DETERMINAREA DISTANŢELOR FOCALE

ALE LENTILELOR CONVERGENTE

1. PREZENTARE TEORETICĂ

O lentilă este un corp transparent mărginit de două suprafeţe sferice. Linia ce

uneşte centrele celor două sfere se numeşte axă optică principală (Fig.1a). Dacă
grosimea „e” a lentilei este mică în comparaţie cu razele de curbură R1 şi R2, lentila este
considerată subţire.

Figura 1

Planul P, numit plan principal al lentilei, este un plan perpendicular pe axa optică,
dus prin punctul de intersecţie al prelungirilor razelor incidente şi emergente. Fiecare lentilă
are două astfel de plane principale, care în cazul lentilelor subţiri coincid. Punctul C în care
planul principal intersectează axa principală se numeşte centrul optic al lentilei.
Razele paraxiale (situate foarte aproape de axa optică) ce vin în sensul pozitiv, de la
stânga la dreapta, paralel cu axa optică principală, sunt strânse de lentilă într-un punct F2 ,
situat pe acea axă, numit focarul principal imagine. Dacă razele vin de la dreapta la stânga,
în sensul negativ al axei, ele se adună în focarul principal obiect F1 (Fig.1b).
Distanţa de la centrul optic al lentilei la focarul imagine se numeşte distanţă focală şi
se notează cu f. Pentru lentilele convergente distanţa focală este pozitivă, iar pentru
lentilele divergente este negativă. Inversul distanţei focale se numeşte convergenţă şi se
exprimă în dioptrii, dacă distanţa focală se exprimă în metri.
Imaginea unui punct dată de o lentilă subţire se poate construi considerând două
raze caracteristice care pleacă din acel punct: una paralelă cu axa optică şi care după
refracţie trece prin focarul imagine şi cealaltă care trece prin centrul lentilei şi rămâne
nedeviată (Fig.2).

Figura 2

Imaginea poate fi reală, dacă cele două raze se întâlnesc efectiv (imaginea poate fi
prinsă pe un ecran), sau virtuală, dacă se întâlnesc doar prelungirile razelor.
Dacă se ţine cont de convenţia de semn, obişnuită în optica geometrică, şi anume
că lumina se propagă de la stânga la dreapta, iar distanţele se măsoară faţă de centrul
optic al lentilei, atunci între distanţa p1 de la lentilă la obiect, distanţa p2 de la lentilă la
imagine şi distanţa focală imagine f avem următoarea relaţie:

1 1 1
=− + (1)
f p1 p 2

Relaţia (1) ne arată că poziţia şi tipul imaginii depind de poziţia şi tipul obiectului,
precum şi de tipul lentilei (Fig.2).

2. PRINCIPIUL FIZIC AL METODEI

Dispozitivul experimental pentru determinarea distanţelor focale ale lentilelor

convergente este prezentat în Fig. 3.
 Se aşează pe bancul optic (de la stânga la dreapta) obiectul luminos, lentila şi
ecranul la aceeaşi înălţime. Poziţia fiecărei piese pe gradaţia bancului se determină cu
ajutorul indicatorului ataşat. Poziţia zero a bancului optic se găseşte la stânga şi coincide
cu poziţia obiectului luminos.

Figura 3

În cazul metodei directe (Fig. 4) de determinare a distanţei focale, lentila şi obiectul

fiind fixate, se deplasează ecranul până apare o imagine clară. Se pot obţine fie imagini
mărite fie imagini micşorate. Prin măsurarea distanţelor p1 şi p2 şi înlocuirea lor în (1) se
poate calcula distanţa focală:

p1 p 2
f = (2)
p1 − p 2

Figura 4

Dacă metoda directă poate conduce la erori sistematice în aprecierea distanţelor p1

şi p2 (erori ce pot fi în parte evitate prin rotirea lentilei şi repetarea experimentelor), metoda
Abbe permite determinări precise ale distanţei focale, deoarece în calculul final intră doar
diferenţe de poziţie.
 Raportul dintre mărimea liniară a imaginii şi mărimea liniară a obiectului se numeşte
mărire liniară transversală şi se notează cu m. Din triunghiurile asemenea ABC şi A’B’C’
(Fig.4) rezultă că mărirea liniară transversală a lentilei este dată de relaţia

I p2
m= =− (3)
O p1

În exprimarea valorilor O şi I se ţine cont de orientarea segmentelor faţă de axă.

Segmentele situate deasupra axei se consideră pozitive, iar cele situate sub axă se
consideră negative.
Dacă acum considerăm, pentru aceeaşi lentilă, o a doua poziţie p 2′ şi notăm cu m′

mărirea liniară transversală corespunzătoare şi dacă ţinem cont de relaţia (1) putem obţine
pentru distanţa focală a lentilei relaţia

p 2 − p 2'
f = (4)
m − m'
O altă metodă care este utilizabilă în cazul lentilelor groase şi care elimină eroarea
de centrare a lentilei pe suport este metoda Bessel.

Figura 5

Dacă distanţa A dintre obiect şi ecran este suficient de mare, încât A > 4 f şi având
în vedere faptul că A = - p1+ p2, din formula (1) se poate constata că există două poziţii ale
lentilei pentru care pe ecran se obţin imagini clare (Fig.5). În poziţia I a lentilei, imaginea
A’B’ este mărită, iar în poziţia II, imaginea A’B” este micşorată. Scriind ecuaţia (1) pentru
cele două situaţii, se constată că distanţele p1 şi p 2′ sunt egale. Ţinând cont de acest lucru

se poate obţine formula lui Bessel ( d- distanţa dintre cele două poziţii ale lentilei (Fig.5):

A2 − d 2
f = (5)
4A

3. MODUL DE LUCRU
a) Determinarea distanţei focale a unei lentile subţiri convergente prin metoda directă
♦ Se aliniază de la stânga la dreapta pe bancul optic obiectul luminos O, lentila L, a
cărei distanţă focală vrem să o determinăm şi ecranul E.
♦ Se menţin fixe poziţiile obiectului şi lentilei şi se deplasează ecranul până când se
obţine pe ecran o imagine clară a biectului (imaginea este răsturnată).
♦ Se măsoară şi se notează distanţele p1 şi p 2 . Se repetă experimentul de trei ori.

♦ Se repetă experimentul de cel puţin trei ori pentru alte valori ale distanţei dintre obiect
şi ecran.
♦ Se calculează pentru fiecare caz valoarea lui f cu ajutorul relaţiei (2).
♦ Datele experimentale se trec în Tabelul 1.
♦ Se repetă măsurătorile pentru a doua lentilă.

TABELUL 1
Nr. p1 p2 p2m f fm Δf m
crt (mm) (mm) (mm) (mm) (mm) (mm)

b) Determinarea distanţei focale a unei lentile subţiri folosind metoda Abbe.

♦ Măsurătorile se efectuează pe bancul optic, utilizând ca obiect o fantă a cărei
înălţime se poate măsura exact, în milimetri. Se notează mărimea O a obiectului.
♦ Se aşează lentila într-o poziţie oarecare şi se deplasează ecranul până când
imaginea mărită se obţine clar.
♦ Se notează mărimea I a imaginii şi poziţia p 2 .
♦ Se repetă operaţia de cel puţin trei ori prin mişcarea ecranului (obiectul şi lentila
rămân fixe). Se notează valorile medii cu p 2m şi respectiv I m .

♦ Se modifică distanţa dintre obiect şi lentilă şi se repetă măsurătorile. Se trec în tabel

mărimea I a imaginii şi distanţa lentilă-ecran p 2′ , respectiv valorile medii I m
′ şi
p 2′ m .
♦ ′ ’ cu ajutorul relaţiei (3).
Se determină măririle liniare medii mm şi mm

♦ Se determină distanţa focală a lentilei cu relaţia (4) în care folosim valorile medii.
♦ Datele experimentale se trec în Tabelul 2.

TABELUL 2
Nr. O Im ′
Im mm ′
mm p 2 − p 2′ p 2m − p 2′ m f Δf
crt. (mm) (mm) (mm) (mm) (mm) (mm) (mm) (mm) (mm)

c) Determinarea distanţei focale a unei lentile prin metoda Bessel.

♦ Pentru efectuarea măsurătorilor, lentila şi ecrsnul se aşează pe bancul optic astfel
încât distanţa A să fie suficient de mare (A > 4 f).
♦ Se deplasează lentila între obiect şi ecran şi se notează cele două poziţii ale lentilei
pentru care se obţin imagini clare pe ecran.
♦ Diferenţa dintre cele două poziţii ale lentilei este tocmai valoarea d.
♦ Se repetă măsurătorile de cel puţin trei ori.
♦ Se calculează distanţa focală cu relaţia (5).
♦ Se modifică distanţa A dintre obiect şi ecran şi se repetă măsurătorile.
♦ Cu datele obţinute se determină valoarea medie fm.
♦ Datele experimentale se trec în Tabelul 3.

TABELUL 3
Nr. A P1 P 1’ A dm A fm Δ fm
crt (mm) (mm) (mm) (mm) (mm) (mm) (mm) (mm)
4. CALCULUL ERORILOR

Se evaluează erorile absolute ale distanţei focale f, pentru fiecare metodă în parte,
cu ajutorul relaţiilor:

⎛ Δp Δp ⎞
a) Δf = f 2 ⎜ 1 + 2⎟ (6)
⎜ p2 p 22 ⎟⎠
⎝ 1
2Δp 2 ( p 2 − p 2′ )
b) Δf = + (Δm + Δm′) (7)
m − m′ m − m′

c) Δf =
1
4 A2
[(A 2 + d 2 )ΔA + 2dAΔd ] (8)

Precizia măsurătorilor distanţelor p1, p2, A, I şi O este dată de gradaţia bancului

optic, respectiv de cea de pe obiect şi de pe ecran.

BIBLIOGRAFIE

1. Felicia Iacomi, Diana Mardare, Mihaela Bucescu, Fizică generală. Întrebări, Probleme,
Lucrări de Laborator, Editura Gama, 1997
2. H. Ţintea, M. Iuga, K. Kovacs, L. Oniţiu, Lucrări practice de optică şi spectroscopie,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967
3. University Laboratory Experiments Physics, PHYWE, 3rd Edition, Gottingen, Germany,
1995