Sunteți pe pagina 1din 62

CURSUL:

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI - De la proiect la machetă -

Profesor univ. dr. Dumitru Titus Popa

Repere comunicaţionale

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

CUPRINS

PARTEA ÎNTÂI PROIECTUL COMUNICAŢIONAL (realitate, context, mesaj)

- Ziarul – o creaţie subiectivă

- Ce nu poate lipsi “actorilor” comunicării (în presa scrisă)

- Intenţia informaţională în conceperea şi elaborarea ziarului

- Ziarul – un mesaj contextual

PARTEA A DOUA OPŢIUNEA REDACŢIONALĂ

- “Un ziar pentru cine?”

- “Un ziar pentru a spune ce?”

- “Un ziar cu cine?”

- Tipuri de organigrame redacţionale

- Ziarul şi comportamentul comunicaţional

- Cadrul (tipic) de organizarea şi funcţionarea ziarului

- Câteva date de management comunicaţional

PARTEA A TREIA VIZUALIZAREA MESAJULUI (Elemente principale de machetare şi punere în pagină)

- Machetarea şi structura publicaţiei

- Distribuirea pe pagini a textelor şi imaginilor

- Realizarea propriu-zisă a machetei

Calibrarea şi cotarea textelor

Calibrarea şi cotarea titlurilor

Calibrarea şi cotarea fotografiilor

- Litera de ziar

- Punerea în pagină – criterii şi tehnici uzuale

- Culoarea şi mesajul publicistic

- Reguli utile privind redactarea

- De la şedinţa de machetă la închiderea ediţiei

2

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

PARTEA ÎNTÂI PROIECTUL COMUNICAŢIONAL (Realitate, context, mesaj)

ZIARUL – O CREAŢIE SUBIECTIVĂ

caracterul

intelectiv al produsului mediatic, în general, al ziarului, în cazul de faţă.

- În expresie concentrată, ziarul constituie un proiect şi un rezultat al unei bine gândite

acţiuni (“strategii”) comunicaţionale.

- O acţiune care îşi propune, în chip deliberat, construcţia unei “realităţi informaţionale”

particularizatoare (de echipă), prin gestionarea coerentă şi controlată, în nume propriu, a mesajului

propus.

- Scopul urmărit şi, de obicei, precizat în preambulul oricărui proiect publicistic, este de a convinge: de a obliga mintea la consimţire. (1

- Caracterul deliberat al mesajului, trăsăturile particularizatoare relevă, fără echivoc, dimensiunea subiectivă explicită a produsului mediatic – a ziarului – în substanţa şi efectele informaţionale preconizate şi finalizate.

- Produsul mediatic (ziarul) este o creaţie, cu toate particularităţile specifice acesteia:

originalitate de interpretare şi stil (“stilul casei”), impact cognitiv şi emoţional, determinarea unor

atitudini civice, politice, morale, de adeziune sau respingere a unor idei, opinii, programe economice, doctrinare/ideologice sau iniţiative cu relevanţă publică.

Actul

efectiv

de

concepere

şi

elaborare

a

ziarului

configurează,

sugestiv,

Spunem, astfel, că un proiect mediatic bine gândit, trebuie să definească, argumentat şi credibil, percepţia subiecţilor comunicării (“orientarea publicaţiei”) asupra realităţii faptelor, evenimentelor, opiniilor; mai precis, poziţia “actorilor” comunicării faţă de realitatea de fapt şi, în aceeaşi măsură, faţă de realitatea percepută de publicul ţintă. Sociologii şi specialiştii în comunicare relevă, în context, configurarea a trei tipuri de realităţi, de care un proiect comunicaţional realist trebuie să ţină seama: a) realitatea de fapt (“obiectivă”), b) realitatea publicistică (preconizată şi finalizată de echipa redacţională); c) realitatea publicului (percepţia nemijlocită “a vieţii trăite”).

(1 G.Călinescu: “Un articol nu trebuie să fie o piesă de retorică, ci o demonstraţie suficientă, care să oblige mintea la consimţire”. Alte aprecieri şi formulări memorabile, în “Gîlceava înţeleptului cu lumea” (I-II), Ed. Minerva, Bucureşti, 1974.

3

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

- Rezultă, în consecinţă, un concurs de realităţi, cărora proiectul şi produsul comunicaţional

trebuie să le găsească punctul de convergenţă, plauzibil şi convingător, pentru a asigura acceptarea

şi succesul actului de informare şi comunicare, a ziarului/publicaţiei.

- “Actorii” comunicării sunt obligaţi să ţină seama şi să-şi onoreze rolul de intermediari ai

mesajului, rol ce le impune corectitudine şi onestitate în identificarea, prelucrarea şi publicarea

faptelor de presă.

- Cu atât mai mult se impune comportamentul comunicaţional corect şi onest cu cât unii

ziarişti, de reală probitate profesională, dobândesc un statut exponenţial, de “voci ale publicului”;

acelaşi statut îl poate dobândi şi ziarul, ca instituţie comunicaţională, când profesează, cu rigoare şi perseverenţă, adevărul faptelor, evenimentelor, fără nici un fel de discrimnare sau alt tip de diferenţiere, de ordin social, politic, ierarhic etc. (A fost o vreme, scria J.F. Mansfield, când ziarul “The Times” constituia probă indubitabilă în justiţie.). - Cinstea profesională este criteriul esenţial de asigurare a credibilităţii şi prestigiului ziariştilor şi ziarelor, cauza situării, de fapt, a presei în poziţia de a patra putere în stat, cu mari resurse de echilibrare a deciziei politice, legislative, executive sau judecătoreşti. (Este bine să reţinem situarea mai mereu a mass media, în aprecierile publicului exprimate în sondaje sau alte investigaţii sociologice, în imediata apropiere a bisericii şi armatei.).

- “Cinste şi gramatică” le cerea I.L. Caragiale ziariştilor vremii sale, idee valabilă şi azi când

bătălia profesională se dă între cuvântul cinstit şi “cuvântul poruncit” (T. Arghezi), între realitatea de fapt (“obiectivă”) şi realitatea publicistică, prin natura ei, personalizată, subiectivă. Exigenţele unei astfel de “construcţii” sunt bine precizate.

- “Mediile de masă construiesc realitatea în producţia lor, la fel cum fiecare dintre noi a

construit, de la naşterea sa, propria sa imagine despre lume şi îi dă un sens potrivit cu experienţele şi

observaţiile sale. În schimb, când aceste observaţii ne parvin prefabricate de media, în conţinuturi de diferite forme, putem spune că acestea contribuie la construcţia propriei noastre realităţi” (s.ns.). (2

- “Capacitatea de a influenţa a media constă într-o <<putere construcţionistă>>; din simpli

<<observatori>>, apoi <<martori>> ai evenimentelor, jurnaliştii devin <<creatori>> ai actualităţii, aşa cum există ea pentru public” (s.ns.). (3

Aptitudinea ziariştilor de a retranscrie realitatea cât mai aproape de substanţa ei veridică constituie regula elementară a profesiei. Realitatea “aşa cum există ea pentru public” este un demers obligatoriu, dar, aşa cum spuneam mai la început, nu coincide, de multe ori, cu realitatea de fapt sau cu cea publicistică. Prin mijloace comunicaţionale specifice, oneste, publicul poate fi implicat în descoperirea adevăratei realităţi mai favorabilă propriei sale evoluţii şi opţiuni. Problema care se pune, în conceperea şi elaborarea ziarului, este una a maximei lucidităţi morale şi profesionale şi mai puţin una a entuziasmului şi orgoliului de a direcţiona cu tot dinadinsul opinia publică (expresia consacrată este “direcţie de conştiinţă”). Desigur, entuziasmul şi orgoliul (profesional) nu trebuie să lipsească, dar numai cu atât publicaţia riscă să dispară după două-trei numere. (4

4

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Propunem aceste prime formulări generale şi, în general, cunoscute, întrucât se regăsesc, într-o formă sau alta, în premisa oricărui proiect mediatic – de concepere şi elaborare a ziarului. Ele implică, de fiecare dată acut, conştiinţa şi voinţa de a face (“de a informa/comunica”) ale comunicatorilor/ziariştilor, fie că sunt la început de carieră, fie că sunt profesionişti experimentaţi.

(2 Michel Martin – Communication et medias de masse, pag.8, Ed. Presses de l’Université du Quebec, 1991 (apud prof. Ioan Drăgan, în Paradigme ale comunicării de masă; vezi pct.3). (3 Ioan Drăgan – Paradigme ale comunicării de masă, Casa de editură şi presă “ŞANSA” SRL, Bucureşti, 1996; pag.240. (4 Louis Guery et Pierre Lebedel Comment créer et animer une publication, Ed. C.P.F.J., Paris, 1991; pag.12.

(5

a

ziaristului/comunicatorului pe “traseul” Emiţător-Canal-Receptor, mai precis, pe traseul de la “fapt public” la “publicul de fapt”, pentru a asigura integritatea/veridicitatea mesajului şi corecta lui receptare. Dar gândirea mediatică, aşa cum vom vedea în paginile ce urmează, este validată nu numai de talentul de a investiga, esenţializa şi redacta mesajul, ci şi de vizualizarea lui în paginile publicaţiei. Cu aceste precizări am numit cele două condiţii decisive ale unui bun proiect de concepere şi elaborare a ziarului: lizibilitatea şi vizibilitatea.

Gândirea

mediatică

este

o

stare

şi

o

obligaţie

de

situare

continuă,

Atât despre lizibilitate, cât şi despre vizibilitate vom vorbi pe larg la timpul cuvenit. Acum, precizăm doar că sensul lizibilităţii indică nu numai strădania de a asigura citirea fără dificultăţi a textului, printr-o atentă utilizare a sintaxei, termenilor sau literei “tipografice” (caracter, corp de literă aflat în fonturile calculatorului), ci şi veridicitatea celor relatate/comunicate. Lizibilitatea apare, într-o asemenea interpretare ca scriitură şi sens; ştim că sensul (curat, nedistorsionat) este legitim numai dacă respectă adevărul faptului. (6 În acest fel, considerăm lizibilitatea ca o facilitare a lecturii, dar şi ca o modalitate de relevare a autenticităţii mesajului. Să reamintim că “a (te) informa”, la origini, însemna “a intra în forma realităţii”, ne spune Lucian Blaga (7 , semn simbolic al tentativei de cunoaştere nemijlocită; iar pentru Norbert Winner (8 definea informaţia: “dimensiune a unui conţinut obţinut din lumea exterioară în procesul adaptării noastre la ea”, cunoscutul cibernetician subliniind, prin “conţinut obţinut”, obligaţia cunoscătorului de a acţiona în lumea exterioară (şi asupra ei) pentru a o cunoaşte şi a te adapta la ea… A intra în forma realităţii şi/sau a ţi-o apropia, pentru a trăi sau a comunica o realitate certă/veridică constituie acţiuni certe ale clarităţii (“lizibilităţii”) ariei evenimentelor, faptelor, opiniilor de referinţă. Se spune pe bună dreptate că ziaristul/comunicatorul trebuie să ştie cum să intre în forma realităţii – cum să preia publicistic realitatea – să vadă şi dincolo de aparenţele realităţii, să ştie ce şi de ce comunică, în beneficiul cui şi cu ce efecte. (Încă la începutul gazetăriei moderne, la jumătatea secolului al XIX- lea, unui ziarist englez trimis corespondent de front, în războiul Crimeei, din 1852, redactorul său şef i-a spus: transmite ceea ce vezi, dar şi ceea ce nu se vede; caută în spatele (“culisele”) evenimentelor cauzele care le-au determinat, pentru a şti care sunt adevărate şi care sunt provocate,

5

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

cine şi cu ce scop se comportă astfel. Ziaristul era sfătuit să vadă dincolo de aparenţe, “să intre în forma realităţii”.).

(5 Expresie ce sugerează existenţa, de fapt, a unor criterii şi principii specifice ariei mediatice de analiză şi comunicare (Bernard Miège propune conceptul de “gândire comunicaţională”, cartea cu acelaşi titlu, apărută la Ed. Cartea românească, 1998. (6 Când se vorbeşte de “adevărul ziaristic”, spre deosebire de adevărul filosofic, matematic, se subliniază particularitatea jurnalismului: de a respecta faptul, de a nu-l altera prin desprinderea din context, interpretare etc. Faptele, informaţiile/ştirile sunt evaluate conform “criteriilor adevărului” (vezi “comportamentul comunicaţional”). (7 Lucian Blaga – Elanul insulei, Ed. Dacia, 1977 (8 Norbert Wiener – Cibernetica sau ştiinţa comenzii şi comunicării la fiinţe şi maşini, Ed. ştiinţifică,

1966.

Legat de vizibilitate, vom preciza acum doar câteva caracteristici ce ţin de obişnuit. Este vorba de ceea ce constructorii ziarelor moderne numesc vizualizare – prin machetare şi punere în pagină – a textelor, titlurilor şi imaginilor rezultate din munca redacţională. Arta relaţionării text- titlu-imagini, în structura unei pagini de ziar şi în ansamblul ziarului, sporeşte forţa de impact a mesajului. Expresivitatea grafiare, azi, un rol precumpănitor în realizarea comunicării publice.

CE NU POATE LIPSI “ACTORILOR” COMUNICĂRII (în presa scrisă)

Să fiu de acord cu profesioniştii comunicării mediatice când susţin că, pentru evitarea subiectivizării excesive, arbitrare, a actului publicistic, editorii, redactorii, vizualiştii presei se află mereu în situaţia de a proba calităţi profesionale şi morale specifice. Între acestea, trei sunt considerate în primul rând necesare şi la îndemână:

a) Un avizat discernământ comunicaţional, care presupune, între altele:

- perceperea, selectarea şi prelucrarea corectă a faptelor,

relevanţă publică;

evenimentelor, opiniilor cu

- capacitatea de a identifica relaţia cauză-efect în producerea şi derularea evenimentelor, cum şi comportamente individuale sau colective: atitudini şi mentalităţi, acţiuni şi scopuri etc.;

- aptitudinea de contextualizare, în folosul clarităţii mesajului, a faptelor publice, atât

stilistic, cât şi grafic (machetă, design, culoare…).

6

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

b) Vocaţia “de a vedea adevărul” faptelor:

- “actorii” comunicării (editori, ziarişti, “vizualişti”) nu trebuie să se mulţumească doar cu o imagine impresionistă (constatativă/cantitativă) asupra faptelor, evenimentelor (chiar dacă, de multe ori, este tot ce pot obţine);

- permantizarea obligaţiei profesionale de a depăşi, cu asumarea oricărui risc profesional, aparenţele, pentru a face cunoscute adevărurile conţinute de evenimente, fapte, atitudini;

- faţă de tot ce vezi şi ţi se spune, formulează consecvent întrebarea cauzală: - “De ce?”, pentru a ajunge la mesajul veridic al realităţii investigate; pentru a ajunge la înţelesul şi viaţa oamenilor pentru care publici.

O vorbă cunoscută a marelui scriitor latin, Martial, ne vine în ajutor: “Citeşte cartea aceasta, despre care Viaţa poate spune: e a mea! N-ai să găseşti în ea nici Centauri, nici Gorgone, nici Harpii:

rândurile mele miros a om.”

Ar fi cum nu se poate mai bine să putem începe o confesiune personală cu propoziţia:

“Citeşte publicaţia aceasta…”

c) Talent de gazetar. Precizarea “de gazetar” apare ca necesară. Pentru că “talent” nu are acelaşi sens pentru scriitori, muzicieni, plasticieni şi pentru… ziarişti. În cazul primilor, vorbim de un “talent artistic” (creaţie exclusiv personală, originală, legitimată, pe baza unor judecăţi estetice, de valoare etc.), pe când, “talentul de gazetar” mizează pe claritatea şi accesibilitatea (până la un nivel elementar) textului. Se şi spune: când scriitorul intră într-o redacţie de cotidian, pentru a se ilustra publicistic, lasă talentul literar la intrare. Lumea scriitorului este, de multe ori, mică, insolită, simbolică – oricum, nu neapărat reală, nemijlocită – pe când lumea gazetarului este reprezentată de realitatea evenimentelor, este veridică, constatabilă, analizabilă (psihologic, sociologic, comunicaţional). Talentul de gazetar este menit să surprindă realul, să-l relateze şi să-l comenteze. Robert Hennard (9 , specialist în pregătirea tinerilor ziarişti spunea: “Acum şi în viitor funcţia esenţială a ziasitului este de a povesti ce se întâmplă; a explica ce se întâmplă şi, nu foarte des, a comenta cele întâmplate”. Opinie nu foarte diferită de formula comunicării propusă de H. Laswell:

“Cineva spune ceva despre altcineva”.

Înţelegem, astfel, că talentul de gazetar constă în: - aptitudinea de a relata cele văzute şi investigate şi de a le reda într-o formă narativă simplă, accesibilă, onestă; - prioritatea evenimentului în raport cu stilul sau disponibilităţile “abstractizante” ale autorului; - capacitatea de

7

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

a spune mult în puţine cuvinte (non multa sed multum), expresie a talentului, dar şi a respectului faţă de citi-

(9 Profesor şi, mulţi ani, în fruntea centrului european de pregătire şi perfecţionare a ziarişrilor, de la Lille (Franţa). tor: se poate vorbi chiar de un canon al scriiturii gazetăreşti, recomandându-se utilizarea cuvintelor pline (substantive, verbe) în raport cu cele simple (prepoziţii, conjuncţii, adverbe); o frază de 40 de cuvinte nu se reţine, “iar cele de 50-60 de cuvinte ar trebui repudiate din scriitura gazetărească”. Stilul şi timpul scriiturii/lecturii trebuie considerate cu mare atenţie în orice tip de proiect comunicaţional (pe suport de hârtie) sau în finalizarea intenţiei informaţionale. Dacă în legătură cu scriitura am reţinut câteva reguli, precizările referitoare la timpul lecturii nu sunt mai puţin sugestive. Sociologi francezi au stabilit că o perssană acordă aproximaativ 20 de minute pentru citireaa unui cotidian şi aproximativ 60 de minute pentru o revistă de tip magazin.

Calul fuge…

O mică anecdotă a făcut oarece succes, la un moment dat. Un text “frumos” a ajuns pe masa redactorului şef. A citit primul paragraf: “În zarea unui pustiu părelnic, pe câmpia netedă, sărutată de răcoarea amurgului, când noaptea sta la pândă în orizontul spectral, fin, ca părul indefinit al îngerilor – un tretin argintat de omătul lunii se-ndepărta, dispărea în ezitarea clipei fragile…”. Redactorul şef s-a înfiorat, dar n-a ezitat: a tăiat paragraful şi în locul “frumoasei” imagini a scris doar atât: “Calul fuge…”. Scurt, expresiv şi exact. Ca pentru presă.

INTENŢIA INFORMAŢIONALĂ ÎN CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Câteva precizări sunt necesare. În sensul obişnuit, intenţia este similară cu “a orienta”, “a dirija”. În aria comunicării, intenţia (intenţionalitatea) semnifică acţiunea de “a adapta la viitorul imediat anumite conţinuturi ale conştiinţei”. În sociologie, foarte lapidar vorbind, intenţia vizează premisele, cauzele şi consecinţele acţionale sau monacţionale ale persoanei, colectivităţii sau instituţiilor, în raport şi faţă de realitatea (socială, politică, morală) de referinţă. Cercetarea sociologică îşi poate propune, raportată la timp, o investigare unidimensională (în prezent); bi sau tridimensională (prezent – trecut - viitor). Întrebări de tipul: 1). Care sunt, după părerea dvs., cauzele creşterii alarmante a violenţei şi criminalităţii, în momentul de faţă, în România? 2). Ce credeţi că a determinat o atât de accentuată disoluţie a autorităţii statale şi a unor instituţii publice, cu rol nemijlocit în asigurarea respectării legii şi a statului de drept? 3). Cine şi cum credeţi că trebuie să acţioneze, pentru a înlătura, în viitorul imediat, teama şi nesiguranţa în care trăim?

8

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Intenţia şi finalizareaa sociologică configurează o imagine cât mai realistă (“obiectivă”) a momentului social investigat; rezultatul sociologic este/poate fi legitimat prin răspunsurile/argumentele oferite de “conştiinţele implicate”. Prin consecinţă, “spaţiul sociologic”, subiectiv şi el, fireşte, tinde să fie cât mai obiectiv, (cât mai) coincident cu realitatea de fapt şi, adesea, chiar este (cu excepţia cazurilor în care sociologia nu poate înfrânge… ideologia).

Cel puţin două observaţii se impun: realitatea sociologică încearcă să descopere realitatea de fapt şi s-o descrie structural, în cauza ei profundă; pe când realitatea publicistică se raportează la realitatea de fapt, dar în mod selectiv, reţinând “efectele combinatorii” semnificative, cu relevanţă publică; de interes public; forţând termenii, am putea spune că sociologia vizează, cu precădere, aspectele procesuale ale organismului social, pe când presa, cea cotidiană mai ales, vizează fenomenul (fapt, persoană, întâmplare, evoluţie, efect “care surprinde prin calităţi şi noutate” (10 ). Nu este vorba, cum bine ştim, de “o clasificare” tranşantă; atât sociologia (mai des), cât şi ziaristica (mai rar) analizează/comentează realitatea din perspectivă procesuală şi fenomenală

(fenomenologică) deopotrivă. Precizări utile ne înlesneşte şi sensul juridic al intenţiei. Se ştie, spre exemplu, că unul din elementele definitorii ale infracţiunii/delictului (inclusiv de opinie) este vinovăţia, sub cele două forme ale sale: intenţia şi culpa (11 . Intenţia constituie elementul subiectiv al delictului (infracţiunii); probează voinţa şi conştiinţa de a produce răul. Intenţia în actul de presă are o natură cu totul aparte. Actul de presă este un act de gândire. Practic, nu poate fi calificat (şi clasificat) ca un fapt oarecare, “de drept comun”. Ca act/fapt de gândire, actul de presă (text, fotografie, desen etc.) nu poate fi alăturat unui fapt de drept comun: ziaristul comunică, simte un fapt imaterial, abstract, cu

onoare,

consecinţe

reputaţie); în faptele/crimele de drept comun (viol, crimă, tâlhărie) consecinţele pot fi ireversibile, abominabile; vătămările produse de actul publicistic sunt reversibile: cel ce se consideră lezat într- un interes sau un drept al său poate solicita un drept la răspuns/replică, în care să fie dezavuate, ca neadevărate, faptele ce i-au fost atribuite. Concluzia preliminară: ziaristul nu este şi nu poate fi un

infractor, în rând cu tot felul de borfaşi, violatori, criminali. Practic, ziaristul nu poate fi învinuit/inculpat decât ca o excepţie de la principiul libertăţii de exprimare, şi numai atunci când se probează indubitabil că a vrut şi a comis delictul de presă, că a făcut acte/acţiuni care să determine producerea faptului delictual şi a consecinţelor acestuia. (Vezi şi “Ziarul şi comportamentul comunicaţional”, în “Partea a doua” a lucrării de faţă.)

de

ordin

aperceptiv

(efecte

psiho-afective,

de

imagine,

viaţă

personală,

(10 Vezi şi “Informaţia combinatorie” (Dimensiunea socială), în Dreptul comunicării, de dr. D.T. Popa, Ed. Norma, 1999, pag.27. (11 Art.19, Cod Penal (“Vinovăţia”).

9

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

ZIARUL – UN MESAJ CONTEXTUAL

circumstanţe

(împrejurări): de loc, de timp, dar şi psihologice, emoţionale, sociale, politice, civice. Sensul şi valoarea lor comunicaţională sunt configurate, în substanţă, de aptitudinea ziaristului (“comunicatorului”) de a identifica şi analiza cauzele şi tensiunile determinate, cum şi relaţiile de consecinţă operaţionale în contextul dat. Cauzele şi tensiunile determinate, precum şi consecinţele/efectele, regăsite în mesajul publicistic, se petrec, fireşte, în contexte diferite; sau pot fi mai bine soluţionate comunicaţional, pornind de la existenţa mai multor tipuri de contexte. Înainte de a le enumera pe cele considerate mai importante, să precizăm că acţiunea de contextualizare a mesajului este o componentă obligatorie a profesiei – de redactor, secretar de redacţie sau vizualizator – şi un reper, acceptat şi necesar, în conceperea şi elaborarea produsului mediatic (ziarul). Tipurile de contexte ce urmează au tocmai rolul de a valida oportunitatea gândirii contextuale, în situaţii diferite, adesea puternic emoţionale, dificil de decriptat. Pentru exemplificare, am reţinut cinci tipuri de contexte: - faptic; - paradigmatic; - emoţional; - radicalizant; - al vizualizării (macheta, punerea în pagină).

Faptele,

evenimentele

publicistice

au

loc

şi

se

desfăşoară

în

anumite

Contextul faptic (“cadrarea”) pretinde ziaristului/comunicatorului să păstreze conţinutul şi sensul faptelor, în funcţie de contextul şi cauzele care i-au determinat valoarea de fapt public semnificativ. Dislocate, desprinse din împrejurările “genezice”, faptele să nu sufere deformări, truncheri, distorsionări. Aceeaşi atenţie relativă la integritatea faptelor trebuie avută în vedere şi în momentul “prelucrării” redacţionale (scriitură, stil, gen publicistic). Calitatea mesajului depinde, cum observăm, de capacitatea ziaristului/comunicatorului de a păstra şi prelua întocmai faptul – în cauza şi semnificaţia sa comunicaţională. În triada “fapt – context – redactare” nu se poate face, practic, o ierarhizare contributivă. Cele trei componente menţionate sunt la fel de importante. Spre exemplu: Desprinderea arbitrară a faptului din contextul determinant anulează, moral şi comunicaţional, atât scriitura (“redactarea”), cât şi criteriile de selectare. Efecte asemănătoare pot apărea şi în cazul unei proaste redactări sau al unei neinspirate selecţii a faptelor cu relevanţă publică. Desprinderea din context a faptului, fără a-i afecta conţinutul şi sensul, constituie o fază esenţială a comunicării mediatice.

şi

Receptor, de care autorii proiectului comunicaţional trebuie să ţină seaama; şi care se va regăsi în scriitură, lexic, “stilul casei”, gândit şi finalizat în paginile publicaţiei preconizate/realizate. Este, aici, vorba de preluarea unui principiu de bază al ştiinţei comunicării, sugestiv formulat: Emiţătorul şi Receptorul trebuie să se afle în aceeaşi arie a sensului, pentru a avea loc o comunicare reală. Ambii poli ai comunicării – în cazul de faţă, “redacţia” şi “publicul” – utilizează acelaşi “cod” comunicaţional; conţinutul, sensul, utilizarea cuvintelor, conceptelor, expresiilor recurente sunt

Contextul paradigmatic are în

vedere

relaţia

semantică

prestabilită

între

Emiţător

10

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

familiare pentru cei ce transmit şi cei ce receptează mesajul. Este normal să stabileşti cui comunici, dar tot atât de normal este să stabileşti şi cum comunici.

a

publicului, dar şi a ziaristului, în faţa unor situaţii, stări, evenimente “neaşteptate”, “senzaţionale”, “terifiante” etc. Dacă publicul este de aşteptat să aibă o reacţie emoţională puternică, ziaristului nu este firesc să i se întâmple acelaşi lucru. “A nu fi surprins de nimic face parte din însăşi calificarea reporterului”, ne spune J.F. Mansfield. Într-adevăr, pare cu totul nefiresc să priveşti pe ecranele televizoarelor teribila catastrofă provocată de cutremurul din Salvador şi să-l asculţi pe reporter cum înşiră, parcă fără nici un fel de emoţie, câţi morţi, câţi dispăruţi, câţi răniţi, câţi fără adăpost, câţi scoşi de sub ruine, ce şanse de supravieţuire mai au cei prinşi sub dărâmături şi tot aşa – de parcă ar fi vorba de discursul unui statistician, fie el şi al dezastrului. Cum adesea constatăm, “contextul emoţional” poate fi constatat, dar poate fi şi supralicitat, estompat, provocat, ocultat etc. “Ingineria” emoţională nu-şi propune, deci, descoperirea şi cunoaşterea adevărului faptelor publice (nu, în primul rând, aceasta!), ci provocarea sau evitarea reacţiilor psihologice, emoţionale, în funcţie de interese şi împrejurări evenimenţiale (conflicte armate, confruntări sociale, electorale, concurenţiale etc.)… Este cunoscută replica fostului preşedinte George Bush, când a instituit cenzura militară (permisă în timp de război) în timpul confruntărilor cu armata irakiană care invadase Kuweitul: Nu vreau să câştig războiul pe teren şi să- l pierd la televizor! În fapt, preşedintele avea în vedere reacţia emoţională a poporului american la vederea inevitabilelor tragedii, de o parte sau de alta a frontului. În aceeaşi arie a exemplelor emoţionale putem situa şi campania electorală, spaţiu tipic psiho-emoţional, în cadrul căruia opţiunea/angajarea/implicarea afectivă (“a sensibilităţii”) blochează în bună măsură resursele lucidităţii şi realismului. Rămâne de referinţă concluzia liderului Partidului Liberal australian, în 1993, care spera ca minciuna (instrument emoţional curent) să nu prevaleze în campania electorală… “După alegeri, a explicat insuccesul partidului său zicând: <<Am fost prea cinstit.>> (12 De unde deducerea că cinstea este o virtute şi un argument emoţional.

Contextul

emoţional

(“psihologic”)

vizează,

cu

precădere,

reacţia

psiho-mentală

Contextul radicalizant apare, cum sugerează şi formularea, în momentele unor confruntări “pe viaţă şi pe moarte” între grupuri politice sau de interese, în interiorul unui sistem/regim politic (ex. Evenimentele radicale româneşti din dec. ’89), între sisteme, ţări, culturi etc. Să observăm cum, în zilele confruntărilor decembriste de la noi, comunicarea normală, informaţia veridică au fost enclavate, dislocate din contextul lor natural şi adaptate “spaţiului psihologic” al confruntărilor; rupte de “realitatea înconjurătoare”. Apărea, astfel, ceea ce unii analişti numesc o altă realitate informaţională/comunicaţională, caracteristică schimbărilor sau destructurărilor violente:

a) informaţia este subiectivizată până la paroxism (golită de realitate, de adevărul faptelor, “joacă” un rol); b) informaţia urmează logica unor scenarii (construcţii arbitrare, pentru o cauză şi nu pentru o evoluţie organică); - informaţia este determinată de criteriul pasional şi nu de cel raţional.

11

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Ca profesionişti sau viitori profesionişti ai comunicării suntem obligaţi să constatăm cum contextul radicalizant poate fi un fapt real, dar şi “un haos bine organizat”, în care informaţia (dirijată, prelucrată, enclavată) poate atinge o efici-

(12 Revista “Memoria”, nr.26, martie/1993, pag.92 (vezi volumul “Sociologia minciunii”, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998). enţă semnificativă.

Contextul radicalizant impune o altă logică a adevărului faptelor, alte criterii de calificare şi utilizare a datelor, faptelor, evenimentelor. Iar când schimbarea radicală vizează mentalităţi sau structuri de tip paradigmatic (“noua ordine”) rezultatele pot fi cu adevărat surprinzătoare. Exemplu, celebru de-acum: relaţia nepotrivită dintre Bill Clinton şi stagiara de la Casa Albă, Monica Lewinski. Personalitate şi personaj charismatic, fără prejudecăţi, Bill Clinton nu părea “prăbuşit” din cauza încurcăturii, comentată la nivel planetar. Culmea poveştii a fost atinsă când sondajele de opinie indicau o creştere spectaculoasă a încrederii populare în preşedinte, în chiar zilele scandalului şi ca efect al acelui scandal. Reacţii pro-Clinton s-au înregistrat şi în alte ţări, inclusiv în România, astfel că love-story-ul clintonian a devenit un business mondial (“global”). Surpriză şi nu tocmai. Important este să reţinem o mutaţie sugestivă a percepţiei publicului, radical schimbată faţă de o perioadă anterioară nu prea îndepărtată. Efectul Clinton indică un context nou al percepţiei şi mentalităţii, pragmatic, realist, funcţional: preşedintele a fost ales pentru a aduce binele (“fericirea”) şi rezultatele economice şi sociale au fost apreciate ca remarcabile. În fond, un preşedinte nu mai apare, azi, ca “părinte/tătuc” al semenilor săi, ci, mai degrabă, ca exponentul unui “proiect” (economic, politic, civic). Dacă ceea ce ai promis ai realizat, ai şanse să fii iertat pentru alte efecte colaterale. Un proiect comunicaţional trebuie să ţină seamă de toate tipurile de mutaţii – petrecute la nivel individual, de grup sau instituţional, la nivel social sau mental, local sau global – aşa cum apar ele, într-un moment sau altul al evoluţiilor şi confruntărilor, inerente lumii pe care tocmai o parcurgem.

Contextul vizualizării reprezintă concretizarea soluţiilor redacţionale şi secretariale pentru a obţine efectul comunicaţional preconizat. Vizualiştii (vizualizatorii), cum sunt numiţi adesea oamenii redacţiei specializaţi în realizarea unor relaţii comunicaţionale incitante între texte, titluri şi imagini, nu sunt simpli tehnicieni ai unor operaţiuni stereotipe. Cu atât mai mult cu cât presa asistată de calculator (PAO) face posibilă implicarea publicistică, inclusiv a operatorilor nemijlociţi, ai procesării publicaţiei. (De multe ori, în cazul periodicelor, operatori şi machetatori sunt şi redactori.). Vizualizarea este direct legată de intenţia informaţională, dar şi de formatul, periodicitatea şi destinaţia (“publicul de referinţă”) publicaţiei. Există, astfel, diferenţe de vizualizare între cotidiane populare, independente (ex. Adevărul, România liberă) şi cotidiane specializate (ex. Economistul,

12

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Ziarul financiar); între ziare de scandal (“jelow press”) şi cele oneste, de opinie şi analiză; între cotidiane şi periodice… Diferenţele în funcţie de format – format mare (ex. Evenimentul zilei) şi format tabloid (ex. Libertatea) impun şi anumite reguli relative la dimensiunea textelor, punerea în pagină, “spectacolul grafic” al primei pagini. În general, tabloidele recurg la “pagina vitrină”, în care sunt prezentate, cât mai subliniat, evenimentele, opiniile, interviurile din interiorul publicaţiei. Prevalente sunt titlurile şi imaginile, însoţite de scurte explicaţii (ex. Libertatea, Formula AS, dar şi Pro-Sport). Să observăm cum şi ziarele de format mare, cum este “Pro-Sport”, recurg la pagina vitrină şi la specularea atentă a manşetei şi frontului paginii I. Sunt ziare de mare tiraj (Evenimentul zilei, Naţional) care îmbină sobrietatea cu spectacolul “vitrină”. Astfel că prima parte a paginii I este de tip vitrină (fotografii, titluri şi culori de efect; partea a doua a paginii este relativ sobră, cu titluri şi texte de mai mari dimensiuni. Este un stil impus probabil de “piaţa informaţiei”: la chioşc sau pe tarabe, ziarele sunt expuse (“împăturite”) astfel încât apare la vedere numai prima parte a paginii întâi. Sigur este, însă, că echipa redacţională şi-a propus din start (din proiect) un astfel de “stil al casei”; un astfel de context al vizualizării.

13

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

PARTEA A DOUA OPŢIUNEA REDACŢIONALĂ

Proiectul comunicaţional în discuţie – ziarul – structurează nu numai “spaţiul subiectiv” ce

configurează mesajul de transmis (intenţia informaţională şi interpretarea contextuală), ci şi anumite funcţii/conlucrări în interiorul redacţiei. Doi remarcabili specialişti în materie, Louis Guery şi Pierre Lebedel (13 , stabilesc o relativ precisă traiectorie a conceperii şi elaborării nemijlocite (concrete) a ziarului: de la gândul de a face un ziar până la organigramă, stil de conducere şi difuzare. Este vorba de soluţionarea punctuală a unor operaţiuni succesive, cum sunt:

“- Un ziar pentru cine?” “- Un ziar pentru a spune ce?” “- Un ziar cu cine?” La care se poate adăuga:

- Criteriile de constituire a echipei redacţionale.

- Stilul de lucru al comitetului/consiliului director.

- Comportamentul comunicaţional (profesional şi normativ).

Răspunsurile şi argumentele solicitate de întrebările şi acţiunile tipic redacţionale formulate imediat mai sus ne obligă să constatăm cum problematizarea subiectivă de până aici se regăseşte şi în etapa operativă a construcţiei ziarului.

“Un ziar pentru cine?” – impune, înainte de toate, stabilirea “publicului ţintă”, în funcţie de obiectivele prestabilite ale proiectului. Iniţiatorii şi realizatorii ziarului decid dacă se adresează propriilor militanţi (dacă este vorba de o asociaţie, un organism politic, profesional, civic etc.), aderenţilor sau publicului larg. Aceleaşi precizări sunt necesare şi în cazul unui “ziar de întreprindere”: se va adresa numai cadrelor de conducere/coordonare sau tuturor salariaţilor?; sau în cazul unui ziar municipal: destinat numai personalului de decizie sau “masei” de cetăţeni? Concluzia autorilor citaţi: “Este important să se formuleze răspunsuri clare la această primă serie de întrebări, pentru că, în funcţie de răspunsuri, se realizează de fiecare dată un ziar diferit. Diferit în privinţa alegerii subiectelor, în maniera de a le trata, în forma de redactare: scriitura, vocabularul, inclusiv în ce priveşte prezentarea: titraj (titrare), ilustraţii, punere în pagină.” (14 Recomandabil ar fi realizarea unui număr zero (“pilot”), cu texte, titluri, imagini reale. Numărul zero să fie, apoi, distribuit unor cititori avizaţi care, după lectură, să-şi spună părerea, să facă observaţii de care echipa redacţională să ţină seama.

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

“Un ziar pentru a spune ce?” este considerată întrebarea cheie a oricărui proiect comunicaţional. “Cert, dacă se gândeşte elaborarea unui ziar, aceasta înseamnă că există un mesaj de transmis, informaţii de publicat, opinii de apărat.” (15 … Ceea ce obligă la stabilirea clară a liniei/orientării redacţionale, “înainte de a lua decizii definitive”.

“Un ziar cu cine?” – Pe lângă răspunsurile la întrebările “pentru cine” şi “pentru a spune

ce”, alte două întrebări solicită răspunsuri tot atât de importante: “Cu cine? şi “Cum?”. În sens

obişnuit

răspândire/acoperire a ziarului, componenţa şi numărul componenţilor echipei sunt diferite. Pentru un periodic, echipa redacţională poate fi formată doar din câţiva angajaţi permanenţi (director/redactor şef, secretar de redacţie, două-trei persoane la corectură, unul sau doi operatori, eventual o secretară tehnică). În acest caz. Publicaţia se realizează, în principal, cu ziarişti/colaboratori (permanenţi sau ocazionali). În cazul unui cotidian de mare tiraj şi acoperire (teritorială), echipa redacţională este mult mai numeroasă; poate ajunge la sute de angajaţi (redactori, corespondenţi, personal tehnic, economic-administrativ, auxiliar). Dar întrebarea “cu cine?” cere un răspuns şi la ceea ce numim coerenţa comunicaţională a echipei. Componenţii redacţiei vizează un anumit tip de mesaj, în realizarea căruia se angajează şi moral, şi profesional, şi contractual.

de

“cu

cine?”

vizează

echipa

redacţională.

În

funcţie

de

periodicitatea

şi

aria

(14 Louis Guery et Pierre Lebedel, op.cit., pag.13. (15 Idem, pag.15.

Un mesaj contrar (în mod voit contrar) celui proiectat şi realizat de echipa redacţională poate prejudicia credibilitatea şi, în ultimă analiză, tirajul publicaţiei. Nu excludem, fireşte, opiniile în divergenţă ale redactorilor, ale colaboratorilor sau ale publicului, cu condiţia să fie astfel anunţate, în paginile ziarului, pentru a oferi şi alte variante de interpretare publicului ţintă. În general, însă, echipa redacţională profesează ideile şi stilul de comunicare stabilit în proiect sau în “statutul” de funcţionare, păstrându-se astfel “stilul casei” – filosofia de informare şi comunicare proprie. Un exemplu: - În anii ’70, un cunoscut ziarist francez, Olivier Todd, a trecut de la “Le Nouvelle Observateur” (publicaţie a socialiştilor francezi) la “l’Express” (publicaţie condusă de un lider al partidului radical francez). Într-o întâlnire la “Biblioteca franceză” din Bucureşti, el preciza că trecerea de la “stânga” la “centru” a fost, într-adevăr, radicală. Astfel că s-a înscris imediat în noul stil şi-n noua orientare a celor de la l’Express”. Exemplul francez ne oferă răspunsuri şi la “cu cine?” şi la “cum?”. Ziarul se realizează cu o echipă constituită (şi) pe relaţii elective (şi de idei) şi pentru realizarea unui mesaj, aşa cum a fost formulată în proiectul comunicaţional şi-n produsul mediatic finalizat.

Constituirea echipei redacţionale – În cazul conceperii şi elaborării unui ziar nou, oportună se consideră a fi numirea în fruntea echipei a unui profesionist care ştie cum să organizeze o

15

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

redacţie, cum să-i imprime o funcţionare operativă, promptă, cum să repartizeze obligaţiile publicistice pe oameni, în raport de aptitudini, talent de investigare şi redactare, utilizarea surselor

de

informare… În cazul ziarelor cu vechime pe piaţa mediatică problema nu mai este a constituirii,

ci

a completării echipei cu noi redactori, iar, în anumite situaţii, cu reînnoirea semnificativă a

corpului redacţional. Problema, în acest caz, este a asimilării noilor angajaţi, prin cunoaşterea opţiunii lor comunicaţionale, a ideilor şi convingerilor pe care le profesează şi “compatibilitatea” (eventual – complementaritatea) acestora cu obiectivele comunicaţionale ale redacţiei. Problema este de aderare deliberată, în perfectă cunoştinţă de cauză, la stilul de informare şi comunicare

manifest al ziarului şi al echipei care-l realizează… Nu se pune nici un moment restricţionarea profesională a noilor angajaţi şi, în nici un caz, limitarea libertăţii de exprimare. Opţiunea pentru un ziar este liberă; cum liber este refuzul de a opta pentru un ziar sau altul. În practica redacţională poate deveni operaţională şi o instituţie juridică specifică presei: clauza de conştiinţă. Ea se referă la ziariştii angajaţi cu contract; de obicei, în contractul colectiv de muncă (acolo unde există) sau în contractul individual sunt/pot fi specificate şi anumite principii şi norme comunicaţionale (obiective informaţionale, mesajul etc.), care devin obligaţii pentru părţile contractante. În situaţia în care redacţia, spre exemplu, îşi schimbă profilul comunicaţional (alte idei, alt tip de mesaj; de la stânga,

să zicem, trece la extrema stângă, de la dreapta la extrema dreaptă) ziaristul poate cere desfacerea

contractului de muncă, invocând clauza de conştiinţă; incompatibilitate a convingerilor sale cu cele, tocmai schimbate, ale redacţiei. În acest caz, ziaristul beneficiază de toate facilităţile şi drepturile cuvenite celor disponibilizaţi – ajutoare sociale, de şomaj, continuitate în muncă etc. În plus, beneficiază de favoarea morală şi profesională a celor consecvenţi şi intransigenţi cu convingerile şi

ideile lor, în raporturile de comunicare publică/publicistică.

Stilul de lucru al comitetului/consiliului de redacţie: - Aşa cum vom vedea ceva mai încolo, redacţiile sunt coordonate (“conduse”) operativ de un organism colectiv format dintr-un număr restrâns de persoane (3-5-7), cifra optimă dovedindu-se a fi cinci (ex. “Adevărul”). Denumirea organismului coordonator respectiv diferă de la redacţie la redacţie (la noi, azi) sau corespunde unei tradiţii redacţionale (ex. Franţa). La noi întâlnim denumiri, cum sunt: “Comitet director”, “Consiliu director”, “Comitet de redacţie” (semnalat şi pentru Franţa de Guery şi Lebedel). La unele ziare, cum sunt “România liberă” şi “Cotidianul”, în caseta tehnică nu este specificată existenţa şi componenţa “Comitetului” sau “Consiliului”, dar se nominalizează preşedintele Consiliului de administraţie sau directorul executiv, redactorul şef, adjuncţii, secretarul general de redacţie. Deosebirile sunt de stil de conducere. Spre exemplu: “Adevărul” este condus de “Consiliul director”, în care directorul ziarului are un rol important (întâmplător este şi preşedintele Consiliului de administraţie); la “România liberă” rolul cel mai important îl are “directorul executiv al Societăţii R”. Ceea ce nu înseamnă că “România liberă” nu are un organism operativ de lucru; în practică, acesta este format din directorul executiv, redactorul şef, redactorul şef adjunct, secretarul de redacţie coordonator şi, după caz, şefii de secţie. Dar despre forme şi structuri de conducere/coordonare redacţională vom vorbi în capitolul următor. Acum este necesar să facem precizări relative la principiile şi normele comunicaţionale (publicistice) de conducere a ziarului. În primul rând, trebuie lămurită o problemă de limbaj. În aria presei, a comunicării publice de tip

16

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

mediatic, în general, cuvântul propriu este coordonare şi nu conducere; ceea ce vrea să însemne

şi

informarea în aria mass media (inclusiv în presa scrisă) este călăuzită de principiile libertăţii de exprimare, aşa cum au fost ele stabilite în documentele fondatoare (Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului – 1789; Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – 1948) şi preluate în alte documente internaţionale (universale sau europene), cum şi în constituţii şi reglementări legislative naţionale (ex. Constituţia României din 1991). Să adăugăm elaboratele normative din interiorul redacţiilor, în care sunt stabilite şi raporturi de muncă (ex. Contractul individual), dar şi raporturi de comunicare (ex. Codul deontologic, statutul redacţiei); există, apoi, reglementări normative mai generale la care publicaţia a aderat sau a contribuit la elaborarea şi aprobarea lor (ex. Codul deontologic al Clubului Român de Presă). Observăm că limbajul utilizat în organizarea, conducerea şi realizarea presei (“a ziarului”) nu poate şi nu trebuie să fie de tip administrativ. Necesar este un limbaj al libertăţii şi conştiinţei libertare, în care personalitatea comunicaţională să fie respectată şi acceptată. Este impropriu să existe diferenţe autoritariste între redactori, editori şi patroni. Acolo unde există, democraţia comunicării este încălcată, în dispreţul normelor, practicilor şi uzanţelor caracteristice lumii moderne. Aceste necesare principii şi norme ale comportamentului informaţional trebuie specificate clar în proiectul publicistic şi respectat pe tot parcursul realizării lui; şi pe întreaga sa durată de apariţie. Comitetul/Consiliul director, ca şi oricare alte forme de conducere/coordonare au atribuţii de un fel special – de a armoniza conştiinţe, individualităţi (în formare sau consacrate) şi nu de a le supune unor interese, altele decât cele referitoare la dreptul de a informa şi de a fi informat corect, onest. Aceleaşi norme sunt valabile şi când este vorba de relaţia dintre editori, patroni şi ziarişti. Părţile menţionate sunt chemate “să îşi desfăşoare activitatea împreună”, cum specifică Rezoluţia 1003 (1993). (16 Ce înseamnă împreună ne precizează rezoluţia tocmai menţionată, în subcapitolul “Dreptul la informaţie” ca drept fundamental al omului – editori,

patroni şi ziarişti”:

estomparea aspectului

executiv

sugerat

de

verbul

“a

conduce”.

Într-adevăr,

comunicarea

(16 Document al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptat şi de Camera Deputaţilor a Parlamentului României, în septembrie 1994, recomandată şi ziariştilor români.

10. Trebuie avut în vedere faptul că ziaristica se sprijină pe mijloacele de informare în masă, care, la rândul lor, au la bază o structură de întreprindere în cadrul căreia trebuie făcută distincţia între editori, patroni şi ziarişti. În acest sens, pe lângă libertatea mijloacelor de informare în masă, trebuie asigurată şi protejată de presiuni interne libertatea în cadrul (s.ns.) mijloacelor de informare în masă… 13. În cadrul acestor organizaţii, editorii şi ziariştii trebuie să îşi desfăşoare activitatea împreună, ţinând seama de faptul că respectul legitim faţă de orientarea ideologică a editorilor sau a patronilor este limitat de imperativul absolut al corectitudinii în cazul ştirilor şi al onestităţii în cazul opiniilor. Este un element esenţial al respectării dreptului fundamental la informaţie…

17

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

15. Nici editorii, nici patronii, nici ziariştii nu trebuie să considere că informaţia este un bun personal. Organizaţiile care se ocupă de difuzarea informaţiei nu trebuie să o trateze ca pe o marfă, ci ca pe un drept fundamental al cetăţeanului…”

Principii şi norme comunicaţionale – de comportament mediatic – se regăsesc în Constituţia României (art.30 şi art.31), în legi organice (Legea 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Radiodifuziunii şi Televiziunii publice, Legea 48/1992 privind audiovizualul), în reglementări ale organizaţiilor profesionale, ale redacţiilor şi instituţiilor de presă. Concluzia este logică: organismul de coordonare operativă a redacţiei, oricare ar fi denumirea sau componenţa lui, trebuie să respecte principiile şi exerciţiul libertăţii de informaţie, un drept fundamental al omului, care nu poate fi gestionat discreţionar/autoritar nici de cei care asigură resursele economico-financiare (patroni, editori), nici de cei care elaborează şi transmit mesajul (ziarişti, redactori şefi, directori de publicaţii). A conduce, în presă, înseamnă a media şi a intermedia corect, cu bună-credinţă, în aria comunicării publice; în nici un caz şi indiferent de presiuni (interne sau externe), ziaristul/comunicatorul să nu cedeze prerogativa libertară de care dispun, garantată de norme şi reguli comportamentale interne şi internaţionale. Orice tip de limitare a dreptului la informaţie şi comunicare trebuie expres prevăzut de lege şi numai atât cât legea stabileşte (ex. art.30 din Constituţie – alin.(6) şi (7) referitoare la demnitate, viaţa privată, propria imagine, defăimarea ţării şi a naţiunii, xenofobia, extremismul, obscenităţile publice). Limitările sunt excepţii de la regula comunicării nelimitate a ideilor, opiniilor, gândurilor, judecăţilor de valoare, creaţiilor. (17

(17 Vezi şi Dreptul comunicării (menţionat la pct.10), pag.182 şi următoarele.

TIPURI DE ORGANIGRAME REDACŢIONALE

Structura şi amploarea organigramei redacţionale diferă în funcţie de periodicitatea, aria de răspândire, numărul de pagini, tiraj, eficienţă informaţională şi economico-financiară. Un periodic (săptămânal sau lunar) poate avea o organigramă foarte simplă, de tipul:

DIRECTOR REDACTOR ŞEF Corectura
DIRECTOR
REDACTOR ŞEF
Corectura
foarte simplă, de tipul: DIRECTOR REDACTOR ŞEF Corectura Serviciul economic- administrativ Distribuţia

Serviciul

economic-

administrativ

Distribuţia

Reprezentare

administrativ Distribuţia Reprezentare 3-5 redactori permanenţi + colaboratori Secretar de

3-5 redactori permanenţi + colaboratori

Secretar de redacţie

18

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

O asemenea organigramă simplă a avut săptămânalul “Românul”. Într-o asemenea structură

rolurile redacţionale nu sunt “fixe”. Redactorul şef stabileşte linia publicaţiei, “stilul casei”, dar se

implică şi în elaborarea şi definitivarea machetei fiecărui număr. De asemenea, lucrează direct şi cu tipografia (“imprimeria”), împreună cu secretarul de redacţie. Ba uneori se întâmplă (în special la publicaţiile lunare, trimestriale) ca redactorul şef să realizeze şi macheta şi să îndeplinească şi obligaţiile ce revin directorului (sunt redacţii mici care au fie numai director, fie numai redactor şef). Lucrurile se pot petrece astfel întrucât periodicile ajung la o structură (machetă) standard a publicaţiei – cu pagini, rubrici şi formate cvasipermanente. Structura standard a unei organigrame simple este prezentată astfel de L. Guery şi P. Lebedel: (18

(18 Op. cit., pag.41.

Directorul publicaţiei Redactor şef Compoziţie Secretariat de redacţie Imprimerie Redactori Fotografi
Directorul publicaţiei
Redactor şef
Compoziţie
Secretariat de redacţie
Imprimerie
Redactori
Fotografi
Machetatori
Desenatori

În cazul marilor cotidiene, organigrama este mult mai cuprinzătoare, atât pe compartimente,

cât şi ca număr de persoane implicate în conceperea, elaborarea şi difuzarea ziarului. Simpla citire a organigramei ne dă posibilitatea să anticipăm relaţiile şi responsabilităţile intraredacţionale, precum şi domeniile de maxim interes investigate şi comentate de ziarul vizat. Să vedem cum este

organizată, în mod obişnuit, redacţia unui cotidian: (19

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Consiliul de administra ţ ie

Consiliul de administraţie

ŞI ELABORAREA ZIARULUI Consiliul de administra ţ ie Directorul publicaţiei Redactor şef Servicii
Directorul publicaţiei Redactor şef Servicii redacţionale Secretariat de redacţie Economie
Directorul publicaţiei
Redactor şef
Servicii redacţionale
Secretariat
de redacţie
Economie

Consiliul de

Secretariat de redacţie Economie Consiliul de Documentare Politică Internaţional (extern) Societate

Documentare

Politică Internaţional (extern) Societate
Politică
Internaţional
(extern)
Societate
Documentare Politică Internaţional (extern) Societate Servicii administrative Servicii comerciale Cultură

Servicii

administrative

Servicii

comerciale

Cultură
Cultură

Servicii

tehnice

Sport
Sport

Organigrama prezentată se regăseşte, cu unele modificări, în presa modernă, în general. La noi, organigrama “Adevărului” aproape coincide cu cea de mai sus. Cu menţiunea că în cazul publicaţiei româneşti, în prima parte a organigramei apare şi “Consiliul Director”, în succesiunea:

administraţie

administraţie
administraţie
administraţie

Consiliul Director

Consiliul Director
Consiliul Director
Consiliul Director
în succesiunea: administraţie Consiliul Director Director Redactor şef În timp ce “Evenimentul zilei”
Director
Director

Redactor şef

În timp ce “Evenimentul zilei” are structura:

Consiliul de administraţie

Consiliul de administra ţ ie
Consiliul de administra ţ ie
Directori generali (2)

Directori generali (2)

Redactor şef

de administra ţ ie Directori generali (2) Redactor şef Învăţăminte utile putem reţine şi în ce

Învăţăminte utile putem reţine şi în ce priveşte numărul personalului redacţional şi repartizarea lui pe departamente, redacţii, servicii. Iată, de pildă, repartizarea ziariştilor ziarului “Le Monde” (20 , în organigrama redacţională:

- Direcţia – Redactorul şef – Reportaje şi anchete – 27.

- Serviciul Extern – 17.

20

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

- Corespondenţi în post în străinătate – 21.

- Serviciul Politică – 16.

- Serviciul Economie – 25.

- Serviciul Cultură – 25.

- Corespondenţi în provincie – 6.

- Alte publicaţii (titluri) necotidiene – 24.

- Secretariat de redacţie, infografie, iconografie – 36.

Observaţia ce se impune vizează numărul mare de angajaţi în compartimentul “Secretariat

(armonizarea

comunicaţională între titluri, texte şi imagini). Este semnul firesc al importanţei ce se acordă impactului vizual, în era multimedia, care nu poate fi în nici un fel ignorat de un proiect publicistic

bine articulat.

de redacţie, infografie, iconografie” (36), compartimentul care vizualizează mesajul

În finalul primei părţi a sintezei de faţă ni se pare util să realizăm un punctaj al problematicii specifice proiectării şi finalizării produsului mediatic vizat – ziarul. Pornim de la ideea că în premisa oricărui proiect mediatic trebuie să fie bine argumentate trei lucruri:

(20 Christine Leteinturier, op.cit., pag.242.

- mesajul intenţionat;

- impactul comunicaţional (efectele reale/virtuale);

- sursele profesionale şi financiare (proprii/atrase; reale/potenţiale). Detaliile proiectului vor avea în vedere:

- intenţia informaţională;

- opţiunea redacţională;

- organigrama funcţională.

Alegerea echipei redacţionale va avea în vedere:

- discernământul profesional al “actorilor” comunicării;

- vocaţia evenimentului (de presă);

- aptitudini publicistice reale.

Redacţia este bine să fie concepută ca:

- o structură funcţională, întemeiată pe libertate şi onestitate profesională;

- o echipă ce-şi asumă răspunderi individuale, colective şi instituţionale, în general acceptate, în aria comunicării publice;

- o sumă de individualităţi complementare.

Proiectul va preciza, de asemenea:

- formatul ziarului (format “mare” sau “tabloid”);

- mijloacele de vizualizare şi imprimare (tipar înalt – practic dispărut, offset, fotoculegere,

procesare; în alb-negru, la o culoare, policromie etc.);

- difuzarea (reţea proprie, mixtă sau prin societăţi specializate).

21

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

ZIARUL ŞI COMPORTAMENTUL COMUNICAŢIONAL

Consemnările de până aici indică existenţa unui comportament comunicaţional al ziaristului, rezultat din modul de percepere şi interpretare a realităţii evenimenţiale, precum şi a circumstanţelor în care a avut loc evenimentul. În fapt, ziaristul/comunicatorul acceptă şi îşi impune anumite norme de conduită – morale, juridice, deontologice – în identificarea, prelucrarea şi publicarea faptelor de presă; fapte cu relevanţă publică. Realitatea şi contextul evenimentelor, regăsite în actul publicistic, ne dau măsura corectitudinii şi normalităţii autorilor/comunicatorilor. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, atitudinea şi interpretarea normativă a actului publicistic – de către persoane, organisme sau instituţii – ne dau măsura disponibilităţilor de înţelegere din partea acestora a actului de comunicare mediatică, în cheie libertară, pluralistă, democratică. Comportamentul comunicaţional are, deci, două laturi complementare, deşi, în multe cazuri, neconcordante, divergente: a) a ziaristului /comunicatorului şi b) a celor care receptează mesajul (public, persoane, instituţii). Proiectul comunicaţional – în faza de intenţie şi de realizat (“produs”) va circumscrie cât mai exact cadrul normativ - juridic şi deontologic – care vizează actul publicistic şi pe “actorii” implicaţi, dar şi libertăţile de care pot beneficia, în litera şi spiritul reglementărilor româneşti şi europene. Invocarea şi respectarea reglementărilor europene nu trebuie evitate şi nici privite cu o anume reticenţă. Este fapt (şi text) constituţional - când este vorba de drepturile fundamentale ale omului - că prioritate au normele europene de comportament comunicaţional (dreptul la libera exprimare, dreptul la informaţie).

“1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.” (Art.20, Constituţia României)

Cadrul normativ al răspunderii şi calificării, în cauzele comunicaţionale, de presă, este stabilit de norme constituţionale, norme juridice (civile, penale), norme deontologice (profesionale), norme europene (Rezoluţia 1003/1993, Convenţia europeană a drepturilor omului) şi norme universale (Declaraţia universală a drepturilor omului, rezoluţii ONU etc.). Reglementările menţionate, ca şi toate cele referitoare la circulaţia informaţiilor, opiniilor, creaţiilor au ca suport normativ şi opţional libertatea neîngrădită. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) tocmai această cauză o afirmă: “Orice persoană are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi acela de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără a ţine seama de graniţe, informaţii şi idei prin orice mijloc

22

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

de exprimare.” (art.19). Elaborată sub semnul Declaraţiei Universale, Constituţia României … inviolabilitatea libertăţii de exprimare “a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel” (art.30, alin.1). Acţiunea libertară, proprie ariei comunicaţionale, nu trebuie, totuşi, absolutizată. Există limite, în general acceptabile, de exprimare/publicare. Este vorba, în primul rând, de limitări, în cazurile în care se încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică şi bunele moravuri

(Constituţie, art.26 (2)). Tot limitări sunt şi prevederile conţinute de art.30, alin.6 şi 7, care se referă la demnitatea, viaţa privată sau imaginea persoanei (alin.6) şi la defăimarea ţării, a naţiunii, ură naţională, rasială sau confesională, separatism teritorial şi violenţă publică (alin.7). Există, de asemenea, limitări în virtutea legii, între care amintim evenimentele şi procesele cu minori, cauzele pe rol în justiţie, siguranţa naţională, secretele militare, documentele secrete şi strict secrete etc. Toate aceste limitări şi interdicţii de publicare, existente în legislaţia majorităţii ţărilor moderne (exemple: Franţa, SUA, Germania) stabilesc un cadru general, actual şi eficient, al libertăţii informaţiei şi comunicării. Asimilarea lor în proiectul comunicaţional, preconizat şi realizat, este obligatorie , dacă dorim să impunem o publicaţie credibilă, libertară. Ele subliniază atitudinea morală şi profesională a “actorilor” comunicării faţă de libertate; faţă de libertatea de exprimare şi comunicare. Semnificaţii asemănătoare, prin importanţă şi efect comunicaţional, are şi interpretarea normativă aplicată actului publicistic. Reglementările în vigoare fac, pe bună dreptate, o delimitare netă între ştiri şi informaţii, pe de o parte, şi opinii, gânduri, păreri, judecăţi de valoare, creaţii, pe de altă parte. Am văzut cum textul constituţional precizează că gândurile, opiniile/credinţele şi creaţiile sunt inviolabile. În termeni obişnuiţi spunem: nimeni nu poate fi condamnat pentru ideile, opiniile, judecăţile de valoare exprimate. Ceea ce înseamnă că ştirile sau informaţiile nu se bucură de un tratament normativ similar. Soluţia o oferă reglementările europene şi sentinţele Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Practica europeană stabileşte criterii diferite de apreciere a corectitudinii unei ştiri şi a credibilităţii unei opinii:

- în cazul ştirilor/informaţiilor se aplică criteriile adevărului; ştirea, faptul de presă trebuie să fie relatat întocmai – “brut, nud” – fără nici o apreciere a autorului; faptul să-şi păstreze veridicitatea, exactitatea şi atunci când este decupat din realitatea contextuală în care s-a produs; orice intervenţie subiectivă în relatare/redactare, orice adjectiv calificativ determină o modificare de conţinut şi o responsabilitate nemijlocită;

- în cazul opiniilor, părerilor, judecăţilor de valoare se opereacu criteriile onestităţii; opiniile, gândurile, fiind apreciate ca inviolabile, nu pot fi judecate, în procedurile juridice sau deontologice obişnuite; referindu-se la un caz soluţionat de Curtea Europeană, Federaţia Internaţională a Editorilor de Ziare constată: “După părerea Curţii trebuie să se facă o distincţie clară între fapte şi judecăţi de valoare. Existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu poate fi dovedit”. Fireşte, criteriile menţionate sunt valabile atâta vreme cât faptele, opiniile exprimate/publicate nu constituie insulte sau calomnii; atâta vreme cât ele sunt corecte şi oneste. În

23

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

sensul acesta se exprimă şi Rezoluţia 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei: “Exprimarea opiniilor poate consta în reflecţii sau comentarii asupra unor idei generale sau în observaţii privind informaţii cu fundament real. Deşi opiniile sunt inevitabil subiective şi, prin urmare, nu pot şi nu trebuie supuse criteriului adevărului, ele trebuie totuşi exprimate într-o manieră onestă, etică.”

Dezvoltările doctrinare referitoare la comportamentul public, comunicaţional şi etic, sunt sugestive, pentru noile valori comunicaţionale ale modernităţii. John B. Thompson vorbeşte de tendinţa “spre o etică a responsabilităţii globale”. Autorul citat are în vedere modificările de substanţă petrecute în însăşi ideea de comunicare în lumea de azi. Teoria lui Jurgen Habermas, spre exemplu, care considera comunicarea dialogică, “faţă în faţă”, bazată pe coprezenţa participanţilor nu mai rezistă noilor conţinuturi, favorizate de globalizarea comunicaţională dar şi economică, politică, socială. John B. Thompson se întreabă oarecum retoric: “Există o dimensiune normativă sau etică a noului tip de caracter public creat de mass media?” În fapt, mass media a determinat o nouă redimensionare a însăşi ideii de realitate comunicaţională. Mass media modifică ideea după care “universul etic era format din contemporani, din indivizi situaţi aici şi acum, iar reflecţia etică era o morală a proximităţii.” Iată un paragraf-argument sugestiv: “Astăzi nu mai putem gândi chestiunile moral-practice în acest mod. Astăzi, datorită dezvoltării tehnologiilor şi concentrării masive a resurselor, acţiunile pot avea consecinţe care se întind cu mult dincolo de locul imediat. Universul etic nu mai poate fi gândit ca o lume de contemporani coprezenţi. Condiţiile de apropiere şi de contemporaneitate nu se mai păstrează, iar universul etic trebuie să fie lărgit pentru a-i cuprinde pe cei aflaţi la distanţă, care, deşi îndepărtaţi în spaţiu şi timp, pot face totuşi parte dintr-o secvenţă interconectată a acţiunilor şi a consecinţelor lor”. (21

(21 John B. Thompson – Media şi modernitatea. O teorie socială a mass media, Ed. ANTET, 2000,

pag.250.

CADRUL (TIPIC) DE ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ZIARULUI

Proiectul comunicaţional preconizat şi realizat poate fi sistematizat – în formă şi conţinut – astfel încât să devină o cartă a principiilor, normelor şi responsabilităţilor redacţionale: în interiorul instituţiei, în raport cu ceilalţi şi cu organismele guvernamentale, profesionale, civice. O lectură instructivă, cu privire la cele relatate până aici, ne oferă (şi) Statutul ziarului “Adevărul”, redactat şi aplicat în redacţia ziarului, începând cu anul 1996.

“I. Date generale Ziarul “Adevărul”, fondat în 1888, apare în noua formulă de la data de 25 decembrie 1989.

24

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Editorul ziarului este Societatea pe acţiuni “Adevărul”, autorizată prin S.C. 79/1991 a Judecătoriei sectorului 2 şi înmatriculată la Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti, sub nr.140/2964 din 16 mai 1991. Marca ziarului “Adevărul” este înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci sub nr.18332, din 22 iunie 1992.

II. Obiectivele ziarului

1. ADEVĂRUL este un cotidian naţional independent. El este în afara oricăror influenţe

politice, economice, financiare, de grup ori personale – interne sau din exteior. ADEVĂRUL nu face politica nici unui partid. Ca o garanţie a statutului său de independenţă, redactorii ziarului nu pot fi membrii vreunui partid politic.

2. ADEVĂRUL promovează valorile democraţiei şi statului de drept, susţine instaurarea

economiei de piaţă. El acţionează în apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului, definite în Constituţie şi în documentele internaţionale la care România este parte. Ziarul este împotriva oricăror forme de extremism şi îşi propune promovarea toleranţei în viaţa socială şi politică, a respectului pentru opiniile civile şi politice.

3. Potrivit însuşi titlului său, ADEVĂRUL oferă o imagine corectă a vieţii, fără prejudecăţi,

în acord deplin cu realitatea.

4. ADEVĂRUL şi-a ales ca deviză articolul 16 din Constituţie: “Nimeni nu este mai presus

de lege” – definindu-se ca un cotidian angajat în promovarea legalităţii şi a justiţiei

sociale. El are o atitudine critică atât faţă de Putere, cât şi faţă de Opoziţie, considerând drept unic criteriu de judecare a faptelor raportarea lor la prevederile legii şi la principiile morale.

5. ADEVĂRUL se adresează cititorilor din toate categoriile sociale. El îşi propune să

contribuie la prevenirea momentelor de tensiune, să înlesnească înţelegerea şi încrederea

mutuală.

III. Principiile de bază ale activităţii redacţionale

1. În activitatea redacţională se va face o diferenţiere clară între ştiri şi opinii, evitându-se

orice confuzie între ele. Ştirile sunt fapte şi date, iar opiniile sunt exprimarea unor gânduri, idei, credinţe sau judecăţi de valoare. Opiniile sub forma comentariilor asupra evenimentelor sau acţiunilor unor persoane sau instituţii nu trebuie să vizeze o negare sau o ocultare a realităţii faptelor.

2. În spiritul respectului pentru adevăr, faptele sunt prezentate astfel încât cititorii, luând

cunoştinţă de informaţiile şi punctele de vedere diverse, să-şi poată forma propriile convingeri. 3. Ziariştii nu se substituie instituţiilor şi puterilor publice. În consecinţă, exercitarea atribuţiilor lor nu trebuie să condiţioneze sau să influenţeze desfăşurarea actului de justiţie. Ziarul respectă principiul prezumţiei de nevinovăţie, evitând să publice comentarii şi luări

25

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

de poziţie asupra unor cauze aflate pe rol în justiţie. Aceasta nu exclude relatările obiective asupra faptelor în evoluţia lor.

4. Ziarul îşi asumă răspunderea morală şi de altă natură pentru conţinutul ştirilor şi

articolelor publicate şi asigură dreptul la replică al celor avizaţi, în urma analizei în Consiliul Director.

5. ADEVĂRUL respectă dreptul cetăţenilor la o viaţă privată şi este conştient că persoanele

cu funcţii în viaţa publică au dreptul la protecţia vieţii lor private, în afara cazului în care aceasta poate avea urmări asupra vieţii publice.

IV. Regulile de conduită profesională şi etică a redactorilor ADEVĂRULUI

1. Ziarul ADEVĂRUL îşi apără şi protejează redactorii în exercitarea corectă şi onestă a

atribuţiilor lor, inclusiv asigurându-le asistenţă juridică. La rândul lor, redactorii săi vor da dovadă de fidelitate faţă de ziar, se vor comporta corect şi demn, apărând prestigiul firmei ADEVĂRUL.

2. Redactorii sunt datori să asigure ca informaţia publicată să fie reală, corectă şi

completă. Zvonurile nu trebuie confundate cu ştirile. Titlurile trebuie să reflecte cât mai fidel conţinutul faptelor şi datelor prezentate. Redactorii nu vor prezenta raţionamentele lor drept fapte. Ei nu vor ascunde sau distorsiona informaţia.

3. Este o obligaţie primordială verificarea temeinică a informaţiei. Dacă verificarea nu este

posibilă, informaţia se publică sub o rezervă explicită în acest sens.

4. Redactorii vor veghea asupra confidenţialităţii surselor de informaţii, dar şi asupra

datelor şi faptelor de care au luat cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor lor. Confidenţialitatea surselor de informaţii este garantată de documentele C.S.C.E., la care România este parte.

5. În cursul anchetelor publicistice, redactorii vor respecta cu stricteţe principiul de drept “Audiatur et altera pars”, ascultarea şi a celeilalte părţi.

6. În relaţiile pe care redactorii, în exercitarea profesiei, le întreţin cu autorităţile publice

sau cu diverse sectoare economice şi firme, sunt interzise orice înţelegeri care ar putea afecta imparţialitatea sau independenţa ziarului. Redactorii nu vor uza de statutul lor

pentru obţinerea de beneficii şi promovarea intereselor proprii.

7. Redactorilor ADEVĂRULUI le este interzis să publice în ziare şi reviste concurente.

Orice colaborare externă va putea avea loc doar cu aprobarea directorului ziarului.

8. Încălcarea principiilor enunţate mai sus atrage răspunderea administrativă, materială,

penală sau civilă, după caz.

V. Organizarea Redacţiei şi relaţiile cu Editorul

1. Conducerea redacţiei şi ziarului ADEVĂRUL este o conducere colegială. Ea este

asigurată de un Consiliu Director, format din 5 persoane – directorul ziarului, redactorul-

şef, redactorii-şefi adjuncţi, alţi membri ai redacţiei.

2. Directorul ziarului este reprezentantul Redacţiei în relaţia cu Editorul şi el îşi asumă

răspunderea pentru tot ce apare în ziar.

26

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

3. Directorul ziarului este validat în post de Consiliul de Administraţie, în urma prezentării

candidaturii sale de către Adunarea Redactorilor.

4. Componenţa Consiliului Director se hotărăşte de către Adunarea Redactorilor, prin vot

deschis, cu majoritate simplă, pe baza propunerii directorului ziarului şi este validată de Consiliul de Administraţie.

5. Consiliul Director este ales pe o perioadă de doi ani.

6. Consiliul Director hotărăşte prin consens asupra orientării ziarului în toate chestiunile

importante ale vieţii politice, economice, sociale, culturale. 7. Consiliul Director elaborează toate propunerile care privesc personalul redacţiei, propuneri prezentate apoi de directorul ziarului Consiliului de Administraţie spre aprobare. 8. Redacţia este structurată pe departamente. Personalul redacţional răspunde pe cale ierarhică pentru îndeplinirea atribuţiilor încredinţate.

VI. Validitatea Statutului

1. Statutul ziarului ADEVĂRUL a fost întocmit luând în considerare prevederile Constituţiei

României privind dreptul la informaţie şi libertatea de exprimare, Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica ziaristică, precum şi documentele Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

2. Acest statut devine valid cu condiţia aprobării sale cu cel puţin două treimi din voturile

membrilor Adunării Redactorilor. Anularea sau amendarea sa sunt subiectul unei proceduri similare.”

CÂTEVA DATE DE MANAGEMENT COMUNICAŢIONAL

Proiectul comunicaţional, elaborat şi finalizat, cuprinde, cum este firesc, şi o posibilă soluţie managerială, chiar şi în această fază a inventarierii resurselor publicistice (redacţionale), financiare şi tehnice. Avem în vedere, pe de o parte, resurse preconizate – reale şi virtuale -, şi resursele aşteptate, acelea pe care succesul şi credibilitatea ziarului le vor provoca şi implica în consolidarea şi legitimarea ziarului, pe de altă parte. În faza de proiect, calculele de rentabilitate implică o serie de detalii, între care: tirajul, periodicitatea, teritorialitatea (aria de difuzare), costurile de producţie (hârtia, tipografia, transportul, comisionul acordat societăţii de distribuţie sau distribuitorilor individuali (care poate ajunge până la 35% din preţul pe exemplar), sponsorizări, donaţii). O atenţie particulară se acordă publicităţii. (În cazul ziarului, preţul publicităţii este calculat “la centimetru pătrat”).

Câteva repere devin obligatoriu de cunoscut şi de luat în calcul:

- veniturile populaţiei (un studiu temeinic privind: salarii, mediul de afaceri, şansele clasei mijlocii, investiţiile productive, efectele politicilor financiare, stabilitatea pieţei muncii etc., etc.);

27

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

- resursele proprii (fondul/suma de bani alocată iniţial, preţul publicaţiei, tirajul tras şi vândut, eventuale alocaţii din bugetul/veniturile societăţii comerciale în structura cărora sunt integrate şi ziarele (ex. “Societatea R” – pentru “România liberă”, sau “Societatea Adevărul” – pentru ziarul “Adevărul”; producerea altor publicaţii – (almanahuri, suplimente) -, editare cărţi, reviste, ediţii speciale; executarea unor servicii de tip publicistic, la solicitarea unor clienţi, coproducţii etc.);

- resursele atrase (sponsorizări, publicitate, donaţii);

- resursele umane (aptitudini, calificare, vârstă, cicluri de perfecţionare în redacţie, în forme instituţionalizate – studii post-universitare, masterat, doctorat, în ţară sau străinătate; relaţii contractuale cât mai precise: pe termen nelimitat, pe o perioadă limitată, pe o perioadă de probă; un sistem bine conceput de concursuri pe post sau concursuri profesionale; o modalitate corectă de stimulare sau penalizare…).

Cu aceeaşi atenţie vor fi detaliate cheltuielile:

- salariile personalului angajat

- onorariile pentru colaboratori

- costul hârtiei

- costurile imprimării

- costul distribuţiei/difuzării

- modalitatea sigură de recuperare a banilor de la societăţile de difuzare şi de la difuzorii individuali

- o continuă supraveghere a raporturilor dintre venituri şi cheltuieli

- o modalitate plauzibilă de raportare a cheltuielilor înregistrate pentru producţia redacţională la cheltuielile cu personalul redacţional (costul efectiv al produsului mediatic:

- text, fotografie etc.)

- atenta corelare a veniturilor, salariilor, recompenselor, precum şi a preţului ziarului, a publicităţii, campaniilor de imagine etc., cu inflaţia şi puterea de cumpărare a leului, astfel încât pierderile să fie minime, recuperabile sau să fie evitate.

Managementul comunicaţional înseamnă, desigur, mult mai mult. Corecta gestionare a resurselor, studiul atent al condiţiei sociale a publicului de referinţă sunt completate şi de intervenţia în strategia informaţională propriu-zisă: calitatea publicistică. Se va stabili, între altele, dacă stilul casei, actualitatea şi interpretarea faptelor evenimentelor sunt în concordanţă cu aşteptările publicului; dacă formatul, structura pe pagini şi rubrici, chiar culoarea utilizată – o singură culoare sau policromie – rimează cu gustul, tradiţia şi sensibilitatea publicului ţintă; limbajul, vocabularul, accesibilitatea termenilor, cum şi litera aleasă (familii, caractere, tipuri) pentru tipărirea ziarului constituie alte detalii deloc lipsite de importanţă în managementul comunicaţional.

Modalitatea curentă de verificare a stării şi rezultatelor instituţiei de presă se dovedeşte a fi audit-ul. Într-o sinteză referitoare la audit-ul comunicaţional, Christian Schneider (22 aprecia ca necesar de ştiut:

28

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

- punctele puternice, punctele slabe, precum şi cauzele situaţiei observate;

- relaţiile existente între întreprindere şi publicările sale principale; calitatea şi posibilele lipsuri;

- disfuncţionalităţile care au dus la un deficit de comunicare (internă sau externă) sau la o comunicare inadaptată;

- existenţa şi rolul circuitelor de comunicare internă;

- marile linii de care să se ţină seama în orientarea eforturilor în materie de comunicare.

Ideile de mai sus sunt considerate de autorul citat ca părţi ale “concluziei audit-ului care nu trebuie să se transforme în strategie dar subliniază marile obiective de la care se poate porni în

elaborarea strategiei” (pag.69).

Amintim, în context, existenţa, în ţara noastră, a unei ordonanţe guvernamentale care reglementează audit-ul.

Auditul intern

Ordonanţa guvernamentală nr.119/1999 stabileşte organizarea auditului intern, “sub forma unui compartiment specializat, constituit din una sau mai multe persoane, astfel încât personalul de specialitate angajat în acesta, denumit (…) auditor intern, nu fie implicat în vreun fel în îndeplinirea activităţilor pe care le auditează”… Între atribuţii se stabileşte şi “evaluarea economicităţii, eficacităţii şi eficienţei, cu care sistemele de conducere şi de execuţie existente în cadrul instituţiei publice ori la nivelul unui program/proiect finanţat din fonduri publice utilizează resurse financiare, umane şi materiale pentru îndeplinirea obiectivelor şi obţinerea rezultatelor stabilite”. Să mai adaugăm obligaţia de identificarea slăbiciunilor sistemelor de conducere şi de control, precum şi a riscurilor asociate unor astfel de sisteme”… Reguli şi obiective de auditare pot fi aplicate şi la societăţile comerciale. Obiectivele şi competenţele sunt stabilite prin Legea 31/1990, modificată şi republicată în 1998.

(22 Christian Schneider – Communication, Ed. DELMAS, Paris, 1993; pag.69.

29

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

PARTEA A TREIA VIZUALIZAREA MESAJULUI (Elemente principale de machetare şi punere în pagină)

Proiectul comunicaţional, odată gândit şi detaliat, urmează “să fie pus în practică” – să ia forma fizică a ziarului – în conţinutul, formatul şi structura stabilite. Textele, titlurile şi imaginile selectate, prelucrate şi definitivate pentru tipar se vor regăsi în macheta realizată de specialişti în vizualizare ai redacţiei (angajaţi permanenţi şi/sau colaboratori). În fapt, acest moment al conceperii şi elaborării ziarului activează în mod deosebit compartimentul secretariat de redacţie, pe care-l putem observa, în organigrama ziarului, în relaţie directă cu redactorul şef. În cadrul secretariatului de redacţie se găsesc, azi, nu numai tehnoredactori, machetatori sau secretari “de paginaţie” (cum aveau marile cotidiane şi la noi), ci şi design-eri, desenatori, operatori pentru tehnoredactare computerizată. În unele redacţii, secretariatul de redacţie include şi serviciul/colectivul “de calculatoare”, căruia îi revine culegerea, punerea în pagină (procesarea) şi, de multe ori, chiar realizarea machetei “foaie de machetă”, desenată de secretarii/tehnoredactorii “erei plumbului”. Performanţele tehnice şi grafice ale presei asistate de ordinator nu înlătură, totuşi, rolul comunicaţional al echipei secretariale, căreia îi revine obligaţia de a prezenta materialul informaţional în forma şi cu efectele pe care le putem aprecia, citind şi analizând ziarele şi revistele ce ne stau la dispoziţie la chioşcuri sau la centre de difuzare a presei. Referindu-se la cele patru etape (faze) de tratament al informaţiei: - colectarea şi transmiterea: - prepararea; - prezentarea: - difuzarea şi vânzarea – Louis Guery atribuie secretariatului de redacţie etapa prezentării. Conţinutul acestei a treia faze în elaborarea ziarului nu presupune o simplă prelucrare mecanică a operaţiunilor de prezentare. Secretarul de redacţie, ni se atrage atenţia, nu trebuie privit ca un simplu machetist (machetator), deoarece “nu este vorba doar de o simplă funcţie de fabricaţie, pur tehnică, pe care, dacă aşa ar fi, ar putea fi luată de imprimeur”. (23

(23 Roy Nash – How newspapers work, Ed. Pergamon Press, 1964 (în colecţia “Ziaristica”).

Secretarul de redacţie face parte şi reprezintă un “organ de execuţie şi coordonare”, dar căruia nu-i poate lipsi dimensiunea creativă. Munca secretarului de redacţie este succesivă actului de creaţie publicistică şi-i poate spori valoarea comunicaţională, prin mijloace specifice. Ziarul informatizat impune, pe lângă o adaptare a muncii secretariale, o creştere accentuată a ritmului de gândire şi execuţie a machetei “electronice”, a alegerii elementelor grafice (literă de titlu şi text, format, culoare), compatibilitatea dintre conţinutul textului (mesaj) şi mijloacele de vizualizare ce sporesc vizibilitatea şi efectele informaţionale. Raporturile de muncă şi competenţele redacţionale în redacţiile informatizate de azi nu diminuează rolul important al secretarului (secretariatului) de redacţie, cu deosebire în structura marilor cotidiene. Redactorii, comentatorii, analiştii ştiu ce trebuie făcut (scris, comunicat), pe când

30

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

secretarii de redacţie (rewriters, machetatori, design-eri/plasticieni) ştiu cum trebuie făcut (grafic, tehnic, “vizual”), pentru a finaliza convingător, atractiv mesajul. Munca şi poziţia secretarului (şi secretariatului) de redacţie a evoluat, în timp, odată cu evoluţia presei, de la “gazetă” la “cotidian”, de la tirajul “confidenţial” la “tirajul popular”, de la litera de lemn la litera “electronică”. Să urmărim, foarte pe scurt, o astfel de evoluţie, urmând, în fond, evoluţia presei însăşi.

Rolul comunicaţional al secretariatului (secretarului de redacţie), în presa de azi, este mai bine “înţeles”, şi acceptat, dacă-i urmărim evoluţia în istoria presei: - până la mijlocul secolului XIX, când tirajele erau nesemnificative, echipa secretarială era redusă numeric şi îndeplinea o

funcţie redacţională: “Nu pretindea nici un fel de tehnicitate deosebită, ci doar o foarte bună cultură

şi

sensurile raporturilor umane”; - la jumătatea secolului XIX, odată cu apariţia presei de informaţie

şi

cu apariţia publicităţii, ziarul viza o arie mare de răspândire şi un public tot mai numeros; în acest

cadru, “redacţiile (…) au început să se organizeze în servicii specializate care trebuiau coordonate”.

Secretariatul devine, astfel, serviciu specializat. “La vechea sa funcţie redacţională )…) s-a adăugat

o funcţie de coordonare”; - a treia etapă se situează între cele două războaie mondiale. “Deja

ilustraţie, mai întâi desenul apoi fotografia, au apărut (…) Prima pagină în mod special devine un veritabil afiş (s.ns.) abundent ilustrat. Secretarul de redacţie va trebui să adauge aptitudinilor sale şi pe aceea de machetist” (machetator); astăzi, “în presa ilustrată în mod special, asistăm la o anumită explozie de obligaţii, de o parte, rewriters (revizori ai copiei/exemplarului imprimat) şi, de alta, machetatorii”; pentru ca în condiţiile în care, acum, concurenţa presei audiovizuale este atât de puternică, să apară în serviciul secretariat şi un vizualizor; există, deci, trei specialităţi distincte în ziarul modern: rewriter, machetator şi virualizor (“vizualizator”); - “Şi mâine?” Louis Guery este precis: “… Chiar dacă ordinatorul compune texte, selecţionează culorile, clasează informaţiile puse în memorie, chiar dacă secretarul de redacţie desenează pagina pe un ecran video cu un creion electronic, esenţial pentru sarcina sa ziaristică va rămâne aceea de a aprecia calitatea informaţiei, de a o ierarhiza în pagină şi în publicaţie, şi de a-i da prezentarea cea mai bună pentru a atrage, în cele mai bune condiţii, un public determinat”. (Louis Guery, “Pratique du secretariat de redaction”, Ed. Presse et formation, Paris; pag. 9-11).

Presa asistată de calculator este o realitate. Dar nu înseamnă că rolul comunicaţional, realizat cu mijloace ziaristice şi tehnice, al secretariatului de redacţie a dispărut. Dimpotrivă, apar obligaţii noi, cu deosebire în aria vizualizării (desen, imagine/fotografie, grafică pe calculator, sporirea lizibilităţii şi vizibilităţii).

competenţa

secretariatului şi secretarului de redacţie; în special la marile cotidiane (la periodice sau alte publicaţii cu tiraje mici sau cu o periodicitate lunară, trimestrială munca secretarului de redacţie

constante

În

timp,

s-au

conturat

anumite

ale

muncii

redacţionale

în

31

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

poate fi făcută de redactorul şef sau de unul dintre puţinii redactori angajaţi). La ziarele de mare tiraj, secretariatul de redacţie este constituit în serviciu sau compartiment tehnic, cu un personal relativ numeros, coordonat de un secretar general sau secretar principal, în funcţie de organigramă. Rolul secretariatului de redacţie este subliniat şi de expresiile (sintagmele) sugestive ce-l definesc, în limbajul redacţional: “statul major” al redacţiei; “artera principală” a ziarului (Roy Nash) (24 . Sunt configurate astfel sarcinile de sinteză şi obligaţia de a asigura coerenţa întregii publicaţii, în structură şi conţinut. O atenţie specială acordă specialiştii în materie calităţilor şi profesionalismului obligatorii pentru secretarul de redacţie. Constatăm chiar o “ocultare” a rolului secretarului de redacţie, într-un limbaj care azi ni se pare… exotic.

Despre secretarul de redacţie se spune că este: “eminenţa cenuşie a redacţiei” (Frank Candlin), “cenzorul solemn”, “chirurgul ştiinţei”, “soldatul necunoscut” (J.F. Mansfield) (25 , un bun secretar de redacţie este un artist creator” (R.J. Blumenfeld) (26 , “secretarul de redacţie este mai mult decât un machetator (…) dacă ar fi comparată publicaţia cu o mimă sau cu o orchestră, rolul secretarului de redacţie ar fi asemănător cu al unui dirijor, sau cu acela al unui regizor dacă s-ar face comparaţia cu o piesă de teatru sau cu un film” (Louis Guery). Cu o precizare necesară, munca secretarului de redacţie este o componentă, este adevărat, indispensabilă “a unei creaţii dinamice, colective şi continue”; secretarul de redacţie va trebui să fie “elementul motor al acestei creaţii”, dar munca sa va fi ghidată nemijlocit de directorul, redactorul şef al ziarului şi, în plan mai general, de consiliul/comitetul director (care definitivează macheta la zi) (27 .

Louis Guery propune şi “un profil al secretarului de redacţie în general”. Specialistul francez îi pretinde secretarului de redacţie două calităţi importante: - să fie un ziarist complet şi un ziarist responsabil. Ca ziarist complet, secretarul de redacţie trebuie să posede: “- un sens clar al informaţiei”, “o bună cultură generală”, “cunoaşterea dreptului presei”, “aptitudini artistice” (gust sigur de vizualizare); “cunoaşterea tehnicilor grafice”; “modestie”; “o voinţă de obiectivitate şi o mare cinste în tot ceea ce priveşte informaţia” (28 . În redacţiile zilelor noastre, aptitudinile menţionate va trebui să le regăsim la oamenii com-

(24 Roy Nash – How newspapers work, Ed. Pergamon Press, 1964 (în colecţia “Ziaristica”). (25 J.F. Mansfield – Complete journalist, Ed. Pitman, Londra, 1962 (vezi colecţia “Ziariastica”, a Facultăţii de ziaristică, 1974). (26 Citat de J.F. Mansfiled, op.cit, pag.33. (27 Vezi şi Frank E. Candlin – Teach Yourself Journalism, Ed. Univ. Press, Londra (28 Louis Guery – Le secrétariat de rédaction, Ed. C.F.P.J., Paris, 1995 (ediţia a 5-a). partimentului respectiv, chiar dacă, de pildă, unul este specializat în “revizia copilor”, altul în machetare, altul în vizualizare. În fond, secretarul de redacţie, oricare i-ar fi “sarcinile de serviciu” este obligat să-şi însuşească regulile şi tehnicile comunicaţionale: să ştie să comunice, cu mijloacele specifice muncii sale.

32

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

MACHETAREA ŞI STRUCTURA PUBLICAŢIEI

Macheta, în datele ei principale, urmează structurarea pe pagini şi rubrici a ziarului. Prin simplă observaţie, constatăm cum cotidianele, dar şi periodicele, în multe cazuri, stabilesc o precisă repartizare “pe pagini” a evenimentelor, faptelor, opiniilor, în funcţie de natura lor (politice, economice, sociale etc.). Marile cotidiane occidentale, cu precădere, sunt structurate pe secţiuni, tot după natura evenimentelor; cu deosebirea că secţiunile sunt adevărate “ziare în ziar” şi pot ajunge la zeci de pagini fiecare. (Fapt curent: multe persoane cumpără ziarul numai pentru una dintre secţiuni: cea financiară/bursă/curs valutar; la celelalte secţiuni renunţă; “le aruncă la coş!”). La noi, “România liberă” apare “pe secţiuni”, începând cu martie 2001, fiecare secţiune nedepăşind, deocamdată, 8 pagini.

Mărimea unui ziar – număr de pagini şi kilograme! – depinde, deci, de puterea sa financiară, de nivelul de dezvoltare şi capacitatea de cumpărare, într-o ţară/într-o economie dezvoltată, cum şi de dorinţa de performanţă în sine (“de record”). “Cel mai masiv număr al unui ziar a fost ediţia de duminică, 17 octombrie 1965, a ziarului “New York Times”. Un exemplar cântărea 3,40 kg, avea 15 secţiuni, cu un număr total de 946 pagini, incluzând aproximativ 1.200.000 rânduri pentru publicitate. Dimensiunile cele mai mari folosite vreodată pentru o pagină de ziar au fost de 130 x 89 cm ale ziarului “The Constellation”, tipărit în 1859 de George Roberts, cu prilejul sărbătorii zilei de 4 iulie (ziua naţională a SUA)… Cel mai mic format de pagină a fost folosit de ziarul “Daily Banner”: 7,6 x 9,5 cm.” (“Caiet de vacanţă ’85, realizat de revista Lumea, pag.48)

Să precizăm sensul şi conţinutul termenilor: format şi “pagini tematice” (secţiuni), aşa cum există în presa noastră, acum. Format – în limbajul gazetăresc obişnuit desemnează două dimensiuni: “format mare şi tabloid”. Formatul mare are dimensiunile – lăţime şi înălţime – pe care le constatăm la marile noastre cotidiane (“Adevărul”, “România liberă”, “Evenimentul zilei” şi celelalte asemenea). Formatul mare nu este considerat şi obligat să se supună unor dimensiuni fixe. Dacă, spre exemplu, “Adevărul” are 51 cm înălţime şi 39 cm lăţime, “Evenimentul zilei”, în noul format, adoptat începând din martie 2001, are 49 cm înălţime şi 32 cm lăţime.

este

considerat a fi ≈ 38 x 14 cm (“lumina paginii”); apropiate de aceste dimensiuni este “Libertatea” – 26,5 x 39 cm şi “Formula AS” ≈ 25 x 36 cm. Dimensiunile rămân la alegerea echipei redacţionale, atunci când nu sunt impuse de parametrii tehnici ai… rotativei.

Formatul

tabloid

urmează

aceleaşi

reguli

privind

dimensiunile.

Formatul

optim

Formatul se referă şi la structurarea ziarului pe coloane, rubrici şi “pagini tematice”. Spre exemplu: “Evenimentul zilei” a optat pentru şase coloane (≈ 5 cm lăţime); “Naţional” – pe şapte coloane (≈ 5 cm lăţime); “Adevărul” a optat pentru şase coloane (6 cm lăţime). Dimensiunile sunt orientative; în multe pagini există mai puţine sau mai multe coloane, în funcţie de formatul textelor, fotografiilor, publicităţii etc.

33

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

DISTRIBUIREA PE PAGINI A TEXTELOR ŞI IMAGINILOR

Un moment important al conceperii şi elaborării ziarului îl constituie stabilirea temelor (domeniilor) urmărite şi analizate, prioritar, de echipa redacţională. Am văzut, în structura

organigramelor prezentate mai înainte, existenţa unor redacţii/departamente care, de obicei, se regăsesc în mai multe ziare. Diferenţele sunt date de selectarea, prelucrarea şi prezentarea ştirilor specifice. Să notăm construcţia tematică a ziarelor “Jurnalul naţional” şi “Adevărul”.

“Politic”,

“Externe”, “Economic”, “Magazin auto”, “Sănătate”, “Informaţii”, “Sport”, “Cronica neagră”, “Modern” şi, fireşte, “Teleeurobingo” (Linie bingo, superlinie şi bingote pe de trei!), joc în săli şi pe micul ecran (Antena 1), întrucât şi ziarul şi postul TV menţionat se află sub acelaşi patronat. - “Adevărul” – şi-a titrat paginile astfel: “Politică”, “Economie”, “Finanţe-Bănci-Afaceri”, “Societate”, “Sport”, “Viaţa internaţională”, “Actualitate”, la care se adaugă paginile cu apariţie periodică, de obicei săptămânală, cum sunt “Cultură”, “Spectacole”, “Pagina a 6-a pentru ziua a 7-a”, care apar în ziarul de sîmbătă; rubrici permanente: “Ştirile zilei”, “Extemporalul de sâmbătă”, “Punctul pe i”, “La zi”, “Horoscop”, “Caleidoscop”; fireşte, vom nota şi aici “locul fix” al articolului de fond de pe prima pagină, plasat în “frontul paginii” (imediat sub titlul ziarului). Este important să observăm, la “Adevărul”, permanenţa rubricilor de ştiri “la zi”, în prima pagină (pe contrafond – “ultima coloană”) şi pe ultima pagină (când nu este ocupată de publicitate), tot pe contrafond; există rubrici de ştiri, pe o coloană, şi “în paginile tematice”, despre fapte, opinii din domeniul respectiv. Diferenţierea între cotidianele în discuţie – dar şi în cazul altora (“Evenimentul zilei”, “Naţional”, “Libertatea”, “Cotidianul”, “Curierul naţional” şi celelalte) – se obţine, cum arătam, prin particularitatea stilului (casei) şi, mai ales, prin: ierarhizarea faptelor/evenimentelor, interpretarea şi punerea lor în pagină.

- “Jurnalul

naţional”

cuprinde

paginile:

“La

zi”,

“Adevăruri

scandaloase”,

Concomitent cu structurarea tematică, aproape în fiecare pagină există “rubrici permanente”. Pot fi rubrici de ştiri complementare tematicii/domeniului comentat în pagină, pot fi şi “rubrici de autor”, “tabletă” sau “comentariul zilei”, în care prevalent este stilul personal; dar şi rubrici ca “la închiderea ediţiei”, “ultima oră” (evenimente/fapte/opinii de interes general; şi “flash”, “flick- flack”… Unele rubrici sunt comune mai multor ziare: “horoscop”, “meteo”, “curs valutar”, despre care se mai spune că reprezintă obsesiile zilnice (“soarta”, “vremurile”, “coşul zilnic”).

“Pagina întîi” este considerată oglinda comunicaţională a ziarului. În şedinţele de machetă, din dimineaţa zilei de apariţie, pagina întîi se discută separat, de obicei în finalul întâlnirii (ex. “Adevărul”). Şi este normal să fie aşa, de vreme ce ea exprimă tensiunile zilei, dar şi maxima tensiune profesională: faptele, evenimentele, opiniile considerate cele mai importante, din punctul de vedere al echipei redacţionale; titrarea sugestivă, expresivă, cu puternic impact la public; scriitura fluentă, concisă, exactă; un mesaj clar, coerent; imaginile care să completeze sau care să fie, prin ele însele, evenimente definitorii pentru intenţia informaţională a zilei respective. În funcţie de opţiunea redacţională (orientare, stil, “punere în pagină” etc.), pagina întîi poate fi:

- predominant comentativă-informativă (ex. “Adevărul”, “România liberă”); - predominant infomativă-comentativă (ex. “Evenimentul zilei”, “Naţional”);

34

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

- pagina vitrină (ex. “Jurnalul naţional”, “Libertatea”; pagina vitrină tipică, practic fără nici un text informativ sau comentativ este a săptămânalului “Formula AS”, cu o fotografie de mari dimensiuni, însoţită de titluri şi imagini care trimit la paginile şi textele din interiorul revistei).

Chiar şi o privire comparativă superficială ne permite să constatăm cum fiecare ziar propune “o zi informaţională” proprie: “aceeaşi zi este o altă zi”, din punct de vedere publicistic. Şi nu poate fi altfel, atâta timp cât libertatea de exprimare este (aproape) neîngrădită, iar ziariştii sunt oameni ai conştiinţei libere. Din punctul de vedere comunicaţional (ziaristic), diversitatea comentativă şi stilistică este un mare beneficiu profesional şi moral, cum şi marea şansă este a identificării şi publicării adevărului ziaristic (29 . În ultimă analiză, pluralismul comunicaţional este un semn al democratizării reale a gândirii (al democraţiei participative); un semn al modernităţii şi post- modernităţii, stimulat în substanţă de societatea informaţională.

(29 Vezi pct.6, despre “adevărul ziaristic” (adevărul faptului), despre informaţie/ştire şi criteriile adevărului (precizări sugestive şi în Rezoluţia 1003/1993, pctele 4-5).

O apreciere de ordin cantitativ este necesară. Ziarul, în general (pagina întâi pregnant) a suportat, în ultimul secol, influenţele şi presiunile (alternative) ale presei audio-vizuale; a celei vizuale (televiziunea), în special. Drept urmare, ziarele au căutat soluţii de vizualizare, recurgând, mai ales, la puterea de atracţie a titlurilor şi imaginilor. S-au conturat anumite reguli de elaborare a ziarului; atenţia firească a fost acordată paginii întâi, ca pagina de prim contact cu cititorii. S-a stabilit, astfel, o anumită proporţie între titluri-texte-imagini, în care repartizarea spaţiului imprimat (“lumina paginii”) să se facă astfel: - cel puţin 50% să fie ocupat de titluri şi imagini; - de dorit ar fi ca spaţiul menţionat să ajungă până la 70-75%, astfel încât cititorul să fie atras “de oferta evenimenţială” şi de forma (grafica) în care aceasta este prezentată. Întâlnim o asemenea proporţionalizare şi în presa noastră, la publicaţiile clasificate aici informatic-comentative (“Evenimentul zilei” – care se declară “cotidian de informaţie”, dar este şi comentativ în bună măsură, “Naţional” etc.).

Un semnal oarecum surprinzător ne transmit cotidianele “Adevărul” şi “România liberă” (serie nouă). Pagina întâi a acestora este dominată de texte (ştiri, comentarii, opinii), în proporţie de (aproximativ) 60-70%. Titlurile şi imaginile sprijină textul; utilizarea negativelor, rasterelor şi a culorii (policromie) subliniază intenţia informaţională. Ziarele menţionate au succes, “de vină” părând a fi nu numai prestigiul de marcă şi profesionalitatea “echipei”, ci şi “comportamentul cititorilor”. Se pare că cititorului îi convine mai mult să aibă, pe prima pagină, nu numai titluri, imagini şi scurte trimiteri “în interior”; cititorul vrea şi titluri şi imagini, dar şi texte (ştiri, comentarii, note) în aceeaşi pagină; astfel, prima pagină tinde să devină o sinteză a întregului ziar; de pe pagina întâi să nu lipsească tot ce este mai important şi mai actual, în aria informaţională a zilei de referinţă. Texte concise, lizibile, cu interpretări şi mesaje accesibile, culese cu un corp de literă mai mare (corp 10; 12), cu supratitluri, titluri şi subtitluri care să sporească sensul şi conţinutul informaţiilor, comentariilor, sintezelor. Constatarea apare ca neaşteptată, în contextul ofensivei totale a presei televizate. Totuşi, cititorul de ziar rămâne fidel “informaţiei fixate” pe hârtie, care-i rămâne la

35

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

îndemână mult mai mult timp decât o imagine televizată (în cazul jurnalelor TV, o ştire nu depăşeşte 30- 60 de secunde, timp în care vezi şi afli, dar este dificil să revezi şi să reanalizezi informaţia transmisă (înregistrarea pe casetă proprie nu constituie un fapt obişnuit). Credem că nu exagerăm, când apreciem a fi o soluţie profesională modalitatea în care concep cele două cotidiene pagina întâi. În fapt, cititorul poate vizualiza (“viziona?”) imaginea zilei, inclusiv conţinutul şi sensul faptelor, evenimentelor, aşa cum au fost gândite şi “transmise” de echipa redacţională şi tehnică. Pagina întâi poate fi asemănată, păstrând diferenţele specifice, cu un ecran evenimenţial, rămas pe stop cadru. Să fie asta soluţia pentru marile cotidiene comentativ-informative? Noi credem că da.

Să notăm în concluzia acestui subcapitol: structurarea ziarului, machetarea şi distribuirea pe pagini şi rubrici a textelor, titlurilor şi imaginilor – cu atenţie deosebită pentru pagina întâi – constituie o secţiune decisivă a proiectului comunicaţional; a viabilităţii şi succesului ziarului proiectat şi realizat.

REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A MACHETEI

Presa asistată de ordinator (PAO) a schimbat în mare măsură ideea de machetă, în sensul cunoscut până de curând. “Desenarea” riguroasă a coloanelor, chenarelor, formatele, litera de text şi titlu, calibrarea şi “zincarea” fotografiilor, traseul de la paginare, la calandru, la stereotipie şi la rotativă, utilizarea ludlowului, pentru culegerea titlurilor, culegerea la linotip, în sfârşit, recursul la plumbul topit, pentru tot ce însemna literă culeasă, au devenit, în mai puţin de zece ani, date de istorie. Linotip, şif, culegar (vingalac), “casele” de litere, “peria”, şpaltul, tipar înalt, tipar adânc (tivdrug), probar de litere, au ieşit practic din vorbirea şi practica secretarială obişnuită. Un vocabular nou se impune: printare (în loc de şpalt), procesare (în loc de machetare), “punere în pagină”, font de literă (în loc de probar), bold (în loc de aldin), scanare, programe de paginare – Page Maker, Quark x Press sau Photoshop (pentru fotografii) etc., etc. Schimbările tehnologice au schimbat, firesc, datele profesiei, cum şi viteza şi mobilitatea compartimentului care asigură prezentarea ziarului – secretariatul de redacţie.

Comparaţii istorice

Întrucât presa electronică lucrează şi în inci, putem stabili relaţia (de mărime) dintre quadrati

(□), centrimetri şi inci. Cum se ştie, un inci (inch) măsoară 2,54 cm tipografice. Un punct tipografic are 0,376 mm. Astfel că: 1□

18,04 mm. (Un cicero = 12 puncte tipografice ≈ 4,5 mm). O coloană de ziar

americană “clasică” măsoară 2 1 / 16 inci (inches). La ora de faţă, se lucrează în milimetri şi centrimetri. N.B. – Precizările tehnice de mai sus sunt strict formale. Singura lor menire este de a înlesni comparaţia istorică în domeniu; în cazul de faţă, de a ne ajuta să comparăm trecutul grafic şi tipografic – de la quadraţi şi plumb – cu prezentul – centrimetri (sau inci), “creionul” electronic. Comparaţia surprinde, desigur, schimbarea totală a operaţiunilor de culegere, machetare şi imprimare, dar şi anumite prelucrări: formatul textelor, chiar familii şi caractere de litere (ex. antiqua), regulile titrării etc.

4 cicero

textelor, chiar familii şi caractere de litere (ex. antiqua), regulile titrării etc. 4 cicero 48 puncte
textelor, chiar familii şi caractere de litere (ex. antiqua), regulile titrării etc. 4 cicero 48 puncte

48 puncte tipografice

textelor, chiar familii şi caractere de litere (ex. antiqua), regulile titrării etc. 4 cicero 48 puncte

1

şi

18

puncte

36

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

În noul context, machetarea manuală nu mai constituie regula. Macheta se poate realiza (şi se realizează) efectiv pe calculator. Esenţial este ca noile performanţe tehnologice să fie implicate în sporirea capacităţii de percepere şi asimilare a mesajului publicat. Dar, trebuie să fim de acord, mesajul nu poate fi, în nici un caz, tehnologic; el va purta continuu pecetea subiectivă a comunicatorului/redactorului. Astfel că, în structurarea machetei, apar elemente informaţionale ce urmează să fie atent “prelucrate” de personalul de specialitate. Ne vom opri, în cele ce urmează la:

- calibrarea şi cotarea textelor

- calibrarea şi cotarea titlurilor

- calibrarea şi cotarea fotografiilor

- familii, caractere, tipuri şi corpuri de literă

- culoarea.

Calibrarea şi cotarea textelor

Calibrarea, în sens general, se referă la dimensiunile textului; în sens restrâns, impus de machetare/tehnoredactare, înseamnă stabilirea lungimii (nr. de rânduri/pagini) şi raportul cu caracterul, corpul şi tipul de literă utilizate; cotarea textului este o operaţiune succesivă calibrajului şi stabileşte traseul textului, de la manuscris la “atelierul tipografic”. Louis Guery notează, însă, că operaţiunile de calibrare şi cotare pot fi simultane sau, în unele cazuri, cotarea poate corecta o calibrare nesatisfăcătoare. În rezumat, calibrarea şi cotarea textului privesc: dimensiunea exactă a textului (nr. de rânduri, nr. de semne pe rând), caracterul, corpul şi tipul de literă, sublinierile în text, eventuale inserţii de imagini, opinii, date sau expresii sugestive )”decupate” din textul în lucru). Cotarea şi calibrarea textelor nu sunt, deci, operaţiuni mecanice; fac parte din “stilul casei”, din stilul de comunicare al ziarului.

Calibrarea şi cotarea titlurilor

Titlurile constituie atu-ul vizual caracteristic ziarului modern. Ele accentuează dimensiunea frapantă a presei scrise. Cu precădere, cotidianele populare mizează pe puterea de impact a titlurilor şi, nu de puţine ori, în “manşeta” sau frontul paginii întâlnim titluri cu literă de afiş (tip banner- “flamură”). Ca să nu mai vorbim de tabloide, care mizează pe puterea de senzaţionalizare a titlurilor; adesea, pe prima pagină se publică doar un titlu de senzaţie şi o fotografie (tot de senzaţie). Am dat exemplul cu “Sărut”-ul prinţesei Diana, dar fotografii asemănătoare au apărut şi cu prinţul Charles şi Camilla Parker, sau David Beckam şi Victoria Adams. Procedeele neortodoxe ale tabloidelor le clasează, (în Anglia, spre exemplu) în aria presei de scandal (“Jelow press”), ceea ce nu le împiedică să atingă tiraje de milioane de exemplare.

37

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

“Titlurile sunt creaţia jurnalismului popular. Scopul ziarului popular este să reţină atenţia cititorului, să-i stimuleze interesul şi să-i dea posibilitatea să vadă dintr-o privire ce este mai

semnificativ în ştirile zilei. Aceasta se obţine prin folosirea generoasă a titlurilor. Dar se poate face

şi abuz de titluri şi, în special, de <<banner>>. Titlurile pot fi cât se poate de senzaţionale şi de

ţipătoare, dar nu este permis ca ele să deformeze ştirile, numai de dragul efectelor senzaţionale (…)

O anumită propoziţie de exagerare este justificată, chiar necesară, dar exagerarea nu înseamnă

falsificare. Lupa nu este identică cu oglinda strâmbă.” – R.D. Blumenfeld.

Scrierea titlului: - să fie concis, expresiv şi exact; şi să conţină o informaţie (regulă necesară

în special în cazul ziarelor de mare tiraj (“populare”)). Aceasta nu înseamnă că nu pot fi (şi sunt)

formulate titluri eliptice, aluzive, metaforice. Într-un sens mai cuprinzător, “titlul este o descoperire” (C. Panstovski), “titlul important face ca ştirea să fie importantă” (replică în filmul “Cetăţeanul Kane”). Importanţa şi dificultatea titrării este exemplificată de iniţiativa unor mari ziare

populare, în special americane, de a avea un ziarist angajat pentru a crea titluri pentru textele la zi.

În alt plan, Ernest Hemningway nota: “Întocmesc o listă de titluri posibile, după ce termin un roman

sau o poveste. Uneori numărul lor ajunge la o sută. Apoi încep să tai din ele. Se întâmplă să le tai şi pe toate” (“Presa noastră”, nr.11/1060). Căutările marelui scriitor au fost răsplătite de titluri memorabile: “Bătrânul şi marea”, “Adio, arme”, “Pentru cine bat clopotele”, titluri de-o limpezime apolinică. Dar titlurile ţin seama nu numai de evoluţiile aperceptive sau lingvistice, ci şi de contextele (şi efectele) psihologice (de “cuvintele recurente”, “obsesive”, ale momentului). Leon Leviţki, anglist de autoritate, observa cum, în perioada renaşterii engleze, un “inventar” al titlurilor date lucrărilor beletristice indică o mare frecvenţă a cuvintelor “răzbunare”, “oglindă”, “şcoală”, “anatomie”… Cuvântul răzbunare apare cu o mai mare frecvenţă în primul deceniu al secolului XVII (1601-1610), când apăruse şi “o teorie a răzbunării”, temă regăsită semnificativ în dramaturgia shakespeariană (“Hamlet”. “Richard al III-lea” ş.col.). Continuând în aria artistică, să urmărim felul sugestiv, de mare plasticitate, prin care criticul de film D.I. Suchiann, aprecia titlul unui film: “Titlul unei poveşti are, ba mai mult, trebuie neapărat, obligatoriu, să aibă un caracter de vrajă, de miracol. Căci în titlu trebuie cuprinsă întreaga poveste, plus povestea aceea nr.2, adică tot ceea ce povestea nr.1 ne lăsa doar să presupunem. Filmul tras de Andrei Blaier din romanul lui Zaharia Stancu nu are un titlu, ci două: Prin cenuşa imperiului şi Jocul cu moartea. Era nevoie de amândouă, căci este vorba aici de două feluri de a muri, de două moduri în care moartea se arată în gândurile şi faptele oamenilor” (“România literară” din 11 februarie 1976). Titlurile artistice respectă, în general, regula conciziei şi expresivităţii, mai puţin pe aceea a exactităţii, opera artistică vizând şi “insondabilul”, inefabilul, “jocul” sugestiilor şi intenţiilor, al simţirilor şi presimţirilor. În privinţa artistică, există şi excepţii, când este vorba de creaţia artistică. De pildă, în anii ’70 apăruse moda titlurilor lungi, cum este cel dat de Gabriel Garcia Marquez, premiul Nobel pentru literatură, uneia dintre nuvelele sale: “Fantastica şi trista poveste a candidei

Erendira şi a nesăbuitei sale bunici”.

38

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

În presă, în cea cotidiană cu deosebire, regula expresivităţii, conciziei şi clarităţii trebuie respectată. Mai ales, concizia şi claritatea. Ca detaliu amuzant, reamintim titlul dat de o publicaţie germană relativ la încercarea de asasinare a unui prinţ negru din Haiti. Titlul arăta astfel:

HOTTENTOTENPOTENTATENTOTENATENTAT (un singur cuvânt, din 33 de litere)

Presa modernă nu exclude nici titlurile lungi nici găselniţa (“trouvaille”) de efect comunicaţional sigur; “Adevărul” de miercuri, 7 martie 2001, titrează pe pagina întîi, în frontul paginii: “Hoţii de maşini au mai furat 15 autoturisme în noaptea când primul ministru le declara război” (la care să adăugăm subtitlul: “Reţele de hoţi proliferează cu complicitatea Poliţiei şi Justiţiei”). O frază amplă (titlul) şi o propoziţie dezvoltată (subtitlul) ne prezintă o informaţie

completă, astfel încât cititorul să ştie exact despre fenomen şi comportamentul infracţional, într-un moment al acţiunilor guvernamentale împotriva crimei organizate. Regula, însă, este a conciziei şi exactităţii; când este vorba de presa cotidiană, tehnica acestui fel de titrare devine prevalentă. Două exemple:

a) Într-un concurs ad-hoc, într-o redacţie de cotidian, s-a făcut un concurs de titluri. Tema:

- Cuvântul cel mai adecvat pentru definirea evoluţiei contemporane (politic, ştiinţific, d.p.d.v al mentalităţilor şi ale limbajului etc.). S-au propus mai multe cuvinte definitorii (să notăm că suntem la începutul anilor ’70): “informatică”, “ecran”, “convergenţă”, “cuantă”, “antagonism”, dar şi “antimaterie”, “antieron”, “antimemorii”, “anticolonialism”, “antiştar”. Surpriza a constituit-o alegerea nu a unui cuvânt, ci a unui prefix. A fost ales prefixul “anti”, dominant în acele momente de început ale unor transformări radicale, care aveau să culmineze cu distribuţia totalitarismului (în plan socio-politic), dar şi cu acceptarea crizei raţionalismului scientist, odată cu asumarea concluziilor fizicii cuantice.

b) Expresia “calul fuge”… În loc de, spre exemplu: “Pe câmpia verde, sub razele lunii, un tretin superb se pierdea, în galop părelnic…” Atât textul, cât şi stilul pot fi exprimate concis, prin sintagma “calul fuge”, restul reveriei revenind cititorului.

Structurarea titlului: - părţile componente sunt: a) supratitlul; b) titlul; c) subtitlul. Pentru exemplificare, să luăm un titlul din “România liberă”:

Supratitlu

La o săptămână nu se ştie cine l-a ucis pe Saşa Disici