Sunteți pe pagina 1din 66

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE JURNALISM ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Disciplina: GENURILE PRESEI SCRISE

Anul de studiu: anul 2, IDD

Cadru didactic: Asist. Univ. Drd. Mădălina Bălăşescu

Descrierea disciplinei şi stabilirea obiectivelor generale ale cursului

Disciplina „Genurile presei scrise” reprezintă un reper teoretic şi practic


fundamental pentru studenţii în jurnalism, deoarece furnizează atât un sistem de
cunoştinţe, cât şi instrumente practice referitoare la procedurile şi normele
redacţionale specifice genurilor jurnalistice .
Ca obiective generale, cursul îşi propune să prezinte: a) noţiunile şi conceptele
fundamentale ale jurnalismului de informare; b) tehnicile specifice de elaborare a
diferitelor texte jurnalistice (ştirea, relatarea, interviul, portretul, reportajul, ancheta);
c) contextul specific al organizaţiei de presă (condiţiile de producere a textului
jurnalistic); d) cadrul de referinţă profesional fundamental.
Ca obiective specifice, cursul îşi propune: a) consolidarea cunoştinţelor
dobândite în anul 1 de studiu la disciplinele complementare (Tehnici de Redactare); b)
dezvoltarea cadrului teoretic de referinţă referitor la normele, procedurile şi valorile
redacţionale specifice genurile de informare din presa scrisă; c) dezvoltarea abilităţilor
de redactare prin furnizarea de instrumente de lucru eficiente (principii şi tehnici de
redactare specifice).

Tematică Tutorate:

T1:
A. Specificul producţiei jurnalistice
B. Ştiri, relatări. « Acoperirea » pe domenii a evenimentelor.

T2: A Interviu
B. Portret

T3: A. Reportaj
B. Anchetă
TUTORAT 1: Specificul Producţiei Jurnalistice, Ştiri, Relatări

T1. A Specificul producţiei jurnalistice


2

Producţia de mesaje jurnalistice este o producţie mai specială: deşi presa este
considerată ca fiind o instanţă profesională şi instituţională care are o responsabilitate
publică (în „contractul” social pe care îl are cu societatea, presa livrează informaţie şi
divertisment), în realitate, orice instituţie de presă este o afacere cu informaţii şi
publicitate, destinată să aducă un profit. Pentru a face faţă uriaşei responsabilităţi
sociale pe care o implică producţia jurnalistică, dar şi pentru a supravieţui pe o piaţă
economică din ce în ce mai dură, jurnaliştii trebuie să creeze produse informative sau
de divertisment, în condiţii de producţie speciale, care implică o serie de elemente
specifice (C. MacDougal, 1982, p. 5).

Un prim element care influenţează producţia de mesaje jurnalistice îl


constituie atât presiunile şi constrângerile din interiorul publicaţiei, cât şi cele din
afara acesteia. În principal, constrângerile interne se referă la tipologia şi structura
ziarului, la dimensiunile organizaţiei de presă, la natura publicaţiei, la mijloacele
tehnice, etc. (tipar tradiţional, tipar offset, abonamente la agenţii de informaţii sau de
imagini, etc.), la pregătirea şi competenţele jurnaliştilor, etc. Presiunile interne care
pot influenţa producţia jurnalistică sunt, în principal: a) sindicatele, b) timpul; c)
starea permanentă de tensiune şi de conflict din interiorul organizaţiei de presă.
Presiunile externe care pot influenţa producţia de mesaje se referă în principal la: a)
fluxul informaţiilor: surse (agenţii, instituţii, persoane, grupuri, mass-media, etc.); b)
presiunile economice: preţul materiei prime, goana după publicitate, etc.; c) instituţiile
sociale, politice: iniţiative, scrisori, legi, prevederi legislative de constrângere, etc.; d)
audienţa: goana după comercial, concurenţa.

Un al doilea element care poate influenţa producţia de mesaje îl reprezintă


scopurile producţiei jurnalistice, în funcţie de care sunt gândite etapele de producţie:
culegerea, evaluarea, tratamentul şi transmiterea informaţiei.

Un al treilea element de care depinde modul în care arată mesajele jurnalistice,


indiferent de structura mesajelor este publicul. Importanţa publicului este cu atât mai
mare, cu cât concurenţa într-o anume piaţă este mai mare. Valoarea de “marfă” a
informaţiei depinde în mare măsură de public: cu cât mesajele se vând mai bine, cu
atât mai bună este “marfa” jurnalistică. Cu cât publicul este mai bine cunoscut, cu atât
departamentul de marketing al publicaţiei va avea mai puţine necunoscute. Dacă
publicaţia are succes, clienţii care vor dori să îşi facă publicitate vor fi mai numeroşi,
deci, şi publicitatea este în strânsă relaţie cu cunoaşterea publicului. Tot în funcţie de
public este dat şi stilul (formatul) publicaţiei. Cum cunoaştem publicul? În acest sens,
dorinţa jurnaliştilor este de regulă mare, deşi certitudinile sunt mici, în majoritatea
situaţiilor. O posibilitate foarte bună de a şti cui se adresează jurnaliştii este cea
ştiinţifică, prin metoda sondajelor de opinie, realizate de specialişti, care, cu ajutorul
unor formule exacte de lucru pot descrie cel mai bine care este structura publicului.
Totuşi, investigaţiile de acest tip sunt foarte costisitoare pentru orice întreprindere de
presă, de aceea, pentru a identifica măcar cu aproximaţie un potenţial profil al celor
cărora le sunt
destinate mesajele jurnalistice, apelul celor care participă la “compuerea” textelor se
face în primul rand la principii ale interesului general, date de bunul simţ comun şi
experienţă, bazate pe trei reguli principale ale interesului: proximitate, utilitate,
plăcere, care se presupune că se regăsesc în fondul comun de aşteptări. Pentru o
definiţie cât mai clară a ceea ce se numeşte de regulă “public-ţintă”, trebuie făcute
delimitări foarte clare între noţiunile de individ, grup (scopuri, interese comune),
3

public (profil potenţial), audienţă (consum efectiv) şi masă (dispersie geografică,


grupuri neomogene, consum individual).

În aceste condiţii instituţionale şi sociale, munca de reporter nu este una


uşoară. Pe lângă competenţele profesionale cuanificabile (abilităţi de redactare,
capacitate de sinteză, creativitate, etc. etc.), reporterul ar trebui să îndeplinească cât
mai multe atribute dintr-o lungă listă cerută în general de editorii şi managerii
publicaţiilor: inteligenţă, spirit de echipă, capacitate de comunicare, imaginaţie, nerv,
viteză, acurateţe, curaj, calităţi de organizator, perseverenţă, alertă mentală, onestitate,
punctualitate, spirit de observaţie, optimism, adaptabilitate, iniţiativă, umor, pasiune,
receptivitate, scepticism sănătos, capacitatea de a crea idei bune (Shakespeare a rămas
în memoria oamenilor pentru idei, nu pentru stil). De asemenea, reporterul trebui să
aibă un bun „background”, reprezentând toate cunoştinţele pe care le are reporterul în
mintea şi în arhiva sa personală, care îi vor permite să înţeleagă şi să interpreteze
faptele. Totuşi, nu există un profil unic al reporterului, aşa cum nu există un profil
socio-psihologic relevant, dar, în general, se ştie că cei mai performanţi jurnalişti sunt
cei extrem de curioşi şi cei care dau dovadă de o doză sănătoasă de scepticism. Nu în
ultimul rând, un reporter care doreşte succesul şi recunoaşterea profesională este cel
care dă dovadă de fler profesional (are „nas de ştiri”), reuşind să intuiască subiecte de
ştiri acolo unde ceilalţi nu văd decât fapte obişnuite, reprezentând prima calitate în
lista calificativelor. Dacă flerul se combină cu atitudinea permanentă de „adulmecare”
a subiectelor de ştire (a recunoaste informaţia cu potenţial interes pentru cititori, a găsi
neobişnuitul în tot ceea ce este banal, a recunoaşte importanţa unor fapte care derivă
din acelaşi subiect, a identifica posibilitatea unor ştiri din contextul unor fapte
particulare), atunci reporterul respectiv are un viitor profesional asigurat.

Exemplu: Deems Taylor, reporter, critic muzical la New York Times trebuia să scrie un articol
despre un spectacol de operă, amânat din cauza sinuciderii sopranei. Toate ziarele au relatat pe
prima pagină, mai puţin N.Y.T., deoarece Taylor lipsise de la eveniment. Întrebat de
redactorul-şef de ce a ratat ştirea, el a raspuns: “Well, there was no opera performance to write
about, so what else could I do but go home?”

Scriitura jurnalistică

Istoria presei a înregistrat în paginile sale mari nume ale literaturii universale
(Balzac, Zola, Sartre, Mauriac, Chateaubriand, etc.) şi invers. Se poate spune că există
o proximitate evidentă între scriitor şi jurnalist, care, deşi se pot bucura de acelaşi dar
al talentului, nu vor intra niciodată în aceeaşi categorie profesională. Chiar dacă şi
jurnalistul îşi poate permite să aibă “jocuri de stilou”, el nu se confundă cu actul de a
scrie, deşi este identificat cu aptitudinea de a scrie, indiferent de spaţiul mass-media în
care îşi desfaşoară activitatea. De asemenea, un scriitor care face jurnalism rămâne
doar un autor în ochii publicului.
Arta jurnalistului este de a face realitatea să existe. Stilul, amprenta personală
rezultă din arta de a povesti, de a lega dialogul, de a însufleţi personajele; pentru asta,
jurnalistul stă cu ochii aţintiţi în “ograda” marii literaturi.Din punct de vedere
jurnalistic, stilul echivalează cu talentul de a pune amprenta pe un moment al istoriei,
pe vocile şi pe imaginile care alcatuiesc acest moment. De aceea, se poate spune că
jurnalismul este o artă a comunicării. Din punct de vedere literar, stilul este autorul,
iar literatura este arta expresiei individuale.
Deosebirile între cele două modele de scriitură sunt remarcabile: pe de o parte,
textul jurnalistic: a) presupune o scriitură rapidă, în care responsabilitatea este
4

asumată atât la nivel individual, cât şi colectiv, b) este un produs de echipă, care are
anumite funcţii pe care trebuie să le îndeplinească; pe de altă parte, textul literar este:
a) rezultatul unei scriituri neconstrânse temporal sau stilistic, b) este o operă strict
individuală, în care responsabilitatea textului îi aparţine autorului, iar finalitatea
textului este însăşi producerea lui.
Textul jurnalistic este reuşit atunci când este citit. Acesta este scopul lui final.
De aceea, nu există text bine / prost scris, ci text care îşi atinge sau nu obiectivele.
Criteriile de apreciere ale acestui tip de text sunt următoarele: să convingă
necondiţionat prin credibilitate, să fie adaptat tipului de canal care îl difuzează, să
servească intereselor ziarului, să fie adecvat rubricii din care face parte, să fie scris în
stilul subiectului, să fie scris în stilul genului publicistic respectiv şi, nu în ultimul
rând, să conveargă cu scopul materialului (a informa, a explica, a povesti, a reacţiona,
a alarma, a sfatui, a emoţiona, a distra).
Angoasa scrisului este un element care face parte integrantă din culisele
scriiturii jurnalistice şi literare. Aceasta apare în momentul în care se schimbă
contextul (un nou context este semnul interesantului). Sub aparenţa angoasei se
ascund: dorinţa de a fi citit, apreciat, judecat. Cum se identifică angoasa: începe cu
pretextele de a nu scrie (zgomotul din stradă, vase de spălat, stiloul care nu scrie, etc.).
Poate fi redusă atunci când este recunoscută ca atare, iar cauzele îi sunt identificate
(de exemplu, o documentare insuficientă). Pentru depăşirea momentului critic este
recomandată o scurtă pauză, dar nu foarte mare. De cele mai multe ori, cel mai greu
de găsit este ‘atacul’. După găsirea acestuia, problemele se rezolvă în cele mai multe
cazuri. Micile strategii pentru a găsi începutul sunt simple, dar eficiente: a citi cu voce
tare şi a descoperi greşelile, a aplica tehnica mesajului esenţial, citatul sau anecdota
semnificativă-racordate la realitate, alegerea formulei de început pe teren, scrierea de-
a valma a ideilor care vin, urmând ca atacul să se contureze ulterior, sintetizarea
cuvintelor-cheie într-un mic plan, etc. Echivalentă cu tracul actorilor, angoasa este
unul din tabu-urile profesiei. Este normală, daca se iau în calcul termenii de creaţie,
inovaţie, responsabilitate. Angoasa jurnalistului este diferită de cea a scriitorului, iar
diferenţa rezultă din câmpul de constrângeri şi interese contradictorii. De regulă,
angoasa jurnalistului derivă din dependenţa jurnalistului de: cititor (trebuie să scrie
scurt, clar, interesant, viu, etc.), de sursele sale, de direcţia redacţiei (interese politice,
publicitare), de experţi, de propria capacitate de expresie, de lipsa aprecierii din partea
şefilor direcţi, de constrângerile de timp si spaţiu, etc.

Texte informative /vs./ texte de interpretare, texte de opinie

Una din legile de aur: a nu se amesteca informaţia cu comentariul. Confuzia


între aceste moduri de a gândi şi de a scrie duce la lipsa de credibilitate.
Este clar că informaţia şi comentariul nu pot fi categoric separate: orice fapt
prezentat (info) induce o idee (prin selecţie, formulare, prezentare); orice idee
personală rezultă din info.
De regulă, confuziile în înţelegerea mesajelor vin din comentariu, care, prin
diverse canale, corupe informaţia, facand-o sa-si piardă credibilitatea. De aceea,
opinia, judecata de valoare, aprecierea, deprecierea, sentimentul, emoţia, starea de
spirit nu trebuie să se regasească în textul info. Evitarea adjectivelor în calificarea
faptelor reduce riscurile.
Din punct de vedere structural, regula de aur este bariera fizică între informaţie
şi comentariu. Regula este respectată mai ales de mass-media anglo-saxonă, mai puţin
de cea latină. Formal, prin prezentare se poate face clar distincţia.
5

Informaţia:
o scop: educaţia (info tip serviciu public), factualul (ştire, flash, reportaj),
povestirea (reportaj), persoana (portret), dialogul (interviu), o cauză în dezbatere
(ancheta), explicaţia (vulgarizarea unor informaţii), pagina de actualitate de
dosar (documentul, marturia).
o lingvistic: substantiv + verb (indicativ).

Comentariul:
o este orice text care exprimă o opinie personală a jurnalistului, diferit de a raporta
o opinie a cuiva (în textele info). Este diferită exprimarea unei opinii de
explicaţii şi de lămuriri (a analiza sistematic o informaţie).
o presupune valorizarea unei convingeri, a unui sentiment, a unei emoţii. Este un
mesaj care exprimă un punct de vedere personal.
o tipuri: raţional (editorial); de competenţă, de gust (critica); umoristic
(pamfletul).
o lingvistic: adjective, adverbe, verbe (imperativ, subjonctiv, condiţional).

Orice eveniment este o potenţială ştire (o naştere, o excursie, un discurs, un


accident, o întâlnire, etc.). Nu există reţetă pentru ceea ce este important. A înţelege
natura ştirii este complet diferit de calităţile formale şi structurale pe care aceasta
trebuie să le aibă (concizie, acurateţe, etc.). Explicaţiile care definesc ştirea s-ar putea
să fie tot atâtea câti oameni intrebi.
Nimic nu este ştire până nu este raportat, indiferent de natura evenimentului.
Un jurnalist de succes nu este acela care interpreteză sec faptele. Este dorită
abilitatea de interpretare, care înseamnă a fi capabil să înţelegi şi nu echivalează cu a
reda diferitele cuvinte ale persoanelor cu care stai de vorbă.
Evenimentul trebuie interpretat ca făcând parte dintr-o serie de tip cauză-efect.
Reporterul nu va înţelege evenimentul decat dacă ştie ceva istorie, ceva psihologie,
ceva sociologie, ceva politică, etc.
Nevoia de context = nevoia de aer (context: este o sumă de informaţii puse în
relatie, care alcătuiesc un text coerent, ce conturează explicaţia evenimentului.
Background: informatii disparate din diferite domenii, fara a fi puse în relaţie
(informaţiile de background: toate cunoştinţele pe care le are reporterul în mintea şi în
arhiva sa personală, care îi vor permite să înţeleagă şi să interpreteze faptele; cu cât
interesul reporterului este mai variat, cu atât este mai util).

Obiectivitatea jurnalistică, un mit al profesiei

Obiectivitatea informatiei este greu de atins, iar atunci când se întâmplă, se


poate vorbi despre obiectivitate în limite foarte stricte.
o Obiectivitate / Pasivitate: jurnalistul este un intermediar care filtrează informaţia,
nu este o oglindă. Cod. Semnificaţii care pot fi interpretate.
o Obiectivitate / Neutralitate: orice fapt este social, având o semnificaţie a sa care nu
poate fi ignorată; deci, este evaluată după un sistem de valori; o informaţie poate fi
tratată diferit, dar nu indiferent => jurnalistul intervine, nu dă bir cu fugiţii.
6

o Obiectivitate / Impartialitate: fiecare jurnalist este rezultatul unui mediu social,


căruia îi va fi fidel; poziţia sa confirmă sistemul de valori în care crede.

Obiectivitatea poate fi interpretată ca fiind distanţa faţă de eveniment,


abandonarea prejudecăţilor. Este, în fond, o problemă de morală, de onestitate, de
principii.

Elemente comune ale textelor informative

Toate textele jurnalistice informative au la bază aceleaşi principii: trebuie să


aibă o idée, un mesaj de transmis şi sunt şi se realizează parcurgând aceiaşi paşi în
procesul de producţie.

Relaţia între idee, subiect şi selecţia informaţiei. Cei mai importanţi factori
care afectează alegerea subiectului (a ideii de subiect) sunt: a) valoare de informaţie a
faptelor, b) definiţia publicului-ţintă, c) cadrul legislativ, d) formatul publicaţiei, e)
caracteristicile pieţei, f) factorii tipografici: pagina, rubrica, ambalajul grafic (coloane,
titraj, secunde, etc.); g) elementele de stil şi ton: informativ, explicativ, pedagogic,
editorialist; h) caracteristicile de gen publicistic: ştire, relatare, reportaj, interviu, etc.;
h) unghiul de abordare, reprezentând perspectiva care să lamurească fondul
problemei.

Planul textului jurnalistic: reprezintă totalitatea elementelor care contribuie la


redactarea propriu-zisă. Pentru a elabora un plan coerent, trebuie stabilite: obiectul
materialului (tema), care trebuie rezumat prin mesajul esenţial (o informaţie, o idee,
un element de actualitate, de inedit, etc.); subiectul (unghiul din care este abordată
problema): cutremur / ajutoare din strainatate; modul de ambalare a informaţiei: în ce
gen publicistic va intra (info / comentariul); distanţa (desfăşurarea în spaţiu şi timp).
Planul textului condensează “nucleul dur” al comunicării şi, dacă este corect
identificat, poate fi redus la un cuvânt-cheie (catastrofă, cutremur, accident, etc.).

În practica profesională, sunt cunoscute două tipuri majore de planuri:


a) planul pentru redactarea simplă, care trebuie să urmărescă identificarea în
text a răspunsurilor la cele 6 întrebări (de exemplu, poate fi aplicat în cazul ştirilor
scurte, în cazul ştirilor obişnuite şi în cazul ştirilor de tip-anunţ). Planul de redactare
simplă pleacă de la câteva linii la mai puţin de o foaie, echivalând cu transmiterea
unui minimum de informaţie necesar înţelegerii unui fapt, a unei idei (ştirea). Uneori,
pot fi utilizate câteva complemente circumstanţiale ale mesajului. Acest tip de plan
poate să aibă titlu, dar nu este obligatoriu să îl conţină.
b) planul pentru redactarea compusă presupune un tratament redacţional şi
grafic complex (scriitura este mai elaborată, aşa cum se întâmplă în cazul reportajului,
portretului, anchetei, interviului, editorialului argumentativ şi demonstrativ). Planul de
redactare compusă poate fi aplicat în cazul materialelor mai ample, destinate unor
spaţii mai mari. Un astfel de plan are un titraj amplu (titlu, supratitlu, subtitlu,
intertitlu), început şi sfarşit; de asemenea, între titlu şi atac, poate să existe şapou.
Corpul textului poate fi ambalat grafic cu intertitluri, chenare, ilustraţie.

Colectarea informaţiei. Este o etapă comună şi obligatorie tuturor tipurilor de


texte informative. În colectarea informaţiei, interviul este una din cele mai eficiente
metode. Cele mai cunoscute forme de intervievare sunt: a) prin telefon, dar aceasta
7

trebuie aplicată doar în cazuri urgente; în situaţia în care intervevarea se întâmplă prin
telefon, este necesară identificarea reciprocă a partenerilor de discuţie şi precizarea
scopului demersului jurnalistic (opinie sau informaţie); b) prin poştă; c) direct (C.
MacDougal, 1982, p.25).
Iată câteva sfaturi utile referitoare la etapa de colectare a informaţiei (C.
MacDougal, 1982, pp.31-36):
o Informaţiile off the record: sunt informaţiile spuse, dar care nu trebuie publicate.
Reporterul trebuie să decidă dacă ascultă informaţia. Informaţia respectivă poate
fi, eventual, obţinută de la alţii, caz în care jurnalistul are drept de publicare;
uneori, în funcţie de situaţie, jurnalistul îl poate avertiza pe deţinătorul
informaţiilor (servicii secrete, informaţii de razboi, informaţii economice).
o Reporterul nu este eficient daca depinde de sursă. Cea mai mare dilemă a
reporterului este de a menţine relaţiile, dar a-şi îndeplini obligaţiile de reporter.
o Oricât de plăcut ar fi interlocutorul, informaţia trebuie verificată.
o Vânătorii de publicitate sunt peste tot; de aceea, trebuie luate măsuri de precauţie,
având în minte calitatea şi autoritatea sursei, proeminenţa informaţiei în raport cu
interesul public, verificarea mesajelor publicate.
o Conferinţa de presă, ca loc de colectare a informaţiei, are unele dezavantaje: a)
informaţia este comună pentru toţi jurnaliştii; b) personalităţile pun condiţii de
publicare (“on the record”, “off the record”, “embargo”); c) accesul este uneori
dificil, dar are şi unele avantaje: a) mai multe întrebări aduc mai multe informaţii;
b) există un timp de pregătire, de documentare.
o Dreptul la replică: dacă informaţia publicată este eronată, atunci este o problema
de deontologie şi, în mod normal, trebuie acordat dreptul la replică; pentru
prevenirea acestei situaţii, care pune în discuţie credibilitatea profesională trebuie
făcută înregistrarea informaţiilor; regulile de bază în acest caz sunt: cunoaşterea
intervievatului, stăpânirea subiectului, flexibilitate, bun-simţ, etică, etc.

Tipuri de interviu (idem, p. 31)

Tip Scop Exemplu

Factuale Informaţia Întrebări despre 5 w


Explicative Informaţia dezvoltată “În ce fel ?”, ‘Cum veţi face?”,
Motive “Ce alte aspecte sunt importante
Nuanţarea discuţiei ?”
Justificative A schimba idei vechi “De ce gandiţi astfel?”
A dezvolta idei noi “Ce vă face să credeţi asta?”
A gasi explicaţii raţionale “Probe, dovezi ?”
Direcţionate A introduce o idee nouă “Este aceasta o soluţie?”
A avansa o sugestie “Ar putea fi o alternativă ?”
A cristaliza ideile
interlocutorului într-o explicaţie
raţională
Ipotetice Sugerează o posibilă opinie “Ce se va întampla dacă veţi
Schimbă cursul discuţiei face asta?”
“Alţii doresc altceva, ce veţi
face ?”
Alternative A lua o decizie între două “Care din soluţii este mai
variante bună?”
De coordonare Să dezvolte consensul “Toată lumea este de acord?”
8

Elemente componente ale textelor de presă scrisă:


a) titraj (supratitlu, titlu, subtitlu, intertitlu),
b) corpul textului (început, desfăşurare, final).
c) „complemente” ale textului: ilustraţie (foto, elemente vizuale), legendă.
d)

Textele de presă scrisă nu există pur şi simplu. Pentru ca ziarele să fie citite şi
să se vândă cât mai bine, paginile lor sunt aranjate cât mai adecvat pentru o lectură
uşoară, rapidă, coerentă. De aceea, se poate spune că punerea în pagină este o ştiinţă
care, uneori, se ridică la rangul de artă, având regulile ei (L. Guery, 1990, pp. 217-
255).

o Principiile fundamentale ale punerii în pagină: selectivitatea şi irerahizarea,


contrastul şi armonia, lizibilitatea.
o Ordinea, ierarhizarea, prezentarea grafică; depind de public, de mijloacele tehnice
ale publicaţiei, de stil, de modă, etc.
o Moduri de lectură: a) continuă (romane, anchetă, reportaj); b) discontinuă (anuare,
cataloage, dicţionare); în cazul jurnalelor: ştiri, utilitare, flash; c) globală: se
adresează emoţiei, nu raţiunii. Aspect de vitrină, de afiş. Un articol permite lectura
la mai multe niveluri.
o Elemente ale machetei: a) Text; b) Titluri; c) Ilustraţia; d) Publicitatea; e) Blanc /
Coloană.
o Sfaturi pentru o relaţie adecvată între text şi lizibilitate: evitarea unei mase mari,
compacte de text.
o Evitarea complicaţiilor inutile (urmează în pagina x).
o Intertitlurile uşurează lectura.
o Frecvenţa alineatelor, evitarea paragrafelor lungi.
o Textul subliniat este de preferat unuia scris cu un corp superior.
o De evitat justificările prea largi.
o Corp de literă mai mare (8, 10, 12).
o Pentru textele lungi, de evitat caracterele italice, bold, strânse.
o Titlurile şi intertitlurile: creează stilul publicaţiei (prin formulare,
prezentare, caractere).
o Blancul: asigură echilibrul paginii.

Titrajul
o Titrare: a “vedea”, a “înţelege”. Aceleaşi informaţii din lead, dar în alt fel spus.
o Şapou: este începutul unui articol compus, complex, reprezintă un scurt text
redaţtional, care completează sau precede un articol, rezumându-l.
o Se justifică pentru un articol prea lung, pentru articolele sugestive, aluzive,
lipsite de informaţii clare, pentru articolele care au nevoie de o cheie de lectură,
etc.
o Intertitluri: informaţii complementare textului, lectură rapida, sunt scurte,
marcate grafic.

Ilustraţia: Chenare, Ilustraţii, grafice, legendă, fotografii


9

Elemente ale textelor informative

a) Lead (introducere, atac, început, intro)

Este prima frază sau primul paragraf al unui articol, cu rolul de a incita la lectură. În
cazul redactarii simple, reia mesajul esenţial din titlu (în textul info) şi informează
asupra faptului căruia i se aplică opinia din titlu (în textul de opinie). În cazul
redactarii compuse, dă tonul textului, reia ideea mesajului esenţial, propus prin titlu şi
şapou, dar trebuie să fie diferit de acesta. Câteva tipuri de atac: a) moment istoric; b)
scenă semnificativă; c) mărturie elocventă; d) contur al protagonistului; e) imagine
care introduce decorul; f) analogie care sugerează o cheie de lectura; g) problema în
atenţia publicului; h) proverb; i) paradox.

Cel mai prost atac: cel care deschide mai multe porţi.

Niciodată mai mult de 2 enunţuri.

În reportaj: un atac care te face să simţi.

În interviu: un atac care te face să înţelegi.

În portret: un atac care te invită la povestire.

În anchetă: un atac care pune în evidenţă.

În comentariu: un atac care te face să reflectezi.

Nu exista reţetă pentru a scrie o poveste. Aceeaşi întâmplare poate fi povestită în mod
diferit, fără a se putea face diferenţa.

Cei 5 W: este greu de determinat care este mai important. în funcţie de natura poveştii.

Nu exista reţetă pentru a scrie o poveste. Aceeaşi întâmplare poate fi povestită în mod
diferit, fără a se putea face diferenţa.

Cele mai frecvente tipuri de leaduri (Curtis MacDougal, 1982, pp.113-129):

o Leadul-citat (“Quotation Lead”): se regăseşte în relatările unor discursuri, ale


unor declaraţii publice, în cazul unor manifestări presupunând prezenţa unor
personalităţi.
o Leadul-întrebare (“Question Lead”): poate fi utilizat în cazul unor probleme de
interes public care să provoace o dezbatere în rândul cititorilor.
o Leadul-staccato (“Staccato lead”); constă într-o serie de fraze, despărţite prin
virgulă sau puncte de suspensie. Este o formă de lead descriptiv.
o Leadul exploziv (“Explosive Lead”): este similar leadului “staccato”, dar
propoziţiile sunt complete din punct de vedere gramatical.
10

o Leadul-dialog (“Dialogue Lead”): potrivit poveştilor minore, de interes uman;


“contraindicate” în ştiri sau în articolele informative mai ample.
o Leadul “doză” (“Cartridge lead”): pentru relatarea unor evenimente punctuale,
clare; este scurt. Ex: Generalul Ionică Popescu a fost demis.
o Leadul “orb” (“Punch lead”): pentru acelaşi tip de evenimente ca la leadul
anterior, dar cu deosebirea că propoziţiile sunt mai elaborate. A crescut în
popularitate începând cu al doilea Război Mondial. Mai este denumit şi “blind”
lead. Ex: Un general din Armata a treia a fost demis din cauza neglijenţei în
serviciu.
o Leadul-surpriză (“Astonisher lead”): aduce elementul-surpriză al unui fapt
demult cunoscut ca banal. Ex: Scandalurile conjugale cu care vecinii familiei
Cherchelescu s-au obişnuit de ani, par a se fi sfârşit. Soţul s-a hătărât să
meargă la Poliţie să îşi acuze soţia de violenţă conjugală…”
o Leadul-contrast (“Contrast Lead”): utilizat atunci când se face o comparaţie între
două situaţii, între două evenimente, etc. Ex: De două ori mai multă bere faţă de
anul trecut s-a băut la Festivalul de Bere din Braşov din acest an…
o Leadul descriptiv (“Descriptive Lead”): este potrivit mai ales reportajelor. Mare
importanţă are observaţia. Atenţie la clişee, la abuzul de adjective. Ex:
Aglomeraţie, lume bună, haine colorate, distracţie, mici şi bere. Toate acestea
au fost ingredientele de succes ale Festivalului de Bere desfăşurat la Braşov …”
o Leadul figurativ (“Figurative Lead”): care conţine o figură de stil, în special o
metaforă. Ex: O fată frumoasă ca o zână a devenit ieri Regina Frumuseţii din
America de Nord în cadrul Concursului …
o Leadul-epigramă (“Epigram Lead”): care conţine un proverb, o zicală, o poveste
la îndemână. Ex: Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi. Dacă Ion Pomponescu ar fi
aplicat acest proverb în culegerea viei, hoţii de struguri nu ar fi avut ce să fure
azi noapte, când…
o Leadul-aluzie (“Literary Allusion Lead”): care face aluzii la personaje, la situaţii
din istorie sau literatură. Ex: Un Hagi Tudose al zilelor noastre a rămas fără
nici un leu după ce azi-noapte, hoţii i-au prădat casa…
o Leadul-parodie (“Parody Lead”): presupune parodierea cântecelor celebre, a
persoanelor, a titlurilor de cărţi, de poezii, etc. Ex: Detectiv fără voie. Aşa a
ajuns Fane Pompon din Ferentari, atunci când a descoperit la poarta casei
sale …

b) Dezvoltarea (corpul textului)

În cazul redactării simple, sunt enunţate răspunsurile la 5-6 întrebări.

In cazul redactării compuse, textul este rezultatul unui plan care conţine fapte,
mărturii, argumente. Lizibilitatea textului ţine de: coerenţă, interes, accesibilitate.
Trebuie să urmeze un scop impus: să informeze, să povestească, să explice, să
deschidă un dosar, să prezinte aspectele unei probleme, să dezbată aspecte
controversate, să convingă.
11

Are ca scop restituirea faptelor în amploarea lor, detalierea acestora.

Corenţa se obtine mai ales prin folosirea cuvintelor de legatură. Este o metodă de
obţinere a unităţii retorice a textului (“cu excepţia”, “totuşi”, “ca şi”, “deja”).

c) Încheierea

Este ultimul paragraf, pot fi ultimele cuvinte sau ultima frază.

De regulă, pentru o ştire: ultima frază este ultima informaţie; pentru un reportaj: poate
fi un decor, un moment, o imagine; în cazul interviului: reprezintă cuvintele
interlocutorului; pentru anchetă: este o concluzie clară; pentru un comentariu: ideea,
sentimentul, opinia semnatarului.

Nu poate fi, în nici un caz, morală, lecţie de istorie, etc.

Este important ca articolul sa se termine pe o idee forte, care sa lase impresia


cititorului ca tot ce a citit este un ansamblu coerent, ca este mai informat decat inainte,
pe scurt, ca nu si-a pierdut timpul. Toate aceste lucruri trebuie indeplinite de
paragraful final.

De aici incovenientele “piramidei inversate”, care se termina cu informatii putin


importante; deci, un astfel de text da impresia ca informatia scapa printre degete, fara
sa dea cititorului sentimentul “rotundului”.

Oricum, finalul este dezirabil si posibil, in functie de talent, originalitate.

Tipuri de final:
o sinteza: esentialul a ceea ce tocmai a fost enuntat sau demonstrat, in sopul de a-I
demonstra importanta.
o umoristic: este deja o forma de comentariu, dar, daca subiectul se preteaza, nu
este gresit.
o rotund (“en boucle”): contine o informatie din lead.
o interpelare: care aduce o concluzie, invitandu-l pe cititor sa adere la aceasta.
o deschis: cand subiectul nu este epuizat si urmeaza continuari.

c) Semnătura materialului

Presupune asumarea responsabilităţii.

Exerciţii:
1) Citiţi cu atenţie ştirile de pe prima pagină a unui mare cotidian. Identificaţi leadurile
acestor ştiri şi analizaţi-le. Rescrieţi-le pe acelea pe care le consideraţi neinspirat
redactate.
2) Redactaţi un text informativ de 15-20 de rânduri pornind de la: a) povestea “Albă ca
Zăpada şi cei şapte pitici”, b) o poveste din cadrul emisiunii “Din dragoste”; c) un
12

roman poliţist; d) modul în care s-a desfăşurat primul an de facultate. Elaboraţi câte 2-3
variante de lead pentru fiecare din textele pe care le faceţi.
3) Care este cel mai potrivit mod de a redacta un lead pentru un cotidian comercial de tip
“Libertatea”, dintre variantele propuse mai sus? Argumentaţi-vă alegerea.
4) Leadul este un text, un principiu de redactare sau echivalentul primei fraze dintr-un text
jurnalistic? Comentaţi.

Organizarea informaţiei

Trei modele majore:

Naraţiunea, descrierea, argumentarea: sunt modurile esenţiale de expunere într-un


discurs organizat.

Modurile de expunere sunt parte a unei strategii care are ca obiect persuasiunea.

Convingerea şi adeziunea publicului se obţin în condiţiile organizării materialului.

Obiectivele expunerii: a informa, a clarifica, a explica, a instrui.

Naraţiunea
Înseamnă a spune o poveste bazată pe fapte.
Organizată în secvenţe, chiar cronologice.
Funcţii: a informa, a explica.
Nu se reduce la evenimente trecute.
Are un rol important în relatarea detaliilor.

Descrierea
Tine de capacitatea de exprimare.
Este girată de o minte imaginativă care evocă cu exactitate relaţia fiinţă-obiect-loc.
În cazul articolelor tehnice, este indicat stilul oral.
A vedea obiectul în structura şi funcţiile lui

Argumentarea
Aduce obiectivitate (legături cu faptele verificabile).
Subiectivitatea: opinii.
Concluzii: costuri.
Argumentele: să facă apel la raţiune.
Intenţia utilizării argumentului: a convinge audienţa că părerea este corectă.

Demersurile retorice:
o Tematic
o Exemplificarea
o Definirea
o Clasificarea
13

o Împărţirea
o Comparaţia
o Analiza

Organizarea tematică: presupune organizarea răspunsului la întrebarea iniţială (tema


mare a subiectului), construind discursul din mici alte subiecte complementare şi
fapte relatate. Cand răspunsurile sunt vagi, apar generalizarile abstracte.

Exemplificarea: exemplele concrete fac comprehensibile subiectele alese. Două


moduri de a folosi exemple: un singur exemplu extins, explicit sau o serie de
exemple mici, nedetaliate.

Definiţia: presupune definirea termenilor care nu fac parte din vocabularul cotidian;
cu cât audienţa este mai eterogenă, cu atât este nevoie de mai multe definiţii.
Din punct de vedere logic, formula este următoarea: termenul de explicat se
defineşte dupa gen, clasa şi elementul de diferentă. Definiţia se extinde prin
descriere, exemplu, comparaţie. Plasarea se face în text, în grafica, în imagine.

Clasificarea, împărţirea: se foloseşte în materialele complexe. Criterii: de timp, de


clasă, etc.

Comparaţia: parte-întreg, cunoscut-necunoscut; este folosită în definiţii sau


descrieri.

Analiza, prin:
o Raţionamentul inductiv (de la particular la general) şi deductiv (de la general la
particular).
o Silogism.
o Cauză-efect şi invers.

Expunerea efectivă se face în diferite stiluri: de la conversaţia obisnuită la raportul


tehnic. Devine mai eficientă prin: persuasiune, claritate, complexitate şi
exhaustivitae.

Modele consacrate de organizare a informaţiei

Organizarea informaţiei este un efort care se materializează chiar din momentul


colectarii faptelor.

Experienţa are un rol important.

Studii numeroase, după al doilea război mondial, despre modul în care se organizează
o poveste jurnalistică.

Atenţie mare acordată modului în care povestea poate fi citită mai uşor.

Concluziile au arătat că cei 5 w s-au dovedit constanţi în problemele privind


lizibilitatea textului. Adică, indiferent de natura poveştii, oamenii vor să ştie
răspunsurile la cei 5 w.
14

Piramida inversată

Este un mod de organizare a faptelor, ierarhizate în ordinea descrescătoare a


importanţei lor.

Naşterea sa: în Razboiul Civil (SUA), cand corespondenţii au folosit pentru prima
dată telegraful. Pentru ca nu funcţiona tot timpul, ei transmiteau ce era mai important
când prindeau momentul. Agenţiile de ştiri au perfectat sistemul. La jumătatea
secolului al XX-lea, o dată cu apariţia telecopiatorului, au fost transmise în 2-3
reprize, la intervale de câteva zile, cu alte lead-uri, inserturi, completări.

Argumentele folosirii acestui tip de text: a) uşurează cititul (presiunile de timp şi


spaţiu); b) satisface curiozitatea; nu creează aşteptări sau frustări inutile. Ex: o ştire
despre înecarea lordului X nu va incepe niciodată cu pregătirile acestuia despre
plecarea la mare; c) uşurează reorganizarea (abonaţii pot publica o parte din poveste,
fara a-i afecta fondul); d) uşurează scrierea titlului; daca este corect scrisă, editorul de
titlu nu trebuie să citească întregul prim paragraf ca să vadă ce se întamplă.

Nu contează stilul; cel mai important este să comunici ceva. Cuvintele scurte,
paragrafele nu pot valoriza detaliile care ţin de munca jurnalistică. Deci, contează
mesajul.

Lead-ul în piramida inversată


Este utilizat de mai bine de o jumătate de secol.
Este primul paragraf care conţine toate elementele (5w + 1H) necesare unei relatări
complete a principalelor fapte.
În efortul de a creşte lizibilitatea, anumite ziare au denumit lead prima propoziţie,
conţinand fapte.

Exemplu:
O fetiţă de 7 ani a fost răpită, violată şi bătută până a murit. Ea era fiica lui Ann
Roberts din Baltimore.
Tatăl ei era judecător şi lider al partidului x. Poliţia a găsit trupul într-un câmp.
Trupul era dezgolit şi plin de vânătăi.
Mama copilului raportase dipariţia la ora 1.10 a.m.
A durat 4 ore şi 10 minute până când trupul a fost găsit de poliţie.

În textul de mai sus este greu de identificat lead-ul sau unitatea care poate fi astfel
denumită.
Dar se pot defini calităţile unui lead bun: indiferent de structura lui, trebuie să
raspunda la cât mai multe întrebări, să trezească interesul, să fie atractiv.

Alte modele de text (C. MacDougal, 1982, p. 106)

o Secvenţial: fapte în ordine cronologică, atenţia este menşinută până la sfârşit,


poate avea un lead “news”.
o Interesul Crescut: metoda serializării (episoade), informaţiile sunt date pe măsura
desfăşurării evenimentului.
o Interes în suspans: la final se ajunge pas cu pas, se menţine interesul cu câteva
detalii neclare, importante.
15

o Adresarea directă: “Nu-i aşa că vă e frică de doctori, copii ? Relaxaţi-vă …”

Texte informative frecvent întâlnite în presa scrisă:

1) Materiale de actualizare

Se justifică prin regula împrospătării memoriei cititorului, indiferent dacă au mai


existat sau nu materiale pe aceeaşi temă, în ziar, chiar şi cu o zi în urmă.

Se aplică regula identificării persoanelor, a grupurilor, a locurilor şi a evenimentelor.

Persoanele obişnuite pot fi identificate prin mai multe metode: adresă, ocupaţie,
vârstă, titlu, poreclă, rasă, naţionalitate, ştiri anterioare, realizări, probleme de viaţă,
reputaţie, relaţii, statut civil, descriere, ocazie.

Organizaţii: a) după tip (asociaţie naţională, internaţională, etc.); b) după scop; c)


după realizări; d) după reputaţie.

Locuri: a) comun / mai putin cunoscut; b) proximitatea faţă de un alt loc deja
identificat.

Evenimente: a) prin semnificaţie; b) prin relaţia cu alte evenimente; c) prin


atmosfera, starea de spirit în care se desfaşoară evenimentele; d) prin posibilele
consecinţe; e) prin relaţia cu un eveniment precedent; f) prin coincidenţa cu alte
evenimente.

2) Materialele de urmărire

Este vorba, în principal despre „povestea de a doua zi” care trebui să conţină:
informatii care nu sunt conţinute în povestea din prima zi; cauzele şi motivele care
au lipsit din prima poveste; cele mai recente dezvoltari ale faptelor; eventuale opinii
despre eveniment.

“running story”: exploatarea unui subiect, a unei teme, a unui eveniment până la
epuizarea tuturor informaţiilor proaspete, importante. Tipuri de evenimente: război,
dezbateri politice, proces îndelungat, etc.

“revived story”: poveste care a ţinut pagina întâi şi care este însufleţită după o
perioadă mai mare.

“resurected story”: un fapt care pune în lumină diferită anumite evenimente istorice
sau personaje, schimbând imaginea acestora.

3) Materialele de interpretare
16

Simpla prezentare a faptelor nu este suficientă; de aceea, este nevoie de interpretare.

Punctul de vedere: pentru a răspunde la întrebările “cum?” şi “de ce?” este nevoie
de interpretare; necesită cunoştinţe de psihologie, psihologie socială, psihiatrie,
sociologie + experienţă + informaţie.

Cauze şi motive: sunt necesare pentru a construi răspunsul la întrebarea “de ce?”.

Semnificaţia: uneori, rezultă din faptul însuşi, alteori trebuie construită.

Analiza: se aplică în cazul unor documente complicate, statistici, care trebuie


analizate pentru a putea fi înţelese. Uneori, o analiză corectă va aduce informaţii
care pot naşte alte ştiri, alte materiale.

Comparaţiile: în general, sunt cronologice sau sunt puse în relaţie cu evenimente


similare.

Predicţiile: reprezintă prevziuni care pleacă de la un material deja publicat.

4) Articolele de atmosferă: conţin informaţii calificative, care rezultă din


observaţiile reporterului.

5) Textul de agenţie

Textul de agenţie este materialul cel mai supus tratamentului redacţional. Textul
depeşei este precedat de indicaţii sau de un cod, importante pentru identificare.

Flash: primul anunţ asupra unui eveniment, sub formă de titlu.


Buletin: prima redactare elementară.
Urgent: prima dezvoltare a unei ştiri care a făcut obiectul unui flash sau al unui
buletin.
textul dezvoltat: redactarea completă a unei ştiri.
Sinteza: redactarea complexă ce reia toate elementele mai multor depeşe anterioare,
din cursul aceleiaşi zile.
17

6) Textele de ştiri obişnuite

Ştirea scurtă

Este textul care dă răspunsul cel mai concis la întrebarea “ce se întâmplă?”
Este cea mai mică unitate de informaţie. Spune ce se întâmplă, poate fi primul
paragraf al unui filet, este singura unitate redacţională din care nu se poate reduce
nimic.Acest tip de text rezultă dacă: ştirile nu sunt considerate importante; sunt
destul de comune pentru a fi relatate în câteva cuvinte sau prea specializate pentru a
atrage atenţia.Ca forma, în “breve” se constată 3 aspecte distincte: nu este datat (nu
apar locul şi sursa informaţiei, dar este totuşi identificat); este monobloc (este
alcătuit dintr-un paragraf sau două fraze simple); este aoutotitrat.

Ştirea obişnuită

Se defineşte ca fiind redactarea obişnuită a oricărei informaţii simple. De fapt, este


acelaşi conţinut ca la “breve”, dar explicitează, spune ceva în plus.

7) Relatarea

Prima exigenţă: relatarea faptelor importante, noi.

Tonul este neutru, dar nu fără viaţă sau culoare, care se obţin prin citate sau stilul
indirect.

Este răspunsul la întrebările esenţiale.

Tipul de evenimente care se pretează a fi relatate: conferinţe de presă, reuniuni


oficiale (consilii municipale, generale, regionale, adunări parlamentare, reuniuni de
partid, sindicate, dezbateri, proiecte, etc.), ceremonii, congrese, manifestări de
stradă, evenimente neprevăzute (accidente, fapte diverse, catastrofe naturale),
întâlniri sportive, procese, spectacole.

Nu comentariului subiectiv.

Da raportării faptelor, în urma unei selecţii, ierarhizări, “scenariu” şi scriitura care să


pună în valoare tot ceea ce este nou şi important.

În funcţie de spaţiu şi de natura subiectului, relatarea se poate îmbogăţi cu detalii


sau un supliment (citat, anecdotă, etc.).

Exerciţii:
1) Lecturaţi cu atenţie un cotidian central şi încercaţi să identificaţi genurile jurnalistice de
pe prima pagină. Argumentaţi.
18

2) Alegeţi la întâmplare câteva texte informative din presa centrală, regională sau locală şi
analizaţi în ce măsură acestea îndeplinesc exigenţele specifice de redactare fiecărui tip de
text în parte. Argumentaţi.
3) Selectaţi un eveniment care se regăseşte în mai multe ziare importante şi comparaţi
textele care au rezultat în urma procesării informaţiei de către jurnalişti. Argumentaţi.
4) Alegeţi câteva cotidiane centrale (Adevărul, România Liberă, Evenimentul Zilei,
Naţional, Libertatea, etc.) şi identificaţi elementele care dau formatul repectivelor
publicaţii. Argumentaţi.
5) Alegeţi un cotidian şi încercaţi să identificaţi publicul-ţintă al acestuia. Argumentaţi.
6) Lecturaţi, timp de o săptămână, acelaşi cotidian. Care este, în mare, structura
informaţională a ziarului? (rubrici, domenii, genuri, etc.).
7) Citiţi cu atenţie 10 ştiri din mai multe ziare. Identificaţi elementele comune care au stat la
baza elaborării acestora.
8) Alegeţi câteva texte informative scurte pe care le consideraţi slab redactate. Rescrieţi-le.
9) Identificaţi, după un exerciţiu sistematic de lectură a presei cotidiane, erorile frecvente din
ştiri. Elaboraţi o listă în care să apară: numele publicaţiei, titlul, eroarea constatată şi
corectura efectuată.
10) Daţi definiţia reporterului şi pe cea a specialistului de relaţii publice. Identificaţi şi
comentaţi elementele comune şi elementele diferite între activitatea cotidiană a
reporterului şi cea a PR-istului.
11) Participaţi la un eveniment (Salonul Auto Bucureşti, TIB, Târg de Carte, etc.). Elaboraţi o
ştire pentru un cotidian central şi un comunicat de presă destinat televiziunilor centrale.
12) Citiţi cu atenţie ştirile de pe prima pagină a unui mare cotidian. Identificaţi leadurile
acestor ştiri şi analizaţi-le. Rescrieţi-le pe acelea pe care le consideraţi neinspirat
redactate.
13) Redactaţi un text informativ de 15-20 de rânduri pornind de la: a) povestea “Albă ca
Zăpada şi cei şapte pitici”, b) o poveste din cadrul emisiunii “Din dragoste”; c) un roman
poliţist; d) modul în care s-a desfăşurat primul an de facultate. Elaboraţi câte 2-3 variante
de lead pentru fiecare din textele pe care le faceţi.
14) Care este cel mai potrivit mod de a redacta un lead pentru un cotidian comercial de tip
“Libertatea”, dintre variantele propuse mai sus? Argumentaţi-vă alegerea.
15) Leadul este un text, un principiu de redactare sau echivalentul primei fraze dintr-un text
jurnalistic? Comentaţi.
16) Identificaţi şi comentaţi relaţia între publicul-ţintă al unui cotidian central şi o companie
multinaţională (Mobifon, Unilever, Procter & Gamble, Coca-Cola, etc.).

T1.B. Ştiri, relatări „pe domenii”

Textele informative având ca obiect accidentele de circulaţie:

Accidentele reprezintă, din păcate, una din materiile prime de bază în


jurnalism. Mai mult de 1 milion de persoane sunt ucise sau sunt implicate în fiecare
an în accidente de trafic, iar majoritatea publicaţiilor se ocupă de acestea. În toate
ştirile legate de accidente, numele morţilor sau ale răniţilor trebuie raportate în mod
obligatoriu. Victimele trebuie identificate după vârstă, adresă sau ocupaţie. De
asemenea, este obligatoriu să fie date dimensiunile pagubelor şi condiţiile în care s-a
petrecut accidentul.
Elementele esenţiale care trebuie să se regăsească în orice text care are ca
obiect relatarea unui accident sunt următoarele: numele şi elementele de identificare
ale victimelor accidentului; momentul accidentului şi locul în care acesta s-a produs;
19

tipul maşinilor implicate; cauza accidentului (care trebuie dedusă din sursele oficiale);
sursa informaţiei; numele şi datele de identificare ale şoferilor sau ale altor persoane
implicate în accidentul respectiv; numărul de morţi şi răniţi; natura şi dimensiunile
pagubelor; detalii legate de înmormântare (dacă este cazul); detalii legate de ancheta
oficială.
Dacă este vorba despre un accident foarte serios care cere un text dezvoltat,
mai pot fi adăugate următoarele informaţii: pagubele care au fost produse vehiculelor
implicate; viteza, proproietarul şi destinaţia maşinilor; detalii legate de vreamea sau
de condiţiile de traffic, dacă acestea sunt neobişnuite faţă de condiţiile normale;
declaraţiila e martorilor şi ale celor implicaţi în ancheta oficială.
Nu se recomandă, în abordarea unor astfel de eveniment: găsirea vinovatului,
cauza accidentului şi informaţii despre viteza excesivă sau despre alcoolemie dacă
informaţiile nu provin dintr-o sursă oficială.
În ciuda frecvenţei alarmante cu care accidentele se întâmplă, jurnalistul nu
trebuie să se rutineze şi să aplice o schemă fixă, comodă, în relatarea accidentului
(care, de regulă presupune informaţiile legate de efectele accidentului). Uneorii, se pot
găsi şi moduri mai originale de a începe povestea respectivă: “Vasilache Câmpenescu
conducea regulamentar când a murit. Maşina care l-a ucis pe el şi care i-a rănit grav
pe soţia şi pe cei doi copii ai săi nu era însă încadrată regulamentar”… în loc de “Un
mort şi trei răniţi sunt victimele accidentului de aseară …”.
În următoarele paragrafe, jurnalistul îi poate identifica pe cei implicaţi, ca şi
locul şi natura pagubelor care s-au produs în urma accidentului. Povestea se poate
încheia cu următorul paragraf: “Şoferul vinovat va fi judecat, în urma testului de
alcoolemie care a fost pozitiv, a declarat ofiţerul însărcinat cu ancheta”.
Nu întotdeauna trebuie să existe victime pentu ca un accident să devină subiect
de ştire. Circulaţia foarte aglomerată, şoferi care nu respectă regulile de circulaţie, etc.
sunt tot atâtea posibile subiecte: “O maşină a aterizat în râul Dâmboviţa, iar şoferiţa
a scăpat fără nici o zgârietură…”.

Exerciţii:
1) Pe autostrada Bucuresti-Pitesti a avut loc cu doua ore in urma un accident
în care şi-au pierdut viaţa 3 oameni. În accident au fost implicate cel puţin trei
maşini. Una din maşinile implicate era condusă de Cătălin Crişan, cea de-a
douamaşină implicată transporta un bolnav de la Piteşti la Bucureşti către Spitalul
Municipal. În cea de-a treia maşină se afla maiorul G. P. de la Politia Capitalei.
Redactaţi un text informativ de 15-20 rânduri pentru un cotidian central bucureştean.
2) Selectaţi, în urma lecturilor presei cotidiene, 3-4 texte informative având
drept subiect accidentele de circulaţie şi identificaţi elementele comune şi elementele
diferite atât din structura informaţională, cât şi redacţională a acestora. Comentaţi-
le. Rescrieţi unul din textele selectate.
3) Selectaţi dintr-un cotidian un text referitor la un accident rutier. Redactaţi-l
mai întâi într-o manieră senzaţionalistă, apoi într-o manieră informativă neutră.
Cum aţi făcut diferenţa între cele două moduri de redactare?

Ştirile / relatările având ca subiect incendiile

Astfel de evenimente sunt întotdeauna nedorite de majoritatea oamenilor, dar


nu şi de jurnalişti, pentru care astfel de informaţii reprezintă, ca şi în cazul
accidentelor de circulaţie, o materie primă consistentă. Incendiile sunt subiecte care
atrag atenţia oamenilor, deoarece oamenii se tem de foc în general, iar evoluţia unor
20

evenimente de acest tip este imprevizibilă. Informaţiile esenţiale care trebuie să se


regăsească în structura unei ştiri / relatări despre un astfel de eveniment sunt
următoarele: număr de morţi şi răniţi, pagube materiale; identificarea completă a
victimelor; locul în care s-a produs incendiul; tipul de material de construcţie care a
ars (dacă este cazul); cauza oficială a incendiului; sursa informaţiei; împrejurările în
care s-a produs moartea victimelor sau rănirea acestora; tentativele de salvare (dacă au
fost); dimensiunile pagubelor; modul în care s-a făcut investigarea cauzei incendiului;
elementele legate de costuri şi de asigurări; numărul de unităţi de pompieri, cantitatea
de apă utilizatăă pentru stingerea inendiului; declaraţii ale martorilor, ale pompierilor,
ale locatarilor, etc.; elementele de interes uman (dramatice); momentul în care a fost
declanşată alarama, identificarea celui care a dat telefonul la pompieri, etc.

Exerciţii:
1) Sursa dumneavoastră de încredere din Brigada de Pompieri a Capitalei
tocmai v-a anunţat că, pe Bulevardul Mărăcinilor din Bucureşti s-a declanşat în urmă
cu 15 minute un incendiu de mari proporţii. Alcătuiţi un plan de lucru. Pornind de la
informaţii imaginare, redactaţi un text informativ de 20-25 de rânduri care să aibă
drept subiect evenimentul respectiv.
2) Selectaţi, în urma lecturilor presei cotidiene, 3-4 texte informative având
drept subiect incendiile şi identificaţi elementele comune şi elementele diferite atât
din structura informaţională, cât şi redacţională. acestora. Comentaţi-le. Rescrieţi
unul din textele selectate.
3) Faceţi scenariul unui incendiu imaginar (unde, când, cum, etc.). Extrageţi
din informaţiile la care v-aţi gândit elementele care se referă la interesul uman.
Ştirile / relatările având drept obiect faptele în afara legii.

Reporterii acreditaţi la Poliţie au de-a face de foarte multe ori cu subiecte de


tip omoruri, investigaţii pentru fapte situate în afara legii sau arestări. Din păcate,
evenimentele de acest tip sunt o realitate, o parte integrantă a vieţii: de exemplu, în
SUA, în anii 70, numărul crimelor a crescut cu peste 50 %. Recent, statisticille FBI
arată că în SUA, la fiecare 3 secunde are loc o încălcare minoră a legii, în timp ce o
încălcare majoră este comisă la fiecare 24 de secunde. Aceleaşi date mai arată că un
viol se întâmplă la fiecare 6 minute, în timp ce o crimă are loc la fiecare 23 de minute.
În mod logic, activitatea reporterului ar trebui să se prelungească inclusiv în săile de
tribunal, pentru a raporta urmările acestor fapte.
Deşi se pare că faptele care se întâmplă la marginea legii sunt frecvente, puţini
reporteri au fost martoi direcţi la acestea. Totuşi, ei scriu despre acest fapte, mai ales
cu ajutorul celor care au particpat sau au văzut evenimentele respective. În plus,
majoritatea informaţiilor provin din rapoartele oficiale pe care le întocmesc poliţiştii.
În general, informaţiile care provin în exclusivitate din activitatea de investigare a
reporterilor sunt rezultatul cercetărilor ulterioare celor ale Poliţiei, prin care reporterul
încearcă să descopere detalii legate de aspectele dramatice ale situaţiei, provenite de la
martori sau de la victimele faptelor.
Pentru raportări jurnalistice coerente, este obligatoriu ca activitatea de
colectare a informaţiei de către reporteri să aibă ca scop obţinerea următoarelor tipuri
de informaţii: identificarea actorilor faptelor; natura delictului; data, momentul, locul
delictului; cauza oficială a morţii sau a rănirii, tipul de armă, motivaţia faptelor,
trecutul victimei (în cazul crimelor); valoarea pierderilor, metodele folosite pentru
ocolirea legii (în cazul altor delicte); numărul suspecţilor; circumstanţele neobşnuite
21

ale delictului (dacă este cazul); declaraţii ale martorilor, ale victimelor, ale poliţiştilor
însărcinaţi cu ancheta; sursa informaţiei.
Se pot face unele delimitări privind modul de abordare a subiectelor categoria
ştirilor / relatărilor despre fapte situate la limita / în afara legii.
În cazul subiectelor legate de investigaţii detaliate proivind un personaj sau o
situaţie complexă, aflată în analiza poliţiei, se ştie că poliţiştii sunt precauţi în
divulgarea informaţiilor. De aceea, activitatea reporterului este îngreunată mai mult
decât în alte cazuri. Dar, uneori, chiar şi poliţia are nevoie de ajutorul presei, în
căutarea unui suspect, de exemplu. Chiar dacă au informaţia la dipoziţia lor, reporterii
profesionişti nu o divulgă dacă sursele din poliţie nu permit acest lucru, deoarece riscă
să le piardă pentru totdeauna (ceea ce este mult mai riscant decât dacă pierd o ştire
oarecare). În situaţia în care reporterul doreşte totuşi să dea informaţii, dar nu doreşte
să îşi pardă sursele din Poliţie, poate publica informaţii, după cum le înţelege, dar pe
cont propriu, fără a avea acoperire drept sursă din poliţie. De regulă, dacă reporterii
sunt experimentaţi, se abţin să dea drumul la informaţii care ar putea compromite
mersul anchetei sau al viitorului process în justiţie. De regulă, în asemenea situaţii,
este bine ca reporterul să cântrească bine înainte de a da drumul la informaţii care ar
putea afecta cursul investigaţiei oficiale. Elementele informative esenţiale de căutat
pentru astfel de subiecte sunt următoarele: punctul în care a ajuns investigaţia,
suspecţii, explicaţii suplimentare privind desfăşurarea cercetării; personalul însărcinat
cu cercetările, rezumatul faptelor cercetate.
În cazul subiectelor legate de arestări, structura informaţională esenţială se
reduce la: identificarea completă a persoanei arestate; acuzaţia care I se aduce
acestuia; detalii ale faptelor pentru care a fost acuzat; detalii legate de circumstanţele
arestării; informaţii legate de ofiţerii implicaţi în arestarea; sursa informaţiei. În plus,
în cazul unor delicte serioase, trebuie adăugate: trecutul suspectului; motivaţia
comportamentului său; împrejurările în care s-a făcut arestarea; detalii legate de
procedurile aplicate în timpul arestării.
Reporterul specializat pe astfel de evenimente are, de regulă, un statut special
în cadrul redacţiei (uneori, jurnalistul care se ocupă de investigaţii este denumit
“reporter special”).

Ştirile / relatările având drept obiect procesele

Sunt considerate importante de către jurnalişti, mai ales în cazul unor procese
în care sunt implicate persoane care au făcut obiectul unor ştiri şi relatări anterioare.
Nu orice process îi interesează pe jurnalişti, ci, în special, cele legate de evenimente
majore (Ţigareta 2, Bancorex, etc.). Textele jurnalistice pot fi relatate în orice etaptă a
evoluţiei procesului. Elementele informative esenţiale care trebuie să apară într-o
relatare jurnalistică referirtoare la un astfel de eveniment sunt: datele de identificare
ale acuzatului; acuzaţia care I se aduce; natura delictului şi eventuale detalii
suplimentare faţă de ceea ce a fost dat deja; elementele de actualitate din cadrul
procesului (echivalând cu răspunsul la întrebarea “ce s-a întâmplat azi?”); elemente de
“recapitulare” a procesului, precum şi previziuni legate de evoluţia procesului; numele
judecătorului; tribunalul unde se ţine procesul.

Exerciţii:
1) 1) Sursa dumneavoastră de încredere din Poliţie vă anunţă că în noaptea
umrătoare va avea loc un raid al poliţiştilor în zonele rău famate de la periferia
22

Capitalei. Alcătuiţi un plan de lucru. Pornind de la informaţii imaginare, redactaţi un


text informativ de 20-25 de rânduri care să aibă drept subiect evenimentul respectiv.
2) Selectaţi, în urma lecturilor presei cotidiene, 3-4 texte informative având
surse din poliţie şi identificaţi elementele comune şi elementele diferite atât din
structura informaţională, cât şi redacţională. acestora. Comentaţi-le. Rescrieţi unul
din textele selectate.
3) În măsura în care aveţi posibilitatea, asistaţi la un process din tribunalul
oraşului în care locuiţi. Redactaiţ, pornind de la ceea ce se întâmplă la faţa locului, o
ştire dezvoltată, apoi o relatare de atmosferă. Ce dificultăţi majore aţi întâmpinat în
procesul de elaborare a celor două materiale?

Ştirile / relatările având drept obiect evenimentele sportive

Deşi par evenimentele cele mai frumoase şi cele mai spectaculoase şi par a fi
uşor de relatat din punctul de vedere al jurnalistului, capcanele care pot să apară în
redactare sunt la tot pasul (dintre care cele mai importante sunt cea a schematizării
limbajului, care are drept consecinţă utilizarea de clişee, dat fiind faptul că regulile
jocului, rămân aceleaşi, iar desfăşurarea este de cele mai multe ori previzibilă şi
acţiunile care trebuie relatate sunt aceleaşi). Pentru evitarea acestor capcane şi
realizarea unor relatări profesioniste, este obligatoriu ca reporterul să ţină cont de
anumite reguli: a) nu trebui să se implice în desfăşurarea faptelor, căci ceea ce îl
interesează pe cititor este informaţia despre joc, nu părerea reporterului; b) chiar dacă
limbajul sportului pare mai uşor de stăpânit decât orice alt limbaj de spcialitate
(juridic, de exemplu), şi acesta trebuie cunoscut foarte bine. În plus, tehinca scriiturii
de presă trebui aplicată şi aici ca în orice alt tip de relatare. O relatare sportivă
considerată corectă din punct de vedere jurnalistic este o relatare în care se ajunge
rapid la esenţa faptelor, sunt accentuate informaţiile de interes uman; sunt evitate
elementele de jargon şi clişeele; sunt date cititorului detalii care să îl transpună în
atmosfera jocului sau referitoare la persoanele despre care se scrie. Nici mai mult, nici
mai puţin, jurnaliştii sportivi trebuie să urmeze aceleaşi principii generale ale scriiturii
jurnalistice. Elementele informative care trebuie să se regăsească în materialele
sportive sunt următoarele: scorul; numele echipelor; tipul sportului; momentul şi locul
desfăşurării jocului; elementele-cheie legate de incidente care au intervenit în joc;
prestaţiile celor mai buni jucători; consecinţele jocului asupra clasamentului general
(dacă este cazul); elementele de strategie a jocului; detaliile legate de mărimea
publicului-spectator şi de comportamentul spectatorilor; datele statistice ale jocului;
faulturile; raportul între loviturile câştigătoare şi cele necâştigătoare; durata jocului;
recordurile (dacă este cazul); declaraţiile jucătorilor şi antrenorilor. Oricare din aceste
elemente se poate regăsi în leadul textului. În ceea ce priveşte structurarea informaţiei;
dacă este posibil, jurnalistul sportiv trebui să dramatizeze jocul, dacă se poate, pentru
a creşte interesul. Uneori, acest lucru se întâmplă chiar cu ajutorul implicării
reporterului, diferenţa între observaţiile fanilor şi a jurnalistului fiind aceea că
reporterul ştie mult mai multe despre culisele sportului respectiv.

Exerciţii:
1) Urmăriţi “pe viu” un joc sportiv (de handabal, de fotabl, etc.) sau o
manifestare cu caracter sportiv şi elaboraţi un material informativ dezvoltat
(20-30 de rânduri) referitor la acest eveniment. Rescrieţi materialul, reducând
la jumătate conţinutul informativ din textul redactat.
23

2) Urmăriţi cu atenţie un meci de fotbal transmis de una din televiziunile


româneşti. Extrageţi informaţiile principale şi redactaţi un text informativ de
15-20 de rânduri.
3) Lecturaţi cu atenţie timp de câteva zile o publicaţie sportivă cotidiană.
Identificaţi câteva aspecte caracteristice ale scriiturii. Comentaţi-le în scris,
în maximum 2 pagini (format A4, corp de literă 12, spaţiu 1,5 rânduri).

Bibliografie Tutorat 1:

1) Coman, Cristina, 1999, Relaţii publice, tehnici de comunicare cu presa, Bucureşti,


All.
2) Coman, Mihai, 1999, Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Polirom.
3) Coman, Mihai, coord., 2000, Manual de Jurnalism, vol. 1, 2, Iaşi, Polirom, (ediţia a
doua).
4) De Broucker, José, 1995, Pratiques de l’information et d’écritures journalistiques,
Paris, CFPJ.
5) Houp, Kenneth W., Pearsall, Thomas E., 1984, Reporting technical information, New
York-Londra, Macmillan Publishing Company, (ediţia a cincea).
6) MacDougal, Curtis, 1982, Interpretative Reporting, New York-Londra, Mac Millan
Publishing Company.
7) Martin-Lagardette, Jean-Luc, 2000, Le guide de l’écriture journalistique, Paris, La
Découverte & Syros, (ediţia a patra).
8) Mencher, Melvin, 1986, Basic News Writing, Dubuque, Wm. C. Brown Publishers,
(ediţia a doua).
9) Metzler, Ken, 1986, Newsgathering, New York, Prentice Hall Inc., (ediţia a doua)
10) Rivers, L. William, Work, R. Alison, 1988, Writing for the Media, Mountain View,
Mayfield Publishing Company.

TUTORAT 2: Interviul, Portretul

Interviul
“Nimeni nu este obligat să îţi răspundă la o întrebare, dar orice întrebare merită un răspuns”.

Definiţie: interviul este considerat de către specialişti o “culme” a jurnalismului,


deoarece este un mod privilegiat de transmitere a informaţiei (interlocutorul îşi transmite în
mod direct părerile, prevenind efectul de distorsionare care ar putea să apară prin interpretarea
informaţiilor de către jurnalişti), constituindu-se într-o “conversaţie” organizată, care are
scopul de a transmite informaţii de interes general.

Avantajele interviului: 1) aduce informaţii de prima mână; 2) ajută la evitarea


monotoniei dată de acelaşi mod de prezentare a informaţiei; 3) de regulă, prin
interviuri se realizează o comunicare corectă din punct de vedere emoţional şi al
conţinutului informativ.
24

Scurtă tipologie a interviului:

Cel mai important criteriu de clasificare a interviurilor este cel al conţinutului;


după acest criteriu, există:
1. Interviul de informare (de ştiri): este un tip obişnuit de interviu, care are loc cu
actorul evenimentului care trebuie relatat în ştiri;
2. Interviul de descriere: are loc între jurnalist şi un martor (care are şi rolul de
“actor” indirect al evenimentului).
3. Interviul de analiză: se produce între journalist şi o persoană care poate plasa
evenimentul într-un context precis. De regulă, acest tip de interviu răspunde la
întrebarea “de ce?”.
4. Interviul de comentariu: interlocutorul este, de regulă, un expert sau orice
persoană autorizată, a cărei opinie este relevantă în contextul unui anumit
eveniment.
5. Interviul de opinie: este un cadru al controversei, mai ales în politică şi are în
centrul discuţiei subiecte punctuale (exemplu: “Dosarul OMU”).
6. Interviul de personalitate (de profil): aduce în centrul atenţiei viaţa celebrităţilor.
7. Interviul de promovare: are ca scop atragerea atenţiei publicului asupra unui fapt
excepţional, în special din domeniile artei şi culturii.
8. Interviul de amploare: aduce în atenţie teme generale, de actualitate, importante
pentru societate (impozite, inflaţie, etc.).

Un al doilea criteriu de clasificare a interviurilor este cel al “formatului” în


care acestea intră; astfel, după acest criteriu, există:
1. Interviul-anchetă: interviul se realizează dacă sunt vizate informaţii valoroase în
desfaşurarea unei anchete;
2. Interviul-reportaj: interviul este realizat cu un personaj care povesteşte despre un
fapt în care a fost implicat;
3. Interviul-întâlnire: este interviul prin intermediuzl căruia un personaj, important
dintr-un anumit motiv, este descris;
4. Interviul-documentar: interviul se realizează cu expertul care lămureşte într-o
anumită problemă;
5. Interviul-sondaj (“micro-trottoir”): este categoria de interviu care se realizează în
scopul colectării mai multor opinii, care nu sunt considerat neapărat reperezntative
pentru o categorie mai mare de populaţie.

Interviul este atât o tehnică de colectare de informaţie (interviul de ştiri), cât şi


un gen publicistic independent, care necesită tehnici specifice de realizare (interviul
de profil, de analiză, etc.); nu în ultimul rând, interviul este un „instrument” sociologic
de cercetare ştiinţifică. Ca modalitate de colectare de informaţie, interviul are drept
scop de a aduna informaţii, care, alături de alte informaţii pot contribui la explicarea
unei idei, a unei situaţii, a unui eveniment. În cea de-a doua categorie intră interviurile
care sunt orientate în exclusivitate asupra unei singure persoane, în scopul de a lămuri,
explica, dezvolta, dezvălui, comenta, etc. o anumită situaţie. Din cea de-a treia
categorie de interviuri fac parte interviurile care nu sunt publicate în ziare, etc.,
reprzentând doar modalităţi de culegere de informaţie, acceptate de comunitatea
ştiinţifică.
Indiferent de forma pe care o are interviul, este necesar un anumit timp de
pregătire şi anumite proceduri, în scopul de a induce sursei respective confortul de a
vorbi fără constrângeri. Ca definiţie de lucru, se poate considera că interviul este o
25

„conversaţie organizată”, ca o situaţie de comunicare în care jurnalistul pune întrebări,


iar interlocutorul dă informaţiile pe care jurnalistul şi-a propus să le obţină la
începutul discuţiei. Trebuie reţinut că interviul nu este o situaţie „închisă” (non-
creativă) de comunicare şi că, dacă apar detalii spectaculoase sau piste de discuţie mai
interesante decât pista iniţială, nimic nu îl împiedică pe jurnalist să urmeze acel fir.

În opinia lui M. Mencher (1984), există patru principii care fundamentează


realizarea interviului: 1. Pregătirea temeinică a interviului, dacă este posibil; 2.
Stabilirea unor întrebări care să îl facă pe interlocutor să vorbească; 3. Realizarea unei
relaţii eficiente de comunicare (existenţa feed-back-ului), care creează premisa unei
discuţii productive; 4. Aplicarea principiilor ascultării active şi a comportamentului
non-verbal în timpul conversaţiei.
Cea mai mare parte a muncii jurnalistice constă în obţinerea informaţiei din
diverse surse, ceea ce argumenetază ideea că un jurnalist bun este obligat să
stăpânească tehnicile intervievării. Astfel, ştirile sunt bazate pe informaţii obţinute din
trei mari categorii de surse: 1. surse „fizice” (dosare, arhive, atlase, etc.); 2.
observaţiile directe ale reporterului; 3. interviurile cu diferite persoane. Majoritatea
ştirilor reprezintă o combinaţie a informaţiilor provenite din aceste trei categorii de
surse.
Interviul de ştiri este cel mai adesea utilizat; rareori, se întâmplă ca un reporter
să redacteze un articol fără a avea nevoie de surse cu care să vorbească. Dacă un
reporter de ştiri vorbeşte despre realizarea unui interviu, este vorba cel mai probabil
despre mai multe interacţiuni, cu surse, pentru a crea „baza informativă” a poveştii.

Interviul pentru ştiri


Interviurile dezvoltate de ştiri pot aduce informaţii prin interpretarea,
background-ul şi modul de a explica evenimentul respectiv prin intermediul unui
invitat, care reia informaţiile „schiţate” în conţinutul ştirii.
Interviul de profil

Un „profil” trebuie interpretat ca fiind o „mini-dramă”, care ar trebui să


conţină decor, acţiune, dialog. Astfel, prin intermediul acţiunilor sursei, şi cu ajutorul
„inserţiilor” cu rol lămuritor sau de orientare făcute de reporterului în timpul discuţiei,
ar trebui ca elementele de profil (caracter, voinţă, personalitate, etc.) să iasă la iveală.
Interviurile de profil sunt profund conotative. Ingredientele importante ale uni interviu
de profil pot fi considerate următoarele: 1. trecutul interlocutorului (data şi locul
naşterii, elemente semnificative din perioada copilăriei); 2. aspecte anecdotice şi
incidente; 3. comentarii ale interlocutorului referitoare la propria persoană; 3.
observaţiile reporterului; răspunsuri ample; 4. observaţii ale celor care îl cunosc pe
intervievat.
În general, evenimentele considerate de jurnaliştii de ştiri drept importante
sunt atât surse generatoare, cât şi justificări pentru realizarea unor interviuri de profil
(războaie, conflicte, catastrofe, etc.).
În ceea ce priveşte elementele de colectare de informaţii şi de redactare, în
mod normal, este nevoie de o perioadă de timp mai mare de câteva zile.

Interviul monden (lifestyle)


Este categoria de interviuri care sunt interesante nu neapărat prin aportul adus
la explicarea unor situaţii sau la clarificarea unor probleme, dar care aduc date care
altfel nu pot fi smulse de la anumite persoane, date fiind dreptul la viaţa privată, la
26

intimitate, etc. Mai ales în presa scrisă, acest tip de interviu devine din ce în ce mai
frecvent.
Aşa-numitul „interviu monden” este, de fapt, o subcategorie a interviului de
profil, şi a făcut carieră din motive evidente: interesul crescut pentru vieţile private ale
persoanelor fizice, dar şi ale indivizilor obişnuiţi care sunt reprezentativi pentru o
clasă sau un grup social.

Principii fundamentale ale oricărui tip de interviu:


1. reporterul trebui să aloce cât de mult timp este posibil pentru a se documenta
asupra subiectului şi asupra persoanei care trebui intervievată;
2. întrebările trebuie dirijate cu atenţie, după un plan orientativ care ar trebui să
existe, fie pe hârtie, fie în mintea reporterului;
3. pe toată durata interviului, reporterul trebuie să încerce să stabilească o relaţie
adecvată cu intervievatul, în funcţie de natura interviului (această relaţie poate
să fie prietenoasă, naivă, tolerantă, ameninţătoare, autoritară, etc.).
4. reporterul trebuie să fie un ascultător activ şi un bun analist a ceea ce s-a spus,
a circumstanţelor în care a fost spus, a importanţei locului în respectiva
conversaţie

Regulile de bază ale intervievării

Se ştie că în situaţia de desfăşurare a unui interviu, fiecare din actorii


implicaţi în această interacţiune are anumite aşteptări şi pleacă de la anumite
presupuneri; de regulă, acestea se concretizează în regulile cu care cei doi actori ai
situaţiei de comunicare sunt de acord pentru a crea o atmosferă de încredere
mutuală. În general, reporterul aşteaptă de la intervievat să i se spună adevărul şi
să îşi asume responsabilitatea celor afirmate. Intervievatul proneşte de la premisa
că, în urma interviului, reporterul va utiliza corect cele afirmate şi nu le va
deforma.
Ambii participanţi la discuţie vor considera, fără ca aceste lucru să fie
stabilit în prealabil, că întrebările şi răspunsurile nu au conotaţii şi nu pot fi
răstălmăcite.
Desigur, există şi excepţii în care aceste reguli nu se aplică în totalitate,
mai ales atunci când sursele pot inventa, pot devia, pot distorsiona anumite
informaţii sau pot minţi pur şi simplu, dacă aceste „tehnci” le avantajează. Este o
obligaţie profesională a reporterului să îl aducă pe intervievat pe calea cea bună
(în această situaţie, reporterul este mai asigurat cu cât cunoaşte mai multe lucruri
cu care îl poate contracara pe interlocutor).
În ceea ce îl priveşte pe reporter, regulile care ar trebui să stea la baza
comportamentului din timpul interviului sunt mai multe, căci, de asemenea,
reporterii pot minţi, pot inventa lucruri, pot conduce greşit o discuţie.
În linii mari, regulile de mai jos au fost create din cauza acelor reporteri
care au fost prinşi cu „mâţa în sac”. Astfel, reporterul:
1. trebuie să se identifice pe sine ca pe un element „marginal” al interviului;
2. trebuie să clarifice de la început scopul interviului (formatul);
3. să prezinte celor care nu sunt obişnuiţi cu aparatura care sunt funcţiile
acesteia;
4. să apoximeze durata interviului;
5. să realizeze interviul în cât mai scurt timp posibil;
27

6. să pună întrebări clare, specifice, adecvate pregătirii şi profilului sursei;


7. să dea un anumit timp de gândire intervievatului;
8. să ceară sursei să repete sau să clarifice răspunsurile vagi sau incomplete;
9. să rostească cu voce tare răspunsurile interlocutorului, la care are îndoieli
asupra sensului cuvintelor şi a semnificaţiilor atribuite evenimentelor;
10. să insiste să capete răsunsuri, dacă crede că publicul are nevoie de acestea;
11. să evite să ţină prelegeri sursei, să o contrazică sau să intre în dezbatere;
12. să evite pe cât posibil să permită interlocutorului să nu îşi asume informaţia,
atunci când sursa face din acest lucru o condiţie a realizării interviului.

În cazul în care nu respectă aceste reguli minime, reporterii riscă să îşi piardă
slujbele. În realitate foarte puţini oameni (surse) sunt dispuse să vorbească cu reporteri
incompetenţi sau autoritari. De asemenea, dacă sursa realizează că reporterul se
foloseşte de interviul respectiv strict pentru a realiza o evoluţie în carieră sau pentru
ca reporterul să îşi promoveze ideile şi filosofia, sursa se va închide definitiv pentru
reporterul respectiv.
Pe de altă parte, sursele pot fi la fel de „incorecte”, mai ales cele în căutare de
promovare rapidă şi de mare impact, aşa cum este promovarea prin presă. Reporterii
care au suficientă experienţă profesională pentru a depista „baloanele” de încercare pe
care le lansează sursele, ştiu când este vorba despre o informaţie incompletă sau prost
plasată.

Pregătirea interviului

Este o etapă necesară, obligatorie pentru realizarea unui interviu, căci este
etapa de documentare asupra temei, asupra interlocutorului, etc., ce îi va furniza
jurnalistului instrumentele necesare pentru a opera raţionalizări (a crea un plan de
abordare, a reţine informaţiile esenţiale şi detaliile semnificative, a schiţa o serie de
întrebări, a-şi forma o viziune asupra temei, etc.).
Primele observaţii referitoare la această etapă a realizării interviului sunt
următoarele:
1. alegerea interlocutorului, a subiectului.
2. documentarea (asupra temei şi asupra persoanei) trebuie făcută temeinic, nu
numai pentru a iniţia întrebările şi a înţelege răspunsurile, dar şi pentru a
demonstra, dacă este cazul, că jurnalistul respectiv nu este uşor de păcălit;
3. organizarea temei: tema majoră a discuţiei poate fi divizată în mai multe
categorii logice, astfel încât, jurnalistul să poată obţine, dincolo de structura
informativă de bază, citate, anecdoate, poante, etc., adică o „pată de culoare”.
4. stabilirea obiectivelor interviului;
5. lista întrebărilor trebuie inventariată în avans şi trebuie să conţină, într-o
formă sau alta, toate întrebările care pot fi inventate asupra acelei teme;
6. în situaţiile în care interviul se va desfăşura pe o temă delicată, reporterul
trebui să îşi imagineze care ar putea fi atitudinea interlocutorului faţă de
jurnalist şi faţă de subiectul respectiv. Care este rolul sursei în eveniment? De
a cui parte este?, Ce fel de răspunsuri se aşteaptă de la întrebările-cheie?, sunt
tot atâtea puncte de plecare pentru elaborarea unui plan de atac menit să
identifice atât tipul de atitudine posibilă într-o asemenea situaţie, cât şi
soluţiile de ieşire din impas;
7. pregătirea întâlnirii propriu-zise (unde?, când?, etc.).
28

Termenul-limită este unul din cei mai importanţi factori după care se
organizează etapa de pregărire a informaţiilor. De aceea, background-ul
reporterului este foarte important în situaiile în care nu este prea mult timp la
dipoziţie. În cazul unei presiuni foarte mari a timpului, resursele personale ale
reporterului (cunoştinţe, notiţe, dosare, etc.), precum şi colegii din redacţie
reprezintă maximum de pregătire, iar planul de întrebări se poate face în urma
utilizării informaţiilor de la acest nivel.

Realizarea efectivă a interviului

Tehnica intervievării

Într-o lume ideală pentru reporteri, sursele cele mai bune sunt cele care doresc
să vorbească, iar atunci când fac acest lucru, discursul lor este la obiect şi este foarte
scurt. În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Nu tot timpul, reporterii au de-a face cu
surse care iubesc vorbăria, care vorbesc foarte clar, care sunt de încredere în privinţa
subiectului care îi interesează pe reporteri.
În cele mai multe interviuri, întrebările se pregătesc din timp. Cel mai atent
sunt pregătite atât primele întrebări, cât şi cele esenţiale (de a căror desfăşurare
depinde modul în care are loc discuţia). Alte întrebări ajutătoare sau complementare
pot să decurgă direct din răspunsurile intervievatului şi nu pot fi pregătite.
În cazul interviurilor de personalitate, este obligatoriu ca reporterul să caute
datele importante referitoare la vârsta, adresa, educaţia, slujba, familia, hobby-urile
intervievatului. Uneori, toate aceste informaţii se regăsesc în materiale de tip CV, dar,
din păcate, aceste informaţii sunt seci, nu dau detalii, deci nu sunt cele mai bune
ghiduri în evaluarea personalităţii interlocutorului. De asemenea, reporterul trebuie să
identifice sursa astfel încât să furnizeze cititorului motive de a acorda credit
observaţiilor care pot fi făcurte în timpul interviului.
Întrebările de bază sunt neutre, indiferent de tipul de interviu şi în mod normal,
atrag răspunsuri fireşti, uşor de dat. Întrebările introductive sunt mai greu de ales dacă
este vorba despre persoane publice, care au exercţiul comunicării în public şi care
trebuie abordate cu cea mai mare atenţie.
În general, întrebările care se pun în majoritatea interviurilor sunt întrebările
menite să aducă informaţii originale, inedite, să dezvăluie aspecte necunoscute ale
unei probleme foarte cunoscută. Logica ce stă la baza elaborării planului de
chestionare este determinată de modul în care reporterul evaluează importanţa
informaţiilor referitoare la tema respectivă.

Tipuri de întrebări

• De atac (care asigură introducerea în subiect, arată motivaţia interviului şi


modul de utilizare a informaţiilor; organizarea atacului după această logică
asigură contextualizarea interviului).
• De sprijin.
• De relansare (neutre).
• De punere la punct.
• De insistenţă şi nominalizare.
• De obiecţie.
• De controversă.
29

Întrebări deschise / întrebări închise

Întrebările deschise sunt întrebările care nu cer un răspuns punctual,


informativ, în timp ce întrebările închise oferă informaţii punctuale, scrte, seci
(exemplu: „ce părere aveţi despre faptul că meciul nu a mai avut loc?” / „sunteţi
supărat că meciul nu a mai avut loc?”).

Întrebările potrivite
Reporterii sunt adesea criticaţi din cauza întrebărilor elaborate pe care le pun
sau din cauza repetiţiei întrebărilor, care determină o anumită redundanţă de
informaţii. (aceleaşi întrebări pentru aceeaşi poveste ultracunoscută). Întrebările
potrivite sunt cele care aduc un plus de informaţie faţă de ceea ce se ştie deja.

Întrebările dificile
Constituie „cheia” realizării unui interviu de succes şi se referă la acel
chestionări care pun în dificultate interlocutorul, îl fac să se simtă inconfortabil, etc.
(exemplu: „Domnule Adrian Năstase, cum au fost tolerate abuzul şi corupţia în
Guvernul României, când tocmai aceşti demnitari ar trebui să fie exemple de
corectitudine?).

Cum faci sursele să vorbească


Prima fază a interviului este adesea o fază de “încălzire” a discuţiei, atât
pentru reporter, cât şi pentru sursă. Intervievatul se gândeşte intens la ceea ce urmează
să aspună, pentru a nu îi dăuna, lui şi organizaţiei lui, iar jurnalistul încearcă să
găsească motivaţii să îl convingă pe interlocutor să vorbească fără teamă şi să îi dea
informaţia de care are nevoie (argumentul suprem rămâne publicitatea). De regulă,
jurnalistul îl flatează pe intervievat (“ce birou drăguţ aveţi…”, “în fotografie este
familia dumneavoastră?”), se arată surprins sau jignit, dacă există pericolul ca
interveivatul să se răzgândească. In extremis, jurnalistul poate cere imperativ anumite
informaţii, dacă sursele sunt reprezentanţi ai autorităţii centrale, locale, etc., în numele
interesului public. De asemenea, tot într-o astfel de situaţie de refuz, jurnalistul trebui
să încerece să îi explice sursei care sunt dezvanatajele refuzului de a vorbi. Dar, în
general, acestea sunt cazuri destul de rare, deoarece sursele au, de regulă, mai multă
nevoie de presă decât invers.

Un ghid general al elaborării planului de întrebări

1. Niciodată nu se începe interviul cu întrebările cele mai dificile; “gheaţa” poate


fi spartă prin prezentarea reporterului, a publicaţiei, etc.
2. Întrebările deschise (care lasă libertate de exprimare mare) conţin şi o capcană:
de cele mai multe ori, există riscul ca intervievatul să devieze de la subiectul
iniţial, pentru a ajunge la subiectele pe care le stăpâneşte cel mai bine. În ştiri,
nu se practică acest gen de întrebări. “Valoarea de utilizare” a întrebărilor a
întrebărilor deschise este mare atunci când se caută crearea unei atmosfere
destinse, când se caută informaţii referitoare la personalitatea interlocutorului,
etc.
30

3. Jurnalistul trebui să fie foarte atent în timp ce sursa vorbeşte, atât la ceea ce
spune, cât şi la ceea ce face (limbajul non-verbal). Este receptiv? Este genul
care se supără dacă îl întrerupi sau este o persoană deschisă? Faza de
“încălzire a interviului este de ajutor pentru amândoi participanţii implicaţi,
deoarece ambii se pun de acord care este stilul interviului (formal / informal,
etc.).
4. Dacă este posibil, planul de întrebări iniţial trebui urmat îndeaproape, deoarece
inerlocutorul este ghidat să aducă informaţiile pe care jurnalistul şi le-a propus
iniţial. Dacă urmează o întrebare-cheie, aceasta trebuie pregătită prin două-trei
întrebări preliminare, care să aducă interlocutorul în direcţia pe care jurnalistul
o doreşte.
5. Pe toată durata interviului, jurnalistul trebui să rămână atent, deoarece se poate
întâmpla ca în timpul discuţiei să apară o temă mai inictantă, iar cea iniţială să
devină secundară.
6. Jurnalistul trebui să îşi facă planul de bătaie având tot timpul în minte ideea că,
atunci când se întoarce în redacţie, trebuie să aibă suficiente informaţii pentru
a redacta interviul (nume, prenume, funcţii, cifre, etc.):
7. Jurnalistul nu trebui să se piardă în euforia discuţiei sau să uite să pună
întrebarea esenţială pentru care a venit de fapt.
8. Chiar dacă poate să pară naiv, jurnalistul trebui să întrebe absolute orice este
necesar pentru a fi convins că a înţeles corect ceea ce i s-a spus.
9. Pentru a îl menţine într-o dipoziţie de comunicare pe interlocutor, junalistul
trebuie să îl “ajute” din când în când cu întrebări de sprijin (“Ce vreţi să
spuneţi cu asta?”, etc.)
10. Uneori, este binevenită o schimbare de ritm conversaţional, pentru a nu îl
obosi foarte tare pe interlocutor; acest lucru poate fi marcat de jurnalist prin
punerea deoparte a notiţelor şi prin “simularea” unui profund interes faţă de
aspecte neesenţiale ale temei în dicuţie.
11. Dacă intervievatul nu doreşte să comenteze o anumită întrebare (situaţia de
“No comment”), jurnalistul nu trebui să renunţe uşor. Acest moment poate
marca începutul unei “lupte” între jurnalist şi sursă: jurnalistul se poate preface
că nu a înţeles sau poate reveni mai târziu sau mai pe ocolite.
12. Uneori, cele mai interesante informaţii sunt “scăpate” după aşa-numiul
interviu (când reporterul închide reportofonul sau caietul cu notiţe). Dacă acest
lucru se întâmplă, reporterul poate folosi liniştit acele informaţii, deoarece
interviul nu se termină până când reporterul nu iese pe uşă.

Câteva reguli fundamentale care trebuie urmate în elaborarea planului de


întrebări: nu întrebărilor tendenţioase; gruparea pe teme a întrebărilor, într-o
succesiune logică; da, pentru formulări inteligente, expresive; da, pentru întrebări
scurte şi clare; da, pentru întrebările provocatoare, care incită la discuţie; da, pentru
întrebări adecvate scopului urmărit

Cadrul şi contextul interviului

1. Jurnalistul ascultă cu atenţie, după principiile ascultării active (dar selectivă în


acelaşi timp), pentru sesizarea neconcordanţelor, pentru a reţine detalii
importante, pentru a-şi motiva intervenţiile în cadrul discuţiei. Respectarea
acestor reguli asigură controlul conversţiei de către jurnalist.
2. Intervievatul este prioritar.
31

3. Concluzia aparţine jurnalistului.


4. Intervievatul trebuie ajutat, “pisat”, dacă este nevoie.
5. Tonul jurnalistului trebuie să fie civilizat, în nici un caz agresiv.

Stilul interviului

o Interviul ideal este cel prin care se obţin răspunsuri la cele 5 întrebări;
o Principiul fundamental al interviului: o idee, o întrebare;
o Un bun realizator de interviuri dă dovadă de: cunoaşterea subiectului, de o mare
intuiţie, de o mare flexibilitate şi de o mare capacitate de comunicare;
o In timpul interviului, jurnalistul trebuie să dea dovadă de amabilitate, de politeţe,
de profesionalism;
o Întrebarile trebuie să îşi atingă scopul;
o Este bine ca jurnalistul să ia notiţe, pentru a-şi clarifica ideile şi a structura
informaţia mai uşor; în plus, este mai uşor şi mai sigur, în caz de accidente tehnice
(stricarea reportofonului).

Redactarea interviului

Presupune redarea fidelă a dialogului, dar sunt permise anumite ajustări de


formă, dacă jurnalistul consideră că este cazul.În general, etapa de redactare
presupune “translarea” informaţiei din limbajul vorbit (mai eliptic, mai ambiguu, plin
de digresiuni) în limbajul scris (coerent, care respectă normele gramaticale ale limbii
literare, mai îngrijit, etc.). Din punct de vedere al structurii conţinutului, în redactare
se ţine cont de anumte reguli, fixate în practica profesională:
1. titlul este, de regulă, un citat care conţine informaţii menite să atragă atenţia şi să
stârnească interesul;
2. şapoul: este unitatea de text care urmează după titlu şi precede succesiunea de
întrebări şi de răspunsuri, în cadrul căreia ar trebui să se precizeze: numele,
funcţia, calitatea interlocutorului, justificarea subiectului ales, tema interviului,
legătura cu actualitatea, dacă este cazul, elemente de loc, de timp sau de décor
care dau informaţii despre interlocutor. Şapoul nu rezumă interviul, ci deschide o
“portiţă” către tema, subiectul şi detaliile discuţiei care urmează.
3. succesiunea întrebare-răspuns: trebuie marcată grafic (bold, italic, etc.) pentru a
putea face textul mai uşor de parcurs.
4. detalii legate de décor, de locul de desfăşurare a discuţiei: de obicei, nu sunt
redate descrieri scenice decât dacă sunt foarte interesante.
5. intertitluri: nu sunt necesare.
6. finalul interviului: ultima unitate de text care apare în interviu este cuvântul
intervievatului (de fapt, reprezintă răspunsul la ultima întrebare). Nu sunt
necesare, ba chiar sunt contraindicate transcrierile care sugerează “culisele
conversaţionale” ale interviului (Jurnalist: “Vă mulţumesc pentru interviu”;
intervievat: “Cu plăcere”, etc.), deoarece aceste schimburi de cuvinte nu fac parte
din interviul propriu-zis, ci ţin de aspectele de organizare a acestei proceduri
jurnalistice.

În cazuri excepţionale (insistenţe, personalităţi marcante, etc.), interviul poate


fi văzut de sursă înainte de publicare şi, în funcţie de jurnalist, mai poate fi modificat,
dar, de regulă, această procedură este la limita profesionalismului şi nu îl avantajează
32

pe jurnalist. De asemenea, nu se trimit întrebările dinainte, pentru ca sursa să aibă


timp să fabrice cele mai calculate răspunsuri. Întrebările se pun în cadrul întâlnirii, în
timp real, pentru a-l surprinde pe interlocutor şi pentru a exploata eventualele
“slăbiciuni” din procesul de comunicare.

Elemente ale comunicării interpersonale eficiente (verbal / non-verbal)

În analiza limbajului, ca vector principal de informaţii despre o anumită


persoană, despre anumite situaţii sau anumite evenimente,trebui să se şină cont de
anumite caracteristici ale acestuia:
• limbajul este simbolic (simbolul reprezintă lucruri, idei, evenimente, obiecte);
• limbajul este determinat cultural;
• atitudinile celorlalţi depind de statutul social al persoanei;
• credibilitatea: cu cât mesajul scris / transmis de cineva este mai sofisticat (cuvinte
care nu sunt uzuale, fraze groaie, etc.), cu atât mai credibilă este considerată
persoana respectivă;
• componenta “stimă de sine” poate fi dedusă din limbaj;
• limbajul este denotative şi conotativ;
• limbajul reflectă atitudini (sentimentale, de atracţie, de responsabilitate, de
angajament, etc.).
• puterea ca atribut personal influenţează limbajul;
• din limbaj, poate fi dedusă natura relaţiei de comunicare care se stabileşte între
două persoane.

Limbajul care provoacă neînţelegeri:


• limbajul echivoc, în cadrul căruia cuvintele sunt utilizate în afara sensului dat în
dicţionare. Cea mai bună abordare în situaţiile de acest tip este atitudinea “N-am
înţeles bine, vreţi să repetaţi?”;
• termenii relativi (repede/ încet, sufficient / nu îndeajuns de mult, etc.), care pot fi
înţeleşi diferit, în funcţie de sistemul de referinţă al vorbitorului;
• limbajul emotiv, în care termenii sunt utilizaţi atât în sens denotative (descrierea
obiectivă, convenţională a ceva), cât şi în sens conotativ (cu implicaţii subiective);
• confuzia care apare în urma inferenţelor între fapte / opinii, când acestea nu sunt
în mod strict delimitate (faptele sunt verificabile, sunt observabile, în timp ce
opiniile reprezintă interpretări neconstrânse ale unor fapte);
• limbajul eufemistic;
• limbajul abstract, care are ca disfuncţii stereotipurile (descrieri generale) şi
confuzii (din cauza impreciziei).

Problematica ascultării

Ca şi concept, ascultarea este un tip de comunicare a comportamentului. În


general, se fac confuzii între a asculta (care implică interpretarea persoanei care
vorbeşte) şi a auzi (capacitatea mecanică a aparatului auditiv de a capta sunetele).
Ascultarea nu este un porces înnăscut, fiind infleunţată de numeroşi factori.
Ascultarea nu este o activitate “pasivă”; ascultarea este o aczivitate în care feed-back-
ul poate sau nu să existe (treceptorul poate elibera mesaje non-verbale care arată că
ideile emiţătorului au fost receptate, dar nu există un răspuns verbal care să indice
33

cum, cât din mesaj a fost receptat. Comunicarea în cadrul căreia se practică ascultarea
activă este relativ rapidă (dacă vorbitorul nu este întrerupt). Neînţelegerile în cadrul
acestui tip de comunicare apar în următoarele situaţii: 1. când vorbitorul transmite un
mesaj clar, dar ascultătorul nu îl receptează ca atare; 2. când ascultătorul este atent, iar
vorbitorul este neatent; 3. când mesajul transmis este corect, dar vag.
Astfel, un mesaj nu este primit la fel de toţi ascultătorii. Factorii care
contribuie la înţelegerea/non-înţelegerea mesajului sunt multipli: cauza mesajului,
factorii psihologici, rolurile sociale, background-ul cultural, interesele şi nevoile
personale ale celor implicaţi în comunicare.

Componente ale ascultării

• A auzi: ţine de aspectul fiziologic al actului de a asculta, este un process neselectiv


care poate fi influenţat de factori, precum: zgomot, oboseală, expunere
îndelungată la zgomot, etc.;
• A fi atent: reprezintă un process selectiv şi o etapă psihologică a ascultării, care
este în relaţie cu intenţia, cu motivaţia comunicării (nevoi, dorinţe, aşteptări,
interese).
• A înţelege: presupune interpretarea mesajului; procesul de înţelegere este compus
din mai multe elemente (recunoaşterea regulilor gramaticale, cunoştinţele despre
sursă, contextual social, etc.); depinde de abilitatea de a organiza informaţia auzită
într-o formă care să poată fi uşor recunoscută. O înţelegere de success depinde de:
abilitate verbală, inteligenţă, motivaţie, etc.
• A actualiza: reprezintă abilitatea de a reţine informaţii, care depinde de: numărul
repetărilor, de cantitatea şi natura informaţiei transmise, etc.; în general, oamenii
îşi amintesc jumătate din ceea ce aud, constituind aşa-numitul “mesaj residual”.

Pseudo-ascultarea

Reprezintă imitarea ascultării reale, aparenţa atenţiei acordate unei persoane,


deşi receptorul are altceva în minte. Există mai multe situaţii în care se poate
manifesta pseudoascultarea: 1. când vorbitorul nu ascultă, deoarece crede că doar el
are ceva de spus; 2. când este ascultată doar o parte din expunere; 3. când este creat
întregul din părţi mai mici, distorsionând sesnuri; 4. când se manifestă tendinţa de a
interpreta mesajele actuale în termeni similari mesajelor trecute (stereotipizarea); 5.
când comentariile sunt luate drept atacuri personale şi există probleme legate de
imaginea persoanlă; 6. când ascultarea este activă, dar se realizează cu scopul
colectării de informaţii pentru a declanşa un atac; 7. când sunt implicate în actul
comunicării persoane care nu au abilitatea de a descoperi sensuri dincolo de cuvinte.

Ascultarea ineficientă

Efortul pe care îl face receptorul este un semn că se produce ascultarea


efectivă. În general, deficienţele ascultării au la bază mai multe motive:
supraîncărcarea mesajului, diferenşe de ritm în gândire între cei doi particpanţi la
comunicare, “zgomotele” psihologice, “zgomotele” mecanice, elemente care ţin de
supraestimare (îngâmfare, atribuire, etc.), dorinţa de a avea controlul asupra celorlalţi,
lipsa educaţiei, etc.
34

Exerciţii:
1. Urmăriţi cu atenţie ştirile şi alegeţi un eveniment semnificativ. Elaboraţi planul
de întrebări al unui posibil interviu cu unul din actorii evenimentului respectiv.
2. Realizaţi un interviu de profil cu o persoană obişnuită (mama, tatăl, sora, cel
mai bun prieten, etc.).
3. Selectaţi din presa centrală cotidiană un interviu de informare, de interes
general. Comentaţi.
4. Selectaţi din presa specializată (feminină, sportivă, economică, etc.) un
interviu cu o persoană publică. Analizaţi modul de realizare.
5. Urmăriţi / înregistraţi un talk-show (în care să fie prezent un singur invitat).
Redactaţi interviul după exigenţele de publicare în presa scrisă.

T2. B Portretul

Încercare de definiţie. Principii generale

Argumentul existenţei sale ca gen de sine stătător este acela că toţi oamenii
sunt interesaţi de istoria semenilor lor. De regulă, “pretextele” pentru pentru realizarea
de portrete sunt evenimente de tipul: alegeri, moarte, demisii.
Dacă biograful notează strict datele importante din viaţa unei persoane, atunci
reporterul face ca acestea sa aibă o identitate clară (faţă, ochi, păr, lumină a ochilor,
mâini, moduri de a vorbi, un décor în care persoana se manifestă, etc.). Un bun portret
presupune în primul rând o bună cunoaştere a personajului, o bună documentare, o
mare doză de curiozitate „socială”, de simpatie, de inteligenţă critică. Personajul
trebuie surprins în cadrul familial, professional şi de divertisment, aşa încât, dintr-un
bun potret trebuie să reiasă, pe cât posibil: decorul în care trăieşte individul, modul de
viaţă al acestuia, relaţiile pe care le are (toate aceste elemente sunt componente şi
expresii ale personalităţii sale). Valoarea sugestivă a detaliilor şi înlanţuirea lor
condiţionează rezultatul.
Portretul se înscrie în limitele genului informativ.
Sursele de informaţii cele mai potrivite pentru culegerea datelor de portret sunt
dosarele şi mărturiile.
Cele mai cunoscute tipuri de portret sunt: informaţia biografică, reportajul
descriptiv, anchetele de personalitate, interviul-intalnire.
Potretul nu încearcă să dea răspunsuri precise la întrebări de actualitate, ci, mai
degrabă, încearcă să pună în lumină un anumit personaj, din anumite motive, făcând
ca acest tip de text jurnalistic să fie unul elaborat.
În general, în presă, portretul se foloseşte atunci când jurnalistul trebuie să
prezinte un nou ministru, un om politic, un artist sau o personalitate din orice
domeniu. Din păcate, cea mai frecventă sutuaţie în care jurnalistul se “activează”
pentru a redacta textul de tip “portret” de actualitate este decesul cuiva, caz în care
portretul respectiv este mai degrabă un necrolog decât unul de relevare a
personalităţii.
Dintr-un anumit punct de vedere, portretul este o anchetă asupra unui personaj,
care este mai dificilă chiar decât realizarea unui interviu, susţin unii autori, deoarece
35

munca de organizare a textului nu se termină atunci când întrebările şi răspunsurile


din cadrul unui dialog au fost puse pe hârtie, aşa cum se întâmplă în cazul interviului.
În plus, pentru realizarea unui portret este nevoie de o apropiere mult mai mare faţă de
personaj decât în cazul interviului, fiind necesare o serie de informaţii provenind din
surse diferite, atât favorabile, cât şi nefavorabile “obiectului” portretului.
Aşadar, portretul nu este doar o descriere binevoitoare sau “supralicitată” a
unui individ şi nici o interpretare extravagantă a informaţiilor obţinute despre
persoana respectivă. De aceea, un portret nu ar trebui confundat cu un curriculum
vitae sau cu o fişă biografică.
Cele mai interesante portrete sunt considerate cele având în centrul atenţiei
personalitatea indivizilor importanţi din lumea politică, culturală sau mediatică.
Echivalentul audiovizual al portretului din presa scrisă, deşi este mai degrabă, un
“surogat”, este scurta descriere pe care moderatorii o fac invitaţilor lor din emisiunile-
magazin. Spre deosebire de acest tip de prezentare, cu vagi accente de portret, textul
care apare în paginile publicaţiilor este mai riguros, deşi jurnalistul este liber să îşi
aleagă citatele care reprezintă cel mai bine ideile pe care el vrea să le sugereze
publicului.
În general, pentru a face un portret complet, jurnalistul îşi face o documentare
foarte bună, pentru a releva toate aspectele semnificative ale persoanei respective. De
asemenea, jurnalistul are libertatea de a-şi alege unghiul de abordare; în general, sunt
considerate interesante portretele care accentuează laturi mai puţin cunoscute ale unei
persoane cunoscute, ceea ce aduce un plus de originalitate, în comparaţie cu să zicem,
o discuţie televizată de o oră, în care personajul-cheie îşi reia ideile cunoscute de toată
lumea. Totuşi, puterea “directului” şi a gestului nu pot fi compensate în nici un fel în
presa scrisă. Deci, informaţiile vehiculate prin canalul audiovizual se completează cu
cele care sunt transmise prin presa scrisă, iar “realitatea” despre un personaj este
construită de către “consumator”, în cele din urmă, cu ajutorul intuiţiei.
Nu toate portretele sunt “investigaţii” desfăşurate asupra unei persoane
publice. Este posibil ca, în situaţia unei persoane care nu este cunoscută, dar
jurnalistul crede că, dintr-un anumit motiv, aceasta ar trebui să fie cunoscută,
jurnalistul se va mulţumi să îl facă pe cititor să simtă, să vadă, să asculte, etc. detalii
asupra unei persoane necunoscute, care consideră jurnalistul, are ceva de spus. Unele
texte de acest tip să tindă către genul “reportaj”, care aduc informaţii asupra persoanei
respective pentru o perioadă limitată în timp. În general, acest tip de portret se pliază
cel mai bine pe situaţia în care ar trebui prezentată o persoană prin prisma meseriei, a
funcţie sale. Astfel, jurnalistul dă puţină culoare unor îndeletniciri comune, despre
care se crede că se ştie totul.
În aparenţă, portertul pare un gen uşor de realizat, în comparaţie cu interviul,
ancheta sau reportajul. De fapt, prezentarea unui personaj, pe care îl cunoşti de-o viaţă
sau numai de două ore, este un obiectiv destul de dificil de realizat, căci, de undeva,
de aproape, pândeşte pericolul banalităţii. Atunci când nu are de ce să se “agaţe”,
atunci când nu are la dipoziţie nici o anecdotă, nici o idee mai deosebită, jurnalistul
trebuie să “scormonească” adânc în cercul de relaţii al prietenului şi să încerce să afle
lucruri interesante, fără a dezvălui sursele.
Oamenii sunt diferiţi, de aceea e greu de dat un model universal al portretului.
În plus, de multe ori, jurnalistul trebuie să redacteze un portret al cuiva fără să intre în
contact cu acesta, caz în care documentarea capătă un rol deosebit de important.
Totuşi, se pot schiţa anumite elemente care ar trebui să facă parte din structura unui
asemenea tip de text, mai ales dacă personajul este necunoscut. “Ingredientele” pentru
a transforma un anonim într-un personaj mediatic sunt considerate talentul scriiturii şi
36

rigoarea informaţiilor. Cel mai mare pericol al acestui portret sunt ideile preconcepute
care sunt vehiculate asupra personajului, pe care jurnalistul nu le poate infirma sau
confirma în lipsa contactului fizic cu modelul.

Pregătirea

Preluând metafora “tabloului”, jurnalistul trebuie să aibă la dipoziţie întreaga


paletă de culori (informaţiile complete, adică tot ceea ce s-a scris sau s-a spus despre
personajul respectiv, mai ales în legătură cu cariera sa).
Aşadar, documentarea trebuie făcută la fel de minuţios, indiferent că este
vorba despre un nou ministru, fie că este vorba despre o mare realizare aunzui artist
îndrăgit. Sursele recomandate sunt: arhivele, colecţiile de ziare, persoanele din mediul
familial, persoanele cele mai apropiate din mediul profesional, persoanele importante
care fac parte din reţeaua de relaţii sociale ale personajului. Toate aceste surse pot
furniza (dar nu o fac întotdeauna, ci în funcţie de abilitatea jurnalistuluide a scoate
informaţii de la ele) date care să ajute la construirea imaginii de ansamblu asupra
personajului. În plus, jurnalistul poate să extragă câteva detalii, câteva citate sau
“panseuri” originale ale persoanei în cauză. În general, este considerată o greşeală
sărirea peste etapa de documentare şi trecerea către etapa de întâlnire cu personajul,
deoarece acesta ar putea avea o imagine falsă despre sine sau, oricum,
disproporţionată sau care să nu se potrivească cu imaginea generală despre persoana
sa.
Aşadar, “topul” surselor şi ordinea în care trebuie intervievate ar trebui să fie:
colegul de şcoală, colegul de serviciu, vecinul, vărul de departe, membrii apropiaţi ai
familiei, subiectul însuşi.

Întâlnirea

Întâlnirea cu “subiectul” portretului este foarte importantă. De regulă, este


indicat ca această întâlnire să se desfăşoare în “mediul înconjurător” al personajului.
Aici, trebuie remarcate toate detaliile: stilul mobilei, forma patului, modul de
decorare, prezenţa unor animale de casă, existenţa unei grădini, tipul de maşină, etc.
Toate acestea reprezintă tipul de detalii care spun foarte multe despre un individ. Nu
trebuie uitate nici detaliile fizice ale personajului (păr, ochi, expresii ale feţei, ale
corpului, recaţii la întrebări, etc.), căci sunt considerate “purtătoare” de semnificaţii
legate de modul de gândire, de evaluare a personajului respectiv.
În cadrul întâlnirii, trebuie evitate dispozitivele de înregistrare (magnetofoane,
reportofoane, etc.) care dau un aer oficial întâlnirii. De asemenea, prezenţa carneţelui
de notiţe trebui amânată cât mai mult posibil, pentru stabilirea unei legturi directe,
afective, pe cât se poate, între cei doi actori. Crearea unei relaţii bune, pozitive, este
crucială, căci redactarea unui portret vizează intimitatea individului.
Ca şi în cazul interacţiunii din cadrul interviului, întrebările referitoare la
biografia personajului trebuie puse în ordine cronologică, căci, deschizând discuţia
despre copilărie, relaţia are mari şanse să se îmbunătăţească, căci oamenii se deschid
mult atunci când este vorba despre trecutul lor îndepărtat.
Esenţialul trebuie notat, în cuvinte-cheie. Oricum, dacă jurnalistul este cu
adevărat interesat de personaj, iar personajul de jurnalist, memoria acestuia din urmă
va reţine mult mai uşor faptele semnificative.
După etapa de descriere a biografiei (copilăria, şcoala, educaţia, familia),
trebuie trecut pe nivelul următor şi anume acela al declaraţiilor, al interpretărilor, al
37

opiniilor, care, de această dată, trebuie notate riguros, căci vor fi transimse către
public sub formă de declaraţii exacte.
Întâlnirea ar trebui să se termine cu un fel de recapitulare a celor mai
importante declaraţii pe care persoana le-a făcut.
În general, este considerată o întâlnire eficientă aceea după care jurnalistul
rămâne cu o impresie clară despre personaj, care ar trebui să îi confirme jurnalistului
prima impresie.
În general, se consideră că, dacă persoana este interesantă, portretul este
interesant şi “se va scrie singur”. Totuşi, chiar dacă personajul nu este foare
promiţător, jurnalistul trebuie să îşi facă treaba la fel de riguros şi să se arate la fel de
curios, deşi, poate gratificaţiile nu există în cazul subiectului respectiv.

Scriitura

Trebuie spus că, în elaborarea unui portret, trebuie abandonat principiul


exhaustivităţii: în primul şi în primul rând, redactarea unui portret este un exerciţiu de
stil. Nu este important dacă sunt uitate câteva detalii legate de carieră, atrâta timp cât
trăsăturile semnificative ale individului au fost aduse în prim-plan.
Pentru început, ar trebui identificată o constantă a vieţii individului (puterea de
luptă, dragostea de frumos, etc.), ca un fel de “linie a vieţii” în chiromanţie. Subiectul
poate fi un “self made man”, un individ slab şi influenţabil, un luptător, un descurcăreţ
abil, etc, atriubut care ar trebui evidenţiat de citatele utilizate, care vor da astfel
substanţă imaginii, cadrului sugerat de jurnalist.
Potretul trebuie să beneficieze de un ambalaj cât mai comercial, căci, ca în
toate articolele-magazin în care nu există argumentul actualităţii, revista trebuie să se
vândă. Rolul titlului şi al şapoului rămân în continuare aceleaşi: de a atrage atenţia, de
a invita la lectură.
Începutul textului poate fi atât o descriere fizică (sau detalii fizice), un tic
verbal al personajului sau o declaraţie interesantă. Dacă textul acoperă mai mult de
două pagini, are nevoie de intertitluri incitative.

Sfaturi:

o Importanţa descrierilor în construirea unui portret este mare. Un bun portret


trebuie în mod obligatoriu să facă o descriere fizică a personajului, mai ales dacă
acesta este mai puţin cunoscut.
o Planurile cronologice de redactare sunt total contraindicate, deoarece sunt
monotone. Sunt recomandate elementele din actualitatea cea mai apropiată.
Detaliile de CV pot fi plasate într-un chenar sau sub formă de notă.
o Descrierea personajului trebuie făcută cât mai original posibil, evitându-se clişeele
şi banalităţile de tipul “blondă picantă” sau “renumit cântăreţ”, etc.
o Faceţi cât mai multe comparaţii surprinzătoare şi metafore originale. Uneori, în
cadrul unei game de personaje literare sau istorice reprezentative (Don Juan, Don
Quijote, etc.), pot fi găsite şi altele mai puţin utilizate, dar cu o valoare de exemplu
la fel de mare. Tot ce aveţi de făcut este să vă bateţi capul!
o Atenţie la nuanţe: orice persoană este un “ghem” de contradicţii şi paradoxuri,
deci, remarcaţi-le, în loc să le treceţi cu vederea.
o Anecdotele sunt recomandate în doze cât mai mari. Un portret nu este un proces
verbal, care trebuie să fie cât mai impersonal. Sub “morga” unui mare critic de
arte plastice se poate ascunde un iubitor de maşini sport sau, sub “masca” unui
38

profesor de matematici speciale, se poate ascunde un iubitor de orhidee. Hobby-


urile sunt “sarea şi piperul” unui portret, aşa cum viaţa familială şi “accidentele”
din carieră personalizează considerabil individul.
o Citatele trebuie să fie scurte, de cel mult o frază şi de cel puţin câteva cuvinte
semnificative pentru individ. Nu este recomandată transcrierea unor paragrafe
lungi, oricât de bine ar suna acestea.
o Ideea principală despre personaj trebuie subliniată, fără a încerca să tragi o
concluzie despre personaj. Nu există reţetă pentru final, dar există un principiu
după care ar trebui să fie redactat: să rezume impresia particulară pe care a lăsat-o
jurnalistului, chiar dacă aceasta ar putea fi una paradoxală.

Exemple: mai jos sunt date câteva exemple de texte-portret, realizate de studenţi la
jurnalism în cadrul seminarelor de “Tehnici de redactare”, care, din anumite motive,
pot fi considerate slab realizate:

Text 1

“Liliana Pavlovski-o viaţă de balerină”

“Liliana Pavlovski, balerină de la vârsta de 6 ani, a devenit mai cunoscută pe


plan internaţional, decât naţional. Cu numeroase premii câştigate în Japonia,
Portugalia, Anglia s-a afirmat în lumea baletului. Descoperită de profesoara ei de
dans, la Casa de Cultură din Câmpina, Liliana a urcat pe” treptele afirmării”
ajungând să se stabilească în Rusia. La Şcoala de Balet unde a studiat s-au
oferit 10 burse celor mai buni elevi, iar dumneaei a avut norocul să se afle printre cei
mai buni. Ajunsă în Rusia, a fost ajutată de bărbatul care urma să-i devină soţ şi tatăl
celor doi copii ai săi. După 20 de ani, s-a despărţit de soţul ei, Sasha şi s-a întors în
România, unde îi era familia şi toate persoanele dragi.
Dacă ar fi să o ia de la început, dumneaei spune că din punct de vedere
profesional ar face aceleaşi lucruri, dar în ceea ce priveşte viaţa particulară crede
că ar face unele schimbări.”

Observaţii:

o Din punct de vedere al relaţiei original (personalizarea informaţiei) –comun (aşteptări


comune legate de cariera unei balerine şi de viaţa personală), textul este foarte
general, previzibil.
o Ca structură şi mod de organizare a informaţiei pe anumite nivele (carieră, viaţă,
personalitate, décor, detalii semnificative, detalii fizice, etc.), textul are numeroase
lipsuri.
o Limbaj: erori gramaticale (dezacord: “…devină soţ şi tatăl…”, “…unde îi era familia
şi toate persoanele…”), clişee (“plan internaţional”, “s-a afirmat în lumea baletului”,
“să o ia de la început”, etc.), probleme de topică (subordonată înaintea principalei,
complement înaintea subiectului).
o Din punct de vedere informativ: informaţie neconcludentă, generală, incompletă.

Text 2
“Principalul este esenţialul să învăţăm”
39

“Dacă ai fi văzut-o pe stradă, coafată la vreo 40 de ani şi un metru 70


înălţime, mereu îmrăcată la patru ace, ai fi considerato o persoană normală. Totul se
schimbă însă când intrai în dialog cu ea, şi cum noi în liceu eram obligaţi să intrăm
cel puţin patru ore pe săptămână, nu ne era deloc uşor.
Ne era profesoara de română, însă când spunea fraze de genul “Principalul
este esenţialul să învăţăm” sau “Eminescu nu este numai un poet al iubirii, el este în
primul rând un poet al iubirii, opera sa fiind o operă de iubire”, ne venea cam greu s-
o credem că a făcut studii superioare.
Anii de liceu curgeau şi noi nu rămâneam cu absolut nimic din orele de
română, deşi profilul nostru era uman. În fiecare oră profa ne ridica pe unul dintre
noi în picioare şi începea să ne bodogăne. Trebuie să recunosc că de cele mai multe
ori, eu eram cea bodogănită. Colegii mei ştiau şi mă rugau în pauză să o ţin cât mai
mult ocupată.
Motivul pentru care mă ridica în picioare în faţa clasei nu-l ştiam niciodată, şi
deşi la început eram foarte speriată şi-I răspundeam cât mai frumos, ulterior a
început să mă distreze.
De fiecare dată când ţipa la ore, suna cam aşa: “Haideţi să vedem ce ne
spune z despre poezia “Plumb”, că e foarte sigură pe ea. Z crezi că dacă părinţii tăi
au cine ştie ce pile, vei ajunge vreodată să-mi faci mie ceva? Te înşeli amarnic? Eu
zic să-ţi vezi de treaba ta! Şi ridică-te imediat în picioare când vorbesc cu tine, nu ţi-e
ruşine?”, după ce mă ridicam nu mai treceau cinci minute şi mă dădea afară din
clasă.
Urnătoarea oră însă, îşi schimba total atitudinea şi ajungea uneori să mă dea
ca exemplu pozitiv celorlalţi.
Lucrurile acestea le făcea cu toată lumea iar noi nu înţelegeam de ce, mai
ales că de obicei, eram foarte cuminţi la ore.
Nu ştia să predea nimic, orele cu ea erau complet inutile şi noi ne întrebam
cum a ajuns ea profă de română. Într-o zi însă ajutaţi de o altă profesoară am aflat
care era misterul.
Profa noastră de română era de fapt amanta secretă a directorului liceului şi
pe lângă asta mai avea şi pile puternice la Minister. Ea făcuse Facultatea de Limbi
Străine şi anume secţia de Rusă-Franceză. Ani de zile fusese profesoara de rusă dar
fiincă limba rusă dispăruse la un moment dat din învăţământul roman s-a făcut peste
noapte profă de română.
De-a-lungul anilor s-au făcut multe plângeri împotriva ei ceea ce probabil îi
provocau şi acea nesiguranţă şi stres la ore. Pe culoar când treceam, dacă o salutam
se uita urât la noi şi pleca mai departe.
Acum când privesc în urmă realizez că deşi n-am rămas noi cu multe de la ea,
este singura profesoară de care îmi mai aduc aminte uneori”.

Observaţii:

o Tip de text: relatarea unei experienţe în loc de creionarea portretului personajului;


o Informaţia este în exclusivitate subiectivă (text la persoana 1), ceea ce aduce un
punct de vedere mult prea personal asupra personajului, pierzând din credibilitatea
informaţiei (textul poate fi receptat ca o mică “răzbunare” personală);
o Prea puţine informaţii din zona vieţii personale şi a vieţii familiale;
o Lipsesc mărturiile directe;
o Elementele de décor, detaliile de localizare lipsesc, de asemenea;
40

o Prea multe paragrafe, care susţin aproximativ aceeaşi idée (desfăşurarea orelor),
ceea ce adduce redundanţă, în loc să creeze o mai mare coerenţă a textului;
o Absenţa şapoului;
o Serioase probleme de gramatică, de exprimare (greşeli de topică, de conjugare, de
proprietate a termenilor, etc. vezi sublinierile).

Exerciţii

1. Elaboraţi un potret de personalitate al unui coleg de facultate.


2. Redactaţi portretul primului ministru al României pentru un cotidian central
bucureştean.
3. Realizaţi portretul unui cerşetor sau al unui copil al străzii.
4. Realizaţi portretul unei vedete pentru o revistă specializată (presă feminină).
5. Realizaţi portretul unui specialist într-o profesie mai puţin cunoscută.

Bibliografie

1) Adler, Ronald, Rodman, George, 1980, Understanding Human Communication,


1980
2) Coman, Mihai, coord., 2000, Manual de Jurnalism, vol. 1, 2, Iaşi, Polirom, (ediţia
a doua).
3) De Broucker, José, 1995, Pratiques de l’information et d’écritures
journalistiques, Paris, CFPJ.
4) MacDougal, Curtis, 1982, Interpretative Reporting, New York-Londra, Mac
Millan Publishing Company.
5) Martin-Lagardette, Jean-Luc, 2000, Le guide de l’écriture journalistique, Paris,
La Découverte & Syros, (ediţia a patra).
6) Mencher, Melvin, 1986, Basic News Writing, Dubuque, Wm. C. Brown
Publishers, (ediţia a doua).
7) Metzler, Ken, 1986, Newsgathering, New York, Prentice Hall Inc., (ediţia a doua)
8) Montant, Henri, L’interview écrite et le portrait, Montpellier, Editions du
Centre de formation et de perfectionnement des journalistes.
9) Mouriquand, Jacques, 1997, L’ écriture journalistique, Paris, PUF.
10) Rivers, L. William, Work, R. Alison, 1988, Writing for the Media, Mountain
View, Mayfield Publishing Company.
11) Şerbănescu, Andra, Cum se scrie un text, 2001, Iaşi, Editura Polirom.

TUTORAT 3: Reportajul, Ancheta

T3. A Reportajul, câteva definiţii

o Este o istorie povestită.


o Este un mod de a semnifica o poveste adevarată.
o Este un alt fel de “tratament” al informaţiilor decât în cazul relatării, al
analizei, al comentariului, al depeşei de agenţie.
o Este o poveste a lumii în care trăieşte personajul.
o Este o artă care are la bază tehnici de realizare bine conturate.
41

o Practica necesită, deşi e cam mult spus, talent jurnalistic şi ceva aptitudini
literare, deoarece reportajul este, mai degrabă, o stare de spirit, o atitudine, un
reflex al jurnalistului.
o Reportajul este, in sine, un gen jurnalistic, iar tehnicile sale de realizare
(colectarea şi redactarea informaţiei) sunt instrumente necesare şi în serviciul
altor genuri jurnalistice, de la anchetă la interviu.
o Reportajul nu trebuie să fie considerat o artă de lux sau un exerciţiu gratuit de
afirmare a personalităţii reporterului, caci, mai intâi de toate, acesta ar trebui
să transmită informaţii.
o Comunică o experienţă traită, de aceea, este diferit de relatare, care doar
comunică nişte informaţii.

Tipuri de evenimente abordabile în reportaj:


-fapt divers
-accident
-catastrofă
-manifestare
-intalnire sportivă
-conflict social
-război
-spectacol.

Reportajul surprinde evenimentul într-un loc exact, la un moment dat.

Pentru evenimentele de durată, sunt recomandate reportajele succesive.

Funcţiile reportajului
o permite înţelegerea evenimentului.
o aduce în atenţia publicului informaţia personalizată.
o este informaţie, înainte de a fi instrument de înţelegere a realităţii.
o restituie, pe cât de original posibil, realitatea vieţii.
o pune într-o anumită lumină fapte concrete.
o face legatura între jurnalist şi public.
o dincolo de informaţie, sensibilizează.
o face legătura între evenimentul relatat şi viaţa publicului, prin semnificaţie, nu
prin consecinţe.
o faţă de informaţia comună, reportajul trebuie să aducă elementul-surpriză.

Principii generale ale reportajului

o Este spectacolul unui eveniment care merită să fie văzut şi trăit, având ca
obiective să te facă să vezi, să înţelegi, să simţi, să trăieşti.
o Este o înlănţuire de fapte, “filtrate” de reporter.
o Are nevoie de decoruri, de personaje, de costume, de sunete, de acţiune (în
interiorul reportajului ar trebui să se regăsească elemente de scenariu, dialoguri,
regie).
o Urmează regulile dramaturgiei elementare: debut, desfăşurare, final.
o Este genul cel mai apropiat de tv şi cinema.
o Este mai uşor de realizat atunci când reporterul “gândeşte în imagini”.
42

o Jurnalistul este martor privilegiat al evenimentelor despre care scrie.


o Regula de aur este sobrietatea.
o Realiatea nu trebuie prezentată ca fiind bună sau rea; spectatorul trebui să decidă
acest lucru.
o Reţeta optimă a reportajului este următoarea: scriitura “vie” plus realitatea sobră.
o În reportaj nu trebui creată impresia de ”déjà vu”. Dacă acest lucru se întâmplă,
atunci jurnalistul are preconceptii.
o Impresiile jurnalistului sunt esenţiale în compoziţia reportajului.
o Se ştie că obiectivitatea nu există, totuşi, autenticitatea informaţiei şi onestitatea
abordării rămân reguli de aur ale reportajului.
o Este un apel afectiv.
o Reportajul de calitate depinde de o multitudine de factori: subiect (exotic,
pitoresc), de distanţa la care se desfşăaoră evenimentul faţă de locul în care apare
publicaţia, de dimensiuni, de tehnica de compunere.
o Se spune că reportajul bun începe cu un fapt divers tratat dinamic şi se termină cu
însufleţirea unei relatări seci.

Mică tipologie a reportajului

o Reportaj cald / reportaj rece: în prima categorie se încadrează textele despre


evenimente neprevăzute, despre fapte diverse sau despre evenimente în direct, iar
în cea de-a doua categorie se încadrează textele despre evenimente prevăzute.
o Reportaj-magazin: nu este nepărat inspirat din realitata imediată (nu beneficiază
de atributul actualităţii), dar conţine elemente care fac o legatură cu aceasta.
o Reportaj atemporal: este textul asupra unui subiect comun, banal, dar care
preocupă în mod constant publicul (rasism, somaj, etc.)
o Reportaj de urmarire: ajută la stabilirea unei concluzii asupra unui eveniment
demult desfăşurat (reportaj despre condamnarea unui criminal în serie despre care
s-au scris nenumărate ştiri).
o Reportaj relocalizat-ex: despre un locuitor al comunei “h” care a murit in
Razboiul din Golf.

“Falsul” reportaj

Este mai ales, cel care se inspiră din evenimentele politice. La acesta se
adaugă aşa-numitul “mico-trottoir” (“vox populi”), care presupune intervievarea la
întâmplare a oamenilor de pe stradă asupra unei probleme considerată importantă de
către jurnalişti. Toutşi, rezultatul care (sumă de opinii nereprezentative) este foarte
puţin informativ. În general, este considerat o soluţie superficială, “de umplutură”.

Unghiul de abordare

o Mai este denumit şi “monstru mitologic”, “obsesie de redactor-sef”, “crema


prăjiturii” (jurnalistice).
o Este diferit de subiectul materialului.
o Este un punct de vedere precis asupra unei chestiuni.
o Alegerea sa este o chestiune de circumstanţe (cerinţa editorială, posibilităţile de
timp, spaţiu şi mijloace de realizare, etc.).
43

o Utilizarea sa ca principiu “călăuzitor” se justifică prin consecinţele pe care le are


aplicarea sa în organizarea informaţiei: spaţiul alocat textului se reduce, timpul de
realizare este mai scurt, are calitatea de a menţine atenţia trează.
o În limitele reportajului, convenite de jurnalist, unghiul de abordare ar trebui să
atingă fondul problemei.
o Alegerea unghiului de abordare echivalează cu marca personală a jurnalistului
asupra temei.
o Este recomandabil ca unghiul de abordare să fie ales înainte de a pleca pe teren,
deoarece conferă siguranţă jurnalistului în investigaţia de la faţa locului şi măreşte
eficienţa cercetărilor de teren.

Etape ale realizării reportajului

1. Pregătirea

o ca în toate cazurile de elaborare a textelor jurnalistice, presupune o pre-


documentare (identificarea tipurilor de surse).
o sunt indicate câteva minute de gândire, de ordonare a acţiunii.
o pregătirea instrumentelor necesare (agenda, pixul şi reportofonul trebuie avute la
îndemână).
o apoi, urmează momentul “reperajului”, care presupune atât identificarea şi
localizarea evenimentului, cât şi un prim contact cu sursele.
o dacă este cazul, urmează informarea partenerilor de echipă asupra intenţiilor
privind desfăşurarea invesitigaţiei.

2. “La faţa locului”

Jurnalistul este cel care trebuie să “aducă” la locul acţiunii, prin intermediul
textului, pe cititor. Pentru a atinge acest obiectiv, se impugn anumite precizări
referitoare la interacţiunea cu personajele, la luarea de notiţe, la interpretarea
informaţiilor, fără a denature sensul alocat de “actorii” evenimentului respectiv.
Ajungerea “la faţa locului” poate fi un moment greu pentru journalist, mai ales
dacă locul respectiv nu este situate într-o zonă familiară jurnalistului. În asemenea
situaţii, jurnalistul trebuie să ceară ajutorul unui confrate, care este mai avizat asupra
locaţiei respective. Totuşi, informaţiile, ideile despre reportaj, mai ales dacă sunt
originale, trebuie împărtăşite cu precauţie, căci, oricând se poate ivi pericolul imitaţiei
subiectului, deşi, exclusivitatea asupra unui subiect tinde să devină un fapt rarisim în
aceste vremuri “supra mediatizate”.
Specialiştii în reportaj spun că interacţiunea efectivă cu persoana care îl
interesează pe jurnalistul este o artă. Tehnicienii scrisului cred, însă, că este o artă care
poate fi învăţată. Jurnaliştii experimentaţi cred că, de regulă, relaţionarea este o
chestiune de “feeling”, că nici o discuţie nu seamănă cu alta şi că, în cele din urmă,
colectarea informaţiei în teren este strâns legată de abilităţile de psiholog ale
reporterului. Astfel, pentru eficienţa interacţiunii cu “subiecţii” reportajului, jurnalistul
trebuie să fie cu adevărat interesat de oameni, de vieţile lor, de preocupările, emoţiile,
bucuriiile şi necazurile lor şi nu doar să pară că aceste lucruri îi interesează.
Jurnaliştii experimentaţi nu recomandă graba în stabilirea relaţiei. Ei susţin că,
dacă discuţia începe fără nici un fel de pregătire a interlocutorului, iar jurnalistul
deschide din prima clipă carneţelul de notiţe şi stă la pândă cu stiloul pregătit, atunci
şansele pentru informaţii originale, personalizate, opinii interesante, etc. scad
44

considerabil, căci interlocutorul se va inhiba sau, chiar mai rău, se va închide în sine
definitiv.
Mai întâi de toate, după ce a ajuns la locul în care se întâmplă ceea ce îl
interesează pe jurnalist, reporterul trebuie să observe. Primele minute de observaţie
sunt foarte preţioase, deoarece atunci se creează prima impresie. Reporterul de presă
scrisă are un mare avantaj în această etapă, spre deosebire de confraţii săi din presa
audiovizuală şi anume nu este “încărcat” cu material “tehnic” (camera de luat vederi,
microfoane, etc.), care de obicei afectează comportamentul natural al interlocutorilor.
În funcţie de loc, de interlocutor, de circumstanţe, contactul cu actorii
evenimentului se stabileşte mai mult sau mai puţin direct.
În primul rând, jurnalistul trebuie să se prezinte: numele întreg, publicaţia
pentru care lucrează, materialul pe care doreşte să îl facă, căci, totuşi, reporterul face
jurnalism, nu spionaj. În general, este discutabilă practica gen “acoperire”, “camera
ascunsă” în cazul reportajelor cu subiecte obişnuite, “domestice”.
După “intrarea în atmosferă”, reporterul trebuie să fie pregătit să înţeleagă
ceea ce se întâmplă acolo şi să încerce să îşi abandoneze prejudecăţile.
După prima impresie, trebuie stabilit unghiul de abordare, dacă acest lucru nu
sa întâmplat încă din redacţie sau trebuie schimbat, dacă impresiile din teren modifică
substanţial ideea iniţială de la care s-a pornit.
În realizarea reportajelor elaborate, este necesară, uneori, o pauză de
“digerare” a informaţiilor.
Jurnalistul este pe teren, decorul este fixat, unghiul de abordare este stabilit.
Mai trebuie alese personajele. Criteriile după care se operează această selecţie ar putea
fi considerate următoarele: rolul jucat în desfăşurarea faptelor, capacitatea de a evalua
evenimentul sau situaţia descrisă, competenţa într-un anumit domeniu,
reprezentativitatea sa în comunitatea respectivă, notorietatea, autoritatea în luarea
deciziilor. În cazul reportajelor în care reporterul nu are prea mult timp la dispoziţie,
alegerea celei mai bune surse este un fapt dificil din cauza presiunii timpului, ceea ce
nu înseamnă totuşi că jurnalistul trebuie să se arunce “în braţele primului venit” la
scena evenimentului. Fără excepţie, declaraţiile actorilor principali sunt întotdeauna
percepute ca fiind cele mai credibile şi cele mai autentice.
Numărul celor care vor fi citaţi în reportaj nu trebui să fie prea mare; desigur,
variază în funcţie de eveniment, de spaţiul alocat, etc.. Prea multe nume îl pot obosi
pe cititor şi îl pot determina să treacă mai departe. În orice caz, trebuie ştiut că
reporterul trebui să îşi aleagă cele mai importante, semnificative personaje, care să îi
aducă maximum de informaţie posibil.
Deci, există personajele, care joacă un anumit rol în poveste; de aceea, trebui
să capete o identitate clară (numele în clar, ca şi funcţia lor precisă). De foarte puţine
ori, este posibil ca sursa să dorească să îşi păstreze anonimatul, dorinţă care trebuie
respectată de către journalist, fiind suficiente precizări incomplete, de genul
majuscule, prenumele sau, dacă este dorinţa expresă a interlocutorului, nici o
precizare.
“Spectacolul” evenimentului poate începe: există personaje, există decoruri,
există acţiune. Regulile după care se face punerea în scenă sunt destul de stricte, fiind
oarecum similare celor din teatrul classic şi necesitând prezenţa elementelor precise
de timp, de spaţiu, de loc.
Deşi trebuie să fie (sau măcar să pară) foarte relaxat, reporterul trebuie, de
asemenea, să fie vigilent. Astfel, în relaţia sa cu sursele, el trebuie să: evite pe cât
posibil sursele instituţionale, să evite, de asemenea, pe “atotştiutori”, pe specialiştii
care par că vorbesc în altă limbă. În plus, jurnalistul trebuie să se aştepte să fie “testat”
45

referitor la cunoaşterea subiectului, caz în care trebuie să preia controlul discuţiei,


pentru a evita manipulările mai mult sau mai puţin subtile.

În timpul interviului din teren, reporterul trebuuie să respecte câteva reguli de


bază:
o să solicite de la susră, sub o formă sau alta: o povestire, o mărturie, o eplicaţie, un
punct de vedere sau o luare de poziţie, o decizie;
o interviul trebuie pregătit: până a ajunge la faţa locului, jurnalistul trebuie să aibă în
buzunar lista orientativă de întrebări, iar în minte o cunoaştere, chiar şi
superficială, a personajului, a locului sau a evenimentului despre care urmează să
scrie;
o jurnalistul trebuie să aibă controlul interviului;
o jurnalistul trebuie să îşi noteze tot, chiar dacă apoi trebui să rescrie răspunsurile.

Luarea notiţelor nu este un fapt lipsit de importanţă în munca de teren. Dacă


ţinem cont de ideea că reportajul este o asamblare de lucuri văzute, auzite, simţite şi
transmise cât mai fidel faţă de semnificaţia evenimentului, atunci devine evident că
jurnalistul nu poate să ţină minte toate aceste date, ci ajutându-se de carneţelul de
notiţe. Luarea de note nu este un lucru uşor în această situaţie; de aceea, pot fi
urnmate câteva indicaţii generale care sunt menite să simplifice munca de selecţie şi
de ordonare a informaţiilor de către reporter. Iată câteva din acestea:
o nu trebuie notat chiar totul: este nevoie doar de datele care se potrivesc unghiului
de abordare ales.
o ideea de forţă (mesajul care ar trebui să reiasă din text) trebui completată cu detalii
scenice, impresii legate de atmosferă, de anecdote;
o este un element al personalităţii reporterului: prezenţi la acelaşi eveniment, doi
jurnalişti nu vor lua niciodată acelaşi tip de notiţe şi, în nici un caz, nu vor utilize
aceleaşi cuvinte pentru a exprima aceleaşi idei;
o caietul trebuie să aibă dimensiuni rezonabile, ca să poată fi uşor manipulat în
timpul lucrului, să fie spiralat (se pot rupe uşor foile, dacă este cazul, fără a afecta
şi alte foi);
o pagina poate fi împărţită în coloane în timpul notării, pe “nivele” logice (detalii
legate de décor, acţiune, etc.).
o nu trebuie notat chiar totul, dar, oricum, cât mai minuţios posibil, mai ales în ceea
ce priveşte frazele şocante ale interlocutorilor sau detaliile cu adevărat
semnificative, deoarece memoria poate juca feste pe termen lung.
o selecţia finală a informaţiilor care vor intra în text trebuie făcută “la sânge”,
mergând pe logica păstrării esenţialului şi a detaliilor cu adevărat importante.
o declaraţiile trebuie atribuite de fiecare dată când sunt notate, pentru a nu le încurca
între ele; de asemenea, pe măsură ce persoanele vorbesc, pot fi remarcate
elemente de personalitate ale celui care vorbeşte.
o Nu în ultimul rând, reporterul trebuie să noteze tot ce îi vine în minte şi crede că
poate fi de folos ulterior (culoarea cerului, numele străzii, etc.).

3. Redactarea reportajului

Prima metodă de începere a textului este să vorbeşti cu cineva despre reportaj;


în acest fel, automat, informaţia se selectează şi se organizează. A doua metodă de a
demara redactarea textului constă în a scrie de-a valma tot ce îţi trece prin minte
pentru a nu se pierde detaliile, impresiile cele mai puternice, ideile, etc.
46

În general, soarta reportajului se joacă in primul paragraf, de aceea, prima


parte a textului trebuie să conţină, pe cât posibil, imaginea cea mai vie a
evenimentului respectiv, detalii legate de personajul-cheie, referiri la scena capitală,
declaraţia cea mai incitantă, etc.
Elementele montajului în reportaj sunt, de regulă: personaje, declaraţii,
anecdote, scene, situaţii, valori, mirosuri, zgomote, decor.
Obstacolele care pot să apară în înţelegerea reportajului: un intertitlu foarte
apropiat de titlu, o frază prea lungă, un cuvânt complicat, o succesiune de cifre sau de
sigle, un personaj incomplet identificat. O altă sursă a ambiguităţii ar putea fi şi
suspansul, care este necesar şi obligatoriu în primele fraze pentru a atrage atenţia şi a
capta interesul, dar care nu trebuie să se prelungească prea mult, deoarece scopul
reportajului rămâne, dincolo de jocurile stilistice, informaţia.

Stilul reportajului:
o concizia: nu sunt indicate digresiunile, deoarece ocupă spaţiul şi reprezintă o sursă
de ambiguitate.
o precizia: a termenilor, a locurilor, temporală, a explicaţiilor, etc.
o simplitatea: nu sunt indicate cuvintele-obstacol (neologisme, regionalisme, etc.) şi
frazele complicate.
o culoarea: reportajul trebuie să sugereze, să creeze impresii.
o vitalitatea: textul trebuie să transmită o “felie de viaţă”.
„Legile alternanţei”

Sunt esenţiale şi, de regulă, contribuie la reuşita unui montaj.

a) Alternanţa planurilor: larg / strâns (de regulă, se aplică asupra decorurilor).


b) Acţiune / reflecţie (asupra personajelor).
c) Fraze concrete / fraze abstracte.
d) Stil direct / stil indirect.
e) Fraze scurte / fraze lungi.
f) Paragrafe scurte ./ paragrafe lungi

Fraza, paragraful cadenţează povestirea.

Fraza ideală: subiect-verb-complement.

Verbul nu este întotdeauna obligatoriu.

Frecvenţa paragrafelor: paragraful este un factor important de vizibilitate şi


lizibilitate. Lungimea medie a paragrafului lizibil: 10-15 linii.

Relansarea: la modul ideal, ar trebui făcută în fiecare paragraf, prin imagini noi,
anecdote, citate, etc.

Verbele: timpul prezent, diateza activă; timpul “flash-back”: perfect compus, care
permite, pentru întoarcerile în trecut, coerenţa acţiunilor şi separarea cronologică a
nivelelor temporale.

Cuvintele: trebuie alese după principiile: scurt, concret, cunoscut.


47

Termenii: cât mai afectivi.

Limbajul:
- vorbit: trebuie păstrat, deoarece aduce autenticitate;
-comun, trebuie aplicat, indiferent de domeniu sau de tipul de eveniment, căci scopul
reportajului este de a fi citit de cât mai mulţi oameni.
-trebuie să fie cât mai explicativ, ceea ce se obţine, de regulă, prin comparaţii,
juxtapuneri, etc.
-trebuie adaptat, în funcţie de public: astfel, limbajul abstract nu trebuie aplicat pentru
redactarea unor texte destinate omul obişnuit, dar nici limbajul specializat nu trebuie
simplificat la extrem (poate apărea foarte uşor pericolul vulgarizarii).

Forma finală pe care o îmbracă informaţia face parte din operatiunea “seducţie” şi
trebui să se bazeze pe elemente ca: titraj, foto.

Titlul: informează, atrage atenţia.

Şapoul: “vinde” reportajul, de aceea trebuie redactat în stil “nervos” (fraze scurte,
cuvinte sugestive, grafică speciala).

Intertitlul: oferă timp pentru respiraţie, atrage atenţia, informează, menţine tempoul
reportajului.

Ilustraţia: autentifică informaţia, aduce informaţie complementară, atrage atenţia.

“Montajul” reportajului este conceput în scopul de a-l face pe cititor să vadă,


să audă, să simtă el însuşi ce a trăit reporterul.
Reportajul înseamnă şi punerea în scenă a motivului şi a circumstanţelor
reportajului, care reies, de regulă, din titraj sau din şapou, în timp ce în corpul
reportajului urmează expunerea faptului.
Pentru un reportaj reuşit, este nevoie de decoruri, scene, oameni, lucruri
văzute, lucruri întelese, lucruri învăţate, simţite.
În reportaj, se evită de obicei citatele, explicaţiile, referinţele documentare sau
statistice care, prin lungimea lor, pot rupe ritmul povestirii.
Comunicarea sensului, a sensibilităţii se face prin vocabular precis şi expresiv.

Exemple de tip “Aşa nu”

“Tinerii caută jocuri şi atmosferă”

“Fiecare cartier are blocurile lui, din ce în ce mai numeroase, cu tăbliţe pe


care scrie “Internet Café”. În cele mai multe cazuri este vorba despre o încăpere
plină de fum, cu tineri pătrunşi de un joc de ultimă oră sau de discuţia cu un amic din
străinătate, cunoscut pe chat. Calculatoarele merg mai greu, spaţiul este cam strâmt,
fumul cam gros. Dar tinerii vin: pentru că ora de joc este ieftină. Pentru acest tip de
Internet Café, cleinţii nu sunt o problemă. Puşti dornici de un joc ieftin se găsesc în
orice cartier. Mai ales că acum au găsit o nouă provocare: concurs pe echipe între
internet-café-uri.
48

La competiţie participă şi localurile selecte. Dacă pentru patronii unui


Internet Café de la colţul blocului, efortul financiar nu este foarte mare, pentru
lansarea unui Internet Café în zona centrală este nevoie de o investiţie destul de
mare. Calculatoarele performante, mobilierul modern, un bar select, chiria mare
ridică, implicit, şi costul orei de navigare. Clientela este alta. Puştii de cartier au
acces doar dacă au bani. Iar străinii devin clienţi fideli. Pentru reuşita succesului,
Internet-Café-ul poate fi susţinut de afaceri conexe, cum sunt, în acest caz, un centru
de frumuseţe şi fitness şi o florărie. În ce priveşte preţul, în cazul acestor internet
cafeuri nu este elementul care primează. Printre cei care deschid uşa acestor internet
cafeuri sunt, în general, tinerii, care caută jocuri de ultimă oră.
Amplasat în centrul oraşului, un astfel de internet café select este zilnic vizitat
de 80-100 de persoane, în mare parte studenţi. Nu are jocuri. În schimb, oferă
atmosferă. Clienţii vin pentru browsing, mail şi chat. Au avantajul că plătesc pentru
cât stau pe internet, chiar dacă este vorba de 10 minute. Deşi preţurile nu sunt foarte
mici, afacerea merge, pentru că tinerii care vin aici apreciază atmosfera liniştită şi
echipamentul modern. În plus, în afară de navigarea pe internet, clienţii au
posibilitatea să tehnoredacteze şi să printeze. Pentru studenţii de la universitate, pare
a fi locul ideal. Din 2002, numărul vizitatorilor a crescut constant.
Aceste localuri sunt deseori vizitate de străini, cum ar fi studenţi din
Indonezia ce studiază în România. Vin aici de cel puţin trei ori pe săptămână pentru
că atmosfera este plăcută. Stau pe mail chiar şi două ore, pentru a trimite mesaje
prietenilor şi familiei.
Din necesitate, din plăcerea de a juca un joc sau chiar din dependenţă,
internet café-ul răspunde nevoii tinerei generaţii de a fi informată, de a fi în contact
cu lumea. Atâta timp cât puterea de cumpărare este mică şi puţini îşi permit să îşi
cumpere un PC şi să se conecteze la internet de acasă, aceste localuri, din cartiere
obişnuite sau din centrul oraşului, au toate şansele să fie o afacere profitabilă”.

Observaţii:

o Ideea de reportaj este bună: acest gen de afacere se dezvoltă, este pe placul tuturor,
există o piaţă, etc.;
o Textului îi lipseşte informaţia! În afară de cifra de 80-100 de persoane (media
vizitatorilor calculată pentru un internet café, neatribuită), de faptul că se face
comparaţia între localurile de cartier şi cele din centrul oraşului, care sunt vizitate
de tineri, nu prea există alte informaţii, ceea ce reprezintă cea mai mare deficienţă
a acestui aşa-numit “reportaj”;
o Multe clişee de gândire şi de exprimare;
o Probleme de topică, de punctuaţie.
o Un astfel de text este universal: este valabil pentru 2002, pentru 2003, poate
pentru 2004, etc. Lipseşte “decupajul” exact al unei realităţi care se desfăşoară
într-un anumit interval de timp şi în spaţii concrete;
o Detaliile sunt esenţa reportajului; din textul de faţă, lipsesc aproape în totalitate!

“Aşa da” (vezi copie xerox după reportaj „pozitiv”)

Exerciţii:
1. Identificaţi şi explicaţi elementele care fac diferenţa între relatare şi reportaj.
2. Este reportajul un gen informativ sau de interpretare? Explicaţi.
49

3. Identificaţi trei tipuri de evenimente care ar putea constitui subiecte de


reportaj. Elaboraţi planul de realizare a unuia dintre subiecte.
4. Care sunt categoriile de publicaţii în care apar frecvent reportaje? Identificaţi-
le şi argumentaţi-vă alegerea.
5. Identificaţi caracteristicile limbajului utilizat într-un reportaj dintr-o publicaţie
săptămânală sau lunară cunoscută. Comentaţi.
6. Alegeţi un reportaj care vi se pare bine realizat şi explicaţi care sunt motivele
pentru care consideraţi că textul respectiv este unul bun.
7. Redactaţi un reportaj de maximum 2 pagini A4, pornind de la o temă
caracteristică unui sezon calendaristic (tradiţiile de Crăciun, semnificaţia
Mărţişorului, Noaptea de Înviere, vara în Bucureşti, tradiţii de toamnă, etc.).

Bibliografie

• Adler, Ronald, Rodman, George, Understanding Human Communication,


1980
• Boucher, Jean-Dominique, Le reportage écrit, Montpellier, Editions du Centre
de formation et de perfectionnement des journalistes.
• Coman, Mihai, coord., 2000, Manual de Jurnalism, vol. 1, 2, Iaşi, Polirom,
(ediţia a doua).
• De Broucker, José, 1995, Pratiques de l’information et d’écritures
journalistiques, Paris, CFPJ.
• Martin-Lagardette, Jean-Luc, 2000, Le guide de l’écriture journalistique,
Paris, La Découverte & Syros, (ediţia a patra).
• Montant, Henri, L’interview écrite et le portrait, Montpellier, Editions du
Centre de formation et de perfectionnement des journalistes.
• Rivers, L. William, Work, R. Alison, 1988, Writing for the Media, Mountain
View, Mayfield Publishing Company.
• Şerbănescu, Andra, Cum se scrie un text, 2001, Iaşi, Editura Polirom.

T3. B

Ancheta, definiţie

Ancheta poate fi considerată ca fiind orice demers jurnalistic care are ca scop
informarea, explicarea sau aprofundarea unor informaţii existente şi considerate
importante de către jurnalist. Elemente ale anchetei se regăsesc şi în alte genuri: a)
când o informaţie este verificată; b) când jurnalistul forţează obţinerea unor
informaţii; c) atunci când textul jurnalistic scoate la lumină fapte noi, neaşteptate.

Caracteristici ale anchetei

a) ancheta este gen informativ.


b) ancheta este mai dezvoltată decât reportajul sau relatarea, din punctul de
vedere al spaţiului ocupat.
c) ancheta poate fi alcătuită din mai multe texte diferite.
d) realizarea anchetei necesită timp îndelungat.
50

e) ancheta poate eşua, chiar dacă până la un anumit moment au fost depuse
multe eforturi.
f) informaţiile în baza cărora se organizează mesajul esenţial al anchetei se
obţin greu.
g) în redactarea textului, nu toate sursele trebuie divulgate.
i) în general, ancheta este semnată de toţi cei care au contribuit la realizarea ei.

Etape în desfăşurarea anchetei

a) Stabilirea importanţei întrebarii la care să răspunda ancheta.


b) Reducerea câmpului de investigat.
c) Studierea dosarului.
d) Ierarhizarea problemelor de rezolvat.
e) Realizarea întalnirilor
f) Crearea convingerii
g) Opţiunea redacţionala (demonstrativă / argumentativă), tipul de dosar.
h) “Montajul”, redactarea propriu-zisă, din care nu trebuie să lipsească
intertitrajul, foto, legenda, ilustraţie.

Ancheta are rolul de a dezvălui informaţii greu accesibile

Jurnaliştii şi observatorii mass-media susţin aproape în unanimitate că ancheta


este unul din cele mai prestigioase genuri jurnalistice. În general, jurnaliştii
specializaţi în elaborarea textelor de tip-anchetă apar drept eroi confraţilor lor, datorită
caracteristicilor specifice ale acestui mod de a practica jurnalismul şi, în mod special,
datorită misiunii pe care o are ancheta, ca demers profesional şi anume de a scoate la
iveală informaţii greu accesibile în mod normal. Desigur, această accepţiune se aplică
demersurilor investigative de mare amploare.
În mod curent, în practica jurnalistică există „atitudinea de tip anchetă” care
presupune un raport specific faţă de cercetarea realităţii, şi anume acela de a cerceta
pentru a descoperi, pentru a lămuri, pentru a identifica informaţii care, dacă nu ar fi
căutate în mod sistematic de către jurnalist prin aplicarea procedurilor profesionale, ar
rămâne necunoscute publicului.
De aceea, unul din cele mai mari „pericole” ale anchetei este că îi poate
intimida pe începători şi, în mod sigur, că îi provoacă în mod sigur pe jurnaliştii
experimentaţi. Şi într-un caz, şi în celălalt, în cazul reuşitei, gratificaţiile sunt
numeroase şi inevitabile: performanţa profesională, recunoaşterea profesională, etc.
Analiza modului de realizare a anchetei este, mai degrabă, o chestiune de
metodă.

Ancheta are un rol explicativ

Spre deosebire de reportaj, care presupune, după cum am mai arătat,


elaborarea unui text al cărui scop este să îl facă pe cititor să vadă prin ochii
reporterului un anumit eveniment, ancheta este demersul jurnalitic prin care jurnalistul
caută să explice, să lămurească, să analizeze un anumit eveniment. Ceea ce deosebeşte
în mod fundamental ancheta de alte demersuri jurnalistice este „demontarea”
mecanimelor unui eveniment, ale unei situaţii considerate importante de către jurnalist
şi publicarea aspectelor obscure, neştiute, cu bună ştiinţă ascunse, ale acelui
eveniment sau ale acelei situaţii. Din cauză că se bazează în principal pe mijloace
51

analitice, iar presa scrisă presupune un mesaj mai elaborat decât presa audiovizuală,
ancheta este un gen publicistic specific presei scrise, dar acest fapt nu înseamnă că
anchetele nu sunt prezente şi pe canalele radio şi televiziune.
Orice text redactat pentru a fi publicat în presă răspunde la întrebările
fundamentale: cine?, ce?, când?, cum?, de ce?. Ancheta merge puţin mai departe,
dând răspunsuri elaborate, argumentate acestor întrebări într-o manieră incisivă. De
exemplu, o anchetă nu spune doar cine este actorul principal al unui eveniment.
Ancheta încearcă să identifice cu exactitate cine este, într-adevăr, acel personaj,
încearcă să reconstituie datele situaţiei până în cel mai mic detaliu, încearcă să
localizeze cât mai precis modul de desfăşurare a faptelor, să fixeze detaliile temporale,
să descrie contextul în care a avut loc evenimentul, care este logica acestuia, etc.

Ancheta are rolul de a pune în perspectivă evenimentul

Activitatea jurnalistică în esenţa ei nu este spectaculoasă, din contră, este


repetitivă. Ancheta aduce în viaţa jurnaliştilor ieşirea din rutină. O amenajare a unei
pieţe, mărirea unei străzi sau conflictul referitor la zgomotul dintr-un anumit cartier
sunt aspecte ale unei teme mai generale, precum politica urbanistică. Ei bine, dacă
pentru fiecare din aceste aspecte se poate construi un text informativ de tip ştire,
relatare sau reportaj, pentru tema majoră se poate face o anchetă care să le unifice pe
toate. Aşadar, ancheta nu este doar actul de a prezenta aspecte radical opuse ale unei
problematici, sau ale unui eveniment. În plus, construirea unei anchete nu presupune
prezentarea în alb şi negru, ci, din contră, nuanţarea situaţiei respective. Un bun
realizator de anchete este cel care sesizează că realitatea nu este niciodată extrem de
pozitivă sau extrem de negativă, ci este cel care sesizează „nuanţele de gri” şi le dă
acestora o interpretare. Deci, ancheta nu este doar o punere în text a unor poziţii ale
actorilor evenimentului complet opuse, ci este mai degrabă o tentativă de a releva
toate nunaţele unei situaţii, de a crea o perspectivă prin care evenimentul respectiv
poate fi înţeles.
Totuşi trebuie precizat că există şi anumite riscuri în realizarea unei anchete,
iar cel mai mare dintre acestea este de a „derapa” către abstracţiuni, de a trece către
interpretări filosofice în loc de a reda realităţi, de a susţine o anumită teză intelectuală
sub pretextul relatării unor evenimente. Trebuie făcut astfel încât ancheta să se
„hrănească” din fapte concrete, aducându-le în primul rând în atenţia publicului,
confruntându-le şi oferind un mod de înţelegere a situaţiei. Marile anchete care
hrănesc mitologia construită în jurul acestei teme se diferenţiază de toate celelalte prin
detaliile rezultate în urma abordării evenimentului din toate unghiurile posibile. Dacă
am lua drept exemplu de subiect de anchetă modul de privatizare al unei întreprinderi
de produs ţevi, întrebările pe care şi le va pune jurnalistul nu trebuie în nici un caz să
fie generale sau filosofice, ci, punctuale, concrete, legate de cât mai multe aspecte
legate de privatizarea întreprinderii.

Ancheta are un scop informativ

Ancheta este, fără nici un fel de îndoială, un gen informativ, care nu trebuie să
fie scrisă după regulile editorialului sau ale comentariului, deşi, fără nici o îndoială că
poate fi un text care are ca punct de plecare convingerea intimă a jurnalistului că
acolo, în zona în care îşi propune să cerceteze, se întâmplă ceva. „Fapte, nu opinii”,
aceasta este deviza după care trebuie să se orienteze jurnalistul atunci când elaborează
ancheta. Desigur, elementele de evaluare calitativă (declaraţii, opinii, etc.) au un rol
52

hotărâtor în elaborarea textului, dar structura textului trebuie să se bazeze pe


informaţia „obiectivă”, factuală.

Tipuri de anchetă

Deşi principiul fundamental al anchetei este acelaşi, indiferent de forma


textului (informaţia greu accesibilă care trebuie prezentată cât mai analitic posibil),
practica jurnalistică a relevat câteva tipuri semnificative de anchetă, după criterii
precum: actualitatea evenimentului sau a situaţiei despre care jurnalistul construieşte
ancheta, sensibilitatea redactorului-şef, periodicitatea publicaţiei în care este publicat
textul, etc.. Astfel, sunt considerate ca semnificative:

a) Ancheta de actualitate
„Ambiţia” sa este limitată, în funcţie de presiunea evenimentului asupra publicării.
Dacă trebuie să fie extrem de repede publicată, aşa cum se întâmplă de cele mai
multe ori, ancheta de acest tip se rezumă la a aduna şi a asambla declaraţiile şi
informaţiile cele mai disponibile. Cum se poate obţine o autorizaţie de instalare,
pentru a deschide un magazin în incinta unui stadion?, cum s-a întâmplat că
magazinul a luat foc?, etc.
Ancheta de actualitate este relativ modestă în comparaţie cu „surorile” ei mai
elaborate (ancheta-magazin, spre exemplu), dar, cu toată modestia informaţiilor pe
care le aduce în mod normal, este utilă, deoarece aduce în atenţie anumite
mecanisme de funcţionare, care poate atrage atenţia asupra unui tip de probleme
care ar putea să apară într-o anumită zonă. Ancheta de actualitate este relativ
ieftină ca efort şi energie consumate din partea jurnalistului, dar nu este un gen de
anchetă frecvent întâlnit în paginile ziarelor.

Exemplu: şedinţa Consiliului Municipal al PMB, votarea de urgenţă a unui buget


pentru victimele unei explozii care a distrus un bloc de locuinţe în care locuiau
câteva sute de oameni.

b) Ancheta bazată pe colectarea faptelor diverse


Acest tip de anchetă este, de fapt, una din formele pe care le ia ancheta de
actualitate, asemănându-se foarte mult cu ancheta „poliţienească” elementul
comun fiind reprezentat de reconstituirea circumstanţelor evenimentului. Pentru
realizarea acestui tip de anchetă, jurnalistul trebuie să dea dovadă de un adevărat
simţ al „contactelor”, care să îl ajute să deschidă uşile surselor mai greu accesibile
(experţii, specialiştii), dar şi de o răbdare ieşită din comun pentru a colecta cele
mai mici informaţii. Contribuţia anchetatorilor în construirea acestui tip de text se
referă în mare parte la la extragerea informaţiilor importante, pornind de la faptele
diverse, aparent nesemnificative, care s-au întâmplat în derularea evenimentului
cercetat. Presiunea timpului este una din constrângerile care pot să apară în acest
caz, deoarece adunarea detaliilor presupune o anume „artă” a conversaţiei, care
necesită mult timp pentru a fi eficientă: unii nu vor să vorbească, alţii vorbesc prea
mult, alţii au intenţii manipulatoare, etc. Atunci când ancheta trebuie făcută pentru
cotidiane, ancheta este foarte riscantă, deoarece pericolul disfuncţiilor de
informare pot să apară la tot pasul. În mod paradoxal, acest tip de anchetă care
face „valuri” în presă pe termen scurt ridică întrebarea dacă subiectul,
supramediatizat, are într-adevăr relevanţă după criteriul interesului public. Adică,
dacă nu cumva este vorba despre „mult zgomot pentru nimic”. De fapt, acest tip
53

de „acoperire” jurnalistică a unui subiect nu este chiar o anchetă, deşi pare o


anchetă; în multe situaţii, dacă jurnalistul nu este experimentat, poate fi folosit de
surse drept purtători de cuvânt ai unei cauze. Sub presiunea evenimentelor,
lucrurile pot scăpa jurnalistului de sub control, de aceea, pentru presa cotidiană nu
este un gen recomandat, din cauza superficialităţii şi a vulnerabilităţii informaţiei.

Exemplu: scandalul poliţiştilor care au furat benzină (a reprezentat, după modul în


care subiectul a fost prezentat o falsă anchetă, deoarece nu au fost prezentate decât
foarte puţine informaţii referitoare la subiect).

c) Ancheta-magazin
Prima caracteristică aunei anchete de tip magazin este aceea de a se fi eliberat de
sub presiunea actualităţii imediate (a evenimentului sau a publicării). În cel mai
rău caz, poate fi vorba despre fapte care au legătură cu evenimentul respectiv, care
se întâmplă în actualitatea imediată şi care creează pretextul pentru elaborarea
anchetei asupra subiectului respectiv. Acest tip de demers jurnalistic nu plasează
lectorul în contextul unui eveniment punctual, ci într-unul mai general, în care pot
fi plasate fapte similare (dacă un stadion ia foc, ancheta ar trebui să arate care este
situaţia în general pe stadioane, nu neapărat pe un anumit stadion). Câmpul clasic
de investigaţie descris de acest tip de anchetă este cel al sociologiei, pe care o
practică şi jurnaliştii într-o anumită măsură. Temele cele mai frecvente în acest tip
de anchete sunt cele precum: femeia de carieră, avortul în rândul adolescentelor,
biserica şi tinerii, salariile în sistemul de învăţământ, etc. Reuşita anchetelor
întreprinse asupra unor teme de acest tip este garantată de observaţia directă,
profundă. Dar titlurile generale şi aparent generoase pot fi înşelătoare. Ele
sugerează dosare de multe pagini şi săptămâni de muncă. Dar nu trebuie să fie
nepărat aşa. Anchetele-magazin pot să fie relativ scurte, cu accente substanţiale
asupra unei idei principale, considerată de jurnalist de importanţă pentru
actualitate. Presa-magazin este spaţiul în care se regăsesc aceste texte jurnalistice,
care pot fi valoroase atât prin natura temei, a subiectului ales, cât şi a unghiului de
abordarte, dar şi prin relevanţa faptelor prezentate.

Exemple: deraierea unui tren, numărul emisiunilor de radio consacrate televiziunii


(frecvenţa difuzării, scopuri, teme, unghiuri de abordare, limitele abordării în
funcţie de specificul canalului, legătura dintre strategiile de televiziune şi
apartenenţa anumitor posturi de radio la trusturi de presă, etc.). Răspunzând la
aceste întrebări, situaţiile posibile pot să apară, de asemenea, pot apărea şi
contradicţii. Articolul nu are mari şanse de a primi Premiul Pulitzer, dar este un
text care poate constitui o bază de date analizată şi analizabilă.

d) Ancheta de investigaţie
Este tipul de anchetă foarte bine documentată, care este relativ greu de făcut de
către jurnaliştii mai puţin experimentaţi. Trebuie precizată că formula „anchetă de
investigaţie” este aproape un pleonasm, căci orice travaliu jurnalistic presupunând
cercetare, investigare, muncă de detectiv duce în mod normal la elaborarea unei
anchete, din punctul de vedere al raportului faţă de realitate. În prezent, în practica
jurnalistică, o anchetă care face parte din această categorie este asemănătoare unui
text ştiinţific, în care faptele sunt raţionalizate şi interpretate în termenii impuşi de
logica paradigmei ştiinţifice, fapt care are anumite consecinţe, cea mai importantă
dintre acestea fiind că sursele vor fi mult mai reticente, poate chiar ostile faţă de
54

jurnalistul implicat într-un astfel de demers. În aceste condiţii, jurnalistul are


nevoie de mai mult timp pentru a colecta informaţii şi este obligat să se folosească
de metode mai puţin convenţionale pentru a intra în posesia informaţiilor pe care
le doreşte. De aceea, nu oricine poate fi un jurnalist de anchetă care să aibă succes,
fiind nevoie de o serie de abilităţi personale, profesionale şi nu în cele din urmă
sociale pentru a face faţă exigenţelor multiple pe care le presupune demersul de tip
„anchetă de investigaţie”. Temele, subiectele asupra cărora se poate opri
jurnalistul de investigaţie pot fi de orice fel, inclusiv cele care se regăsesc în mod
frecvent pe teritoriul presei magazin, a faptului divers sau al portretizărilor de
personaj.

Exemple: situaţia gimnastelor de la Deva, care sunt obligate să dea bani


antrenorilor din câştigurile personale, rezultate în urma câştigării competiţiilor;
corupţia în rândul poliţiştilor; profesori care iau bani la examene, etc.

e) Ancheta-portret
Unii autori consideră că redactorii-şefi cu fler şi inspiraţie profesională sunt cei
care veghează pentru a nu se produce amestecul genurilor în interiorul unui
material. Totuşi, de multe ori, din neglijenţă, amestecul dintre anchetă şi reportaj
este constant în textele de mare amploare. „Trecerea liniei” dintre genuri este
permisă atunci când situaţiile o cer; de exemplu, atunci când este cazul studierii
unei personalităţi, se poate face o anchetă-portret, care să permită „aprofundarea”
personalităţii personajului. În această situaţie sunt necesare: mărturii ale
colaboratorilor, ale prietenilor, ale adversarilor, ale concurenţilor. Chiar dacă, în
mod formal, pare că textul este un portret, tehnicile de colectare, de evaluare şi de
interpretare a informaţiilor aparţin genului „anchetă”.

Exemplu: Diana Mocanu, campioana olimpică a rupt relaţia cu antrenoarea ei,


Laura Sachelarie, aducându-i numeroase acuzaţii.

f) Ancheta-document
În general, acest tip de anchetă se referă la investigaţiile de mare amploare (care,
de altfel, au întreţinut şi mitul), care, din păcate, au dezavantajul de a fi extrem de
costisitoare (ca efort financiar şi nu în cele din urmă ca efort psihologic).

Exemplu: Prinţul Paul de România revendică Castelul Peleş.

Ancheta informativă: se face în scopul dezvăluirii informaţiilor ascunse, a


informaţiilor noi, pentru actualizarea unor date vechi sau completarea unor informaţii
lacunare.

Ancheta interpretativă: se face în scopul dezbaterii unor fapte de larg interes.

Demararea unei anchete, între întrebare şi intuiţie

La „punctul zero” al oricărei anchete se află o întrebare iniţială şi intuiţia unui


eventual răspuns la acea întrebare (întrebarea: câte meserii noi s-au născut din 1990
încoace?; eventualul răspuns: toate acele meserii care sunt caracterizate de activităţi
specifice în domenii noi social-economice care s-au configurat pe piaţa muncii în
România post-comunistă). A nu se înţelege că răspunsul care a fost intuit trebuie să
55

corespundă cu răspunsul final; în lipsa datelor care să legitimeze întrebarea iniţială pe


care şi-a pus-o jurnalistul, jurnalistul trebuie să aducă date care să aducă idei şi
abordări noi la o chestiune în aparenţă indedită. Aşadar, atât pentru anchetă, cât şi
pentru celelalte genuri jurnalistice, trebuie scoase la iveală informaţiile cu o valoare
de noutate mare. Intuiţia rămâne „motorul” căutarilor din teren, dar răspunsul final va
da personalitatea articolului care urmează a fi citit de către indivizii care fac parte din
publicul-ţintă. Jurnalistul ar trebui să se mulţumească cu informaţiile pe care le capăta
la o singură întrebare, dar ar trebui să faca aşa fel încât să epuizeze informaţiile pe
care le aşteaptă cititorii de la subiectul sau tema în discuţie. Cuvântul-cheie al
jurnalismului este „alegerea”. A scrie într-un anumit fel înseamnă a alege un anumit
unghi de abordare; de aceea, a ancheta echivalează cu a alege, care determină automat
selecţia informaţiilor dintr-un anumit câmp de investigaţie.

Temele pentru anchetă

Jurnalistul trebuie să fie foarte atent la ceea ce investighează: este un pericol să


studieze teme cu un mare grad de generalitate, precum „femeia în lumea modernă”,
„educaţia copiilor astăzi” sau „satutul aleşilor în faţa exigenţelor democraţiei
moderne”. În general, toate subiectele care sună în acest fel pot face cu succes
subiectul coloanelor enciclopediilor mondene sau ale unor dicţionare de specialitate.
Motivul pentru care nu pot constitui subiectul unei anchete de tip jurnalistic ar fi acela
că sunt prea vaste. Un jurnalist poate, cel mult, să aleagă un unghi de abordare al
fiecăreia dintre problematici (de exemplu, „educaţia copiilor de la ţară”) şi să îl
dezvolte în cadrul unei anchete, care poate continua prin întrebările: „Câţi copii sunt
prinşi în programul de educaţie de tip rural?”, „Câţi copii sunt prinşi în programe de
educaţie de tip urban?”, „Care sunt diferenţele fundamentale între educaţia primită
de cele două categorii de copii?”, „Care sunt cauzele acestor diferenţe?”, „Care sunt
tendinţele demografice în următorii 10 ani, privind evoluţia populaţiei de copii?”,
„Care sunt politicile educaţionale în următorii 10 ani?; etc.

Ancheta presupune o muncă de echipă

Chiar dacă pare un clişeu, ancheta este cu atât mai reuşită cu cât contribuie
mai mulţi la realizarea acesteia. Şedinţele de redacţie, indiferent de mărimea,
importanţa sau numărul de membri ai redacţiei, sunt surse inepuizabile de idei pentru
realizarea unei anchete. Zvonuri, informaţii din surse personale, idei de la cei care nu
cunosc foarte bune subiectul pot fi tot atâtea surse de inspiraţie pentru jurnalist.

Gestionarea timpului

Din acest punct de vedere, o anchetă este foarte dificil de realizat, deoarece
necesită foarte mult timp de pregătire şi de realizare. Chiar dacă acest tip de abordare
este prestigioasă pentru jurnalişti şi promite numeroase şi importante gratificaţii
profesionale, o anchetă seriaosă nu poate fi realizată de azi pe mâine. Este aproape
imposibil ca un jurnalist să realizeze o anchetă într-o zi, fără ca textul să fie
incomplet. Factorul “timp” este, oricum, important în realizarea oricărui text
jurnalistic, dar este cel mai important în realizarea anchetei, deoarece în acest caz
riscurile derapajelor mediatice sunt cele mai mari (cel mai frecevent, există riscul de a
face conexiuni speculative, din cauza lipsei de verificare a informaţiilor).
56

Pentru utilizarea eficientă a timpului, jurnalistul trebui să ţină cont de faptul că


nu poate discuta, nu poate evalua informaţiile provenind de la trei-patru surse,
numărul acestora fiind o constantă care a reieşit din parctica cotidiană. În general,
jurnaliştii care practică jurnalismul în provincie sunt mai avantajaţi decât cei care
practică jurnalismul în marile oraşe, deoarece, în cazul primilor, sursele sunt mai uşor
de localizat şi sunt mai uşor accesibile. Totuşi, în cazul jurnaliştilor din provincie,
unul din pericolele care pot să apară este reprezentat de faptul că este posibil să nu
poată să menţină distanţa faţă de acele surse, iar procesul de colectare şi de evaluare a
informaţiei să fie afectat de natura personală, afectivă a relaţiei cu sursele.
Să pornim de la ideea că nu se poate discuta cu mai mult de patru surse într-o
zi, şi să luăm în calcul faptul că, pentru o anchetă elaborată (care necesită discuţii cu
mai mult de opt surse, fără a pune la socoteală discuţiile telefonice cu persoanele care
furnizează informaţii de context sau de background). Dacă ar fi să facem un calcul
simplu şi am adăuga la cele două zile necesare colectării informaţiile de la cele opt
surse, încă o jumătate de zi pentru a pune cap la cap documentarea şi o altă jumătate
de zi pentru a redacta textul, am ajunge la concluzia că realizarea unei anchete
serioase necesită un minimum de trei zile. Luna de documentare la care visează toţi
jurnaliştii este un mit.
Aşadar, în elaborarea unui plan de lucru, mai ales în ceea ce priveşte gestiunea
timpului, trebuie ţinut cont de subiect (este unul mai simplu, sau este unul mai
complicat?), de accesul la surse (sunt diponibile, sunt greu accesibile, sunt autorităţi),
etc.), de domeniul de activitate în care se situeză subiectul şi de gradul în care acest
domeniu este cunoscut de către journalist (dacă este o anchetă economică şi jurnalistul
este mai degrabă un bun cunoscător al socialului, atunci va fi nevoie şi de un timp de
“acomodare” cu problematica domeniului în care se face ancheta).
Sursele necunoscute sunt cele care pot furniza surprize în ceea ce priveşte
relevanţa imformaţiei pe care o oferă, dar sunt şi tipul de surse care “înghit”
jurnalistului mult timp, deoarece sunt mai greu de localizat.

Documentarea este o etapă esenţială

Aşadar, după colectarea informaţiilor din surse diferite, se face “asamblarea”


acestora, ceea ce presupune trecerea în revistă a tuturor datelor disponibile, mai ales a
celor de bază, etapă care depinde în mare măsură de modul de a gândi al
investigatorului. De exemplu, anchetatorii cu fler ştiu că un răspuns la o întrebare
aparent banală este o bază pentru alte răspunsuri.

Problematica de fond a anchetei

Prespune că jurnalistul are toate datele elementare care să permită înţelegerea


problemei. Dacă subiectul este, să zicem, legat de fenomenul drogurilor, ar trebui ca
informaţiile de fond să fie următoarele: câţi toxicomani există în momentul redactării
textului şi care a fost evoluţia numărului de toxicomani într-o anumită perioadă (de
exemplu, între1990-2004); câţi consumatori de heroină, câţi consumatori de cocaină şi
câţi consumatori de droguri uşoare există; care este repartiţia drogurilor în anumite
spaţii (unitatea de referinţă poate fi un oraş sau poate fi spaţiul geografic al unei ţări).
De asemenea, din problematica de fond a fenomenului drogurilor fac parte şi
următoarele aspecte: relaţia care se stabileşte între consumul de roguri şi delincvenţă
(de exemplu, câţi toxicomani sunt şi infranctori); relaţia care se stabileşte între
consumatorii de droguri şi sănătatea fizică (de exemplu, estimările oficiale pot arăta
57

că un sfert din toxicomani sunt infectaţi cu HIV); cum percepe societatea fenomenul
drogurilor; cum se manifestă acest fenomen la nivel mondial şi care este gradul în
care autorităţile reacţionează pentru a contracara efectele (se ştie că cifra de afaceri
mondială vehiculată prin traficul de droguri este de trei ori mai mare decât bugetul
Franţei).
Aşadar, acest tip de date trebuie să situeze fenomenul investigat într-o anumită
perspectvă, pentru a I se deduce amploarea. Pentru cunoscători, prezentarea datelor de
fond certifică relevanţa unui anumit fenomen în societate, în timp ce pentru lectorii
neavizaţi reprezintă o introducere sistematică în câmpul respectiv.
Acest tip de date pot fi accesibile şi în urma parcurgerii dosarelor furnizate de
agenţiile de presă în special, dar este recomandat, în spiritul exerciţiului investigativ,
ca jurnalistul să facă de asemenea eforturi pentru a ajunge să îşi interiorzeze acele
date, să le asimileze, să creadă în realitatea pe care o sugerează. În cazul în care
jurnalistul se mulţumeşte să construiască o problematică de fond în baza datelor
furnizate de serviciile de arhivă şi de documentare ale agenţiilor de presă, există riscul
ca textul pe care îl va publica să conţină o serie de judecăţi de valoare comune, de
clişee, aparţinând altora şi fiind transmise ca atare sub semnătură proprie, chiar sub
“acoperirea” avantajoasă a menţionării surselor şi “ambalarea” informaţiilor cu
fotografii colorate şi spectaculoase.

Jargonul de bază trebuie înţeles şi “tradus”

Orice jurnalist care redactează o anchetă este supus riscului de a folosi


anumite clişee şi concepte care aparţin “universului” de interes al surselor anchetate.
De exmplu, dacă un specialist în transporturi, descriind o situaţie a infrastructurii de
transport feroviar foloseşte expresii tehnice specifice meseriei sale (“kilometru-
călători”, etc.), jurnalistul este obligat să identifice cuvintele-cheie ale acestui tip de
limbaj specific şi să încerce să le înţeleagă, în scopul reducerii distanţei psihologice
dintre journalist şi sursa specializată, dar şi în scopul înţelegerii mai bune a
informaţiilor pentru o “traducere” corectă a datelor către cititori.

Sursele scrise

Jurnalistul este prins la mijloc: între dorinţa de a răspunde la o întrebare de


interes general (care nu poate fi niciodată foarte punctuală, deoarece publicul este
eterogen, iar membrii săi au nivele de înţelegere, precum şi aşteptări diferite) şi între o
cunoaştere “specializată”, codată, a unui subiect, din partea surselor specializate. De
aceea, în încercarea ambiţioasă de a aduce în atenţia publicului date originale, cu
relevanţă şi cu un mare grad de informativitate, jurnalistul trebuie să facă eforturi
serioase pentru adaptarea probelor, a elementelor care alcătuiesc “coloana vertebrală”
a materialului. Talentul de investigator al jurnalistului constă, în acest punct al
discuţiei, în selectarea declaraţiilor cu adevărat importante, care să susţină materialul
de fond. În general, serviciile de documentare specializate colaborează cu surse
extrem de bine informate. De aceea, de multe ori, reprezentanţii acestopr servicii îl
orienteză pe jurnalist către experţii cei mai calificaţi asupra unei probleme. În cazul
unei documentări generale, sunt recomandate, ca ghid al surselor de informare
următoarele tipuri de surse: a) serviciile şi centrele de documentare deschise
publicului (de exemplu, Centrul de Informare şi de Documentare pentru Relaţii cu
Cetăţenii pentru Primăria Municipiului Bucureşti, Centrul de Documentare al
Comisiei Europene la Bucureşti, pentru subiecte dedicate Uniunii Europene, etc.), b)
58

instituţii care deţin o competenţă în domeniul respectiv (ministere, sindicate, muzee,


asociaţii, fundaţii, etc.); c) lucrări scrise (opere de referinţă), d) librării specializate, e)
bănci de date prin Internet, etc.

Sursele de tipul experţilor

Munca de documentare iniţială (din dosare, din alte surse scrise) are şi un alt
scop decât acela al colectării informaţiilor şi anume acela de a identifica informatorii
potenţiali. „Cine este cel mai calificat pentru a răspunde la întrebarea...?”, ei bine, din
documentele scrise poate să reiasă care este cea mai calificată persoană pentru a da
informaţiile din zona de interes a jurnalistului. Totuşi, chiar este un punct de plecare
pentru a merge pe „căi bătătorite” şi de alţii cu succes, jurnalistul trebuie să aibă o
rezervă foarte mare în ceea ce priveşte relevanţa sursei în relaţie cu subiectul, ceea ce
înseamnă că, dacă sursa respectivă a fost frecvent citată şi de alţii, nu înseamnă
neapărat că este unica sursă din lume care poate să ofere date referitoare la o anumită
problemă, poate că doar are un bun serviciu de PR, poate că are o carismă deosebită,
poate că este pur şi simplu o persoană extrem de doritoare de publicitate.
Consultarea unor publicaţii de tipul „Who is Who”, a buletinelor biografice
emise de agenţiile de presă, a agendelor politice, a enciclopediilor financiare, etc.
poate aduce lămuririle necesare asupra surselor pe care jurnalistul intenţionaeză să le
abordeze. Anuarele, dosarele de personalitate, biografiile oficiale, serviciile
specializate de documentare, etc. reprezintă tot atâtea variante de a deduce dacă
expertul respectiv are într-adevăr valoarea pe care jurnalistul i-o acordă în demersul
său.
Trebuie, totuşi, semnalat un risc care poate să apară din cauza creşterii
exponenţiale aproape a accesului la informaţiei ca urmare a progresului tehnologic.
Informaţia ştiinţifică, tehnică, economică, financiară, etc. pe care o pot obţine
jurnaliştii este mult mai disponibilă în ultimii ani datorită băncilor de date virtuale, de
aceea poate interveni o supra-informare în privinţa anumitor personaje care se află în
prim-planul vieţii politice, sociale, economice, etc., care poate da naştere unor
reprezentări-clişeu asupra acestora; în paralel, se poate produce o sub-informare sau o
para-informare referitor la surse la fel de autorizate, dar care nu sunt în atenţia publică
(de exemplu, adjunctul unui ministru foarte important, al Internelor, care este mult
mai avizat asupra detaliilor tehnice ale unei operaţiuni, dar care este „umbrit” de şeful
său şi nu poate avea acces la presă, decât în cazul în care ministrul refuză să dea
informaţii într-o anumită problemă şi este de acord ca adjunctul său să stea de vorbă
cu jurnaliştii).

Menţinerea în actualitate: două avantaje

Cunoaşterea actualităţii unui domeniu sau sector de investigaţie este o


obligaţie profesională a jurnalistului, chiar dacă nu face obiectul strict al activităţii
acestuia, deoarece capăta astfel un background solid asupra domeniului de interes şi
reduce timpul de documentare, fiind avizat asupra evenimentelor de actualitate în aria
de interes respectivă. Un alt avantaj al menţinerii în actualitatea domeniului ar fi acela
al citării surselor care relatează evenimentul respectiv.

Categorii de surse
59

Orice jurnalist experimentat ştie că persoanele care sunt foarte dispuse să dea
informaţii au tot interesul să o facă. Având în vedere acest aspect, jurnalistul poate
face două lucuri referitor la modul de abordare al acestui tip de surse: a) trebuie să
manifeste anumite îndoieli legate de intenţia de a face publice anumite informaţii
nefiind chiar atât de naiv încât să creadă că sursa îi dă informaţii doar pentru că îi plac
ochii săi („oare de de x vrea să povestească care au fost condiţiile în care s-a făcut
privatizarea transporturilor?”); b) trebuie să verifice informaţiile, punând accent pe
clarificarea contextului în care s-au produs declaraţiile respective.
În general, puţini oameni sunt cei care acţionează împotriva interesului
propriu; cazul cel mai întâlnit în practica jurnalistică este cel al conferinţelor de presă,
care, privite din unghiul interesului celor care le iniţiază, reprezintă un mijloc elegant
şi acceptat de manipulare a informaţiilor în favoarea „actorilor” conferinţelor
respective. În consecinţă, în aceste situaţii, jurnalistul trebui să fie foarte atent la
selecţia informaţiei.
Totuşi, jurnalistul poate recurge la acest tip de surse, care pot fi considerate de
încredere, ştiind din start că au anumite obiective prin publicarea datelor pe care
acceptă să le dea jurnaliştilor. Din această categorie fac parte: martorii (care relatează
evenimentele la care au participat sau la care au asistat), experţii (care aduc opinii
despre faptele care sunt de interes), serviciile specializate (de exemplu, agenţiile de
presă, care pot furniza dosare de presă contra cost).
După colectarea datelor de la aceste surse este necesară o „pre-anchetă”, care
să certifice anumite intuiţii ale jurnalistului, înainte de a pleca în teren. În această
etapă a anchetei, cele mai indicate surse sunt cunoscuţii (prietenii, colegii, părinţii,
rudele, etc.), adică toţi cei care pot furniza direcţii în demararea ancheteio propriu-
zise, chiar dacă nu se exprimă întotdeauna în termenii unui limbaj specializat. Astfel,
ei sunt în măsură să atragă atenţia jurnalistului asupra a ceea ce este important de
urmărit (de exemplu, o documentare din surse oficiale nu va arăta niciodată că X a
primit postul de director al întreprinderii din cauza carcaterului său slab şi a lipsei de
personalitate, care l-au avantajat pe Z, acţionarul principal, în luarea anumitor decizii
manageriale; în schimb, un prieten care lucrează în respectiva organizaţie poate aduce
această clarificare, ce îl poate direcţiona altfel pe jurnalist).
Apelarea informatorilor din „cercul cunoscuţilor” (care constituie şi primul
nivel de informatori) îl ajută pe jurnalist să câştige timp (de exemplu, sfatul unui
prieten poate fi util chiar dacă sună foarte banal: „Nu vorbi cu X! Este director de
doar 3 luni în întreprindere şi, oricum, e nou venit în producţia de cauciuc...”).
Contactele cu sursele din primul nivel îl determină pe jurnalist să revizuiască
de multe ori informaţiile iniţiale şi să-şi contureze mai clar ce are de făcut.

Primul nivel de informatori

Contacte de importanta medie


« Personaje centrale »

Un alt avantaj al utilizării apropiaţilor ca surse este accesibilitatea acestora: toţi pot fi
contactaţi prin telefon, deci, într-un timp relativ scurt, jurnalistul poate acoperi un
„câmp” important de informaţii. Metoda colectării prin telefon a informaţiilor nu este
recomandată surselor mai puţin familiare jurnalistului, din numeroase motive, dintre
60

care cel mai important ar fi acela că sursele ar putea să nu recunoască faptul că


discuţia a avut loc.
În plus, acest tip de surse nu costă bani şi sunt foarte credibile pentru jurnalist
(este motivul pentru care, dintre jurnaliştii debutanţi în investigaţiile de amploare sunt
preferaţi de către superiorii lor aceia care au o reţea semnificativă de informatori din
categoria „surse familiare”).

Reţeaua de informatori

Jurnalistul-anchetator este obligat de circumstanţele specifice în care îşi


desfăşoară activitatea să îşi dezvolte o adevărată strategie în construirea unei reţele
eficiente de surse specifice, care, fără eforturi susţinute, nu se „naşte” spontan. Este
cunoscut faptul că jurnaliştii care se bucură de succes în practicarea acestui gen, au o
reţea de surse foarte bine pusă la punct. Sursele de încredere îl informează pe jurnalist
dacă se pregătesc evenimente importante, în comparaţie cu sursele clasice (de tipul
anuarelor, al registrelor comerciale, al statisticilor, etc.), dar sunt mai greu de fabricat
şi, mai ales, de menţinut. Cum pot fi identificate sursele bune, de încredere? Greu de
spus, căci nu există o reţetă de cultivare şi de convingere a surselor, depinzând doar de
abilitatea jurnalistului şi de trecutul său profesional şi personal în a şi le crea şi
menţine.
Totuşi, se poate ţine cont de anumite precizări:
a) informatorul eficient nu trebuie să fie, niciodată, un ofiţer de presă sau un
specialist în comunicare, deoarece are un rol de promovare, de protejare a
intereselor instituţiei, iar încălcarea acestei reguli profesionale ar însemna
distrugerea reputaţiei profesionale. Este greu de crezut că un specialist în
comunicare va juca un rol dublu şi va acţiona împotriva intereselor instituţiei care
îl plăteşte;
b) de asemenea, trebuie evitaţi de către jurnalişti, înalţii funcţionari, directorii şi, în
general, persoanele cu poziţii de maximă responsabilitate în interiorul unei
organizaţii, deoarece, prin prisma statutului social şi financiar deosebit, ei au
interesul de a se vorbi despre ei, în scopuri publicitare;
Pentru jurnalişti, sunt de preferat sursele cu atribuţii „intermediare”,
administrative (care lucrează concret cu datele concrete ale problemei) în defavoarea
celor care deţin poziţii cu responsabilităţi majore. Aceşti informatori interediari se
regăsesc în orice tip de organizaţie, indiferent de natura acesteia (locală /naţională,
comercială, academică, sindicală, etc.). De asemenea, pot fi surse bune pentru
jurnalişti, toate persoanele care au atribuţii tehnice (lucrează în departamentele,
serviciile tehnice), care pot furniza detalii tehnice legate de o anumită problematică.
În orice caz, atât sursele „administrative”, cât şi sursele „tehnice”au o mai
mare libertate a cuvântului decât cei care joacă un rol principal în viaţa organizaţiei
respective. Aşadar, sunt de preferat: administratorii, subprefecţii, contabilii, trezorierii,
adjuncţii, secretarii, şefii de servicii, etc..
De asemenea, persoanele disponibilizate dintr-o organizaţie, precum şi cei care
s-au concediat recent dintr-o întreprindere pot fi excelente surse pentru jurnalişti,
beneficiind de o totală libertate de exprimare.
În ceea ce priveşte sursele care se opun unui proiect („opozanţii”, „cea de-a
doua parte” implicată într-un conflict), jurnalistul trebui să manifeste prudenţă, căci
este posibil ca acestea să emită judecăţi de valoare mult prea radicale asupra stărilor
de fapt, fiind mult prea subiectivi în evaluările lor, deci aducând informaţii mult prea
subiective.
61

Notiţele

În jurnalismul de anchetă, detaliile contează enorm. De aceea, este nevoie de


proceduri de lucru cât mai clare, cât mai sistematice. Una din metodele prin care se
poate manifesta atenţia faţă de detalii este modul de luare a notiţelor în agendă.
Iată câteva reguli care trebuie urmate în această fază a anchetei:
a) jurnalistul trebuie să îşi noteze cât de mult posibil în agendă;
b) agenda trebuie să fie tot timpul la îndemână;
c) printre informaţiile notate cât mai sistematic trebuie să se regăsească şi
întrebări, sugestii, direcţionări ale cursului anchetei, notate de jurnalist pe
parcursul investigaţiei (de exemplu, „este necesară o a doua întâlnire de
clarificare cu y”);
d) nu contează, aşa cum ne-am obişnuit, titulatura exactă şi adresa detaliată a
unei surse secundare, căci, dacă nu va fi folosită, nu mai are nici o importanţă;

Agenda nu are doar un rol utilitar (planificarea întâlnirilor şi notarea


coordonatelor surselor), ci şi unul funcţional (după un interval de timp, agenda poate
deveni instrumentul de bază al unei investigaţii ulterioare sau un indicator serios
pentru o pistă nouă de cercetat). Din aceste motive, utilizarea corectă a agendei de
către un jurnalist ar putea întări ideea conform căreia un bun anchetator este ca vinul:
pe măsură ce îmbătrâneşte, devine din ce în ce mai valoros.

Întreţinerea reţelei

În practică, nu este un lucru foarte complicat să construieşti o reţea de


informatori buni după câţiva ani de exerciţiu profesional. Adevărata dificultate
intervine atunci când reţeaua respectivă trebuie menţinută în „stare de funcţionare” pe
termen lung. În general, pentru a obţine acest lucru, jurnaliştii folosesc informaţia
drept marfă într-un joc foarte complex al comerţului cu idei.
Iată câteva recomandări pentru menţinerea relaţiilor cu sursele „bune”:
a) menţinerea „fizică” a legăturilor (contacte directe, prin telefon sau faţă în
faţă);
b) practicând o bună politică a „ascultării active”;
c) valorizând sursele într-un fel sau altul (mici atenţii, telefoane de ziua de
naştere, etc.);

Dezavantajele eforturilor de menţinere a legăturilor ar fi cele legate de risipa


de timp şi risipa de energie dedicată acestora. Dar, oricum, evenimentele în care
jurnaliştii au prilejul să interacţioneze cu sursele (recepţii, ceremonii, consursuri, etc.)
sunt puternic recomandate.
Ancheta propriu-zisă

În general, se presupune faptul că jurnalistul ştie ceea ce investighează, adică


cunoaşte limitele câmpului de informaţii în care se poate mişca. Se mai presupune, de
asemenea, că, în acestă etapă a investigaţiei, jurnalistul este pregătit din toate punctele
de vedere: cu agenda şi pixul, cu mijloace de comunicare, cu mijloace de înregistrare
(reportofon), îşi reprezintă corect timpul pe care îl are la dispoziţie, ştie exact care este
punctul de plecare al anchetei şi traseul aproximativ pe care ar trebui să îl facă,
62

cunoaşte sursele şi calităţile pe care acestea ar trebui să le aibă în raport cu


problematica cercetată.
Dacă toate aceste condiţii sunt îndeplinite în acest punct al investigaţiei,
jurnalistul trebuie să se întrebe dacă oamenii vor vorbi, dacă vor da un minimum de
informaţie şi mai ales ce va face dacă oamenii nu mai sunt dispuşi să vorbească, etc.
În primele două situaţii, discuţia dintre jurnalist şi sursă este inevitabilă. În
desfăşurarea acesteia, toate elementele contează: privirea, postura corporală, gestica,
mimica, etc., care reprezintă tot atâţia indicatori ai credibilităţii (vezi text Tutorat 3-
Interviul). Detaliile de acest tip nu pot fi observate prin telefon, de aceea, întrevederea
este atât de importantă, reducând posibilitatea dezinformării, a minciunii din partea
sursei. Bineînţeles că fiecare anchetă are propriul ei scenariu, dar ar fi indicat ca
jurnaliştii să nu îşi colecteze informaţiile prin telefon decât în cazul surselor din
primul nivel („cercul apropiaţilor”). În toate celelalte cazuri, sursele trebuie evaluate
după interviul faţă în faţă.

Intervievarea surselor după principiul „melcului”

În ce ordine trebuie să aibă loc interviurile? La această întrebare, nu se pot da


reţete, dar se pot fixa anumite reguli generale:
a) cea mai neinspirată alegere pe care poate să o facă un jurnalist este să stea de
vorbă cu sursele „în linie dreaptă” (de la cel mai informat la cel mai puţin informat
sau invers). În prima variantă, jurnalistul poate fi copleşit de o avalanşă de
informaţii, iar în cea de-a doua variantă, informaţiile vor fi atât de puţine, încât nu
îl vor putea direcţiona pe jurnalist pe un „fir” al anchetei;
b) o întrebare punctuală antrenează un răspuns punctual, aşa cum o întrebare
„mustind” de sensuri antrenează un răspuns dens;
c) interviurile trebui să se finalizeze cu răspunsuri detaliate, abundente de informaţii
semnificative;
d) pentru a obţine la un moment dat explicaţii subtile, opinii originale asupra
evenimentelor, jurnalistul trebui să adune informaţii de fond de la surse mai puţin
implicate în problemă;
e) indiferent de tipul de anchetă, este nevoie, înaintea etapei de intervievare, de o
muncă de documentare serioasă şi de contacte cu sursele de pe primul nivel;
f) abordarea după metafora „melcului” este cea mai utilizată în investigaţiile de tip
anchetă jurnalistică, presupunând faptul că persoanele care se găsesc în centrul
subiectului sunt cele care vor vorbi cel mai puţin, din motive diverse, de la
inabilitatea anchetatorului de a le convinge să îşi exprime punctul de vedere până
la rezerva de a da declaraţii, ştiind că alţii au vorbit despre ele, dar neştiind ce
conţin acele declaraţii;
g) jurnalistul nu trebuie să îşi dezvăluie sursele importante, deoarece ar pune în
pericol atât existenţa reţelei proprii, cât şi intimitatea acestor surse.

Intervievarea „în zig-zag” a surselor

În anumite cazuri, informatorul principal poate fi încântat să participe la


demararea unei anchete supra unui subiect care îl interesează personal, devenind, din
această cauză, foarte deschis în furnizarea informaţiilor. La primul contact cu acest tip
de sursă, jurnalistul poate afla o serie de informaţii importante, dar nu este exclusă
63

posibilitatea unui al doilea interviu sau a unui al treilea, dacă apar alte întrebări pe
măsură ce ancheta se derulează. Întâlnirile pot fi solicitate de surse, pot avea loc mai
multe întâlniri cu aceeaşi sursă, etc.

Întrevederea, discuţia cu sursa

În primul rând, trebuie explicat sursei care este tema cercetată, trebuie precizat
că informaţiile vor fi utilizate în elaborarea anchetei. Apoi, se realizează intervievarea
(vezi text Tutorat 3-Interviul).

Telefonul în colectarea informaţiilor

Este mijlocul cel mai eficient pentru a contacta un interlocutor, dar anumite
precauţii trebuie luate în privinţa a două categorii de surse: timizii şi suspicioşii. Din
prima categorie fac parte persoanele modeste, impresionabile, fricoase; din a doua
categorie, fac parte indivizii care îi suspectează pe jurnalişti că îi implică într-un
scandal de amploare. Şi într-un caz, şi în celălalt, jurnalistul trebui să facă uz de toate
abilităţile sale profesionale, psihologice, etc. pentru a provoca întâlnirea, deoarece
practica a demonstrat că, dacă sursa este pusă faţă în faţă cu jurnalistul, poate să îşi
învingă angoasele.

Locul întâlnirii

În investigaţiile dificile, prelungite, anumiţi oameni nu vor să stea de vorbă cu


jurnaliştii. În această situaţie, dacă este obligatoriu ca jurnalistul să contacteze acea
sursă, el va profita de orice circumstanţă publică (manifestare, recepţie, etc.) pentru a
provoca întâlnirea. Uneori, forţată de împrejurări şi de prezenţa martorilor, sursa poate
accepta o discuţie pe care a refuzat-o prin mijloace instituţionale (secretare, etc.). În
orice caz, mesajul pe care trebuie să îl transmită jurnalistul unei asmenea surse este că
este mai avantajos pentru sursă dacă acceptă întâlnirea şi nu o refuză.
Uneori, jurnalistul poate accepta ca întâlnirea să aibă loc într-un context
favorabil sursei (birou), dacă acest fapt ajută la derularea anchetei (sursa poate cere
oricând personalului de suport date tehnice, situaţii concrete, liste, etc.).

Raporturi clare între jurnalist şi sursă

Majoritatea interviurilor se desfăşoară având la bază contactele directe cu


secretare, ofiţeri de presă, etc. În general, este recomandată evitarea „interfeţei”
asigurată de comunicatori, ceea ce subliniază încă o dată valoarea reţelei de surse
directe.
Câteva sfaturi privind stabilirea unor raporturi corecte cu sursa pot fi utile:
a) respectarea adevărului, în orice circumstanţe (asupra identităţii jurnalistului,
asupra ziarului la care lucrează jurnalistul, asupra temei pe care o cercetează, etc.);
b) evitarea cuvântului „anchetă”, care poate speria pe oricine şi înlocuirea acestuia cu
sinonime ca: „interviu”, „întrevedere”, „discuţie”, etc.;
64

c) „seducerea” intermediarilor, chiar dacă, de multe ori, jurnaliştii adevăraţi au un


oarecare dispreţ faţă de munca acestora; atitudinea faţă de comunicatori trebuie să
se situeze dincolo de extremele numite „umilinţă” şi „aroganţă”;
d) fixarea cu aproximaţie a duratei întâlnirii, deoarece timpul înseamnă bani pentru
ambele părţi, dar, mai ales, pentru sursă;
e) evitarea pe cât posibil a surselor care cer bani în schimbul informaţiilor (chiar
dacă publicul nu va cunoaşte acest aspect, este important pentru jurnbalist
deoarece astfel de surse creează impresia de fals şi lipsă de credibilitate a
informaţiilor).

În teren

Jurnalistul trebuie să facă dovada că stăpâneşte arta de a asculta.


De primele minute ale întrevederii depinde desfăşurarea discuţiei şi curgerea fluxului
informaţiilor.
Jurnalistul trebuie să controleze discuţiile în totalitate.
Jurnalistul trebuie să fie un bun psiholog.
Jurnalistul trebui să ştie să depăşească momentele dificile (de blocaj) ale interviului.
Jurnalistul trebuie să ia notiţe şi să întregistreze dicuţiile.
Ulterior, jurnalistul trebuie să verifice informaţiile furnizate de către sursă.

Scriitura

Scriitura nu este doar o chestiune de stil, este mai ales talentul de a da coerenţă
informaţiilor adunate şi de a trage concluziile. Una din responsabilităţile majore ale
jurnalistului este aceea de a selecta informaţiile, detaliindu-le doar pe acelea care au o
valoare mare de credibilitate. Oricum, jurnalistul trebuie să manifeste prudenţă în
evaluarea informaţiilor, trebuie să accentueze punctele în dezbatere, trebuie să
remarce şi să evidenţieze contradicţiile, trebuie să accentueze îndoielile.
Totuşi, scopul principal al anchetei este acela de a transmite un mesaj, în jurul
căruia trebuie să se organizeze elementele textului. Sarcina jurnalistului este de a
identifica mesajul, de a-l sublinia şi de a-şi exprima o convingere în legătură cu ael
mesaj. Textul devine anchetă în momentul în care mesajul respectiv este demonstrat şi
argumentat.
Una din erorile pe care le poate face un jurnalist începător poate fi aceea de a
explica circumstanţele în care s-a produs ancheta, fapt care poate fi considerat
neinspirat, deoarece nu este perceput de către cititor ca un mod de a valoriza textul, ci
de a îngreuna parcurgerea acestuia.
În concluzie, textul final este rezultatul selecţiilor succesive operate de către
jurnalist, pentru atingerea următoarelor obiective:
a) relatarea faptelor sigure, în baza surselor, a declaraţiilor;
b) ierarhizarea datelor în ordinea importanţei lor, jurnalistul având în minte
penttru atingerea acestui obiectiv 2 axe: 1. răspunsul la întrebarea „ce crede
jurnalistul despre...?”, 2. răspunsul la întrebarea „care sunt elementele
informative pe care se sprijină jurnalistul în susţinerea opiniei sale?”;
respectarea celor 2 axe permite organizarea expunerii.
c) demonstrarea ideii principale („x este vinovat”), prin canalizarea informaţiei;
argumentele trebuie să vină în ordinea descrescătoare a informaţiei.
d) probarea mesajului principal;
e) concluzia.
65

Stilul scriiturii

Deşi ancheta este un gen extrem de serios, stilul trebui să fie digerabil.
Calităţile stilului redacţional utilizat în anchetă: a) rigoarea (informaţiile trebuie să
contribuie la înţelegerea de către cititor a mecanismelor din interiorul unui fenomen);
b) citarea foarte clară a surselor (acurateţea numelor proprii şi a indicatorilor pentru
sursele scrise); c) rezumarea declaraţiilor foarte lungi; d) „segmentarea” informaţiei în
„blocuri” de text; e) utilizarea anecditelor semnificative, care uşurează înţelegerea
textelor; f) accentuarea detaliilor de culoare, dacă acestea există (ticuri, gesturi, ton,
etc.); g) utilizarea cifrelor în sisteme de comparaţie; h) utilizarea creării de „imagini”
ajută la înţelegerea ideilor; utilizarea metodelor didactice în articularea informaţiilor
care compun o anchetă; i) respectarea legilor şi a deontolgiei profesionale.

DEFĂSURAREA ANCHETEI

Documentarea

Consultarea informatorilor din primul cerc

O eventuală revenire la documentare, în baza indicaţiilor date de informatorii din


cercul cunoscuţilor

Stabilirea ordinii în care se fac interviurile

Desfăşurarea în teren a anchetei

Realizarea interviurilor

Eventuale pauze de organizare a informaţiei

Redactarea textului

Arhivarea notiţelor şi a informaţiilor obţinute prin documentare

Exerciţii:

1. Identificaţi asemănările şi deosebirile dintre două demersuri jurnalistice


semnificative: reportajul şi ancheta.
66

2. Care sunt elementele comune şi care sunt elementele diferite în modul de a


redacta o anchetă în compraţie cu modul de redactare al unui reportaj de
amploare.
3. Comentaţi modalităţile de realizare a interviului ca gen publicistic de sine
stătător prin comparaţie cu modalităţile de realizare a interviului ca tehnică de
colectare de informaţie utilizată în elaborarea anchetei.
4. Lecturaţi ziarele cotidiane şi identificaţi textele de tip anchetă. Comentaţi
modul de realizare.
5. Analizaţi un text de tip anchetă din punctul de vedere al utilizării surselor.
6. Identificaţi 5 subiecte pentru o anchetă, realizabilă în maximum o săptămână
şi publicabilă într-un cotidian central, generalist.
7. Realizaţi o anchetă pornind de la unul din aceste subiecte.
8. Este ancheta un gen publicstic de actualitate în presa română? Comentaţi,
ilustraţi şi argumentaţi-vă părerea.
9. Identificaţi o publicaţie din presa română contemporană specializată în
realizarea de anchete şi prezentaţi elementele specifice ale ”reţetei” respectivei
publicaţii.

Bibliografie

o Benjaminson, Peter, Anderson, David, 1990, Investigative Reporting, Ames, Iowa


State University Press, ediţia a doua.
o Coman, Mihai, coord., 2000, Manual de Jurnalism, vol. 1, 2, Iaşi, Polirom, (ediţia
a doua).
o De Broucker, José, 1995, Pratiques de l’information et d’écritures journalistiques,
Paris, CFPJ.
o MacDougal, Curtis, 1982, Interpretative Reporting, New York-Londra, Mac
Millan Publishing Company.
o Martin-Lagardette, Jean-Luc, 2000, Le guide de l’écriture journalistique, Paris, La
Découverte & Syros, (ediţia a patra).
o Metzler, Ken, 1986, Newsgathering, New York, Prentice Hall Inc., (ediţia a doua)
o Mouriquand, Jacques, 1997, L’ écriture journalistique, Paris, PUF.
o Mouriquand, Jacques, L’enquête, Paris Presse et Formation-Editions du Centre de
formation et de perfectionnement des journalists.
o Şerbănescu, Andra, Cum se scrie un text, 2001, Iaşi, Editura Polirom.