Sociologie Sinteze Personale

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof.
Vizanti Ana Maria

anamaria.vizanti21@gmail.com
Sociologia . . . cea mai bună alegere pentru BAC, dar și pentru viață.
Acest materia vine în ajutorul celor ce se pregătesc pentru proba scrisă la
sociologie, dar și în ajutorul celor ce se pregătesc pentru o astfel de carieră.
Vei descoperi în prima parte teoria necesară și exactă, plus aplicații
care să te ajute în sedimentarea informației. La sfârșitul materialului, sunt
anexate variantele de BAC din 2010 până în prezent, cu tot cu baremele de
corectare. Nu uita, trebuie să ții cont de faptul că, din anul 2019 structura
examenului s-a schimbat puțin, dar programa nu.
SUCCES!
MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

I Introducere în sociologie
2. Sociologia academică, sociologia pragmatic (DOAR PENTRU LECTURA
PROPRIE, NU INTRĂ LA BAC)
Emile Durkheim
Sociolog francez, a trăit în a doua jumătate a sec XIX.
A plecat de la premiza, continuându-l pe Comte, că sociologia nu poate deveni știință decât
cercetând datele empirice și faptele sociale clare.
În lucrarea sa „Despre sinucidere” arată că, sinuciderea, deși poate părea un act personal și
complet subiectiv, este, de fapt, un act social provocat de prăbușirea și înstrăinarea față de
individ a principalelor valori ale societății. A numit această situație „anomie” (termen provenit
din limba greacă și prin care se înțelege lipsa de reguli/norme: a – fără, nomos – regulă, normă).
Școala sociologică de la București.
A fost întemeiată de către D. Gusti la începutul sec. XX.
A fost orientată către studierea comunităților rurale din România în prima treime a secolului.
Principala metodă folosită de către Gusti pentru studierea comunităților umane mici a fost
metoda monografică.
Aceasta presupune constituirea unor ansambluri complexe de cercetători din mai multe domenii
(medicină, etnografie, economie, inginerie etc).
D. Gusti a plecat de la ideea că sociologia trebuie să deservească, pe lângă cunoașterea
societății, și componenta de acțiune și practică socială, direcție fundamentală în sociologia
contemporană. A adunat în jurul său, în scopul cercetării, pe cei mai cunoscuți oameni de știință
români ai vremii. A înființat, la București, Muzeul Satului, primul de acest fel din lume.
Cei mai cunoscuți doi colaboratori ai lui D. Gusti au fost H.H. Stahl și T. Herseni. Primul a
continuat cercetările lui Gusti în domeniul satului tradițional românesc. A fost unul dintre primii
realizatori de filme documentare sociale. Cel de-al doilea a avut, de asemenea contribuții
importante în domeniul sociologiei satului românesc. Totuși, apropierea sa de ideologia Gărzii
de Fier i-a creat probleme după 1945. A fost reabilitat și a avut contribuții la sociologia
industrială.
Școala sociologică de la București a funcționat în același timp cu mult mai cunoscută școală de
la Chicago. Deși a fost adesea făcută o paralelă între cele două, diferența dintre ele a fost aceea
că școala americană era orientată spre cercetările urbane în timp ce școala noastră era axată pe
sat.

I Introducere în sociologie
3. Cunoașterea comună – cunoașterea științifică
Cunoașterea comună Cunoașterea științifică

Este sistematizată, fiind cuprinsă în cadrul
Nu este sistematizată
teoriilor științifice
Este tacită sau implicită; nu conferă Este înregistrată și verificabilă; fiecare
argumente pentru susținerea afirmațiilor teorie științifică trebuie să ofere argumente
făcute pentru aserțiunile făcute.
Este subiectivă și emoțională Este obiectivă; provine din date măsurabile
Este preocupată de furnizarea de dovezi;
Este selectivă și fals generalizatoare
evită generalizările pripite
Se bazează pe prejudecăți și este influențată Se bazează pe instrumente specifice pentru
social colectarea și verificarea datelor
Este contradictorie; același fapt poate fi
Nu are construcții contradictorii
explicat diferit în situații diferite
Este inconsistentă în timp Nu este inconsistentă în timp.
Cu toate acestea, nu trebuie generalizat. Unele aspecte ale cunoașterii științifice au

corespondent (sau pleacă) de la valorificarea unor fapte ale cunoașterii comune.
Exemple:
1. „Copilul cu multe moașe rămâne neînfășat”. Este un proverb care are corespondent în
cunoașterea sociologică. Cunoașterea științifică îl numește „efectul pierderii de vreme” și
definește situația în care cu cât numărul celor responsabili cu o anumită sarcină este mai mare,
cu atât mai mic va fi efortul depus pentru realizarea ei.
2. „Mai degrabă vezi paiul din ochiul altuia decât parul din ochiul tău”. Acest proverb este
definit în teoria sociologică ca fiind: „eroarea fundamentală de atribuire”. Aceasta susține
că lucrurile bune care ni se întâmplă nouă se datoresc propriilor noastre calități sau propriei
noastre valori (au cauze interne) pe când lucrurile bune care li se întâmplă altora au la bază
norocul sau împrejurările favorabile (au cauze externe). Situația se inversează în cazul
eșecurilor: când noi suferim un eșec atribuim cauzele acestuia altora (cauze externe) când alții
suferă un eșec este propria lor vină (cauze interne).

II Metodologia cercetării sociologice
Etapele investigației sociologice
1. Formularea problemei de cercetat

În orice domeniu este foarte important ca formularea problemei de rezolvat să fie cât
mai clară și cât mai bine alcătuită. Fără o bună formulare a problemei există posibilitatea
obținerii de rezultate eronate.
Probleme apar, în general, atunci când: a) apare o contradicție între așteptările avute
de la un model teoretic dat și datele rezultate din teren; b) când nu avem date suficiente pentru
a construi un model teoretic.
2. Formularea ipotezelor
Ipoteză = Presupunere, supoziție pe baza unor fapte cunoscute asupra relației între
anumite fenomene sau asupra legăturii dintre aceste fenomene și cauzele lăuntrice care le
determină.
Ipoteză= hypo (mai mic, sub), thesis (poziție, teză) (etimologic din greacă).
Ipotezele trebuie să respecte două proprietăți: 1) să contureze relații cauzale; 2) să fie
testabile.
Pentru a putea fi testabile ipotezele trebuie să aibă caracteristici care pot fi măsurate.
Orice ipoteză trebuie să se prezinte sub forma: „dacă x, atunci y”
Măsurare și scalare
Caracteristicile măsurabile ale unei ipoteze se numesc variabile. În cazul de mai sus, x
și y sunt variabilele; x – variabilă independentă, y – variabilă dependentă.
Valorile pe care le iau variabilele pot fi discrete – doar anumite valori pe un interval,
sau continue – orice valoare pe un interval.
Scale a) nominale – nu presupun relații de ordine, succesiune sau ierarhice
între valori;
b) ordinale – valorile pot fi ordonate după un criteriu;
c) de interval – măsoară valori continue între două puncte de referință
(maxim sau minim, de ex.);
d) de proporții – sunt la fel cu cele de interval dar au un punct de origine.
Orice măsurare trebuie să întrunească două condiții: fidelitatea și validitatea.
Fidelitatea reprezintă precizia unei măsurători.
Validitatea reprezintă corectitudinea unei măsurători.
3. Stabilirea grupului de studiu

Eșantion = grupuri de subiecți, alese dintr-o populație, care sunt reprezentativi pentru
întreaga populație.
7. Ancheta socială
4.1. Metode de cercetare

Ancheta sociologică = metodă de cercetare care are ca principal scop adunarea unui volum
mare de informații și care utilizează cu precădere chestionarul și interviul.
Chestionarul = are ca principală caracteristică faptul că sociologul formulează atât întrebările
cât și răspunsurile.
Astfel, chestionarele pot fi clasificate după: conţinutul, forma şi modul de aplicare.
După conținut chestionarele pot fi de date factuale sau de opinie.
După conținut chestionarele se pot împărți în: chestionare cu o singură temă și cele cu mai
multe teme – omnibuz.
După modul de aplicare chestionarele pot fi împărțite în două: autoadministrate și cele
administrate de operatori.
După forma întrebărilor, chestionarele pot fi: cu întrebări închise, deschise și cu întrebări de
ambele feluri.
Întrebările închise sunt de forma: da, nu, nu știu/ nu răspund (ns/nr). Avantajul întrebărilor
închise este acela că reduce semnificativ rata non-răspunsurilor.
Întrebările deschise lasă răspunsurile la alegerea celui chestionat. Avantajul întrebărilor
deschise este acela că lasă celui chestionat libertatea de a exprima problemele cele mai
importante care îi preocupă.
Observația = își propune să analizeze comportamentele umane în anumite situații.
După modul în care se desfășoară, observația poate fi: structurată și nestructurată.

Observația structurată presupune o cunoaștere prealabilă a fenomenelor cercetate, ceea ce
permite utilizarea unei grile.
Observația nestructurată presupune că cercetătorul nu cunoaște fenomenele care vor fi
cercetate.
După modul de implicare al cercetătorului în cadrul cercetării, observația poate fi:
nedistorsionată – sau cu implicare directă.

Comportamentul individual (și colectiv) tinde să se schimbe atunci când subiecțiiștiu că sunt
observați. Pentru a elimina acest neajuns se folosește observația nedistorsionată. De
menționat că aceasta se folosește doar în anumite condiții – probleme deontologice.
Participarea activă a cercetătorului în cadrul observației poate fi: participativă și
nonparticipativă.
În primul caz cercetătorul este direct implicat în cadrul grupului de observat, în cel de-al doilea,
cercetătorul nu se implică.
Observația participativă poate fi clasificată în funcție de modul în care cercetătorul alege să se
implice în cadrul activităților grupului (vezi tabel).
Implicare maximă Implicare minimă

Grupul crede că cercetătorul Observație participativă Observație participativă
este un membru obișnuit sub acoperire deontologic internă
Grupul știe că cercetătorul Observației participativă Observație participativă
nu aparține grupului deontologic externă neutră
Analiza documentelor sociale

Document social = texte sau imagini care furnizează informații despre faptele sau fenomenele
sociale din trecut sau prezent.
Documentele sociale pot fi: - publice (ziare, reviste, emisiuni tv sau internet)
sau personale (corespondență, jurnale);
- oficiale (legi, sentințe împroprietăriri) sau neoficiale
(notele intrainstituționale, textele din
domeniul virtual)
Analiza de conținut = exprimarea cantitativă a unor „unități de analiză” pe care le identificăm
într-un document.
Unități de analiză: - spațiul (dimensiunea pe care o au articolele într-un ziar) sau timpul
(durata unei emisiuni tv sau radio).
- cuvintele (frecvența de apariție într-un text a unor anumite cuvinte).
- temele (exprimă idei despre un subiect dat).
- personajele (femeile, persoanele cu dizabilități).
- itemul (un produs analizat ca atare).

III Individul și societatea
10. Cultura
Cultura = totalitatea modurilor de gândire, de comportament și de producție transmise de la o

generație la alta.
Civilizație = extinderea teritorial-spațială pe care o capătă o cultură.
Componente fundamentale ale culturii:
Componenta ideatică = totalitatea ideilor aflate în circulație într-o societate dată. Două
aspecte importante sunt reprezentate de valori și credințe.
Componenta obiectuală = toate tipurile de produse culturale care au existență
materială;
Componenta normativă = totalitatea normelor aflate în vigoare într-o societate.
Normele pot fi clasificate după:
Modul de transmitere: scrise/nescrise;
Gradul de aplicare în realitate: ideale/reale;
Domeniul pe care-l reglementează: juridice, politice, sociale, educaționale, tehnice etc.
Totalitatea normelor dintr-o societate reprezintă ordinea normativă.
După modul în care sunt exprimate, normele pot fi: formale/informale
Sancțiuni puternice Sancțiuni slabe
Norme formale Legi penale Legi civile
Norme informale Morală Obiceiuri
11. Contactul între culturi
Element cultural = cel mai simplu element al unei culturi (ex.: melodie, normă de salut etc.).
Mai multe elemente adunate împreună formează un complex cultural (dansul, vestimentația
etc.).
O cultură dominantă poate îngloba mai multe tipuri de complexe culturale.
1. Subcultura = cultura aparținând unor comunități care și-au dezvoltate complexe culturale
proprii.
Pot aparține: unor comunități profesionale care își dezvoltă propriile complexe
culturale (medici, avocați etc.)
unor comunități care dezvoltă norme și valori proprii (comunitățile de
motocicliști)
2. Contracultura = tip special de subcultură care dezvoltă norme, valori și comportamente
opuse culturii dominante.
Contactul între culturi
Se petrece atunci când mai multe comunități intră în contact. Se pot identifica trei situații:
Aculturația = apariția, la contactul dintre două culturi, a unor complexe culturale noi.
Acomodarea = schimburi culturale între diferite tipuri de comunități fără apariția unor
complexe culturale noi.
Asimilarea = procesul prin care o cultură a unei comunități înglobează total cultura altei
comunități, aceasta din urmă nemaipăstrând aproape nimic din cultura de origine.

INDIVIDUL SI SOCIETATEA: SOCIALIZARE
 socializarea: este procesul prin care individul uman il formuleaza ca fiinta

sociala,acest proces depinde de mai multi factori externi in care omul isi
formeaza personalitatea.
 Factorii biologici : - caracteristici biologice ereditare.
 Mediul fizic: - spatial geographic.
 Cultura: - profilul cultural al unei societati.
 Experienta de grup ; - viata in grupuri
 Experienta personala : - factor esential in procesul de socializare
Tipuri de socializare:
1. in functie de moment:
2. primara: - in primii ani de viata : “cei 7 ani de acasa”
3. secundara : - 7-18 ani,asimilarea rolurilor sociale,produse culturale si
norme
4. continua : dupa 18 ani,e finalul vietii,e un proces de invatare continua.
1. in functie de scop :
 anticipatorie : unele jocuri ale copiilor

 negativa : individul invata normele,modelele opuse societatii in care
traieste => delicventa
 resocializare: -individul invata noi modele sau norme si renuntarea la
altele vechi: se gaseste in perioada de tranzitie din viata sau adolescenta,ex:
scoala de corectie,armata.

Agenti de socializare :
 familia
 scoala
 grupuri de egali
 mass-media
CEL MAI IMPORTANT AGENT DE SOCIALIZARE, ESTE FAMILIA.
III Individul și societatea

19. Familia
Divorț și căsătorie
Divorțialitate = numărul de divorțuri la mia de căsătorii.
Factori ai instabilității - vârsta – diferențele mari de vârstă (10-15 ani) sunt o sursă de
instabilitate;
- șocuri în familie – diferite experiențe traumatizante în familie;
- îndepărtarea de familia antecesoare – dacă unul dintre
parteneri dorește îndepărtarea și celălalt nu, atunci este o sursă de instabilitate;
- diferențe majore de status între parteneri;
- instabilitatea familiilor antecesoare – probleme legate de
capacitatea de socializare a unuia dintre parteneri care provin din familii cu probleme;
- regula celor șase luni și a celor trei ani – are în vedere perioada
de coabitare în afara căsătoriei;
- sarcina înaintea căsătoriei – poate induce senzația unei
constrângeri pe linia maritală a unuia dintre parteneri.
Alternative la familia clasică - poligamia;
- familiile homosexuale;
- coabitarea consensuală – este de două tipuri: a) înainte
de căsătorie – când cei doi parteneri trăiesc o perioadă împreună; b) permanentă – atunci când
cei doi parteneri aleg această formă ca mod de viață.

TIPOLOGIA FAMILIEI
NUCLEARĂ – MONOPARENTALĂ COPIL

MAMĂ
SAU TATĂ SAU
COPII
- CONJUGALĂ
C1
MAMĂ TATĂ
C2
COPIL MATUȘĂ
- EXTINSĂ
PARINTI
BUNICĂ
FUNCŢIILE FAMILIEI
1. Funcţii biologice: sexuale şi reproductive

2. Funcţii economice: organizarea gospodăriei şi acumularea de resurse necesare traiului.
3. Funcţii de solidaritate familială: ajutor fundamentat pe dragoste şi respect.
4. Funcţii pedagogico-educative şi morale.
5. Funcţii externe – relaţionarea cu exteriorul.
Funcţia economică: de producţie, de profesionalizare a descendenţilor, de generare şi de gestionare a unui buget
comun. În societăţile tradiţionale, componenta productivă era foarte importantă; cvasi-autarhie: familia depindea
foarte puţin de exterior. Familia asigura profesionalizarea descendenţilor: copiii reproduceau profesiile

părinţilor,mobilitatea socială şi profesională fiind redusă. În familia contemporană, funcţia economică a familiei
şi-a diminuat importanţa, mai ales în ceea ce priveşte componenta de producţie şi cea de profesionalizare a
descendenţilor.
Familia este una dintre principalele instituţii socializatoare ale societăţii. În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte
normele şi valorile sociale şi devine apt să relaţioneze cu ceilalţi membri ai societăţii. Socializarea în cadrul
familiei are mai multe componente:
- normativă: se transmit copilului principalele norme şi reguli sociale.
- cognitivă: copilul dobândeşte deprinderi şi cunoştinţe necesare acţiunii ca adult.
- creativă: capacitatea de gândire creatoare, răspunsuri adecvate în situaţii noi.
- psihologică: afectivitatea.
În cadrul familiei are loc socializarea primară a copilului: copilul învaţă că indivizii au dorinţe, interese şi
obiceiuri de care celălalt trebuie să ţină seama, învaţă că trebuie să împartă resurse limitate (locuinţă, hrană,
obiecte, afecţiune), învaţă cum se aşteaptă societatea ca el să se comporte, învaţă cum trebuie să acţioneze spre
a-şi îndeplini un scop. Comparativ cu familia din societăţile tradiţionale, funcţia socializatoare a familiei începe
să fie preluată de alte instituţii sociale – şcoală, instituţii culturale, mass-media.
TRANSFORMĂRI ÎN MODELELE FAMILIALE:
1. relaţia familie-soietate:
- scăderea importanţei funcţiei economice a familiei.
- laicizarea şi dezinstituţonalizarea parţială a familiei.
- accentuarea mobilităţii sociale a membrilor familiei.
- intensificarea participării femeii la activităţi extra-familiale.
- preluarea unor funcţii familiale de către societate.
- diminuarea relaţiilor de rudenie şi vecinătate
- micşorarea controlului comunitar asupra comportamentelor demografice.
2. comportamentele tinerilor căsătoriţi:
- extinderea experienţei sexuale premaritale.
- controlul fecundităţii.
- extinderea coabitării premaritale.
- extinderea celibatului definitiv şi a menajului de o singură persoană.
- creşterea permisivirtăţii sociale şi a toleranţei faţă de comportamentele premaritale ale tinerilor.
3. comportamentele prenupţiale:
- desacralizarea căsătoriei.

- reducerea importanţei motivaţiilor economice ale căsătoriei.
- creşterea heterogamiei căsătoriilor.
- tendinţa de egalizare a poziţiilor la căsătorie ale bărbatului şi, respectiv, femeii.
- diminuarea sau dispariţia rolului părinţilor sau rudelor în căsătoria tinerilor.
- scăderea ratei nupţialităţii.
- afectarea natalităţii de scăderea ratei nupţialităţii.
4. comportamentele familiale:
- creşterea importanţei relaţiilor emoţional-afective dintre parteneri.
- intensificarea preocupărilor soţilor pentru calitatea vieţii familiale.
- diversificarea formelor de convieţuire: declinul relativ al familiei nucleare bazate pe căsătorie, extinderea
cuplurilor consensuale, toleranţa socială faţă de noile forme de convieţuire.
- modificarea relaţiilor dintre parteneri: tendinţa de egalizare a poziţiilor de autoritate ale soţilor.
- modificarea diviziunii rolurilor în cadrul familiei: tendinţă de egalizare, supraîncărcare relativă a soţilor.
- modificarea fertilităţii şi a rolului copiilor: scăderea fertilităţii, controlul fecundităţii.
- creşterea relativă a instabilităţii familiei nucleare (creşterea divorţialităţii, scăderea ratei recăsătoririlor).
- Norme ale familiei

- Norme de căsătorie – care reglementează modul în care sunt aleși partenerii. Pot fi:
- Endogame – parteneri proveniți din interiorul aceleiași comunități;
- Exogame – parteneri proveniți din alte comunități decât cea de origine.
- Cea mai importantă normă este cea privitoare la incest: interzicerea relațiilor
sexuale între rude mai apropiate de gradul doi (în România).
- Norme ale numărului de parteneri – monogame: un singur bărbat și o singură femeie.
- – poligame: mai mulți parteneri simultan.
- Norme de autoritate – patriarhală: autoritatea aparține bărbatului;
- – matriarhală: autoritatea aparține femeii;
- – în societatea contemporană autoritatea se împarte între soți.
- Norme de locație – patrilocație: familia se stabilește în gospodăria bărbatului;
- – matrilocație: familia se stabilește în gospodăria femeii;
- – neolocație: familia își întemeiază propria gospodărie.
- Norme de alegere a partenerului – homogamia: căsătoria se face între persoane cu
statusuri asemănătoare;
- – proximitatea: alegerea partenerului se face dintre
persoanele cele mai apropiate.
EDUCAŢIA
Într-un sens, educaţia este un aspect al socializării – proces de învăţare, de-a lungul întregii vieţi, a atitudinilor,
valorilor şi comportamentului potrivit (appropraite) indivizilor ca membri ai unei anumite culturi. Socializarea se

poate manifesta prin interacţiunea cu părinţii, prietenii şi străinii; de asemenea, ea rezultă din interacţiunea cu cărţile,
filmele, TV şi alte forme de comunicare. Atunci când o astfel de învăţare este explicită şi formalizată – atunci când
anumiţi oameni predau iar alţii adoptă rolul social al discipolului – procesul este numit educaţie.
EDUCAȚIA FORMALĂ – este cea facuta in scoli, cadre formale, deoarece se

bazeaza pe o programa exacta.
EDUCAȚIA INFORMALĂ – orice moment pentrecut in viata noastra, din care,

invatam ceva.
EDUCAȚIA NON-FORMALĂ – meditatii, cursuri, excursii, cercuri de lectura,

teatru, activitati sportive.
15. Status și rol
Status = poziția pe care un individ o deține într-o anumită structură socială.

Status = reprezintă tot ceea ce un individ așteaptă de la ceilalți pe baza poziției pe care o are.
Tipuri de status
Status atribuit = sunt primite de individ în afara unui efort voluntar de a le obține.
Status dobândit = sunt obținute în baza unui efort și în baza unor cheltuieli de resurse
făcute de individ iar accesul la el nu este obținut în baza
apartenenței la o anumită structură socială.
Indicatorii de status pot ajuta la identificarea poziției pe care un individ o ocupă într-o societate
și pot fi voluntari (verigheta) sau involuntari(uniforma de ex).
Rol = ansamblul comportamentelor pe care le performează un individ în baza statusului pe care
îl deține.
Rol = reprezintă tot ceea ce ceilalți așteaptă de la un individ în baza poziției pe care acesta o
deține.
Există două tipuri de roluri: roluri așteptate și roluri performate.
Roluri așteptate = acele roluri atașate unui anumit status și pe care statusul le impune
Roluri performate = rolurile reale performate de un individ.
Diferența dintre ele este dată de modul în care un individ este compatibil cu rolul așteptat în
conformitate cu statusul deținut (de ex. o persoană cu o personalitate slabă poate greu performa
rolul de lider).
Conflictul de rol apare atunci când o persoană trebuie să interpreteze simultan două roluri
opuse (de ex. situația unui părinte care este profesor al propriului copil).
IV Structura socială
20. Grupul

Grupul social = orice agregare socială care îndeplinește simultan următoarele condiții:
- sentimentul de apartenență la grup;
- interacțiuni între membrii grupului;
- caracteristici comune;
- scop comun.
Tipologia grupurilor a) - grupuri primare sunt de mici dimensiuni și sunt
caracterizate prin interacțiune directă între membri; au un grad mare de încărcătură afectivă,
influențând puternic individul;
- grupuri secundare sunt de dimensiuni mai mari; nu au
încărcătură afectivă;
b) – grupuri formale au formă prestabilită în cadrul unor
instituții sau organizații sociale; relațiile dintre membrii grupului respectă anumite reguli
impuse de tipul instituției;
- grupuri informale grupuri naturale care apar în cursul
interacțiunii dintre indivizi și care au la baza simpatia sau atracția dintre membri;
c) – grup de apartenență din care individul face parte la un
moment dat;
- grup de referință grupurile spre care individul tinde să
ajungă; are rol semnificativ în cadrul socializării anticipative;
d) – înăuntrul grupului (in-group) membri aflați în interiorul
grupului;
- în afara grupului (out-group) toți ceilalți; o distincție
semnificativă care face diferența dintre „noi” și „ceilalți”; toți cei aflați în afara conceptului de
„noi” sunt diferiți și în general inferiori; de aici pot apărea comportamente agresive sau chiar
violente.
Dinamica grupurilor
Formarea grupurilor - formarea – perioada de stabilire a relațiilor din interiorul
grupului; membrii sunt preocupați de a se cunoaște între ei;
- furtuna – perioada în care se stabilesc pozițiile fiecăruia în
interiorul grupului; se stabilesc, de asemenea, și sferele de autoritate în interiorul grupului;
- normarea – se stabilesc normele de bază ale grupului; se trece
la aplicarea rezultatelor etapei precedente;
- funcționarea – perioada de funcționare propriu-zisă;
productivitate maximă a grupului.
Comportamente de grup - efectul de așteptare: cu cât sunt mai mulți indivizii implicați
într-un fapt social cu atât crește timpul de reacție al lor la acesta;
- efectul pierderii de vreme: dacă mai mulți indivizi au de
îndeplinit o sarcină efortul individual la îndeplinirea acelei sarcini este invers proporțional cu
numărul celor implicați în îndeplinirea sarcinii;
- groupthink (conformism de grup): cu cât gradul de
uniformitate a grupului este mai mare cu atât scade capacitatea lui de raportare la realitate.
IV Structura socială
22. Stratificarea socială

Stratificarea socială are în vedere ordonarea pe verticală a indivizilor din cadrul unui grup în
funcție de: a) resursele de care aceștia dispun (indiferent de tipul resurselor care
sunt valorizate la un moment sau altul al dezvoltării sociale);
b) influența socială pe care o posedă. Influența socială se poate referi la puterea
propriu-zisă, pe de o parte, pe de alta, la prestigiul sau stima aferentă statusului social de care
dispun.
Teorii ale stratificării (structuralism)
La Marx, care pune la baza oricărei comunități tipul de proprietate economică,
societatea se împarte în două mari clase: cei care posedă mijloacele de producție – exploatatorii
și cei care nu dispun decât de propria forță de muncă pe care o vând primilor – exploatații.
La Weber, componenta economică este doar unul dintre factorii care duc la
stratificare socială. Dar, chiar având-o doar pe aceasta în vedere, ordonarea de tip marxist este
prea simplistă. Astfel, la Weber, componenta economică poate fi divizată în patru „clase”
sociale: muncitorii, mica burghezie, intelectualii și funcționarii și proprietarii sau antreprenorii.
Ținând cont de cele de mai sus Weber consideră că stratificarea socială
este funcție de mai mulți factori: economici – proprietatea asupra mijloacelor de
producție;
sociali – prestigiu;
politici – puterea deținută într-o organizație.
Teoria funcționalistă
Vede societatea asemenea unui organism; orice componentă a acestui întreg trebuie să
îndeplinească o funcție socială altminteri societatea o elimină.
23. Clase sociale
Clasele sociale = grupuri de indivizi care au aceleași resurse materiale, influență socială,
și șanse similare de a avansa în ierarhia societății.
Elemente ale împărțirii pe clase: educația – cu cât un individ este mai avansat pe scara
școlarizării cu atât șansele lui de a avea acces la resurse este mai mare;
ocupația – este strâns legată de anii de pregătire școlară
aceștia fiind furnizori de prestigiu sau stimă socială;
venitul – salariul pe care îl primește un angajat pentru
munca depusă;
averea – reprezintă totalitatea bunurilor și valorilor pe
care le deține o persoană.
În societatea contemporană pot fi identificate următoarele mari clase sociale:
clasa de sus – reprezintă cam 0,5% din totalul populației; este identificată ca
model și grup de referință pentru restul populației;
clasa corporatistă sau managerială – reprezintă circa 0,5% din totalul
populației; veniturile provin din pozițiile pe care le dețin în cadrul marilor corporații; spre
deosebire de cei din clasa precedentă membrii acestei clase și-au dobândit pozițiile prin eforturi
proprii și educație;
clasa de mijloc – reprezintă cea mai mare parte a populației (circa 45%);
principala formă de venit este salariul; o parte însemnată dintre membrii au studii superioare;
clasa muncitoare – reprezintă cam 35% din populație; veniturile provin în
exclusivitate din salarii; nivelul de pregătire este unul mediu;
clasa de jos – reprezintă circa 16% din populație; este caracterizată de lipsa unor
venituri stabile fiind formată din șomeri sau cei asistați social.
24. Mobilitatea socială
Mobilitatea socială = mișcarea unor indivizi sau grupuri dintr-o clasă socială în alta.
Criterii ale mobilității sociale:
după direcția mișcării: mobilitate verticală – poate fi ascendentă sau
descendentă;
mobilitate orizontală – între diferite locații sau
firme cu menținerea poziției sociale;
după poziția față de familie: mobilitate inter-generațională ascendentă
mobilitate inter-generațională descendentă;
după poziția educațională față de familie: ascendentă sau descendentă;
după modul de producere: mobilitate de schimb sau individuală – are în vedere
modificarea poziției sociale a individului grație propriilor eforturi;
mobilitate structurală – se produce atunci când grupuri
întregi trec dintr-o clasă socială la alta în funcție de schimbări majore la nivelul societății.
Inegalități de gen = provin de la diferențele existente între bărbați și femei. Acestea pot fi
biologice, vorbind în acest caz de sexul bărbătesc și femeiesc, sau culturale, vorbind în acest
caz de comportamente de gen masculin sau feminin. Interpretarea diferențelor culturale ca fiind
naturale este principala sursă a inegalităților sociale.
Inegalități etnice se referă la comunitățile considerate minorități sociale.
O minoritate socială este considerată a fi orice comunitate care, în baza unor percepute
diferențe, are un acces mai redus la resurse sau putere socială.

25. Organizarea socială
Organizarea socială este procesul prin care oamenii își coordonează activitățile în vederea
atingerii unui scop.
Diviziunea muncii este procesul prin care activitățile sociale se diferențiază și separă pe
sectoare specializate.
Moduri de organizare: după nivelul de agregare – de la câțiva membri până la
națiuni;
după formalizarea relațiilor – slab formalizate sau
puternic formalizate.
Organizație = grup mare de oameni între care există relații formale, la nivelul cărora există
scopuri clar definite, norme și reguli care le reglementează activitatea.
Clasificarea organizațiilor - după mărime: micro-organizații (sub 10 membrii), mici (între
10 și 49 de membri), medii (între 50 și 250 membri) și mari (peste 250 membri);
- după criteriul de activitate: de la agricultură până la
învățământ;
- după forma de proprietate: publice sau private.
V Mecanisme de funcționare ale societății

26. Organizarea socială II
Organizațiile private pot fi împărțite după forma de orientare a activității: pentru profit sau non-
profit.
Diferențele dintre organizații publice și cele private pot fi împărțite după cum urmează:
- mediul concurențial – organizațiile private funcționează într-un mediu concurențial
ceea ce le face să fie direct dependente de cetățean, pe când cele publice, nu;
- după scop – la nivelul organizațiilor publice scopurile sunt mult mai confuze;
- după evaluarea performanțelor – cele private pot fi mai ușor evaluate;
- după autonomie – organizațiile private au un grad mai mare de autonomie;
- după sursele de finanțare – organizațiile publice sunt finanțate din bani publici;
- după motivarea angajaților – într-o organizație privată sistemul motivațional e mai
puternic.
27. Birocrația
Birocrația = organizație de mari dimensiuni în care există o structură ierarhică și o bună
definire a sarcinilor asociate fiecărui rol.
Trăsături ale birocrațiilor: - au dimensiuni foarte mari;
- angajații sunt orientați spre construirea unei cariere;
- angajarea se face printr-o verificare a competențelor –
meritocrație;
- structuri autoritare ierarhice – drepturile și obligațiile
superiorului și subalternului fiind precizate prin norme;
- subordonarea se face față de funcție nu față de persoana care o
deține;
- se face distincție clară între funcție și persoană care o deține.
Disfuncționalități: birocratul virtuos – respectă cu strictețe rolul pe care-l are; nu-și
depășește niciodată sarcinile;
supra-specializarea – pregătirea exclusivă doar asupra unui singur
domeniu de competențe ceea ce îngreunează trecerea de la o competență la alta.
28. Organizațiile ne-guvernamentale și non-profit (ONG)
Caracteristici: - sunt private ca formă de proprietate dar publice ca scop;

- pot genera profit dar acesta nu trebuie distribuit între cei care le
formează;
- au un grad ridicat de autonomie;
- presupun participarea voluntară a celor implicați.
Roluri ale ONG-urilor: - duc la creșterea performanțelor organizațiilor publice;
- duc la creșterea activității economice;
- reprezintă o alternativă mai eficientă la anumite servicii;
- satisfac o nevoie fundamentală de asociere a oamenilor;
- sunt un spațiu de învățare și pregătire pentru membri.
Integrarea socio-profesională
Etape: - socializarea anticipativă;
- adaptarea la normele organizației;
- integrarea propriu-zisă.
VI Probleme sociale
29. Prejudecăți și discriminare

Stereotipurile = păreri preconcepute despre caracteristicile și comportamentele unor categorii
de persoane.
Stereotipurile pot fi pozitive sau negative.
Prejudecățile = opinii și atitudini ce trădează sentimente de antipatie și dispreț.
- se bazează pe zvonuri, și nu pe o cunoaștere exactă a lucrurilor.
- sunt foarte greu de schimbat.
Discriminarea = comportamentul generat și ghidat de prejudecăți despre persoane sau grupuri
care aparțin altor categorii sociale și care generează un tratament incorect față de acestea.
Discriminarea pe criterii etnice - este cel mai frecvent întâlnită;
- apare atunci când diferite grupuri etnice dintr-o societate
intră în conflict pentru controlul asupra resurselor;
- poate genera conflicte de o violență extremă (situația
războiului din fosta Iugoslavie).
Cauze ale prejudecăților pe criterii etnice: - strategia „țapului ispășitor” – constă în găsirea
unui vinovat închipuit și atribuirea acestuia a relelor sociale;
- personalitate de tip autoritar – se pleacă de la
familii autoritare care blochează sentimentele de afectivitate ale copiilor.
În explicarea discriminării pe criterii etnice se pune accentul pe factorii socio-culturali și
economici.
Trei aspecte importante - prejudecățile sunt construcții sociale care apar în urma
interacțiunii dintre diverse grupuri sociale;
- prejudecățile sunt atitudini și opinii care indică un profund
dispreț față de cei care sunt percepuți ca diferiți;
- discriminarea este o consecință comportamentală a
prejudecăților; ea implică excluderea din viața socială și persecutarea sistematică a persoanelor
considerate diferite.
30. Devianță și infracționalitate
Devianța = abaterile de la ansamblul normelor și valorilor acceptate de o societate la un moment

dat.
Robert K. Merton considerând că există un conflict între scopurile dezirabile social și
mijloacele de atingere a lor de care dispun indivizii a construit paradigma de răspuns la situații
anomice care constă din cinci situații posibile: - conformitatea – constă în
compatibilitatea dintre scopurile sociale și mijloacele pe care le folosesc indivizii pentru a le
atinge;
- inovația – acceptarea scopurilor dar nerespectarea mijloacelor legale (hoția);
- ritualismul – scopurile sunt legale, mijloacele, nu (metode ilegale);
- evaziunea – sunt respinse atât scopurile cât și mijloacele;
- rebeliunea – încercarea de a schimba scopurile și mijloacele sociale.
Cauze ale devianței și delincvenței - teoria atavismului – are caracter biologic presupunând
că există indivizi având anumite înclinații naturale pentru tendințele infracționale;
- teoria raselor – tot de sorginte biologică, transferând
însă accentul de la individ la rasă;
- teoriile psihologice – susțin că tendința spre devianță și
infracționalitate se regăsește în caracteristicile de personalitate ale individului;
- teoria dezorganizării sociale – consideră că există o
corelație directă între zonele urbane defavorizate și nivelul devianței și infracționalității;
- teoria asociațiilor diferențiate – consideră delincvența
ca fiind un proces de învățare socială;

- teoria conflictelor culturale – cu cât diferențele dintre
normele și valorile unui grup și cele acceptate social sunt mai mari cu atât este mai ridicată rata
delincvenței;
- teoria subculturilor delincvente – actele antisociale sunt
o reacție la valorile sociale care nu acceptă valorile după care se conduc sub-culturile;
- teoria reacției sociale față de devianță – teoria etichetei;
teorema lui Thomas: „dacă oamenii consideră o situație ca fiind reală ea devine reală prin
consecințele sale”.
31. Ordine și control social
Ordine socială = ansamblul instituțiilor și al conexiunilor stabile dintre acestea într-o societate.
Două perspective: - sistem integrat funcțional de societăți ținute în echilibru datorită unor
mecanisme reglatoare;
- o explică pe baza conceptelor de constrângere și forță.
Controlul social = procesul prin care o instanță (persoană, grup, instituție) influențează,
reglementează, modifică sau influențează comportamentele sau acțiunile altei instanțe care
aparține aceluiași sistem cu ajutorul unor instrumente materiale și simbolice în vederea
asigurării echilibrului și funcționării sistemului.
Funcții: - prevenire
- limitare a abaterilor de la normele existente.
- eliminare
Tipuri de control social: - control coercitiv – se realizează pe cale juridică;
„ - control psihosocial – coordonarea și reglementarea
comportamentelor individuale și de grup cu ajutorul instrumentelor formale și informale.
Control psihosocial formal – se realizează prin norme și prescripții impersonale elaborate de
organizații sau asociații. Stabilește drepturi și obligații, recompense și sancțiuni în vederea
bunei funcționări a sistemului social. Are în vedere standardizarea conduitelor în vederea
asigurării ordinii sociale.
Control psihosocial informal – se identifică la nivelul rolurilor sociale; este rezultatul
socializării primare și secundare și asigură conformitatea comportamentelor sociale și
individuale cu normativitatea socială; se poate manifesta li ca autocontrol.
32. Sărăcia
Sărăcia = lipsa mijloacelor materiale necesare vieții (dicț. sociol.).

= nivelul de trai minim compatibil cu demnitatea umană (ONU)
= stare de lipsă a bunăstării.
Tipuri de definiții - unidimensionale (definite în funcție de insuficiența resurselor
economice sau de caracteristici ale populației): ,,lipsa de mijloace materiale (financiare), în
special a veniturilor, necesare pentru a achiziționa și a dispune de bunurile și serviciile
necesare asigurării unui trai adecvat în raport cu standardele colectivității”;
- multidimensionale (lipsa resurselor: economice, sociale, culturale și a
libertății): „social-psihologic-cultural, un mod de viață al individului, familiei și comunității”.
Definiție combinată = sărăcia reprezintă o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare, care
ar asigura un mod de viață considerat a fi decent și acceptabil în colectivitatea dată.
Cauze: colonialismul, sclavajul, războiul și cucerirea
Factori („cei cinci mari”): - ignoranța – lipsa de informație; nu trebuie confundată cu lipsa
de inteligență; trebuie identificate acele tipuri de informații care lipsesc într-o comunitate;

- îmbolnăvirea – o comunitate bolnavă produce mai puțin; este
mai productiv să previi decât să tratezi;
- apatia – atunci când oamenilor nu le mai pasă de starea în care
se află; lipsește mobilizarea și deci se perpetuează inactivitatea;
- lipsa de onestitate – deturnarea resurselor unei comunități în
scopuri personale; paguba produsă la nivel general este mult mai mare decât suma propriu-zisă;
de asemenea trebuie făcută diferența dintre un hoț mărunt și un hoț care are acces la resurse mai
mari;
- dependența – se referă la incapacitatea de a te rupe de ajutor;
ajutorul în caz de nevoie nu trebuie să devină o sursă unică și așteptată de a trăi.
Efecte ale sărăciei - criminalitatea;
- sănătatea;
- educația;
- inegalități sociale;
- dezvoltare.
Nivel de trai – repartizarea veniturilor pentru satisfacerea celor trei categorii de nevoi; cât se
cheltuiește pentru nevoi primare (alimentație), cât pe cele secundare (locuință, îmbrăcăminte,
produse industriale etc) și cât pe cele terțiare (timp liber, cultură refacere, distracții etc).
Două niveluri ale sărăciei: - minimum de subzistență – alocat exclusiv supraviețuirii;
- minimum social – alocat satisfacerii și altor trebuințe.


Sociologie Sinteze Personale

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sociologie Sinteze Personale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof.

Vizanti Ana Maria

Acest materia vine în ajutorul celor ce se pregătesc pentru proba scrisă la

sociologie, dar și în ajutorul celor ce se pregătesc pentru o astfel de carieră.

Vei descoperi în prima parte teoria necesară și exactă, plus aplicații

care să te ajute în sedimentarea informației. La sfârșitul materialului, sunt

anexate variantele de BAC din 2010 până în prezent, cu tot cu baremele de

examenului s-a schimbat puțin, dar programa nu.

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

Cunoașterea comună Cunoașterea științifică

Cu toate acestea, nu trebuie generalizat. Unele aspecte ale cunoașterii științifice au

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

1. Formularea problemei de cercetat

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

4.1. Metode de cercetare

Observația = își propune să analizeze comportamentele umane în anumite situații.

După modul în care se desfășoară, observația poate fi: structurată și nestructurată.

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

Implicare maximă Implicare minimă

Analiza documentelor sociale

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

Cultura = totalitatea modurilor de gândire, de comportament și de producție transmise de la o

11. Contactul între culturi

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

 socializarea: este procesul prin care individul uman il formuleaza ca fiinta

 anticipatorie : unele jocuri ale copiilor

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

CEL MAI IMPORTANT AGENT DE SOCIALIZARE, ESTE FAMILIA.

III Individul și societatea

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

NUCLEARĂ – MONOPARENTALĂ COPIL

1. Funcţii biologice: sexuale şi reproductive

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

TRANSFORMĂRI ÎN MODELELE FAMILIALE:

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

- Norme ale familiei

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

EDUCAȚIA FORMALĂ – este cea facuta in scoli, cadre formale, deoarece se

EDUCAȚIA INFORMALĂ – orice moment pentrecut in viata noastra, din care,

EDUCAȚIA NON-FORMALĂ – meditatii, cursuri, excursii, cercuri de lectura,

15. Status și rol

Status = poziția pe care un individ o deține într-o anumită structură socială.

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

23. Clase sociale

24. Mobilitatea socială

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

V Mecanisme de funcționare ale societății

28. Organizațiile ne-guvernamentale și non-profit (ONG)

Caracteristici: - sunt private ca formă de proprietate dar publice ca scop;

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

30. Devianță și infracționalitate

Devianța = abaterile de la ansamblul normelor și valorilor acceptate de o societate la un moment

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

31. Ordine și control social

Sărăcia = lipsa mijloacelor materiale necesare vieții (dicț. sociol.).

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

MATERIAL PROTEJAT CU DREPTURI DE AUTOR – Prof. Vizanti Ana Maria

S-ar putea să vă placă și