V.

RETORICA CONCEPTUALĂ A PRESEI TIPĂRITE

Obiective de referință:
1. Identificarea principiilor de elaborare a programului maximal și minimal
2. Stabilirea legăturii între programele maximale și programele minimale ale producţiilor
redacţionale
3. Evaluara discursului integral din presa națională

Programe ale producţiilor redacţionale

Cei care dau viaţă publicaţiilor, adică gazetarii, şi instituţiile de presă, pe care aceştia le reprezintă şi în
cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea formează ceea ce se numeşte un „câmp jurnalistic”. Se poate spune,
cu alte cuvinte, că e vorba de „terenul” care permite manifestarea unei logici specifice impusă lumii
jurnalistice prin intermediul constrângerilor şi al supravegherii, pe care oamenii de presă o exercită unii
asupra altora şi pe a căror respectare se bazează reputaţia lor profesională. Acest „câmp” rămâne permanent
supus influenţelor exercitate de piaţa informaţională (structură, consistenţă, concurenţă) şi de cititori, mai
precis, de cota de audienţă.
Activitatea oricărei publicaţii, indiferent de regimul de periodicitate sub care apare, nu se desfăşoară la
întâmplare (aşa cum prea bine se poate observa) sub presiunea evenimentelor şi a sufocantului flux
informaţional. Faptul se datorează, pe de o parte, capacităţii de receptare selectivă, (pe care trebuie să o
posede orice ziar), a informaţiilor cu cel mai înalt grad de actualitate în acelaşi timp, cu o mare semnificaţie,
precum şi cu o deosebită putere de a stârni interesul cititorului, cerinţe puse în valoare de procedeele
specifice actului jurnalistic.
De aceea, de regulă, orice nouă apariţie a unei publicaţii, chiar în primul ei număr, conţine şi dezvăluirea
intenţiilor, a preocupărilor, a strategiei care stau la baza viitoarelor ediţii. Cu alte cuvinte, în semn de respect
faţă de potenţialii ei cititori şi ca un posibil argument în favoarea credibilităţii ei, publicaţia îşi divulgă, încă
de la început, obiectivele generale, de largă perspectivă, pe care intenţionează să le atingă de-a lungul
întregului ei demers publicistic. Aceste „obiective” se află expuse îi ceea ce se numeşte programul maximal
al publicaţiei şi devine cunoscut odată cu apariţia manifestului redacţional (articolul program). Activitatea
curentă a redacţiei, obiectivele ei imediate, de ordin tactic, urmărite număr de număr, însă vor fi şi ele
definite şi evidenţiate în programul minimal.
Programul maximal cuprinde, în general, scopurile şi obligaţiile profesionale ale publicaţiei. Cititorul
ia cunoştinţă de intenţiile publicistice, de ideile, care vor sta la baza activităţii redacţionale, de-a lungul
timpului, din „articolul-program”. „Aici sunt prezentate sintetic profilul şi obiectivele publicaţiei. Uneori
sunt enunţate şi modalităţile tactice folosite pentru aproprierea acestor obiective, modalităţi care vor face şi
obiectul achitării secretariale”. Aşa, de pildă, în articolul program al ziarului**.
 Programul minimal are, de fapt, două componente:
a) Prima este alcătuită din ceea ce îşi propune să înfăptuiască, de la o zi la alta, de la un interval de timp
de obicei, scurt, la altul, fiecare departament (secţie) al redacţiei şi, în cadrul lui, ceea ce jurnaliştii au de
gând să elaboreze pentru numărul proxim al publicaţiei;
b) A doua este, de fapt, sumarul la zi, care se stabileşte în cadrul şedinţei de sumar şi care ia, în mod
obişnuit, în discute tocmai produsul jurnalistic al departamentelor redacţionale.
Desigur, planificarea în presă trebuie privită cu destulă circumspecţie, ea fiind, de fapt, doar o măsură
de „igienă şi securitate profesională”, menită să echilibreze factorul imprevizibil, permanent existent în
câmpul jurnalistic, şi, de asemenea, să asigure coerenţa şi stabilitatea activităţii secretariale care se bazează
(mai ales când se întocmesc pre-sumarele) pe producţia publicistică deja realizată. Fără îndoială, a concepe
ziarul numai în funcţie de prevederile acestor proiecte înseamnă, a realiza un produs sub semnul
inactualităţii. Conceperea şi elaborarea unui ziar este întotdeauna un proces extrem de dinamic, aflat într-o
strânsă dependenţă cu tot ceea ce se întâmplă, cu evenimentele care se succed, cu faptele care se derulează
la un moment dat în societate. De fapt, planificarea în cazul activităţii jurnalistice are trăsături, cu adevărat
specifice, determinate de:
a) profilul publicaţiilor,
b) de aria lor de răspândire şi de acţiune,
c) de periodicitate,
d) de numărul de pagini,
e) de structura tematică,
j) de formatul lor,
g) de ceea ce se numeşte „stilul casei”.
Planificarea (pe anotimpuri).
În presă s-a dovedit că planificarea reduce incertitudinea activităţii curente de concepere a publicaţiilor
şi contribuie la asigurarea continuităţii şi coerenţei procesului de editare. Planificarea înseamnă o ierarhizare
a realităţii, în sfere de interes, în conformitate cu scopurile şi criteriile unor instituţii, în aşa fel încât echipele
jurnalistice să poată şti dinainte unde să se deplaseze, pentru cât timp, cu ce proiecţie tematică şi cu ce
obiective. Astfel înarmate, echipele de jurnalişti îşi realizează misiunea cu mai multă eficienţă, se întorc la
timp în redacţii şi pot procesa materialul acumulat fără a perturba orarul de producţie al publicaţiei.
Există, totuşi, atunci când ne referim, în special, la programul minimal al departamentelor redacţionale,
un gen de diagramă-tip care, de regulă, ar trebui respectată. La baza unei astfel de diagrame stau câteva
principii, între care:
1. cel al cuprinderii teritoriale. îndeosebi, în cazul publicaţiilor destinate ariei naţionale, fiecare
departament trebuie să urmărească, prin articolele pe care le produce, acoperirea tuturor zonelor unde se
difuzează ziarul. O asemenea preocupare are influenţe semnificative asupra gradului de audiență ai
publicaţiei şi, de asemenea, asupra relaţiei de tip feed-back cu cititorii.
2. cel al varietăţii tematice. Diversitate tematică înseamnă, pluralitate informaţională şi în consecinţă,
atractivitate sporită pentru public.
3. cel al diversificării modalităţilor de expresie adică a genurilor publicistice. Se asigură, pe această
cale, dinamismul absolut necesar unui ziar, mai ales, dinamism atent urmărit şi dozat de către echipele de
„scoatere” a publicaţiilor, ceea ce contribuie şi la creşterea cotei de interes pentru cititori.
4. cel al ponderii tematice. În economia ziarului, în funcţie de structura sa tematică, stabilită iniţial, un
anumit grup de teme are preponderenţă (de exemplu, cele economice sau sociale etc.)
5. cel al problemelor prioritare. În cadrul fiecărui grup tematic, subiectele sunt ierarhizate plecând de
la importanţa şi oportunitatea tratării lor în contextul problematicii momentului.
6. cel al frecvenţei apariţiei unor producţii jurnalistice legate de problematica prioritară (insistenţa
exagerată asupra unor teme poate duce la banalizarea lor).
7. cel al diversităţii semnăturilor. Se urmăreşte ca în fiecare număr de ziar să existe cât mai mulţi autori,
ceea ce asigură varietatea stilistică cerută, de obicei, de publicaţiile dinamice şi interesante.
8. cel al raportului dintre semnăturile personalului redacţional si cele ale colaboratorilor externi.
Balanţa trebuie să se încline în favoarea jurnaliştilor-titulari, adică angajaţi ai publicaţiei respective.
9. cel al respectării datelor, zilelor şi locurilor de apariţie a rubricilor fixe.
Apar şi situaţii când, dincolo de activitatea curentă a publicaţiilor, sunt temeiuri pentru a fi concepute
unele acţiuni speciale de presă (de pildă, o campanie electorală). în asemenea cazuri, este pusă la punct (de
unul sau mai multe departamente ale ziarului) o strategie proprie campaniei respective, stabilindu-se şi
direcţiile principale de acţiune precum şi forţele redacţionale ce vor fi antrenate.

Structura discursului integral şi natura demersului

Scopul oricărui cotidian aflat în procesul de sinteză de concepere şi elaborare este mai, finalizarea unui
demers publicistic destinat satisfacerii nevoii de informaţie a potenţialului cititor şi, apoi, apariţia ziarului
la o anumită oră, mereu aceeaşi, pentru a putea ajunge la cetăţean. Atingerea unui asemenea scop nu se
poate realiza decât printr-o convergenţă a activităţilor jurnaliştilor, în fond, etape distincte aflate într-o
succesiune logică, obiective cu tempo-uri şi perioade de timp proprii de execuţie, care, împreună luate,
formează marea sinteză sau discursul integral. Discursul integral care îl reprezintă ziarul, în forma sa finală
se compune din:
1. Discursul redacţional: Reprezintă suma activităţilor generate şi impuse de „câmpul jurnalistic”,
specific fiecărei instituţii de presă şi include, în esenţă, preocupările şi eforturile care încep cu ceea ce putem
numi „descoperirea” fondului informaţional (identificarea masivului informaţional potenţial); continuă cu
selectarea evenimentului; cu documentarea; cu alegerea detaliilor care marchează originalitatea,
individualitatea, importanţa sau semnificaţia evenimentului; cu ierarhizarea acestora şi finalizează cu
realizarea produsului jurnalistic. Discursul redacţional este influenţat de interesul cititorului pentru anumite
evenimente, care se consideră a fi în raport invers proporţional cu distanţa psihologică între locul unde s-a
petrecut evenimentul şi publicul respectivei ştiri. Acesta mai este influenţat şi de gradul de emotivitate a
publicului.
2. Discursul secretarial, care are un statut dublu: tehnic şi jurnalistic, ambivalenţă, ce impune
instaurarea unei creativităţi mediatice aparte, în departamentul de secretariat de redacţie, cu trăsături
puternic particularizate de la o publicaţie la alta. DS are, în principal, menirea de a ordona manuscrisele şi
stocul de ilustraţii (rezerva iconografică a redacţiei), mai întâi, în cadrul fiecărei pagini în parte a publicaţiei
şi, apoi, prin extinderea procesului la tot spaţiul publicistic al acesteia. Criteriile care se aplică pentru
punerea în mişcare a „discursului secretarial” sunt o expresie, pe de o parte, a politicii editoriale, care se
înfăptuieşte prin acţionarea unor tehnici integratoare specifice, iar, pe de altă parte, emană din „strategia”
de moment pentru care editorii unei publicaţii au optat, potrivit „sumarului” stabilit, de pildă, pentru numărul
la zi al unui cotidian.
3. Discursul tipografic. În acest caz, precumpănitoare este preocuparea tehnică, rolul factorilor
redacţionali (în principal, al celor din compartimentul de secretariat) fiind legat de păstrarea lizibilităţii
publicaţiei, raportul între alb-negru şi culoare, precum şi claritatea nuanţelor şi detaliilor fotografice.
Tipografia obţine „bunul de tipar” din partea secretarului de redacţie numai după ce această sumă de condiţii
este realizată de exemplarele de probă ale publicaţiei.
4. Sinteza care cuprinde strategia instituţiilor de presă în domeniul marketingului. Am putea vorbi chiar
de discursul comercial şi, totodată, promoţional al publicaţiei. Se referă la preocuparea legată de difuzarea
publicaţiilor, vânzarea lor, recuperarea cheltuielilor şi a retururilor (adică a publicaţiilor nevândute). Lor Ii
se adaugă eforturile depuse pentru obţinerea contractelor de publicitate, organizarea de către personalul
specializat al publicaţiei a propriei publicităţi, sporirea numărului de abonamente şi, de asemenea, grija
pentru aprovizionarea cu cele necesare desfăşurării activităţii redacţionale, precum şi pentru rezolvarea
problemelor de dotare şi modernizare a întreprinderilor de presă.
O ultimă observaţie. Succesiunea celor 4 („sinteze” sau „discursuri”) se realizează numai în ordinea
prezentată. O notă aparte o face „ultima" care este oarecum independentă, menirea ei fiind de a menţine
condiţiile materiale desfăşurării procesului publicistic şi, apoi, a convertirii lui în structurile grafice specifice
unei publicaţii. Ritmul succesiunii „celor 4” diferă, însă, fiind mai alert în cazul unui cotidian şi, mai relaxat,
mai lent, când e vorba de un lunar sau o altă publicaţie cu o periodicitate diferită.
Fiecărei publicaţii periodice îi este caracteristic un anumit conţinut şi o anumită prezentare a textelor, a
titlurilor şi a ilustraţiilor. „Raţia zilnică” de informaţii este alcătuită din ştiri, articole cu structură publicistică
diferită (comentarii, interviuri, anchete, cronici etc.) cărora li se alătură varietatea fondului ilustrativ (iconic)
format, la rândul lui, dintr-o mare diversitate de fotografii, grafice, desene, scheme, caricaturi, toate având
o mare capacitate de „vizualizare” – toate acestea sunt expresia activităţii creatoare a echipelor redacţionale.
Presa scrisă, în general, este un discurs. Expresia primară şi adeseori cea mai importantă a acestui discurs
este textul jurnalistic, caracterizat printr-o anumită figura retorică purtătoare a mesajului. Textul jurnalistic
include totalitatea demersurilor jurnalistice care se regăsesc în paginile unei publicaţii, fie sub formă
narativă, fie sub formă iconografică, fie sub o formă mixtă.
Se cuprind aici:
a) textul scris, care este conceput ca un discurs autonom,
b) titrajul,
c) iconografia,
d) notele însoţitoare etc.
Expresia cea mai cunoscută a textului jurnalistic este articolul de presă. Într-un anume fel, articolul de
presă se confundă cu textul jurnalistic. Numim în general articol orice structură narativă cu o intenţie
anumită, care posedă o logică internă, o bază documentară, o finalitate jurnalistică, o valoare stilistică etc.
Demersul jurnalistic în presa scrisă are câteva note specifice, în raport cu alte categorii de texte, care
stau la baza retoricii textuale. Iată unele dintre acestea:
1. este destinată unui public cât mai larg;
2. are caracter de noutate;
3. are valoare sau semnificaţie socială;
4. este accesibilă graţie limbajului simplu în care este expusă;
4. asigură relaţia de proximitate (spaţială şi temporală);
5. îmbină forma textuală cu cea iconografică;
6. se compune, din punct de vedere formal, din cel puţin două elemente: textul propriu-zis ( fie în
formă scrisă sau iconografică) şi titrajul – adaosuri redacţionale menite a face textul mai lizibil sau a-1
semnaliza în diverse scopuri: şapourile, grafica, notele explicative (legende ale iconografiei, note de
subsol etc.), trimiteri şi altele;
7. este de două tipuri: informativă şi apreciativă, acestea, la rândul lor, fiind de diferite genuri şi specii;
8. este întotdeauna semnat de autor. Articolele de presă sunt nu numai semnate, dar ele sunt, uneori,
plasate editorial, de o manieră în care semnătura devine mai importantă decât conţinutul propriu-zis al
textului. Semnătura este un gest de afirmare a proprietăţii intelectuale şi un gest de responsabilitate. Pe de
altă parte, faptul ca atare poartă o puternică încărcătură simbolică şi comercială. Semnătura personalizează
textele, le oferă autonomie, credibilitate. Semnătura reprezintă autorul.
 Sunt publicaţii care nu folosesc semnăturile autorilor în paginile editate. Aceasta înseamnă, pe de o
parte, că redacţia îşi asumă cvasi-integral conţinutul acestora, iar pe de alta, că redactarea este un gest
colectiv al redacţiei. Aceste cazuri sunt însă rare. Mai frecvent întâlnite sunt cazurile unor articole
specializate nesemnate, de obicei, articolele de fond sau editorialele, unele note redacţionale etc. Este o
practică la limita dintre licit şi ilicit, în multe cazuri. Chiar şi atunci când apar nesemnate, responsabilitatea
morală şi juridică a autorilor nu este anulată, dar ea este împărţită cu editorul.
Aşadar, un demers jurnalistic este, prin urmare, în sensul său consacrat, un text scris în vederea editării
sale într-o publicaţie periodică, care are un scop clar, un început şi un sfârşit, cu o importantă retorică
specială şi o schemă de redactare, în raport cu natura textului.
Diversificarea conţinutului presei este, înainte de toate, o cerinţă legată de însăşi existenţa ei. Raţiunea
întregului demers publicistic e generată de eforturile de a concorda cu/şi de a răspunde căutărilor şi
intereselor informaţionale ale cititorilor. Din acest punct de vedere părerile sunt împărţite, şi ale
specialiştilor, şi ale publicului larg. Aşa se explică faptul că, din perspectiva lor tematică, mijloacele de
comunicare pot fi împărţite în cele dedicate conţinutului de prost gust (de regulă publicaţiile cu mare
audienţe, preocupate, îndeosebi, de senzaţionalul ieftin, de violenţă, pornografic, sex etc.) şi care
contribuie la pervertirea gustului public, la apariţia manifestărilor de violenţă şi la gravele derapaje
murale. Sunt, apoi, publicaţiile care practică o politica editorială bazată pe un conţinut neutru (cele în care
predomină ştirile utilitare, revistele de specialitate, cele care se ocupă de dezbaterea unor probleme de
morală etc.). Şi în sfârşii, ultima categorie e a celor dedicate conţinutului elevat: discuţii culturale pe teme
sofisticate, diverse comentarii şi dezbateri politice şi altele din aceeaşi familie de preocupări. Totul se face
într-un limbaj pretenţios, reclamând din partea cititorilor un nivel de informaţie şi de pregătire generală şi
cultural-artistică deosebit.

Bibliografie recomandată:
1. Randall David. Jurnalistul universal. Ed. II. Iași:Polirom, 2007. 360 p. ISBN: 978 -973-46-0551
2. Popa Dorin. Mass media, astăzi. Iaşi, 2002.