CURS NR.

Interviul ca tehnică de cercetare ştiinţifică

• Precizări terminologice: întrevedere, convorbire, dialog, interogatoriu

• Interviul ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane
• Interviul ca interacţiune psihologică şi sociologică
• Valoarea şi limitele utilizării interviului
Interviul, ca metodă de cercetare, este universal în ştiinţele sociale“ – afirma Herbert H.
Hyman (1975, 1) într-o lucrare de referinţă, menită să identifice factorii empirici răspunzători de
erorile utilizării acestei metode de colectare a datelor şi să evalueze posibilităţile de minimizare a
efectelor acestor factori.
Dar nu numai în ştiinţele sociale (sociologie, drept, istorie), ci şi în cele socio-umane
(psihologie, antropologie socială şi culturală, demografie), ca şi în practica diferitelor profesiuni
(jurnalişti, educatori etc.) interviul s-a dovedit a fi de neînlocuit.
Şocul sondajelor de opinie face extrem de actuală discuţia metodologică despre valoarea
şi limitele interviului, aceasta cu atât mai mult cu cât o lungă perioadă în literatura noastră de
specialitate interviul a fost pe nedrept catalogat ca „o metodă de mâna a doua“.

Precizări terminologice
În limba română, termenul de „interviu“ reprezintă un neologism provenit din limba
engleză (interview – întrevedere, întâlnire), fiind utilizat deopotrivă în jurnalistică şi în ştiinţele
socioumane. El are ca echivalent termenii din limba franceză entretien (conversaţie, convorbire)
şi „entrevue“ (întâlnire între două sau mai multe persoane).
Cel de-al doilea termen, deşi reprezintă traducerea literală a celui anglosaxon, comportă
totuşi un sens diferit: are o nuanţă utilitară, de aranjament sau de surpriză (Grawitz, 1972, 629).
Aceste precizări de natură lingvistică ni se par necesare pentru că, în sociologia românească, s-a
făcut distincţie între termenii de „interviu“ şi „convorbire“ şi pentru că, pornind de la etimologia
termenului, vom putea releva notele definitorii ale interviului ca modalitate de investigare în
sociologie şi psihologie.

1
 În cadrul Şcolii sociologice de sub conducerea lui Dimitrie Gusti s-a folosit termenul de
„convorbire sociologică“, designând culegerea de informaţii „pentru lămurirea problemelor
ştiinţifice de-a dreptul din gura oamenilor“ (Herseni, 1940, 144). Traian Herseni remarca faptul
că acestei tehnici de lucru, sub numele de interviu, i s-au închinat numeroase studii, mai ales de
sociologie americană. Nu se făcea, deci, nici o deosebire între interviu şi convorbire.
Un punct de vedere deosebit îl va susţine însă un alt mare discipol şi colaborator al
profesorului Dimitrie Gusti, şi anume, Henri H. Stahl, care aprecia că „termenul de interviu nu
este potrivit pentru operaţia de interogare statistică sumară, restrânsă doar la un număr limitat de
întrebări, la care se poate răspunde în sistem binar, prin da sau nu şi cu atât mai puţin nu e
justificat să denumim interviu ceea ce de fapt este convorbire (Stahl, 1974, 243).
Termenul de „interviu“ s-a impus pe plan mondial, fiind preluat atât de sociologii
francezi, cât şi de sociologii germani, fapt ce ne îndreptăţeşte să îl utilizăm şi noi alături de cel de
„convorbire“. Vom spune, deci, interviu sau convorbire, cu acelaşi înţeles.
Etimologic, termenul de „interviu“ semnifică întâlnirea şi conversaţia între două sau mai
multe persoane. Acestea sunt, de altfel, şi notele definitorii: interviul este o conversaţie faţă în
faţă, în care o persoană obţine informaţii de la altă persoană (Denzin, 1970, 70).
Lucrurile nu stau chiar aşa: nu orice întâlnire sau conversaţie echivalează cu un interviu şi
cu atât mai puţin cu un interviu de cercetare ştiinţifică. Interviul este comparabil cu întrevederea,
conversaţia, dialogul, interogatoriul, dar nu se confundă cu nici unul dintre acestea. În
binecunoscutul lor Tratat de psihologie socială, Roger Daval şi colaboratorii (1967, 121) fac
distincţiile cuvenite între situaţia de interviu şi fenomenele psihosociologice amintite.
• Interviul presupune întrevederea, dar nu se confundă cu aceasta. Oamenii se întâlnesc
chiar fără scopul de a obţine informaţii unii de la alţii, ci pur şi simplu pentru a se vedea, pentru
plăcerea de a fi împreună. Chiar dacă îşi vorbesc, nu înseamnă neapărat că schimbă informaţii.
Evident, interviul poate constitui un scop al întrevederii, dar întâlnirea dintre două sau mai multe
persoane adesea are cu totul alte scopuri.
• Nu există interviu fără convorbire, dar nu orice conversaţie constituie un interviu.
Convorbirea presupune schimbul de informaţii în legătură cu o temă sau alta. Persoanele care
conversează schimbă frecvent rolurile de emiţător şi de receptor. Informaţia nu este direcţionată
într-un singur sens, nu există un conducător al discuţiei, aşa cum stau lucrurile în cazul
interviului.

2
 • Interviul reprezintă mai mult decât un dialog – apreciază Roger Daval –, pentru că nu
totdeauna dialogul are drept scop obţinerea de informaţii. În filme, de exemplu, dialogul permite
exprimarea stărilor sufleteşti; în filosofie prin dialog permite exprimarea stărilor sufleteşti; în
filosofie prin dialog se exprimă ideile, gândirea, concepţia autorilor. Dialogurile socratice sunt
veritabile reflecţii filosofice, nu căutarea obţinerii unor informaţii. Nici Socrate şi nici Platon nu
„intervievau“, ci îşi expuneau în dialogurile lor concepţiile filosofice.
• În fine, interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul, deşi şi într-un caz şi în celălalt
există o persoană care pune întrebări, care dirijează discuţia. Obţinerea informaţiilor prin
interogatoriu evocă obligaţia de a răspunde, constrângerea exterioară. Din contră, interviul
presupune libertatea de expresie a personalităţii, chiar bucuria oamenilor de a-şi spune cuvântul,
de a-şi face publice opiniile.
În continuare, ne vom referi la interviu ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane,
menţionând doar că interviul constituie şi un gen publicistic, având reguli şi exigenţe specifice.
Interviul ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane

Definiţie
Definim interviul de cercetare ca o tehnică de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a
informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru
descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane.
Interviul se bazează pe comunicarea verbală şi presupune întrebări şi răspunsuri ca şi
chestionarul. Spre deosebire însă de chestionar, unde întrebările şi răspunsurile sunt scrise,
interviul implică totdeauna obţinerea unor informaţii verbale.
Convorbirea reprezintă elementul fundamental în tehnica interviului, în timp ce
întrevederea nu constituie decât o condiţie care facilitează transmiterea informaţiilor
unidirecţionale: de la persoana intervievată spre operatorul de interviu (sau spre cercetătorul
ştiinţific).
Interviul telefonic, despre care vom vorbi mai pe larg în alt paragraf, nu presupune
întrevederea, astfel că nu se justifică definirea interviului prin existenţa faţă în faţă a unui
anchetat şi a unui anchetator.
De asemenea, interviul nu presupune cu necesitate o relaţie între două persoane. Interviul
de grup se desfăşoară în condiţii psihosociale diferite de cele ale relaţiilor interpersonale diadice.

3
Suntem cu totul de acord cu Michel Quinn Patton, director la Minnesota Center for Social
Research, care preciza că principiul fundamental al interviurilor calitative constă în posibilitatea
creată celui intervievat de a exprima prin răspunsurile sale gândurile sale cu cuvintele sale
(Patton, 1980, 205). În acest sens nu îi este permis operatorului de interviu să sugereze sau să
reformuleze răspunsurile celui intervievat.
Fiind vorba despre interviu ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane, trebuie să
accentuăm faptul că utilizarea acestuia în cercetarea din domeniul ştiinţelor socioumane trebuie
să conducă la stabilirea relaţiilor dintre variabile, la testarea ipotezelor. Aşa cum preciza Fred N.
Kerlinger (1973), interviul este un instrument de măsurare psihologică şi sociologică în legătură
cu care se pun aceleaşi probleme ale reliabilităţii, validităţii şi obiectivităţii, ca şi faţă de oricare
alt instrument de măsurare.
Ancheta prin interviu a devenit metoda cea mai frecvent utilizată în cercetarea
sociologică (Caplow, 1970, 203). Anual în întreaga lume sunt intervievate sute de mii, dacă nu
milioane de persoane. Nu este de mirare, deci, că „metodologia ştiinţelor sociale a devenit virtual
sinonimă cu cercetarea prin anchetă “ (Smith, 1975, 196). „Astăzi ancheta este predominantă în
culegerea datelor.
Există două tipuri principale de anchete: pe bază de chestionar şi prin interviu“ (Sedlack
şi Stanley, 1992, 214).
Când se recomandă utilizarea anchetei prin interviu? Margaret Stacey (1970, 70)
răspunde astfel: „când trebuie studiate comportamente dificil de observat pentru că se desfăşoară
în locuri private, când se cercetează credinţele şi atitudinile, neexistând documente scrise despre
acestea. În astfel de cazuri cea mai bună soluţie o reprezintă utilizarea interviului“.
Utilizarea interviului în cercetarea ştiinţifică are – după cum remarca Fred Kerlinger
(1973) – mai multe scopuri:
- În primul rând, un scop explorator, de identificare a variabilelor şi relaţiei dintre
variabile. Cu ajutorul interviurilor se poate ajunge la formularea unor ipoteze interesante şi
valide. Informaţiile obţinute pot ghida în continuare cercetarea fenomenelor psihologice şi
sociologice.
- Interviul, în al doilea rând, poate constitui instrumentul principal de recoltare a
informaţiilor în vederea testării ipotezelor. În acest caz, fiecare întrebare reprezintă un item în
structura instrumentului de măsurare.

4
 - În fine, cel de-al treilea scop al utilizării interviului este cel de recoltare a unor
informaţii suplimentare celor obţinute prin alte metode.
Aşa cum s-a arătat, ancheta prin interviu constituie cea mai frecvent utilizată metodă de
cercetare sociologică. Unii specialişti apreciază chiar că „sociologia a devenit ştiinţa interviului“.
Şi aceasta nu numai pentru că interviul, încă din anii ′60, a devenit modalitatea de recoltare a
datelor favorită pentru majoritatea sociologilor, mai ales nord-americani, ci şi pentru că, aşa cum
remarcau Mark Benney şi Everett C. Hughes (1970), obiectul de studiu al sociologiei este
interacţiunea, iar interviul este el însuşi un tip de interacţiune socială.

Interviul ca interacţiune psihologică şi socială

Conversaţia reprezintă o activitate distinctiv umană şi un tip de interacţiune psihologică şi
socială. O bună parte din timpul de veghe conversăm: punem întrebări şi dăm răspunsuri. Mai rar
monologăm. Nu numai pentru sociologi, dar şi pentru avocaţi, medici, ziarişti, profesori, ştiinţa
şi arta dialogului fac parte din profesia lor.
Să examinăm din punct de vedere psihologic şi sociologic situaţia de interviu ca relaţie
între două persoane sau între un operator de interviu şi un grup de persoane.
Interviul personal faţă în faţă, cel mai răspândit procedeu de intervievare, presupune
interacţiunea dintre două persoane. Să le desemnăm prin literele X (operatorul de interviu) şi Y
(persoana intervievată).
Relaţia dintre X şi Y nu este simetrică: rolurile sociale nu sunt interşanjabile şi nici sensul
transmiterii informaţiilor nu poate fi schimbat. X acţionează asupra lui Y prin întrebări care
determină răspunsuri. Acestea declanşează reacţii specifice din partea lui X (trecerea la o altă
întrebare, repetarea întrebării, oferirea unor explicaţii suplimentare etc.). Avem de-a face cu o
interacţiune de tipul: X ↔Y Y îi transmite lui X un volum mai mare de informaţii, comunicarea
fiind lateralizată. X conduce discuţia.
Relaţia dintre X şi Y depinde de status – ul social al persoanelor care interacţionează
(vârstă, sex, nivel de şcolaritate, rasă, religie, venituri) şi de modul de desfăşurare a interviului
(debutul, derularea şi finalul convorbirii). Informaţiile transmise de Y lui X au valoare numai în
măsura în care se referă la experienţe de viaţă trăite de Y, care nu pot fi altfel cunoscute decât
prin relatarea subiectivă a acestuia. Răspunsurile poartă pecetea subculturii din care subiecţii

5
intervievaţi fac parte, astfel că ele trebuie interpretate totdeauna în contextul social concret în
care a avut loc interviul.
De exemplu, libertatea (de acţiune şi de gândire) are un înţeles diferit de la o ţară la alta,
de la un moment istoric la altul. A compara, apelând la ancheta prin interviu, câtă importanţă se
acordă libertăţii în ţările care trec de la totalitarism la democraţie înseamnă a postula
universalitatea înţelegerii termenilor, ceea ce nu reprezintă decât o supoziţie foarte discutabilă.
Aşa cum remarca şi Derek L. Phillips (1971), acelaşi cuvânt înseamnă altceva pentru diferite
persoane aflate în situaţii sociale diferite. În plus, semnificaţia multor cuvinte considerate
„comune“ rămâne fără înţeles pentru categorii largi din populaţia intervievată.
W. R. Belson (1981, 244) a constatat că doar o treime din persoanele intervievate în
Marea Britanie au înţeles corect termenul de „proporţie“ ca „parte“, „fracţie“ sau „procentaj“.
Autorul citat are dreptate când suspectează o parte din public de lipsa de înţelegere a înţelesului
cuvintelor, apreciind că şi unii din cei ce cunosc sensul termenilor sunt incapabili să transfere
cuvintele din vocabularul pasiv în vocabularul lor activ.
Una din principalele supoziţii ale interviului este consistenţa relaţiei dintre vorbă şi faptă,
dintre atitudinea exprimată verbal şi comportament. Această supoziţie merită o examinare mai
atentă. Omul politic, secretar de stat al Consiliului seniorilor din Republica Florenţa în perioada
1498-1512, scriitorul şi istoricul Nicolo Machiavelli (1496 -1527), spunea: „Uneori cuvintele
trebuie să servească pentru a masca faptele. Dar aceasta trebuie să se petreacă în aşa fel, încât
nimeni să nu-şi dea seama; sau, dacă bagă în seamă, să fie pregătite scuze pentru a fi prezentate
imediat“ (Îndrumări pentru Raffaello Girolami). Pledând pentru manipularea psihologică drept
alternativă la conducerea prin forţă, diplomatul florentin face în Principele (1513) o serie de
observaţii foarte penetrante privind natura umană. Pornind de la aceste observaţii, numeroase
cercetări au pus în evidenţă existenţa unui tip de personalitate machiavelică (Saks, 1988),
elaborându-se scala pentru măsurarea gradului de machiavelism al fiecărei persoane. A se vedea
în acest sens Scala Mach IV, elaborată în 1970 de Richard Christie şi F. L. Geis, tradusă şi
adaptată de noi (Chelcea, 1991, 4).
Minciuna deliberată – posibilă într-un interviu – reduce încrederea în informaţiile
obţinute prin răspunsurile la întrebări. Nu trebuie însă să exagerăm pericolul erorilor şi biais –
urilor, generat de răspunsurile neadevărate. În marea lor majoritate oamenii sunt corecţi şi

6
cinstiţi: recunosc sincer când nu cunosc răspunsul la o întrebare şi îşi asumă responsabil
consecinţele faptelor lor.
Pe de altă parte, ca cercetători trebuie să evităm punerea în discuţie a acelor probleme
care ar putea pune persoanele intervievate în situaţia de a recunoaşte fapte indezirabile social sau
care ar depăşi capacitatea lor de analiză.
Alte erori sau biais-uri (termen american desemnând deformarea informaţiilor în cadrul
anchetei) sunt datorate autoînşelării cu bună credinţă a celor ce sunt convinşi că răspund corect,
dar care în realitate interpretează greşit întrebările, sunt „trădaţi“ de memorie sau îşi reprimă
inconştient pulsiunile şi îşi apară prin mecanisme neconştientizate eu-ul.
Distincţia dintre eu-ul privat şi eu-ul public este foarte importantă pentru înţelegerea
interviului ca interacţiune socială. Fiecare individ are mai multe eu-uri (self). În societate ne
străduim să apărem altfel decât suntem în intimitate: punem în evidenţă eu-ul public, încercând
să mascăm eu-ul privat.
Acestei probleme Ervin Goffman i-a consacrat mai multe lucrări (The Presentation of
Self in Everyday Life, 1959; Microstudies of the Public Order, 1971). În perspectiva acestuia,
relaţia dintre operatorul de interviu şi persoana intervievată este o relaţie socială secundară
(Bailey, 1982, 186), funcţională, în care indivizii îşi dezvăluie doar o faţetă a personalităţii lor,
nu interacţionează ca personalităţi unitare, aşa cum se întâmplă în relaţiile sociale primare din
cadrul grupurilor primare (Charles H. Cooly, 1909). Mecanismele de apărare a eu-ului în situaţia
de interviu includ: fuga de răspuns, raţionalizarea, proiecţia, introecţia, identificarea şi refularea
(Grawitz, 1972). Sub diferite pretexte (lipsă de timp, imposibilitatea întreruperii unor activităţi
foarte importante, neîncrederea în anchetele sociale etc.), unele persoane refuză să răspundă la
anchetele prin interviu. Refuzul lor poate fi politicos, invocând un motiv plauzibil, sau poate fi
brutal: nu-ţi deschide uşa ţi-o trânteşte în nas, te lasă să strigi la poartă până când răguşeşti sau
pun câinii pe tine.
Operatorul de interviu trebuie să ştie la ce se poate aştepta şi să prevadă strategia de ieşire
din situaţiile neplăcute.
Prin raţionalizarea răspunsurilor indivizii umani încearcă să găsească justificări a
posteriori comportamentelor lor. Coerenţa răspunsurilor la întrebările de motivaţie nu trebuie să
ne facă să credem că totdeauna deciziile de a acţiona ale oamenilor au fost raţionale. Imaginea

7
omului raţionalizator este mai aproape de realitate decât imaginea omului raţional (Zamfir, 1987,
27).
Proiecţia, constând din atribuirea unei alte persoane a propriilor atitudini, interese,
aspiraţii sau motivaţii, introecţia, convingerea că ceea ce s-a întâmplat anterior a fost urmarea
hotărârilor proprii, şi identificarea sau conformarea la ceea ce îşi imaginează că se aşteaptă
operatorul de interviu, fac parte din mecanismele de apărare a eu-ului persoanelor intervievate.
În cadrul acestor mecanisme refularea are un rol central. Refularea în psihologia freudiană
desemnează „procesul efectuat de subconştient, prin care anumite imagini, idei, tendinţe sau
dorinţe neplăcute pentru subiect sau care contravin normelor morale, sunt îndepărtate din
conştiinţă, respinse din sfera proceselor conştiente în cele inconştiente sau sunt menţinute în
afara câmpului conştiinţei “ (Popescu-Neveanu, 1978, 613).

Avantajele şi dezavantajele utilizării interviului în ştiinţele socioumane

Kenneth D. Bailey (1978/1982, 183) prezintă atât avantajele, cât şi dezavantajele
interviului, semnalând mai multe avantaje decât dezavantaje. Ca avantaje sunt enumerate:
• flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
• rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor şi de la persoanele
care nu ştiu să citească şi să scrie, ca şi de la persoanele care se simt mai protejate când vorbesc
decât când scriu;
• observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea
informaţiilor;
• asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul
chestionarelor poştale;
• asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive
asupra acurateţei răspunsurilor;
• colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai semnificative
decât cele realizate sub control normativ;
• asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;
• asigurarea răspunsului la toate întrebările şi prin aceasta furnizarea informaţiilor pentru
testarea tuturor ipotezelor cercetării;
• precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;

8
 • studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau
ghiduri de interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.
Ca orice tehnică de cercetare, interviul are o serie de dezavantaje şi limite intrinseci.
Kenneth D. Bailey (1978/1982, 183) le ordonează astfel:
• costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape şi momente
ale proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;
• timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion, pentru
obţinerea acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la aceeaşi
adresă;
• erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi
înregistrarea răspunsurilor, „efectul de operator“;
• imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri
precise;
• inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de dispoziţia
lor psihică, de starea de oboseală etc.;
• neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale persoanelor
care urmează să fie intervievate;
• lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea
informaţiilor;
• dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.
Atât avantajele, cât şi dezavantajele sunt relative, trebuind să fie judecate în raport cu alte
metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele socioumane şi mai ales în funcţie de diferitele procedee
şi tipuri de interviuri.
De asemenea, pentru evaluarea interviului se impune luarea în considerare a erorilor
generate de această tehnică. Ce erori introduce efectul de operator de interviu? Herbert H.
Hyman (1975) consideră că erorile rezultă din: modul de punere a întrebărilor şi de înregistrare a
răspunsurilor, ca şi din prezenţa fizică a operatorului de interviu.
Efectul de operator de interviu nu dispare prin autoadministrarea chestionarelor pentru
că, remarcă sociologul american, totdeauna cel care răspunde are în vedere impresia pe care o
produce asupra cititorului prezumtiv.

9
 Distorsionarea răspunsurilor se face în sensul protecţiei ego-ului. Prezenţa fizică a
operatorului de interviu accentuează riscul de distorsiune a răspunsurilor.
În general, se apreciază că, faţă de interviu, răspunsurile la chestionar se conformează
modelului etalării unei atitudini mai puţin favorabile normelor şi valorilor acceptate social la un
moment dat.
Studiile lui Albert Ellis (1948) conduc la concluzia că tehnica chestionarului generează
acceptarea într-o mai mare măsură decât interviul a compartimentelor valorizate negativ de către
societate: gelozia, sadismul, masochismul, agresivitatea, sexualitatea exacerbată.
În acelaşi timp, fenomenele şi comportamentele dezirabile social, precum clemenţa,
fericirea, sensibilitatea, amabilitatea, sunt mai puţin relevate în răspunsurile la chestionar.
Deşi cercetările la care ne-am referit au limite metodologice, între care diferenţa de un an
dintre testări nu poate fi neglijată, ele sugerează totuşi posibilitatea evaluării interviului în
cercetarea sociologică şi psihologică în funcţie de erorile pe care le produce.
Concluziile referitoare la valoarea (avantajele şi dezavantajele) interviului desprinse din
studiile realizate în alte zone socioculturale se cer verificate în spaţiul culturii româneşti.
Studiul lui Paul F. Lazarsfeld şi Raymond Franzen (1945) trebuie examinat sub rezerva
aceleiaşi cerinţe. Conform acestui studiu, în interviuri se reportează un nivel mai înalt de
instrucţie, un grad mai ridicat de conformare socială, o durată mai mare de timp rezervată citirii
presei. În interviurile personale, comparativ cu chestionarele poştale, se declară un număr mai
mare de reviste care sunt citite, dar „se divulgă“ un număr mai mic de activităţi neobişnuite (de
exemplu, scrierea unor materiale spre a fi publicate în ziare sau reviste). Rămâne de stabilit dacă
şi pentru populaţia românească este valabilă concluzia: „răspunsurile obţinute prin intermediul
chestionarelor poştale sunt apreciabil mai informative şi, prin urmare, mai satisfăcătoare decât
răspunsurile obţinute prin interviu“ (Hyman, 1975).

10