Originile interviului, în accepţiunea modernă a termenului, dacă ar fi să le dăm crezare

gazetarilor americani, trebuie identificate încă de la întâlnirea lui Moise cu Dumnezeu pe

Muntele Sinai. Jurnalistul John Christie vede în această întrevedere una dintre mărcile
profesionalismului în presă, intervievatorul căutând să obţină de la personalităţi informaţii
inedite, controversate.
Etimologic, termenul “interviu” provine de la franţuzescul entrevue şi desemnează o
întrevedere directă, faţă în faţă, între două sau mai multe persoane. Situaţia prezintă o anecdotică
aparte: deşi de origine franceză, termenul s-a impus, atât în practica anglo-saxonă, cât şi în cea
franceză, în varianta engleză – interview.
Dar ce este interviul?
„Interviu, interviuri = n. convorbire a unui ziarist cu o personalitate politică, culturală etc.
(care este publicată în presă, transmisă la radio sau la televiziune); (p. ext.) articol într-o
publicaţie periodică care redă o astfel de convorbire [Din engl., fr. interview][1]
„Interviews = deşi există multe tipuri de interviuri şi diverse motive pentru realizarea lor,
scopul comun rămâne adunarea informaţiilor şi înţelegerea altor persoane, printr-un proces
planificat de întrebări şi răspunsuri”[2].
Definiţiile, acoperind toată gama situaţiilor interacţiunilor verbale intrepersonale, diferă
prin preeminenţa acordată, de la caz la caz, uneia dintre cele două componente: întrebare sau
răspuns. Deosebirea între dialogurile cotidiene şi cele instituţionalizate o găsim, aşadar, în
variaţia cantitativă a unuia dintre cei doi vectori. T. Vlad, într-o lucrare ce analizează interviul în
evoluţia sa de la Platon până în zilele noastre, consideră că “în cadrul dialogului comun, al
conversaţiei cotidiene – putem vorbi despre o anume superioritate a răspunsului (…), în vreme
ce în situaţiile (sub o formă sau alta) instituționalizare, întrebarea dobândește un rol cel puțin la
fel de consistent”[3].
Definiţiile aplicate dialogului, cel puţin în situaţiile instituţionalizate (interviuri de
angajare, formulare etc), surprind, aproape toate, raportul bidirecţional dintre actorii implicaţi în
acest proces, pe de o parte, şi relaţia lor direct dependentă de contextul socio-cultural în care se
desfăşoară dialogul pe de altă parte. Dialogul, reliefând destinatarul, trimite „la situaţia alocutivă,
utilizează simultan mai multe cadre de referinţă şi se caracterizează prin prezenţa elementelor
metalingvistice şi prin frecvenţa formelor interogative”[4].
Despre importanţa alternanţei răspuns-întrebare vorbea, încă din anul 1940, cercetătorul
rus Mihail Bahtin: “În viaţa reală a limbajului, orice comprehensiune concretă este activă; ea
implică ceea ce trebuie înţeles în orizontul obiectual-expresiv propriu şi este indisolubil legată de
un răspuns, de o obiecţie sau de o consimţire motivată. Într-un anume sens, primatul aparţine
răspunsului, ca principiu activ”[5].
 Interviul este, din această perspectivă, o “interacţiune subiectivă circumstanţială, socio-
cultural situată şi situantă pentru protagonişti, integrând, în grade diferite, un demers comun de
simbolizare care mediază şi orientează interacţiunea”[6].
În practica mass-media, interviul este perceput ca o conversaţie planificată şi controlată
între două persoane, care are un anumit scop, cel puţin pentru unul dintre participanţi. Nu orice
delaraţie este un interviu, trebuie să existe o structură dialogală a declaraţiei pentru ca aceasta să
emită pretenţii de interviu.
Dar, “interviul nu este un gen jurnalistic veritabil decât dacă este prezentat ca atare într-
un întreg articol sau într-o porţiune importantă a unui articol. Se înţelege de la sine că orice sau
aproape orice reportaj include interviuri, discuţii cu persoane bine informate, dar care, de regulă,
nu sunt citate. Interviul, în adevăratul său sens, considerat deci ca un tip special de reportaj, are
drept scop să dea cuvântul unei personalităţi”[7], să lămurească o situaţie, să pună în valoare pe
cineva sau toate acestea la un loc. În aceste condiţii, reporterul are misiunea să incite
la conversaţie persoana intervievată, să o determine să spună ceea ce ar putea interesa publicul
larg.
Interviul poate fi înţeles aşadar ca un tip de reportaj, foarte redus, în care nu e permisă
existenţa unor timpi morţi. Reporterul nu trebuie să-şi permită, nici sieşi şi nici intervievatului,
momente de relaxare, acest tip de articol solicitând, în cel mai înalt grad, atenţia consumatorului
de produse mediatice, atenţie direct proporţională cu capacitatea reporterului de a stârni interes,
prin întrebări bine formulate şi adresate la momentul optim.
Realizarea unui interviu depinde de corelarea anumitor factori. Reporterii ar trebui să ştie
că de prima întrebare atârnă tot restul interviului. De aceea, ziariştii cu experienţă recomandă, ca
atitudine profesională, începutul discuţiei cu un schimb de amabilităţi, care să destindă atmosfera
şi să contribuie la găsirea unui ton potrivit. Pentru a testa buna-credinţă a interlocutorului în
debutul conversaţiei se adresează întrebări la care reporterul cunoaşte deja răspunsul. De altfel,
pe tot parcursul interviului, întrebările trebuie adresate cu aerul că, reporterul fiind documentat,
cunoscând adică răspunsul, nu aşteaptă decât o confirmare. Se va evita astfel situaţia de a fi
indus în eroare de către intervievat.
Dar, dacă documentarea poate rezolva această situaţie de inducere voită în eroare, există
alte cazuri în care jurnaliştii se pot lăsa uşor păcăliţi. Unul dintre pericolele la care sunt supuşi
frecvent gazetarii îl reprezintă sondajele de opinie elaborate sau comandate de grupuri cu
interese speciale, sondaje utilizate de multe ori ca puncte de plecare în obţinerea unor interviuri
sau ca materiale auxiliare ale acestora. Agenţia de ştiri Associeted Press, conştientă de acest risc,
recomandă reporterilor săi să solicite răspuns la următoarele întrebări, înainte de a utiliza
asemenea materiale[8]:
 1) Câte persoane au fost intevievate şi cum au fost ele selectate? Sondajele efectuate pe
eşantioane mai mici de 384 de persoane, alcătuite prin selecţie aleatorie, pot avea o marjă
de eroare foarte mare.
2) Când a fost realizat sondajul? Opiniile se schimbă foarte repede într-un timp foate scurt.
3) Cine a plătit sondajul? În cazul celor comandate de către particulari, reporterii trebuie să
fie sceptici şi să încerce să afle dacă sunt oferite publicităţii toate datele aflate sau clienţii
au efectuat anumite trunchieri.
4) Care este marja de eroare?
5) Cum a fost efectuat sondajul? Prin telefon sau faţă în faţă? Pe stradă, în magazine sau la
domiciliul celor selectaţi?
6) Cum au fost formulate întrebările şi care a fost ordinea lor? A elabora întrebări este o
artă, care poate fi adeseori convertită într-o artă a manipulării.
Pentru a evita eventualele situaţii de prezentare incorectă a rezultatelor unui sondaj, agenţiile
care prestează asemenea servicii au introdus în contracte o clauză care prevede următoarele:
“Dacă apar astfel de prezentări incorecte, noi (agenţia) vom publica versiunea corectă, fără a ne
declina răspunderea pentru confidenţialitatea clientului în toate celelalte aspecte”[9].
Interviurile, realizate de regulă între două persoane, faţă în faţă sau la telefon, au drept scop
obţinerea de informaţii (opinii sau reacţii), ca şi clarificarea şi transmiterea lor pentru o bună
informare a publicului. Aceasta înseamnă că auditorii aşteaptă ca un interviu să le explice un
fenomen natural, să contureze personalitatea cuiva, să demaşte anumite jocuri de culise etc.
Rezultatul activităţii de intervievare depinde în mare măsură de pregătirea prealabilă – de
intermediere şi de documentare – şi, abia apoi, de tehnica de conversaţie. Intermedierea
presupune identificarea unui subiect şi stabilirea grupului de persoane interesat de acesta.
Următorul pas va fi găsirea unui interlocutor îndreptăţit să vorbească despre tema aleasă şi ale
cărui opinii să prezinte un potenţial interes pentru publicul-ţintă.
În practica jurnalistică, etapele par a fi ameţitor inversate, luându-se ca punct de plecare, de
prea multe ori, interlocutorul, omiţându-se astfel două etape elementare ale procesului de
intervievare: selecţia temei şi, mai ales, identificarea grupului-ţintă de receptori.
Ce presupune documentarea? Reporterii trebuie să cunoască tot ce s-a scris despre temă, iar
dacă până în acel moment ea nu a făcut subiectul altor articole, informaţii utile se pot obţine de la
familie, de la prieteni, rude, vecini, colegi de muncă, foşti profesori etc. După o cunoaştere
sumară a subiectului şi a contextului său, este necesară identificarea întrebărilor la care nu s-a
răspuns încă. Dacă totuşi există o serie de întrebări revelatorii pentru subiect ce trebuie reluate,
interesantă şi inovatoare va fi atunci forma răspunsurilor şi maniera de redactare a întrebărilor.
Documentarea permite reporterului realizarea unei liste cu întrebări posibile, care va constitui
planul interviului, întrebările mai importante memorându-se. “În cursul conversaţiei, nu trebuie
uitate întrebările pregătite în prelabil, dar, totodată, nu trebuie nici să ne ţinem strict de acestă
listă. Pe măsură ce se vor obţine răspunsuri, vor apărea elemente neprevăzute care vor face
inutile unele întrebări sau vor necesita altele noi”[10]. Rezultatul poate fi, în aceste condiţii, un
articol mai reuşit decât a fost el conceput iniţial de către reporter.
Pentru că deseori apar momente tensionate, interviurile se realizează, de regulă, faţă în faţă şi
nu la telefon, variantă în care există riscul ca intervievatul să întrerupă convorbirea, pentru
reluarea căreia va fi necesară o nouă procedură de contact. Un alt motiv care impune preferinţa
pentru interviul direct, nemediat de telefon sau de alte mijloace de comunicare moderne (precum
internetul), îl constituie posibilitatea de a nota atmosfera şi caracterul interlocutorului, gesturile,
îmbrăcămintea, ambianţa, elemente care vor ajuta la redarea scenei pentru cititori şi vor impune
tonul interviului – oficial sau familial – precum şi ritmul său – egal sau sacadat.
Intervievatorul se confruntă, în general, cu două situaţii: “încercarea de a se impune, de a perora
el însuşi, de a-l domina pe intervievat” sau cu “un exces de timiditate şi de reţinere, care are
drept rezultat faptul că intervievatul vorbeşte vrute şi nevrute, după capul lui”[11]. Alte două
greşeli, care apar cu frecvenţă deosebită mai ales în audiovizual, şi asupra cărora avertizează
şi T. Vlad[12], sunt legate de rolul jurnalistului în medierea conversaţiei; astfel, avem, pe de o
parte, o atitudine de pasivitate, concretizată în întrebări previzibile, care nu aduc nimic nou nici
la nivelul răspunsurilor, şi, pe de altă parte, o atitudine de egocentrism din partea jurnalistului,
vădită în abundenţa de opinii şi puncte de vedere personale, irelevante pentru receptor, care nu
doreşte să vadă un reporter-protagonist, ci un reporter-martor.
Fără a fi confundată cu specializarea, documentarea presupune însuşirea anumitor termeni
sau elemente, în funcţie de tema sau personalitatea abordată, care să faciliteze procesul de
„vulgarizare” a informaţiilor obţinute. Marcel Tolcea vede în documentare:
 „o abordare obiectivă sau factuală – date, cifre, nume, rapoarte etc. cu privire la temă,
ce se pot găsi în cărţi, reviste, baze de date;
 o abordare „personalizată” – mărturii ale celor apropiaţi cu privire la pasiunile,
ticurile, reacţiile, micile „secrete” ale unei personalităţi”[13].
Şi totuşi, documentarea nu trebuie privită ca un scop în sine, nu acesta este mesajul pe
care reporterul urmăreşte să îl transmită cititorilor. Documentarea este motorul pentru obţinerea
informaţiilor şi transpare, vizibil, în lead (chapeau) şi în modul de formulare a întrebărilor.
Este important, aşadar, ca reporterul să nu piardă nici un moment controlul, iar intervenţiile sale
să fie documentate, impersonale, scurte şi la obiect.
Simplificând observaţiilor anterioare, putem schiţa, în linii mari, etapele fundamentale ale
realizării unui interviu:
 1) Găsirea subiectului sau a persoanei potrivite. Fiecare reporter are anumite criterii după
care se ghidează în alegerea interlocutorilor; uneori contează notorietatea, personalitatea
intervievatului sau autoritatea informaţiei obţinute, alteori realizările deosebite,
participarea la un eveniment neobişnuit sau simţul umorului, capacitatea de a crea
atmosferă.
2) Precizarea temei dialogului. Alegerea temei impune şi o opţiune în privinţa atitudinii faţă
de interlocutor, care poate fi de simpatie nedisimulată, de obiectivitate ori de confruntare.
Această etapă precede de multe ori, în mod firesc, desemnarea intervievatului, cu
precădere în situaţiile când evenimentul este important prin el însuşi şi mai puţin prin cei
implicaţi în desfăşurarea lui.
3) Obţinerea de la intervievat a mai multor informaţii decât au obţinut alţii şi chiar a mai mult
decât ar dori sau ar crede el însuşi că poate spune.
Documentarea este vitală: nici un interviu nu se poate construi fără ca între participanţi să
existe un set minim de cunoştinţe reciproce. Dar, dacă pentru protagonistul interviului este
uneori suficientă simpla recomandare/prezentare a jurnalistului, pentru acesta din urmă lucrurile
devin mai complicate. Orice informaţie poate constitui un bun prilej pentru obţinerea de alte
informaţii, datele înlănţuindu-se, în mod logic, dar, cu siguranţă, lipsa întrebărilor din partea
reporterului – generate de o lacună în documentare – nu poate avea ca rezultat decât ratarea
interviului. Nu de puţine ori s-a întâmplat ca, după luni întregi de solicitare a unui interviu unei
personalităţi, când aceasta îşi dă în sfârşit acceptul, intervievatorul să nu se aleagă cu nimic
publicabil, datorită documentării superficiale sau inexistente, ajungând uneori să fie chiar dat
afară din biroul acestuia şi din redacţie.
Cheia oricărui interviu este a-l convinge pe partener să vorbească, să coopereze în vederea
obţinerii unui text interesant pentru auditor.
Pentru aceasta, reporterul, îmbrăcat corespunzător, adecvat adică locului şi ţinutei
partenerului, trebuie să ştie să pună întrebări. Cele mai bune sunt acelea care pornesc din
curiozitatea firească a jurnalistului, dar care nu-l implică emoţional. O întrebare este cu siguranţă
bună dacă cititorul are senzaţia că şi el ar fi adresat aceeaşi întrebare, în locul reporterului. De
asemenea, întrebările trebuie să demonstreze faptul că reporterul s-a documentat, iar
interlocutorul trebuie să fie interesat de răspunsul pe care-l va da. Există persoane experimentate
în a da interviuri şi care par că răspund la întrebări, când, de fapt, nu spun nimic la obiect. De
aceea, atenţia jurnalistului va fi mereu trează, pândind neconcordanţele sau reaua-credinţă
evidentă. Apoi, în funcţie de intervievat, jurnalistul se efasează sau „aruncă” cu întrebări. Dacă
nu i se răspunde la o întrebare, aceasta va fi reformulată şi reluată în alt moment al interviului,
până când va primi răspuns. Uneori, se poate recurge la pauze sugestive: după câteva secunde de
expectativă, înţelegând că i se solicită detalii în plus, interlocutorul va completa răspunsul.
Secretul este să se păstreze tăcere cât mai mult timp.
Fiecare întrebare are un moment optim în care poate fi adresată, moment ce nu trebuie ratat.
Apoi, important este ca toate întrebările să fie înţelese, să nu existe îndoieli sau nedumeriri de
nici o parte. Pentru evitarea acestor situaţii, cel ce realizează interviul va cere explicaţii, mai ales
în cazul subiectelor tehnice. Reporterul, în virtutea faptului că lucrează pentru un public foarte
divers ca grad de cultură, educaţie şi statut social, se îndepărtează de informaţia „de azi pe
mâine” şi intră în domeniul vulgarizării, pentru care interviul e un instrument eficient.
Jurnalistul nu scrie pentru elite, ci pentru publicuri cât mai largi, alcătuite din cetăţeni obişnuiţi,
caracterizaţi printr-o capacitate de atenţie limitată, prin preferinţa pentru divertisment, în
detrimentul instruirii şi prin pierderea interesului faţă de materialele care solicită eforturi
intelectuale. Astfel, “ziaristul intervine ca un intermediar necesar. Mai întâi, va şti să pună
anumite întrebări pentru a clarifica subiectul; apoi, după ce le va fi înţeles, va reorganiza faptele
sau ideile într-un limbaj pe înţelesul publicului”[14].
Persoanele neobişnuite cu interviurile au nevoie de un tratament special: acestora li se vor
adresa întrebări care să le încurajeze în a vorbi despre sine, să le îndemne la confesiuni, de genul:
“Care este cea mai dificilă experienţă pe care aţi avut-o?”. Tot pentru a le incita şi a le determina
să reacţioneze, reporterii experimentaţi folosesc întrebări trucate, care solicită răspunsuri
defensive: “Cutare spune despre dvs… Ce părere aveţi?”.
Succesiunea tipurilor de întrebări are un rol major în forma şi calitatea materialului final.
Indiferent de strategia aleasă, se vor ivi întotdeauna momente într-un dialog când
interlocutorului trebuie să i se solicite mai multe detalii, mai multe explicaţii ori răspunsuri
tranşante.
În tentativa de a clasifica întrebările se porneşte, în mod curent, de la criteriul dependenţei
sau independenţei lor ca propoziţii în frază. Astfel, distingem, mai întâi, întrebări principale şi
întrebări subordonate.
Întrebările principale cuprind mai multe subtipuri de întrebări:
 întrebări deschise – sunt cele care oferă intervievatului posibilitatea de a-şi exprima,
detaliat, punctul de vedere în legătură cu un subiect.
 întrebări închise – când este necesar un răspuns de tipul “da” sau “nu”.
 întrebări directe – îl implică în mod nemijlocit pe interlocutor, solicitându-i-se să-şi
descrie propriile trăiri;
 întrebări indirecte – interlocutorul este implicat direct fără însă ca întrebarea să i se
adreseze în mod explicit.
În studiile britanice, clasificările grupează întrebările într-un scenariu propriu, fără un criteriu
evident, în afara utilizării lor:
 întrebări deschise
  întrebări închise
 întrebări primare – introduc subiectul fiecărui aspect nou adus în discuţie;
 întrebări subsidiare – urmează răspunsurilor întrebărilor primare;
 întrebări neutre – nu sugerează nici un răspuns aşteptat;
 întrebări conducătoare – sugerează interlocutorului răspunsul aşteptat şi nu sunt folosite
 în interviurile de cercetare[15].
În general, sunt recomandate întrebările cu final deschis, adică cele la care nu se poate
răspunde doar prin “da” sau “nu” şi care oferă intervievatului posibilitatea de a se exprima pe
larg asupra unui subiect pe care îl cunoaşte. Dintre aceste întrebări, cele mai importante
sunt:”Cum?” şi “De ce?”, care solicită o opinie sau un motiv pentru o anumită acţiune, dar şi
“Cum v-aţi simţit în acel moment?”, “Aţi lua aceeaşi hotărâre şi a doua oară?”, “Ce v-a
surprins?”.
Întrebările subordonate prezintă, la rândul lor, mai multe variante:
 de clarificare – vizează obţinerea unor reformulări ori a unor precizări suplimentare;
 de amplificare – reclamă dezvoltarea unui răspuns anterior;
 de confruntare – sugerează un punct de vedere diferit de al interlocutorului şi generează
replica acestuia.
Raportul cantitativ dintre întrebările principale şi cele subordonate poate oferi indicii asupra
modului de structurare a planului, dominanţa celor dintâi semnificând o greutate în comunicare a
reporterului, incapacitatea detaşării de plan, ceea ce are drept rezultat un dialog rigid, cu
răspunsuri ce nu pot fi fructificate. Dimpotrivă, un număr mai mare de întrebări secundare
denotă flexibilitatea jurnalistului, atenţia lui în a selecta şi puncta detaliile considerate relevante
ce apar pe parcursul convorbirii.
Apoi, indicaţii pot veni şi din utilizarea cu o frecvenţă mai mare a celorlalte variante de
întrebări. Întrebările deschise pot fi semnele ale unei atmosfere destinse, ale unei atitudini de
participare deplină a intervievatului. Şi invers, cele închise demonstrează o atitudine defensivă a
interlocutorului, motiv pentru care ziaristul se vede obligat să îndrepte discuţia într-o zonă unde
poate obţine răspunsuri categorice, neechivoce.
Pe lângă aceste clasificări, mai există o gamă întreagă de altele, adiţionale, cuprinzând întrebări
ce pot furniza răspunsuri mai detaliate, absolut necesare în economia textului jurnalistic.
1) în funcţie de scop:
 factuale sau de informaţie (oferă date concrete);
  de opinie (prezintă punctul de vedere al unui specialist);
 de mărturie (reprezintă confirmarea unei informaţii);
 de motivaţie (oferă motivele, cauzele unei acţiuni, decizii, intenţii etc );
 de urmărire (clarifică o chestiune discutată anterior);
  de completare (se adresează, de regulă, la sfârşitul interviului).
2) în funcţie de rolul lor:
 de atac (prima întrebare);
 de sprijin (îl ajută pe intervievat să fie clar, îl constrâng să răspundă etc);
 de relansare (îl readuc pe interlocutor la subiectul dialogului);
 de insistenţă (se insistă asupra unor declaraţii pentru a le clarifica şi a le accentua
importanţa);
 de obiecţie (contracarează tentativele de evaziune ale intervievatului);
  de controversă (interlocutorul poate fi contrazis).
Din schemele propuse până aici reiese cu claritate faptul că un anumit tip de întrebare conduce
la/solicită un anumit tip de răspuns. În aceste condiţii, este foarte important să ştim când, dar mai
ales ce întrebare se impune pentru a obţine răspunsul scontat:

Interviurile, considerate a avea capacitatea de a reproduce o imagine, oricât de

aproximativă, a intervievaţilor nu se pot cantona numai în zona întrebărilor serioase. Cititorul
simte adeseori nevoia unei pauze în efortul intelectual pe care-l depune în urmărirea unui
interviu, de aceea, la anumite intervale, se simte nevoia “smulgerii” unui zâmbet, printr-o
anecdotă sau alte întrebări de relache. Anecdotele bune pot face articolele mult mai interesante,
mai atractive, le dau culoare. Dar, pentru a le obţine din partea interlocutorilor, este nevoie de o
adevărată strategie care să-i determine pe aceştia să-şi amintească şi să dorească să împărtăşească
aceste momente. Intuind zonele din activitatea intervievaţilor care ar fi putut declanşa asemenea
situaţii şi insistând asupra lor este mult mai probabil să ajungem la ceva interesant şi plin de
umor. Sunt rare cazurile când le vom obţine solicitându-le direct, abrupt să evoce asemenea
situaţii. Rezultatul este de cele mai multe ori un blocaj complet, care ar putea dăuna interviului în
ansamblu.
De obicei, cele mai dificile întrebări – întrebările-cheie – se vor păstra pentru final: în
cazul unui refuz din partea interlocutorului, reporterul va avea oricum cea mai mare parte a
materialului; în schimb, dacă ar începe cu aceste întrebări, tot interviul ar fi compromis.
Momentele prielnice pentru a relua o parte din întrebările de al căror răspuns autorul nu e
mulţumit se petrec după ce reporterul închide carnetul de notiţe şi reportofonul, simulând astfel o
minimalizare a unei chestiuni, de altfel deosebit de importante. În final, reporterul mulţumeşte
celui intervievat pentru timpul acordat şi se asigură că există posibilitatea unor lămuriri
ulterioare, nu înainte însă de a recapitula, rapid, răspunsurile şi a întreba, eventual, dacă există
persoane care să-i poată confirma declaraţiile.
Pe lângă această listă cu întrebări considerate bune, profesioniştii mass-media au întocmit
şi un dosar al întrebărilor ce nu trebuie adresate. E bine de ştiut că interlocutorul nu trebuie
tutuit, pentru că astfel se creează o complicitate ce nu poate fi benefică cititorului şi de care
intervievatul ar putea căuta să profite. Formula ideală de întrebare cuprinde două propoziţii – una
enunţiativă ce demonstrează documentarea şi alta interogativă. Nu se vor formula niciodată
întrebări care conţin răspunsul sau o parte din el, care încep cu gerunziu, la care se poate
răspunde prin “da” sau “nu” (cu final închis), care se explicitează, se justifică, întrebări lungi,
ipotetice, care strecoară mini-comentarii, idei, opinii personale (ex: Care este părerea dvs. în
legătură cu această iniţiativă lăudabilă a preşedintelui Dodon?) sau care cuprind mai multe
întrebări în una singură. De asemenea, se vor evita întrebările ce pun interlocutorul la zid, oricât
de mult ne-ar interesa răspunsul la o anumită întrebare, ca şi întrebările stupide, lipsite de bun-
simţ (ex: unei persoane cu handicap vizual: Aţi dori să vedeţi, să mergeţi la expoziţii de
pictură? sau altele de genul: Cu ce gânduri veniţi în Moldova? Cine sunteţi dvs, domnule X?),
cele vagi, confuze sau prea generale.
Esenţialul discuţiei va fi încă prezent în mintea reporterului dacă va redacta articolul
imediat. Cum însă în practică acest lucru nu este întotdeauna posibil, în presa scrisă şi în radio s-
a răspândit folosirea reportofoanelor. Avantajul este că îl scutesc pe reporter de grija de a lua
notiţe. Totuşi, există şi o sumă de inconveniente: adeseori, autorul interviului este tentat să
transcrie pur şi simplu textul înregistrat, aducându-i doar mici retuşuri; dar, principalul
inconvenient îl reprezintă faptul că aparatul inhibă adesea persoanele intervievate, le atenuează
spontaneitatea, astfel încât materialul pierde din farmec.
După scopul lor, Ph. Gaillard distinge două categorii de interviuri. “În primul caz este
vorba de a obţine din partea intervievatului date despre un subiect în care este specialist; în al
doilea este vorba de a prezenta personalitatea respectivă care, dintr-un motiv sau altul, este sau
din care se vrea să se facă o vedetă”[17].
Tehnica jurnalistică britanică operează o clasificare proprie a interviurilor:
 informative – subiectul provine din conţinutul unei ştiri de actualitate, intervievatul fiind
în măsură să ofere informaţii despre acesta şi reprezintând o sursă în care cititorul poate
avea încredere; acest tip de interviu iluminează, dezvoltă, demască, explică şi
aprofundează
ştirea de la care a pornit, contribuind la o receptare corectă a mesajului iniţial;
 hard news – tratează un eveniment neobişnuit, dar cu consecinţe importante (catastrofe
naturale, de pildă, sau accidente);
 de investigare – stabileşte adevăratele origini şi derularea evenimentului;
 controversă – reporterul încearcă, într-o manieră elegantă, să-l pună în încurcătură pe
intervievat;
 cu o personalitate – atrage atenţia asupra unui anumit eveniment din viaţa unei
personalităţi;
 portret – interlocutorul este invitat de reporter să-şi prezinte drumul către succes, să-şi
deschidă inima şi să îşi dezvăluie secretele; la final, cititorul va avea o nouă imagine a
celui intervievat; aflat la intersecţia între reportaj şi proză, accentul va cădea pe notele
biografice şi pe observaţiile personale ale reporterului;
 interpretativ – jurnalistul oferă intervievatului fapte pe care aşteaptă ca acesta să le
interpreteze;
 emoţional – reporterul transformă cititorul într-un martor activ la bucuria sau la necazul
unei persoane sau grup de persoane;
 divertisment – necesită interlocutori cu simţul umorului, cu replici pline de miez;
 realitate – folosit mai mult pentru documentare sau ştiri, interviul curpinde numai
declaraţiile celui intervievat.
Există şi alte clasificări, după criteriul funcţional al tipului de subiect exploatat şi al manierii de
redactare a acestuia:
- interviu informaţional – oferă informaţii despre un eveniment, o persoană;
- interviu-portret;
- interviu-descriere – intervievatul este martorul unui eveniment şi descrie ceea ce a văzut,
a simţit etc;
- interviu-interpretativ – interlocutorul are misiunea de a interpreta, de a comenta sau
explica fapte furnizate de reporter;
 -  interviu de analiză – interlocutorul încadrează evenimentul sau situaţia într-un context
precis, într-o perspectivă clarificatoare şi răspunde la întrebarea-cheie “de ce?”;
- interviu-comentariu – aici, întrebarea de bază o constituie “Care este părerea dvs.?”;
- interviu de opinie – e asemănător cu interviul de controversă şi urmăreşte să releve
opinia, punctul de vedere al unei personalităţi într-o anumită chestiune;
- interviu-afectiv – oferă o viziune generală asupra interlocutorului, astfel încât cititorul să
înţeleagă mai bine situaţia în care acesta este implicat;
- interviu-documentar.
Interviul, mai mult decât ştirea, lasă loc inventivităţii şi originalităţii redactorului. Cu toate
acestea, există anumite structuri în care un interviu poate fi încadrat, cu menţiunea că, în general,
interviurile bune combină mai multe tipuri de abordare.
1) Tip-pâlnie – reporterul porneşte de la ideea generală, de la ansamblu, şi ajunge, treptat, la
detalii, la particularizare, fiind asemuit de unii reporteri interogatoriilor de la tribunal;
2) Tip pâlnie inversată – conversaţia debutează cu un subiect determinat şi se deschide, spre
final, către o temă generală;
3) Tip tunel – autorul grupează o serie de întrebări referitoare la tema aleasă, fie toate cu
final închis, fie toate cu final deschis. El aduce repede comentarii pe marginea unui eveniment;
tipul de întrebări nu permite reflecţii îndelungate (ex: Unde eraţi când a avut loc
infracţiunea? Aţi părăsit localitatea în ultimele şase zile? Cu cine v-aţi întâlnit în ziua de…?)
4) Cu ordine mascată – reporterul încearcă să înşele interlocutorul, alternând diferite tipuri
de întrebări (cele dificile cu cele uşoare, cele cu final închis cu cele cu final deschis, întrebările
prietenoase cu cele insinuante);
5) Cu formă liberă – aceste interviuri, mai puţin lucrate, invită la răspunsuri deschise; se
pretează mai ales pentru interviurile de profil sau atunci când nu există limite de timp [18].
O altă distincţie se impune între interviurile de actualitate şi cele cu valabilitate pe termen
lung. În cadrul celui dintâi tip, timpul joacă rolul agentului extern ce influenţează evenimentul,
dar şi reflectarea lui de către media, mai puternic decât celelalte valori (interes uman, proximitate
spaţială, conflict). Interviurile cu valabilitate lungă nu au un caracter imediat perisabil,
aşadar factorul temporal nu mai este fundamental. Se consideră că, prin valoarea şi importanţa
persoanei intervievate – pentru că aici avem de-a face aproape în exclusivitate cu subiecte-
persoane, interviul va putea fi difuzat oricând într-un viitor nu prea îndepărtat. Un exemplu în
acest sens îl constituie dialogul dintre magnatul Bill Gates şi ziaristul român Lucian Mândruţă.
Acest interviu ar fi putut fi difuzat la fel de bine, cu acelaşi impact adică, chiar astăzi. Bill Gates
ar fi rămas acelaşi bogat om de afaceri, industria calculatoarelor ar fi avut acelaşi ecou, aşadar,
informaţia s-ar fi păstrat nealterată un interval încă destul de lung de timp.
 Unii autori consideră că, la aceste tipuri de abordare, se mai poate adăuga încă unul –
sondajul de opinie – care poate fi realizat fie de către o instituţie specializată, fie de către
reporteri, pe stradă, în pieţe, în magazine, în mijloacele de transport etc. Sondajul realizat în
aceste contexte (vox-pop-ul) apare, de regulă, ca o pată de culoare în cadrul unor articole, dar
poate avea şi o existenţă de sine stătătoare (un exemplu îl constituie rubrica vox-pop din
cotidianul Monitorul de Iaşi, acum Ziarul de Iaşi). Temele acestor sondaje trebuie să fie strict de
interes cotidian, altfel interlocutorii aleşi de pe stradă şi reprezentând diferite categorii sociale
prezentate alternativ (femei/bărbaţi, tineri/bătrâni, persoane cu instrucţie/fără instrucţie) riscă să
nu fie competenţi să răspundă. Declaraţiile selectate pentru publicare vor fi cele scurte şi
colorate, cele mai nostime fiind plasate la începutul şi la finalul materialului. În general, aceste
declaraţii sunt răspunsuri la întrebări cu final deschis, cele cu “da” sau “nu” neavând nici un
farmec.
Interviul ca atare, rezultat după documentare, intervievare propriu-zisă şi redactare, nu este
încă apt de a fi publicat. Ca toate celelalte specii jurnalistice de teren, el trebuie “cosmetizat”,
îmbrăcat. Chapeaul poate conţine numele şi calitatea persoanelor intervievate, numele şi funcţia
în cadrul instituţiei pe care o reprezintă, dar şi detalii minime pentru a situa actorii în context:
unde şi când s-au născut, ce au făcut până acum. Tot aici, autorul poate insera date despre
înfăţişarea fizică, despre modul în care este îmbrăcat personajul, ticurile sale, persoanele cu care
vine în contact, decorul în care îşi desfăşoară munca şi îşi petrece timpul liber. Alteori, chapeaul
poate constitui explicaţia pentru care s-a relizat interviul sau motivul pentru care a fost aleasă o
persoană şi nu alta.
Deşi nu fac parte din corpul articolului, adică pot funcţiona şi separat, notele biografice sunt
necesare mai ales la interviurile-portret. Alături de acestea, într-un chenar separat, în ferestre,
autorul poate prezenta câteva date despre modul în care a fost luat interviul, descrierea pe scurt a
locului şi a circumstanţelor, elemente care îl ajută pe cititor să vadă, să audă, să miroase, să simtă
– pe scurt, să intre în atmosferă.
Titlul interviului se supune aceloraşi reguli ca şi titlul unei ştiri, cu deosebirea că, în acest
caz, titlul poate fi şi un citat, inspirat ales, din corpul interviului.
Interviul, prin caracterul său investigativ, urmăreşte să obţină, din partea unei persoane care
acceptă sa fie numită, informaţii inedite, pentru a le transmite apoi, într-o formă elaborată, prin
intermediul diferitelor suporturi media, receptorilor. Pentru ca acest demers să reuşească,
reamintim că se impune o limpezire a intenţiilor, încă de la început: “Cu cât îţi stabileşti mai
precis scopul, cu atât mai reuşit va fi interviul. Ambii participanţi la conversaţie trebuie să ştie
scopul; în acest fel, amândoi îl vor putea urmări”[19].
 Dar, ceea ce particularizează în mod deosebit interviul faţă de alte specii jurnalistice, este
moderaţia, toleranţa şi capacitatea permanentă de adaptare la interlocutor, pe de o parte, şi la
aşteptările receptorilor, pe de altă parte, exerciţiu constant de comunicare reală, nemijlocită,
semnificantă. Un jurnalist nota undeva, la mijlocul secolului al XX-lea, câteva “porunci” de
ascultat şi de învăţat, valabile nu numai pentru interviu, ci pentru tot ceea ce înseamnă jurnalism:
Cercetează, nu interoga.
Chestionează, nu provoca.
Sugerează, nu ordona.
Descoperă, nu atrage în cursă.
Trage de limbă, nu stoarce informaţii
Îndrumă, nu domina[20].

1.2. Avantaje ale interviului online: modalități de redactare și punere în aplicare

Secolul XX poate fi numit, fără îndoială, secolul comunicării. De la telegraf, la Internet,

pasul a fost uriaş, ameliorând simţitor relaţiile interumane. Secolul XXI va fi şi el secolul
comunicării, dar într-o măsură mult mai mare decât cel precedent. Nu ne putem imagina astăzi o
societate fără telefonie mobilă, fără televiziune, fără internet, fără tot ce poartă numele generic de
comunicare. Progresul tehnologic înaintează atât de rapid, încât spaţiul şi timpul încetează să mai
conteze în procesul comunicării. Tocmai aceste caracteristici le evidenţiază definiţiile actuale ale
fenomenului comunicaţional: „Comunicarea reprezintă o caracteristică fundamentală a fiinţei
umane şi exprimă universalul, spre deosebire de comunicaţie, care se referă la instrumentele, la
tehnicile şi tehnologiile ce înlesnesc şi amplifică procesul de comunicare dintre indivizi şi
colectivităţi, conferindu-le, în anumite cazuri, caracter de masă” [21].
Nu am ales întâmplător această definiţie, comunicarea şi comunicaţia fiind elemente-
cheie în procesul relaţiilor publice desfăşurate în instituţiile administraţiei publice la toate
nivelurile. Teza respectivă poate fi confirmată prin investigaţia comparată a managementului
relaţiilor publice, efectuat de către preşedinţia şi parlamentul Republicii Moldova în site-urile lor
(la compartimentul relaţii publice, relaţiile cu presa şi contacteîn raport cu paginile web similare
din alte state, analiza conţinutului site-urilor sus-menţionate din perspectiva teoriei relaţiilor
publice eficiente, comportând elaborarea recomandărilor pentru un management eficient al RP
[22] în administraţia publică.
Accesul la Internet a dus la o explozie de aplicaţii şi servicii Internet, relaţiile publice
devenind o componentă intrinsecă 189 a procesului de comunicare. Internetul a devenit, dintr-un
instrument predominant de informare, un suport de divertisment, tranzacţii şi socializare şi un
element cheie în viaţa de zi cu zi a multor oameni. Noile servicii web permit utilizatorilor să
combine activităţile din viaţa reală cu suportul oferit de Web. Serviciile centrate pe utilizator
schimbă modul în care oamenii folosesc Internetul şi influenţează felul în care îşi organizează
vieţile. Deja apar multe companii web noi, care oferă cele mai diverse servicii. Analistul Arthur
D. Little, a introdus un termen nou pentru acestea - el le-a zis “inovatori inteligenţi” [23].
Pentru spaţiul est-european acest proces este la început de drum. Ca funcţie de
management, relaţiile publice înseamnă responsabilitate şi înţelegere în stabilirea de politici şi de
informare, pentru atingerea celor mai nobile interese ale organizaţiei şi ale publicurilor ei.
Practicianul de relaţii publice serveşte drept intermediar între organizaţia pe care el sau ea o
reprezintă şi grupurile-ţintă ale acelei organizaţii [24].
Asigurarea unui dialog liber în societate, a unui schimb continuu de idei şi valori
reprezintă una din misiunile şi preocupările de bază ale mijloacelor de comunicare de masă.
Mass-media pot stabili un contact simultan cu un număr impunător de oameni aflaţi la mare
distanţă de sursa mesajului comunicat şi în mod clar separaţi unii de alţii. Un mesaj difuzat prin
intermediul mass-media – articol de ziar, emisiune radiofonică sau de televiziune – îi poate
antrena pe reprezentanţi ai două sau mai multor grupuri sociale, aflate într-o anumită chestiune
pe poziţii de adversitate, într-un dialog, fie el şi unul virtual, care, fără mijlocirea presei, n-ar fi
fost posibil poate că niciodată.
Dintre toate formele intervenţiei ziaristice, interviul răspunde în cea mai mare măsură
dorinţei individului de a comunica. Apărut sub zodia dialogului, interviul constituie una din cele
mai eficiente modalităţi de asigurare a comunicării: individ cu alt individ, individ cu grupul
social pe care-l reprezintă, un grup social cu alt grup social, o comunitate socială cu altă
comunitate socială, societatea cu factorii de decizie. Tocmai prin această
particularitate, probabil, se explică una din cauzele proliferării interviului, prin multiplele tipuri
ce-l caracterizează, în paginile presei scrise şi în programele de emisie ale posturilor de radio şi
de televiziune.
Dintr-un gen, în bună măsură, eclipsat o lungă perioadă de timp de alte forme de text,
considerate mai expresive, mai generoase şi mai eficiente în “mobilizarea maselor truditoare la
îndeplinirea hotărârilor istorice ale partidului”, dar şi în virtutea unor teorii viciate şi schematice,
ce au cantonat jurnalismul în jurul unicului concept atribuit presei - de instrument ideologic
(“curea de transmisie”), astăzi interviul cunoaşte nu numai un adevărat reviriment, dar şi o
practică veritabilă de profesionalism. În ultimii ani problematica pusă în discuţie prin intermediul
acestui gen s-a extins, spectrul persoanelor intervievate a sporit simţitor. De fapt, pentru presă nu
mai există teme tabu, chestiuni ce n-ar putea fi abordate. Participanţii la discuţii au devenit mai
sinceri şi mai deschişi, atât în formularea întrebărilor, cât şi în răspunsurile date. Bariera
existentă odinioară – anumite lucruri pot fi spuse şi date publicităţii, iar altele nu, - a dispărut.
Astfel, interviul poate fi considerat o modalitate eficientă de punere în circulaţie, dar şi de
valorificare a multiplelor idei, opinii, exprimate atât de personalităţile publice, cât şi de orice
persoană – deţinătoare de informaţie utilă pentru publicul larg. Astfel, o investigaţie a locului şi
rolului interviului în comunicarea mediatică contemporană, a modalităţilor de valorificare a
potenţialului acestui gen ziaristic este utilă nu numai pe plan teoretic, completând tabloul general
al evoluţiei sectorului mediatic şi contribuind în mod real la dezvăluirea stării actuale şi a
tendinţelor relevante, înregistrate în 169 activitatea jurnalistică în circumstanţe noi, dar şi pentru
cei care practică interviul în presa de astăzi.
Pe parcursul anilor, interpretările genului interviului au oscilat între neglijare şi atenţie
particulară. În anul 1992 a apărut, în versiunea în limba română, „Manualul pentru ziariştii din
Europa Centrală şi de Est”, care includea şi un compartiment cu denumirea „Interviul: mai mult
decât întrebare şi răspuns” [25].
Interviul ca gen al presei este o discuţie între un jurnalist şi o persoană ce
comportă interes public şi pentru public. Aşa cum este practicat astăzi, interviul reprezintă o
confruntare între două individualităţi şi, de multe ori, se transformă într-un adevărat duel.
Tocmai de aceea, un interviu adevărat conţine şi întrebări incomode, şi replici tăioase care
conduc la un soi de confruntare de idei între ziarist şi intervievat.
Pentru ca dialogul să fie unul profesionist, jurnalistul trebuie să se documenteze, să
pregătească întrebări pertinente şi argumentate, şi să stabilească anumite reguli de intervievare cu
sursa.
Pentru realizarea unui interviu de succes este nevoie de:
 Alegerea temei şi a interlocutorului potrivit
 Pregătirea interviului (documentare, formulare întrebări)
 Tehnicile de intervievare
  Stabilirea regulilor de intervievare cu sursa
Natalia Morari este o jurnalistă care, săptămânal, realizează cel puţin un interviu TV.
Metoda de intervievare este faţă-n faţă – cea mai recomandată în jurnalism, dar şi cea mai
solicitantă. Cum se pregăteşte de aceste interviuri, ne spune chiar ea: „Eu am învăţat să fac
interviuri din practică, nu din teorie. Nu din cărţi am citit cum faci un interviu bun, dar uitându-
mă la sute de interviuri care mie personal îmi plăceau din punct de vedere al prezentatorului sau
al invitatului. Depinde de două lucruri: în primul rând, dacă mă interesează un subiect, atunci eu
caut invitatul cel mai potrivit, după mine, la acest subiect. Mă documentez şi deja încerc să  scot
confirmări sau dezminţiri care circulă în piaţa zvonisticei moldoveneşti. Dacă e vorba de un
interviu personalizat, de o persoană de care depind deciziile din ţara noastră, atunci eu mă
documentez despre cariera domniei sale, despre deciziile pe care le-a luat”.
Cea mai importantă parte este documentarea, şi asta pentru că nu este interesant să faci un
interviu ca alte zeci sau sute de interviuri apărute în presă până acum. Pentru aceasta trebuie să
ştii ceva nou, ceva care n-a mai fost publicat sau difuzat anterior.
În realizarea unui interviu, sunt foarte importante întrebările pe care le pune jurnalistul.
Astfel, într-un interviu profesionist  nu se vor regăsi:
 Întrebările ce presupun răspunsuri seci, cu „da” sau „nu”
 Întrebări prea încărcate şi stufoase
 Două întrebări într-o singură întrebare
 Întrebări ce sugerează răspunsul
 Întrebări foarte lungi, pentru că s-ar putea ca intervievatul să piardă firul
 Întrebări ce conţin comentarii şi aprecieri proprii.
Natalia Morari spune: „Cheia succesului este documentarea foarte bună, dar şi felul în care îl
simţi pe invitat. Căci, chiar dacă eşti documentat, totul depinde de comportamentul invitatului,
dacă se simte bine şi se va deschide sau nu. Pentru început este bine să pui câteva întrebări care
fie îl vor face mai relaxat, fie îl vor duce într-o zonă la care el nu s-a aşteptat. De exemplu: când
ultima oară aţi furat cireşe sau când aţi minţit? Am în vedere o zonă care să nu fie zona lui
profesională.Pentru mine este important să-l descopăr pe invitat, să-l descos, să-l deschid, astfel
că oamenii de acasă să înţeleagă fie că a minţit, fie că a fost sincer, fie că i-a fost ruşine, fie ca a
fost blocat”.
Rețineți: în cadrul unui interviu, jurnalistul încearcă să obţină cât mai multă informaţie, pe
când sursa vrea să lase o impresie cât mai agreabilă!
Aşadar, interviul este un dialog dintre un jurnalist şi o persoană publică. Iar interviul bun se
transformă într-un dialog consistent şi profesionist dintre două personalităţi. [26].
New Media au intrat deja în viața noastră. Ele sunt prezente și nu vor dispărea. Iar influența
este foarte mare: vizionăm filme moderne, cu multe efecte tehnice, privim materiale video, unde
se folosesc diverse  efecte speciale. Desigur, utilizatorii noștri s-au obișnuit cu conținutul unui
portal online, de obicei, interactiv, interesant  și  nu mai sunt dispuși să accepte ceva plictisitor și
mediocru. Din aceste considerente,  new media ne influențează tot mai mult și mai mult.
Elementele grafice în media în anumite situații acestea pot înlocui însuși
textul/interviul/știrea. Cunoaștem proiecte care nu au decât titlu și inscripții explicative, în rest
întreg conținutul este redat prin tehnici și modele grafice. Fără îndoială, nu trebuie să abuzăm de
acest mod de prezentare a subiectului. Instrumentele vizuale  trebuie folosite doar în cazurile
strict necesare, în mod adecvat, de exemplu, când vrem să relatăm o istorie în mod mai atractiv,
dar nu e cazul să exagerăm. Să luăm drept exemplu infograficul – nu orice subiect poate fi redat
cu ajutorul acestui element, putem recurge la el doar când o cere situația.   
De cele mai multe ori, un titlu bun garantează jumătate din succesul unui material. Titlurile
rămân un subiect fierbinte, pentru că ele joacă un rol primordial în atragerea atenției utilizatorilor
de medii online și fac posibil transferarea lor de pe rețelele de socializare pe un portal
informațional. Există o știință aparte despre crearea titlurilor. Sunt titluri pe unele portaluri ca
Buzzfeed, foarte atractive, pe care cu siguranță le-ați văzut: 15 portaluri care vor face viața ta
irepetabilă sau 25 de trasee care te vor ajuta să faci înconjurul lumii în 12 zile etc. Ele îmbie la
lectură și-l fac pe utilizator să acceseze respectivul site. În cazul portalurilor informative însă este
mai complicat, deoarece accentul trebuie pus pe conținut. Aici nu poți opera cu titluri colorate,
doar pentru a spori numărul de vizualizări, dar nici poți da titluri plate, neinteresate. Deci,
jurnaliștii trebuie să respecte echilibrul între conținut și formă, deoarece concurența e mare și
cititorii nu vor reacționa la niște titluri banale. Acesta e un subiect ce merită să fie discutat
separat.
Din punct de vedere al jurnalismului acesta reprezintă un gen foarte „lunecos”. Ce este, de
fapt, interviul? - Opinia unei singure persoane. Poate de aceea presa occidentală nu practică
foarte des acest gen. Acolo se publică interviuri mai mult cu staruri. În jurnalismul de informare
însă interviul este folosit doar pentru a acumula informație și a o folosi ulterior într-un material,
alături de alte opinii. În spațiul post-sovietic interviul era folosit, totuși, ca gen separat, în care o
anumită persoană își exprimă punctul personal de vedere și noi nu cunoaștem -  spune el
adevărul sau nu, nimeni nu poate, în același material, să-l contrazică. Un sfat util este să mergeți
la interviuri, dar să folosiți informațiile acumulate numai după ce neapărat veți lua și opinia altei
persoane la  aceeași întrebare.
Uneori managerii din mass-media înțeleg necesitatea folosirii elementelor și efectelor din
new media, doar teoretic. Cum credeți, ce îi oprește să le aplice în practică?
Există câteva răspunsuri la această întrebare. În primul rând, astăzi, mulți editori cred că își
cunosc foarte bine cititorii, care sunt cerințele acestora față de conținutul online. În realitate însă,
cerințele se schimbă de la o persoană la alta, precum și de la un portal la altul. În al doilea rând,
orice schimbare necesită timp, efort, noi cunoștințe și adesea acest lucru îi sperie pe unii
manageri. Totul se poate schimba atunci când pe piața vin oameni noi, cu viziuni moderne și
aceștia dau viață unui produs mediatic competitiv. Sunt situații când instituții media s-au retras
de pe piață, doar din cauza crizei de idei.
Rămân la părerea că mass-media tradiționale nu vor dispărea. Dar, cu siguranță, unele
publicații periodice se vor închide, dar asta nu înseamnă că presa scrisă va dispărea definitiv.
Oamenii nu sunt pregătiți să renunțe la ziare și reviste. Sigur, vor fi prezenți și online, iar acest
lucru va duce la reducerea tirajelor. Vor supraviețui însă acele publicații care vor apărea și în
variantă electronică, eventual, cu un conținut total diferit de cel ieșit de sub tipar.[26]
Un nou studiu arată că jurnaliștii mobili (n.tr. cei care folosesc new media și dispozitive
electronice mobile pentru a colecta și distribui informațiile) pot reprezenta o modalitate mai
eficientă de a intervieva oamenii față de jurnalismul de televiziune tradițional. Într-un
experiment recent, un jurnalist mobil a convins mai mulți oameni să ofere interviuri de tip vox-
pop față de o echipă TV formată din reporter și operator.
Un studiu recent,  s-a concentrat pe modul în care jurnalismul cu mijloace mobile
modifică accesul la informații. Cercetarea a verificat dacă jurnaliștii care folosesc tehnologii
mobile se pot apropia de poveste și de subiectele poveștii mai bine decât o pot face cei care
utilizează resursele jurnalistice convenționale.
Ca parte din cercetare, am intervievat 11 jurnaliști mobili cu experiență, din Marea Britanie,
Olanda, Germania, Irlanda, Australia, Qatar și Italia. Toți cei intervievați au fost de acord că
jurnalismul mobil le permite să filmeze povești la care n-ar fi avut acces cu o cameră de
televiziune și o echipă de filmare alcătuită din mai multe persoane. Cei mai mulți dintre ei au
mărturisit de asemenea că oamenii preferă să dea interviuri unui jurnalist cu telefonul mobil din
două motive: fie din motive psihologice, fie pentru că echipamentul este mai puțin intruziv.
Pentru a le testa afirmațiile, s-a organizat un experiment într-un centru comercial
din Helsinki. Scopul lui a fost acela de a vedea dacă un jurnalist mobil obține mai multe
interviuri de tip vox-pop față de o echipă de filmare. În total au fost abordați 400 de trecători din
centrul comercial Kamppi, pe parcursul a două zile în februarie 2017.
Diferența dintre cele două metode de producție a fost remarcabilă. 33,50% dintre trecători
s-au oprit să ofere interviu jurnalistului mobil, în vreme ce doar 21% au vorbit cu reporterul din
echipa de televiziune clasică. Marja de eroare calculată a fost de 6,93%.
Există două posibile explicații pentru diferența dintre cele două metode de abordare. Mai
întâi, jurnalistul mobil a lucrat singur, în vreme ce echipa de televiziune a fost alcătuită din
reporter și operator. Apoi, primul a folosit un iPhone, un suport portabil, un microfon de tip
lavalieră și un obiectiv extern mic pentru a realiza filmarea, în vreme ce echipa TV avea o
cameră mare, un trepied și un microfon.
Unii dintre participanți au fost întrebați ce metodă de abordare preferă. Un bărbat de 23
de ani a răspuns că jurnalismul mobil e de preferat celui clasic. ”Dacă e vorba de o cameră mare,
te simți ca și cum urmează să dai vreun mare interviu sau ca și cum vei fi întrebat despre lucruri
foarte serioase. Așa, totul e mai familiar. Suntem obișnuiți cu telefoanele mobile, le folosim în
fiecare zi, deci e în regulă, chiar distractiv”, a declarat acesta în timpul interviului cu jurnalistul
mobil.
 Un alt trecător, bărbat de 26 de ani, a explicat că jurnalistul mobil i-a părut mult mai
prietenos pentru că era singur: ”Grea întrebare. Nu mă întâlnesc foarte des cu jurnaliști, dar
probabil că aș alege omul singur pentru că e mai puțină presiune”.
Deși au existat mici diferențe în ceea ce privește rezultatele împărțite pe categorii de
vârstă și sex, jurnalismul mobil s-a dovedit o metodă mai eficientă pentru toate vârstele, atât
pentru bărbați, cât și pentru femei.
Când au fost abordați de echipa TV, 23% dintre persoanele sub 40 de ani și 19.47%
dintre cele peste 40 de ani au acceptat să fie intervievate. Ambele grupe de vârstă au reacționat
mai bine atunci când au fost întrebate de jurnalistul mobil: 39.81% dintre tinerii participanți la
studiu și 26.8% dintre cei mai vârstnici s-au oprit să ofere un interviu.
Femeile au fost mai dornice să participe la interviuri. Când au fost abordați de jurnalistul
mobil, 38,89% dintre trecătorii de sex feminin și 27,17% dintre cei de sex masculin s-au oprit să
vorbească. În fața echipei TV, 25.47% dintre femei și 15.96% dintre bărbați au acceptat să ofere
interviul.
De reținut totuși că atunci când participanții sunt împărțiți pe grupuri mai mici, marja de
eroare și posibilitatea ca rezultatele să fie alterate involuntar crește.
Au oamenii încredere în jurnaliștii mobili? Bazându-ne pe rezultatele experimentului,
jurnalismul mobil pare a fi o metodă foarte eficientă de a obține interviuri de tip vox-pop. Este
demn de menționat faptul că rezultatele pot varia în funcție de tipul de interviu și în funcție de
țara în care se desfășoară experimentul. Mai ales că statisticile arată faptul că finlandezii au o
apetență crescută pentru folosirea telefoanelor mobile inteligente.
Experimentul a relevat însă și anumite dezavantaje ale jurnalismului mobil. Principala
problemă este lipsa credibilității. Mai mulți participanți au mărturisit că au mai multă încredere
în echipele TV clasice. Această problemă a apărut de mai multe ori și în interviurile cu jurnaliștii
profesioniști realizate în cadrul cercetării. Aceștia au trecut lipsa credibilității și anumite
dificultăți tehnice de producție pe lista dezavantajelor pe care le prezintă jurnalismul de tip
mobil.
“Uneori oamenii simt că jurnalismul de tip mobil (n.tr. mojo, în text) este doar o filmare
de amatori realizată de un cetățean oarecare. Cred totuși că această percepție se va schimba
pentru că mojo devine o modalitate de colectare de știri tot mai des întâlnită, iar jurnaliștii de
print învață tot mai mult să producă video”, a declarat Ivo Burum, producător TV, jurnalist și
profesor din Australia[27].
Fenomenul tabloidizării este din ce în ce mai prezent în Republica Moldova, care se
înscrie într-un trend de nivel european, dar acesta încă nu domină presa quality. Motivaţiile
legate de întîrzierea tabloidizării presei sînt legate mai ales de lipsa investiţiilor în media, piaţa
fiind mică, cu public restrîns. Respondenţii cred, de asemenea, că societatea moldovenească nu
este încă pregătită pentru știri tabloide. Cîţiva intervievaţi au relatat un caz, devenit, se pare,
legendă în mass-media din Republica Moldova. Cînd a fost înfiinţat în RM primul tabloid, acesta
a publicat fotografii cu un om de afaceri local. Drept răspuns, omul de afaceri a cumpărat acest
tabloid și l-a închis. În mediul on-line, acest fenomen se extinde mai rapid, din cauza fluxului
mare de informaţii și a dificultăţii cu care se poate verifica rapid conţinutul site-urilor de știri.
O instituţie care poate pune umărul la combaterea efectelor tabloidizării media în
Republica Moldova este Consiliul de Presă. Acesta este o structură de autoreglementare formată
din membri ai organizaţiilor non-guvernamentale care activează în domeniul mass-mediei și care
contribuie la responsabilizarea massmediei faţă de consumatorii de media și la respectarea
principiilor deontologice jurnalistice de către presă. Consiliul funcţionează ca un organism de
control, pe bază de sezizări și autosesizări, nu poate da sancţiuni legale, dar poate avertiza
organismele de presă în privinţa încălcării deontologiei.[29]
Interviul se integrează într-o etapă importantă a procesului de instruire şi formare a
jurnaliștilor, specializați în abordarea subiectelor politice - știriști, reporteri, comentatori,
editorialiști, dar și specialiști în comunicare și PR. Interviul îşi propune drept scop atât
familiarizarea studenţilor cu specificul jurnalismului online.
Interviul îl constituie însușirea de către studenți a tehnicilor de realizare a interviului.
Pentru început, trebuie să înțelegem diferitele categorii în care se încadrează știrea, adică despre
ce ar trebui să fie aceasta pentru a atrage atenția unei persoane de presă sau a unui redactor. Am
menţionat mai devreme că informaţiile trebuie să fie sau utile, sau interesante și distractive. Dacă
vom opta pentru informații utile, atunci știrile vor fi despre ceva care are legătură cu aproape
fiecare persoană care trăieşte într-un anumit teritoriu, care are loc aici și acum și care se referă la
rutina zilnică. De exemplu, Guvernul a mărit tarifele la gazele naturale pentru gospodării.
Această știre vizează pe fiecare și este un subiect general. Informaţiile prezentate sunt utile și
importante, deoarece fiecare cetăţean de rând doreşte să știe cum i se vor schimba cheltuielile
lunare. Însă ştirile se pot afla și în categoria diametral opusă. Informațiile din această categorie
sunt despre celebrități sau despre oameni renumiți și faimoși, despre ceva neobișnuit sau
extraordinar, despre ceva ce s-a întâmplat demult, dar care continuă să spargă stereotipurile de
astăzi. De exemplu, recent, aproape toată presa din întreaga lume era ocupată cu reportajele
despre un tren plin cu comori naziste, găsit într-un tunel abandonat din Polonia. Această
informație nu are nimic în comun cu problemele noastre zilnice, dar este neobișnuită, are
legătură cu trecutul nostru și spulberă stereotipul aurului nazist pierdut.
Ne place sau nu, dar mass-media se conduce după câteva principii: senzații, râsete,
lacrimi, sex și scandaluri. Mass-media folosește mai degrabă emoțiile noastre, decât rațiunea.
Aspectul emoțional este foarte important în mass-media. În primul rând, mass-media este
centrată în jurul relațiilor dintre oameni, iar contactele umane sunt, în primul rând, despre emoții
și nu doar despre fapte simple. În al doilea rând, să analizăm, de exemplu, munca pe care o face
un redactor de ştiri. El monitorizează mii de informații, sute de știri noi din întreaga țară și din
întreaga lume. Dar el este, până la urmă, o ființă umană. Cum decide redactorul ce să aleagă din
tot acest flux, care trebuie să fie titlul unei noi știri și ce trebuie să fie inclus într-un buletin de
știri? Este puțin probabil ca evenimentele simple, care la fel trebuie gândite și înțelese, să atragă
atenția redactorului din prima. Așadar, dacă veți adăuga emoții la informaţiile de care dispuneţi,
posibilitatea de a atrage atenția editorului va fi mai mare.
Aceeaşi regulă este valabilă și pentru interviuri. Nu contează cât de mult veți vorbi și cât
de priceput sunteți la subiectul pe care îl aveți: jurnaliștii nu vor prelua tot discursul dvs., ci doar
o parte din el. Redactorul va prefera să selecteze mai degrabă cuvinte memorabile, care să
trezească emoții, și nu propoziții monotone, confuze.
O altă regulă este să vorbiți într-un limbaj clar și simplu. Albert Einstein a spus: „Totul ar
trebui făcut cât de simplu posibil, dar nu mai simplu decât atât!” Trebuie să respectăm această
regulă când vorbim cu oamenii din mass-media. Sarcina principală a jurnaliştilor este să explice
lucruri publicului. Pentru aceasta, jurnalistul trebuie să facă în așa fel încât lucrurile complicate
să fie ușor de înțeles, iar noi trebuie să îi dăm o mână de ajutor. În primul rând, trebuie să evităm
să le oferim multe fapte, cifre, citate, linii diferite de subiect. Trebuie să identificăm aspectul
esențial și să-l dezvoltăm. Aceeaşi regulă este valabilă și pentru publicitate. Dacă trebuie să
promovăm o mașină, nu trebuie să vorbim în același timp, într-un singur video promoţional,
despre luxul, motorul, eleganța și despre caracteristicile sale ecologice. Experții în publicitate vor
selecta de obicei o caracteristică principală și o vor dezvolta într-un spot publicitar complet.
Același lucru este relevant pentru informaţiile pe care le pregătim pentru mass-media. Propunem
o idee principală și adunăm dovezi, ilustrări și exemple în jurul ei. Pe de altă parte, limbajul
foarte specializat va îndepărta jurnalistul și publicul. Trebuie să explicăm ideea principală în
mod clar, cu ajutorul cuvintelor ușor de înțeles.
Desigur, acest lucru nu este valabil atunci când vorbim despre programe și publicații
profesionale și specializate). Și încă un sfat de la jurnalişti: cea mai bună metodă de a explica
publicului lucruri complicate este să vă imaginaţi că vorbiţi cu bunica, încercând să îi explicaţi
ceva. Dacă sunteţi, într-adevăr, un expert în domeniu, puteţi să explicaţi până și bunicii lucruri
cum ar fi cauzele crizei financiare mondiale și creșterea numărului de lideri politici populiști, ba
chiar filosofia Kantiană privind apercepţia transcendentală a priori. Să nu vă temeți niciodată să
păreți simpli. Este cu mult mai rău să fiți plictisitori și obscuri.
Oamenii ignoranți oferă, de obicei, foarte multe fapte și sabotează fluxul de informați, deoarece
ei nu văd imaginea de ansamblu. Dacă o persoană este competentă într-un anumit domeniu,
atunci ea își poate structura ideea și poate evidenția principalele aspecte din temă. Iată ce trebuie
să le oferiți jurnaliştilor. În plus, dacă păstrați claritatea și simplitatea a ceea ce spuneți, atunci
este mai puțin probabil ca mesajul vostru să fie distorsionat. La fel, este mai puțin probabil ca
cuvintele voastre să fie scoase din context și deformate sau să ajungeți în situația în care veți
striga că ați fost înțeles greșit și că de fapt ați vrut să spuneți cu totul altceva. [28]
Nadine Gogu, directoare executivă a Centrului pentru Jurnalism Independent, a remarcat
că în ultimii patru ani țara noastră nu doar nu a înregistrat progrese la capitolul mass-media, ci
putem vorbi chiar despre regrese. „Vorbim aici despre concentrarea mass media, fake news,
propagandă internă și externă, acces limitat la informație, în special pentru jurnaliștii de
investigație, o piață media slabă și o piață a publicității slabă și monopolizată. Dacă ar fi
să comparăm situația din Moldova cu cea din celelalte state din Parteneriatul Estic, pe alocuri
stăm mai bine, pe alocuri stăm mai prost. În același timp, implicarea politicului în politicile
editoriale este foarte mare în Republica Moldova, fie că vorbim despre politicieni care
influențează anumite redacții, fie că vorbim despre politicieni care dețin anumite trusturi media”,
a concluzionat Nadine Gogu. [29]
Agenţiile de ştiri, presa scrisă, posturile de televiziune şi de radio funcţionează ca nişte
„amplificatoare” ale informaţiei. După cum ştim cu toţii, numărul de personae la care ajunge un
mesaj transmis de mass-media este, de regulă, mult mai mare decât limita maximă de receptori la
care poate ajunge organizaţia prin eforturi proprii.
Dintr-o perspectivă sintetică, mass-media sau formele „clasice” ale comunicării de masă
(presă, radio, televiziune) se referă la „instituţiile sociale care se ocupă cu producerea şi
distribuţia cunoştinţelor şi care se disting prin următoarele caracteristici: folosirea unor tehnici
(relativ) avansate pentru producţia de masă şi distribuirea mesajelor; organizarea riguroasă şi
reglementarea socială a activităţii lor; trimiterea mesajelor către audienţe (în mod potenţial)
foarte mari, care sunt necunoscute comunicatorului şi libere să-i preia mesajele sau să le refuze.”
(Coman, 2007, p. 26).
Astfel, relaţiile cu mass-media sunt de importanţă strategică în construirea imaginii
publice, în particular în realizarea direcţiilor comunicării publice. Orice instituţie din
administraţia românească are tot interesul să construiască o reţea de contacte cu care să întreţină
raporturi constante, să întreţină cu jurnaliştii relaţii de colaborare.
Dacă respectiva organizaţie traversează o perioadă de criză, va trebui să colaboreze cu
mass-media, în această situaţie va şti la cine să apeleze, în ce moment, pentru care tip de
informaţie. Jurnaliştii trebuie trataţi ca nişte „profesionişti ai informaţiei” (Haineş, 2000, p. 76),
în acest sens, organizaţiile trebuie să genereze, cât mai rapid posibil, cererile de informaţii ale
jurnaliştilor, ele nu au voie să furnizeze informaţii false sau premature pentru a câştiga în timp
capital de încredere şi nu au voie să dezvolte o relaţie privilegiată cu unul dintre jurnalişti,
oferindu-i o informaţie mai bogată decât celorlalţi.
Pentru a se ajunge la o bună comunicare cu mass-media specialiştii în relaţii publice din
instituţiile administrative trebuie să cunoască specificul mass-media şi să se adapteze acestuia.
Astfel, mesajul trebuie să fie adecvat suportului mediatic, stilul materialului elaborat trebuie să
corespundă principiilor scriiturii jurnalistice, iar persoanele de la departamentul de comunicare,
relaţii publice din instituţiile în cauză trebuie să stabilească relaţii personale bune, bazate pe
respect reciproc, cu oamenii din mass-media. „Ei trebuie să fie capabili să le furnizeze
informaţii, idei, perspective inedite asupra unui subiect de actualitate; totodată, ei trebuie să fie
capabili să reziste presiunilor presei şi să nu furnizeze informaţii neverificate, materiale care nu
au fost discutate şi aprobate de conducerea organizaţiei sau opinii neacoperite de fapte” (Coman,
2004, p. 67).
În relaţiile cu presa, o instituţie publică trebuie să respecte mai multe principia specifice
scriiturii jurnalistice, dintre care amintim (Haineş, 2008, p. 127):
1. principiul eficacităţii: să ofere maximum de informaţii în minimum de timp, să ofere
informaţiile cât mai simplu, să valorizeze informaţiile avantajoase, să furnizeze jurnaliştilor
fotografii, documente şi alte materiale necesare;
2. principiul încrederii: să explice misiunea organizaţiei, să se asigure că informaţia va fi bine
primită, să aibă o atitudine încrezătoare, să nu omită propriile slăbiciuni;
3. principiul susţinerii informaţiei: să furnizeze maximum de elemente pozitive, să insiste asupra
punctelor tari ale organizaţiei, să fie oricând la dispoziţia jurnaliştilor.
Printre recomandările teoreticienilor se regăseşte şi cea care îndeamnă jurnaliştii să nu
pună mai multe întrebări în una, aspect neglijat în mare parte de practicieni. În atare cazuri există
riscul ca interlocutorul să răspundă doar la întrebarea care îi convine, sau chiar să uite cealaltă
întrebare.
Practica jurnalistică din Republica Moldova (şi nu numai de la noi) a generat multiple
cazuri când interlocutorii fie că şi-au anunţat plecarea din cadrul emisiunii, fie chiar au
abandonat interviul. În aceste situaţii vina în mare parte este a jurnalistului (nu s-a documentat
suficient de bine despre interlocutor sau nu a găsit tactica potrivită pentru a-şi aborda invitatul).
În calcul trebuie luat şi faptul că politicienii se consideră o categorie privilegiată în cadrul
societăţii şi cer o abordare specială, uitând că sunt în calitate de guvernanţi în serviciul
poporului, iar opinia publică trebuie să cunoască de la sursa primară cum stau lucrurile în
stat[29].
 Media Policy Forum 2018: Provocări, Perspective, și Traseul spre Libertatea Mass-Media
în Moldova a întrunit liderii din cadrul societății civile, mass-media independente, instituțiilor
guvernamentale și comunității internaționale a donatorilor pentru a analiza ideile de politici
pentru crearea unui ecosistem mai transparent și mai responsabil între mass-media și instituțiile
guvernamentale din Moldova.
Printre recomandările teoreticienilor se regăseşte şi cea care îndeamnă jurnaliştii să nu
pună mai multe întrebări în una, aspect neglijat în mare parte de practicieni. În atare cazuri există
riscul ca interlocutorul să răspundă doar la întrebarea care îi convine, sau chiar să uite cealaltă
întrebare.
Practica jurnalistică din Republica Moldova (şi nu numai de la noi) a generat multiple
cazuri când interlocutorii fie că şi-au anunţat plecarea din cadrul emisiunii, fie chiar au
abandonat interviul. În aceste situaţii vina în mare parte este a jurnalistului (nu s-a documentat
suficient de bine despre interlocutor sau nu a găsit tactica potrivită pentru a-şi aborda invitatul).
În calcul trebuie luat şi faptul că politicienii se consideră o categorie privilegiată în cadrul
societăţii şi cer o abordare specială, uitând că sunt în calitate de guvernanţi în serviciul
poporului, iar opinia publică trebuie să cunoască de la sursa primară cum stau lucrurile în stat.