CURS NR.

Etapele cercetării sociologice

Există o mare diversitate de opinii privind etapizarea unei cercetări sociologice empirice.
Diversitatea este însă mai degrabă aparentă, fiindcă aproape de fiecare dată sunt precizate destul
de exhaustiv momentele principale ale cercetării, numai că diferă statutul asociat acestora: etape
propriu-zise sau sub-etape.
Într-o variantă cu un caracter mai larg de generalitate se identifică trei etape principale:
I. Pregătirea cercetării
II. Culegerea informaţiei
III. Valorificarea informaţiei
Etapele II şi III fiind strâns legate de metodele şi tehnicile efectiv utilizate în practica
cercetării, fapt ce face extrem de dificilă decelarea unor elemente comune, prezentăm mai
detaliat etapa de pregătire a cercetării, care dealtfel joacă un rol hotărâtor nu doar pentru calitatea
ştiinţifică a cercetării, ci şi pentru că are un puternic caracter determinant asupra etapelor de
culegere şi valorificare a informaţiei.

1. Alegerea temei

Este rareori o problemă de liber arbitru. Printre factorii care influenţează orientarea spre
un subiect anume de cercetare menţionăm:
- tematica de cercetare a instituţiei unde/pentru care lucrăm
- mijloacele materiale avute la dispoziţie
- competenţele cercetătorului/ale echipei de colaboratori
- “piaţa” sociologică
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o temă de cercetare sunt:
- focalizarea
Tema cercetării trebuie să fie foarte bine specificată. Este ineficient să începi o cercetare
înainte de a defini problema clar. “Mass-media” nu constituie un subiect de cercetare fiindcă îi
lipseşte specificarea.

1
 - existența interogaţiilor semnificative
Exemplu de cercetare cu un subiect nesemnificativ: a realiza cercetare pentru a vedea
dacă în vreme de război oamenii sunt deprimaţi.
Un criteriu posibil de evaluare a măsurii în care un subiect este semnificativ îl reprezintă
distanţa faţă de cunoaşterea comună. Exemplu: la nivelul simţului comun “se ştie” că războiul
provoacă nefericire. A realiza o cercetare sociologică pentru a ajunge la această concluzie este
echivalent cu a obţine rezultate complet nesemnificative (nerelevante).

Întrebări ce facilitează focalizarea în cazul unei cercetări descriptive

Tema largă: şomajul
1. Care este cadrul temporal: trecut, prezent, viitor.
2. Care este amplasamentul geografic? Opţiuni posibile: oraş, judeţ, ţară, … .
În acest context este important de stabilit dacă facem o cercetare comparativă sau nu.
3. Ce ne interesează? O descriere generală sau compararea şi specificarea
unor patternuri pentru subgrupuri.
Exemplu:
a). Rata şomajului la nivelul unei localităţi.
b). Cum diferă rata şomajului în funcţie de ocupaţie, vîrstă, naţionalitate, nivel de
educaţie, apartenenţă etnică, religie, etc.
c). Ce aspect al problemei ne interesează? Rata şomajului, legislaţia privind
şomajul, atitudini faţă de şomaj, comportamente de reconversie profesională, etc.
d). Cât de abstract este interesul nostru? Suntem interesaţi de comportamnete
brute: rata şomajului, sau suntem interesaţi de ce indică faptele/comportamentele la un nivel mai
abstract? De exemplu: rata şomajului ca indicator al nivelului de conflict social. În al doilea caz
cercetarea se va orienta şi spre obţinerea de alte date relevante ce măsoară conflictul (rate de
infracţionalitate, divorţialitate, etc).

Întrebări care facilitează focalizarea în cazul unei cercetări explicative

Ce ne interesează să găsim: cauze sau consecinţe?
Pot fi identificate trei tipuri de teme de cercetare, având ca punct de plecare afirmaţia: În
ultimii 10 ani rata şomajului a crescut în România.

2
 Pentru această afirmaţie, DE CE? Poate însemna:
1) căutarea cauzelor: x? y creşterea ratei şomajului
x- variabila dependentă, prin variabilă înţelegând o caracteristică ce ia cel puţin
două valori
z-variabila independentă
2) căutarea consecinţelor: x creşterea ratei şomajului y?
3) testarea unei relaţii de cauzalitate: știm că a crescut şomajul şi credem că acesta a
crescut datorită unei atitudini negative faţă de muncă. În acest caz, facem cercetare pentru a testa
această relaţie.

2. Studiul bibliografiei

Această etapă face posibilă:

- delimitarea obiectului cercetării
- utilizarea unor teorii a căror validitate a fost testată
- formularea unor ipoteze de lucru rezultate dintr-o cunoastere prealabilă a
domeniului
- aplicarea unor metode, tehnici, instrumente şi procedee care au condus deja la
rezultate consistente
- face posibilă compararea rezultatelor, iar comparabilitatea constituie nu doar o
condiţie pentru dezvoltarea disciplinei, ci este şi procedeul prin care
maximizăm orizontul de interpretare a datelor obţinute.

3. Precizarea conceptelor

De regulă, conceptului i se atribuie trei funcţii importante pentru cercetarea empirică:

- să organizeze percepţia
- să ghideze observaţia
- să prezică fapte noi
Sunt mai multe raţiuni care fac necesară precizarea conceptelor:
- termenii din ştiinţele sociale sunt frecvent polisemici
- deseori, conceptele utilizate sunt vagi
Observaţie: termene, concept, noţiune, se utilizează interşanjabil.

3
 În sociologie, utilizăm termeni care au ca reprezentare o entitate fizică: oraş, persoană,
etc., respectiv termeni referenţiali care au ca reprezentare entităţi ideale/abstracte. Exemplu:
anomia.
Mulţi termeni sunt preluaţi din limbajul comun (exemplu: cultura), fiind imprecişi, sau
având o încărcătură afectivă puternică: “societate”, “birocraţie”, “subcultură”, “devianţă”.
Alţii ţin de jargonul ştiinţific: gulerele albe, status, anomie, dar sunt extrem de rare
situaţiile în care aceştia au asociate definiţii univoce, clare, uniform acceptate. Câmpul de
semnificaţii al acestor termeni este dependent de paradigma teoretică adoptată de cercetător.

4. Operaţionalizarea conceptelor

Această etapă conține asamblul de operaţii prin care însuşirile definitorii ale noţiunilor
pot fi identificate sau măsurate în mediul empiric.
În sociologie, apar cu cea mai mare frecvenţă două feluri de noţiuni: unele de tip atributiv
şi altele, de tip variabil.
Primele sunt cele studiate pe larg în logica clasicã bivalentã, prin punerea în evidenţã a
sferei şi conţinutului noţiunii. Ele presupun, în fond, prezenţa unui univers de indivizi empirici
care poate fi decupat în două submulţimi:
- cea formată din “obiectele” ce poartă însuşirea (însuşirile) cerută (cerute) de
conţinutul noţiunii – şi alcătuind sfera acesteia
- cea formată din cele ce nu posedă trăsătura respectivă. Astfel, de exemplu, în
anchete intervin noţiuni ca cele de “persoanã ocupatã”, “salariat”, “cãsãtorit”,
“simpatizant al unui partid politic” etc., toate acestea fiind evident de tip
atributiv.
Noţiunile de tip variabil presupun, de asemenea, un univers de “obiecte”empirice (care,
ca şi în cazul precedent, pot fi indivizi umani, grupuri sociale, instituţii, comunitãţi etc.) dotate cu
o anumitã trãsãturã ce nu se mai evidenţiazã doar prin cele douã alternative – prezenţã/absenţã –,
ci prin existenţa mai multor stãri, care pot sugera chiar o variaţie gradualã a intensitãţii
caracteristicii. Aşa sunt conceptele de “satisfacţie în muncã”, de “integrare socialã” sau de
“coeziune” a unui grup, etc. De regulã, noţiunile atributive sunt mult mai uşor de operaţionalizat,

4
ele presupunând, cum se înţelege, doar identificarea prezenţei unei anumite însuşiri, nu şi
mãsurarea intensitãţii ei.
O altã distincţie importantã care se face în literatura de specialitate este cea dintre aşa-
numitele concepte ideale, abstracte, latente, neoperaţionale etc., “care nu au referinţe
observaţionale (empirice) nemijlocite” şi altele empiric referenţiale, manifeste, concrete,
operaţionale etc., ce “definesc entitãţi direct observabile”.
O astfel de delimitare, deşi rigidã, ca orice dihotomie, are meritul de a sugera foarte clar
problematica operaţionalizãrii conceptelor. Într-adevãr, un concept de tip variabil ca “vârsta”
poate fi imediat evaluat în realitatea empiricã (fie întrebând individul în cauzã, fie discutând cu
alte persoane apropiate lui, fie consultând documente potrivite pentru obţinerea unei asemenea
informaţii). Dimpotrivã, “satisfaţia muncii”, “atitudinea politicã” sau “calitatea vieţii” unei
persoane sunt practic nedecelabile prin operaţii empirice atât de simple. Cum se procedeazã în
asemenea cazuri?
Conceptele mai complexe, care vizeazã aspecte tot atât de reale ca şi cele din exemplele
amintite mai sus, se definesc, de regulã, prin trãsãturi mai generale, fiind rezultatul unor
prelucrãri şi rafinãri ale unor concepte mai simple. În astfel de cazuri, apropierea lor de realitate
nu se poate face decât prin revenirea la unele trãsãturi simple, care sã se regãsescã uşor în
universul empiric. Este clar vorba de un set de însuşiri pentru cã e aproape imposibil de gãsit una
singurã, care sã fie echivalentã cu cea complexã din definiţie; numai prin agregarea mai multor
aspecte parţiale se poate spera sã se ajungã la scopul urmãrit.
În plus, gradul înalt de complexitate a unor concepte se datoreazã şi particularitãţii lor de
a acoperi dimensiuni distincte ale realitãţii. Astfel, dacã vorbim de integrarea studenţilor din anul
I în viaţa universitarã, trebuie sã avem în vedere cel puţin urmãtoarele aspecte: integrarea în
colectivul anului (grupei), adaptarea la stilul şi cerinţele profesionale universitare, adaptarea la
viaţa în cãmin (dacã e cazul), adaptarea la stilul de viaţã al oraşului (pentru cei veniţi din altã
parte), integrarea în organizaţiile studenţeşti etc. Este evident cã aceste paliere apar efectiv ca
dimensiuni distincte, deoarece ele sunt practic nedependente unul de altul (un student putând fi
considerat perfect integrat dupã o dimensiune şi neintegrat dupã alta), deşi, în general, statistic
vorbind, corelaţii pozitive vor apare între diversele perechi de dimensiuni. De asemenea, se
înţelege cã în încercarea de evaluare sinteticã a conceptului trebuie sã se ţinã seama de toate
dimensiunile lui.

5
 Toată aceastã analizã rãmâne ancoratã în zona teoreticului, în vreme ce pentru cercetarea
concretã este nevoie ca fiecare dimensiune sã fie la rândul ei operaţionalizatã, adicã transpunsã
în indicatori (empirici), care nu sunt altceva decât semnele cu ajutorul cãrora regãsim entitãţile
empirice subsumabile unei noţiuni (în cazul celor atributive) sau care se încadreazã într-o
anumitã clasã (ori primesc o anumitã valoare), pentru cele de tip variabil.
Paul Lazarsfeld sintetizeazã etapele ce se cer parcurse pe drumul ce duce de la concept la
studiul empiric, adicã tocmai esenţa operaţionalizãrii:
(i) Iniţial avem o imagine sau o reprezentare destul de vagã a ceea ce înţelegem printr-o
noţiune, imagine rezultatã fie din decelarea unor trãsãturi comune subiacente mai multor
fenomene disparate, fie din încercarea de a explica anumite constante, regularitãţi. Conceptul
creat şi folosit în aceste situaţii are rolul de a face posibilã înţelegerea sensului relaţiilor
observate.
(ii) A doua etapã constã în specificarea conceptului. Ea înseamnã descompunerea
reprezentãrii în componente, ce constituie diversele aspecte sau dimensiuni ale conceptului.
Astfel de componente se deduc, cum sugeram şi noi mai sus, din analiza teoreticã a conceptului,
dar nu sunt rare cazurile când ele sunt configurate prin analiza corelaţiilor empirice.
(iii) A treia etapã se referã la alegerea indicatorilor. Indicatorul este acel element simplu
de comportament (sau de altã naturã) care poate fi detectat în realitatea empiricã. Dacã, de
exemplu, observãm cã un om frecventeazã regulat biserica, acesta va fi un indicator ar
religiozitãţii persoanei respective. Fireşte, plecând de la noţiunea de religiozitate – privitã ca un
concept de tip variabil –, putem gãsi şi alţi indicatori: lectura cãrţilor religioase, adoptarea unor
gesturi de ritual (semnul crucii, pentru creştini), rãspunsurile la întrebãrile dintr-un chestionar
legate de atitudinea religioasã etc. Dupã cum se vede, indicatorii pot fi de genuri foarte diferite,
fie în funcţie de conectarea cu realitatea, fie dupã tipul de informaţie pe care ei o furnizaezã (de
la specificãri de genul da/nu, pânã la valori numerice, rezultat al mãsurãrii). În cazul anchetei şi
sondajelor, indicatorii îmbracã totdeauna forma întrebãrilor din chestionar.
(iv) A patra etapã este, dupã terminologia lui Lazarsfeld, cea a formãrii indicilor. Este
vorba aici de a se realiza o sintezã a informaţiei culese cu ajutorul indicatorilor, care sunt uneori
în numãr foarte mare. Sinteza poate fi generalã, în sensul cã din toţi indicatorii se construieşte un
singur indice global, cum se întâmplã, de exemplu, în cazul probelor atletice compuse (ca
decatlonul), când rezultatele la diferite probe – ce pot fi privite ca indicatori ai anumitor calitãţi

6
fizice – se însumeazã, dupã ce s-a realizat o transformare pe o scalã unicã, şi se obţine un punctaj
general (indicele global). Alteori se construiesc doar indici parţiali, condensarea lor în unul
singur nefiind posibilã, din raţiuni ce ţin de interpretarea conceptului.
Aceastã etapã este cea a sintezei, în sensul cã se încearcã reconstruirea conceptului pe
baza informaţiei culese cu indicatorii aleşi.

5. Stabilirea ipotezelor

Acestea trebuie să fie clar enunţate şi strâns legate de obiectivul cercetării.

Calităţile unei ipoteze sociologice:
a) plauzibilitatea:
-să aibă consistenţă internă, respectiv să nu conţină enunţuri incompatibile
- să aibă consistenţă externă: compatibilitatea cu teoriile anterioare
b) testabilitatea - sensibilă la experienţă: să permită infirmarea sau validarea. Exemplu:
aserţiunea”relaţiile interpersonale depind de influenţa planetelor”, nu constituie o ipoteză de
cercetare pentră că nu poate fi testată.
În structura ipotezei se regăsesc:
- o unitate: grup, societate, instituţie, persoană
- o variabilă: calitatea vieţii, democraţie, coeziune, activism politic
- set de valori ale variabilelor: ridicată, falsă, slabă, puternică
Robert Merton face distincţia între două tipuri de ipoteze:
- poteze teoretice - propun interpretări noi ale faptelor şi fenomenelor, sunt
indirect testabile şi delimitează aşanumitele revoluţii ştiinţifice;
- potezele de lucru - ipotezele empirice.

6. Alegerea metodelor şi tehnicilor

Este influenţată de:

- tema de cercetare
- concepţia teoretico-metodologică a cercetătorului
- experienţa şi competenţa cercetătorului
- mediul sociologic general, care poate impune recurgerea la metode specifice

7
 - mijloacele materiale şi umane
- timpul disponibil
Influenţa principală asupra alegerii metodei de cercetare o exercită tema şi scopul
cercetării.
În cazul unei cercetări exploratorii, de obicei, fără a fi însă obligatoriu, se utilizează o
metodă calitativă: interviuri, observaţie nestructurată.
Dacă scopul cercetării este descriptiv, constând în obţinerea unui profil cât mai exact al
persoanelor, evenimentelor sau situaţiilor, metoda privilegiată este ancheta. Opţiunea pentru
aceasta este condiţionată de o cunoaştere bună a situaţiei de cercetat.
Dacă scopul cercetării este explicativ, explicaţie sub forma unei relaţii cauzale, opţiunea
se va îndrepta spre experiment, fie în varianta sa pură, fie prin utilizarea unei metode care
permite respecatrea designului experimental (observaţie structurată, anchetă).
Tipologia anterioară are caracter orientativ. În fapt, fiecare metodă poate fi utilizată în
fiecare caz. Alţi factori de influenţă asupra alegerii metodelor sunt:
- tipul întrebării de cercetare
- gradul de control pe care cercetătorul îl are, doreşte să-l aibă asupra
evenimentelor
- dacă interesul este îndreptat spre evenimente trecute sau prezente.
Metode Tip de întrebare Control asupra Eveniment actual
evenimentului
Experiment Cum? De ce? Da Da
Anchetă Cine? Ce? Unde? Nu Da
Observaţie structurată Cât de mulţi?
Cât de mult?
Analiza documentelor – Cine? Ce? Unde? Nu Nu
Analiză cantitativă de Cât de mulţi?
conţinut Cât de mult?
Interviu Cum? De ce? Nu Da

7. Construcţia instrumentelor

Orice instrument trebuie să îndeplinească două cerinţe fundamentale, indiferent de tipul

investigaţiei empirice: fidelitatea şi validitatea.
Fidelitatea: capacitatea instrumentului de cercetare de a reproduce în mod constant
anumite însuşiri constante ale fenomenului.

8
 Validitatea: proprietatea instrumentului de a dezvălui cercetătorului ceea ce acesta
urmăreşte să obţină în cercetare.
Un instrument poate fi fidel fără a fi valid.
Testarea fidelităţii:
- metoda test-retest – singura posibilitate de testa fidelitatea întrebărilor unice (o singură
întrebare pentru un concept). Aceeaşi întrebare se pune pe acelaşi eşantion la interval de 2
săptămâni. Dacă obţinem o corelaţie egală sau mai mare de 0,8 întrebarea este fidelă. Este o
metodă discutabilă, datorită dificultăţilor practice puse de reluarea cercetării, cât şi datorită
distorsiunilor provocate de memoria subiecţilor: de exemplu, amintirea primelor răspunsuri are
ca efect creşterea artificială a fidelităţii.
- utilizarea mai multor indicatori: nu este aplicabilă în toate cazurile. Exemplu:
vîrsta, sexul. În plus, este condiţionată de utilizarea unor întrebări gata testate.
- atenţia la formulare, pregătirea operatorilor de interviu, codarea răspunsurilor,
evitarea întrebărilor pentru care este puţin probabil să existe opinie.
Validitatea: proprietatea instrumentului de a măsura ceea ce îşi propune să măsoare. Nu
măsura este validă, ci utilizarea ei.Depinde de cum a fost definit conceptul ce este măsurat.
Există trei modalităţi de evaluare a validităţii:
- validitatea de criteriu: se bazează pe compararea răspunsurilor la noile întrebări ce
măsoară un concept, cu măsurile existente şi acceptate. Dacă există o corelaţie ridicată,
instrumentul este valid.
Această evaluare pune două probleme:
a) este necesară asumarea validităţii primului instrument;
b) pentru multe concepte, nu există o măsurare de comparaţie.
O posibilitate: utilizarea grupurilor.
Construim o scală de evaluare a orientării politice. O utilizăm în cadrul a două grupuri:
de stânga şi de dreapta, criteriul fiind afilierea la partide plasate astfel pe eşichierul politic. Dacă
membrii partidelor de stânga obţin scoruri de stânga, iar membrii partidelor de dreapta scoruri de
dreapta, scala este validă.
Probleme: apartenenţa partinică s-ar putea să fie determinată de alte criterii decât cele
ideologice.

9
 - validitatea de conţinut: măsura în care indicatorii evaluază diferitele aspecte ale
conceptului. Exemplu: testul de aritmetică ce conţine numai probleme de scădere este evident
invalid. Validitatea de conţinut este dependentă de cum este definit conceptul.
- validitatea de construct: se referă la cât de conform este rezulatul măsurării cu
expectaţiile teoretice. Exemplu: evaluarea validităţii unui nou instrument de măsurare a alienării.
Teoria noastră susţiene că, cu cât clasa este mai scăzută, cu atât alienarea este mai ridicată.
Există două pericole:
- noua măsurare nu concordă cu teoria, de unde ştim că nu noi greşim: poate fi incorectă
teoria sau instrumentele ce măsoară celelalte concepte.
- trebuie evitată realizarea unui instrument astfel încât acesta să sprijine teoria. Cercul
vicios: utilizăm teoria pentru a valida instrumentul şi apoi utilizăm instrumentul pentru a
confirma teoria.

8. Delimitarea universului de studiu şi a eşantionului

Această etapă necesită decuparea din realitatea obiectivă a totalităţii obiectelor purtătoare
de însuşiri, obiecte ce constituie universul material al cercetării, aria, zona, asupra căreia se vor
extinde rezultatele investigaţiei.
Este strâns legată de definirea conceptelor şi construcţia indicatorilor empirici.
Operaţia este dificilă , ridicând numeroase probleme de ordin practic şi teoretic.
Exemplu: Tema cercetării - opinii privind programele de radio în rândul locuitorilor
municipiului X. Este necesară definirea clară a “locuitorului”: persoană care are are domiciliul în
municipiul X. Dar ce înseamnă are domiciliul? Studenţii care locuiesc fără a fi înregistraţi ca
flotant sunt sau nu consideraţi locuitori? Apoi vom introduce sau nu arealul comunelor
suburbane: A, B, C.
Cine este populaţia vizată? Suntem interesaţi şi de comportamnetele copiilor de 4-6 ani?
Opinia nu poate fi cerută decât persoanelor care ascultă radioul. Dar ce criterii utilizăm
pentru a circumscrie comportamentul de ascultare ştiind că acesta este multidmensional. Ex: nu
posed aparat de radio, dar sunt ascultător pasiv, fiindcă lucrez într-un loc public unde se
difuzează în permanenţă programele unui post de radio.
Trebuie să decidem de asemenea dacă populaţia vizată va fi cercetată exhaustiv sau
parţial, prin realizarea unui eşantion de persoane care vor constitui subiecţii cercetării.

10
 9. Organizarea acţiunii practice de cercetare

Dimensiuni principale:
- planificarea în timp a desfăşurării studiului: precizarea termenelor pentru fiecare sub-
etapă, documentare, realizarea metodologiei, construcţia instrumentelor, testarea instrumentelor,
culegerea datelor din teren, analiza datelor, redactarea rapoartelor de cercetare;
- bugetul: planificarea resurselor materiale;
- repartiţia atribuţiilor în cadrul echipei de cercetare;
- planificarea aspectelor privind lucrul/viaţa pe teren.

10. Studiul pilot

Are funcţia de “repetiţie generală”. Obiective principale:

-testarea instrumentelor
-familiarizarea operatorilor cu terenul şi instrumentul.
În cazul anchetei, testarea chestionarului se face în trei faze:
- faza I: dezvoltarea/formularea întrebărilor - subiecţii sunt întrebaţi la ce se
gândesc când dau un răspuns, se urmăreşte dacă exsită răspunsuri nedisponibile
- faza a II-a: dezvoltarea/construcţia chestionarului - permite evaluarea itemilor
individuali şi a chestionarului ca întreg;
- faza a III-a: finisarea chestionarului pe baza informaţiilor din faza a II-a - se
reformulează întrebările, scurtează chestionarul, reordonează întrebările, se clarifică întrebările
filtru.
În ceea ce priveşte testarea itemilor individuali se urmăresc 6 aspecte: variaţia
răspunsurilor, semnificaţia asociată acestora, redundanţa, scala, non-răspunsurile, tendinţa spre
“da”.
Aspecte urmărite în testarea chestionarului ca instrument finalizat: fluxul întrebărilor,
timpul de aplicare, interesul şi atenţia subiecţilor.

11