Unitatea de învăţare 3.

CADRUL DE REFERINȚĂ AL DEMOGRAFIEI

Introducere
Când ne referim la noţiunea de populaţie sunt necesare două prime delimitări care servesc
definirii esenţei fenomenelor demografice. O delimitare constă în a deosebi în unitatea
fenomenului demografic latura sa biologică de latura sa socială. A doua delimitare constă în
tratarea unei colectivităţi umane atât ca populaţie cât şi ca societate.
Pe măsura dezvoltării studiilor de ecologie, genetică şi antropologie reiese în mod tot mai
evident faptul că în afară de ceea ce are comun cu animalul, omului îi sunt proprii procese şi
legităţi biologice specifice. Fenomenele biologice poartă amprenta influenţei determinante a
factorului social, omul având o calitate esenţială care îl deosebeşte de toate celelalte animale:
munceşte şi creează unelte de muncă, existenţa sa fiind determinată de totalitatea relaţiilor sociale
istoriceşte determinate.

3. CADRUL DE REFERINTA AL DEMOGRAFIEI

Stabilirea cadrului de referinţă şi a obiectului demografiei impune precizarea domeniului
de fenomene de care se ocupă această ştiinţă şi a caracterului specific al acestor fenomene.
Nu intuiţia, ci consecinţele practice ale relaţiilor dintre mărimea colectivităţii şi mijloacele
de subzistenţă, dintre numărul bărbaţilor apţi de luptă şi perspectivele cuceririi sau ale apărării,
dintre numărul familiilor şi posibilităţile constituirii unui fond central de impozite, dintre numărul
copiilor şi viitorul economiei, au determinat în toate vremurile şi la toate populaţiile măsurile de
politică demografică.
Când ne referim la noţiunea de populaţie sunt necesare două prime delimitări care servesc
definirii esenţei fenomenelor demografice. O delimitare constă în a deosebi în unitatea fenomenului
demografic latura sa biologică de latura sa socială. A doua delimitare constă în tratarea unei
colectivităţi umane atât ca populaţie cât şi ca societate. Alte două delimitări, care decurg din
primele, privesc pe de o parte statica şi dinamica componentelor populaţiei, pe de altă parte
reproducţia populaţiei. Ultima delimitare priveşte legăturile populaţiei cu condiţiile mediului ei de
existenţă şi în această situaţie tratăm relaţiile dintre factorii demografici, pe de o parte, şi factorii
economici şi culturali, pe de altă parte.

3.1. Fenomen biologic şi fenomen social

Omul este în acelaşi timp o unitate biologică şi o fiinţă socială.

Ca fiinţă biologică, omul este subordonat legilor generale ale naturii care guvernează
dezvoltarea tuturor fiinţelor vii, deoarece este una dintre verigi, şi anume cea mai înaltă în lungul
lanţ biologic al organismelor vii.
Pe măsura dezvoltării studiilor de ecologie, genetică şi antropologie reiese în mod tot mai
evident faptul că în afară de ceea ce are comun cu animalul, omului îi sunt proprii procese şi
1
legităţi biologice specifice. Fenomenele biologice poartă amprenta influenţei determinante a
factorului social, omul având o calitate esenţială care îl deosebeşte de toate celelalte animale:
munceşte şi creează unelte de muncă, existenţa sa fiind determinată de totalitatea relaţiilor sociale
istoriceşte determinate.
Tratarea ştiinţifică dintre fenomenul biologic şi fenomenul social în demografie ridică
problema legăturilor dintre naştere şi deces, pe de o parte, şi natalitate şi mortalitate, pe de altă
parte.
Natalitatea, ca fenomen social, are o individualitate proprie. Când ne referim la natalitate
trebuie să înţelegem că nu este vorba numai de suma naşterilor într-o colectivitate umană. Nivelul
şi evoluţia natalităţii nu sunt determinate de caracterele biologice ale naşterii ci de condiţiile
economice şi culturale ale societăţii.
La fel, fenomenele de deces (moarte) şi mortalitate, deşi apropiate ca terminologie,
prezintă deosebiri fundamentale. Moartea este încetarea activităţii organismului sau, într-un sens
mai larg, încetarea ireversibilă a metabolismului substanţei vii însoţită de dezintegrarea
proteinelor. Indiferent de cauză, decesul rămâne un fenomen biologic care se produce într-un
anumit cadru. Mortalitatea, ca fenomen social, are o individualitate proprie. Când ne referim la
mortalitate trebuie să înţelegem că nu este vorba numai de suma deceselor într-o colectivitate
umană (cifric), ci şi de un proces legic care se reflectă în durata medie de viaţă a unei anumite
populaţii în condiţiile ei specifice de loc şi de timp, ca şi în cazul natalităţii. Nivelul şi evoluţia
mortalităţii nu sunt determinate de caracterele biologice ale morţii ci de condiţiile economice şi
culturale ale societăţii.

3.2. Populaţia umană şi societatea

În demografie noţiunea de ,,populaţie” sau ,,populaţie umană” este folosită frecvent.

În sens statistic, termenul de ,,populaţie” poate fi folosit pentru orice colectivitate.
În biologie, prin ,,populaţie” se înţelege colectivitatea indivizilor de un anumit tip, dintr-un
anumit loc. Colectivitatea de indivizi pe care o constituie populaţia umană, tocmai datorită
calităţilor specifice ale omului, nu este o colecţie de fiinţe adunate întâmplător, pe un anumit
teritoriu, ci o comunitate de oameni organizaţi pentru a subzista şi care acţionează în acest scop
asupra naturii. Un alt sens dat populaţiei se referă la un grup de persoane constituit în raport cu o
caracteristică oarecare, care nu este neapărat teritorială (de exemplu: populaţia şcolară, populaţia
în vârstă de muncă, etc.).
Există relaţii complexe şi reciproce între populaţie şi societate.
Societatea umană nu poate fi înţeleasă complet fără a se ţine seama de substratul biologic
al indivizilor ce intră în componenţa ei. Dacă luăm societatea ca grup uman, prima ei ipostază e
cea demografică. Societatea e întâi de toate o populaţie, cu toate atributele acesteia, inclusiv cu
tendinţa firească de a se reproduce biologic. Însăşi criteriile de ,,sex’’ (după o uzanţă mai
nouă, ,,gen’’) şi ,,vârstă’’, care generează importante configuraţii ale structurii unei societăţi sunt
în fapt criterii naturale, biologice. Se explică astfel de ce sociologii folosesc frecvent în locul
termenului de societate expresia ,,viaţa socială’’. Traian Herseni definea sociologia drept ,,ştiinţa
2
formelor colective de viaţă omenească’’, enunţându-şi explicit predilecţia pentru substituirea, de
câte ori se potriveşte, a termenului ,,societate’’ cu expresia ,,viaţa socială’’. Anthony Giddens,
în ,,Constituirea societăţii’’ (1986), relevă două categorii de sensuri ale conceptului de societate.
O primă categorie subsumează cristalizări specifice de relaţii între indivizii umani şi între instituţii
(societatea capitalistă, societatea rurală). A doua categorie vizează caracterul de unitate (entitate)
pe care îl dobândesc relaţiile sociale relativ hotărnicite (societatea germană, societatea
românească, societatea europeană).
Diferite societăţi au moduri diferite de a reacţiona şi de a aplica intervenţii demografice
asupra populaţiei. Modalitatea, caracterul şi timpul în care au loc aceste intervenţii depind de tipul
orânduirii sociale, de cultura şi psihologia societăţii respective. Aceste intervenţii au loc atât pe
plan statal cât şi pe plan familial şi individual. Avortul acceptat şi suprasolicitat în unele
colectivităţi citadine este aproape abolit în anumite colectivităţi religioase, care, în schimb,
acceptă mai uşor abstinenţa periodică. Fapt este că în relaţiile complexe şi reciproce între
populaţie şi societate o influenţă considerabilă este exercitată în mod amplu şi variat de
concepţiile de ordin cultural, fie acestea un reflex al ,,tradiţiei”, fie ele o ierarhizare şi alegere
a ,,valorilor” (un copil sau un automobil ?).
Statica şi dinamica componentelor populaţiei
Statica reprezentată de structura populaţiei constituie un moment al mişcării permanente a
acesteia. Considerând structura drept un ,,moment” pe care în mod obişnuit îl surprinde
recensământul, avem în vedere un fapt real. A doua zi după înregistrarea simultană a datelor unei
populaţii, noi fenomene demografice, naşteri şi decese, căsătorii şi divorţuri, deplasări de
populaţie, schimbări în vârsta oamenilor, vin să modifice vechea structură.
S-ar putea ca, influenţaţi de ideea caracterului absolut şi permanent al dinamicii populaţiei,
să considerăm că ipostaza statică a acesteia nu are o importanţă deosebită. În fapt însă apare clar
că structura unei colectivităţi umane produsă de o seamă de factori ai existenţei sociale şi de
mişcările naturale şi sociale, specifice într-o anumită epocă pentru o formaţie social-economică,
influenţează, la rândul ei, reproducţia populaţiei în viaţa societăţii. Astfel, de exemplu, trecerea de
la un tip de populaţie tânără la un tip de populaţie bătrână, se face lent. In toată perioada de
trecere, acumulările cantitative exprimă mişcarea permanentă căreia îi este supusă populaţia: pe
baza reducerii naşterilor ponderea bătrânilor în ansamblul populaţiei creşte. Dar cristalizarea
tendinţei de îmbătrânire şi deci, trecerea la alt tip de populaţie, se face numai de la un anumit
moment dat.

3.3. Reproducerea populaţiei

Reproducerea populaţiei constă în permanenta înnoire a colectivităţii umane prin

înlocuirea generaţiilor care mor cu generaţiile care se nasc. Schimbul generaţiilor are loc în mod
complex, neexistând limite precise şi identice în timp. In principiu, fiecare generaţie a anului
respectiv este o generaţie iniţială din care se nasc succesiv mai multe generaţii, fiecare, la rândul

3
ei, fiind o generaţie iniţială.
Dacă urmărim modul în care se asociază naşterile şi decesele unei colectivităţi umane pe
cicluri îndelungate, remarcăm simultaneitatea, fără ca aceasta să fie şi coincidenţa imediată în
timp, a anumitor tendinţe de creştere sau scădere a lor. Astfel, pe un anumit substrat social-
economic, care determină o mortalitate crescută, reacţia de adaptare a populaţiei va compensa
pierderile printr-o natalitate sporită. Rezultatul va fi un spor moderat deoarece mortalitatea va
reduce excesul de naşteri încă în primul an de existenţă a nou-născuţilor (mortalitatea infantilă
reprezentând, după condiţiile ţării respective, între 7 şi 20% din totalul mortalităţii). Când pe baza
progreselor sociale şi medicale mortalitatea se reduce, familiile încep să-şi autoregleze tot mai
mult naşterile şi, nu întâmplător, mijloacele pentru a realiza aceasta se răspândesc tot mai mult.
In dorinţa de a pune în evidenţă anumite legităţi ale fenomenelor demografice, unii
demografi, sociologi, au încercat ca, urmărind tendinţele mişcării populaţiei şi îndeosebi dinamica
natalităţii şi mortalităţii, să identifice principalele tipuri de reproducţie sau tipuri de populaţie ori
stadii de evoluţie demografică.
Landsy distinge trei ,,regimuri demografice”:
1. Regimul primitiv: mijloacele de subzistenţă limitează creşterea populaţiei; populaţia
atinge nivelul maxim când mortalitatea se menţine la un nivel apropiat de cel al fertilităţii.
2. Regimul intermediar: interesul pe care indivizii şi societatea îl manifestă pentru
menţinerea nivelului lor de trai exercită, prin intermediul nupţialităţii, o influenţă asupra creşterii
populaţiei.
3. Regimul epocii contemporane: începută prin ,,revoluţia demografică”, care a marcat
începutul unei creşteri impresionante a populaţiei, deşi însoţită la un moment dat de scăderea
fertilităţii şi de procreaţie limitată.
Landsy greşeşte când afirmă că în etapa a treia condiţiile economice nu mai determină
evoluţia demografică.
În 1947, Blacker descrie cinci stadii de dezvoltare demografică:
1. Stadiul staţionar cu natalitate şi mortalitate ridicate.
2. Stadiul de expansiune iniţială, cu natalitate şi mortalitate ridicate, cea de-a doua fiind
totuşi în scădere.
3. Stadiul de expansiune finală, în timpul căruia natalitatea se diminuează paralel cu
mortalitatea, care însă scade mai repede.
4. Stadiul staţionar, cu mortalitate şi natalitate reduse, una echilibrând pe cealaltă.
5. Stadiul de declin, cu mortalitate redusă şi natalitate şi mai mică, ceea ce produce un
excedent de decese în raport cu naşterile.
Pornind de la consideraţia că dezvoltarea populaţiei este reglată de trei sisteme autonome
şi independente de acţiuni (demografică, tehnologică şi familială), Ryder, conştient că simplifică
întrucâtva fenomenele, descrie trei tipuri principale de populaţie:
Tipul I: natalitate şi mortalitate ridicate, care au la bază economia agricolă ca formă
predominantă, fertilitate reglată prin avort, infanticid şi abstinenţă, fiind vorba de societăţi de
ţărani.
Tipul II: natalitate şi mortalitate mai reduse, care au la bază o activitate agricolă
4
importantă, familism conjugal, fertilitate reglată prin controlul nupţialităţii (amânarea vârstei de
căsătorie), fiind vorba de populaţiile Europei în epoca preindustrială.
Tipul III: natalitate şi mortalitate reduse, care au la bază industrializarea, o concepţie
individualistă pronunţată, fertilitatea reglată prin mijloace anticoncepţionale, fiind vorba de
perioada contemporană.
Aceste concepţii nu surprind simptoamele reale ale marilor populaţii din Asia, Africa.

3.4. Variabile economice şi variabile demografice

Relaţiile dintre variabilele economice şi cele demografice constituie una din problemele
fundamentale ale demografiei.
Factorul economic este determinant în ultimă instanţă în dezvoltarea tuturor fenomenelor
sociale, inclusiv a celor demografice.
Întreaga istorie a reproducţiei la om subliniază existenţa permanentă a unei poziţii mai
mult sau mai puţin active a familiei faţă de dimensiunea ei. Infanticidul şi abstinenţa, amânarea
căsătoriei şi părăsirea copilului, utilizarea mijloacelor anticoncepţionale şi avortul, sunt tot atâtea
manifestări ale voinţei şi posibilităţilor individului şi familiei (şi a societăţii) de a apela sau nu la
restricţia naşterilor. Cauzele care pot determina un anumit comportament demografic trebuie
căutate în condiţiile de viaţă ale societăţii respective, în capacitatea colectivităţii umane de a-şi
obţine prin muncă mijloacele de trai, în raportul dintre numărul locuitorilor şi volumul mijloacelor
de subzistenţă, în relaţia dintre masa consumatorilor şi cea a producătorilor, în proporţia utilizării
forţei de muncă existente. Aceasta arată că elementul care intervine esenţial între economie şi
demografie este populaţia activă.
Creşterea populaţiei printr-o natalitate ridicată are loc şi anterior capitalismului deoarece
gospodăria casnică şi gospodăria ţărănească au nevoie de numeroase braţe de muncă.
Industrializarea debutează prin creşterea forţelor de producţie, fapt ce măreşte considerabil cererea
de muncă. In acelaşi timp, la clasele înstărite, natalitatea este redusă în dorinţa de a preveni
fărâmiţarea averii, situaţie frecvent întâlnită şi la păturile ţărăneşti, posesoare de loturi agricole
mici.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în ţările capitaliste dezvoltate economic, se
produce o scădere masivă a natalităţii, care a fost considerată de unii autori ca o consecinţă a
creşterii bunăstării generale. Explicaţia constă în introducerea maşinismului (şi ca o consecinţă,
apariţia procesului de înlocuire treptată a muncii necalificate cu munca calificată) care a redus
considerabil numărul necesar de muncitori pentru producerea unui anumit volum de bunuri.
Salariul unui muncitor calificat a putut permite înlocuirea totalului mai ridicat de salarii mici
plătite fiecăruia din membrii familiei acestuia. Astfel, capitalistul şi-a asigurat un profit mai
ridicat, iar din punct de vedere demografic, familia cu un singur susţinător, ameninţată de criză, şi
mai ales de şomaj, a trecut hotărât la restrângerea dimensiunii ei. Prudenţi faţă de pericolul de a
nu avea posibilitatea de a ocupa un loc de muncă şi de a-l deţine permanent, tinerii fac eforturi de

5
calificare şi amână căsătoria până când se simt capabili să întreţină o familie. Amânarea aduce
primul copil relativ mai târziu în viaţa soţilor şi reduce probabilitatea acceptării unui număr prea
mare de naşteri. Este concepută formula veche a sistemului de doi copii pentru o familie.
Observăm că fenomenele creşterii populaţiei sunt reglate de cererea de muncă, variabila
economică fundamentală (pe lângă variabilele economice primare: producţia totală, resursele
naturale, volumul investiţiilor, comerţul, sau variabilele economice secundare: venitul pe cap de
locuitor, consumul).