Sunteți pe pagina 1din 7

Interviul

Deşi în textele scrise sau cele vorbite subzistă o puternică ambiguitate , interviul
rămâne una dintre metodele cele mai uzitate în ştiinţele sociale. Prin interviu căutăm
să ne înţelegem semenii. Interviul este o parte consubstanţială sociologiei,
intervievarea fiind interacţiune iar sociologia fiind studiul interacţiunilor.

Forme de interviu sociologic


Interviul poate lua variate forme. De exemplu:
• Schimbul verbal faţă în faţă
• Interviul de grup faţă în faţă

• Interviul spontan, informal


• Interviul planificat

• Interviul structurat
• Interviul semistructurat
• Interviul nestructurat

• Interviu directiv

• Interviu semi-directiv

• Interviu non-directiv

Interviul individual
Am discutat într-unul din capitolele anterioare distincţia, aprig dezbătută în sociologia
autohtonă, dintre anchetă şi interviu. Interviul poate fi considerat o metodă în
momentul în care obiectivul culegerii datelor îl constituie analiza de tip calitativ,
etnografic. Descrierea cantitativă a unei populaţii nu are sens decât pe baza utilizării
de eşantioane reprezentative, astfel, orice anchetă care uzează de interviuri pentru a
prezenta distribuţia cantitativă a unor variabile într-o populaţie, pe baza unui lot de
30-40 de subiecţi, este fără noimă. Prin urmare, interviul, în varianta pe care o
prezentăm noi este specifică orientărilor metodologice subiectiviste ori intepretative,
centrate pe explicaţia interpretativă.
În afară de obiectivele ştiinţifice, interviul poate fi utilizat şi în scopuri de marketing,
terapeutice sau jurnalistice.

Câteva repere istorice


Printre primele utilizări extensive ale metodelor calitative în cercetarea sociologică
putem remarca studiile privind comunităţile urbane ale Şcolii de la Chicago, în care s-
a utilizat o combinaţie de observaţie participantă, interviuri informale şi analiză
documentară. Thrasher şi-a fundamentat studiul despre membri gangurilor de tineri pe
130 de interviuri calitative. Metodologia calitativă, a cercetării etnografice, a fost
elaborată în continuare de Howard Becker şi de Everett Hughes, în anii 50 – 60 când
dominantă, ca şi până în anii 90, a fost metodologia cantitativistă, pozitivistă. În anii
în care sociologia americană era dominată de personalităţi precum Lazarsfeld sau
Merton, corifei ai pozitivismului, metodologia a căpătat şi ea rigoare, precum în cazul
teoriei fundamentate, cu accentul pe codificarea datelor sau în cazul
etnometodologiei, care căuta proprietăţile invariabile ale acţiunii sociale.
Etnometodologii au autacat defapt interviul, deoarece se desfăşoară pe premisa că
interlocutorii se înţeleg, pe când, în realitate, se bazează pe intuiţie pentru a umple
golurile din înţelegere.
Orientarea etnografică postmodernă, recentă s-a arătat foarte preocupată de
asumpţiile şi problemele morale prezente în practica intervievării şi în rolul autoritar
al intervievatorului. Aceste preocupări s-au materializat într-o atenţie mai mare
acordată vocilor şi emoţiilor respondenţilor ca şi relaţiei dintre respondent şi
intervievator.

Interviul individual nestructurat


Iluţ: cele două feluri de adevăruri
Poate fi partea planificată a unei cercetări sau parte care apare „spontan” în cadrul
cercetării de teren, fiind utilizată în combinaţie cu alte metode precum observaţia
participantă.
Interviul nestructurat: cercetătorul poartă discuţii total libere cu anumiţi
membri a comunităţii studiate. Uneori nici măcar tema discuţiei nu este prestabilită.
Iluţ remarcă varietatea deosebită a acestei proceduri de culegere a datelor, varietate
care rezultă din problematici, din caracteristicile populaţiei, din locuri diferite.

• Interviul calitativ de tip clasic, care apare în cadrul cercetării etnografice de


teren, de tipul observaţiei participante.
• Istoria orală – prin care se studiază anumite evenimente sau personalităţi
istorice prin prisma experienţei trăite a unor persoane obişnuite;
• Interviul creativ: cei doi actanţi (subiectul şi cercetătorul) trebuie să uite de
situaţia planificată în care se află, astfel încât subiectul să se manifeste cât mai
autentic. Pentru asta e nevoie de sesiuni de interviu îndelungate (precum
interviurile jurnalistice care stau la baza unor volume, precum cel recent cu
H.H. Stahl).
• Interviul polifonic: raportul de cercetare să marcheze cât mai fidel
perspectivele diferite ale subiecţilor (voci);
• Interviul interpretativ, care pune accent pe momentele cruciale din existenţele
individuale (epifanii, sau puncte de inflexiune ale biografiei).

Interviul calitativ de tip clasic, este cel mai utilizat în cercetările autentice de tip
etnnografic, fiind parte a aactivităţii celui care realizează cercetare de teren, constând
în dicuţii spontane sau planificate cu cei din comunitatea, grupul, instituţia (oricum, o
entitate socială instituţionalizată), a căror cultură este investigată. Precum am mai
precizat, interviul de acest gen merge mână în mână cu observaţia participantă. Iată
mai jos un pasaj din notiţele de teren ale lui Malinowski:

Sâmbătă 8 (decembrie 1917). M-am trezit târziu, m-am simţit rău, am luat medicamente. Pe la
1 am ieşit; am auzit ţipete; [cei din] Kapwapu aduceau uri la Teyava. Am stat cu băştinaşii,
vorbit, am făcut poze. M-am întors. Billy mi-a corectat şi completat notiţele despre wasi. La
Teyava, un bătrân a vorbit mult despre peşti, dar nu l-am înţeles prea bine. Apoi ne-am mutat
la bwayama lui. Am vorbit despre lili’u . Ma-u tot întrebat despre război-Seara am vorbit cu
poliţistul despre bwaga’u, lili’u şi yoyova. M-au enervat râsetele lor. Billy mi-a spus din nou
unele lucruri interesante. Am luat chinină şi calomel.

Din acest scurt pasaj reiese destul de clar diferenţa faţă de interviul structurat şi cel
semistructurat. Malinowski avea doar câteva teme care îl interesau, despre care
discuta cu băştinaşii într-un cadru neorganizat, fără chestionar sau ghid de interviu.
Interiviul clasic nestructurat permite şi păcate de neirtat pentru interviurile
standardizate, precum faptul că subiectul pune şi el întrebări, la care intervievatorul
poate răspunde (ca în orice conversaţie egalitară) şi este posibil ca emoţiile
intervievatorului să influenţeze cercetătorului.
NU există reţete pentru realizarea unei asemenea moment de culegere a datelor de tip
etnografic. Avem însă câteva probleme care au reieşit din practica de cercetare
antropologică:
1. Accesarea sitului cercetării;
2. Înţelegerea limbii şi culturii respondenţilor. Chiar dacă ştii limba, sunt multe
feluri de a spune un lucru, iar unele nu se spun, pur şi simplu, ci se regăsesc în
manifestări culturale. Tocmai pentru a avea acces la semnificaţiile transmise,
este recomandabil să nu se folosească interpreţi prea mult.
3. Cum se prezintă cercetătorul? Rolul care se atribuie cercetătorului de către
subiect poate influenţa răspunsurile;
4. Identificarea informatorilor
5. Stabilirea de raporturi reciproce (relaţii informale în comunitate)
6. Colectarea materialelor empirice; indiferent de circumstante, cercetătorul
trebuie să:
a. Ia note regulat şi prompt
b. Scrie tot, indiferent cât de neimportant poate părea
c. Încearcă să nu fie văzut când ia notiţe
d. Îşi analizează notele frecvent

Recomandări pentru realizarea interviurilor


- Cercetătorul este implicat într-o conversaţie informală cu respondentul
- Cercetătorul trebuie să păstreze un ton de discuţie prietenească (chat) încercând să
respecte temele pe care le are în vedere;
- Cercetătorul începe prin „spargerea gheţii” cu întrebări generale după care începe
să pună întrebări din ce în ce mai specifice, printre care şi unele cu care verifică,
discret, veridicitatea celor spuse de respondent.

Recomandările clasice solicitau cercetătorului să nu se lase implicat într-o reală


conversaţie cu subiectul şi nici să nu lase să se vadă adevărata relevanţă a
informaţiilor obţinute. Mai nou, se consideră că’o conversaţie reală este mai onestă,
permiţând subiecţilor să se exprime mai autentic.

Interviul sociologic de culegere a datelor


Articolele din revistele de cercetare ca şi manualele de metode şi tehnici, oferă o
imagine formalizată a procesului de cercetare. Pretenţiile editorilor de reviste sau a
celor care finanţează cercetări pe bază de proiect, promovează o imagine tehnică
distorsionată a cercetării ştiinţifice, ca un proces logic, liniar. Aceasta este cu mult
diferită de procesele de cunoaştere reale, mereu schimbătoare, pline de surprize,
modificări de planuri, reformulări de concepte şi ipoteze.
Adevărata virtute a interviurilor calitative este caracterul lor deschis. Nu există
tehnici sau reguli standard pentru o investigaţie bazată pe interviuri. Există totuşi
alegeri standard la diferite niveluri ale investigaţiei prin interviuri. Acestea includ
întrebări precum: „Câte interviuri vor fi necesare?”; „Interviurile trebuie să fie
înregistrate şi trebuie să fie transcrise?”; „Cum vor fi analizate interviurile?”; „Trebuie
să fie oferite interpretările celor intervievaţi?”.

Cele 7 etape ale cercetării prin interviuri


Kvale (1996) arată că o investigaţie prin interviuri are 7 etape. El recunoaşte că o
prezentare liniară, etapizată, constituie o simplificare. Cele 7 etape ale investigaţiei
prin interviu:
1. tematizare. Formulează obiectivul investigaţiei şi descrie conceptul temei de
investigat înaintea începerii interviului. „Ce?” şi „De ce?” trebuie clarificate
înaintea stabilirii metodei („Cum?”).
2. planificare. Planifică realizarea cercetării luând în considerare toate etapele
investigaţiei înaintea începerii interviurilor. Planificarea este realizată în
funcţie de cunoştinţele dorite şi de implicaţiile etice ale studiului.
3. intervievarea. Realizează interviurile pe baza unui ghid de interviu şi cu o
abordare reflexivă a informaţiilor căutate şi a relaţiilor interpersonale din
situaţia de interviu.
4. transcrierea. Pregăteşte materialul de interviu pentru analiză. Ceea ce
presupune, de obicei, transcrierea unui discurs oral într-un text scris.
5. analiza. Decide pe baza obiectivului şi temei investigaţiei şi a naturii
materialului de interviu, ce metodă de analiză este cea mai potrivită pentru
interviuri.
6. verificarea. Apreciază generalizarea, încrederea şi validitatea rezultatelor
interviurilor. Fidelitatea se referă la consistenţa rezultatelor, iar validitatea
semnifică dacă un studiu prin interviuri investighează ceea ce se intenţionează
a se investiga.

Tematizarea
Pentru a putea planifica corect studiul prin interviuri trebuie să se stabilească
următoarele:
- obţinerea unei cunoaşteri prealabile a subiectului de investigat;
- clarificarea scopului de investigat;
- dobândirea de cunoştinţe despre diferite tehnici de interviu şi analiză, şi
alegerea acestora.
Multe studii bazate pe interviuri demarează fără o teorie despre tema investigată şi
fără trecerea în revistă a literaturii de cercetare din domeniu. Cu toate acestea e
important să se dezvolte o înţelegere conceptuală şi teoretică a fenomenului de
cercetat, un fundament pentru viitoarele cunoştinţe dobândite. Formalizarea cu
conţinutul investigaţiei, presupune, în afara studiului literaturii şi contactul direct cu
mediul din care vor fi preluate interviurile.

Scopul interviurilor
Interviurile pot fi exploratorii sau pentru verificarea ipotezelor. Cele care testează
ipotezele tind să fie mai structurate. Acestea iau forma comparaţiilor dintre diferite
grupuri. Ipoteze se pot verifica şi în cazul unui singur interviu. Investigaţiile pot fi
empirice sau teoretice, destinate culegerii de date factuale sau construirii de teorii.
Interviurile pot fi folosite în combinaţie cu alte metode. Ele sunt utilizate adeseori în
studiile de caz, sau pot veni ca metodă auxiliară în combinaţie cu altă metodă (ex.: în
combinaţie cu observaţia participativă, ancheta, interviuri pilot, interviuri post
experimentale – pentru a evalua rezultatele unui experiment).
Blanchete et al. detaliază tipurile de informaţii care sunt culese prin interviuri.
Acestea se pot grupa în informaţii referitoare la gânduri, trăiri, pe de o parte şi la fapte
pe de altă parte. Pe baza celor două categorii, clasificăm interviurile în modale (cele
referitoare la stări subiective) şi factuale (cele referitoare la fapte). Interviurile modale
permit investigarea ideologiilor sau a sistemelor culturale. Sociologia interpretativă îşi
propune să înţeleagă resorturile acţiunilor sociale şi prin apel la sisteme de
semnificare, grupate în ceea ce îndeobşte este denumit ideologie sau cultură. Pe de
altă parte, naraţiunile care se referă la întâmplările din biografiile persoanelor
intervievate permit înţelegerea vieţilor individuale în context social, ceea ce constituie
substanţa „imaginaţiei sociologice” la care s-a referit Wright Mills.

Planificare
La acest paragraf vom discuta mai ales despre dimensiunea temporală a interviurilor,
despre tipurile de interviu realizate şi numărul de subiecţi.

Dimensiunea temporală
Se pot face mai multe recomandări din punct de vedere al dimensiunii temporale a
studiului:
1. Să se dezvolte o imagine generală asupra întregii investigaţii înainte ca ea să
înceapă. În cercetarea calitativă există tendinţa de a ignora faza pre-empirică,
de pregătire. Multe decizii prealabile totuşi, ajung să fie considerate greşite.
Este de dorit să se poată reveni asupra lor şi chiar să fie evitate.
2. Să se ţină cont de interdependenţa dintre etapele cercetării. Fiecare etapă
limitează alegerile de la etapa următoare. Nu pierde din vedere obiectivul
final. Deciziile de cercetare vor fi influenţate şi de natura rezultatului final
(articol, carte).
3. Accelerează. Încearcă să faci cât mai mult din muncă în etapele iniţiale. Cele
mai bune rezultate se obţin pe baza unor interviuri bine făcute. Aceasta
presupune o concepţie reflexivă asupra temei şi scopului cercetării de la
început.
4. Învaţă. Cercetătorul poate dezvolta obiectivul cercetării prin sesizarea unor
aspecte neaşteptate în conversaţie cu subiecţii sau în procesul de analiză al
interviurilor. Aceste descoperiri constituie un câştig al cercetării iar
investigatorul trebuie să le adapteze obiectivelor iniţiale ale cercetării.

Tipuri de interviuri
Se înregistrează, se iau notiţe?
Interviurile spontane, informale nu pot fi, de obicei, înregistrate. Cercetătorul trebuie
să aibă grijă, în aceste situaţii, să noteze cât mai amplu, cât mai repede, conţinutul
conversaţiilor sale de pe teren. Cele planificate, mai formale, trebuie înregistrate
măcar cu aparatură audio. Înregistrarea audio are dezavantajul presupus de literatură
că inhibă subiecţii. Acest comentariu poate fi valabil în cazul interviurilor pe teme mai
intime, „delicate” şi mai ales la începutul conversaţiei. Cum una dintre ţintele
obligatorii ale intervievatorului este câştigarea încrederii din partea subiectului,
obiecţia menţionat nu ar mai trebui să fie o problemă, dacă se reuşeşte obţinerea
confidenţei. Altfel, putem vorbi de un eşec al interviului, indiferent de maniera de
înregistrare. Avantajele înregistrării magnetice sunt evidente: a nota înseamnă a
analiza. Cel care ia notiţe produce o analiză care rămâne singura sursă de informaţie
pentru analize ulteriore. Înregistrarea trebuie transcrisă cât mai complet urmând ca
analizele de discurs să se realizeze pe baza transcrierilor.

Număr de interviuri
La întrebarea „Câţi subiecţi să fie investigaţi?” cel mai bun răspuns este „Atâţia câţi
sunt necesari pentru a afla ce te interesează”. Prea multe interviuri inhibă
interpretările în profunzime, în timp ce prea puţine îngreunează interpretările
statistice. Pentru ipoteze simple, bivariate, un număr mic de interviuri e suficient; în
jur de 6. Limita este punctul de saturaţie în care interviurile nu mai produc nici o
informaţie nouă. În cercetările actuale, realizate pe bază de interviuri, numărul de
interviuri variază între 5 şi 25, de cele mai multe ori. Factorii mai importanţi în
limitarea numărului de interviuri sunt timpul, resursele şi saturaţia teoretică.
Istoria psihologiei arată că, cu cât obiectivul unei cercetări este mai general, cu
atât mai importantă va fi cercetarea intensivă pe un număr mic de studii de caz.
Exemple:
- Freud – care a realizat studii ample pe baza interviurilor clinice cu câte o
singură persoană,
- Ebbinghaus „Studiul experimental statistic despre învăţarea şi memorarea
silabelor fără sens - studiu de caz cu un singur subiect-autorul”,
- Piaget - Studiile despre dezvoltarea cognitivă a copiilor au pornit de la
interviuri cu copiii săi.

Intervievarea (din Blanchet, Kauffman, de Singly etc.)


Strategii de intervenţie
- Contrazicerea. Pretinde să producă reacţii din partea subiectului. Este o
strategie periculoasă deoarece poate determina o reacţie de refuz, de
neîncredere sau chiar ostilitate.
- Consemnul este o temă majoră a interviului, care în ghidul de interviu poate
apărea sub forma unei întrebări sau doar ca titlu. Consemnele presupun în
desfăşurarea interviului finalizarea discuţiei pe o anumită temă şi iniţierea unei
noi teme. Faptul că s-a iniţiat discuţia pe o nouă temă nu interzice, de obicei în
interviurile semi-structurate, revenirea la teme abordate anterior.
- Relansarea – este o strategie de stimulare a subiectului, de adâncire a
subiectului, sau de orientare a discuţiei către anumite subteme ale dezbaterii.
o Şi...
o Cum explicaţi faptul că....?
o Ce aţi simţit în acel moment....?

Ce anume obstrucţionează desfăşurarea corectă a interviurilor?


Blanchet et al. (1998) numesc două categorii de factori care explică dificultatea
realizării unor interviuri:
•Dificultăţile obiectivării – oamenii sunt reticenţi să-şi exteriorizeze trăirile, gândurile
– şocaţi de noutate sau de indezirabilitatea lor morală.
•Regionalizarea (Goffman) – nu orice poate fi spus oriunde, oricând. Nu este vorba de
inhibiţii inconştiente ci de păstrarea feţei, spun autorii francezi.

Părerea mea este că la aceşti factori se mai poate adăuga unul, anume abilităţile
comunicaţionale ale persoanei intervievate. Mă aştept să am un interviu mai reuşit cu
cineva care are abilităţi comunicaţionale vaste, comparativ cu persoane care au
capacităţi de relaţionale mai precare.

Analiza
Analiza interviurilor se face prin diverse tehnici de analiză de discurs. Acestea sunt
abordate în detaliu într-un capitol separat din volumul lui Blanchet şi al (1998).