Universitatea Bucureşti

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării

Asistent univ. drd. Antonio Momoc

Specializare – ID
Anul de studiu: II
Modul:

Politologie generală

Nr. III

1
 Cuprinsul modulului
Titlul III Pagina
1. Sistem politic vs. Regim politic ……………………………………3
1.1 Ce este sistemul politic ……….………………………………..….3
1.1.2. Sistemul instituţional …………………………………………...3
1.1.3 Regimurile politice după criteriul instituţional……………….4
1.1.4 Regimul parlamentare………………………………………...….4
1.1.5 Regimul prezidenţiale………………………………………….…5
1.1.6 Regimul semi-prezidenţiale……….…………………….……….7

1.2 Ce este regimul politic ………….………………………………….7

1.2.1 Tipologia regimurilor politice…………………………………...8
1.2.2 Regimurile democratice…………………………………...……10
1.2.3 Regimurile autoritare……………………………………………16

2. Partidele politice …………………………………………………….17

2.1 Evoluţia conceptului de partid în teoria politică…………...…17
2.2 Definiţia sociologică a partidelor………………………………..17
2.3 Definiţia juridică a partidelor .................................…….……..18
2.4 Originea partidelor ………………………………………………...21
2.4.1 Partidele parlamentare...........................................................22
2.4.2 Partidele cu origine extraparlamentară………………………23
2.5 Organizarea partidelor…………………………………………….24

3. Sisteme electorale ……………………….………………………….26

3.1 Sistemul majoritar………………………………………………….26
3.2 Reprezentarea proporţională ……………………………………30

4. Sisteme de partide………………………………………………….34
4.1 Sisteme monopartidiste………..……………….........................35
4.2 Sisteme bipartidiste …………...……………………………….…36

5.1 Teoria clivajelor………………………………………...…………..38

5.1.2 Clivajul stânga-dreapta…………………………………………38
5.1.3 Clivajele multidimensionale……………………………………40
Lucrare de verificare…………………………………………………..45

Bibliografie Titlul 3……..……………………………………………...46

2
Capitolul 1. Sistem politic vs. Regim politic

1.1 Ce este sistemul politic

Este un model introdus sub influenţa teoriei sistemelor, exprimă la nivel conceptual
interacţiunile politice şi instituţionale care determină deciziile cărora li se supun cetăţenii
şi comunităţile. Sociologul american David Easton defineşte sistemul politic drept
ansamblul interacţiunilor prin care obiectele de valoare sunt repartizate pe cale
autoritară într-o societate, adică drept o interdependenţă a diferitelor componente care
construieşte totalitatea şi o existenţă a unei puteri de intervenţie.

1. Abordarea instituţională, prin Duhamel Olivier, defineşte sistemul politic ca

exerciţiu al puterii ce rezultă din practica instituţională dominantă. Analiza instituţională
depăşeşte analiza strict constituţională şi pune în evidenţă diferenţa dintre prevederile
constituţionale, care ar caracteriza regimul politic, şi practica politică, adică sistemul
politic căruia i se adaugă dinamismul vieţii politice şi rolul partidelor politice în raport cu
instituţiile.

2. Şcoala de politică comparată americană (Almond şi Powel) afirmă că sistemul

politic este rezultanta tuturor structurilor sub aspectul lor politic.

1.1.2. Sistemul instituţional

Sistemul instituţional reprezintă ansamblul relaţiilor dintre diferitele puteri şi

autorităţi ale statului.
Autorităţile publice pot fi, în funcţie de atribuţii:
- autoritate deliberativă – care îndeplineşte funcţia legislativă
- autoritate prezidenţială – care îndeplineşte funcţia de mediere între puterile
statului şi de mediere între stat şi societate, de reprezentare a statului român prin
intermediul misiunilor diplomatice (al ambasadelor şi consulatelor), de garant al
independenţei naţionale şi al integrităţii teritoriale a ţării
- autoritatea guvernamentală – care îndeplineşte funcţia asigurării realizării politicii
interne şi externe a ţării şi exercitarea administraţiei publice.

În funcţie de nivelul de competenţă, autorităţile publice sunt:

- centrale: Preşedinţia, Guvernul, Parlamentul, Prefectura
- locale: Consiliul judeţean, Consiliul local şi Primarul.
În România, primarii sunt aleşi prin vot majoritar uninominal în două tururi, prin
sistem electoral majoritar uninominal. Consilierii locali şi judeţeni sunt aleşi prin vot
proporţional pe liste propuse de partide prin sistem electoral proporţional de listă, cu
distribuirea mandatelor în circumscripţiile locale prin regula celui mai mare rest.
Redistribuirea voturilor valide este diferită la alegerile locale faţă de alegerile
generale. Sistemul proporţional de listă cu regula celei mai mari medii este utilizat la

3
alegerea parlamentarilor români, când resturile valide ale formaţiunlor politice care nu
au depăşit pragul electoral (3% în 1992, 5% acum pentru partide politice şi 10% pentru
alianţe politice) se redistribuie în mandate la nivel naţional.
În Franţa, consilierii locali sunt aleşi prin vot majoritar uninominal; consilierii sunt
cei care îşi aleg ulterior primarul.
În Olanda, primarii sunt numiţi direct de către monarhul constituţional.

1.1.3 Regimurile politice după criteriul instituţional

În cadrul fiecărei societăţi date, în funcţie de raportul instituţional ce se stabileşte

între principalele componente ale puterii de stat exprimate prin instituţiile sale politice
(guvern, parlament, preşedinte), regimurile politice democratice îmbracă în
funcţionalitatea lor practică/juridică următoarele forme:

1.1.4 Regimurile politice parlamentare (colaborarea puterilor)

Executivul este bicefal: şeful Statului nu este şeful Guvernului; dar poate fi parte
din Executiv (în regimul semi-prezidenţial). Membrii Guvernului îşi asumă răspunderea
individual în fata Parlamentului. Guvernul se sprijină în activitatea sa pe o majoritate
parlamentară. Miniştri îşi asumă/angajează individual răspunderea în faţa Parlamentului.
Fiecare ministru este răspunzător politic individual în faţa Parlamentului. Guvernul
propune legi şi conduce prin ministere.
În cadrul acestor regimuri parlamentare, Parlamentul deţine un rol preponderent în
raport cu celelalte organe ale puterii de stat, concretizat într-un surplus de atribuţii şi
prerogative. Parlamentul poate dizolva Guvernul prin exprimarea votului de neîncredere
(în regimurile parlamentare) sau prin moţiunea de cenzură (specifică regimurilor semi-
prezidenţiale). Parlamentul poate iniţia şi desfăşura anchete de control asupra activităţii
guvernamentale, dezbate şi aprobă tratatele politice sau economice cu alte state, hotărăşte
în problemele majore ale dezvoltării interne şi externe etc. Asemenea regimuri se
întâlnesc în Anglia, Germania, Italia etc.
Şeful Guvernului (în unele ţări precum Elveţia, Şeful statului) este desemnat de
Parlament şi răspunde pentru întreaga sa activitate în faţa acestuia, care îl poate demite.
Regimul parlamentar din Italia sau Bulgaria are Consiliu de Miniştri, iar primul ministru
este preşedintele Consiliului de Miniştri, subliniindu-se astfel dependenţa Guvernului de
Parlament.

1.1.5 Regimuri politice prezidenţiale (separarea puterilor)

În aceste regimuri prezidenţiale, Executivul este monocefal: Şeful statului este şi

Şeful Guvernului. Şeful statului este învestit cu conducerea supremă a statului, deţinând
în sistemul de stat o poziţie privilegiată. Preşedintele are largi atribuţii şi prerogative:
numeşte membrii Guvernului, iar Congresul are aici doar un rol consultativ (spre
deosebire de regimul semi-prezidenţial, unde Parlamentul dă votul de învestitură).
Preşedintele are iniţiativa legislativă, exercită funcţii importante în stat (este comandant
suprem al armatei), poate opune dreptul de veto unor legi, încheie tratate internaţionale,

4
promulgă legile. Exemple de asemenea regimuri politice sunt: SUA, Indonezia, Filipine
etc.
Şeful statului este şi şeful Executivului. Preşedintele ales prin vot direct (legitimitatea
Preşedintelui are caracter naţional) îşi alege/numeşte colaboratorii, votul Adunărilor
Reprezentative (Congresului în SUA) fiind consultativ. Responsabilitatea politică a
miniştrilor este angajată doar în faţa Preşedintelui, miniştrii nu trebuie să dea socoteală
Parlamentului. Preşedintele poate fi tras la răspundere doar de către Congres (alcătuit din
Camera Reprezentanţilor şi Senat).
Legislativul aparţine Camerelor alese. Camera Reprezentaţilor (deputaţii) reprezintă
principiul democratic: în funcţie de ponderea democratică a statului federat îşi va trimite
proporţional un număr mai mare sau mai mic de reprezentanţi. Senatul reprezintă
principiul federal: fiecare stat federat îşi va trimite un număr egal de senatori şi anume
doi.
Senatul are atribuţii de politică externă. La rândul său, Preşedintele are dreptul de a
iniţia negocieri, de a semna tratate pe care Senatul trebuie să le ratifice. Preşedintele are
dreptul de a declara război, de a încheia pace, de a numi ambasadori şi consuli.
Preşedintele promulgă legile.
Preşedintele are drept de veto:
a) Absolut – atunci când şeful statului se opune unei legi.
b) Suspensiv – când o lege retrimisă de Preşedinte în Congres, dacă este aprobată în
Camere în acelaşi mod, se aprobă.
c) Pocket Veto – când nu are timp momentan să analizeze respectiva lege. Apelează
la Pocket Veto în ultima săptămână dinaintea alegerilor, ştiind că Congresul nu va mai
avea timp să discute şi să voteze legea propusă spre promulgare.
Puterea judecătorească supraveghează modul cum sunt aplicate legile. Curtea
Constituţională poate invalida legile organice şi ordinare pe motiv de
neconstituţionalitate. Curtea Supremă de Justiţie poate amenda Constituţia SUA.

Regimurile politice de adunare (confuzia puterilor)

Rolul decisiv îl are Adunarea Reprezentanţilor, aleasă prin votul direct al cetăţenilor.
Guvernul este derivat din voinţa Parlamentului. Preşedintele este lipsit de importanţă şi
este numit de către Parlament. Miniştrii sunt desemnaţi de către Parlament. În Elveţia,
Adunarea Legislativă desemnează Executivul, iar atribuţiile Guvernului sunt de foarte
multe ori preluate de Adunare.

1.1.6 Regimurile politice parlamentare semi-prezidenţiale

Lupta pentru supremaţie din cadrul unor societăţi între puterea executivă (Guvern, şi
Şeful statului) şi puterea legislativă (Parlament) a impus apariţia unui element de
mediere. De regulă, acest element a fost găsit în persoana şefului statului, care din dorinţa
de a limita puterea Parlamentului a fost înzestrat cu prerogative ce ţin atât de Executiv,
cât şi de Legislativ, Preşedintele putând astfel să le medieze. Asemenea regimuri se nasc

5
şi se dezvoltă îndeosebi în societăţile foste comuniste din Europa Centrală şi Răsăriteană,
unde perioada de tranziţie impune menţinerea unui Executiv puternic, dar şi a unui
Legislativ autoritar.
Regimul politic în România este unul semi-prezidenţial. Preşedintele desemnează
primul ministru din rândul partidului câştigător în alegerile parlamentare, sau din rândul
partidelor reprezentate în Parlament.După ce alcătuieşte echipa, premierul trebuie să
obţină votul de învestitură din partea Parlamentului, altfel Guvernul nu poate funcţiona.
Apoi Preşedintele numeşte Guvernul. Preşedintele, ca Şef al Executivului, poate propune
dizolvarea Parlamentului în anumite situaţii (în cazul în care Parlamentul refuză de două
ori în termen de 60 de zile votul de învestitură pentru echipa guvernamentală).
Preşedintele României devine şeful Guvernului atunci când participă la şedinţele de
Guvern (când este invitat să prezideze şedinţele de Guvern pe probleme de politică
externă sau de apărare a ordinii interne).
Preşedintele României este şeful suprem al Armatei şi al Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării (CSAT), avându-i în subordinea sa pe primul ministru şi pe şefii
serviciilor secrete.

1.2 Ce este regimul politic

1. Regimul politic din punct de vedere juridic, în abordarea instituţională, este fie
forma pe care o ia într-o societate raportul guvernanţi-guvernaţi, fie ansamblul regulilor
constituţionale, fie un ansamblu de mecanisme ce repartizează puterea între diferitele
organe şi fixează modul de relaţionare al puterilor în stat.

Quermonne propune o definiţie intermediară a regimului politic = ansamblu de

elemente ideologice, instituţionale, sociologice care concură la formarea guvernului,
într-o societate dată şi într-o perioadă determinată.

2. Şcoala de politică comparată americană (Almond şi Powel) face diferenţa între

ansamblul instituţiilor, care este regimul politic, şi sistemul politic care, pe lângă
instituţii, include şi structurile economico-sociale, tradiţiile istorice, contextul cultural sau
valorile definitorii pentru o societate.

1.2.1 Tipologia regimurilor politice

Regimul politic este un subansamblu al sistemului politic. Regimul politic

reprezintă conceptul fundamental al tipologiei clasice a tipurilor de organizare şi de
exersare a puterii politice.
În ştiinţele politice contemporane s-a constituit o orientare cu o lungă istorie de
clasificare a regimurilor politice, avându-şi originea în criteriile filosofului grec Aristotel
privind tipologizarea regimurilor politice. Această orientare continuă să se îmbogăţească
în secolul XXI cu noi categorii, graţie filosofiei politice moderne.
La baza clasificării regimurilor politice stau criteriile impuse de filosofia politică
clasică, în special prin Aristotel (în Politica). Criteriile părintelui Şcolii peripatetice sunt:
numărul celor care guvernează şi în interesul cui se guvernează.

6
 Juristul Montesquieu (în Despre Spiritul legilor) preia criteriul numărului de la
elevul lui Platon şi îl adaugă pe cel în acord cu legile sau cu spiritul legilor.

Pentru filosofia politică modernă, prin Raymond Aron, singurul criteriu viabil
menţinut este acela al numărului: câţi actori politici îşi împart puterea, câţi participă la
luarea deciziilor sau luptă pentru preluarea puterii politice. Rezultă astfel următoarea
tipologie a regimurilor politice:

Regimuri politice bune vs. Regimuri politice corupte

Aristotel

Puterea se exercită în interesul tuturor vs. Puterea se exercită în interesul

celor aflaţi la putere

(unul) Monarhia vs. Tirania

Câţi guvernează? (câţiva) Aristocraţia vs. Oligarhia

(poporul/demos) Politeia1 vs. Democraţia = Ochlocraţia2

Regimuri politice moderate vs. Regimuri politice nemoderate

Montesquieu

Puterea se exercită în acord cu legile vs. Puterea se exercită fără respectul

legilor

(unul) Monarhia vs. Despotismul

Câţi guvernează? (o minoritate) Republica aristocratică

(majoritatea) Republica democratică

Fiecare dintre aceste regimuri politice îşi sprijină dominaţia pe anumite principii de
exercitare a puterii:
1
Politeia este cetatea ideală pe care Aristotel a imaginat-o inductiv, pornind de la observaţia şi cercetarea
empirică comparativă asupra 158 de cetăţi greceşti existente în perioada vieţii sale.
2
Democraţia este pentru Aristotel o formă degradată a exercitării puterii politice, pentru că gloatele sunt
bicisnice şi nimic nu este mai rău decât hotărîrile mulţimilor. Este un regim bazat pe voinţa arbitrară a
mulţimilor, şi nu pe forme stabile sau instituţii şi legi. Pericolul este acela că oricând aici se va găsi cineva
(un bun demagog) care să se impună ca lider, să preia puterea singur şi să se impună ca tiran.

7
 Despotismul – pe sentimentul fricii, pe teamă şi pe ameninţarea cu violenţa.
Monarhia – pe sentimentul onoarei, pe prestigiu şi glorie.
Republica – pe principiul virtuţii.

Regimuri politice democratice vs. Regimuri totalitare

Raymond Aron

Numărul celor Mai multe partide politice vs. Un singur partid politic
care guvernează:
(partide plurale, constituţionale) vs. (partide monopoliste)

Raţional-legale vs. Regimuri charismatice

Hannah Arendt Regimuri democratice vs. Regimurile totalitare (se prăbuşesc o

dată cu moartea liderului excepţional)

Regimurile autoritare
(supravieţuiesc liderului charismatic).

1.2.2 Regimurile democratice

au un ideal comun, bazat pe o serie de caracteristici inerente: echilibrul şi separarea

puterilor în stat, alegeri libere, suveranitatea dreptului, societate civilă, guvern
răspunzător pentru acţiunile lui, domnia majorităţii în respectul şi toleranţa minorităţii. În
practică, apar variaţii ale democraţiei în funcţie de gradul de îndeplinire a acestor criterii.

În practica politică, regimurile democratice se individualizează printr-o serie de

note distincte:
 puterea politică se constituie şi acţionează prin consultarea cetăţenilor; este
emanaţia voinţei cetăţenilor şi rezultatul alegerilor libere;
 în aceste societăţi există şi se aplică în practica politică principiul separării
puterilor în stat, ceea ce constituie o garanţie a vieţii democratice (garantarea drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor: la viaţă, libertate şi proprietate) şi, în mod deosebit, a
democratizării politice;
 existenţa unui larg sistem de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, a căror aplicare
este garantată de echilibrul puterilor separate ale statului, constituie o caracteristică
majoră a acestor regimuri;

8
  pluripartitismul politic şi pluralismul ideologic constituie o componentă
majoră a acestor regimuri, fapt ce naşte şi asigură funcţionalitatea opoziţiei politice, a
diversităţii opiniilor şi ideologiilor în societate.
În acest sens, democraţia veritabilă este o perpetuă nerealizare, sau, ca să îl cităm pe
Giovanni Sartori, democraţia este numele pompos a ceva care nu există.

Filosofii greci antici au produs primele dezbateri atât asupra celui mai bun regim
politic, a formei de organizare politică perfecte, cât şi asupra fenomenului de participare
politică activă la nivelul membrilor comunităţii politice. Filosofia politică a vechilor greci
operează cu metode în analiza fenomenului politic:

 metoda deductivă – Platon construieşte o formă ideală/perfectă de

organizare a statului, o republică, un model anistoric, gândit ca singura formă de a bloca
fenomenul istoric de degradare a regimului democratic. Metoda deductivă este construită
astfel: la nivel general există un model ideal de folosit pentru analiza unor situaţii
concrete.

 metoda inductivă – Aristotel efectuează analiza celei mai bune forme de

guvernare prin cercetarea naturii şi conţinutului a 158 de Constituţii. Metoda inductivă
impune concluzia pe baza observaţiei directe şi a identificării comportamentelor
repetabile. Politica lui Aristotel este un dosar documentar cuprinzând o culegere de
Constituţii sau Politii care tratează cele 158 de state prin metoda inductivă, pornind de la
descrierea faptelor singulare, aşa cum se procedează în ştiinţele naturale.

În Atena antică, în anii 594-593 A.C., sub Solon, este introdusă reforma
timocratică. Timaios este termenul grecesc pentru cens. Potrivit reformei timocratice, vor
participa la vot cetăţenii care plătesc un impozit anual statului. Cetăţean este socotit acel
membru al comunităţii care are dreptul să participe la treburile politice.
În anul 560 A.C. se instaurează tirania lui Pisistratis. Pisistratis a fost silit să
părăsească Atena de două ori în timpul tiraniei sale; în 33 de ani, n-a domnit în realitate
decât 17, iar copiii lui au domnit 18 ani.
Între anii 521-508 A.C., statul grec se reorganizează democratic prin Clistene, care
introduce o dispunere a cetăţii pe unităţi teritorial-administrative (deme, regiuni). Sub
Solon, în Atena funcţionase o organizare de gintă, ceea ce înseamnă că fiecare gintă îşi
trimitea reprezentanţii în aeclesia. După Clistene, principiul de reprezentare nu mai este
unul de natură etnică, ci va fi determinat de zona administrativă, de regiunea de unde
provine fiecare reprezentant al cetăţenilor.
Între 461-429 A.C., perioadă recunoscută istoric sub titulatura „secolul lui Pericle”,
se instituie forma democratică de organizare a regimului atenian, în care Pericle este prim
strateg şi conducător al cetăţii: împărţirea dregătoriilor se efectuează prin tragere la sorţi,
se impune responsabilitatea juridică, civică şi patrimonială a dregătorilor, toate deciziile
care privesc cetatea sunt luate în aeclesia de către majoritatea cetăţenilor.
În anul 431 se declanşează cel de-al doilea război cu Sparta, însoţit de o degradare a
formei democratice de conducere. Discursul lui Pericle, redat de istoricul Tucidide în
Cartea a VIII-a Războiului Peloponesiac, reprezintă comemorarea războinicilor atenieni
morţi în luptele cu Sparta.

9
 Istoriile lui Herodot, în cartea a IV-a, pun problema celui mai bun regim politic, în
vreme ce în gândirea politică a Orientului antic nu se luase nicicând în discuţie
determinarea celei mai bune forme de guvernământ. Filosofia politică orientală nu a
produs nicicând cetăţeni cu drepturi şi obligaţii faţă de puterea politică, pentru că singurul
personaj politic în Asia antică, alături de Suveran („Fiul Cerului” = titlul religios al
suveranilor chinezi), era personajul politic colectiv, poporul3: Poporul este personajul
politic definit prin asociere cu instanţele divine. Filosoful Confucius 4 căuta să identifice
elemente de stabilitate şi de legitimitate politică în popor, în timp ce în Grecia antică (500
A.C.) existau dezbateri legate de cel mai bun regim politic.
În anul 404 A.C., în Atena se impune Guvernământul celor 30 de tirani, un consiliu
impus de spartani, care câştigaseră războiul. Unul dintre cei 30 de tirani era unchiul lui
Platon. În 403 A.C., în Atena se reinstaurează democraţia, dar într-o formă degradată.
După „secolul lui Pericle”, democraţia ateniană îşi pierde calităţile de model pentru
Grecia: apar o serie de disfuncţionalităţi vizavi de mecanismele politice acreditate de
Pericle. Născut în 427 A.C., Platon îşi trăieşte primii 20 de ani din viaţă observând
degradarea continuă şi declinul regimului democratic. Momentul maxim al declinului îl
constituie guvernarea în 404 în Atena a celor 30 de tirani.
Platon va încerca să-i demonstreze tiranului din cetatea Siracuza că în planul
organizării politice trebuie eludată soluţia empirică şi trebuie urmat modelul regelui
filosof. Regimul politic ideal (Republica) este răspunsul filosofic pentru o realitate
politică în continuă degradare şi după 403 A.C. Deoarece experienţa empirică nu poate
aduce soluţii democratice, singurul răspuns poate fi identificat în spaţiul ideilor şi
formelor pure.
Soluţia lui Platon este ideală: Întreaga realitate sensibilă este doar o manifestare
imperfectă a ideilor pure din lumea suprasensibilă. O guvernare bună, un regim politic
perfect este doar o copie infidelă a formei de organizare politică, iar aceasta poate exista
doar în lumea ideilor şi a formelor pure.
În Grecia antică se disputau două moduri de a face filosofie pornind de la problema
originii lumii şi a universului:
1) Lumea este statică, nemişcată – concepţie reprezentată de Parmenides din Elea
(540 A.C.), iar la originea lumii stă principiul apei „din care se nasc toate”, conform lui
Thales din Milet (624-546 A.C.); apa este materia primordială, unică, veşnică, originea şi
substanţa tuturor lucrurilor şi

3
Buddhismul a făcut sfinţi, dar nu s-a gândit niciodată să creeze cetăţeni, ignorând virtuţile civice, P. Janet
4
Confucius (Kong Fu Zi) s-a născut în 552 A.C., în ţara Lu, un mic regat din provincia actuală Shandong.
Confucius evoca adesea Cerul ca pe un judecător suprem pe care nimeni nu-l poate înşela şi a cărui voinţă
cel înţelept trebuie să o respecte. Confucius stabileşte cele trei instanţe ale politicului în Orientul antic:
Poporul vrea şi doreşte ceea ce Cerul vrea şi doreşte. Un Suveran trebuie să se poarte cu supuşii săi ca un
părinte cu copii săi. Împăratul este Fiul Cerului. Personajul politic colectiv, poporul capătă valoare divină.
La rândul său, Împăratul este legitimat de apartenenţa divină. Exerciţiul puterii se face prin respectarea
voinţei divine. Dacă Împăratul încalcă axiomele politicii, poporul are dreptul la revoltă. Discipolul lui
Confucius, Mencius (Meng Zi), născut în Meng Ke, în sec. IV, a călătorit 40 de ani din regat în regat în
speranţa că-i va reforma pe suverani. Mencius este primul confucianist care a exaltat rolul poporului:
Poporul este cel mai important din stat; Zeii sunt secundari; Suveranul este cel mai puţin important.

10
 2) Lumea este în continuă mişcare şi schimbare, iar originea ei trebuie căutată într-
un proces de permanentă transformare: pentru Heraclit din Efes (540-470 A.C.), focul
„care se stinge şi se aprinde după măsuri” este elementul primordial al existenţei.
Platon a sintetizat cele două viziuni asupra lumii. Lumea este organizată pe două
planuri: 1) planul ideilor absolute, al Ideilor Pure, al Formelor nepieritoare, neschimbate,
infinite, mereu aceleaşi şi 2) planul lumii sensibile, al copiilor imperfecte, empirice,
finite, schimbătoare.

Forma imperfectă a statului şi a regimului politic trebuie să fie cât mai aproape de
forma Republicii Ideale. Principiile care o alcătuiesc:

1. Regele filosof sau filosoful rege: Legitimitatea guvernanţilor este dependentă de

cunoştinţele acestora. Competenţa se întemeiază pe sursa de autoritate epistemică. Numai
autoritatea epistemică legitimează exercitarea puterii politice în sens deontic.
2. Clasa paznicilor este alcătuită din persoane competente în gestionarea violenţei
în scopul apărării comunităţii politice.
3. Clasa agricultorilor, meşteşugarilor, negustorilor este competentă în producerea
şi comercializarea de bunuri/resurse sociale administrate de guvernanţi.
4. Proprietatea: a) la nivelul guvernanţilor şi al paznicilor trebuie desfiinţată
proprietatea privată, pe motiv că existenţa ei ar putea genera un comportament interesat,
privat, al membrilor comunităţii, iar femeile, nefiind incluse în corpul cetăţenilor,
reprezintă un bun comun; b) la nivelul agricultorilor, meşteşugarilor, negustorilor, trebuie
să existe proprietate privată pentru binele economic al comunităţii.
Platon are în vedere în Republica necesitatea predominării raţiunii în viaţa publică
şi propune înlăturarea surselor corupătoare şi dezbinatoare întruchipate de proprietatea
generatoare a tendinţelor exagerate de înavuţire pentru categoriile sociale cu funcţii de
conducere/guvernare sau cu responsabilităţi în aparatul de stat.

Democraţia este în istoria societăţilor europene o excepţie de la regulă. Istoria

politică este una a despotismelor, a autocraţiilor, a tiraniilor mai vechi sau mai noi.
Redescoperit în antichitatea greacă, idealul politic democratic este readus la viaţă o dată
cu revoluţiile burgheze din secolul XVIII. În contemporaneitate, democraţia modernă are
prea puţin în comun, dacă nu nimic, cu conceptul dezvoltat în Grecia în secolele VI-V
A. C. În majoritatea statelor lumii contemporane, regimul democratic este astăzi mai
degrabă ideal politic decât realitate.
Democraţia, spre deosebire de alternativele sale ne-democratice, se recunoaşte
drept cel mai rău regim posibil, dar cu excepţia tuturor celorlalte. Democraţia nu
pretinde că ar fi regimul politic perfect, dar afirmă că este regimul perfectibil.
Democraţia practică este sinonimă cu un proces permanent de democratizare a
societăţilor, care tind, asimptotic, spre atingerea unui ideal politic:

„Idealul democratic nu defineşte realitatea democraţiei şi viceversa, o democraţie

reală nu este, şi nici nu poate fi, aceeaşi cu democraţia ideală; democraţia rezultă si este
formată prin interacţiunea dintre idealuri şi realităţi, prin presiunea lui trebuie şi
rezistenţa lui este.” (Sartori, 1999, p. 32)

11
 În vreme ce abordarea idealistă despre democraţie creează tensiune şi frustrare
între ideal (promisiune) şi realitate, abordarea competitivă (ipoteza lui Churchill) evită
idealurile de neatins care duc prin definiţie la eşec.

Ştiinţa politică identifică regimul democratic cu îndeplinirea următoarelor condiţii:

1) Condiţia primordială: conceptul de „democraţie” trebuie înţeles într-un mod

corect. Dintre condiţiile democraţiei, cea mai puţin amintită este aceea că ideile greşite
despre democraţie fac ca democraţia să funcţioneze greşit (Sartori, 1999, p. 32). Dacă
identificăm etimologic democraţia cu „domnia sau puterea poporului” sau dacă o definim
„demos-kratos”, atunci venim în ajutorul autorilor ne-democratici care vor argumenta că
democraţia este orice, numai puterea aparţinând poporului nu. Dacă termenii nu sunt
explicaţi cât mai clar şi fidel înţeleşi, dacă nu convenim asupra termenilor, vom trăi într-o
inevitabilă confuzie favorabilă demagogilor şi celor care îmbrăţişează soluţia totalitară,
pentru că a te juca cu cuvintele înseamnă a te juca cu democraţia. În post-comunism şi, în
genere, în ţările abia ieşite din regimurile autoritare (post-totalitare), democraţia trebuie
definită exact şi re-învăţată.

2) În existenţa ei, democraţia are nevoie de o majoritate de cetăţeni care să creadă că

merită să lupţi pentru a o pune în practică. “Dacă o democraţie nu reuşeşte să
stabilească, în timp, un consens de bază consonant, ea se manifestă ca o democraţie
dificilă şi fragilă…lipsa sau pierderea consensului atestă lacunele şi eşecurile
democraţiei” (Sartori, op. cit., p. 102). Democraţia nu se instaurează în absenţa unui
consens general al membrilor societăţii asupra unui proiect politic şi asupra regulilor
jocului politic, în absenţa unui consens procedural privind: garantarea constituţională a
principiului suveranităţii poporului şi definirea democraţiei ca guvernare a majorităţii, ca
sistem al domniei majorităţii, limitată de drepturile şi prin toleranţa minorităţilor. Regula
esenţială este aceea care stabileşte modul în care sunt soluţionate conflictele, iar regula
soluţionării conflictelor, condiţie necesară într-o democraţie, este domnia majorităţii şi
respectul pentru minorităţi.

„Pentru a menţine democraţia ca un proces în desfăşurare, trebuie să ne

asigurăm că toţi cetăţenii (majoritatea plus minoritatea) deţin drepturile necesare pentru
buna desfăşurare a democraţiei.” (Sartori, op. cit., p. 55)

3) Procesul democratic va fi declanşat din momentul instituirii nivelului formal, al

garanţiilor legale şi constituţionale referitoare la drepturile fundamentale ale cetăţeanului
şi se realizează prin: supremaţia legilor impusă în vederea garantării drepturilor
fundamentale ale individului, a controlului şi a limitării puterii politice. „Ţara care
organizează alegeri, dar nu respectă supremaţia legilor este o pseudo-democraţie”
(Diamond, Linz, Lipset, 1995, Politics în Developing Countries: Comparing Experiences
with Democracy. Boulder, Colorado: Lynne Rienner) Organizarea de alegeri şi alternanţa
la guvernare nu sunt suficiente pentru funcţionarea unui regim democratic. În Republica
de la Weimar, partidele nazist şi comunist au avut un sprijin electoral considerabil, Hitler

12
a ajuns la putere în 1932 prin alegeri. În algerile din Rusia din 1996, a alege între Boris
Elţîn şi comunistul Ghenadi Ziuganov era o alegere între personalităţi şi între regimuri.

4) Democraţia modernă este condiţionată însă de nivelul profund al practicii

politice, al comportamentelor democratice: este nivelul libertăţii pozitive a cetăţenilor, al
activismului lor politic, al participării publice, al culturii civice ca şi cultură politică a
democraţiei. Construcţie raţională, democraţia modernă este una participativă şi
competitivă (consecinţa unei metode competitive de recrutare a conducătorilor) şi are
nevoie de cetăţeni educaţi, care să o susţină prin implicare şi participare în spaţiul public.

În istoria democraţiei, Huntington (1991) vorbeşte despre trei valuri ale democratizării:
I. Primul a fost lansat de revoluţiile franceză şi americană în sec. XVIII. Franţa a dat
drept de vot tuturor bărbaţilor în 1792, dar au urmat regimuri de teroare. Revoluţia
franceză din 1789 a durat până la venirea la putere a lui Napoleon. A Treia Republică a
fost fondată în 1870 după ce regimul nepopular al lui Napoleon III a pierdut războiul cu
Prusia lui Wilhelm I. A Treia Republică s-a prăbuşit când Franţa s-a predat brusc
Germaniei naziste în 1940. A Patra Republică, fondată după al doilea război mondial, a
fost atacată din interior de un partid comunist puternic, dar şi de anti republicanii
conservatori. După eşecul suprimării unei revolte coloniale în Algeria, regimul a căzut în
1958 când generalul DeGaulle a preluat puterea. DeGaulle a impus o nouă constituţie
democratică pentru a Cincea Republică franceză. SUA au abolit sclavia în 1863 în timpul
Războilui Civil, dar au garantat dreptul de vot al negriilor abia în anii 60. Marea
Britanie a acordat drept de vot bărbaţilor şi femeilor în 1928, dar abia în 1950 a intrat în
vigoare formula o persoană – un vot. (Extinderea dreptului de vot în MB a dat câştig de
cauză mişcării irlandeze în favoarea autodeterminării. În timpul primului război mondial,
republicanii irlandezi au declanşat o revoltă armată împotriva Coroanei britanice, iar
independenţa a fost obţinută printr-un război de gherilă continuu. Revoluţia s-a încheiat
prin divizarea Irlandei, Irlanda de Nord rămânând parte a regatului Unit) În Suedia în
1907 dreptul de vot a fost dat tuturor bărbaţilor, iar în 1921 şi femeilor. Regimul fascist al
lui Mussolini a preluat puterea în Italia în 1922. Fasciştii au suprimat partidele de
opoziţie, au închis ori au exilat lideri politici democraţi. În 1929 s-a încheiat un acord cu
Vaticanul care acorda Bisericii Catolice un rol important. Invazia Aliaţilor anglo-
americani în sudul Italiei în 1943 a fost urmată de demiterea lui Mussolini de către rege.
Noul guvern s-a predat în faţa aliaţilor. După război, prin referendum s-a renunţat la
monarhie, iar Italia a devenit republică parlamentară.
II. Al doilea val a venit după al doilea război mondial: fostele colonii britanice,
franceze şi olandeze acum independente au organizat alegeri libere. Democraţii electorale
au fost introduse din India până în America centrală şi de sud. Valul doi de democratizare
s-a sfârşit printr-o deplasare către regimuri militare în America Latină. După încheierea
războiului civil în Spania în 1939, dictatura lui Franco a evoluat spre oligarhie, în care
interesele în competiţie ale bisericii, armatei, mediilor de afaceri au putut să dezvolte
instituţii ale societăţii civile. Franco nu a permis însă organizarea de alegeri. Moartea lui
în 1975 a pus capăt dictaturii personale, dar bătrânul lider pregătise tranziţia paşnică:
Prinţul Juan Carlos, nepotul fostului rege, a fost numit moştenitor în funcţia de şef al
statului, acceptat ca soluţie la evitarea unui nou război civil.

13
În Portugalia conducerea autoritară începută în 1932 de către Dr. Antonio Salazar a
recunoscut unele instituţii ale societăţii civile, dar a refuzat organizarea de alegeri. În
1974 regimul a fost înlăturat printr-o lovitură de stat organizată de o juntă de tineri ofiţeri
din forţele armate. Pentru că avea grad de colonei sau mai mici, armata a fost şi ea
divizată. Erau dispute între adepţii unei constituţii democratice sau cei ai unui program
economic radical de stânga. S-a ajuns la o Adunare Constituantă aleasă în aprilie 1975 să
redacteze o nouă Constituţie, ceea ce instituit din 1976 un regim democratic. Grecia a
fost primul stat necomunist care a abandonat democraţia: lovitura de stat a unui grup de
colonei din 1967 a dus la introducerea unui regim militar până în 1974. Al doilea război
mondial s-a încheiat în Grecia cu un război civil între forţele favorabile monarhiei şi
adepţii comunismului care a durat până în 1949. Forţele militare occidentale au susţinut
monarhia anti-comunistă care a introdus până la urmă un regim cu alegeri libere şi
responsabilitate parlamentară. Însă în 1967 lovitura de stat a coloneilor l-a trimis pe rege
în exil şi a suprimat toţi oponenţii. Puterea militară nu a dorit să îşi asume
responsabilitatea pentru autoritatea civilă şi economia în mare dificultate. Succesul
militar turc din Cipru a creat o criză suplimentară de încredere. Dictatura coloneilor a
căzut în 1974. Monarhia a fost respinsă prin referendum în câteva luni, aşa că Grecia a
devenit republică.
III. Al treilea val de democratizare a început în 1974 prin răsturnarea regimului
autoritar portughez al lui Salazar şi al coloneilor din Grecia. După moartea generalului
Franco din 1975, a început democratizarea şi în Spania. Căderea Zidului Berlinului în
noiembrie 89, dezmembrarea Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei au declanşat
democratizarea în Centrul şi Estul Europei.
1.2.3 Regimurile autoritare

Majoritatea regimurilor politice ne-democratice sunt autoritare: puterea politică nu

face obiectul competiţiei politice; aici există un monopol al puterii aparţinând fracţiunilor
politice, economice sau militare şi se impune un pact social, potrivit căruia societatea nu
ia în discuţie puterea politică, iar guvernul permite un anume grad de libertate civică
cetăţenilor. În accepţiunea lui Hannah Arendt, regimurile autoritare (spre deosebire de
regimurile totalitare legitimate charismatic), sunt legale şi supravieţuiesc
morţii/dispariţiei liderului charismatic.
Ulterior regimului totalitar impus în URSS de către Lenin (prin Revoluţia din 1917) şi
desăvârşit de Stalin după al II-lea Război Mondial, regimurile politice în Estul Europei au
evoluat, după moartea liderilor comunişti charismatici, în regimuri post-totalitare. După
moartea lui Stalin din 5 martie 1953, regimul comunist şi-a redus eforturile de a mobiliza
cetăţenii, precum şi măsurile represive, recurgând la „liberalizarea” internă:

1. Timpurii: presupun eliminarea/renunţarea la şi chiar denunţarea cultului

personalităţii; o dată cu congresul al XX-lea al PCUS din 1956, se introduce conducerea
colegială şi controlul relativ asupra acţiunilor liderilor politici (perioada Hrushciov).

2. « Îngheţate »: regimul politic tolerează critici dinspre societatea civilă; este un

sistem al stagnării, al îngheţării structurilor politice (perioada Brejnev).

14
 3. Mature: apar schimbări social-politice la toate nivelurile cu o singură excepţie –
se menţine monopolul partidului unic (perioada glasnost=deschidere şi
perestroika=restructurare, sub Gorbaciov).

Regimul fascist al lui Mussolini a preluat puterea în Italia în 1922. Pentru a-şi
menţine autoritatea dictatorială, regimul a desfiinţat partidele de opoziţie şi a închis
liderii politici. În 1929 fasciştii au negociat un tratat cu Vaticanul care acorda Bisericii
Catolice un rol important în Italia fascistă. Invazia Aliaţilor în Sudul Italiei în 1943 a fost
urmată de demiterea lui Mussolini de către rege. Noul guvern s-a predat în faţa armatelor
anglo-americane.
Polonia a organizat alegeri parlamentare în iunie 1989, ca urmare a unui compromis
între Opoziţie şi comunişti, încheiat cu condiţia să se garanteze comuniştilor 65% din
locurile din Seim. Solidaritatea şi partidele de opoziţie puteau candida pentru 35% din
locuri. Rezultatul i-a şocat pe comunişti: în Senat, unde competiţia nu era condiţionată,
comuniştii nu au obţinut nici un loc. Mişcarea Solidaritatea a preluat controlul asupra
Parlamentului, deşi trebuia să coexiste cu un preşedinte comunist. Până în decembrie
1989, angajamentul faţă de comunişti a fost abrogat din textul Constituţiei, iar din numele
statului s-a eliminat formula „republică populară”.
În Ungaria au existat negocieri pentru schimbarea regimului la o masă rotundă în
iunie 1989. Înainte de începerea negocierilor, comuniştii au demontat gardul de sârmă
ghimpată de-a lungul graniţei cu Austria. Comuniştii au permis Opoziţiei să participe la
alegerile parţiale, pe care Opoziţia le-a câştigat. Rezultatul discuţiilor mesei rotunde a
fost un sistem electoral mixt cu compensare. S-a organizat un referendum naţional în
privinţa alegerii populare a unui preşedinte în stil francez, post pe care comuniştii au
crezut că îl pot câştiga. Referendumul din noiembrie 1989 a respins propunerea de
alegerea directă a preşedintelui. Ungaria este republică parlamentară.
În Germania de Est, în octombrie 1989 demonstraţii de stradă au început în Leipzig,
Dresda şi Berlinul de Est. Nu s-a folosit forţa cum se întâmplase anterior. Pe 9 noiembrie
1989, Zidul Berlinului a fost deschis, iar Germania de Est a început negocierile pentru
alipire la republica federală sub forma a cinci landuri.
În Bulgaria, Partidul Comunist s-a confruntat cu o luptă internă pentru putere, care în
noiembrie 1989 a dus la demiterea lui Todor Jivkov, secretar al Partidului din 1954. În
decembrie, guvernul a anunţat schimbări constituţionale majore, adică sfârşitul
monopolului comunist asupra guvernării. Ameninţarea cu o grevă generală a dus la
negocieri la masa rotundă în ianuarie 1990. La primele alegeri libere, comuniştii
reorganizaţi sub numele de Partidul Socialist Bulgar au câştigat o majoritate de locuri în
Parlament, dar au pierdut ulterior în favoarea Uniunii Forţelor Democratice.
În România, susţinătorii lui Ceauşescu nu au fost dispuşi să negocieze. Independenţa
lui Ceauşescu faţă de Moscova i-a permis să respingă evoluţia spre schimbare din
Uniunea Sovietică (perestroika). La 16 decembrie, încercările regimului de a reprima
demonstraţiile din Timişoara au declanşat violenţe. Mitingul pro-guvernamental din
Bucureşti, 21 decembrie, s-a transformat în demonstraţie împotriva regimului.
Deşi a fost declarată stare de urgenţă, armata a refuzat să acorde sprijin regimului.
Ceauşescu şi soţia au fugit din Capitală, dar au fost capturaţi la Târgovişte, judecaţi
sumar şi executaţi. Frontul Salvării Naţionale, condus de foşti membri ai Partidului
Comunist, s-a autoproclamat guvern provizoriu. În violenţele create în Bucureşti şi în ţară

15
au murit între 1200 şi 8000 de oameni. Primele alegeri libere organizate la 20 mai 1990
au fost contestate în stradă de „golanii” (foştii disidenţi politici, opozanţi ai lui Ceauşescu
şi Iliescu) din Piaţa Universităţii.
În Cehoslovacia regimul comunist instalat după înăbuşirea Primăverii de la Praga din
1968, a fost un regim „îngheţat”. Pe 20 noiembrie 1989 s-a format Forumul Civic, o
organizaţie umbrelă a disidenţilor cehi, condusă de Vaclav Havel. Au urmat demonstraţii
masive de stradă. Comuniştii nu au mai apelat ca în 1968 la sovietici, au demisionat şi
până la sfârşitul lui decembrie s-a format un nou guvern anti-comunist.
Partidele naţionaliste din Slovacia au câştigat voturi cu mesaje de promovare a
slovacilor, care reprezentau o treime din populaţia statului federal, cereri considerate
inacceptabile de către cehi. După două alegeri, cele două state federate au convenit
asupra unui divorţ de catifea: statele separate republica Cehă şi Slovacia au apărut paşnic
pe 1 ianuarie 1993.
Iugoslavia a fost condusă de Tito, conducătorul partizanilor în războiul de gherilă
împotriva armatelor de ocupaţie germane şi italiene în cel de-al Doilea Război Mondial.
În 1948, s-a creat o ruptură între URSS şi Iugoslavia, care a fost exclusă din blocul
comunist. În ianuarie 1990, guvernul federal a promis abolirea monopolului Partidului
Comunist şi a organizat alegeri libere. Primele au avut loc în Slovenia în aprilie.
Guvernele alese au devenit rapid adversare ale autorităţii centrale de la Belgrad,
capitala Serbiei, republica cu cea mai numeroasă populaţie dintre cele şase. Noile
guverne alese în republicile componente, în special în Slovenia şi Croaţia, au încercat să-
şi negocieze independenţa. Un conflict armat a izbucnit între Serbia şi Croaţia şi s-a
propagat în Bosnia, unde sârbii, croaţii şi musulmanii dominau demografic regiuni
diferite. A urmat un război civil sângeros, cu un armistiţiu negociat la Dayton, Ohio,
1995.

Capitolul 2. Partidele politice

2.1 Evoluţia conceptului de partid politic în teoria politică

Definiţia doctrinară, de secol al XIX-lea, Benjamin Constant: partidele sunt

asociaţii de persoane care aderă la aceleaşi valori. Pentru Marx – partidul este o
organizaţie a elementelor celor mai conştiente ale anumitor clase sociale.

Definiţia realistă apreciază că partidele sunt organizaţii care urmăresc preluarea

puterii politice. Pentru Max Weber – Partidul constituie o relaţie de tip asociativ,
fondată pe o recrutare de tip liber. Obiectivul partidului este de a asigura puterea

16
conducătorilor săi în sânul unui grup instituţionalizat, în scopul realizării unui ideal şi a
obţinerii de avantaje materiale pentru membrii săi

O dată cu definiţia lui Duverger ne apropiem de definirea partidului din perspectivă

sociologică: Un partid nu este o comunitate, ci un ansamblu de comunităţi, o reuniune de
mici grupuri, diseminate de-a lungul ţării (secţii, comitete), legate prin instituţii
coordonatoare.

2.2 Definiţia sociologică a partidelor politice

La Palombara şi Weiner

Partidele politice sunt părţi ale societăţii civile, părţi ale unor interese sociale cel
mai bine organizate politic; partidele politice urmăresc preluarea puterii politice.
Pentru ca un partid politic să existe sunt necesare următoarele condiţii:
a) continuitatea de viaţă – organizaţia politică a cărei durată de viaţă trebuie
să nu depindă de aceea a liderilor; partidul trebuie să supravieţuiască liderilor fondatori
b) organizare locală, manifestă şi în permanentă relaţie cu unităţile naţionale
c) hotărârea conştientizată a liderilor la nivel central/naţional şi local/regional
de a captiva şi deţine puterea deciziei
d) o preocupare permanentă a organizaţiei de a câştiga simpatizanţi şi de a-i
duce pe simpatizanţi în momentul alegerilor la urne.

2.3 Definiţia juridică a partidelor politice

Prin Decretul Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989, privind înregistrarea şi

funcţionarea partidelor politice, au luat fiinţă în România la numai o lună după adoptarea
decretului - 30 de partide, numărul necesar pentru constituirea partidelor fiind de 251 de
membri. În preajma alegerilor din 20 mai 1990, în România erau înregistrate 80 de
partide, din care 71 au prezentat liste de candidaţi. Din 71 de partide, la alegerile din 20
mai 1990 reuşesc să obţină reprezentare parlamentară 18 (15 partide şi 3 formaţiuni ale
minorităţilor naţionale), din care - 8 partide au intrat în Parlament câştigând sub 1 % din
voturi. (nu exista prag electoral)
La 1 octombrie 1994, erau înregistrate la Tribunalul Municipiului Bucureşti 161 de
partide. Dar alegerile legislative din 27 septembrie 1992 s-au desfăşurat pe baza unei noi
legi electorale, Legea nr. 68/1992, care continua practica sistemului reprezentării
proporţionale, pe care o amenda însă cu pragul electoral de 3% din totalul voturilor
exprimate, adică necesarul minimal pentru accesul în parlament al unui partid. Efectul
pragului a fost minim, 13 partide reuşind să intre în Parlament.
Legea partidelor politice nr. 27/1996 reglementa detaliat organizarea şi funcţionarea
partidelor după cum urmează: înregistrarea se face la Tribunalul Municipiului Bucureşti
pe baza unei cereri, necesar fiind un număr de cel puţin 10.000 membri fondatori.
Partidul politic dobândeşte personalitate juridică la data hotărârii definitive de admitere a
cererii de înregistrare şi este înscris în Registrul partidelor politice la Tribunalul
Bucureşti.
Alegerile parlamentare din 3 noiembrie 1996 s-au desfăşurat după legea electorală
din 1992 (scrutin pe liste, cu prag electoral de 3%). În Parlament au rămas doar 6 grupări

17
politice, (CDR, PDSR, USD, UDMR, PRM, PUNR) plus câte un reprezentant pentru 15
minorităţi naţionale. Alegerile din decembrie 2004 sunt primele cu prag de electoral 5%,
un prag de care nu mai trece istoricul PNTCD.
În urma adoptării Legii 14/2003, în România erau înregistrate la Tribunalul
Municipiului Bucureşti aproximativ 27 de partide în 2004 şi alte 18 formaţiuni politice.
Partidul este o persoană juridică de drept public. Potrivit Legii nr.14 din 9
ianuarie 2003, Legea partidelor politice, publicată în Monitorul Oficial nr. 25/17 ian.
2003, Capitolul I, Art. 1. - Partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale
cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea
voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie. Ele sunt
persoane juridice de drept public.
Art. 2. - Prin activitatea lor, partidele politice promovează valorile şi interesele
naţionale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu
candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi stimulează participarea
cetăţenilor la scrutin-uri, potrivit legii.
Art. 3. - (1) Pot funcţiona ca partide politice numai asociaţiile cu caracter politic,
constituite potrivit legii, şi care militează pentru respectarea suveranităţii naţionale, a
independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a
principiilor democraţiei constituţionale.
(3) Este interzisă afilierea partidelor politice la organizaţii din străinătate, dacă
această afiliere încalcă valorile prevăzute la alin. (1).
(4) Partidele politice nu pot organiza activităţi militare sau paramilitare şi nici alte
activităţi interzise de lege.
Art. 4. - (1) Partidele politice se organizează şi funcţionează după criteriul
administrativ-teritorial.
(2) Sunt interzise constituirea de structuri ale partidelor politice după criteriul
locului de muncă, precum şi desfăşurarea de activităţi politice la nivelul agenţilor
economici sau al instituţiilor publice.
(3) Desfăşurarea de activităţi politice la nivelul agenţilor economici sau al
instituţiilor publice este permisă, cu acordul acestora, numai în campania electorală, în
condiţiile legii.
Art. 5. - (1) Fiecare partid politic trebuie să aibă denumire integrală, denumire
prescurtată şi semn permanent proprii. Denumirea integrală, denumirea prescurtată şi
semnul permanent trebuie să se deosebească clar de cele ale partidelor anterior
înregistrate, fiind interzisă utilizarea aceloraşi simboluri grafice, oricare ar fi figura
geometrică în care sunt încadrate.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi alianţelor politice, în mod corespunzător.
(3) Denumirea integrală şi denumirea prescurtată, precum şi semnul permanent nu
pot reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului român, ale altor state, ale
organismelor internaţionale ori ale cultelor religioase. Fac excepţie partidele politice care
sunt membre ale unor organizaţii politice internaţionale, acestea putând utiliza însemnul
organizaţiei respective ca atare sau într-o combinaţie specifică.
(4) Semnul permanent poate fi schimbat cu cel puţin 6 luni înainte de data
alegerilor, de către organele competente ale partidului, conform statutului şi cu
respectarea art. 25 şi 26.
La Capitolul Înregistrarea partidelor politice sunt prevăzute următoarele:

18
 Art. 18. - (1) Pentru înregistrarea unui partid politic se depun la Tribunalul
Bucureşti următoarele documente:
a) cererea de înregistrare, semnată de conducătorul organului executiv al partidului
politic şi de cel puţin 3 membri fondatori, care vor fi citaţi în instanţă;
b) statutul partidului, întocmit conform prevederilor art. 10;
c) programul partidului;
d) actul de constituire, împreună cu lista semnăturilor de susţinere a membrilor
fondatori;
e) o declaraţie privitoare la sediu şi la patrimoniul partidului;
f) dovada deschiderii contului bancar.
(2) Cererea de înregistrare se afişează la sediul Tribunalului Bucureşti timp de 15
zile.
(3) În termen de 3 zile de la data depunerii cererii de înregistrare, anunţul cu privire
la aceasta se publică de către solicitant într-un ziar central de mare tiraj.
Art. 19. - (1) Lista semnăturilor de susţinere trebuie să menţioneze obiectul
susţinerii, data şi locul întocmirii, iar pentru susţinători trebuie să conţină numele şi
prenumele, data naşterii, adresa, felul actului de identitate, seria şi numărul acestuia,
codul numeric personal, precum şi semnătura. Susţinătorii înscrierii unui partid politic
pot fi numai cetăţeni cu drept de vot.
(3) Lista trebuie să cuprindă cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în
cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de
persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti.
Art. 27. - În fiecare an preelectoral partidele politice sunt obligate să-şi actualizeze
listele de membri, cu respectarea cerinţelor prevăzute la art. 19 alin. (3) şi (4). Listele
actualizate vor fi depuse la Tribunalul Bucureşti până la data de 31 decembrie a acelui an.

2.4 Originea partidelor politice

Apariţia partidelor politice este legată de originea şi evoluţia instituţiei

parlamentare. Partidele apar din necesitatea susţinerii guvernului. O dată cu afirmarea
Parlamentelor ca instituţii centrale ale guvernământului reprezentativ modern, cu
accentuarea caracterului electiv al acestora, facţiunile, grupurile sau cluburile care se
confruntau la nivelul legislativ resimt nevoia lărgirii suportului lor organizatoric şi
transformării în partide politice.
Indiferent de scopul, natura sau rolul pe care diferitele teorii îl atribuie partidelor
politice, un lucru este evident: coincidenţa între constituirea Parlamentelor, extinderea
dreptului de vot şi formarea partidelor. Astfel încât partidele au avut o origine
electorală şi parlamentară şi s-au dezvoltat o dată cu democraţia, cel puţin în ţările care
au îmbrăţişat sistemul reprezentativ democratic. Concomitent cu creşterea rolului
Parlamentelor, membrii acestora care împărtăşesc opinii comune sunt nevoiţi să se
reunească pentru a acţiona împreună, formând astfel grupuri parlamentare. Asigurarea
realegerii parlamentarilor în condiţiile în care dreptul de vot este acordat unui număr
sporit de cetăţeni, determină organizarea unor comitete electorale care sa susţină
campaniile candidaţilor.
Cu timpul legăturile dintre comitetele electorale ale candidaţilor de aceeaşi
tendinţă, precum şi dintre aceştia şi deputaţii care alcătuiesc acelaşi grup în Parlament,

19
 vor da naştere unor structuri relativ stabile ale primelor partide politice. Acest proces a
putut fi ilustrat în primul rând în Marea Britanie, unde sistemul de partide moderne s-a
cristalizat pe măsura extinderii treptate a dreptului de vot, prin reformele electorale din
1832, 1867, 1885.
Unul dintre politologii cei mai reputaţi prin lucrările sale în domeniul partidelor
politice, Maurice Duverger, stabileşte o distincţie netă in privinţa originii partidelor:
între partidul de origine electorală şi partidul de origine extraparlamentară. A) Partidele
cu origine parlamentară, primele în ordine cronologică, apar în interiorul Parlamentului.
B) Partidele pot avea însă şi origine extraparlamentară (Partidul muncitoresc englez –
Labour Party a apărut în 1899 la iniţiativa Congresului sindicatelor; Partidul Fascist
italian are la origine asociaţiile vechilor combatanţi şi ale veteranilor de război).

2.4.1 Partidele politice parlamentare

se dezvoltă în interiorul:
a) grupurilor parlamentare;
b)comitetelor de sprijin (electorale);
c) unificării comitetelor locale de sprijin într-o organizaţie
naţională.

a) În secolul XVII, Parlamentul britanic era încă un organism consultativ în care

decizia aparţinea majorităţii. Este perioada proto-partidelor. Protopartidele apar în
interiorul grupurilor parlamentare ca o formulă de disciplină a majorităţii (parlamentarii
sunt reprezentanţi ai naţiunii, care răspund politic în alegeri şi tocmai de aceea este
interzis orice mandat imperativ). Ajunsă la putere în Anglia după moartea ducelui de
Orania, dinastia de Hanovra se confrunta cu următoarea problemă: regele George I nu ştia
limba engleză, dar trebuia să i se adreseze Guvernului. Regele George al II-lea vorbea
limba engleză, dar nu o putea scrie. Astfel, a apărut Ministrul de Legătură, care era
protejatul regelui în Guvern şi nicidecum primul între miniştrii. Responsabilitatea
guvernamentală iniţial a fost de natură politică - solidară şi nu aparţinea exclusiv primului
ministru, nu era o responsabilitate personală. Răspunderea era politică şi nu juridică, ceea
ce însemna înlocuirea deţinătorului poziţiei de decizie. Miniştrii regelui erau slujitorii
regelui; regele era şeful Guvernului, iar protopartidele au apărut în funcţie de
ministeriatul care distribuia resursele. În anul 1781, o dată cu înfrângerea englezilor în
America de Nord, Guvernul şi-a dat demisia în bloc ca urmare a solidarităţii
guvernamentale.
În 1831 se produce reforma electorală iniţiată de liberalii Whigs, care conduce la
dublarea numărului de alegători şi reconfigurarea circumscripţiilor electorale. Grupurile
parlamentare se constituie pe criterii de vecinătate geografică şi nu aveau iniţial
consistenţă ideologică, important fiind arealul din care provenea parlamentarul.
Treptat, apar grupările parlamentare cu orientare ideologică, care nu sunt partide
politice propriu-zise (cluburile, iacobinii, Gruparea Muntelui).

b) Parlamentarii trebuiau realeşi în organismul legislativ şi aşa au luat fiinţă

comitetele de sprijin electoral activate exclusiv pe durata alegerilor.

20
 c) Comitetul politic apare o dată cu extinderea corpului electoral prin reforma
electorală şi asigura comunicarea dintre parlamentari şi alegători. În anul 1850, în SUA a
fost introdus votul universal masculin. Comitetele de sprijin electorale locale se unifică în
organizaţii naţionale în SUA pentru prima oară. Pe durata alegerilor, comitetele de sprijin
se înscriu pentru vot împreună cu partidul pentru care votează (republican, democrat,
independent), pentru a se stabili apoi în alegerile primare candidatul partidului.
În Marea Britanie, în 1867 a avut loc Convenţia Naţională a Partidului Liberal de la
Birmingham. Atunci, comitetele de sprijin electorale s-au unit într-o singură organizaţie
de partid. În 1875, la puţin timp după apariţia partidului liberal englez, în România a luat
fiinţă Partidul Liberal prin Convenţia de la Mazar Paşa, un general englez care a luptat în
armata turcă; uniţi într-un partid, liberalii vor prelua guvernarea pentru 12 ani în
România.

B) Mai târziu şi-au făcut apariţia şi partidele de origine nouă, diferită, pe care
Duverger o numeşte „exterioară”, adică neparlamentară şi ne-electorală. Astfel de
partide au la origine o instituţie sau organizaţie a cărei activitate se desfăşoară în afara
Parlamentului şi a alegerilor. Este cazul diverselor asociaţii sau grupuri de genul
sindicatelor, societăţilor de gândire, francmasoneriei, grupurilor religioase, asociaţiilor
ţărăneşti, grupurilor industriale şi financiare, grupurilor clandestine, care stau la baza
creării unor partide socialiste, radicale (în Franţa), agrare (Peninsula Scandinavă, Europa
Centrală şi de Est), democrate şi social-creştine (Belgia, Olanda, Italia, Germania),
fasciste (Italia, Germania interbelică), comuniste.

2.4.2 Partidele cu origine extraparlamentară

apar ca reacţie la partidele parlamentare.

a) Partidul cu origine sindicală – Partidul Laburist din Marea Britanie apare în 1899 şi
câştigă primele locuri în Parlament în 1900. În anii ’20 a devenit primul partid politic din
Marea Britanie, devansându-i şi înlocuindu-i pe liberali. În anul 1924 laburiştii au preluat
guvernarea în Marea Britanie.
În România, Blocul Naţional Sindical a intenţionat crearea unui partid sindical,
însă liderul sindical Dumitru Costin a renunţat în 2003 la constituirea partidului şi a
apropiat Blocul Naţional Sindical de PRM. În 1992 a apărut Partidul Solidarităţii Sociale,
un partid cu origine sindicală (condus de Miron Mitrea), care a fuzionat în 1994 cu
Partidul Democraţiei Sociale din România.

b) Partidul cu origine într-un organ de presă - Partidul România Mare, a apărut în

1991 pe bazele revistei „România Mare”, înfiinţată în 1990. Revista „Acţiunea Română”,
apărută la Cluj în 1922 a dus la apariţia Ligii Apărării Naţional Creştine, care a dat
naştere Legiunii Arhanghelului Mihail. Dimpotrivă, Partidul Umanist Român a luat fiinţă
în 1992, (s-a metamorfozat în mai 2005 în Partidul Conservator şi atunci a apărut şi
Antena 3), dar televiziunea Antena 1 şi grupul intact au apărut în 1995. Partidul Forzza
Italia, condus de Silvio Berlusconi, îşi are originea într-un concern de presă.

21
c) Partidul cu origine în organizaţiile de veterani – Partidul Naţional Fascist Italian are
drept membri fondatori pe foştii participanţii la Primul Război Mondial, nemulţumiţi de
noua politică italiană, pentru că Italia nu a primit după război decât Trieste şi coasta
mediteraneană a Turciei, pe care Italia o pierde o dată cu venirea la putere a lui Mustafa
Kemal Ataturk.

e) Partidul cu origine în grupurile de reflecţie – în Franţa, Grupul de la Orologiu

a dat naştere Frontului Naţional Francez (partid radical). În România, Grupul
pentru Dialog Social a pus bazele Alianţei Civice, din care s-a născut Partidul
Alianţei Civice.
f) Partide cu originea în grupuri de presiune, altele decât sindicatele – organizaţii
patronale sau organizaţii care reprezintă interesele oamenilor de afaceri. Partidul
Forzza Italia se naşte în clipa în care oamenii de afaceri italieni erau în pericolul
de a face închisoare. În România, Uniunea Patronatelor susţine partide
conservatoare precum Acţiunea Populară.

2.5 Organizarea partidelor politice

2.5.1 Unitatea de bază a partidului:

1. Comitetul – specific partidelor parlamentare conservatoare din secolul al XIX-

lea. Comitetul urmărea încadrarea personalităţilor marcante şi nu includerea maselor; în
comitet puterea reală aparţine unui lider parlamentar. Aderenţa în partid este bazată pe
interes. Activitatea politică este orientată spre alianţele parlamentare. Comitetului îi este
specific un număr relativ mic de membri.

2. Secţiunea – specific partidelor socialiste. Secţiunea apare pentru a controla zone

geografice extinse. Partidele socialiste militau pentru introducerea votului universal şi,
implicit, pentru participarea la exerciţiul puterii politice a unui număr cât mai mare de
oameni. Socialiştii se pronunţau împotriva votului cenzitar, bazat pe principiul accesului
limitat, susţinut de conservatori, care doreau ca doar cei puţini şi bogaţi să exercite
puterea. Partidele socialiste acceptă întotdeauna noi membri; recrutarea la nivelul
secţiunii nu este restrânsă/limitată prin construcţii de status, avere, onoare socială,
prestigiu sau rang nobiliar. Secţiunea nu este o structură elitistă, dar are o ierarhie precisă.
La nivelul secţiunii se împart responsabilităţi clar definite pe diverse domenii. Socialiştii
introduc cotizaţiile de partid.
3. Celula – este unitatea de bază a partidelor comuniste (Cominternul, 1924). Celula
uneşte toţi aderenţii comunişti care au acelaşi loc de muncă. Celula nu este o organizaţie
locală, ci este o organizaţie a angajaţilor/proletarilor la locul lor de muncă; prin urmare,
specificul celulei este un număr de membri mai mic decât cel de la nivelul secţiunii
partidelor socialiste. Celula dezvoltă şi cultivă agitatorii politici şi propagandiştii.
Agitatorii acţionează la nivelul mulţimilor prin comunicare directă, pe când
propagandiştii acţionează prin intermediul mass-media la nivel de masă.
4. Miliţia – elementul de bază al partidelor fasciste. Miliţia fascistă veghează la
menţinerea ordinii sociale. Miliţia este o formă de organizare paramilitară, un tip special

22
de armată privată. Deşi sunt civili, membrii miliţiei acţionează riguros, conform
disciplinei militare.
5. Cuibul - unitatea de bază a partidelor legionare. Acţiunile legionarilor sunt
subversive şi anticonstituţionale. Acţionând obscur şi ilegal, la fel ca membrii celulei sau
ai miliţiei, legionarii recurg la asasinate politice.

2.5.2 Structura concentrică a partidului

Maurice Duverger

Cercul interior – cercul militanţilor, al cadrelor, al activiştilor de profesie, al

profesioniştilor politici plătiţi de către partid. Cercul membrilor de partid – presupune
adeziune voluntară pe baza unei cereri scrise, plata cotizaţiei lunare şi donaţiile. Cercul
simpatizanţilor – pot fi organizaţii de sindicat, de femei, de studenţi, de tineret (U.T.C.-
işti, pionieri etc.).
Cercul exterior, al votanţilor – este rezultat al scorurilor oficiale în urma votului.

Capitolul 3. Sisteme electorale. Recrutarea personalului politic

Sistemul electoral este o modalitate matematică de a transforma voturile în mandate.

Numele sistemului electoral (uninominal sau plurinominal) este determinat de numărul de
mandate care se atribuie în circumscripţiile electorale.
Tipul de sistem electoral influenţează sistemul de partide, cât şi participarea politică.
Sistemul electoral influenţează constituirea sistemului de partide, care, la rândul său,
determină caracteristicile şi stabilitatea guvernelor.

3.1 Sistemul majoritar

Scrutinul uninominal în unu sau două tururi – este acel scrutin în care
pentru fiecare circumscripţie există un singur mandat pus în joc şi fiecare alegător
dispune de un singur vot. Este declarat ales cel care întruneşte cel mai mare număr de
voturi dintre candidaţi.
Este un sistem simplu, deoarece lupta politică se dă între mai mulţi competitori,
individual, în circumscripţii electorale mici. Are câştig de cauză cel care are o aderenţă
politică mai mare în circumscripţia electorală respectivă şi care obţine cele mai multe
voturi.

Avantaje:
- asigură cea mai strânsă legătură între ales şi alegător. Alegătorul nu e
obligat să opteze pentru un reprezentant pe care nu şi-l doreşte.

23
 - este un sistem simplu şi presupune o înţelegere mai bună a procesului
electoral din partea cetăţenilor. În acest sistem, o circumscripţie electorală desemnează
un singur reprezentant, toate operaţiunile de alegere se desfăşoară la nivelul
circumscripţiei electorale, iar rolul alegătorilor este mai mare în desemnarea
reprezentanţilor săi.
- la nivel naţional, sistemul majoritar asigură o majoritate parlamentară
stabilă şi este un tip de scrutin favorabil ţărilor care au un sistem bipartid
- sunt excluse coaliţiile şi coalizările de mai multe partide pentru
realizarea unei coaliţii majoritare la guvernare şi nu mai apar lupte intestine în cadrul
coaliţiilor de guvernământ
- în cazul în care cel ales pe lista unui partid părăseşte partidul care l-a
propulsat, politicianul nu mai reprezintă interesele alegătorilor, iar sancţiunea din partea
electoratului va veni la următoarele alegeri, când respectivul nu va mai putea candida în
circumscripţia respectivă, sau, dacă o va face, nu va mai fi ales
- sistemul majoritar este un sistem care avantajează partidele mari în
democraţiile bipartide. În schimb, în democraţiile pluripartidiste, sistemul majoritar
avantajează partidele mici, care la nivel local sunt mai bine reprezentate prin lideri
locali foarte puternici şi bine cunoscuţi de către alegători. Sistemul poate avantaja
candidaţi independenţi, numai că, o dată ajunşi în Parlament, independenţii sunt lipsiţi
de sprijin politic pentru programul lor.
- sistemul majoritar este un mijloc de combatere a absenteismului: la
nivel local, prin depunerea unor candidaturi din partea acelor persoane cunoscut de
alegători se realizează o mai mare prezenţă din partea cetăţenilor la vot, deoarece sunt
interesaţi mai mult ca acela pe care îl doresc să-i reprezinte şi să câştige alegerile. În
majoritatea statelor lumii, prezenţa alegătorilor la urne este mai mare la alegerile locale
şi mai scăzută la alegerile parlamentare; explicaţia ar fi aceea că pe cetăţean îl
interesează mai mult alegerea celui de care depinde bunul mers al lucrurilor în
circumscripţia sa (comună, oraş, municipiu), decât alegerea celor de la conducerea
statului, care îi sunt mai îndepărtaţi.

Dezavantaje:
- sistemul majoritar nu corespunde pluralismului. În cazul în care avem
mai multe partide, scrutinul uninominal ar putea duce la situaţia în care în Parlament să
ajungă membrii mai multor partide şi să nu se poată ajunge la o înţelegere cu privire la
programul de guvernare, parlamentul ar fi lipsit atunci de o majoritate parlamentară
care să impune programul de guvernare.
- micşorează caracterul politic al Parlamentului: Parlamentul rezultat
prin scrutinul uninominal devine mai mult un corp de elite locale sau regionale.
- poate dezavantaja partidele de masă, deoarece este mai bine să ai un
avantaj uşor în mai multe circumscripţii decât un avantaj major în doar câteva
circumscripţii
- se pierd voturi de către partidele de pe locul II, deoarece iese
învingător cel care a obţinut cele mai multe voturi. Acesta va lua tot, iar ceilalţi,
indiferent de procentajul obţinut, nu vor obţine nimic.
- implică cheltuieli mai mari din partea candidaţilor pentru susţinerea
campaniei electorale. Sistemul uninominal majoritar îi favorizează pe cei care suportă

24
cheltuieli uriaşe; intră astfel în politică acei oameni care au forţă financiară şi nu sunt
dispuşi la compromisuri.

În cazul scrutinului majoritar uninominal cu un singur tur, este ales cel care a
obţinut mai multe voturi (majoritate simplă), indiferent de majoritatea obţinută în
alegeri. Astfel, numai partidele al căror candidat este plasat primul primeşte locul în
Parlament, iar celelalte partide nu primesc nimic. Se amplifică victoria partidului
învingător şi se exclude reprezentarea celorlalţi în Parlament. În SUA şi în Marea
Britanie se practică sistemul majoritar relativ într-un singur tur, pentru alegerea
parlamentarilor şi are ca rezultat bipartidismul. În Franţa funcţioneaza sistemul
majoritar cu prag de 12,5% într-un singur tur, iar rezultatul este multipartidismul.

În cazul scrutinului majoritar uninominal cu două tururi, alegerea se desfăşoară

astfel: primul tur, în care condiţia pentru ca un candidat să fie ales este aceea de a
obţine majoritate absolută a voturilor (51%); al doilea tur, în care pentru a fi ales
candidatul trebuie să obţină majoritate simplă. Al doilea tur se desfăşoară doar dacă în
primul tur nici un candidat nu a obţinut majoritatea absolută a voturilor. (cazul
alegerilor locale în România pentru alegerea primarilor satelor, comunelor sau oraşelor,
sau cazul alegerilor preşedintelui ţării)

Scrutinul de listă în unu sau două tururi – este acel sistem în care
alegătorii votează o listă de candidaţi propuşi de fiecare partid sau coaliţie, şi nu un
anumit candidat. Alegătorii votează partidul, lista cu cei propuşi de partid, şi nu omul
pe care şi-l doresc să-i reprezinte. Esenţial este programul electoral al partidului.

Avantaje:
- conduce la realizarea unei majorităţi parlamentare stabile şi omogene.
Câştigarea alegerilor de către un partid îi dă dreptul acestuia să-şi impună programul
politic şi de a avea o majoritate stabilă în Parlament. Alegerea în Parlament a unor
persoane care au fost propuse pe listele electorale de către partid face ca majoritatea
parlamentară obţinută să fie şi omogenă, deoarece se presupune că alegerea făcută de
către partid este una bună şi benefică realizării programului său.
- sistemul majoritar de listă ar putea avantaja partidele mici dacă
numărul circumscripţiilor ar fi mai mare, dar aceasta presupune şi cheltuieli mai mari
- este specific sistemelor bipartide, astfel putându-se realiza o
reprezentare mai largă a cetăţenilor în Parlament. În democraţiile cu sistem pluripartid,
sistemul majoritar cu scrutin de listă nu ar fi benefic, deoarece s-ar diminua
reprezentativitatea populară la nivelul Parlamentului. De exemplu: avem cinci partide şi
câştigă alegerile partidul care a obţinut în alegeri 40% din voturi – cel mai mare număr
– în dauna celorlalte, care, deşi luate individual, au obţinut un rezultat mai slab în
alegeri, iar luate per total au obţinut majoritatea voturilor – 60%.
- sistemul majoritar de listă avantajează partidele mari. Partidele mici
sunt nevoite să se alieze pentru a spera la obţinerea mandatelor. Alianţele sunt, de
regulă temporare şi şubrede; după alegeri, de cele mai multe ori se destramă.

25
 Sistemul majoritar pe liste într-un singur tur este specific alegerii preşedintelui
SUA. Cetăţenii americani trebuie să aleagă lista de electori propusă de un partid sau
altul şi în fiecare stat federat este câştigătoare lista de electori care a obţinut din primul
tur cele mai multe voturi, chiar dacă nu a obţinut majoritatea voturilor. Numărul de
electori de pe listă este egal cu numărul de reprezentanţi trimis de statul respectiv în
Camera Reprezentanţilor, astfel că numărul de electori va fi mai mare sau mai mic de la
stat la stat, în funcţie de numărul de locuitori. Numărul de electori este proporţional cu
numărul de locuitori al respectivului stat. La nivel naţional se va aduna în Colegiul
Electoral numărul de electori de pe listele câştigătoare de electori şi va câştiga alegerile
candidatul cu cei mai mulţi electori, întrucât, ca principiu, electorii au mandatul
imperativ de a-l alege ca preşedinte pe cel pe listele căruia s-au aflat la alegeri.
Alegerile prezidenţiale în SUA au loc o dată la 4 ani, în prima zi de luni din
noiembrie. Colegiul Electoral ales se va întruni în prima zi de miercuri după a doua zi
de marţi din decembrie pentru a-l alege pe preşedinte, dar din ziua aflării rezultatelor
votului se ştie cine va fi următorul preşedinte SUA.

Regula pentru scrutinul de listă o constituie listele blocate: alegătorul nu poate

face nici o modificare în listele electorale propuse de partide. Acest sistem cunoaşte şi
două cazuri aparte, care dau dreptul alegătorului să modifice ordinea candidaţilor pe
listă sau să alcătuiască chiar el o listă, luând nume de candidaţi de pe mai multe liste:

a) votul preferenţial – permite alegătorului să modifice lista candidaţilor

propuşi de către partide sau coaliţii prin schimbarea ordinii numelor de pe această listă.
Această modalitate de vot nu schimbă sistemul, deoarece alegătorul fie dacă votează
lista aşa cum este ea, fie dacă o votează schimbând ordinea numelor, tot partidul cu care
votează va câştiga. Din aceste schimbări se poate afla doar opţiunea electoratului cu
privire la persoanele din partidul cu care votează.
b) panaşajul (aplicat în Grecia între 1864-1923 şi în alegerile din 1928,
1933, 1952) – oferă posibilitatea alegătorului să voteze o listă pe care a conceput-o
singur prin înscrierea în acea listă a unor nume luate de pe mai multe liste cu candidaţi
depuse de diverse formaţiuni politice. Este o modalitate mai greoaie şi presupune o
cultură electorală mai bogată din partea alegătorilor, dar are avantajul de a desemna
acele persoane dorite de către alegători.

3.2 Sistemul reprezentării proporţionale

Permite reprezentarea în Parlament atât a majorităţii, cât şi a minorităţii şi

face posibilă exprimarea nu numai a opţiunilor politice, dar şi a celor religioase, etnice,
profesionale. Mandatele parlamentare se împart candidaţilor proporţional cu voturile
obţinute în alegeri, încât există un raport direct proporţional între mandatele obţinute de
fiecare partid politic şi voturile pe care alegătorii le-au dar acestor partide.
Reprezentarea proporţională implică folosirea listelor de candidaţi, lansate
de fiecare partid în parte, încât prin acest mod de vot se cunoaşte aderenţa pe care o are
fiecare partid în rândul alegătorilor. Electorii votează o listă, iar lista exprimă programul
partidului care a întocmit lista.

26
 Atribuirea mandatelor se face proporţional cu numărul de voturi obţinute de către
partidele care participă la alegeri. Sistemul reprezentării proporţionale oferă o
reprezentare pe cât posibil a cât mai multor opinii ale alegătorilor la un moment dat.

Principalul procedeu de atribuire a mandatelor:

Coeficientul electoral – exprimă numărul de voturi necesar pentru obţinerea unui

mandat. Acest coeficient electoral poate fi stabilit anterior alegerilor printr-o lege, dar
este o procedură riscantă, deoarece se pot ivi probleme la atribuirea mandatelor sau
coeficientul poate fi stabilit după numărarea voturilor într-o circumscripţie electorală.
Coeficientul electoral este rezultatul împărţirii numărului de voturi valabil exprimate
într-o circumscripţie la numărul de mandate atribuit circumscripţiei respective. La
coeficientul electoral se împarte numărul de voturi exprimate pentru fiecare listă şi de
câte ori se cuprinde coeficientul în acest număr, atâtea mandate se atribuie listei. În cazul
independenţilor, ei trebuie să obţină un număr de voturi cel puţin egal cu coeficientul
electoral pentru a obţine un mandat.
Prin această operaţiune se atribuie doar o parte din mandate, deoarece rămân mandate
neatribuite, cât şi voturi neutilizate. Atribuirea restului de mandate şi utilizarea restului de
voturi (numite resturi electorale) se realizează prin anumite metode: metoda celor mai
mari resturi (metoda Hamilton, care se aplică pentru alegerea consiliilor locale în
România în circumscripţiile locale comune, oraşe, judeţe), metoda celor mai mari medii
(metoda Jefferson, care se aplică la alegerile parlamentare din România ) şi metoda
d’Hondt. Avantajele acestui sistem sunt că mandatele se distribuie dintr-o dată şi nu
rămân resturi electorale.

Avantajele reprezentării proporţionale:

- conduce la apariţia unui Parlament care reprezintă destul de fidel cetăţenii

- duce la apariţia multipartidismului şi permite reprezentarea în Parlament a
tuturor opiniilor, intereselor şi opţiunilor în raport cu forţa lor în electorat
- permite reprezentarea minorităţilor în Parlament
- duce la un raport just între procentul voturilor obţinute şi mandatele
parlamentare atribuite
- dă prioritate programelor şi platformelor politice şi mai puţin
personalităţii/notorietăţii sau promisiunilor anumitor candidaţi
- se impune prin rigurozitatea calculelor matematice în împărţirea voturilor.

Dezavantaje:
- presupune ruperea legăturii între aleşi şi alegători, electorii votând o listă
de persoane cu un program stabilit de partid, şi nu o persoană anume
- împărţirea voturilor şi atribuirea mandatelor presupune calcule şi
operaţiuni la nivel naţional şi local mai dificil de înţeles de către alegători.

3.3 Sistemele mixte

27
 Sunt o îmbinare a sistemului majoritar cu cel a reprezentării
proporţionale şi completează mutual lipsurile celor două sisteme:

Sistemul înrudirilor (folosit în Franţa la alegerile din 1951 şi 1956) – este o

modificare a sistemului proporţional, în sensul că mai multe liste cu candidaţi propuşi în
alegerile dintr-o circumscripţie se declară înrudite (au aceleaşi obiective sau programe),
iar voturile lor obţinute în alegeri se adună. Dacă o listă sau o înrudire de listă obţine
majoritatea absolută a voturilor, aceasta obţine toate locurile din circumscripţia
respectivă, urmând ca repartizarea locurilor între listele înrudite să se facă după metoda
celei mai mari medii.
Sistemul este o combinaţie între sistemul majoritar, în care cel ce obţine majoritatea
voturilor ia totul, iar ceilalţi nimic, şi sistemul reprezentării proporţionale.

Sistemul prin compensare (folosit în alegerile parlamentare din Italia în 1994) –

este un sistem mixt care îmbină scrutinul uninominal şi scrutinul proporţional: numărul
de mandate iniţial este egal 50%, dar împărţirea mandatelor se face în funcţie de rezultat:
dacă un partid obţine prin vot majoritar mai mult decât proporţional, cei care au fost aleşi
uninominal majoritar, se scad de pe listele de partide. (Un sistem asemănător este folosit
astăzi în desemnarea reprezentanţilor naţiunii în legislativele din Japonia, Coreea de Sud,
Rusia). Trei sferturi dintre parlamentari sunt alese prin scrutin uninominal cu un singur
tur, iar celălalt sfert este atribuit după sistemul reprezentării proporţionale (În Italia: 75%
- aleşi în circumscripţii majoritare, 25% - aleşi proporţional; în Ungaria 66% sunt aleşi
proporţional şi 33% - majoritar). În cazul alegerilor pentru Senat, în cazul Italiei,
alegătorul are un singur vot, iar fiecare candidat din scrutinul uninominal se regăseşte şi
pe lista partidului său, care participă la vot în cadrul scrutinului proporţional. Dacă acesta
este ales, voturile sale sunt scăzute din totalul obţinut de lista partidului său, aceasta
înaintea împărţirii locurilor prin sistemul proporţional: astfel că, dacă un partid politic are
mai mulţi aleşi prin scrutinul uninominal, partidul nu va beneficia de multe locuri prin
scrutinul proporţional. În cazul alegerilor pentru a doua Cameră legislativă a Italiei,
lucrurile sunt mai complicate deoarece fiecare alegător dispune de două voturi: unul
pentru desemnarea unui candidat pe baza scrutinului uninominal şi celălalt vot este dat
uneia din listele partidelor care participă la alegeri. Sistemul se aseamănă foarte mult cu
sistemul german al buletinului dublu.

Sistemul german al buletinului dublu – dispunând de două voturi, unul

proporţional şi altul majoritar uninominal, alegătorul îşi poate manifesta sprijinul pentru
interese specifice, dar poate, cu ajutorul votului majoritar, să susţină şi curentele
majoritare. Cazul Germaniei este acela al unui sistem mixt echilibrat, în care 50% dintre
aleşi sunt desemnaţi prin reprezentare proporţională, iar 50% prin vot majoritar.
Multipartidismul specific Europei nu este reflectarea exclusivă a sistemelor
electorale, chiar dacă în Uniunea Europeană sistemul proporţional este dominant, 11 din
cele 15 state aplicând variante ale modelului reprezentării proporţionale, ci dezvăluie
tradiţii istorice, specificităţi sociale şi aspecte culturale care contribuie la constituirea
unui sistem de partide.
Maurice Duverger consideră că „scrutinul majoritar într-un tur tinde spre dualismul
partidelor (bipartidism), iar scrutinul majoritar în două tururi sau reprezentarea

28
proporţională tinde spre multipartidism”. Pentru Duverger variabila independentă –
sistemul electoral, iar variabila dependentă – sistemul de partide (bipartid sau
multipartid).

Capitolul 4. Sisteme de partide

Sistemul partidist are în vedere modul de structurare, de funcţionare a

partidelor politice în cadrul vieţii politice dintr-o societate. El se referă cu precădere la
numărul partidelor politice care exista într-o societate şi prin a căror participare se
derulează, se realizează viaţa politică din cadrul acesteia. Noţiunea de sistem partidist a
fost folosită pentru prima oară în perioada interbelică şi avea în vedere numărul şi natura
partidelor politice dintr-o societate care erau angajate în viaţa politică. O explicaţie
pertinentă definirii noţiunii de sistem partidist, fără a o identifica cu partidele, o face
M.Duvenger care considera sistemul de partide drept ''formele şi modalităţile de
coexistenţă a mai multor partide dintr-o anumita ţară''.
De regulă, sistemele partidiste se reduc la numărul partidelor politice
din societate, totuşi considerăm ca asemenea analiză este reducţionistă, limitativă,
întrucât nu este posibil un studiu pertinent al sistemului partidist dintr-o societate fără a
avea în vedere natura doctrinar - ideologică a fundamentelor politice. Aşa cum remarca şi
Georges Lavau, ordonarea partidelor politice trebuie făcută şi în ''jurul unor nuclee de
doctrine, de programe, de tradiţii şi sensibilităţi politice''. În cadrul sistemului partidist
trebuie să intre toate partidele din societate, indiferent de mărimea, rolul şi statutul lor în
societate, de fundamentele şi orientările ideologice. Facem aceasta precizare, întrucât
exista tendinţa de a exclude din sistemul partidist, partidele mici sau cele care nu au fost
la putere. Sistemul partidist nu a fost şi nu este identic în toate societăţile, ci el depinde în
fiecare ţară de o serie de factori:

• momentul apariţiei capitalismului şi al afirmării burgheziei;

• natura regimului politic;
• nivelul organizării şi funcţionării vieţii politice în general, a celei
partidiste în special;
• obiectivele şi sarcinile urmărite în plan social, economic, politic sau
naţional, cum ar fi dezvoltarea, modernizarea social-economica sau politică;
• anumite tradiţii istoric-naţionale.

Astăzi sistemul partidist se structurează şi evoluează în funcţie de două

criterii esenţiale:

29
 1) al numărului partidelor politice dintr-o societate care prin aceasta dau şi asigură
funcţionalitatea vieţii politice. Din acest unghi de vedere avem următoarele tipuri de
sisteme partidiste:
a) monopartidiste
b) bipartidiste
c) pluripartidiste
2) al paradigmei doctrinare şi ideologice

4.1 Sisteme monopartidiste

Monopartidismul constă în fundamentarea activităţii şi vieţii politice

din societate pe existenţa şi funcţionalitatea unui singur partid politic. O asemenea
situaţie se întâlneşte în împrejurări generate de următorii factori:
- existenţa unui singur partid politic ţine de momentul iniţial al apariţiei
partidismului; În SUA între 1832 şi 1855 a funcţionat un singur partid politic.
- constituirea monopartidismului poate fi legată de îndeplinirea unor obiective ale
luptei naţionale (obţinerea independenţei, înlăturarea subdezvoltării, etc.). În aceste
situaţii, forţele liberale pentru a avea forţă programatică coerentă s-au grupat într-un
singur partid politic. Aceste situaţii au fost de circumstanţă şi pentru perioada respectivă
au fost chiar necesare, ele totuşi nu au constituit caracteristica determinantă a vieţii
politice. Important este ca aceste stări să nu se permanentizeze, întrucât pot conduce uşor
la impunerea unor regimuri autoritare;
- monopartidismul se întâlneşte şi în perioada de maximă criză, când forţele
reacţionare pentru a-şi instaura propria putere, apelează la sistemul unipartidist. Aşa a
fost cazul regimurilor fasciste din Germania şi Italia. Unipartidismul a fost de asemenea
caracteristica majoră a regimurilor comuniste din Europa răsăriteană, Asia şi America
Latină.
Sistemul monopartidist a fost prezent şi în Romania în cel puţin două momente
istorice. Primul în 1938, când regele Carol al II-lea a interzis partidele politice, creând
Frontul Renaşterii Naţionale, ca partid unic şi pentru o scurtă perioada de timp în 1940, în
timpul asocierii la guvernare, de către generalul Antonescu, a legionarilor. Al doilea
moment şi cel mai lung este cel din perioada regimului comunist 1948-1989. Prin esenţa
sa, sistemul monopartidist este fondator şi generator de regimuri nedemocratice,
dictatoriale.

4.2 Sisteme bipartidiste

Bipartidismul este sistemul întemeiat pe existenţa şi funcţionalitatea a cel puţin

două partide politice. El se întâlneşte în aproape toate fazele vieţii partidiste, democratice,
la începutul acestuia, în perioada de dezvoltare şi maturizare a sa. Momentul apariţiei
bipartidismului poate fi legat de cel al apariţiei partidelor politice, în speţă a luptei
antifeudale, când cele doua forţe combatante - burghezia şi nobilimea feudală, s-au
organizat fiecare într-un partid politic opus, de regulă liberal şi conservator.
Bipartidismul apare şi din necesitatea creării opoziţiei politice şi implicit a alternanţei
politice în organizarea şi conducerea societăţii. Democratismul politic a determinat şi el

30
apariţia bipartidismului. În multe cazuri, bipartidismul a constituit fundamentul pe care s-
a nîscut şi dezvoltat pluripartidismul.

4.3 Sisteme pluripartidiste

Pluripartidismul a apărut în perioada interbelică şi s-a extins îndeosebi

după cel de-al doilea război mondial în ţările din Europa occidentală. Cauzele ce au
condus la apariţia pluripartidismului constau în:
- impunerea şi generalizarea votului universal. Acest fenomen politic a adus în
planul vieţii politice multiple şi diverse segmente sociale care pentru a-şi promova
interesele, a se exprima în viaţa politică şi-au creat propriile partide politice;
- complexitatea vieţii sociale, diversitatea intereselor, opţiunilor grupurilor şi
categoriilor sociale a determinat apariţia unor noi paradigme doctrinare şi ideologice
care, pentru a se materializa şi exprima în practica socială aveau nevoie de propriile
partide şi formaţiuni politice; ex. doctrina comunista, doctrina ecologistă, democrată-
creştină sau social-democrată -partidele ecologiste, creştin-democrate sau social-
democrate, etc.
- amplificarea democratismului politic a impus, de asemenea, apariţia unor
partide politice.

Prin principiile şi valorile pe care le promovează, multitudinea opţiunilor

politice şi ideologice ce se confruntă, atât sistemul bipartidist, dar indeosebi cel
pluripartidist, întemeiază sistemele politice democratice. Primul sistem bipartidist a fost
creat în Anglia iar cel mai reprezentativ este astăzi cel din S.U.A.
Si în România pana la primul război mondial în anumite perioade prin
prezenţa Partidului liberal şi a celui conservator se poate vorbi de un sistem bipartidist.
Pluripartidismul a fost şi este prezent şi în societatea românească atât în
perioada interbelicăa 1944-1947 şi îndeosebi după 1989.
4.4 Sisteme de partide

Răspunsuri
a) bipartidism perfect – două partide stăpânesc jocul politic
parlamentar; două partide mari obţin peste 90% din voturi: modelul britanic actual;
partidul din opoziţie ajunge automat la putere

b) bipartidism imperfect – două partide şi jumătate controlează jocul

politic; două parte obţin 70-75% din voturi, iar un partid mai mic câştigă 10-15%. Apar
două partide mari, nu suficient de puternice pentru a ajunge singure la guvernare, astfel
că se aliniază cu un partid minor care le asigură majoritatea pentru guvernare. În
Germania, fie Partidul Social Democrat, fie Democraţii Creştini se aliază cu Uniunea
Liber Democrată pentru a forma guvernul.

c) multipartidism pur – cele două partide dominante obţin împreună 40-

50% din voturile electoratului. Există un număr de peste 4 partide care ajung în

31
Parlament, care se văd silite să se coalizeze pentru a guverna. Multipartidismul presupune
existenţa coaliţiilor.

d) multipartidism cu partid dominant – un partid dominant obţine

aproximativ 40% din voturi, restul revine celorlalte partide. În România, PSD se
coalizează cu UDMR pentru a guverna.

Capitolul 5. Teoria clivajelor a lui Stein Rokkan

Clivajele politice presupun diferenţe valorice şi sociale care justifică adeziunea la

partidele politice şi care sunt asumate în desfăşurarea conflictului.

5.1 Tipuri de clivaje

Unidimensional – clivajul stânga-dreapta.

Multidimensionale – clivajele lui Rokkan (sociolog norvegian care explică prin
intermediul clivajelor sociale apariţia partidelor politice în Europa Occidentală).

5.1.2 Clivajul unidimensional. Clivajul stânga-dreapta

încearcă să explice conflictul politic printr-o singură dimensiune: clivajul stânga-dreapta

este un clivaj mediteranean. Se manifestă în ţările catolice, într-o mai mică proporţie în
ţările protestante şi deloc în ţările ortodoxe.
Clivajul stânga-dreapta apare în perioada Revoluţiei Franceze.
Începuturile sale sunt legate de evenimentele de la 11 septembrie 1789, când în Adunarea
Constituantă Franceză, pentru a simplifica votul, reprezentanţii care erau de acord cu
prerogativele regale s-au aşezat în dreapta (aristocraţii), iar cei care se împotriveau
regelui (burghezii) s-au aşezat în stânga prezidiului în sala Parlamentului francez, care
are forma unui semicerc.
Adunarea Constituantă a Franţei s-a întrunit pentru a dezbate chestiunea veto-ului
regal. Pe atunci, nu erau elaborate tehnici de votare şi în momentul votării cineva a avut
ideea agreată ulterior de toţi reprezentanţii ca susţinătorii şi adversarii dreptului de veto al
monarhului să se deplaseze la dreapta şi, respectiv, la stânga preşedintelui Adunării. În
felul acesta, cei care erau pentru şi cei care erau contra, delimitându-se net unii de alţii,
putea fi număraţi uşor şi fără eroare.
Astfel, dintr-o soluţie procedurală inventată ad hoc s-au născut două concepte care
aveau să jaloneze desfăşurarea vieţii politice în Franţa şi în mai multe state. Astfel,
clivajul stânga-dreapta parcurge o primă etapă între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

32
sfârşitul secolului al XIX-lea, intitulată (1) faza topografiei parlamentare (între 1789-
1895).
Spre deosebire de modelul francez, în sistemul britanic parlamentarii
sunt poziţionaţi faţă în faţă: majoritatea Majestăţii Sale şi Opoziţia. Prin urmare, în Marea
Britanie nu a existat concepţia topografică şi nu s-a afirmat nici clivajul stânga-dreapta, ci
doar conflictul majoritate-opoziţie.
În secolul al XIX-lea, semnificativă a fost poziţia topografică pe care o
ocupau parlamentarii francezi, şi nu poziţia lor ideologică. Parlamentarii se aşezau
oportunist în stânga sau în dreapta Adunării, în funcţie de interesele conjuncturale.
Dacă în România junimiştii s-au aşezat în centrul Adunării,
manifestându-şi astfel disponibilitatea de a participa la guvernare alături de liberalii lui
Ion I. C. Brătianu, în Franţa parlamentarii naţionalişti se aşezau în extrema dreaptă a sălii,
iar internaţionaliştii se aşezau în extrema stângă.
Această etapă a corespuns cu perioada de formare şi organizare a partidelor politice,
în care alegerile se desfăşurau pe baza votului cenzitar, în care lipsea electoratul stabil şi
numeros, iar parlamentarii serveau exclusiv intereselor personale.
Transferul de la topografia parlamentară la (2) clivajul social şi politic
se produce la sfârşitul secolului al XIX-lea, o dată cu introducerea votului universal,
urmare a mişcărilor democratice (socialiste), iar partidele politice (conservatorii şi
liberalii) sunt obligate să mobilizeze participarea cetăţenilor.
În Franţa, între 1895-1904, scena politică şi socială este dominată de Scandalul
Dreyfus. Dreyfus era un căpitan de artilerie din armata franceză, alsacian şi evreu, acuzat
de înaltă trădare. Dezbaterea în jurul scandalului Dreyfus conduce la apariţia poporului
de stânga şi a poporului de dreapta, iar cea care anima pasiunile şi întreţinea conflictul era
presa vremii.
Poporul situat la dreapta îl considera pe Dreyfus vinovat de trădare
pentru că era evreu şi alsacian şi pentru că ar fi încălcat onoarea statului şi a armatei
franceze (naţionaliştii). Poporul situat la stânga, în special intelectualii, afirmau că viaţa
unui om este mai presus decât orice fel de prejudecăţi (internaţionaliştii). Armata,
Biserica, Statul, victime ale scandalului, s-au situat la dreapta; cosmopoliţii şi
internaţionaliştii s-au poziţionat la stânga, susţinând că oamenii sunt egali, indiferent de
originea lor etnică sau apartenenţa religioasă. Liberalii, stângiştii, susţinătorii lui Dreyfus,
au ajuns la putere în Franţa în 1904 ca o consecinţă directă a Scandalului Dreyfus.
Odată ajunşi la guvernare, liberalii, susţinători ai egalităţii politice indiferent de
religie, au introdus Legea Separaţiei Statului de Biserică. Prin intermediul ei, Biserica
Catolică nu mai beneficiază nici până astăzi de subvenţiile de la stat. Majoritatea
parlamentară, liberală a fost suficientă şi stabilă la începutul sec. XX pentru a rezista la
mişcările de stradă declanşate de susţinătorii Bisericii Catolice.
Dreapta este, aşadar, reacţionară, deoarece stânga propune, iar dreapta reacţionează.
Dreapta este inegalitară pentru că, în viziunea dreptei, oamenii sunt inegali din starea de
natură. Dreapta favorizează doar libertatea proprietăţii pentru că susţine un drept natural
de proprietate (John Locke). Dreapta se caracterizează prin Ordine, deoarece tradiţia,
casta, rasa sunt principiile prin care se defineşte Ordinea. Libertăţile politice şi sociale
sunt caracteristice, de fapt, stângii democratice.
Politologii Duverger şi Blondel reabilitează clivajul jurnalistic stânga-dreapta: dreapta
= ordine (conservatorii); stânga = schimbare (socialiştii şi liberalii).

33
 Continuum-ul stânga-dreapta, Blondel:

Social- Creştin-
Ecologişti democraţi 0 democraţi Populişti
Revoluţia Revoluţia
socială Comunişti naţională
Troţkişti Tehhnocraţia Conservatori

5.1.3 Clivajele multidimensionale

Utilizarea termenilor etichetă stânga-dreapta este marcată de utilitatea lor ca

mijloace de reducere a complexităţii spectrului politic şi ca structuri de evaluare a
candidaţilor şi a partidelor politice. Folosirea termenilor stânga-dreapta mai ales în
discursul jurnalistic ca etichete ideologice pentru a reprezenta partide politice reprezintă o
reducere a costurilor informării pentru alegători, oferindu-le posibilitatea de a prezice
poziţia partidului faţă de diferite teme politice, folosind relativ puţine informaţii.
Utilizarea termenilor stânga-dreapta favorizează acordarea votului într-un mod raţional,
alegătorii acordând votul partidului sau candidatului pe care îl percep ca fiind cel mai
aproape pe axa stânga-dreapta de poziţia proprie. Însă acest clivaj jurnalistic explică
apariţia partidelor politice îndeosebi în Franţa şi mai puţin în ţările protestante sau
ortodoxe din Europa.
Sociologul norvegian Stein Rokkan explică în anii ’70 conflictele care au stat la
baza construcţiei naţionale şi apariţiei partidelor în Occident. Sociologul Rokkan a
formulat paradigma celor patru clivaje, potrivit căreia evoluţia Europei a fost influenţată
de trei revoluţii succesive: naţională, industrială şi internaţională. Acestea au generat o
serie de clivaje care au dat naştere la diferite familii de partide politice.
Una din variabilele care determină sistemele de partide este dată de clivajele care
există în societate. Revoluţia naţională determină apariţia clivajelor: Biserică-stat; centru-
periferie. Revoluţia industrială conduce la apariţia clivajelor: angajaţi-patroni; rural-
urban. Revoluţia internaţională afectează doar latura muncitorească a clivajului dintre
patroni şi angajaţi, creând subclivajul dintre stânga comunistă şi cea neocomunistă.

Revoluţia naţională, apariţia statelor-naţiune şi naţionalismul dau naştere clivajelor

(a) Stat – Biserică
(b) centru-periferie

Revoluţia naţională a determinat conflictul dintre cultura centrală a naţiunii în

formare şi rezistenţa crescândă a populaţiilor din provincii sau periferii distincte etnic,
lingvistic sau religios, precum şi conflictul dintre centralizarea, standardizarea şi
mobilizarea statului naţiune împotriva privilegiilor comune, istoric şi tradiţional stabilite
ale Bisericii.

Revoluţia industrială dă naştere clivajelor

34
 (c) rural-urban
(d) angajat-angajator.

Revoluţia industrială a determinat conflictul dintre interesele proprietarilor de pământ

şi clasa în ascensiune a antreprenorilor industriali şi antagonismul dintre patroni şi
salariaţi. Clivajele sociale şi politice au avut următoarele consecinţe: Clivajul Biserică-
stat a condus la:
- privilegii corporatiste pentru Biserica Romano-Catolică
- independenţa Bisericii naţionale
- educaţia în limba maternă.
Clivajul centru-periferie a condus la:
- privilegii pentru elitele locale
- expansiunea culturii statului-naţiune în detrimentul culturii
tradiţionaliste, locale.
Clivajul urban-rural a condus la:
- interese economice industriale versus interese agrare
- libera concurenţă industrială versus protecţionism agrar.
Clivajul patroni-angajaţi a determinat:
- izolaţionismul de clasă versus integrarea în sistemul politic internaţional
şi în defavoarea unei mişcări revoluţionare industriale.

a) Clivajul Stat-naţiune/Biserică opune tendinţa seculariştilor, laicilor - celor

pentru care Biserica joacă un rol important în politică. Clivajul a apărut ca urmare a
Reformei Religioase de după secolul al XV-lea şi a confruntărilor violente dintre puterea
religioasă şi cea laică.
Războaiele medievale disputate între reprezentanţii Bisericii Catolice, pe de-o parte,
şi reprezentanţii puterii politice laice (regi/principi germani), pe de altă parte, nu au atras
şi participarea stării sociale ocupate cu agricultura, în special a ţărănimii feudale.
Reforma Religioasă a lui Luther, apariţia tiparului, traducerea Bibliei în limbile
viitoarelor naţiuni (în germană) împotriva utilizării ecleziastice a limbii latine catolice şi
alfabetizarea „au deschis calea naţiunii” şi au determinat implicarea şi participarea
politică a ţărănimii alfabetizate.

Apar partidele:
1) laice, viitoarele partide radicale – cu obiectivul separării Statului de Biserică,
secularizarea/laicizarea Statului. În 1904, în Franţa, radicalii liberali impun Legea
separaţiei Statului de Biserică. Stângiştii îl susţineau pe Dreyfus împotriva Bisericii
Catolice care îl etichetase drept evreu şi trădător. Radicalii fac parte din familie liberalilor
(ex: gruparea liberală laică a lui C. A. Rosetti din secolul XIX).
2) confesionale (reprezintă interesele politice ale unei confesiuni; ex: Irlanda de Nord:
conflictul, dintre catolici şi protestanţi) – viitoarele partide creştin-democrate – cu
obiectivul asocierii politice dincolo de confesiune, dincolo de diferenţele confesionale
introduse de protestantism (ex: partidele aconfesionale - multireligioase din Germania şi
Olanda). Creştin-democraţia apare în ţările cu tendinţe laiciste, de separare a Statului de
Biserică (ex: Italia, Franţa) şi reprezintă credincioşii creştini dincolo de diferenţele
confesionale.

35
 Partidele confesionale se manifestă în societăţile multiconfesionale (ex: Belgia,
Olanda). Democraţia creştină apare în ţările în care există o contestare laică a Bisericii
(ex: Italia, Germania, Franţa). Democraţia creştină preia tendinţele Bisericii Catolice,
propunându-şi să asigure mai multă egalitate în societate.
În Italia papalitatea interzice credincioşilor romano-catolici să participe la viaţa
politică, astfel că abia în 1919 apare primul Partid Creştin Democrat (Curentul Popular).
În Germania Konrad Adenauer este Preşedintele Partidului Catolic de Centru, iar în
Franţa alsacianul Robert Schumman conduce Mişcarea Republicanilor Populari (creştin-
democraţi). Creştin-democraţii francezi şi germani pun bazele Comunităţii Economice
Europene prin înfiinţarea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului.

(b) Clivajul centru/periferie:

1) partide naţionaliste – insistă asupra rolului Guvernului central în administrarea

statului şi au obiectivul formei de stat unitar centralizat (ex: PUNR, în aparenţă PRM).
PRM este un partid neo-populist; nu se preocupă de principiul statului centralizat, ci este
interesat de problemele corupţiei, de problemele sociale. Abia în 2006 a venit reacţia lui
Vadim Tudor împotriva autonomiei regiunii secuieşti.
2) partide regionaliste – apar la periferia statului (ex: Partidul Naţional Român din
Transilvania, care milita pentru drepturile românilor din Transilvania, parte din monarhia
Austro-Ungară; UDMR, este un partid etnic, aparent regional, care ocupă o poziţie
teritorială ce produce confuzie. Este o Uniune de organizaţii a minoritarilor etnici
maghiari. Funcţionează ca partid al etnicilor maghiari din Transilvania, UDMR are o
bază mai mare decât Ardealul, deoarece are reprezentanţi şi în alte regiuni istorice.)
Partidele regionaliste au obiectivul autonomizării puterii locale faţă de centru (Uniunea
Civică Maghiară este mai curând regionalistă). Regionaliştii doresc autonomia culturală,
legislativă şi regională. Partidele regionaliste apar ca reacţie la partidele naţionaliste.
Legea partidelor politice nr. 14/2003 împiedică partidele din România să fie
regionaliste. Partidele trebuie să aibă organizaţii teritoriale în jumătate din judeţele ţării
(18 organizaţii, câte 700 de membri în aceste 18 judeţe, inclusiv în Bucureşti). Legea
afectează libertatea de asociere prevăzută de Constituţia României (articolul 40,
Constituţia revizuită în 2003).

(c) Clivajul rural/urban, al revoluţiei industriale:

1) partidele rurale sunt partide ţărăneşti – sunt importante în prima jumătate a
secolului al XX-lea în Europa. Partidul Ţărănesc Polonez a împiedicat cooperativizarea în
Polonia după al Doilea Război Mondial şi s-a aliat cu Partidul Muncitoresc. Partidul
Agrarian Bulgar şi Partidul Ţărănesc Polonez s-au asociat la guvernare între 1946-1990
cu Partidul Comunist. În Polonia, ţărăniştii au apărat micii proprietari de terenuri
împotriva colhozurilor comuniste; ei s-au asociat cu comuniştii, dar împreună cu Biserica
Catolică au apărat proprietatea agricolă. În România comunistă, Frontul Plugarilor s-a
asociat la guvernare cu Partidul Comunist. Partidul Ţărănesc din România a pierdut teren
după 1990 pentru că a fost perceput drept conservator. În România nu există partide
ţărăneşti, deşi 47 % din populaţia României trăieşte la sat, iar 37% din populaţia activă
munceşte în agricultură.

36
 2) partidele urbane apar ca reacţie la partidele rurale – nu există partide care să-şi
propună să apere interesele orăşenilor. Partidul Urbarian din Ungaria interbelică este o
reacţie la Partidul Agrarian. Revoluţia industrială a determinat scăderea numărului
persoanelor care lucrau în sectorul agricol şi a condus la dispariţia partidelor agrariene în
Occident. Partidul Agrarian Bulgar există încă.

(d) Clivajul angajaţi/patroni:

1) partidele angajaţilor – în funcţie de viziunea asupra revoluţiei se împart
în: comunişti (revoluţie dură, violentă şi imediată, resping lupta parlamentară: Lenin,
Mao, Che Guevarra) şi socialişti (reformişti).

Socialiştii sunt fie social-democraţi (germani), în viziunea cărora revoluţia este

inutilă, dar reforma este vitală - social-democraţii germani se desprind de marxism în
1958 până în anii ’90; fie socialişti mediteraneeni, în viziunea cărora reforma pregăteşte
revoluţia socialistă: socialiştii francezi, prin Francoise Mitterand, afirmau că rolul
Partidului Socialist este împlinirea claselor muncitoare şi aducerea acestora la conducere.
Socialiştii francezi, spanioli şi italieni sunt marxiştii de astăzi.
Socialiştii sunt divizaţi fie în partide socialiste mediteraneene (revoluţionare), fie în
partide social-democrate germane (reformiste). Partidele social-democrate urmăresc
reforma socială prin mijloace legal-constituţionale şi corijarea diferenţelor economice
prin intermediul protecţiei sociale.
2) partidele patronale sunt partide patrimoniale: sunt fie partide conservatoare, fie
partide liberale (afirmă primordialitatea economiei de piaţă libere şi neintervenţiei
Statului în economie).

Un caz aparte îl constituie mişcarea ecologistă. Partidele ecologiste ar putea fi

considerate rurale, cel puţin ca limbaj, sau socialiste, pentru că acuză dezavantajele
produse de revoluţia industrială. În fapt, sunt partide fost-troţkiste, pentru care revoluţia
politică este permanentă şi urmăreşte modernizarea societăţii prin îndepărtarea
intervenţiei Statului şi a puterii politice instituţionalizate coercitive.

Lucrare de verificare

Folosind teoria clivajelor, redactaţi un eseu în care, pornind de la un discurs electoral

sau politică publică să identificaţi tipul de partid în care se încadrează actorul politic
respectiv.
Eseul se va redacta pe minim trei pagini folosind font-uri Times New Roman, de
dimensiunea 12 şi diacritice, la un singur rând.

37