CURS NR.

PROBLEME METODOLOGICE
ÎN CERCETĂRILE SOCIOUMANE EMPIRICE

1. Precizări terminologice

Înainte de a prezenta conţinutul şi principiile metodologiei cercetărilor socioumane

empirice se impun câteva precizări terminologice: ce se înţelege prin „metodă”, „tehnică”,
„procedeu” şi „instrument de investigare”?
Prin „metodă” (gr. methodos, cale, mijloc, mod de expunere), ca şi în celelalte ştiinţe şi
în filosofie, se înţelege modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi de
transformare a realităţii obiective.
Metoda reprezintă – aşa cum se precizează în Dicţionar de filozofie (1978, 457) –
„aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei, care jalonează calea dobândirii de cunoştinţe noi”.
Gândirea metodică asigură adequatio intellectus ad intellecti (coerenţa logică internă) şi
adequatio intellectus ad rei (concordanţa imaginilor noastre mintale cu realitatea obiectivă).
În ştiinţele socioumane, termenul de „metodă” se utilizează în accepţiuni foarte variate,
asociindu-i-se când un sens prea larg, când unul prea îngust. Se vorbeşte astfel de metoda
statistică, istorico comparativă, dialectică, experimentală, dar şi de metoda cazului, convorbirii,
celor mai mici pătrate etc.
Nu este de mirare faptul că specialiştii au remarcat că în ştiinţele sociale şi
comportamentale noţiunea de „metodă” este ambiguă (Grawitz, 1972, 18). Se utilizează când la
singular (metoda comparativă, metoda stimulilor constanţi etc.), când la plural (metode de
culegere a datelor, de prelucrare a informaţiilor).
Din raţiuni didactice vom utiliza în continuare termenul la plural, înţelegând că metodele
din ştiinţele socioumane pot fi clasificate după multiple criterii.
După criteriul temporal, facem distincţie între metodele transversale, urmărind
descoperirea relaţiilor între laturile, aspectele, fenomenele şi procesele socioumane la un moment

1
dat (observaţia, ancheta, testele psihologice şi sociometrice etc.), şi metodele longitudinale,
studiind evoluţia fenomenelor în timp (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.).
Un alt criteriu de clasificare a metodelor îl constituie reactivitatea, gradul de intervenţie a
cercetătorului asupra obiectului de studiu. În experiment, cercetătorul intervine provocând
producerea fenomenelor, spre deosebire de observaţie, în care ideal ar fi ca cercetătorul să nu
producă nici o modificare a comportamentelor sau situaţiilor studiate.
După reactivitatea lor, metodele pot fi clasificate astfel: metode experimentale
(experimentul sociologic, psihologic), metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie,
biografia socială provocată etc.) şi metode de observaţie (studiul documentelor sociale,
observaţia şi altele).
Metodele în ştiinţele sociale şi comportamentale mai pot fi clasificate şi după numărul
unităţilor sociale luate în studiu. Există metode statistice, desemnând investigarea unui număr
mare de unităţi sociale (anchetele socio-demografice, sondajele de opinie, analizelele
matematico- statistice), şi metode cazuistice, semnificând studiul integral al câtorva unităţi sau
fenomene socioumane (biografia, studiul de caz, monografia sociologică etc.).
În fine, după locul ocupat în procesul investigaţiei empirice, metodele pot fi:
- de culegere a informaţiilor (înregistrarea statistică, studiul de teren, ancheta etc.);
- de prelucrare a informaţiilor (metode cantitative, metode calitative);
- de interpretare a datelor cercetării (metode comparative, interpretative etc.);
- de „tehnică” (gr. tekne, procedeu, vicleşug), desemnând „ansamblul de prescripţii
metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă, atât în sfera producţiei
materiale, cât şi în sfera producţiei spirituale (tehnici de cunoaştere, de calcul, de
creaţie), precum şi în cadrul altor acţiuni umane (tehnici de luptă, sportive)” – a se
vedea Dicţionar de filozofie (1978, 692) –, utilizat în ştiinţele sociale şi
comportamentale, este ambiguu, nefăcându-se totdeauna distincţiile cuvenite între
metode şi tehnici sau între tehnici şi procedee.
Unele lucrări apar sub titlul Metode şi tehnici încercându-se astfel depăşirea dificultăţii de
identificare a metodelor şi, respectiv, a tehnicilor de cercetare.
Tehnicile de cercetare, subsumate metodelor se referă la demersul operaţional al
abordării fenomenelor de studiu. Astfel, dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca

2
tehnică, modul de aplicare – de exemplu, prin autoadministrare – ca un procedeu, iar lista
propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument de investigare.
Observăm că aceleiaşi metode îi sunt subordonate mai multe tehnici (există anchete pe
bază de chestionar, pe bază de interviu sau cu formulare statistice de înregistrare), fiecare tehnică
putând fi aplicată în modalităţi variate. În afara autoadministrării, într-o anchetă, chestionarele
pot fi aplicate cu ajutorul operatorilor, pot fi aplicate individual sau colectiv, expediate prin poştă
sau tipărite în ziare şi reviste – toate acestea reprezentând procedee de investigare.
Procedeul reprezintă, aşadar, „maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor de
investigare, care nu sunt altceva decât uneltele materiale (foaie de observaţie, fişă de înregistrare,
ghid de interviu, test creion-hîrtie sau aparat etc.) de care se slujeşte cercetătorul pentru
cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socioumane.
Uneori se utilizează termenul de „procedură” ca echivalent al celui de „metodă”, iar în
categoria instrumentelor de investigare sunt incluse şi aparatele de înregistrare a
comportamentelor (aparatul de fotografiat, de filmat etc.), de măsurare a senzaţiilor (kinezimetru,
olfactometru, algometru etc.), de declanşare a reacţiilor comportamentale (generator de sunete,
conflictograf).
Chiar dacă nu există un acord unanim în ceea ce priveşte utilizarea termenilor de
„metodă”, „tehnică”, „procedeu”, „instrument de investigare”, se acceptă că între metode, tehnici
şi procedee – ca să nu mai vorbim de instrumentele de investigaţie, care reprezintă materializarea
metodelor şi tehnicilor – există legături de supraordonare şi de subordonare, generate de gradul
de abstractizare, de nivelul la care operează (abstract, concret), ca şi de raportul în care se află cu
nivelul teoretic. Metodele, tehnicile, procedeele şi chiar instrumentele de investigare se
subsumează perspectivei teoretico-metodologice, astfel că autonomia lor nu este decât relativă.
Cunoscând semnificaţia termenilor de „metodă”, „tehnică”, „procedeu”, „instrument de
investigare”, putem preciza acum conţinutul conceptului de „metodologie”, aşa cum este utilizat
cu referire la cercetările socioumane empirice. Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos
+ logos) desemnează „ştiinţa metodelor”. În sens literal, metodologia este ştiinţa integrată a
metodelor, metoda fiind demersul raţional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau
rezolvarea unei probleme” (Caude, 1964, 4).

3
 Metodologia în ştiinţele sociale şi comportamentale are două laturi: analiza critică a
activităţii de cercetare şi formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi. Paul
Lazarsfeld (1959) considera că metodologia are şase teme principale:
- delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice;
- analiza conceptelor;
- analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare;
- analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate;
- stematizarea datelor obţinute în cercetarea empirică;
- formalizarea raţionamentelor.
Din multitudinea faptelor, fenomenelor şi proceselor socioumane, în cercetările empirice
se procedează, pornind de la teorie, la abstragerea obiectului de studiu din ţesătura relaţiilor în
care se află. „Încă Platon compara cunoaşterea cu disecţia unui animal: după el, un bun
dialectician găseşte articulaţiile, iar unul prost osul: însă orice cunoaştere rămîne un decupaj”.
Acest decupaj, în investigaţiile sociologice, se justifică prin aceea că nu toate elementele
structurii şi acţiunii sociale se situează pe acelaşi plan, că nu toate au o contribuţie egală la
explicarea fenomenelor.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre investigaţiile psihologice, antropologice ş.a.m.d.
Cercetătorul trebuie să procedeze ca „un doctor perspicace care lasă la o parte zece fapte
secundare şi reţine pentru studiu şi diagnostic un simptom hotărîtor” – afirmă autorii anterior
citaţi.
De asemenea, reconstituirea în plan teoretic a realităţii sociale, integrarea fenomenului
studiat, presupune o riguroasă analiză metodologică. Obiectivitatea cercetării empirice nu se
dobândeşte prin acumularea şi juxtapunerea datelor obţinute în investigaţia de teren. Adevărul:
„Dacă totul este esenţial, atunci nimic nu mai este esenţial” ne obligă la analiza metodologică a
modului de delimitare a obiectului de studiu.
Metodologia are în vedere şi clarificarea înţelesului conceptelor, corectitudinea definirii
lor, analiza limbajului utilizat. Probabil, aceasta constituie cea mai veche sarcină a metodologiei,
dar şi cea mai actuală. Să ne gândim la faptul că unii termeni pe care-i folosim în mod curent
circulă cu accepţiuni foarte diferite. De exemplu, termenul de „ideologie” are peste 150 de
accepţiuni, iar cel de „cultură” peste 250 de înţelesuri oarecum diferite.

4
 De asemenea, semnalăm doar – întrucât în altă parte se tratează problema evaluării
cercetărilor empirice – că metodologia se preocupă de analiza metodelor şi tehnicilor de
cercetare, de respectarea regulilor de alcătuire a chestionarelor, de construcţia scalelor, a
eşantioanelor etc., cu scopul eliminării distorsiunilor şi asigurării reprezentivităţii concluziilor.
Analiza metodologică vizează punerea în relaţie a metodelor, tehnicilor, procedeelor şi
instrumentelor de investigaţie, adecvarea lor la obiectul de studiu. René Caude (1964, 5) aprecia
că în metodologie prima problemă este de a vedea dacă toate metodele sunt la acelaşi nivel de
abstractizare sau nu.
Alegerea metodelor de cercetare depinde nemijlocit de natura fenomenelor studiate, ca şi
de teoria de la care se revendică studiul. Alegerea depinde, însă, şi de accesibilitatea metodelor şi
tehnicilor, de existenţa sau nu a instrumentelor de investigaţie adecvate, de resursele financiare,
de intervalul de timp pe care îl avem la dispoziţie pentru efectuarea studiului, de profunzimea
dorită a concluziilor, ştiut fiind că fiecărei metode şi tehnici de investigare îi sunt proprii limite
specifice, în cercetările empirice se impune aplicarea convergentă a cât mai multor modalităţi de
investigare, care corelate să conducă la aflarea adevărului.
Limitele proprii fiecărei metode şi tehnici pot fi depăşite prin utilizarea convergentă a cât
mai multora dintre ele. Analiza metodologică verifică respectarea acestui principiu şi, mai ales,
încearcă să stabilească articularea optimă a metodelor, tehnicilor şi instrumentelor de cercetare
într-o strategie eficientă.
În fine, verificarea modului de sistematizare şi prelucrare a datelor din cercetările de
teren (alcătuirea seriilor de date, reunirea informaţiilor cifrice în clase statistice, valabilitatea
aplicării testelor şi coeficienţelor statistici în funcţie de nivelul de măsurare cu care s-a operat
etc.), ca şi încercarea de formalizare a enunţurilor (despre care vom vorbi în continuare)
conturează câmpul de interes al studiilor metodologice.
Vizând cunoaşterea în domenii particulare (sociologic, psihologic, antropologic etc.),
metodologia cercetărilor empirice se subordonează metodologiei generale a ştiinţei în strânsă
corelaţie cu metodologia preconizată de filosofie. Astfel, în metodologia sociologică întâlnim tot
atâtea orientări câte poziţii teoretice s-au afirmat în ştiinţa despre societate. A se vedea în acest
sens lucrarea Metodologia cercetării sociologice de Lazăr Vlăsceanu (1982), în care sunt
analizate principalele orientări metodologice din sociologia contemporană.

5
 Fără a contesta importanţa studiilor metodologice, unii sociologi manifestă scepticism
faţă de finalitatea lor. Karl-Dieter Opp (1970, 13) sistematizează obiecţiile ce se aduc cel mai
frecvent preocupărilor metodologice în cercetările socioumane empirice.
Astfel, argumentul „celor o mie de paşi” invocat de unii sociologi atrage atenţia
cercetătorilor că rostul lor este să cerceteze, nu să reflecteze asupra cercetării. Cine a făcut o mie
de paşi este capabil să îl facă şi pe al o mie unu-lea. Aşa să fie? Chiar în legătură cu mersul – o
activitate automatizată – pentru a păşi frumos şi eficient trebuie să conştientizezi fiecare pas.
Dacă te împiedici, cu atât mai mult îţi analizezi mersul. Fără analiza activităţilor nu se obţine nici
un progres. Acest lucru este cu atât mai mult adevărat pentru activităţile intelectuale, cum este
cercetarea ştiinţifică.
Nici argumentul că în ştiinţele naturii, unde s-au acumulat progrese notabile, oamenii de
ştiinţă se ocupă mai puţin decât cei din domeniul ştiinţelor sociale şi comportamentale de
probleme metodologice nu rezistă analizei. Karl R. Popper, Thomas S. Kuhn sau Patrick Suppes
sunt contraexemple strălucite: ştiinţele sociale datorează mult reflecţiei metodologice şi
epistemologice a unor filosofi cu o bună specializare în ştiinţele exacte.
Al treilea argument împotriva preocupărilor metodologice pare, la prima vedere,
imposibil de respins: dacă s-ar respecta toate cerinţele metodologice, nu ar mai exista cercetări
socioumane empirice. Într-adevăr, cercetările empirice se depărteză mai mult sau mai puţin de la
prescripţiile metodologice, dar cunoaşterea acestor abateri constituie garanţia apropierii continue
de standardele metodologice recunoscute de specialiştii din ştiinţele sociale şi comportamentale.

2. Principii metodologice în cercetările socioumane empirice

Desfăşurarea cu succes a cercetărilor empirice privind comportamentele individuale şi

colective, personalitatea şi societatea, presupune luarea în considerare a unor principii
metodologice precum: unitatea dintre teoretic şi empiric, unitatea dintre înţelegere şi explicaţie,
unitatea dintre cantitativ şi calitativ, unitatea dintre judecăţile constatative şi cele evaluative.

6
 Principiul unităţii dintre teoretic şi empiric are valoare generală în metodologia
ştiinţelor.
Modelul propus de Walter Wallace (1971) include atât teoria, cât şi observaţiile de teren,
atât deducţia, cât şi inducţia. Ciclul procesului cercetării evidenţiază etapele principale, de care
va trebui să se ţină seama în planificarea investigaţiilor preponderent cantitative.
Catherine Marshal şi Gretchen B. Rossman (1989, 23) propun un model al cercetării
calitative. Şi în acest model unitatea teoretic-empiric este centrală, chiar dacă apar elemente noi.
Cercetătorul nu mai porneşte, ca în tradiţia pozitivistă a cercetărilor cantitative, de la teorie, ci
începe cu observarea fenomenelor care îi deşteaptă curiozitatea, a fenomenelor interesante,
anormale. De aici, cercetătorul dezoltă o cercetare sistematică, de construire a unei teorii
inovative. Procesul cunoaşterii, ca o spirală fără sfârşit, include testarea ipotezelor, descrierea
mai nuanţată şi mai bogată a realităţii, analiza conceptelor şi a indicatorilor, stabileşte
generalizabilitatea rezultatelor şi necesitatea schimbării teoriilor formale .
Principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune) şi explicaţie pune în discuţie
relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii în ştiinţele sociale şi comportamentale.
Filosoful german Karl Jaspers (1883 – 1969), autorul celebrei lucrări Filosofia existenţei
(1938), dădea următorul exemplu pentru a sublinia importanţa înţelegerii în ştiinţele sociale:
când asistăm la pedepsirea unui copil de către părinţii lui, ne explicăm imediat ce s-a întâmplat,
pentru că noi înşine am trecut prin astfel de experienţe. Dar cunoaşterea intuitivă a socialului nu
este suficientă. Uneori intuiţia ne conduce la rezultate eronate.
Într-o anchetă sociologică desfăşurată în Franţa (1961) în rândul populaţiei de origine
poloneză s-a constatat că între ataşamentul faţă de tradiţiile poloneze şi integrarea în societatea
franceză există o corelaţie directă. Prin comprehensiune am fi fost tentaţi să credem că
ataşamentul faţă de tradiţiile din ţara de origine reprezintă un semn al slabei integrări în
societatea de adopţiune. Explicaţia este alta: succesul integrării imigranţilor depinde de sprijinul
acordat de grupele primare (familie, prieteni, vecini etc). Ataşamentul faţă de tradiţiile societăţii
de origine arată că persoanele respective aparţin grupelor primare, care sunt capabile să susţină
efortul de integrare a individului în societatea de primire.
Chiar din cercetarea relatată deducem că a explica înseamnă “a atribui un fapt
principiului său sau o teorie unei teorii mai generale” (Veyne, 1971/1999, 118). În cazul nostru
faptul este integrarea, iar principiul dependenţa individului faţă de grupul primar. Raymond

7
Boudon (1969) conchide că metoda comprehensivă, singură, nu este suficientă în cercetarea
sociologică, dar ea îşi are aplicabilitate în ştiinţele socioumane, valabilitatea ei variind de la o
cercetare la alta.
Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor
statistice şi cazuistice, folosirea unor metode care sunt deopotrivă cantitative şi calitative (de
exemplu, analiza conţinutului). În cercetările empirice cazurile analizate sunt ordonate în serii
mai mult sau mai puţin extinse, sunt clasificate şi tratate statistic. Pe de altă parte, seriile
statistice sunt ilustrate prin cazuri dătătoare de seamă, relevante. În acest fel imaginea despre
realitate se întregeşte.
În fine, principiul unităţii dintre judecăţile constatative şi cele evaluative presupune
angajarea morală a cercetătorului în sprijinul valorilor înalt umaniste şi a idealurilor naţionale,
sociologia liberă de valori fiind – după opinia noastră – mai degrabă un deziderat decât o
realitate.
 I.Mărginean (2000, 54-97) concepe metodologia de cercetare pe trei mari componente,
respectiv :
a) Componenta teoretică. Este componenta teoriei referenţiale şi a normativităţii
metodologice care să îndeplinească rolul de ghid al cercetării (prin sistemul conceptual specific)
cât şi în fazele de realizare şi finalizare (interpretare, explicare, comunicare a rezultatelor).
În ceea ce priveşte normativitatea metodologică ea constituie un « set de reguli ale unei
bune cercetări… fiind destinată să realizeze un inventar de probleme ce trebuie rezolvate în
efectuarea unei cercetări, precum şi ca proceduri de rezolvare, respectiv cum să acţioneze »
(Mărginean, 2000, 55). Prin conceperea normativităţii metodologice se lasă o largă libertate
cercetătorului pentru a decide cum să realizeze o cercetare. Există însă o singură condiţie: să
respecte codul deontologic profesional de efectuare a cercetărilor, ceea ce presupune calificare
adecvată, corectitudine şi obiectivitate.
b) Componenta metodică. Este componenta metodelor, tehnicilor, procedeelor şi
instrumentelor de lucru, precum şi a strategiilor de cercetare socială.
c) Componenta de natură epistemologică. Este componenta de evaluare a rezultatelor
cercetării şi a construcţiei teoretice, în ultimă instanţă de certificare a statutului ştiinţific al
sociologiei.

8
 « A teoretiza înseamnă, înainte de toate a ordona, a sistematiza rezultatele primare ale
activităţii de cunoaştere, şi apoi a integra teoriile parţiale în teorii cu grad mai înalt de
generalitate. » (Mărginean, 2000, 73)
În acest sens, B.Glaser (1967) notifică două strategii de teoretizare:
- prima, caută descoperirea (generarea) teoriei din date (Grounded Theory), fie că se
are în vedere un anumit segment social (Substantive Theory) sau ansamblul vieţii
sociale (Formal Theory); în acest caz, analistul aplică metoda comparativă de analiză
a diferitelor grupuri cu referire la un domeniu de interes;
- a doua strategie, constă în verificarea teoriilor dinainte formulate, realizând testarea
ipotezelor în condiţii de repezentativitate statistică.