1. Notiuni introductive.

Definitie
Originile interviului, in acceptiunea moderna a termenului, daca ar fi sa le dam crezare gazetarilor americani, trebuie
identificate inca de la intalnirea lui Moise cu Dumnezeu pe Muntele Sinai. Jurnalistul John Christie vede in aceasta
intrevedere una dintre marcile profesionalismului in presa, intervievatorul cautand sa obtina de la personalitati
informatii inedite, controversate.
Primul interviu profesionist ii este atribuit lui James Gordon Bennet, fondatorul ziarului The New York Herald.
Scotianul va publica in paginile gazetei sale un articol despre o crima celebra in epoca, dintr-o perspectiva cu totul
noua. Ceea ce in alte ziare a aparut ca o simpla stire la rubrica evenimentelor "negre", in New York Herald a facut
obiectul unei ample investigatii, textul publicat indeplinind, prin multitudinea tehnicilor de abordare a subiectului - de
la alegerea interlocutorului, documentare, stabilirea prealabila a intrebarilor, pana la intocmirea unui adevarat plan
de atac, in care era instaurata interactivitatea si primatul intrebarii, in dauna raspunsului - toate conditiile interviului
modern.
Contestat initial si considerat a atenta deopotriva la statutul meseriei de jurnalist si la moralitatea cititorului, n 515f56f
oua
formula
va
gasi
repede
adepti,
in
cadrul
ambelor
componente
ale
lantului comunicarii - emitatori si receptori, prin indepartarea de schema traditionala, unidirectionala si aducerea in
prim-plan a actorilor evenimentelor.
Etimologic, termenul "interviu" provine de la frantuzescul entrevue si desemneaza o intrevedere directa, fata in fata,
intre doua sau mai multe persoane. Situatia prezinta o anecdotica aparte: desi de origine franceza, termenul s-a
impus, atat in practica anglo-saxona, cat si in cea franceza, in varianta engleza - interview.
Dar ce este interviul?
"Interviu, interviuri = n. convorbire a unui ziarist cu o personalitate politica, culturala etc. (care este publicata in
presa, transmisa la radio sau la televiziune); (p. ext.) articol intr-o publicatie periodica care reda o astfel de
convorbire [Din engl., fr. interview]
"Interviews = desi exista multe tipuri de interviuri si diverse motive pentru realizarea lor, scopul comun ramane
adunarea informatiilor si intelegerea altor persoane, printr-un proces planificat de intrebari si raspunsuri".
Definitiile, acoperind toata gama situatiilor interactiunilor verbale intrepersonale, difera prin preeminenta acordata, de
la caz la caz, uneia dintre cele doua componente: intrebare sau raspuns. Deosebirea intre dialogurile cotidiene si
cele institutionalizate o gasim, asadar, in variatia cantitativa a unuia dintre cei doi vectori. T. Vlad, intr-o lucrare ce
analizeaza interviul in evolutia sa de la Platon pana in zilele noastre, considera ca "in cadrul dialogului comun, al
conversatiei cotidiene - putem vorbi despre o anume superioritate a raspunsului (.), in vreme ce in situatiile (sub o
forma
sau
alta)
institutionalizate, intrebarea dobandeste un rol cel putin la fel de consistent".
Definitiile aplicate dialogului, cel putin in situatiile institutionalizate (interviuri de angajare, formulare etc), surprind,
aproape toate, raportul bidirectional dintre actorii implicati in acest proces, pe de o parte, si relatia lor direct
dependenta de contextul socio-cultural in care se desfasoara dialogul pe de alta parte. Dialogul, reliefand
destinatarul, trimite "la situatia alocutiva, utilizeaza simultan mai multe cadre de referinta si se caracterizeaza prin
prezenta elementelor metalingvistice si prin frecventa formelor interogative".
Despre importanta alternantei raspuns-intrebare vorbea, inca din anul 1940, cercetatorul rus Mihail Bahtin: "In viata
reala a limbajului, orice comprehensiune concreta este activa; ea implica ceea ce trebuie inteles in orizontul
obiectual-expresiv propriu si este indisolubil legata de un raspuns, de o obiectie sau de o consimtire motivata. Intr-un
anume sens, primatul apartine raspunsului, ca principiu activ".
Interviul este, din aceasta perspectiva, o "interactiune subiectiva circumstantiala, socio-cultural situata si situanta
pentru protagonisti, integrand, in grade diferite, un demers comun de simbolizare care mediaza si orienteaza
interactiunea".
In practica mass-media, interviul este perceput ca o conversatie planificata si controlata intre doua persoane, care
are un anumit scop, cel putin pentru unul dintre participanti. Nu orice delaratie este un interviu, trebuie sa existe o
structura dialogala a declaratiei pentru ca aceasta sa emita pretentii de interviu.
Dar, "interviul nu este un gen jurnalistic veritabil decat daca este prezentat ca atare intr-un intreg articol sau intr-o
portiune importanta a unui articol. Se intelege de la sine ca orice sau aproape orice reportaj include interviuri, discutii
cu persoane bine informate, dar care, de regula, nu sunt citate. Interviul, in adevaratul sau sens, considerat deci ca
un tip special de reportaj, are drept scop sa dea cuvantul unei personalitati", sa lamureasca o situatie, sa puna in
valoare pe cineva sau toate acestea la un loc. In aceste conditii, reporterul are misiunea sa incite
la conversatie persoana intervievata, sa o determine sa spuna ceea ce ar putea interesa publicul larg.
Interviul poate fi inteles asadar ca un tip de reportaj, foarte redus, in care nu e permisa existenta unor timpi morti.
Reporterul nu trebuie sa-si permita, nici siesi si nici intervievatului, momente de relaxare, acest tip de articol
solicitand, in cel mai inalt grad, atentia consumatorului de produse mediatice, atentie direct proportionala cu
capacitatea reporterului de a starni interes, prin intrebari bine formulate si adresate la momentul optim.
Realizarea unui interviu depinde de corelarea anumitor factori. Reporterii ar trebui sa stie ca de prima intrebare
atarna tot restul interviului. De aceea, ziaristii cu experienta recomanda, ca atitudine profesionala, inceputul discutiei
cu un schimb de amabilitati, care sa destinda atmosfera si sa contribuie la gasirea unui ton potrivit. Pentru a testa
buna-credinta a interlocutorului in debutul conversatiei se adreseaza intrebari la care reporterul cunoaste deja
raspunsul. De altfel, pe tot parcursul interviului, intrebarile trebuie adresate cu aerul ca, reporterul fiind documentat,

cunoscand adica raspunsul, nu asteapta decat o confirmare. Se va evita astfel situatia de a fi indus in eroare de
catre intervievat.
Dar, daca documentarea poate rezolva aceasta situatie de inducere voita in eroare, exista alte cazuri in care
jurnalistii se pot lasa usor pacaliti. Unul dintre pericolele la care sunt supusi frecvent gazetarii il reprezinta sondajele
de opinie elaborate sau comandate de grupuri cu interese speciale, sondaje utilizate de multe ori ca puncte de
plecare in obtinerea unor interviuri sau ca materiale auxiliare ale acestora. Agentia de stiri Associeted Press,
constienta de acest risc, recomanda reporterilor sai sa solicite raspuns la urmatoarele intrebari, inainte de a
utiliza asemenea materiale:
1) Cate persoane au fost intevievate si cum au fost ele selectate? Sondajele efectuate pe esantioane mai mici de
384 de persoane, alcatuite prin selectie aleatorie, pot avea o marja de eroare foarte mare.
2) Cand a fost realizat sondajul? Opiniile se schimba foarte repede intr-un timp foate scurt.
3) Cine a platit sondajul? In cazul celor comandate de catre particulari, reporterii trebuie sa fie sceptici si sa
incerce sa afle daca sunt oferite publicitatii toate datele aflate sau clientii au efectuat anumite trunchieri.
4) Care este marja de eroare?
5) Cum a fost efectuat sondajul? Prin telefon sau fata in fata? Pe strada, in magazine sau la domiciliul celor
selectati?
6) Cum au fost formulate intrebarile si care a fost ordinea lor? A elabora intrebari este o arta, care poate fi adeseori
convertita intr-o arta a manipularii.
Pentru a evita eventualele situatii de prezentare incorecta a rezultatelor unui sondaj, agentiile care presteaza
asemenea servicii au introdus in contracte o clauza care prevede urmatoarele: "Daca apar astfel de prezentari
incorecte, noi (agentia) vom publica versiunea corecta, fara a ne declina raspunderea pentru confidentialitatea
clientului in toate celelalte aspecte".
2. Documentarea
Interviurile, realizate de regula intre doua persoane, fata in fata sau la telefon, au drept scop obtinerea de informatii (opinii
sau reactii), ca si clarificarea si transmiterea lor pentru o buna informare a publicului. Aceasta inseamna ca auditorii asteapta
ca un interviu sa le explice un fenomen natural, sa contureze personalitatea cuiva, sa demaste anumite jocuri de culise etc.
Rezultatul activitatii de intervievare depinde in mare masura de pregatirea prealabila - de intermediere si de documentare si,
abia
apoi,
de
tehnica
de
conversatie.
Intermedierea presupune identificarea unui subiect si stabilirea grupului de persoane interesat de acesta. Urmatorul pas va
fi gasirea unui interlocutor indreptatit sa vorbeasca despre tema aleasa si ale carui opinii sa prezinte un potential interes
pentru
publicul-tinta.
In practica jurnalistica, etapele par a fi ametitor inversate, luandu-se ca punct de plecare, de prea multe ori, interlocutorul,
omitandu-se astfel doua etape elementare ale procesului de intervievare: selectia temei si, mai ales, identificarea grupuluitinta
de
receptori.
Ce presupune documentarea? Reporterii trebuie sa cunoasca tot ce s-a scris despre tema, iar daca pana in acel moment ea
nu a facut subiectul altor articole, informatii utile se pot obtine de la familie, de la prieteni, rude, vecini, colegi de munca, fosti
profesori etc. Dupa o cunoastere sumara a subiectului si a contextului sau, este necesara identificarea intrebarilor la care nu
s-a raspuns inca. Daca totusi exista o serie de intrebari revelatorii pentru subiect ce trebuie reluate, interesanta si inovatoare
va
fi
atunci
forma
raspunsurilor
si
maniera
de
redactare
a
intrebarilor.
Documentarea permite reporterului realizarea unei liste cu intrebari posibile, care va constitui planul interviului, intrebarile
mai importante memorandu-se. "In cursul conversatiei, nu trebuie uitate intrebarile pregatite in prelabil, dar, totodata, nu
trebuie nici sa ne tinem strict de acesta lista. Pe masura ce se vor obtine raspunsuri, vor aparea elemente neprevazute care
vor
face
inutile unele intrebari sau vor necesita altele noi". Rezultatul poate fi, in aceste conditii, un articol mai reusit decat a fost el
conceput
initial
de
catre
reporter.
Pentru ca deseori apar momente tensionate, interviurile se realizeaza, de regula, fata in fata si nu la telefon, varianta in care
exista riscul ca intervievatul sa intrerupa convorbirea, pentru reluarea careia va fi necesara o noua procedura de contact. Un
alt motiv care impune preferinta pentru interviul direct, nemediat de telefon sau de alte mijloace de comunicare moderne
(precum internetul), il constituie posibilitatea de a nota atmosfera si caracterul interlocutorului, gesturile, imbracamintea,
ambianta, elemente care vor ajuta la redarea scenei pentru cititori si vor impune tonul interviului - oficial sau familial -,
precum
si
ritmul
sau
egal
sau
sacadat.
Intervievatorul se confrunta, in general, cu doua situatii: "incercarea de a se impune, de a perora el insusi, de a-l domina pe
intervievat" sau cu "un exces de timiditate si de retinere, care are drept rezultat faptul ca intervievatul vorbeste vrute si
nevrute, dupa capul lui". Alte doua greseli, care apar cu frecventa deosebita mai ales in audiovizual, si asupra carora
avertizeaza si T. Vlad, sunt legate de r olul jurnalistului in m edierea conversatiei; astfel, avem, pe de o parte, o
atitudine de pasivitate, concretizata in intrebari previzibile, care nu aduc nimic nou nici la nivelul raspunsurilor, si, pe de alta
parte, o atitudine de egocentrism din partea jurnalistului, vadita in abundenta de opinii si puncte de vedere personale,
irelevante pentru receptor, care nu doreste sa vada un reporter-protagonist, ci un reporter-martor.
Fara a fi confundata cu specializarea, documentarea presupune insusirea anumitor termeni sau elemente, in functie de
tema sau personalitatea abordata, care sa faciliteze procesul de "vulgarizare" a informatiilor obtinute. Marcel Tolcea vede in
documentare:
"o abordare obiectiva sau factuala - date, cifre, nume, rapoarte etc. cu privire la tema, ce se pot gasi in carti, reviste, baze
de
date;

 o abordare "personalizata" - marturii ale celor apropiati cu privire la pasiunile, ticurile, reactiile, micile "secrete" ale unei
personalitati".
Si totusi, documentarea nu trebuie privita ca un scop in sine, nu acesta este mesajul pe care reporterul urmareste sa il
transmita cititorilor. Documentarea este motorul pentru obtinerea informatiilor si transpare, vizibil, in lead (chapeau) si in
modul de formulare a intrebarilor.
Este important, asadar, ca reporterul sa nu piarda nici un moment controlul, iar interventiile sale sa fie documentate,
impersonale, scurte si la obiect.
3. Etapele interviului
Simplificand observatiilor anterioare, putem schita, in linii mari, etapele fundamentale ale realizarii unui interviu:
1) Gasirea subiectului sau a persoanei potrivite. Fiecare reporter are anumite criterii dupa care se ghideaza in
alegerea interlocutorilor; uneori conteaza notorietatea, personalitatea intervievatului sau autoritatea
informatiei obtinute, alteori realizarile deosebite, participarea la un eveniment neobisnuit sau simtul
umorului, capacitatea de a crea atmosfera.
2) Precizarea temei dialogului. Alegerea temei impune si o optiune in privinta atitudinii fata de interlocutor, care
poate fi de simpatie nedisimulata, de obiectivitate ori de confruntare. Aceasta etapa precede de multe ori, in
mod firesc, desemnarea intervievatului, cu precadere in situatiile cand evenimentul este important prin el
insusi si mai putin prin cei implicati in desfasurarea lui.
3) Obtinerea de la intervievat a mai multor informatii decat au obtinut altii si chiar a mai mult decat ar dori sau ar
crede el insusi ca poate spune.
Documentarea este vitala: nici un interviu nu se poate construi fara ca intre participanti sa existe un set minim de
cunostinte reciproce. Dar, daca pentru protagonistul interviului este uneori suficienta simpla recomandare/prezentare
a jurnalistului, pentru acesta din urma lucrurile devin mai complicate. Orice informatie poate constitui un bun prilej
pentru obtinerea de alte informatii, datele inlantuindu-se, in mod logic, dar, cu siguranta, lipsa intrebarilor din partea
reporterului - generate de o lacuna in documentare - nu poate avea ca rezultat decat ratarea interviului. Nu de putine
ori s-a intamplat ca, dupa luni intregi de solicitare a unui interviu unei personalitati, cand aceasta isi da in sfarsit
acceptul, intervievatorul sa nu se aleaga cu nimic publicabil, datorita documentarii superficiale sau inexistente,
ajungand uneori sa fie chiar dat afara din biroul acestuia si din redactie.
4. Intrebari bune si intrebari mai putin bune
Cheia oricarui interviu este a-l convinge pe partener sa vorbeasca, sa coopereze in vederea obtinerii unui text interesant
pentru
auditor.
Pentru aceasta, reporterul, imbracat corespunzator, adecvat adica locului si tinutei partenerului, trebuie sa stie sa puna
intrebari. Cele mai bune sunt acelea care pornesc din curiozitatea fireasca a jurnalistului, dar care nu-l implica emotional. O
intrebare este cu siguranta buna daca cititorul are senzatia ca si el ar fi adresat aceeasi intrebare, in locul reporterului. De
asemenea, intrebarile trebuie sa demonstreze faptul ca reporterul s-a documentat, iar interlocutorul trebuie sa fie interesat
de raspunsul pe care-l va da. Exista persoane experimentate in a da interviuri si care par ca raspund la intrebari, cand, de
fapt, nu spun nimic la obiect. De aceea, atentia jurnalistului va fi mereu treaza, pandind neconcordantele sau reaua-credinta
evidenta. Apoi, in functie de intervievat, jurnalistul se efaseaza sau "arunca" cu intrebari. Daca nu i se raspunde la o
intrebare, aceasta va fi reformulata si reluata in alt moment al interviului, pana cand va primi raspuns. Uneori, se poate
recurge la pauze sugestive: dupa cateva secunde de expectativa, intelegand ca i se solicita detalii in plus, interlocutorul va
completa
raspunsul.
Secretul
este
sa
se
pastreze
tacere
cat
mai
mult
timp.
Fiecare intrebare are un moment optim in care poate fi adresata, moment ce nu trebuie ratat.
Apoi, important este ca toate intrebarile sa fie intelese, sa nu existe indoieli sau nedumeriri de nici o parte. Pentru evitarea
acestor situatii, cel ce realizeaza interviul va cere explicatii, mai ales in cazul subiectelor tehnice. Reporterul, in virtutea
faptului ca lucreaza pentru un public foarte divers ca grad de cultura, educatie si statut social, se indeparteaza de informatia
"de
azi
pe
maine" si intra in domeniul vulgarizarii, pentru care interviul e un instrument eficient. Jurnalistul nu scrie pentru elite, ci
pentru publicuri cat mai largi, alcatuite din cetateni obisnuiti, caracterizati printr-o capacitate de atentie limitata, prin
preferinta pentru divertisment, in detrimentul instruirii si prin pierderea interesului fata de materialele care solicita eforturi
intelectuale. Astfel, "ziaristul intervine ca un intermediar necesar. Mai intai, va sti sa puna anumite intrebari pentru a clarifica
subiectul; apoi, dupa ce le va fi inteles, va reorganiza faptele sau ideile intr-un limbaj pe intelesul publicului".
Persoanele neobisnuite cu interviurile au nevoie de un tratament special: acestora li se vor adresa intrebari care sa le
incurajeze in a vorbi despre sine, sa le indemne la confesiuni, de genul: "Care este cea mai dificila experienta pe care ati
avut-o?". Tot pentru a le incita si a le determina sa reactioneze, reporterii experimentati folosesc intrebari trucate, care
solicita
raspunsuri
defensive:
"Cutare
spune
despre
dvs.
Ce
parere
aveti?".
Succesiunea tipurilor de intrebari are un rol major in forma si calitatea materialului final. Indiferent de strategia aleasa, se vor
ivi
intotdeauna
momente
intr-un
dialog
cand
interlocutorului trebuie sa i se solicite mai multe detalii, mai multe explicatii ori raspunsuri transante.
In tentativa de a clasifica intrebarile se porneste, in mod curent, de la criteriul dependentei sau independentei lor ca
propozitii
in
fraza.
Astfel,
distingem,
mai
intai,
intrebari
principale
si
intrebari
subordonate.

Intrebarile principale cuprind

mai
multe
subtipuri
de
intrebari:
intrebari deschise - sunt cele care ofera intervievatului posibilitatea de a-si exprima, detaliat, punctul de vedere in legatura
cu
un
subiect.
intrebari
inchise cand
este
necesar
un
raspuns
de
tipul
"da"
sau
"nu".
intrebari directe - il implica in mod nemijlocit pe interlocutor, solicitandu-i-se sa-si descrie propriile trairi;
intrebari indirecte - interlocutorul este implicat direct fara insa ca intrebarea sa i se adreseze in mod explicit.
In studiile britanice, clasificarile grupeaza intrebarile intr-un scenariu propriu, fara un criteriu evident, in afara utilizarii lor:

intrebari
deschise

intrebari
inchise

intrebari
primare
introduc
subiectul
fiecarui
aspect
nou
adus
in
discutie;

intrebari
subsidiare
urmeaza
raspunsurilor
intrebarilor
primare;

intrebari
neutre
nu
sugereaza
nici
un
raspuns
asteptat;
intrebari conducatoare - sugereaza interlocutorului raspunsul asteptat si nu sunt folosite in interviurile de cercetare.
In general, sunt recomandate intrebarile cu final deschis, adica cele la care nu se poate raspunde doar prin "da" sau "nu" si
care ofera intervievatului posibilitatea de a se exprima pe larg asupra unui subiect pe care il cunoaste. Dintre aceste
intrebari, cele mai importante sunt:"Cum?" si "De ce?", care solicita o opinie sau un motiv pentru o anumita actiune, dar si
"Cum v-ati simtit in acel moment?", "Ati lua aceeasi hotarare si a doua oara?", "Ce v-a surprins?".
Intrebarile subordonate prezinta,
la
randul
lor,
mai
multe
variante:
de
clarificare vizeaza
obtinerea
unor
reformulari
ori
a
unor
precizari
suplimentare;
de
amplificare reclama
dezvoltarea
unui
raspuns
anterior;
de confruntare - sugereaza un punct de vedere diferit de al interlocutorului si genereaza replica acestuia.
Raportul cantitativ dintre intrebarile principale si cele subordonate poate oferi indicii asupra modului de structurare a
planului, dominanta celor dintai semnificand o greutate in comunicare a reporterului, incapacitatea detasarii de plan, ceea ce
are drept rezultat un dialog rigid, cu raspunsuri ce nu pot fi fructificate. Dimpotriva, un numar mai mare de intrebari
secundare denota flexibilitatea jurnalistului, atentia lui in a selecta si puncta detaliile considerate relevante ce apar pe
parcursul
convorbirii.
Apoi, indicatii pot veni si din utilizarea cu o frecventa mai mare a celorlalte variante de intrebari. Intrebarile deschise pot fi
semnele ale unei atmosfere destinse, ale unei atitudini de participare deplina a intervievatului. Si invers, cele inchise
demonstreaza o atitudine defensiva a interlocutorului, motiv pentru care ziaristul se vede obligat sa indrepte discutia intr-o
zona
unde
poate
obtine
raspunsuri
categorice,
neechivoce.
Pe langa aceste clasificari, mai exista o gama intreaga de altele, aditionale, cuprinzand intrebari ce pot furniza raspunsuri
mai detaliate, absolut necesare in economia textului jurnalistic.

1)

in
functie
de
scop:

factuale
sau
de
informatie
(ofera
date
concrete);

de
opinie
(prezinta
punctul
de
vedere
al
unui
specialist);

de
marturie
(reprezinta
confirmarea
unei
informatii);

de
motivatie
(ofera
motivele,
cauzele
unei
actiuni,
decizii,
intentii
etc
);

de
urmarire
(clarifica
o
chestiune
discutata
anterior);

de
completare
(se
adreseaza,
de
regula,
la
sfarsitul
interviului).
2)
in
functie
de
rolul
lor:

de
atac
(prima
intrebare);

de
sprijin
(il
ajuta
pe
intervievat
sa
fie
clar,
il
constrang
sa
raspunda
etc);

de
relansare
(il
readuc
pe
interlocutor
la
subiectul
dialogului);
de insistenta (se insista asupra unor declaratii pentru a le clarifica si a le accentua importanta);

de
obiectie
(contracareaza
tentativele
de
evaziune
ale
intervievatului);
de controversa (interlocutorul poate fi contrazis).

2)

Din schemele propuse pana aici reiese cu claritate faptul ca un anumit tip de intrebare conduce la/solicita un
anumit tip de raspuns. In aceste conditii, este foarte important sa stim cand, dar mai ales ce intrebare se impune
pentru a obtine raspunsul scontat:

Intrebare
Cine?

Cerinta
Cere un subiect al actiunii

Raspuns
O persoana

Cand?

Cere un reper temporal

Un moment

Unde?

Cere un fapt

Un loc

Ce?

Cere un fapt sau o interpretare a faptului

O succesiune de evenimente

Cum?

Cere un fapt sau o interpretare a faptului

O succesiune de evenimente

Care?

Cere o alegere dintre optiuni

De ce?

Cere o opinie sau un motiv al actiunii

Interviurile, considerate a avea capacitatea de a reproduce o imagine, oricat de aproximativa, a intervievatilor nu se pot
cantona numai in zona intrebarilor serioase. Cititorul simte adeseori nevoia unei pauze in efortul intelectual pe care-l depune
in urmarirea unui interviu, de aceea, la anumite intervale, se simte nevoia "smulgerii" unui zambet, printr-o anecdota sau alte
intrebari de relache. Anecdotele bune pot face articolele mult mai interesante, mai atractive, le dau culoare. Dar, pentru a le
obtine din partea interlocutorilor, este nevoie de o adevarata strategie care sa-i determine pe acestia sa-si aminteasca si sa
doreasca sa impartaseasca aceste momente. Intuind zonele din activitatea intervievatilor care ar fi putut declansa
asemenea situatii si insistand asupra lor este mult mai probabil sa ajungem la ceva interesant si plin de umor. Sunt rare
cazurile cand le vom obtine solicitandu-le direct, abrupt sa evoce asemenea situatii. Rezultatul este de cele mai multe ori un
blocaj
complet,
care
ar
putea
dauna
interviului
in
ansamblu.
De obicei, cele mai dificile intrebari - intrebarile-cheie - se vor pastra pentru final: in cazul unui refuz din partea
interlocutorului,
reporterul
va
avea
oricum
cea
mai
mare
parte
a
materialului; in schimb, daca ar incepe cu aceste intrebari, tot interviul ar fi compromis. Momentele prielnice pentru a relua o
parte din intrebarile de al caror raspuns autorul nu e multumit se petrec dupa ce reporterul inchide carnetul de notite si
reportofonul, simuland astfel o minimalizare a unei chestiuni, de altfel deosebit de importante. In final, reporterul multumeste
celui intervievat pentru timpul acordat si se asigura ca exista posibilitatea unor lamuriri ulterioare, nu inainte insa de a
recapitula, rapid, raspunsurile si a intreba, eventual, daca exista persoane care sa-i poata confirma declaratiile.
Pe langa aceasta lista cu intrebari considerate bune, profesionistii mass-media au intocmit si un dosar al intrebarilor ce nu
trebuie
adresate.
E
bine
de
stiut
ca
interlocutorul
nu
trebuie
tutuit, pentru ca astfel se creeaza o complicitate ce nu poate fi benefica cititorului si de care intervievatul ar putea cauta sa
profite. Formula ideala de intrebare cuprinde doua propozitii - una enuntiativa ce demonstreaza documentarea si alta
interogativa. Nu se vor formula niciodata intrebari care contin raspunsul sau o parte din el, care incep cu gerunziu, la care se
poate raspunde prin "da" sau "nu" (cu final inchis), care se expliciteaza, se justifica, intrebari lungi, ipotetice, care strecoara
mini-comentarii, idei, opinii personale (ex: Care este parerea dvs. in legatura cu aceasta initiativa laudabila a presedintelui
Iliescu?) sau care cuprind mai multe intrebari in una singura. De asemenea, se vor evita intrebarile ce pun interlocutorul la
zid, oricat de mult ne-ar interesa raspunsul la o anumita intrebare, ca si intrebarile stupide, lipsite de bun-simt (ex: unei
persoane cu handicap vizual: Ati dori sa vedeti, sa mergeti la expozitii de pictura? sau altele de genul: Cu ce ganduri veniti
in
Romania? Cine
sunteti
dvs,
domnule
X?),
cele
vagi,
confuze
sau
prea
generale.
Jurnalistul Jeremy Martin a intocmit o lista cu intrebari - adevarate instrumente de spart gheata, in opinia lui David Randall,
"o excelenta sursa de dezbateri si sfaturi profesionale" -utila mai ales in cazul interviurilor cu personalitati:

"Cand
v-ati
sarutat
prima
oara?

Cu
cine
si
cum
s-a
intamplat?

Care
e
primul
lucru
din
viata
dumneavoastra
de
care
va
aduceti
aminte?

Care
a
fost
primul
lucru
pe
care
l-ati
invatat?

Cine
a
avut
cea
mai
mare
influenta
asupra
dumneavoastra,
cand
erati
copil?
Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ati primit de la mama/tatal dumneavoastra?

Cine
a
avut
cea
mai
mare
influenta
asupra
vietii
dumneavoastra?

Ce
nu
ati
invatat
la
scoala?


Ce
anume
a
trebuit
sa
invatati
singur?

Care
a
fost
prima
dumneavoastra
slujba?

Care
a
fost
cea
mai
proasta
slujba
pe
care
ati
avut-o?

Cand
anume
v-ati
decis
asupra
carierei
dumneavoastra?

Daca
nu
ati
fi
facut
ce
faceti
acum,
ce
anume
ati
fi
facut?

Care
a
fost
prima
persoana
la
care
ati
tinut?

Care
a
fost
primul
lucru
pe
care
vi
l-ati
cumparat?

Ce
marca
era
prima
dumneavoastra
masina?

V-ati
cumparat-o
singur?

Cine
a
fost
prima
dumneavoastra
dragoste?

Cat
a
durat?

Ce
faceti
cand
sunteti
nervos?

Ce
anume
va
obsedeaza?

Aveti
un
caracter
dificil?

Ce
va
place
sa
gatiti?

Ce
va
place/nu
va
place
sa
mancati?

Cine
va
e
cel
mai
bun
prieten?

Care
este
cel
mai
pacatos
obicei
pe
care
il
aveti?

Care
sunt
tabieturile
dumneavoastra
placute/neplacute?

Ce
va
face
sa
plangeti?

Ce
va
infurie?

Ce
va
face
sa
zambiti?

V-ati
dori
sa
aveti
alt
nume?

Ce
anume
studiati?

Cat
de
des
cititi?

Cum
va
simtiti
la
volan?

Cate
ore
dormiti
pe
noapte?

Ce
faceti
cand
va
treziti
in
mijlocul
noptii
si
nu
puteti
adormi
la
loc?

Ce
anume
visati
cand
dormiti?

Care
este
formula
cu
care
raspundeti
la
telefon?

Cum
suna
mesajul
pe
care
l-ati
inregistrat
pe
robotul
telefonic?

Cum
arata
a
zi
obisnuita
de-a
dumneavoastra?

Ce
v-ati
dori
sa
faceti
in
ziua
dumneavoastra
libera?

V-ati
simtit
vreodata
inselat?

Va
administrati
averea
in
detaliu?

Va
iubiti
munca?

Ce
insusiri
credeti
ca
aveti?

Cum
va
auto-stimulati?

Va
simtiti
stimulat
in
momentul
de
fata?

Cum
reactionati
in
fata
unui
obstacol?

Cum
va
vedeti
peste
un
an?

Cand
va
veti
retrage?

Pe
cine
ati
ranit
de-a
lungul
carierei?

Pe
cine
ati
invita
la
o
petrecere?

Va
place
Craciunul?

Care
sunt
cliseele
dumneavoastra
favorite?

Care
este
cantecul/cartea/filmul/cantaretul/artistul
favorit?

Pe
cine
admirati
cel
mai
mult?

Care
este
bautura
dumneavoastra
preferata?

Care
este
mancarea
pe
care
o
urati
cel
mai
mult?

Ce
anume
n-ati
putea
face
niciodata?

Unde
va
place
cel
mai
mult
sa
va
petreceti
vacanta?
Daca ati avea de ales, unde v-ar placea sa traiti?
Care este personajul preferat de desene animate?"
5. Tipologia interviului

Esentialul discutiei va fi inca prezent in mintea reporterului daca va redacta articolul imediat. Cum insa in practica acest
lucru nu este intotdeauna posibil, in presa scrisa si in radio s-a raspandit folosirea reportofoanelor. Avantajul este ca il
scutesc pe reporter de grija de a lua notite. Totusi, exista si o suma de inconveniente: adeseori, autorul interviului este tentat
sa transcrie pur si simplu textul inregistrat, aducandu-i doar mici retusuri; dar, principalul inconvenient il reprezinta faptul ca
aparatul inhiba adesea persoanele intervievate, le atenueaza spontaneitatea, astfel incat materialul pierde din farmec.
Dupa scopul lor, Ph. Gaillard distinge doua categorii de interviuri. "In primul caz este vorba de a obtine din partea
intervievatului date despre un subiect in care este specialist; in al doilea este vorba de a prezenta personalitatea respectiva
care,
dintr-un
motiv
sau
altul,
este
sau
din
care
se
vrea
sa
se
faca
o
vedeta".
Tehnica
jurnalistica
britanica
opereaza
o
clasificare
proprie
a
interviurilor
:
informative - subiectul provine din continutul unei stiri de actualitate, intervievatul fiind in masura sa ofere informatii despre
acesta si reprezintand o sursa in care cititorul poate avea incredere; acest tip de interviu ilumineaza, dezvolta, demasca,
explica
si
aprofundeaza
stirea
de
la
care
a
pornit,
contribuind
la
o
receptare
corecta
a
mesajului
initial;
hard news - trateaza un eveniment neobisnuit, dar cu consecinte importante (catastrofe naturale, de pilda, sau accidente);

de
investigare
stabileste
adevaratele
origini
si
derularea
evenimentului;
controversa - reporterul incearca, intr-o maniera eleganta, sa-l puna in incurcatura pe intervievat;
cu o personalitate - atrage atentia asupra unui anumit eveniment din viata unei personalitati;
portret - interlocutorul este invitat de reporter sa-si prezinte drumul catre succes, sa-si deschida inima si sa isi dezvaluie
secretele; la final, cititorul va avea o noua imagine a celui intervievat; aflat la intersectia intre reportaj si proza, accentul va
cadea
pe
notele
biografice
si
pe
observatiile
personale
ale
reporterului;
interpretativ - jurnalistul ofera intervievatului fapte pe care asteapta ca acesta sa le interpreteze;
emotional - reporterul transforma cititorul intr-un martor activ la bucuria sau la necazul unei persoane sau grup ;

divertisment
necesita
interlocutori
cu
simtul
umorului,
cu
replici
pline
de
miez;
realitate - folosit mai mult pentru documentare sau stiri, interviul curpinde numai declaratiile celui intervievat.
Exista si alte clasificari, dupa criteriul functional al tipului de subiect exploatat si al manierii de redactare a acestuia:

interviu
informational
ofera
informatii
despre
un
eveniment,
o
persoana;

interviu-portret;
interviu-descriere - intervievatul este martorul unui eveniment si descrie ceea ce a vazut, a simtit etc;
interviu-interpretativ - interlocutorul are misiunea de a interpreta, de a comenta sau explica fapte furnizate de reporter;
interviu de analiza - interlocutorul incadreaza evenimentul sau situatia intr-un context precis, intr-o perspectiva
clarificatoare
si
raspunde
la
intrebarea-cheie
"de
ce?";

interviu-comentariu
aici,
intrebarea
de
baza
o
constituie
"Care
este
parerea
dvs.?";
interviu de opinie - e asemanator cu interviul de controversa si urmareste sa releve opinia, punctul de vedere al unei
personalitati
intr-o
anumita
chestiune;
interviu-afectiv - ofera o viziune generala asupra interlocutorului, astfel incat cititorul sa inteleaga mai bine situatia in care
acesta
este
implicat;

interviu-documentar.
Interviul, mai mult decat stirea, lasa loc inventivitatii si originalitatii redactorului. Cu toate acestea, exista
anumite structuri in care un interviu poate fi incadrat, cu mentiunea ca, in general, interviurile bune combina mai multe tipuri
de
abordare.
1) Tip-palnie - reporterul porneste de la ideea generala, de la ansamblu, si ajunge, treptat, la detalii, la particularizare, fiind
asemuit
de
unii
reporteri
interogatoriilor
de
la
tribunal;
2) Tip palnie inversata - conversatia debuteaza cu un subiect determinat si se deschide, spre final, catre o tema generala;
3) Tip tunel - autorul grupeaza o serie de intrebari referitoare la tema aleasa, fie toate cu final inchis, fie toate cu final
deschis. El aduce repede comentarii pe marginea unui eveniment; tipul de intrebari nu permite reflectii indelungate
(ex: Unde erati cand a avut loc infractiunea? Ati parasit localitatea in ultimele sase zile? Cu cine v-ati intalnit in ziua de.?)
4) Cu ordine mascata - reporterul incearca sa insele interlocutorul, alternand diferite tipuri de intrebari (cele dificile cu cele
usoare, cele cu final inchis cu cele cu final deschis, intrebarile prietenoase cu cele insinuante);
5) Cu forma libera - aceste interviuri, mai putin lucrate, invita la raspunsuri deschise; se preteaza mai ales pentru interviurile
de
profil
sau
atunci
cand
nu
exista
limite
de
timp.
O alta distinctie se impune intre interviurile de actualitate si cele cu valabilitate pe termen lung. In cadrul celui dintai tip,
timpul joaca rolul agentului extern ce influenteaza evenimentul, dar si reflectarea lui de catre media, mai puternic decat
celelalte valori (interes uman, proximitate spatiala, conflict). Interviurile cu valabilitate lunga nu au un caracter imediat
perisabil, asadar factorul temporal nu mai este fundamental. Se considera ca, prin valoarea si importanta persoanei
intervievate - pentru ca aici avem de-a face aproape in exclusivitate cu subiecte-persoane, interviul va putea fi difuzat
oricand intr-un viitor nu prea indepartat. Un exemplu in acest sens il constituie dialogul dintre magnatul Bill Gates si ziaristul
roman Lucian Mandruta. Acest interviu ar fi putut fi difuzat la fel de bine, cu acelasi impact adica, chiar astazi. Bill Gates ar fi
ramas acelasi bogat om de afaceri, industria calculatoarelor ar fi avut acelasi ecou, asadar, informatia s-ar fi pastrat
nealterata
un
interval
inca
destul
de
lung
de
timp.
Unii autori considera ca, la aceste tipuri de abordare, se mai poate adauga inca unul - sondajul de opinie - care poate fi
realizat fie de catre o institutie specializata, fie de catre reporteri, pe strada, in piete, in magazine, in mijloacele de transport
etc. Sondajul realizat in aceste contexte (vox-pop-ul) apare, de regula, ca o pata de culoare in cadrul unor articole, dar poate
avea si o existenta de sine statatoare (un exemplu il constituie rubrica vox-pop din cotidianul Monitorul de Iasi, acum Ziarul

de Iasi). Temele acestor sondaje trebuie sa fie strict de interes cotidian, altfel interlocutorii alesi de pe strada si reprezentand
diferite categorii sociale prezentate alternativ (femei/barbati, tineri/batrani, persoane cu instructie/fara instructie) risca sa nu
fie competenti sa raspunda. Declaratiile selectate pentru publicare vor fi cele scurte si colorate, cele mai nostime fiind
plasate la inceputul si la finalul materialului. In general, aceste declaratii sunt raspunsuri la intrebari cu final deschis, cele cu
"da" sau "nu" neavand nici un farmec.
6. Redactarea interviului
Interviul ca atare, rezultat dupa documentare, intervievare propriu-zisa si redactare, nu este inca apt de a fi publicat. Ca
toate celelalte specii jurnalistice de teren, el trebuie "cosmetizat", imbracat. Chapeaul poate contine numele si calitatea
persoanelor intervievate, numele si functia in cadrul institutiei pe care o reprezinta, dar si detalii minime pentru a situa actorii
in context: unde si cand s-au nascut, ce au facut pana acum. Tot aici, autorul poate insera date despre infatisarea fizica,
despre modul in care este imbracat personajul, ticurile sale, persoanele cu care vine in contact, decorul in care isi
desfasoara munca si isi petrece timpul liber. Alteori, chapeaul poate constitui explicatia pentru care s-a relizat interviul sau
motivul
pentru
care
a
fost
aleasa
o
persoana
si
nu
alta.
Desi nu fac parte din corpul articolului, adica pot functiona si separat, notele biografice sunt necesare mai ales la interviurileportret. Alaturi de acestea, intr-un chenar separat, in ferestre, autorul poate prezenta cateva date despre modul in care a
fost luat interviul, descrierea pe scurt a locului si a circumstantelor, elemente care il ajuta pe cititor sa vada, sa auda, sa
miroase,
sa
simta
pe
scurt,
sa
intre
in
atmosfera.
Titlul interviului se supune acelorasi reguli ca si titlul unei stiri, cu deosebirea ca, in acest caz, titlul poate fi si un citat, inspirat
ales,
din
corpul
interviului.
Interviul, prin caracterul sau investigativ, urmareste sa obtina, din partea unei persoane care accepta sa fie numita, informatii
inedite, pentru a le transmite apoi, intr-o forma elaborata, prin intermediul diferitelor suporturi media, receptorilor. Pentru ca
acest demers sa reuseasca, reamintim ca se impune o limpezire a intentiilor, inca de la inceput: "Cu cat iti stabilesti mai
precis scopul, cu atat mai reusit va fi interviul. Ambii participanti la conversatie trebuie sa stie scopul; in acest fel, amandoi
il
vor
putea
urmari".
Dar, ceea ce particularizeaza in mod deosebit interviul fata de alte specii jurnalistice, este moderatia, toleranta si capacitatea
permanenta de adaptare la interlocutor, pe de o parte, si la asteptarile receptorilor, pe de alta parte, exercitiu constant de
comunicare reala, nemijlocita, semnificanta. Un jurnalist nota undeva, la mijlocul secolului al XX-lea, cateva "porunci" de
ascultat si de invatat, valabile nu numai pentru interviu, ci pentru tot ceea ce inseamna jurnalism:
Cerceteaza, nu interoga. / Chestioneaza, nu provoca./ Sugereaza, nu ordona./ Descopera, nu atrage in cursa./ Trage de
limba, nu stoarce informatii./ Indruma, nu domina.