se înregistrează ştirile transmise de
principalele posturi de radio şi televiziune.
Unele instituţii de presă au în dotare un scanner pentru interceptarea
comunicaţiilor radio ale poliţiei şi pompierilor, ceea ce oferă reporterilor
posibilitatea de a afla rapid care sunt operaţiunile forţelor de ordine sau
amănunte legate de evenimente precum accidente, incendii, infracţiuni etc.
Printre sursele la care apelează jurnaliştii se numără:
1. Conferinţele de presă – participarea la conferinţele de presă este una
dintre preocupările principale ale reporterilor. În cadrul acestor organizaţii, fie că
e vorba de instituţii sau de persoane particulare, au ocazia să-şi prezinte
realizările, nemulţumirile şi opiniile, iar jurnaliştii pot pune întrebări în legătură
cu subiectele pe care le consideră interesante pentru cititori.
2. Briefing-urile (Deosebirea dintre briefing şi conferinţa de presă este că în
cadrul acestuia informaţiile oferite au, de regulă, un caracter neoficial, ziariştilor
fiindu-le permisă folosirea acestora fără citarea exactă a sursei şi doar în
contextul unui material de opinie, explicativ sau speculativ, sau ca bază de
pornire în documentare).
3. Rapoartele – în această categorie intră diversele materiale realizate de
instituţii ale statului şi de organizaţii independente: rapoarte de activitate
(precum raportul S.R.I.), rapoarte ale unor instituţii de monitorizare (precum
Comisia Naţională de Statistică), rapoarte ale Comisiilor parlamentare (spre ex.
cele privind corupţia sau evenimentele din 1989). Pot părea, şi uneori sunt
plicticoase, stufoase dar neinteresante, dar studiate cu atenţie pot oferi subiecte
„tari” de presă.
4. Comunicatele de presă – o sursă majoră de ştiri. Comunicate la fel de
frecvente ca şi conferinţele de presă. Conferinţele de presă sunt transmise
canalelor mass-media de diverse instituţii, organizaţii şi persoane particulare şi
pot anunţa un eveniment sau exprima un punct de vedere. Ele nu trebuie
publicate ca meteriale de sine stătătoare, ci tratate ca orice altă sursă. Rolul
reporterului este de a „traduce” termenii pe înţelesul publicului (cititor,
ascultător, telespectator) şi de a scoate în evidenţă informaţiile importante.
5. Broşuri, pliante, newsletters, publicaţii de promovare – acestea sunt
produse şi difuzate de unele instituţii şi companii (produse pe care le realizează).
Newsletters – reviste editate într-un stil pseudo-jurnalistic care conţin interviuri
şi alte articole menite să informeze asupra activităţii şi să promoveze imaginea
instituţiei.
- pentru promovarea imaginii respectivei instituţii şi/sau de creare a culturii
de firmă, mai degrabă decât materiale informative. Cu toate acestea jurnaliştii
pot găsi adesea informaţii utile în astfel de materiale. Ei trebuie să folosească
aceste informaţii astfel încât să nu se transforme în agenţi publicitari.
6. Politicienii şi partidele politice – sunt surse pentru o mare parte din
materialele care apar în presă. Cei mai abili dintre ei cultivă relaţiile cu presa,
pentru că apariţiile în mass-media contribuie la menţinerea sau sporirea
popularităţii. De multe ori ei întind capcane jurnaliştilor, iar aceştia cad adesori
în ele. (Apar ştiri despre ce se spune, şi nu despre ce se întâmplă în realitate).
7. Grupuri de presiune. În multe ţări ale lumii există (funcţionează) grupuri
care îşi propun influenţarea deciziilor şi a opiniei publice într-o direcţie sau alta.
Aceste grupuri (numite şi de lobby) acţionează pe lângă politicieni, dar şi pe
lângă presă, pentru că prin mass-media problemele pot ajunge mai uşor în
atenţia autorităţilor şi a publicului. Atunci când problemele ridicate de acest
grupuri sunt, într-o anumită măsură, de interes public, ele au desigur, valoare de
informaţie.
8. Universităţi şi institute de cercetare. Asemenea surse sunt ideale pentru
obţinerea de informaţii legate de invenţii, descoperiri, sondaje, cercetări
ştiinţifice.
9. Alţi ziarişti. În ciuda concurenţei, solidaritatea de breaslă funcţionează,
de regulă, şi printre jurnalişti. Este puţin probabil ca un ziarist care cunoaşte
amănunte despre un subiect care te interesează să nu-ţi ofere informaţii.
10. Alte publicaţii, posturi de radio sau de televiziune, agenţii de presă.
Lectura zilnică a presei, ca şi urmărirea programelor de ştiri din audiovizual
constituie o sursă inepuizabilă de idei pentru jurnalişti. O ştire mică poate fi
punctul de pornire pentru o mare lovitură de presă.
O sursă valoroasă de informaţii pentru instituţiile mari de presă o constituie
ziarele locale, mai ales atunci când publicaţia sau postul respectiv nu are
corespondenţi locali. Adeseori, ştirile apărute în astfel de ziare sunt de interes
pentru un public mai larg. Ziarele centrale preiau de multe ori informaţii din
presa locală, sau îşi trimit reporterii pe urma unor semnale apărute în publicaţiile
de provincie.
Ziarele şi revistele specializate conţin, de asemenea, în multe cazuri,
informaţii care pot fi valorificate de presa de larg interes. (Ex. cu medicamentul
pentru dureri lombare).
Parcurgerea atentă a anunţurilor de mică publicitate poate, de asemenea,
să ofere surprize. (Ex. cu anunţul însoţitori pentru oameni/afaceri străini –
rezultă servicii sexuale).
11. Oamenii obişnuiţi – martori ai unor fapte despre care reporterul se
documentează. Oamenii obişnuiţi pot furniza subiecte extrem de interesante (Ex.
cu studentul, bătrâna, copilul străzii).
Una dintre practicile jurnalistice curente este microtrotuarul sau „vox-
pop”-ul (de la latinescul «vox populi») care constă în realizarea unor scurte
interviuri cu oameni de pe stradă, în legătură cu o anumită temă. Aceste mici
sondaje au meritul de a conferi materialelor jurnalistice o notă mai umană, de a
lua în considerare, fie în mod simbolic, reacţiile populaţiei faţă de temele
acoperite de gazetari.
Alte surse uzuale ale jurnaliştilor sunt ministerele şi alte instituţii oficiale,
sindicatele, poliţia, salvarea, spitalele de urgenţă, organizaţiile
neguvernamentale.
MIJLOACELE DE DOCUMENTARE
Redacţiile sunt tot mai asaltate de mesaje de tot felul. Cu toate acestea,
ştirile cu adevărat importante îşi păstrează răul obicei de a nu veni nechemate în
redacţie. De aceea, reporterii trebuie să le caute. În jargonul profesiei,
această activitate se cheamă documentare.
„Adunând doi cu doi, punând un munte de întrebări pretutindeni,
aşteptând şi, în fine, găsind ceea ce trebuie, iată cum se prinde vulpea de
coadă”. TOM CLARKE
Colectarea informaţiei se face prin:
- intervievare
- observare
- consultarea documentelor oficiale, a jurnalelor private, a memoriilor de
activitate, a scrisorilor, cărţilor, atlaselor, hărţilor, enciclopediilor de tot
felul, statisticilor, revistelor, ziarelor, arhivelor şi bazelor de date
computerizate, a Internetu-lui şi chiar a coşurilor de hârtii.
1) OBSERVAŢIA
După majoritatea lucrărilor de specialitate, prima şi cea mai la îndemână
metodă de documentare este observaţia.
Cu un ochi mereu la pândă un reporter va observa cu uşurinţă un amănunt care
scoate în evidenţă chiar trăsătura principală a unui fapt, a unui personaj. El se
obişnuieşte, treptat, să reţină concretul. Experienţa scrisului îl va învăţa că un
jder îi spune mai mult decât un animal de pradă, că purpuriu e mai relevant
decât roşu aprins şi va şti, aşa cum recomandă un studiu american, să-şi descrie
atât de exact mama, încât un străin să o recunoască fără greş pe un aeroport
aglomerat (Manualul pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est, p. 39).
2. RECONSTITUIREA
Munca de reconstituire este una de rutină, ceea ce presupune căutarea
„metodică” a ştirilor (Marc Capelle, 1996, p. 48). Totul porneşte scrie Capelle,
de la faptul că jurnalistul trebuie să de-a telefonul potrivit persoanei
potrivite înaintea tuturor celorlalţi confraţi.
Ideal ar fi ca reporterul să se afle „atunci când trebuie, acolo unde
trebuie” (Mihai Coman, 1996, p. 60 - „Din culisele celei de-a patra puteri”). De
regulă însă reporterul se află în situaţia de a reconstitui evenimentul pe care
tocmai l-a ratat şi de a scrie, de aceea „povestea unei povestiri”. Adică să se
bazeze pe relatările martorilor. Mult mai probabil apare, în schimb, posibilitatea
ca el să dea telefonul care trebuie, când trebuie şi cui trebuie. Trebuie să se
familiarizeze foarte bine cu mediul în care trăieşte şi, mai cu seamă, cu cel
de care răspunde, de mediul pe care trebuie să îl „acopere” ca reporter.
Pentru aceasta el trebuie să pună zilnic zeci de întrebări unor surse pe care,
altminteri, e dator să le cultive asidiu, să aibă o agendă doldora de numere de
telefon şi adrese, să trimită, de sărbători, zeci şi chiar sute de felicitări, nu în
dreapta şi stânga, ci precis adresate, să stea la şuetă la o cafea ori de câte ori
timpul îi îngăduie.
„Singura întrebare stupidă este aceea pe care nu o puneţi”, îi încurajează
pe reporterii timizi bibliografia de specialitate (Manualul pentru ziarişti din
Europa Centrală şi de est, p. 73).
„Nu vă temeţi că păreţi proşti atunci când puneţi întrebări” – David
Randall ( Jurnalism universal, 1996, p. 44).
Este de preferat ca atunci când jurnaliştii nu înţeleg ceva, să întrebe în
timpul interviului sau chiar în timpul conferinţei de presă. În general, sursele
sunt pregătite să explice jurnaliştilor termenii, noţiunile, conceptele specializate
şi o vor face chiar cu plăcere, pentru că întrebările denotă interesul nedisimulat
pentru subiectul abordat. În unele cazuri, reporterul nu obţine nici o informaţie,
ci cel mult un capăt de fir dintr-un ghem pe care nu ştie când şi dacă îl va
desfăşura.
II. RELAŢIA REPORTER – SURSĂ
PROTEJAREA SURSELOR
REŢEAUA DE SURSE
ELEMENTE DISTINCTIVE:
1. CERCETAREA ORIGINALĂ. Nu există un rezumat sau gruparea
unor descoperiri şi date datorate altora, ci o cercetare originală efectuată de
reporteri care folosesc adesea materialul cel mai bun. Poate fi vorba de o
intervievare exhaustivă sau de o alăturare şi comparare a faptelor şi cifrelor. În
multe cazuri, roadele şi originalitatea vin din descoperirea, pe baza datelor
disponibile, a unor scheme şi conexiuni pe care nimeni nu le-a mai observat.
2. SUBIECTUL IMPLICĂ POTENŢIALE NEREGULI SAU
NEGLIJENŢE, DESPRE CARE NU EXISTĂ DOVEZI
Adesea bănuim că s-a comis o ilegalitate sau o neglijenţă, dar nu avem
nici o dovadă şi nici altcineva nu le posedă. Trebuie strânse dovezi, iar asta va
cere mai mult timp şi efort decât în mod normal. S-ar putea, de asemenea, să fie
nevoie de mai mulţi reporteri. În mod clar, nu trebuie pierdut timp dacă subiectul
nu este o problemă de importanţă pentru cititori.
3. CINEVA ÎNCEARCĂ SĂ ŢINĂ INFORMAŢIILE SECRETE
Aceasta este o caracteristică a jurnalismului în general. O definiţie a ştirii,
la urma urmei, poate fi „acel ceva pe care cineva cu siguranţă nu vrea să-l
publici”. În munca gazetărească de zi cu zi există totuşi, pentru o serie întreagă
de motive practice, un punct în care te opreşti şi realizezi ce ai aflat sau n-ai
aflat.
Jurnalismul de investigare începe în punctul în care rutina zilnică
încetează. Nu acceptă secretomania şi refuzul autorităţilor de a furniza
informaţii. Le află singur.
*
La finalul interviului este indicat să-l întrebăm pe interlocutor dacă mai
are ceva de adăugat. Nu de puţine ori va spune lucruri la care nu te-ai gândit.
Dacă sunt întrebări la care nu a răspuns sau a răspuns neconvingător, arată-ţi
discret dezamăgirea că nu le-ai lămurit pe acestea. Îl atenţionezi astfel că
materialul tău s-ar putea să fie critic, dar că vina va fi în bună măsură a lui. Şi
cere-i permisiunea să-l mai contactezi pentru eventuale precizări sau pentru
lămuriri suplimentare: asta îţi poate lăsa uşa deschisă chiar şi după ce materialul
va fi apărut. Dacă ai fost onest atunci când l-ai scris, „ţintei” îi va fi greu să te
acuze de incorectitudine şi, cel mai probabil, o vei putea căuta şi a doua oară.
REDACTAREA
I. BUNA-CREDINŢĂ
Jurnalistul nu trebuie să fie onest doar faţă de receptor şi faţă de ţintă. Cei
pe care el îi foloseşte, sub o formă sau alta, ca surse orale sunt încurajaţi,
îndeobşte, de încrederea pe care atitudinea jurnalistului le-o inspiră. Ziaristul
trebuie să aibă şi aici câteva reguli prin care să gestioneze cu bună-credinţă
relaţiile cu sursele sale.
a) Protejarea surselor. Angajamente luate faţă de surse.
Iată câteva lucruri care „nu se fac” atunci când foloseşti informaţii de
la surse orale:
- Nu atribui niciodată sursei tale o altă calitate decât cea pe care o are, în
dorinţa de a demonstra publicului că ai apelat la experţi.
- Nu atribui sursei presupunerile şi comentariile tale. Fiind riguros atunci
când o citezi, fii atent cum reformulezi atunci când îi rezumi afirmaţiile fără
ghilimele.
- Nu scoate din context afirmaţii ale sursei dacă acest fapt este de natură
să altereze sensul celor declarate de aceasta.
- În cazul că ai căzut de acord cu sursa că unele informaţii pe care ţi le-a
dat sunt off the record, nu-ţi încălca niciodată promisiunea. Mai bine fii precaut
atunci când negociezi cu sursa decât să nu respecţi înţelegerea cu aceasta.
- Nu divulga niciodată numele sursei de la care ai resuşit să smulgi
informaţii abia după ce i-ai promis anonimatul.
- Atunci când sursele tale sunt în pericol de a fi deconspirate, nu le
abandona. Ajută-le. Un artificiu la redactarea articolului, prin care să sugerezi că
informaţia vine dintr-o altă zonă decât cea pe care ai exploatat-o, îi va deruta pe
cei interesaţi să-ţi identifice sursa. Aceasta pentru că, deseori, autorităţile sunt
mai preocupate să identifice sursa scurgerii de informaţii decât să ia vreo măsură
care să stopeze abuzul despre care se relatează în articolul de investigaţie.
- Nu accepta niciodată vreun avantaj material, cât de modest, de la
sursele tale. Ai putea fi acuzat că un banal prânz, luat împreună cu aceasta a fost
preţul pe care sursa şi l-a plătit pentru a publica o investigaţie care-I serveşte
interesul.
Aceste reguli trebuie să fie de la sine înţelese în activitatea unui jurnalist
de investigaţie dependent mereu de încrederea surselor sale. Ele stabilesc
raportul dintre jurnalist şi sursă şi asigură cadrul în care fiecare, din cei doi îşi
face treaba.
b) Etica investigaţiei sub acoperire
Din punct de vedere deontologic, jurnalistul care face o investigaţie sub
acoperire are de urmat o regulă de fier: Nu fi provocator. Numai dacă el poate
respecta din capul locului această regulă poate trece la acţiunea în sine. Dat fiind
că o astfel de documentare presupune elaborarea unei situaţii în care ziaristul
urmează să intre incognito, garanţia dintre scenariu şi provocare e adesea
şovăielnică. Jurnalistul nu trebuie să uite că el intră în acea situaţie ca să
constate ceva anume, nu să comită el însuşi sau să provoace pe altcineva la o
ilegalitate. De asemenea, scenariul pe care el îl anticipează trebuie să fie unul
firesc, în care sursele şi „ţinta” să reacţioneze „natural”, conform informaţiilor
primite. Dacă jurnalistul îşi provoacă şi îşi împinge, cu orice preţ, protagoniştii
către o anumită reacţie, el nu mai poate relata despre cum se petrec de obicei
lucrurile în acel sistem.
Nu mai vorbim de cazurile în care ziaristul de investigaţii comite el însuşi
o ilegalitate doar din dorinţa de a crea o situaţie în care realitatea să se supună
punctului său de vedere.
B. Bibliografia cursului
[1]
Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Ed. Academiei RSR, 1975, p. 275
[2]
Cuvântul „documentum” care se află în originea cuvintelor document-documentare are o multitudine de
sensuri de la indiciu, dovadă până la lecţie, învăţătură, model, exemplu. Pentru jurnalist, orice poate constitui
„document” în măsura în care poate demonstra o idee.
[3]
Ioan Erham – „Să vrei să ştii, să fii în stare să cunoşti, să înţelegi, să exprimi realitatea, adevărul”, Presa
noastră nr. 12
[4]
Citat după Hemingsay, folosit de Virgil Dănciulescu în cadrul dezbaterii organizate de Facultatea de ziaristică
în 1980
[5]
I. Butnaru – Izvoarele „portofoliului de idei” – Presa noastră nr. 5/1977, p. 43.
[6]
O informaţie de calitate trebuie să fie:
- consistentă (suficient de cuprinzătoare pentru a putea furniza cât mai multe cunoştinţe);
- relevantă (să poată furniza date esenţiale, semnificative despre faptele sau fenomenele ce formează obiectul
informaţiei);
- exactă (conţinutul ei să reflecte situaţia reală a fenomenului);
- accesibilă (redată într-un limbaj care să o facă înţeleasă de către o masă cât mai mare de oameni);
- clară (să nu dea naştere la alte interpretări decât cele care se urmăresc).