METODA ANCHETEI

Metodele de anchetă au dobândit prestigiu, datorită dezvoltării investigaţiei din

domeniul ştiinţelor sociale şi ale educaţiei. Ele au primit, în acelaşi timp, o bună
fundamentare metodologică, cu rigurozitatea condiţiilor de folosire, a eşantionării, a
aplicării tehnicilor chestionarului şi a interviului, a prelucrării şi prezentării datelor. Lărgirea
domeniului a favorizat utilizarea necorespunzătoare a anchetelor, fără respectarea unor
condiţii metodologice elementare. Cercetarea oricăror fenomene nu se poate realiza
numai pe baza unei metode, fie ea cât de obiectivă. În cazul anchetelor, obiectivitatea nu
este la cel mai înalt grad, având în vedere faptul că cercetătorul recoltează mai ales opinii
ale indivizilor.

Metoda anchetei, tipuri de anchete

Metodele de anchetă au dobândit prestigiu, datorită dezvoltării investigaţiei din
domeniul ştiinţelor sociale şi ale educaţiei. Se foloseşte sintagma „metodele de anchetă”
pentru a evidenţia complexitatea anchetei.

Definirea metodelor anchetei

Toate anchetele se ocupă cu caracteristicile demografice, cu mediul social, cu

activităţile, opiniile sau atitudinile unui anumit grup de oameni.

Anchetele constau din întrebări adresate respondenţilor şi pretind cooperarea activă

a acestora pentru a avea succes.

Ancheta sociologică se aplică pe eşantioane mari.

Ancheta psihologică se aplică pe eşantioane mici.

Sociologii cercetează eşantioane pentru a afla caracteristici ale populaţiei.

Psihologii cercetează caracteristicile individuale, prin comparare cu grupurile de

apartenenţă sau cu eşantioanele reprezentative (n.n.).

Metodele anchetei sunt doar auxiliare cercetărilor complexe.

Ea urmăreşte studiul opiniilor, motivelor, atitudinilor, obiceiurilor şi manierelor de a

lua decizii şi a se comporta ale indivizilor sau grupurilor specifice.

Metodele de anchetă au particularitatea că înlocuiesc observarea condiţiilor reale cu

experienţa mintală a subiectului.

Metodele de anchetă ridică şi o problemă de ordin principial: în ce măsură relatările

verbale (răspunsurile subiecţilor la chestionare sau interviuri) pot fi considerate
„obiective”?
 Datele subiective ale conştiinţei individuale nu trebuie să ne ducă la concluzii false.
Ele sunt în fond rezultatele unor experienţe de viaţă, ale percepţiilor individului, în relaţie
cu stimulările „obiective” ale lumii materiale şi sociale.

Valoarea obiectivă a datelor provenite din autoobservaţie stă la baza formării imaginii
de sine, a capacităţii de autoapreciere, autoeducaţie şi autoconducere.

Domeniul faptelor asupra cărora se pot face relatări este foarte mare, începând cu
declaraţii asupra stărilor psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări
circulatorii, respiratorii, manifestări organice ş.a.), trecând prin stări subiective din
domeniul cognitiv sau afectiv, continuând cu prezentarea atitudinilor, opiniilor, motivelor şi
terminând cu descrierea obiceiurilor, a conduitelor în situaţii neobiş-nuite etc.

Este bine cunoscută, de asemenea, tendinţa multor subiecţi de a-şi „corecta” unele
trăsături personale, căutând să creeze la interlocutori o părere cât mai bună despre ei
(dezirabilitate socială). Uneori feno-menul este inconştient, spontan, subiectul
considerându-se sincer, obiectiv şi de bună-credinţă.

Scopul anchetelor
Cercetătorul care utilizează metodele de anchetă aşteaptă de la ele să obţină o serie
de informaţii – în afara studiului opiniei, motivelor, atitudinilor, obişnuinţelor –, alte aspecte
ale faptelor de conştiinţă şi comportament.

În orice investigaţie, anchetele sunt utile pentru cunoaşterea de ansamblu a unor

aspecte – descriere – sau pentru o cunoaştere mai profundă a unor relaţii dintre mai multe
variabile – explicaţie.

Metodele de anchetă oferă explicaţii privitoare la mecanismele de formare a

curentelor de opinie, a mentalităţilor, intereselor, stărilor de spirit, atitudinilor, obişnuinţelor
şi aflarea factorilor care le determină.

Metodele de anchetă sunt folosite curent în cercetarea psiho-logică, pentru studiul

personalităţii (trăsături caracteriale, factori de personalitate, interese, motivaţie, opinii,
atitudini ş.a.).

În ceea ce priveşte posibilităţile de cuprindere a metodelor de anchetă, limitele sunt

foarte largi, de la câteva cazuri, până la întreaga populaţie.

Anchete ad-hoc. „O mare parte din cercetările academice folosesc anchete ad-hoc,
realizate cu diverse ocazii, care se adresează unor probleme teoretice definite sau de alt
tip”.

Instrumentele anchetei
1. Chestionare

2. Interviuri după structurare:

3. Sondajul

4. Biografiile

5. Studiile de caz
 (Surse: S. Chelcea, P. Ilvţ, A. C. Moser, M. Robert, J.R. Thomas & J.K. Nelson, citat
de M. Epuran, 2005).

Chestionarul

„Reprezintă o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau imagini grafice

cu funcţie de stimuli, în raport cu ipotezele cercetării, care prin administrare de către
operatorii de anchetă sau prin autoadministrare determină din partea celui anchetat un
comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris”.

Scopul chestionarului, ca instrument de cercetare, este să măsoare caracteristici

comportamentale sau atitudinale ale subiecţilor sau să le sondeze. În ambele situaţii,
analiza este atât cantitativă, cât şi calitativă.

Chestionarul este o mărturie verbală care oferă cercetătorului accesul la informaţii,

altminteri inaccesibile şi greu de obţinut prin alte mijloace. Condiţia este ca întrebările să
fie înţelese de subiect, iar acesta să aibă capacitatea de a răspunde adecvat.

Interviul (convorbirea)

După cum se poate observa, chestionarul direct se transformă cu uşurinţă în interviu,

iar întrebările (formulate în scris – nota esenţială a chestionarului) se pun, în cazul
interviului, de către operator.

Interviul este „o convorbire între două persoane, un intervievator şi un intervievat,

condusă şi înregistrată de intervievator, cu scopul de a favoriza producerea unui discurs
pe o temă definită de un cadru de cercetare” A. Neculau, 2003). Interviul cuprinde
secvenţe narative şi secvenţe informative, factuale.

„Chestionarul provoacă un răspuns – interviul determină con-struirea unui discurs.”

„Interviul este potrivit pentru studiul individului şi al grupu-rilor restânse”.

„Ancheta prin chestionar clasifică, ancheta prin interviu diferenţiază” (F. de Singly et
al., 1998, p. 136).

Etapele anchetelor
• precizarea problemei şi stabilirea obiectivelor de urmărit;

• stabilirea populaţiei/eşantionului anchetat;

• pregătirea instrumentelor de anchetă;

• efectuarea anchetei-pilot (de probă) şi introducerea corec-tivelor în planul de

anchetă;

• efectuarea anchetei propriu-zise;

• prelucrarea şi analiza rezultatelor;

• interpretarea rezultatelor;

• redactarea raportului final.

 Problema. Prima etapă nu ar avea nevoie de multe comentarii, dacă nu s-ar întâlni
cazuri în care cercetătorii – din dorinţa de a obţine cât mai multă informaţie – îşi propun, în
cadrul aceleiaşi anchete, mai multe obiective (teme), ceea ce atrage, desigur,
supraîncărcarea chestionarelor şi dificultăţi de aplicare şi interpretare a lor.

Eşantionarea. Eşantionarea este metoda de recoltare a informaţiilor de la un grup

de indivizi (eşantion) ales dintr-un ansamblu mai important (populaţie), destinat să
evalueze caracteristicile distribuţiei unuia sau mai multor caractere /atribute/ ale acestei
populaţii.

Instrumentul este chestionarul cu o listă prestabilită de întrebări deschise sau închise

sau de alegeri multiple.

Când populaţia studiată este aleasă pe baza metodelor statistice, ancheta

este selectivă.

Noţiunea de eşantion corespunde acestui gen de anchetă, în care metoda de

selecţie nu trebuie să fie influenţată de aprecierea cercetătorului.

Pentru eşantionare se folosesc procedeele: a) tragerea la sorţi; b) folosirea aleatorie

a numerelor; c) pe cote.

În primul caz, fiecare individ al populaţiei cercetate primeşte un număr care este
introdus în urnă; din aceasta se extrage eşantionul de mărimea dorită de cercetător; în
procedeul al doilea – cel mai comod, de altfel – se numerotează de la 1 la n toţi membrii
populaţiei. În raport de mărimea eşantionului, se trage la sorţi un număr care va conduce
la alegerea eşantionului: (exemplu de eşantionare 1/10 din populaţie, fie ea 3); fiecare al
3-lea individ din grupele de câte zece va fi selecţionat (= numerele 3, 13, 23, 33 etc., din
tabelul nominal).

Pregătirea instrumentelor de anchetă

Alcătuirea chestionarului sau ghidului de interviu: mulţimea şi varietatea întrebărilor;

ordinea de prezentare a întrebărilor; gradul de sugestibilitate a lor; structura

chestionarului: ordinea tematică a întrebărilor şi tipologia acestora, tipurile de răspunsuri
solicitate, prezenţa unor întrebări pentru verificarea sincerităţii subiecţilor etc; modalităţile
de prezentare a chestionarului: consemnul sau recomandările pentru completare, modul
de imprimare ş.a.m.d.

Sondajul. „În sens comun, termenii de sondaj, anchetă, investi-gaţie, cercetare

sociologică concretă sunt sinonimi.”

Sondajul este metoda de recoltare a informaţiilor de la un grup de

indivizi (eşantion) ales dintr-un ansamblu mai important (populaţie), destinat să evalueze
caracteristicile distribuţiei unuia sau mai multor caractere /atribute/ ale acestei populaţii.

Sondajele de opinie constituie o categorie aparte de anchetă, utilizată încă din 1824
pentru pronosticuri electorale. În domeniul nostru, el ia forma chestionarelor şi interviurilor
cu conţinut atitudinal.

Interviul anamnestic
 Convorbire pentru diagnosticarea persoanei, care necesită o atenţie specială,
întrucât este unul dintre instrumentele foarte mult utilizate în clinică şi în educaţie fizică şi
sport.

Convorbirea este o completare eficientă şi indispensabilă a psihodiagnozei şi are loc

de obicei la sfârşitul cercetărilor, pentru a face anumite precizări la unele răspunsuri date
de subiect la diferitele teste.

Obiectivele convorbirii:

1. Verificarea, controlul şi interpretarea datelor psihometrice.

2. Găsirea elementelor (informaţiilor) care nu pot fi obţinute şi apreciate în alt mod.

3. Sistematizarea şi stabilirea – din datele culese – a structurii ansamblului.

4. Furnizarea de informaţii, lămuriri şi sfaturi pentru subiect, pentru a-şi cunoaşte mai
concret personalitatea şi relaţia ei cu realitatea exterioară.

A. Informaţiile comune convorbirii (după Allport, citat de M. Epuran, 2005) sunt:

1. vârsta;

2. gradul de pregătire;

3. îmbolnăviri, accidente;

4. cariera şi planurile de viitor;

5. activitatea în afara muncii;

6. preocupările culturale şi starea socială;

7. legături sentimentale;

8. stări de visare;

9. temeri şi griji;

10. umilinţe şi eşecuri;

11. antipatii şi impulsuri;

12. atitudinea faţă de activitatea sexuală;

13. dificultăţi în adaptarea la noua situaţie;

14. concepţia despre religie;

15. concepţia despre viaţă.

Notă: Legislaţia actuală apără intimitatea subiecţilor şi atrage atenţia asupra unor
„atitudini cu caracter discriminativ”, când este vorba de sex, rasă sau religie.

B. Informaţiile specifice discuţiilor cu sportivii:

 1. situaţia familiei, modul în care părinţii apreciază activitatea sportivă a fiului, dacă l-
au practicat în tinereţe;

2. de ce a ales subiectul un anumit sport;

3. cum se simte în mediul sportiv; dacă sportul reprezintă un obstacol în relaţiile lui
cu familia, cu munca sau cu şcoala sau dacă el constituie o completare pentru muncă sau
studiu, fără a aduce prejudicii;

4. dacă performanţa este mai bună la antrenament sau în competiţii;

5. emoţiile trăite de sportiv înainte de competiţie, la începutul ei, în cursul ei;

6. crize la competiţii ratate din cauza criticilor aduse de public şi presă sau din cauza
slabei sale condiţii fizice;

7. simţul de răspundere, spiritul de colectivitate, de dăruire, responsabilitate faţă de

sarcina trasată, punerea propriei persoane în valoare;

8. consecvenţa în pregătirea la antrenament, în întreceri (sau la studiu), în legăturile

sale sentimentale;

9. relaţiile sociale (colegii , şefii, prietenii), respectă disciplina;

10. accidentări dese;

11. preocupări în afara sportului, în timpul liber;

12. autoaprecierea.

Norme şi propuneri:

– asigurarea documentării necesare;

– conştientizarea limitelor, cauzelor posibile ale greşelilor;

– excluderea propriilor prejudecăţi;

– relaţiile pozitive cu subiectul, dobândind încrederea sa;

– încercarea de a cunoaşte ceea ce subiectul nu ar vrea să spună, ceea ce nu ar

putea spune fără a fi ajutat;

– întrebările să nu ceară subiectului să se gândească mult; să nu sugereze dinainte

răspunsul;

– să lase subiectul să vorbească, să-l asculte cu priceperea cuvenită;

– să evite povăţuirea;

– fără simpatii sau antipatii;

– să nu dea sfaturi sau avertismente;

– întrebările să risipească îndoielile şi temerile;

 – observarea asocierilor de idei ale subiectului;

– de a observa schimbările argumentelor;

– de a observa frazele iniţiale şi concluzia exprimată de subiect;

– de a înregistra temele care revin;

– de a înregistra contradicţiile şi lacunele cu semnificaţie ascunsă;

– de a observa comportarea subiectului (gesturile, mimica, mişcările, atitudinea şi

altele); de a nu face însemnări în prezenţa subiectului (Antonelli – Salvini, 1978).

În toate situaţiile în care cercetătorul supune subiecţii la „probe”, trebuie să-i asigure
că răspunsurile şi prelucrările informaţiilor se vor referi strict la obiectivul anunţat şi că se
va respecta anonimatul lor, atunci când contractul cu ei nu specifică altfel.

Ancheta sociometrică. Este mare interesul pentru manifestările cu caracter social,

pentru relaţiile interindividuale şi dintre componenţii unei colectivităţi – structura şi
dinamica grupurilor dintr-un domeniu de activitate.

Elementul de bază al testului sociometric este preferinţa afectivă sau alegerea

pozitivă, negativă sau indiferentă, exprimată ca răspuns la întrebările adresate de
cercetător.