Sunteți pe pagina 1din 24

Dr. conf.

Alexandru Bohanţov
BAZELE JURNALISMULUI (Note de curs)

1. Conceptul de comunicare. Comunicarea ca fenomen social.


Cuvântul comunicare a devenit un însoţitor al celor mai tulburătoare experienţe intelectuale,
un concept atrăgător şi utilizat cu o frecvenţă de invidiat. „Comunicarea este terenul de întâlnire
conceptuală unde se intersectează relaţiile interpersonale şi inovaţiile tehnologice, stimulentele
politico-economice şi ambiţiile socioculturale, divertismentul uşor şi informaţia serioasă,
mediile ambiante locale şi influenţele globale, forma şi conţinutul, substanţa şi stilul” – scrie
originalul cercetător James Lull. Îndeobşte, teoreticienii comunicării sunt de acord că toate
procesele sociale implică şi un proces de comunicare. „Numai în aparenţă societatea este o
sumă statică de instituţii sociale; în realitate, ea este reanimată sau reafirmată creator în
fiecare zi de acte particulare de natură comunicativă care au loc între indivizii ce o alcătuiesc.
Orice structură culturală, orice act individual care ţine de comportamnetul social implică, într-
un sens explicit sau implicit, comunicare” (E. Sapir). De aceea, relaţiile umane pot fi numite
interacţiuni comunicaţionale. Astfel încât conceptul de comunicare a devenit, în epoca noastră,
unul universal şi larg-cuprinzător. Şi aceasta pentru că, aşa cum se afirmă, totul, dar absolut
totul, comunică. Aşadar, cum „totul comunică”, iar societatea noastră a fost deja numită „de
comunicare”, sunt autori, ca Lucien Sfez, care consideră comunicarea drept substanţa societăţii.

2. Modelul fundamental al comunicării.


Elementele fundamentale ale procesului de comunicare sunt: emiţătorul, canalul, mesajul
(informaţia) şi receptorul. Transmiterea sau transferul informaţiei de la un participant (emitentul)
la altul (receptorul) are loc prin intermediul unui canal de comunicare (hârtia, pentru presa scrisă,
ori undele, pentru radio). În procesul de comunicare urmărim patru scopuri esenţiale: a) să fim
receptaţi (auziţi sau citiţi); b) să fim înţeleşi; c) să fim acceptaţi; d) să provocăm o reacţie – o
schimbare de comportament sau de atitudine. Dacă nu reuşim să fructificăm nici unul dintre
obiectivele propuse, putem considera că am ratat procesul de comunicare. Dacă receptarea
informaţiei provoacă o reacţie, adică influenţează comportamentul sau atitudinile receptorilor, se
poate vorbi de un efect al comunicării şi astfel schema fundamentală a comunicării capătă forma:
Informaţie Informaţie
Emiţător Canal Receptor Efect
Aşadar, considerând că emitentul are, de la bun început, intenţia de a provoca recptorului un
oarecare efect, putem defini comunicarea drept un proces prin care un emiţător transmite
informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce receptorului
anumite efecte (J.J. Van Cuilenburg, Ştiinţa comunicării, Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 24).
Fiecare dintre noi este un interpret unic al lumii sale înconjurătoare şi de aceea apare cu
necesitate adoptarea unui „cod” prin care emiţătorul şi receptorul atribuie aceleaşi semnificaţii
(înţelesuri) câmpului de simboluri (semne şi semnale) cu care operează.

3. Tipologii ale comunicării în funcţie de diferite criterii.


Se pot distinge două mari forme de comunicare umană: comunicarea directă şi comunicarea
indirectă (mediatizată). Primei categorii îi corespund situaţiile de comunicare în care există
prezenţa, în acelaşi spaţiu fizic, a doi sau mai mulţi indivizi. Prima se bazează pe tehnici
„primare” (cuvânt, gest, mimică), a doua recurge la tehnici „secundare” (scriere, tipăritura,
sisteme grafice, semnale transmise prin undele hertziene, cabluri etc.). Comunicarea indirectă
cuprinde patru categorii: a) comunicarea imprimată (presa, revista, cartea, afişul etc.); b)
comunicarea înregistrată (film, disc, bandă magnetică etc.); c) comunicarea prin fir (telefon,
telegraf, comunicarea prin cablu, fibre optice etc.); d) comunicarea radiofonică (radio, TV,
având ca suport undele hertziene).
Aşadar, există mai multe tipuri de comunicare legate de om şi de colectivităţile umane: a)
comunicarea intrapersonală, în cursul căreia fiecare ăşi vorbeşte lui însuşi. Este comunicarea

1
desfăşurată în „forul” interior al fiecărui individ; b) comunicarea interpersonală, cum este
dialogul dintre două persoane aflate „faţă în faţă”. În acest tip de comunicare feed-back-ul
funcţionează imediat, direct şi continuu; c) comunicarea de grup sau comunicarea în organizaţii
(instituţională) presupun reunirea oamenilor pentru a dezbate şi a hotărî într-o anumită problemă,
pentru o activitate în comun (o grupă de studenţi, un seminar, reuniunea comitetului director al
unei organuzaţii etc.); d) comunicarea de masă, care înseamnă producerea şi difuzarea mesajelor
de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros. În acest caz,
realizarea efectivă a comunicării este mai dificilă, implicând mai multe elemente şi un proces
complex de elaborare şi difuzare a mesajelor, o artă şi o ştiinţă a comunicării – comunicatorii
devin persoane specializate, care trebuie să ştie ce şi cum să transmită etc. Alte tipuri de
comunicare: comunicarea verbală, comunicarea non-verbală, comunicarea scrisă, comunicarea
gestuală, comunicarea muzicală, comunicarea plastică, comunicarea cinematografică,
comunicarea animală etc.

4. Trăsăturile distinctive ale comunicării de masă.


Mass-media ca termen generic ce desemnează orice mijloc de comunicare în masă (presă
tipărită, agenţie de presă, radio, televiziune, cinema, afişaj etc.) şi care desemnează, în acelaşi
timp, un intermediar care transmite un mesaj către un grup. Aşadar, în funcţie de situaţie,
suportul mediatic (ziar, radio etc.) este fie emiţătorul mesajului, fie canalul de transmitere a unui
mesaj. Câteva caracteristici ale comunicării de masă (unele dintre care sunt raportate la
comunicarea interpersonală): a) Asimetria (unidirecţionalitatea) relaţiei dintre comunicator şi
public, în avantajul celui dintâi. Auditoriul are o compoziţie eterogenă, fiind format din indivizi
aparţinând tuturor categoriilor socio-profesionale, cu vârste, stiluri de viaţă şi convingeri diferite.
Audienţa e lipsită de reprezentare şi capacitatea de a răspunde; b) producţia mass-media este
asimilată cu producţiile oricăror întreprinderi din societate, comunicarea de masă fiind un proces
social bine organizat. Produsele industriei comunicaţionale sunt deosebit de scumpe, iar aceste
costuri mari au influenţe (efecte) asupra publicului; c) mass-media selectează numai anumite
evenimente, în funcţie de impactul asupra audienţei, de resursele financiare, de organizaţiile şi
personalităţile publice implicate; d) simultaneitatea, fiind realizată cu ajutorul tehnicilor
performante, implică importante costuri. Creaţia individuală este serios limitată datorită
costurilor ridicate din industriile media; e) diminuarea rolului jurnalistului datorită faptului că
acesta a devenit o simplă componentă a unui proces complex de producţie şi distribuţie din
mediile moderne. Câteva motive pentru care mijloacele de comunicare în masă sunt contestate:
a) pervertirea valorilor culturale ale publicului; b) stimularea creşterii ratei delincvenţei; c)
contribuţia la degradarea morală generală; d) dirijarea maselor către superficialitatea politică,
descurajarea creativităţii.

5. Tipuri de instituţii media.


Instituţiile din sistemul mass-media pot fi clasificate după diferite criterii: a) în funcţie de
scopul activităţii, există instituţii orientate către obţinerea profitului (comerciale) şi instituţii non-
profit (cele de serviciu public); b) din punctul de vedere al poziţiei politice, instituţiile media pot
fi neutre sau partizane; c) după tipul de suport pe care şi prin care îşi difuzează mesajele,
instituţiile media sunt clasificate în două mari categorii: presa scrisă (media tipărite) şi
audiovizualul. Elementul stabil al definirii mass-media îl reprezintă multiplicarea mesajului la
scară industrială. Atunci, tot ce rezultă din folosirea tiparului aparţine sistemului mass-media:
cartea în toate formele ei, începând cu broşura, afişul, ziarul, magazinul, revista, dar şi pliantul,
ilustrata. În audiovizual, radioul, televiziunea, filmul (la care se adaugă diferite forme ale
industriilor culturale, precum discul sau caseta). Toate acestea formează aşa-numitele media
clasice. Noile media sunt în directă legătură cu introducerea la scară aproape planetară a
sateliţilor de telecomunicaţii şi a computerului. De unde, Internetul, o formulă hibridă de
comunicare interpersonală (aproximativ asemănător telefonului, de pildă) şi comunicare de
masă. Telefonul celular, PC-uri (personal computers), fibra optică, televiziune/radio direct prin

2
satelit, televiziunea de înaltă definiţie, CD, DVD, teletext, on-line – iată o serie întreagă de
termeni-realităţi tehnologice care compun noile media.

6. Funcţiile mass-media: modalităţi de abordare.


Mass-media constituie un important instrument al stabilităţii unei societăţi. Funcţiile pe care
sistemul mass-media le oferă la nivel social consolidează deci stabilitatea sa şi, atâta vreme cât
societatea le reclamă drept necesare, cu oricâte schimbări tehnologice ale unor mijloace, cu
oricâte modificări impuse de noi realităţi ştiinţifice dedicate comunicării, sistemul mediatic va
supravieţui. În toate statele democratice, recunoscându-li-se drepturile de a informa, comenta şi
critica, precum şi rolul de vector al emancipării, mass-media sunt, implicit, considerate „centrul
vital al vieţii publice”. Conceptul de „funcţii” este difuz, fiind interpretat diferit în strânsă
legătură cu un altul: efecte. Pentru că funcţiile nu pot defini, în toată complexitatea ei, reaţia pe
care mass-media o întreţin cu întreg câmpul social. Astfel, cercetătorul Mihai Coman
menţionează: „Relaţia dintre mass-media şi societate se poate pune în termeni de consecinţe
globale (funcţiile presei), de influenţe precise (efectele presei) sau de misiuni generale atribuite
acestor sisteme (rolurile presei). În limbajul uzual şi chiar în unele lucrări de specialitate,
termenul «funcţie» cumulează frecvent cele trei posibilităţi enumerate mai sus. (...) Expresia
«funcţia de informare a presei» poate fi tradusă prin trei sintagme diferite: a) drept urmare a
activităţii presei, publicul este informat – funcţie; b) presa are misiunea de a informa publicul –
rol; c) prin informaţiile pe care le distribuie, presa influenţează gândirea şi comportamentul
publicului – efect. În primul caz, faptul că «presa ne informează» apare ca o consecinţă a
existenţei sistemului mass-media” (Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Iaşi,
Polirom, 1997, p. 70). Problema funcţiilor este deci una dintre cele mai controversate chestiuni
teoretice legate de existenţa mass-media.

7. Funcţia de informare.
„Rolul unui ziar este de a afla informaţia proaspătă despre chestiuni de interes public şi de
a o transmite cititorilor cât mai repede şi cu cât mai multă acurateţe, în mod cinstit şi echilibrat.
Asta-i tot” (David Randall, Jurnalistul universal, Iaşi, Ed. Polirom, 1998, p. 37). În acest atât de
simplu şi de firesc asta-i tot locuieşte partea cea mai vie a jurnalismului dintotdeauna, parte în
spaţiul căreia din ce în ce mai puţini ajung să se menţină, oriunde în lume, nu numai în
Republica Moldova. Sunt recunoscute următoarele calităţi/atribute ale informării: 1. Atribute
esenţiale: adevărul, obiectivitatea şi dezinteresarea. 2. Atribute profesionale: rapiditatea,
concizia, originalitatea şi varietatea. 3. Atribute sociale: semnificaţia socială a faptului relatat,
precizia subiectului abordat, actualitatea şi accesibilitatea.

8. Funcţia de interpretare.
Jurnalismul de interpretare apare în SUA în anii 30, ca răspuns la nevoia de a pune în serii
coerente faptele, evenimentele disparate, astfel încât să poată fi posibilă sesizarea tendinţelor. Nu
este sinonim cu jurnalismul de opinie. Dimpotrivă, se înscrie în prelungirea jurnalismului de
informare, încercând să răspundă amplu, bazat pe informaţie, la întrebarea De ce? Întrucât
documentarea reporterului de interpretare merge mult mai în profunzime, graniţa dintre
jurnalismul de interpretare şi jurnalismul specializat devine vagă, dacă nu inexistentă. Curtis D.
MacDougall defineşte astfel demersul interpretativ: „Pentru a interpreta ştirile, este necesară
înţelegerea lor. Iar înţelegerea înseamnă mai mult decît traducerea limbajelor. Ea înseamnă
recunoaşterea evenimentului particular ca unul dintr-o serie, ambele avînd o cauză şi un efect”.
Lester Markel lansează următoarea pledoarie în favoarea demersului interpretativ:
„Interpretarea, aşa cum o văd eu, este cel mai profund sens al informării. Interpretarea
plasează un eveniment particular într-un flux mai larg de evenimente. Ea este culoarea,
atmosfera, elementul uman care dă sens unui fapt. Este, pe scurt, decor, secvenţă şi, mai presus
de toate, semnificaţie. (...) Interpretarea este o judecată obiectivă bazată pe cunoaşterea
contextului unei situaţii, pe evaluarea evenimentului. Judecata editorialistului, de cealaltă parte,

3
este o judecată subiectivă; ar putea include o evaluare a faptelor, dar mai apare un element în
plus, distinctiv: impactul emoţional. Nu văd nici o diferenţă între interpretare şi background.
Interpretarea este mai mult decît un material de completare. Este o adăugare la prezentarea
faptelor pertinente, prezente şi trecute, un efort de a distinge sensul acelor fapte.”

9. Funcţia de culturalizare (educativ-formativă).


Omul foloseşte azi mass-media nu numai pentru a afla „ştirile zilei”. Spre exemplu,
televizorul, o dată pătruns în locuinţă, răspunde unui spectru mult mai larg de trebuinţe
spirituale, el dimensionează şi redimensionează continuu universul de cunoaştere al receptorilor
prin mesaj audiovizual de tip publicistic sau artistic, transmiţând cunoştinţe; influenţează sau
determină opinii, concepţii, convingeri, atitudini, opţiuni, acte comportamentale; facilitează (sau,
dimpotrivă, îngreunează, când este folosit manipulator) înţelegerea unor fenomene şi procese din
realitatea înconjurătoare; în sfârşit, acţionează ca un factor esenţial în formarea gustului artistic
la scară de masă. Simpla enumerare a acestor direcţii de acţiune (cu precizarea că ele sunt mult
mai numeroase) sugerează deschiderea impresionant de largă spre domenii esenţiale ale
spiritualităţii. Ne aflăm, aşadar, în plină zonă de interferenţă cu problematica culturii şi cu
acţiunea tuturor instituţiilor sociale ce funcţionează pe tărâmul culturii, instruirii, educaţiei, vieţii
spirituale în genere: şcoala, familia, reţeaua instituţiilor de spectacol, creaţia artistică sub toate
formele ei, biserica etc. Cele trei ipostaze culturale ale televiziunii: 1. Audiovizualul – difuzor de
cultură. 2. Audiovizualul – creator de cultură. 3. Audiovizualul – depozitar (păstrător) de cultură.

10. Funcţia de divertisment.


Răspunzând dorinţei de relaxare a omului stresat de solicitările profesionale, dar şi setei de
evadare într-un univers imaginar, funcţia de divertisment a invadat până într-atât conţinutul
mass-media, încât tinde să devină o a doua natură a acestora. Industria divertismentului mediatic,
pentru că atrage publicul şi deci publicitatea, s-a impus peste tot în lume. În această zonă,
televiziunea deţine, deocamdată, cu lejeritate, prim-planul, datorită posibilităţilor sale de a crea
„mărcile” de divertisment cele mai complete şi mai căutate (gustate) de public. Actualmente,
cele trei domenii clasice ale televiziunii: domeniul informaţiei jurnalistice, domeniul publicităţii
şi cel al divertismentului tind să fuzioneze într-unul singur, în care limbajul publicităţii este
dominant, chiar dacă nu întotdeauna şi cel mai important. Cu alte cuvinte, adeseori, calitatea
informaţiei sau consistenţa produsului audiovizual de divertisment depinde de volumul de
vânzare al publicităţii. Lect. univ. dr. Ion Stavre, autorul unui foarte interesant studiu ştiinţific
despre televiziune, se întreabă şi ne întreabă: „Timp de două secole, al XIX-lea şi al XX-lea,
omenirea a exploatat sălbatic speciile animale şi vegetale, resursele naturale astfel încât astăzi
ne confruntăm cu o criză a resurselor şi cu fenomenul încălzirii globale a planetei. Şi
diversitatea culturală poate dispărea, ireversibil, cu efecte greu de evaluat în acest moment.
Marea miză a secolului al XX1-lea va fi bătălia între comerţ şi cultură. Va putea, oare,
supravieţui civilizaţia umană dacă cultura se va transforma în întregime în comerţ?” [Ion
Stavre, Reconstrucţia societăţii româneşti prin auiovizual, Bucureşti, Nemira, 2004, p. 19].
„Problema esenţială nu este aceea că televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate
subiectele în forma divertismentului. (...) Altfel zis, divertismentul devine supra-ideologia
oricărui discurs al televizunii” (Neil Postman)

11. Noţiunea de jurnalism. Tipurile de jurnalism.


Jurnalismul desemnează o meserie, un ansamblu de activităţi de presă sau formă de expresie
a tuturor celor care se consacră, în orice domeniu, publicării unei informaţii, dacă aceasta are
legătură cu actualitatea imediată sau recentă, prin orice media, un ziar, un post de radio, de
televiziune sau serviciu on-line. Iar jurnalistul este o persoană care lucrează într-o instituţie din
sistemul mass-media, fiind remunerat pentru aceasta şi are responsabilitatea de a colecta, a
elabora sau a edita materiale care prezintă şi interpretează pentru public evenimente curente, de
la ştire la comentariu. Vorbind despre jurnalism, din perspectivă istorică, ar trebui să găsim

4
răspunsuri la următoarele întrebări: „Cum a evoluat de-a lungul istoriei emiţătorul
(jurnalistul)? Cum au evoluat relaţiile profesionale (legislative, etice) dintre acesta şi instituţia
sa (ziar/magazin, apoi radio, post de televiziune)? A instituţiei cu publicul/publicurile? A
instituţiei de presă cu celelalte instituţii/subsisteme (sociale, politice, culturale) – biserică, putere
politică, justiţie etc.? Cum a evoluat mesajul (textul jurnalistic), atât în ce priveşte forma, cât şi
conţinutul?”. Pentru o mai bună sistematizare a noţiunilor vehiculate în procesul de definire a
jurnalismului sau întru înţelegerea mai profundă a contextului sociocultural în care îşi desfăşoară
activitatea breasla jurnalistică, vom recurge la artificiul unei scheme.

AN C IS

E J P

Realitatea

J – jurnalistul şi, implicit, instituţia media în care îşi desfăşoară activitatea;


T – textul (mesajul) jurnalistic;
C – canalul prin care este difuzat mesajul (transpus într-un cod);
P – publicul/publicurile (format din diferite categorii sociale, de sex, de vârstă, cu nivel
cultural variat etc.). Iniţial sinonim cu publicul, termenul audienţă este treptat folosit pentru a
desemna publicul de radio şi televiziune. „A avea audienţă” înseamnă a fi bine primit de public.
IS – instituţii sociale/publice (politice, legislative, executive şi judecătoreşti, de stat, publice
şi private, locale şi centrale, culturale şi educaţionale etc.);
E – editor (fondator) = persoana (grupul) care suportă financiar apariţia publicaţiei,
funcţionarea postului de radio, de televiziune etc. Editorul poate să fie jurnalist sau nu.
AN – acte normative/legislaţie a presei, în conformitate cu care trebuie să funcţioneze
instituţiile mediatice, inclusiv etica jurnalistică.
Tipurile de jurnalism pot fi delimitate în funcţie de două criterii: a) în dependenţă de felul
cum este difuzat mesajul (tipul de media) – Jurnalismul de agenţie; Jurnalismul de presă
scrisă (media tipărite); Jurnalismul radio; Jurnalismul TV; Jurnalismul on-line. Alt criteriu
ţine de cele două funcţii fundamentale ale jurnalismului – 1) Jurnalismul de informare (ştire,
reportaj, interviu), 2) Jurnalismul de opinie (reprezentat de speciile – editorial, cronică,
recenzie, comentariu). În cadrul jurnalismului de informare mai pot fi evidenţiate trei tipuri care
se referă la aşa-numita informare aprofundată: a) Jurnalismul de interpretare (Interpretative
Reporting), b) Jurnalismul de investigare (Investigative Reporting sau Ancheta jurnalistică) şi
c) Noul Jurnalism (New Journalism). Şi, în fine, domeniul care include Jurnalismul
specializat (demers jurnalistic – de informare, de opinie – aprofundat, într-un domeniu sau altul

5
– politică, economie, medicină, cultură, arte, literatură, ştiinţe, sport etc.) [Cristian Florin
Popescu, Manual de jurnalism].
Cercetătorul francez Claude-Jean Bertrand [O introducere în presa scrisă şi vorbită, Iaşi,
Polirom, 2001, p. 46-49] propune o altă clasificare, identificând următoarele tipuri de jurnalism:
de opinie (militant), „literar”, de reportaj, jurnalismul de anchetă, jurnalismul de interpretare (de
comentariu), jurnalismul de serviciu (utilitar), jurnalismul instituţional şi jurnalismul popular.
Tipul de jurnalism este inseparabil de conceptul de gen. Noţiunea în cauză defineşte setul
paradigmatic, în conformitate cu care sunt clasificate şi recunoscute produsele media
(televiziune, radio, presă scrisă). În clasificarea genurilor jurnalistice pot fi evidenţiate două
direcţii (tradiţii): occidentală (americană) şi rusească. Varianta americană este cea reprodusă în
Manualul... lui C.F. Popescu.

12. Tradiţiile şcolii ruse de jurnalism în delimitarea genurilor publicistice.


Varianta rusească: genurile informative (ştirea, interviul, reportajul, replica, convorbirea,
darea de seamă sau relatarea, corespondenţa informativă, comentariul informativ); genurile
analitice (corespondenţa analitică, articolul de fond – editorialul, articolul de problemă, de
popularizare etc., recenzia şi cronica – teatrală, cinematografică, muzicală, plastică, literară,
de televiziune etc., trecerea în revistă, revista presei, scrisoarea, comentariul analitic); genurile
publicistico-literare (crochiul sau profilul, schiţa – de drum, de problemă, ştiinţifico-populară,
portretul, tableta, eseul, pamfletul, parodia).

13. Jurnalism – Relaţii Publice (PR) – Publicitate: delimitări conceptuale.


Relaţii Publice (PR): Complex de activităţi comunicaţionale are a primit până în 1976 nu
mai puţin de 472 definiţii. Reprezintă o funcţie de management care identifică, stabileşte şi
menţine relaţii reciproc avantajoase între un organism, o structură administrativă sau o
organizaţie şi diferitele tipuri de public de care depinde succesul sau insuccesul acestora.
Mulţimea tehnicilor şi a procedeelor care au ca scop de a face cunoscut şi a pune în valoare o
întreprindere, o instituţie sau o persoană; obiectivul este de a crea în opinia publică o reacţie
favorabilă printr-o imagine pozitivă asupra acestora. Nu trebuie confundate cu relaţiile cu
publicul care reprezintă contacte şi servicii oferite de o instituţie utilizatorilor activi sau
potenţiali (informare, îndrumare ş.a.). Publicitate: Ansamblu de tehnici şi de mijloace folosite
pentru a face cunoscut şi pentru a valorifica un produs, un serviciu sau o persoană, vizând
obţinerea unei impresii şi a unei atitudini favorabile, urmate de o adeziune psihologică şi de
receptivitate. Scopul publicităţii poate fi politic sau comercial; ea urmăreşte convingerea
publicului-ţintă în legătură cu calităţile/meritele eventual de excepţie ale obiectului. Breasla
jurnalistică tinde să-i considere jurnalişti doar pe aceia care lucrează în instituţii de presă
majore, având ca scop informarea publică. Breasla jurnaliştilor anatemizează cu orice ocazie
categoria „comunicatorilor” (Public Relations – PR – în terminologia anglo-saxonă), adică pe
aceia care se ocupă cu transmiterea către organizaţiile mass-media a unor mesaje (prin
comunicate, conferinţe şi dosare de presă, simpozioane şi vizite) referitoare la instituţia lor; în
mod uzual, jurnaliştii consideră că aceştia folosesc presa pentru a face să pătrundă idei şi analize
conform intereselor conducătorilor unor firme sau grupuri politice. Războiul şi verdictul de
excludere (profesională şi simbolică) sunt cu atât mai vehemente, cu cât jurnaliştii constată că o
bună parte din „comunicatori” sunt colegi de breaslă, care au acceptat posturi mai sigure şi mai
bine plătite, oameni familiarizaţi cu instituţiile, rutinele şi slăbiciunile presei. Dacă pe
continentul nord-american distincţiile dintre jurnalişti şi comunicatori sunt mai puţin agresive, în
Europa ele au căpătat uneori dimensiuni dramatice.

14. Jurnalistul şi evenimentul.


Evenimentul este faptul socialmente semnificativ. Acela care influenţează existenţa unui
număr mare de oameni. Două sunt noţiunile cheie în această definiţie: fapt şi semnificaţia lui
socială. „Deoarece concepţia occidentală a informaţiei se bazează pe ipoteza că există o

6
realitate exterioară susceptibilă de a fi descrisă, producţiile oricărui sistem mediatic care neagă
aceste premise, sunt calificate drept propagandă. În mintea occidentalului, distincţia dintre
informare şi propagandă rezidă deci în premisele ce prezidează munca celor care asamblează
mesaje/texte. Aceia care au obiective predeterminate produc propagandă. Aceia al căror scop
unic este să reflecte realitatea, produc informaţie” (Harvey Molotch).

15. Noţiunea de sursă. Relaţia jurnalist/surse de informare.


Noţiunea de sursă de informare (interlocutor al jurnalistului, fără de care jurnalismul de
informare nu poate exista). Pe de altă parte, credibilitatea informaţiei depinde de o serie întreagă
de factori: credibilitatea (sinceritatea/dorinţa) sursei de informare de a transmite informaţia;
capacitatea jurnalistului de a căuta SDI. (sursa de informare) cea mai avizată (exact aceea care
este în posesia informaţiei căutate); abilitatea jurnalistului de a formula cele mai nimerite
întrebări; abilitatea sa de a controla informaţia (= Încrucişarea surselor); capacitatea sa de a
ierarhiza corect informaţia; nu în ultimul rând, capacitatea sa de a redacta corect/cu acurateţe
textul de informare; în fine, atribuirea corectă (indicarea în text a SDI./a tuturor SDI.) în absenţa
căreia textul este incomplet, adică nu răspunde la întrebarea legitimă a publicului: de unde ştii?
Rolul predocumentării în abordarea cu succes a sursei. Clasificarea surselor din mai multe
perspective: 1. După felul în care jurnalistul stabileşte relaţia cu sursa: a) Sursă directă. b) Sursă
identificată. c) Sursă indirectă. d) Sursă neidentificată. 2. După statutul sursei: surse oficiale
(convenţionale), neoficiale. 3. În general, sunt trei feluri de surse: bune, rele şi îndoielnice.

16. Statutul profesional al jurnalistului.


Cine este jurnalistul? a) un căutător şi distribuitor de informaţii (din cele mai variate
domenii - de la politică la ştiinţă, de la sport la faptul divers, de la economie la cultură); b) un
lider de opinie care formează modul de gândire şi credinţele audienţei; c) un animator care
mobilizează şi solidarizează colectivităţile; d) un om de divertisment care oferă clipe de relaxare
şi de evadare imaginară. Definirea şi analizarea identităţii sociale a jurnaliştilor prin ceea ce sunt
şi ceea ce fac. Natura dublă a profesiunii de jurnalist („liberală în spirit şi salarială în practica
ei”). Jurnalismul se plasează în vecinătatea ocupaţiilor artistice, deoarece revendică atât
libertatea de acţiune, cât şi valorile (talent, inspiraţie, noroc) specifice artelor. În realitatea
exercitării ei, profesia este supusă tuturor condiţionărilor de serie pentru o piaţă concurenţială:
jurnaliştii trebuie să fabrice, în regim de „bandă rulantă”, sub presiunea timpului, materiale
relativ standardizate, pentru care nu beneficiază de „dreptul de autor”. Deoarece sunt salariaţi
(acceptă un venit periodic regulat), jurnaliştii au pierdut dreptul de proprietate asupra produselor
muncii lor, în favoarea instituţiei (patronului) care i-a angajat. Sfâşiat între aceste contradicţii,
jurnalismul apare ca o ocupaţie instabilă, extrem de sensibilă la schimbarea socială şi
tehnologică, fapt care face ca substanţa concretă a activităţii jurnalistice să varieze de la o
perioadă istorică la alta şi de la o ţară la alta.

17. Reporteri generalişti, reporteri specializaţi.


Reporterul este un jurnalist aflat la locul unde se desfăşoară evenimentul. O serie întreagă de
definiţii tind să exprime ideea că reporterul este însuşi jurnalistul, că ceea ce face reporterul
acoperă întreaga menire a presei: „Reporterul este jurnalistul care îşi împrumută simţurile altuia
(cititorului). El este reprezentantul cititorilor absenţi de la eveniment, care trebuie să perceapă
prin cuvintele lui. Deci, reporterul trebuie să fie un instrument de percepţie sensibil, activ şi
atent” (M. Voirol). „Azi, reporterii sunt intervievatori şi scriitori, istorici şi avocaţi,
matematicieni şi economişti. Primul pas pentru a fi un bun reporter este să fii un bun vorbitor,
care ştie cum să scrie o propoziţie simplă. Al doilea pas este entuziasmul” (D. Anderson).
Jurnalismul american a impus accepţiunea că reporterul este jurnalistul care colectează
informaţia de pe teren, de la sursele de informare, indiferent de textul ce urmează să apară: ştire,
relatare, interviu etc. şi indiferent de canal: agenţie, presă tipărită, radio, televiziune. În general,
reporterii se împart în două categorii: specializaţi şi generalişti. Cei din prima categorie răspund

7
de un anumit domeniu (social, economic, politic, sport etc.). Reporterii „generalişti” acoperă
orice fel de subiect, nefiind repartizaţi (distribuiţi) în mod special unui domeniu anume.

18. Calităţile unui bun reporter.


Multe din însuşirile prezentate mai jos sunt mai degrabă calităţi care se câştigă prin educaţie
şi autoeducare, decât aptitudini înnăscute ale unor privilegiaţi ai soartei. Uneori, prea mult talent
strică, pentru că posesorul lui va fi tentat să-l pună în valoare literaturizând textul. Or, scrisul
jurnalistic nu prea are de-a face cu cel literar. Mai bine spus, are de-a face tot mai puţin. Calităţi:
1. Simţul ştirii („flerul”); 2. Simţul urgenţei; 3. Capacitatea de a respecta termenele de predare a
materialelor; 4. Capacitatea de încadrare în spaţiul disponibil; 5. Bunul simţ... 6. Obsesia
preciziei şi acurateţei; 7. Toleranţa; 8. Capacitatea de a schimba registrele; 9. Disponibilitatea şi
abilitatea de a asculta; 10. Curiozitatea; 11. Perseverenţa; 12. Fapte, nu ... presupuneri.

19. Jurnalişti, colaboratori, animatori – o convieţuire tensionată.


O instituţie de presă înseamnă mai mult decât segmentul jurnalistic propriu-zis, de aceea
numeroase dezbateri au avut ca obiect linia de demarcaţie, de data aceasta internă, dintre
jurnalişti şi non-jurnalişti. Într-o instituţie de presă coexistă departamente jurnalistice, tehnice şi
economice, ele încorporează, frecvent, şi segmentele de producţie (tipografii, studiouri, reţele de
transmisie), prin urmare este dificil să stabileşti unde începe şi unde se sfârşeşte teritoriul
profesiei de jurnalist. Exemplu: multă vreme, activitatea secretarului de redacţie a fost
considerată una exclusiv tehnică (mai apropiată de aceea a tehnoredactorului şi a tipografului
decât a artistului-grafician). Ponderea crescândă a factorului vizual în presa modernă (rolul
fotografiei, al jocului de titluri-subtitluri, al combinaţiilor de coloane şi rubrici, importanţa
crescândă a culorii) a accentuat latura de concepţie a muncii sale, eliminând atributele de tip
manufacturier (preluate fie de tehnoredactor, fie, recent, de calculator). Astfel, secretarul de
redacţie a ajuns să reprezinte un centru vital, de construcţie a formei finale a produsului mass-
media, dobândind statutul unui editor şi, implicit, al unui jurnalist – în sensul complet,
profesional al termenului. Un destin analog a cunoscut fotograful, devenit, prin recunoaşterea
conţinutului jurnalistic al muncii sale, fotoreporter. Pe un traseu asemănător se află acum
cameramanul: fiind multă vreme o anexă a reporterului, răspunzând de realizarea unor imagini în
măsură (doar) să ilustreze informaţia cuprinsă în textul (scris sau rostit), el a câştigat, recent, un
statut complex, eliberându-se de dependenţa faţă de reporter şi preluând o seamă din atributele
acestuia. Încadrarea reporterului-cameraman sau a cameramanului-reporter în familia
jurnaliştilor. O poziţie cu totul aparte ocupă, în acest câmp al situaţiilor ambigue, prezentatorul şi
animatorul. Menirea primului este de a da o formă agreabilă (prin vocea ori prezenţa sa scenică)
conţinutului informaţional găsit şi prelucrat de jurnalişti. Într-un anume sens, prezentatorul se
plasează, în sfera audiovizualului, pe un teritoriu analog cu acela al secretarului de redacţie din
presa scrisă: el ambalează informaţia, adăugându-i astfel atributele accesibilităţii şi atractivităţii.
Prezentatorul inversează un vechi raport de forţe din jurnalism: acela care făcea ca prestigiul
profesional să depindă de recunoaşterea abilităţilor de a obţine, a verifica şi a trata informaţia –
adică pe recunoaşterea competenţei jurnalistice. Pentru aceste vedete, prestigiul profesional este
sinonim cu celebritatea. Iar celebritatea nu vine dintr-o performanţă jurnalistică, ci din
„seducţie”, din personalizarea şi afectivizarea informaţiei, din procedeele teatrale care vizează
emoţionarea şi atragerea publicului. Conform unor teoreticieni mass-media, asistăm, la acest
început de mileniu, la inaugurarea unui nou stil de jurnalism, opus celui clasic de informare, un
jurnalism de comunicare axat nu atât pe transmiterea rapidă şi corectă a datelor, cât pe crearea
unor legături intersubiective, a unui „contract emoţional” între instituţia de presă (întrupată de
vedeta-prezentator) şi publicul ei. La rândul lor, animatorii au transformat dezbaterile, centrate în
general asupra unor teme elevate şi având o evidentă orientare pedagogică, în spectacole
dialogice populare (talk-shows), simple, orientate spre divertisment. Ei au abolit prăpastia care
separa specialistul competent şi inaccesibil de publicul curios şi inhibat, instaurând, în emisiunile
lor, o relaţie de osmoză, întemeiată pe transformarea distanţei în apropiere, a dificilului în facil, a

8
monologului ori dialogului bilateral în dialog multilateral (atât cu publicul din studio, cât şi cu
cel din teritoriu, care intervine telefonic), a neimplicării în implicare, a sobrietăţii în spectacular.
Câştigându-şi celebritatea tocmai prin cultivarea unui stil „popular”, aceşti specialişti, care
păreau o anexă a jurnaliştilor, s-au insinuat treptat în locul lor, devenind vedetele audiovizualului
de astăzi. Prestigiul şi popularitatea vedetelor se traduc în venituri personale consistente: la ABC,
Barbara Walters avea un contract de 10 milioane de dolari pe an. Animatorii celebri de talk-
show-uri au, la rândul lor, venituri considerabile: David Letterman câştigă 14 mln. de dolari pe
an, iar Oprah Winfrey – 34 mln. de dolari pe an.

20. Conceptul de text/mesaj. Textul jurnalistic.


Cei doi termeni (text/mesaj) sunt frecvent folosiţi alternativ şi se referă la structura de
semnificaţie compusă din semne şi coduri, esenţială pentru comunicare. Această structură poate
lua o mare varietate de forme, cum ar fi discursul, scrisul, filmul, îmbrăcămintea, tipul de
maşină, gesturile ş.a.m.d. În ciuda utilizării lor alternative frecvente, cei doi termeni prezintă
diferenţe. Textul se referă de obicei la un mesaj care are o existenţă fizică proprie, independentă
de emiţător sau de receptor, şi ca atare compusă din coduri reprezentaţionale. Cărţile,
înregistrările, scrisorile, fotografiile sunt texte, ca şi înregistrarea unei emisiuni de televiziune
sau transcrierea unui discurs. Deşi un gest sau o expresie facială transmit un mesaj, ele nu produc
un text. Termenul de mesaj tinde să fie utilizat de aceia care văd în comunicare un proces, de
sociologi, psihologi şi ingineri, şi este folosit sub definiţia simplă de „ceea ce este transmis”.
Frecvent, este văzut ca un termen care nu comportă probleme, fiind, în consecinţă, luat ca atare.
Textul, pe de altă parte, derivă mai mult din şcoala semiotică sau lingvistică – deci implică
definiţia de „ceva ce este central pentru generarea şi schimbul de înţelesuri”. Un text constă,
aşadar, dintr-o reţea de coduri care operează la mai multe niveluri şi care sunt capabile să
producă o varietate de înţelesuri, în funcţie de experienţa socio-culturală a cititorului. Prin
aceasta, el este problematic şi cere o analiză serioasă.
În situaţia în care jurnalistul transmite informaţii referitoare la un eveniment, prin intermediul
unui text tipărit, vorbit sau însoţit de imagini, informaţii care interesează publicul vizat, el
realizează un act de comunicare. Ce individualizează textul jurnalistic comparativ cu alte texte
aparţinând stilului literar (beletristic), epistolar, ştiinţific sau administrativ?
Schema lui Roman Jakobson despre funcţiile limbajului (a se vedea şi compartimentul
Textul jurnalistic de Luminiţa Roşca din Manual de jurnalism, volumul I, Iaşi, Editura Polirom,
2001, p. 99-107).

Context
Funcţie referenţială (cognitivă, denotativă)

Emiţător Mesaj Destinatar


Funcţie expresivă (emotivă) Funcţie poetică (estetică) Funcţie conativă
(persuasivă)

Contact
Funcţie fatică (relaţională)

Cod
Funcţie metalingvistică

Funcţia expresivă (emotivă) este centrată pe emiţător şi vizează exprimarea directă a


atitudinii subiectului cu privire la ceea ce vorbeşte. Funcţia referenţială (cognitivă, denotativă)
leagă limbajul de referent, adică de persoana sau subiectul despre care se vorbeşte. Despre cine,
despre ce se vorbeşte? Funcţia conativă (persuasivă) este aceea în care limbajul este utilizat
pentru a-l determina pe destinatar să adopte un anumit comportament. Limbajul puterii, al ordinii

9
este exprimat prin modul imperativ („Faceţi ca toată lumea: citiţi France-Soir!”). Funcţia
poetică (estetică) nu se limitează doar la poezie sau la literatură. Sprijinindu-se pe mesajul în
sine, ea pune în evidenţă partea palpabilă a semnelor.
Jakobson oferă următorul exemplu: „De ce spuneţi întotdeauna Jeanne şi Marguerite, şi nu
Marguerite şi Jeanne? O preferaţi pe Jeanne surorii sale gemene?”, „Deloc, dar aşa sună mai
bine”. Prin funcţia fatică (relaţională), emiţătorul încearcă să stabilească şi să menţină contactul
cu destinatarul, să verifice dacă circuitul funcţionează („Alo?”). Încercăm să reţinem atenţia
celuilalt prin cuvinte sau fraze golite de sensul real („Cum merge?”), scopul fiind acela de a
stabili şi de a menţine contactul. Cu funcţia metalingvistică, emiţătorul foloseşte codul pentru a
vorbi despre cod. Este vorba despre a verifica dacă este utilizat corespunzător acelaşi cod („Nu
vă pot urmări. Ce vreţi să spuneţi?”. Observăm că un mesaj poate avea mai multe funcţii
simultan. Semnificaţia reală a unui mesaj depinde, înainte de toate, de funcţia care predomină în
momentul comunicării. Nu există funcţii exclusive sau unice, doar funcţii dominante.
Cunoaşterea lor permite, însă, o mai bună înţelegere a rolului social al limbii şi, prin extensie, a
oricărui act de comunicare. Funcţiile specifice comunicării jurnalistice (textului jurnalistic) sunt
două: funcţia referenţială şi funcţia fatică.

21. Structura textului jurnalistic.


Structura textului jurnalistic constă în construcţia acestuia, realizată prin unitatea
conţinutului şi a formei. Ea presupune integrarea (asamblarea) elementelor constitutive într-un
tot închegat, unitar, coerent, înţeles ca sistem al relaţiilor dintre părţi.
„Forma” unui text jurnalistic se edifică printr-un act de compoziţie şi limbaj, adică prin
asamblarea unei realităţi textuale de tip special. Este firesc, deci, să ne intereseze modul de
organizare internă a textului (propoziţie – secvenţă – text), procedeele compoziţionale şi figurile
de stil etc. (Nota bene: Propoziţia este enunţul narativ cel mai simplu. Secvenţa este alcătuită
dintr-o succesiune de propoziţii).
Compoziţie înseamnă identificarea şi asamblarea unor structuri textuale diverse într-un tot
cu finalitate unică, potrivit unui sistem de reguli prestabilite. Dar, în acelaşi timp, nu trebuie
neglijate nivelurile configurative ale textului jurnalistic care vizează „conţinutul” (materialul
evenimenţial, tema sau problema, ideea), precum şi unele elemente constitutive care se referă, în
egală măsură, la fond şi expresivitate (subiect, motiv şi laitmotiv).
S-au făcut foarte multe speculaţii în jurul conceptului de temă. Mai ales, până în ’89, când
jurnalismul nostru a fost supus metodic unui sistem de dogmatizare prin discriminare tematică –
decretarea unor teme tabu şi privilegierea altora: mitologia „omului nou”, patriotismul sovietic,
subiectele de producţie, mai cu seamă a celor de sorginte triumfalistă etc. Evident, opţiunea
tematică este importantă pentru jurnalişti. Când, însă, o anume problematică nu-şi dobândeşte
echivalentul expresiv, ea eşuează într-un produs mediatic submediocru. Multe teme de adâncă
gravitate umană au fost compromise, deoarece unii care le-au abordat n-au beneficiat de suficient
har creator, iar alţii s-au dovedit a fi nişte conjuncturişti.
Dar care este distincţia dintre tema şi subiectul mesajului jurnalistic? În majoritatea
lucrărilor de poetică modernă tema este considerată un element al materialului jurnalistic, pe
când subiectul ţine de nivelul configurativ al textului publicistic, de modelarea particulară pe
care o primeşte o anumită temă. Raportul dintre subiect şi temă este admirabil definit de istoricul
de artă Andrei Cornea: „Un om îşi clădeşte o casă – iată subiectul activităţii sale din acel
moment. Dar pentru a înţelege bine ce vrea omul în cauză, subiectul nu dezvăluie prea multe şi
trebuie recurs la temă. Aceasta dă lucrurilor relief. Iar în cazul de faţă, ea ar putea fi
identificată, să spunem, cu dorinţa omului de a avea un spaţiu al său, familiar, confortabil.
Subiectul, prin urmare: a clădi o casă. Tema: a fi acasă ”.
Iar pe reversul paginii cu pricina sunt emise o serie de gânduri care, practic, epuizează
problema: „Subiectul îl putem regăsi, aşadar, în imediat, în concret, în vizibil. Lui îi este pe plac

10
precizia şi poate fi de îndată circumscris, planificat, îndosariat sau clasat. Tema e, de obicei,
relativ ascunsă, invizibilă. Nu poţi ajunge la ea decât printr-o imersiune riscantă şi mai ales
nesigură. (...) Un subiect îl alegi, îl supui; tema te alege ea, i te supui. Subiectul seamănă cu
conţinutul unui cadou; tema cu bucuria pe care el o trezeşte. Prin subiect ajungem doar la ceea
ce altul face; prin temă – şi la ceea ce el visează ”.
Materialul tematic este preexistent mesajului audiovizual, iar trecerea lui prin mecanismele
compoziţiei presupune o preselecţie necesară viitorului discurs, pe care scriitorul şi teoreticianul
literar rus Victor Şklovski, a numit-o fabulaţie sau serie evenimenţială în raport cu subiectul
numit şi serie compoziţională. Elementele inventate care pun în valoare suita evenimentelor,
compatibilă cu realitatea, alcătuiesc fabula operei artistice; subiectul cuprinde, în schimb,
evenimentele aşa cum sunt ele dispuse în secvenţialitatea mesajului narativ: aşadar, fabula
reuneşte totalitatea materialelor cărora subiectul le va oferi o configuraţie specifică.
Dacă tema ne furnizează un prim imbold în realizarea mesajului jurnalistic, apoi ideea
constituie axul director în jurul căruia se structurează demersul publicistic, adică se edifică
forma. Ideea unui text jurnalistic nu se regăseşte în anumite fraze mai valoroase, ci este validată
de întreaga construcţie textuală. Este grăitoare, în acest sens, aserţiunea semioticianului Iuri
Lotman care vizează, ce-i drept, textul literar, dar care poate fi extrapolată la discursul
jurnalistic: „Cercetătorul care (...) caută ideea în unele citate izolate se află în postura omului
care, ştiind că o casă are un plan, ar încerca să demoleze pereţii pentru a găsi locul unde este
zidit proiectul. Planul nu este zidit în pereţi, el este realizat în proporţiile clădirii. Planul este
ideea arhitectului, iar structura clădirii constituie materializarea acesteia”.

11
Am „descompus” mesajul jurnalistic din raţiuni de ordin metodologic: în realitate,
„conţinutul” se naşte o dată cu „forma”, de care nu poate fi detaşat, aşa cum nu pot fi despărţite
faţa şi reversul unei foi de hârtie. Unul dintre cei mai străluciţi teoreticieni ai Şcolii formale ruse,
ne referim la Iuri Tânianov, a ironizat aplicarea simplistă a noţiunilor respective: „Formă –
conţinut = pahar – vin”. Dar cercetătorul a subliniat, totodată, că toate asemănările spaţiale
utilizate pentru a desemna conceptul de formă sunt importante pentru că doar simulează
analogiile, suferind însă de cusurul că în această operaţiune firească se infiltrează mereu
elementele statice, strâns legate de spaţialitate, în pofida faptului că formele spaţiale trebuie
privite ca nişte entităţi dinamice sui generis. O ultimă precizare: în procesul de analiză a textelor
jurnalistice accentul trebuie pus pe relaţiile dintre elementele constitutive ale structurii textuale,
cunoscut fiind faptul că unele dintre aceste categorii sunt total „absorbite” de mesajul jurnalistic,
iar semantica altora poate fi identificată doar cu o anume aproximaţie.
Aspectul formal al unui text jurnalistic influenţează structura textului. În acest sens, van Dijk
consideră că elementele constitutive ale textului jurnalistic: titlul, şapoul sau paragraful iniţial,
faptele, consecinţele, „fundalul” (engl. background), reacţiile verbale ale protagoniştilor
reprezintă macrostructuri specifice textului jurnalistic (1988). Schema textuală propusă de van
Dijk este utilă cercetării, deoarece ea permite descrierea textelor cunoscute/acceptate ca texte
jurnalistice. Autorul identifică elemente structurale care aparţin fără nici un dubiu construcţiei
textelor jurnalistice, cum ar fi: titlul, şapoul sau paragraful iniţial (lead). Celelalte elemente
prezentate de van Dijk, faptele, consecinţele, fundalul (contextul), reacţiile verbale, nu sunt
specifice numai construcţiei textelor jurnalistice, ci oricărui tip de text narativ.
Structura „în cascadă” de care vorbeşte van Dijk este cunoscută jurnaliştilor sub denumirea
de „piramidă inversată” sau „răsturnată” şi este reprezentată sub forma unei piramide cu vârful în
jos, alcătuită din trei secvenţe textuale: baza piramidei, care constituie cea mai importantă
structură textuală (paragraful introductiv sau lead), corpul textului (contextul) şi paragraful final.
Tipul de text care concretizează structura piramidei inversate este ştirea, textul de presă cu
gradul cel mai mare de neutralitate (jurnalistul „se ascunde” în spatele faptelor) şi de concizie.
Ştirea îşi organizează informaţiile după criteriul relevanţei acestora în relaţie cu un eveniment de
actualitate şi cu sistemul de aşteptări ale publicului.
Astfel, primul element de captare îl reprezintă titlul, în care fie se introduce o informaţie de
interes dintre cele care circumscriu evenimentul, fie se realizează un rezumat al evenimentului.
De exemplu, „Muzica ar putea fi interzisă în şcolile din Kuweit” (Libertatea, 5 ianuarie 2005)
face parte din prima categorie de titluri şi, cu toate că informaţia este dubitativă („ar putea fi
interzisă”), ea stârneşte curiozitatea cititorului. Primul paragraf (lead) al textului dezvoltă şi
concretizează informaţia din titlu, răspunzând la întrebările Cine? Ce? Unde? Cum? Din ce
cauză?: „Un deputat kuweitian a anunţat că va conlucra cu alţi deputaţi în vederea interzicerii
predării muzicii în şcolile emiratului, catalogând această activitate drept pierdere de timp”. În
lead informaţiile privind cauzele evenimentului sunt vagi, ceea ce menţine curiozitatea
cititorului; în ansamblu, însă, lead-ul oferă suficiente informaţii pentru ca un cititor cu o strategie
de lectură să decidă dacă va citi textul în continuare sau nu.
Paragraful următor conferă mai multă precizie răspunsurilor la întrebările: Cine? (numele
complet), Cum? („să înainteze această propunere pentru dezbateri în cadrul parlamentului”),
Când? („săptămâna viitoare”), Din ce cauză? („catalogând muzica drept antiislamică”):
„Deputatul Daihalahh Buramia al Mutairi a afirmat că ar fi posibil să înainteze această
propunere pentru dezbateri în cadrul parlamentului, ce se va întruni săptămâna viitoare într-o
şedinţă privind sistemul educaţional din emirat. „Lecţiile de muzică ocupă timpul elevilor, fără
ca aceştia să aibă vreun câştig din aceasta. Părinţii nu îşi trimit copiii la şcoală să înveţe să
cânte, ci pentru a primi o educaţie ştiinţifică utilă, care să le servească lor şi ţării”, consideră
deputatul kuweitian. Catalogând muzica drept antiislamică, Mutairi a declarat că intenţionează
să propună înlocuirea acestei discipline cu un curs de educaţie islamică.”
Ultimul paragraf conţine alte informaţii despre iniţiatorul legii („medic de profesie”, Mutairi
este deputat islamist), ceea ce permite contextualizarea evenimentului („la ultimele alegeri

12
legislative”, „forţele islamice au câştigat 40 % din voturi”): „Medic de profesie, Mutairi a
obţinut un mandat de deputat în parlamentul kuweitian în urma alegerilor legislative din iulie,
care au constituit un adevărat succes pentru forţele islamiste, câştigătoare a 40 % din locuri”.
Structura compoziţională a „piramidei inversate” a reprezentat (şi mai reprezintă încă) „un
mit” al presei scrise, începând cu deceniile 6-7 ale secolului al XX-lea, considerându-se că
modul acesta particular de organizare a informaţiilor constituie forma textuală cu maximă
eficienţă în comunicarea jurnalistică. Ea răspunde aşteptărilor publicului şi conceptului de
„lectură eficientă”, concept operaţional în mass-media prin derivatele lui: lectura rapidă, lectura
selectivă, lectura parţială. A organiza informaţiile în structura piramidei inversate înseamnă a
livra informaţia esenţială în primul paragraf, lăsându-i receptorului posibilitatea de a alege
continuarea sau renunţarea la lectură, în funcţie de starea şi de interesele sale de moment. În felul
acesta, se manifestă consideraţie faţă de receptor, stabilindu-se o relaţie bazată pe respect şi
încredere reciprocă între emiţător şi cititor.

22. Etapele principale ale conceperii şi elaborării unui text jurnalistic.


Aşadar, planificarea şi „construcţia” textului jurnalistic se desfăşoară în conformitate cu
aşteptările publicului vizat, cu intenţia de a atrage şi de a menţine interesul acestuia. Să urmărim
traseul „concepţie – documentare – redactare” la realizarea unui reportaj din presa scrisă.
Construcţia reportajului poate fi asemuită cu montajul unui film, în măsura în care acesta
„asamblează” scene, imagini (prim-plan, plan detaliu, portret) şi urmăreşte un fir narativ.
PLANUL INCLUDE: Ideea reportajului: Ideea reprezintă axul director al textului. Ideea
constituie „nucleul dur al comunicării” sau „ceea ce ar trebui neapărat spus într-o
propoziţie/frază, dacă n-am avea destul timp şi spaţiu pentru a spune mai mult”.
De cele mai multe ori, ideea textului se regăseşte şi în titlu. Impactul pe care-l va avea
reportajul asupra publicului depinde, în mare măsură, de felul în care începe textul, de modul în
care sunt elaborate primul paragraf sau primele fraze (engl. lead).
Paragraful iniţial sau primul paragraf trebuie să fie concis, evocator şi concret. Adesea
intro-urile sunt bazate pe vizualizare, adică pe transportarea cititorului în spaţiul unde se petrec
faptele. În acest caz, este obligatoriu să fie alese cuvintele care arată. Bunăoară: „Ea poartă o
bluză viu colorată” – nu arată mare lucru. În schimb, „Ea poartă o bluză verde aprins care
contrastează cu tenul palid” – ne ajută „să o vedem” mai bine.
Din perspectiva scriiturii, modalitatea aceasta îmbină descrierea cu naraţiunea, cu accent pe
cea dintâi. În principiu, acest tip de început este specific reportajului. Este important ca
jurnalistul să ştie să vadă ce este nou şi interesant în realitatea pe care intenţionează să o
transmită. În nici un caz, nu are a inventa ceva. Doar textul nu aparţine ficţiunii. D. Husson şi O.
Robert despre rolul paragrafului iniţial: „Pentru a construi un bun început de text, talentul
trebuie să tindă spre concilierea mai multor imperative, aparent puţin conciliabile: să anunţe
tema, să atragă atenţia cititorului, să-l facă să considere că subiectul poate să-l intereseze, dar
să lase destul mister, pentru ca să nu aibă impresia că a aflat tot din primul paragraf. Să-i spui
destul pentru a-i trezi curiozitatea, dar puţin, pentru a dori să continue lectura”.
„Corpul” reportajului (sau partea de mijloc a textului) este rezultat al „asamblării”
scenelor, portretelor, dialogurilor, detaliilor care validează ideea textului. Între „teza” iniţială şi
concluzie, se află „paragrafele de sprijin”. Fiecare, într-o succesiune logică, trebuie să dezvolte
paragraful iniţial. Un paragraf trebuie să conducă la următorul în chip firesc, fără poticneli.
Trecerea lină se obţine prin cuvinte de legătură, prin paragrafe de legătură, prin reluarea
cuvântului final din paragraful care se încheie, la începutul celui care urmează. „Scriitorul
are nevoie de paragraf pentru control. Cititorii, pentru acces. Fiecare paragraf este o idee, un
spaţiu distinct pentru dezvoltarea unui punct de sprijin. (...) Cititorul are nevoie să ştie în
fiecare moment unde se află şi încotro merge.” Ca parte a unui întreg, „fiecare paragraf are o
unitate. Este coerent. Are propriul accent. Pe scurt, este un text în miniatură.”

13
Redactarea paragrafului final este tot atât de importantă ca şi „montajul” scenelor cu
semnificaţie sau conceperea paragrafului iniţial. Dacă începutul unui text deschide perspective şi
creează aşteptări, finalul are rolul de a fixa în mintea cititorului evenimentul/fenomenul tratat.
Mizele paragrafului final: să-l reţină pe cititor „captiv” în text, favorizând înţelegerea,
memorarea, reflecţia. Finalul reportajului poate fi conceput prin introducerea unui element de
noutate (noutate, în raport cu informaţiile existente în text): o scenă puternică, un detaliu de
culoare, un citat semnificativ. Formulările sentenţioase şi moralizatoare trebuie evitate, deoarece
ele nu sunt coerente cu tipul de text reprezentat: un text care ilustrează o experienţă trăită de
autor; un text narativ ce exploatează tehnica spectacolului. Rolul jurnalistului nu este acela de
a-l învăţa pe cititor ce concluzii să tragă sau care este morala pe care ar trebui să o însuşească. El
îi arată doar cum este lumea, iar cititorul extrage morala şi cântăreşte concluziile.

23. Jurnalismul de informare versus jurnalismul de opinie.


Jurnalismul de opinie constituie o funcţie fundamentală a jurnalismului, alături de aceea de
informare. În momentul de faţă, în principal în jurnalismul englez-american, graniţa dintre
informare şi opinie este clară. Pagini separate pe de o parte, iar pe de alta, interdicţia amestecării
în acelaşi text a factualului cu opinia (autorului sau instituţiei de presă). Presa independentă (prin
raport cu interesele politice şi/sau financiare ale unor grupuri) consideră că în virtutea dreptului
la libera exprimare a opiniei, orice opinie este valabilă, cu următoarele condiţii: opinia să nu
contrarieze interesul/binele public, dreptul la imagine, viaţa privată. Opinia să pornească de la
informaţii clare, verificate, corecte, altfel spus, respectând calităţile informării, şi cu condiţia ca
autorul textului de opinie să fie de bună credinţă (eliberat de interesul personal, deci în afara
conflictului de interese, neinfluenţat de propagandă sau de publicitate). Jurnalismul de opinie
este văzut azi, alături de Jurnalismul de interpretare, ca o modalitate prin care presa ăţi ajută
publicul să se orienteze în viaţa cotidiană politică, socială, economică, culturală, formându-şi
propriile criterii de evaluare, propria scară de valori, toate acestea permiţându-i să-şi exprime
drepturile cetăţeneşti cu responsabilitate sporită.

24. Specificul jurnalismului de investigaţie.


Ancheta sau INVESTIGATIVE REPORTING (varianta americană a anchetei) exercită o
veritabilă fascinaţie asupra tinerilor ziarişti şi nu numai. Genul a atins vârful de popularitate o
dată cu „scandalul Watergate”, finalizat prin demisia preşedintelui american R. Nixon, ca urmare
a dezvăluirilor de senzaţie ale jurnaliştilor Bob Woodward şi Carl Bernstein. Pentru D.
Anderson IR „este pur şi simplu relatarea informaţiei tăinuite”. Paul N. Williams, laureat al
Premiului Pulitzer: „IR este un proces intelectual. Este o problemă de culegere şi sortare a
ideilor şi faptelor, de construire a tiparelor, de analiză a opţiunilor şi a deciziilor bazate mai
mult pe logică, decât pe emoţie: decizia de a spune nu, în orice stadiu”. Clark R. Mollenhoh
consideră că „ IR este o profesiune precară. În cea mai mare parte, înseamnă ore, zile şi,
uneori, săptămâni, de muncă plicticoasă, de scotocire prin documente. Înseamnă interviuri, fără
sfârşit, cu oameni care, într-adevăr, nu vor să vorbească. Înseamnă piste false: frustrarea de a
avea prea multe piste cu sfârşit edulcorat sau, şi mai rău, cu rezultate neconcludente. Şi mai
înseamnă impenetrabilul zid de beton al oficialilor. Cu toate acestea, reporterii de investigare
sunt linia de comunicare vitală pentru bilanţul final al guvernului. Deviza reporterului de
investigare este aceasta: „Eşti aici ca să spui cum se petrec lucrurile cu adevărat, nu cum
spun actele oficiale că ar trebui să se petreacă.”

25. Mass-media şi revoluţia digitală. Jurnalismul on-line.


Având în vedere ritmul şi viteza cu care evoluează tehnologia, este posibil ca, în viitorul nu
foarte îndepărtat, jurnalismul on-line să însemne altceva decât astăzi. Actualmente însă, prin
jurnalism on-line se înţelege, în general, colectarea, redactarea şi difuzarea de informaţii prin
Internet. Dar este şi azi vizibil un fenomen de dispariţie a frontierelor dintre canalele mediatice,
cea ce poartă denumirea de convergenţa mediilor. Spre exemplu, cunoscutul post de televiziune

14
CNN face mereu trimiteri la site-urile sale de pe Internet, pentru detalii, noutăţi, informaţii pe
larg sau elemente de context. Astfel, se prefigurează un jurnalism al viitorului.

26. Presa: a patra putere sau câine de pază a democraţiei?


Noţiunea de „a patra putere” apare în momentul când presa, a cărei bază economică se
lărgeşte constant, devine un releu indispensabil al democraţiei reprezentative. Altfel spus, presa
ar fi un factor de acţiune publică, analog puterilor executive, legislative şi juridice. De fapt, în
unele studii recente se susţine că cel mai bun tip posibil de raportare a presei faţă de structurile
puterii este – Presa ca un câine de pază – „presa acţionează în numele publicului, pentru a-i
atrage atenţia asupra abuzurilor Puterii”.

27. Formarea şi manipularea opiniei publice prin intermediul mass-media.


Manipularea este o formă de comunicare alterată, folosind în doze variabile argumentarea
tendenţioasă, minciuna, informaţii trunchiate, „aranjate”, puse în scenă, inclusiv prin zvon,
diversiune, balon de încercare (în cazul BDÎ sursa este de obicei cunoscută spre deosebire de
zvon sau dezinformare, situaţii în care sursa este fie incertă, fie necunoscută. Conţinutul exprimă
de obicei un proiect, o intenţie, la limită, o ipoteză. Timpul verbelor este viitor. Ceea ce se
urmăreşte este evaluarea reacţiei. În funcţie de aceasta, se va alege comunicarea. De regulă,
provocarea constă în aceea că i se atribuie celui vizat, o intenţie. Zvonul însuşi poate fi lansat – şi
de multe ori aşa se şi întâmplă – tocmai pentru a provoca ieşirea la rampă a celui vizat, adică
pentru a-l obliga să comunice). Manipularea se află în proximitatea (sau în slujba) propagandei,
adesea îmbrăcând formele Public Relations – PR, prin care se urmăreşte crearea la un individ,
grup, clasă, a unor opinii eronate, fiind bazate pe informaţii incorecte, a unor atitudini, acţiuni
contrare intereselor lor. Manipularea este o formă de înşelătorie. Aşadar, fenomenul manipulării
trebuie definit şi analizat în strânsă legătură cu termeni ca: propagandă, ideologie, influenţă,
persuasiune, intoxicare, zvon, minciuni mass-media. De fapt, prin manipulare se înţelege o
acţiune de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească şi să acţioneze
într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor
tehnici de persuasiune care distorsionează intenţionat adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de
gândire şi decizie.

28. Mass-media şi mediul politic. Modele (regimuri) de presă.


Se afirmă adesea că mass-media au trei funcţii: să informeze, să educe şi să distreze. Este
puţin prea sumar. Mai ales la începutul secolului XXI. Mass-media, din ce în ce mai numeroase,
ocupă în lumea noastră un loc tot mai important: din moment ce nu putem vorbi despre mass-
media în afara unei societăţi de masă, nici societatea de masă nu poate exista fără mass-media.
Mass-media îşi asumă roluri numeroase şi extrem de diverse, care variază, în primul rând, în
funcţie de mediul politic. Există patru regimuri (modele) de presă. Fiecare se bazează pe o
concepţie proprie asupra universului şi a omului. În cazul unei concepţii pesimiste, care
consideră fiinţa umană pervertită (înger decăzut, animal brutal), omului nu i se acordă nici un
liber-arbitru: el trebuie supravegheat, îngrădit, îndoctrinat.
Dacă suntem optimişti, dacă socotim omul o fiinţă raţională (unii ar spune: o făptură „după
chipul şi asemănarea Domnului”), atunci este normal ca fiecare cetăţean să aibă acces la toate
informaţiile disponibile, să fie liber să îşi exprime ideile şi să conducă societatea în care trăieşte.
Modelul autoritarist. Modelul comunist. Modelul liberal. Modelul serviciului public.

29. Conceptul de cultură de masă.


Mulţi teoreticieni consideră că prin fundamentele ei economice, prin conţinut şi estetică, prin
formele de difuzare socială comunicarea de masă se dovedeşte a fi, în mod aproape evident, o
dimensiune a vieţii populare, adică are un caracter non-elitist: ea se adresează unui anumit tip de
societate – societatea de masă şi, în consecinţă, generează o formă aparte de cultură – cultura de
masă. Dar conceptul în cauză are semnificaţii diferite:

15
1. cultura maselor, accesibilă celor mai diverse categorii de public, apreciată îndeosebi de
cele cu nivel de instrucţie modest;
2. cultura difuzată prin mass-media. Dar, spre exemplu, un spectacol de operă susţinut în
cadrul Festivalului Internaţional „Invită Maria Bieşu”, difuzat pe postul de televiziune Moldova
1, nu devine, prin aceasta, „cultură de masă”, întrucât necesită o educaţie muzicală de care
masele largi nu dispun. Sintagma „cultură de masă” conţine o nuanţă depreciativă şi se
caracterizează prin absenţa caracterului refelexiv, a subtilităţii, a rafinamentului. Cu alte cuvinte,
specificul ei este accesibilitatea neproblematică, în scop de „consum”, generatoare de
comportamente şi reprezentări diferite de ale culturii înalte. Este altceva decât tradiţionala
cultură populară, produsă de mase.
Surse bibliografice obligatorii

Bertrand, Claude-Jean (coordonator). O introducere în presa scrisă şi vorbită. – Iaşi, 2001.


Briggs, Asa & Burke, Peter. Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la Internet. – Iaşi:
Editura Polirom, 2005.
Coman, Mihai. Introducere în sistemul mass-media. – Iaşi: Editura Polirom, 2004.
Coman, Mihai (coordonator). Manual de jurnalism, Vol. I, II. – Iaşi, 2001, 2002.
Dinu, Mihai. Comunicarea. Repere fundamentale. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1999.
Giovannini, Giovanni (coordonator). De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în
masă. – Bucureşti: Editura Tehnică, 1989.
Popescu, Cristian Florin. Manual de jurnalism. – Bucureşti: Editura Tritonic, 2003.
Preda, Sorin. Tehnici de redactare în presa scrisă. – Iaşi: Polirom, 2006.
Preda, Sorin. Jurnalismul cultural şi de opinie. – Iaşi: Polirom, 2006.

Literatura suplimentară
Bakenhus, Norbert. Radioul local. Ghid practic pentru jurnalişti. – Iaşi: Editura Polirom, 1998.
Bălăşescu, Mădălina. Manual de producţie de televiziune. – Iaşi: Polirom, 2003.
Bourdieu, Pierre. Despre televiziune. – Bucureşti: Editura Meridiane, 1998.
Bucheru, Ion. Fenomenul televiziune. Limbajul imaginii. Publicistică. Producţie. Programare
TV. – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de mâine, 1997.
Drăgan, Ioan. Paradigme ale comunicării de masă. Orizontul societăţii mediatice. Partea 1. –
Bucureşti: ŞANSA, 1996.
Grosu Popescu, Eugenia. Jurnalism TV. Specificul telegenic. – Bucureşti: Editura Teora, 1998.
Halimi, Serge. Noii câini de pază. – Bucureşti: Editura Meridiane, 1999.
Hartley, John. Discursul ştirilor. – Iaşi: Editura Polirom, 1999.
Lochard, Guy & Boyer, Henri. Comunicarea mediatică. – Iaşi: Institutul European, 1998.
Popa, Dorin. Mass-media, astăzi. – Iaşi: Institutul European, 2002.
Popescu, Cristian Florin. Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate. –
Bucureşti: Editura Tritonic, 2002.
Randall, David. Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă. – Iaşi: Polirom, 1998.
Аграновский Валерий. Вторая древнейшая. Беседы о журналистике. – Москва:
Вагриус, 1999.
Ворошилов В. В. Введение в теорию журналистики. – Санкт-Петербург, 2002.
Нечай О.Ф. Ракурсы.О телевизионной коммуникации и эстетике. – Москва: Искусство,
1990.
Прохоров Е. П. Введение в теорию журналистики. – Москва: Изд. МГУ, 2003.
Ситников В. П. Техника и технология СМИ. Печать, радио, телевидение. – Москва:
ЭКСМО, 2004.

16
MATERIALE SUPLIMENTARE

Similitudinile şi diferenţele dintre media au fost mai mult sau mai puţin identificate prin ceea
ce în limbajul experţilor din teoria comunicării de masă se numeşte modelul circular al media.

Cărţi

Ziare Cinema

Radio Televiziune

În conformitate cu acest model, fiecare media oferă similitudini sporite cu două medii
„vecine”, ceea ce are ca repercusiune faptul că în lipsa unui anumit tip de media funcţiile sale
sunt preluate şi suplinite de către unul din vecinii săi. Funcţiile cărţii, bunăoară, pot fi mai uşor
preluate de ziar sau de cinematograf; lipsa unui aparat de radio poate fi suplinită de ziare şi
televiziune ş.a.m.d. Condiţia de bază a modelului rezidă în faptul că asemănările şi deosebirile
dintre medii sunt disociate după necesităţile satisfăcute precumpănitor, precum şi după
principalele satisfacţii oferite. Aşadar:
a) oamenii apelează la ziare, radiou şi televiziune mai mult pentru a se pune în contact cu
realitatea, pentru a şti ce se întâmplă în lume (omul de azi nu poate exista într-un vid
informaţional);
b) ei optează pentru cărţi şi filme mai mult pentru a se îndepărta de realitate. Unii indivizi
sunt profund marcaţi de aceste tipuri de comunicare, pentru că le procură o anume compensaţie
la deficienţele cauzate de rolurile lor sociale (facilitează evadarea dintr-o realitate tensionată);
c) oamenii mai cultivaţi preferă mediile tipărite, deoarece acestea stimulează curiozitatea,
imaginaţia şi atracţia pentru studiu;
d) cei mai puţin instruiţi preferă audiovizualul (mai ales, programele de ficţiune). Universul
imaginar al televiziunii oferă divertisment şi relaxare, dar cumulează şi invazia culturală de
proastă calitate (aşa-numitul fenomen kitsch), când canalul TV este aservit unor interese pur
comerciale;
e) cărţile şi filmele sunt mediile cu cele mai multe indicii pentru „înţelegerea de sine”.
Filmul este, fără îndoială, arta cu cea mai mare aderenţă la public. Procesul de receptare a
imaginilor cinematografice are un efect tonifiant şi contribuie la relaxarea emoţională a
spectatorilor. Relaţia film/spectator se caracterizează prin: a) fenomenul de proiectare (a
dorinţelor şi năzuinţelor noastre asupra personajelor îndrăgite); b) fenomenul de identificare (cu
eroii „realităţii” filmice şi „trăirea” prin actorii de pe ecran a ceea ce, realmente, am dori să trăim
în viaţa cotidiană). Cercetătorul Ana-Maria Plămădeală subliniază, judicios, că „aidoma mitului
în societăţile arhaice, filmul postulează ieşirea din timp, asumându-şi funcţia de eliberare a
omului de angoasa timpului istoric, concret, procurându-i ademenitoarea speranţă de a-şi
recupera singurătatea existenţială prin reintegrarea în întreg, în tot”. Aceste observaţii fine pot
fi puse în contrast cu o aserţiune mai categorică pe care o regăsim în volumul Fellini despre
Fellini. Convorbiri despre cinema, în care celebrul regizor arată prin ce metamorfoze a trecut
spectatorul odată cu expansiunea audiovizualului şi apariţia telecomenzii:
„Într-o sală de cinema, chiar dacă filmul nu ne place deloc, timiditatea pe care ne-o inspiră
marele ecran ne obligă să rămânem la locul nostru până la sfârşit, chiar dacă nu dintr-un motiv

17
de ordin economic, pentru că am plătit biletul; dintr-un soi de revanşă răzbunătoare, când
puţinul pe care îl vedem începe să pretindă o atenţie pe care n-avem chef să i-o acordăm, ţac!
cu o apăsare de deget reducem la tăcere pe nu ştiu cine, ştergem imaginile care nu ne
interesează, suntem stăpânii. Ce plictiseală acest Bergman! Cine a spus că Buñuel este un mare
regizor? Să plece din această casă, eu vreau să văd fotbal sau varietăţi. Aşa s-a născut un
spectator tiran, despot absolut, care face ce vrea, închipuindu-şi din ce în ce mai mult că el este
cineastul, sau măcar monteurul imaginilor pe care le priveşte”.

APTITUDINILE PUBLICISTICE
...Ziariştii sunt oameni ai evenimentului. Un eveniment care se
petrece foarte repede, foarte repede şi dispare. Rămân ecourile! Ziariştii
au aceeaşi materie primă, dar se deosebesc între ei prin creativitate. În
raportul ziarist-eveniment, creativitatea înseamnă felul de a trata, de a
interpreta, de a întrevedea ecourile evenimentului.
Paul Grigoriu
Precizări conceptuale. Aptitudine = însuşire psihică, individuală care condiţionează
reuşita unei activităţi; înclinare (Dicţionar enciclopedic). Dispoziţie naturală şi dobândită de a
efectua anumite sarcini. După E. Claparede, aptitudinea este ceea ce permite diferenţierea
indivizilor atunci când, la o educaţie egală, îi privim din unghiul randamentului. Potrivit
domeniului în care se manifestă, aptitudinile se clasifică în intelectuale, senzoriale, motorii etc.
Funcţii generale ca atenţia şi judecata vor fi considerate aptitudini, la fel ca şi dispoziţiile
particulare, cum ar fi abilitatea de a desena. Timp îndelungat aptitudinile rămân nediferenţiate şi,
în general, numai cu începere de la vârsta de aproximativ 10 ani ele prind a se preciza. Pe când
aptitudinea pentru muzică şi desen se manifestă destul de precoce, cele pentru matematică şi
cercetare ştiinţifică nu apar înainte de 14 sau 16 ani. Diagnosticarea aptitudinilor este o sarcină
importantă a consilierilor de orientare şcolară şi profesională, care au misiunea de a-i călăuzi pe
tineri în alegerea unei profesii (Dicţionar de psihologie, colecţia LAROUSSE, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2000).

CREATIVITATEA – DIMENSIUNEA DE BAZĂ ÎN FORMAREA JURNALIŞTILOR


ŞI SPECIALIŞTILOR ÎN RELAŢII PUBLICE
A fost depăşit demult sloganul care era vehiculat cândva: „Jurnalist te naşti, nu te faci”. Ba
dimpotrivă, credem noi, dacă providenţa te-a înzestrat cu ceva talent, atunci el trebuie cultivat
necontenit. Cu precizarea necesară că trebuie să evităm în practica educaţională atât teoretizarea
excesivă, cât şi empirismul primitiv („fă aşa şi va fi bine!”). În acest sens, de un un real folos ne
poate fi conceptul modern de creativitate care, aşa cum îl definea unul dintre experţii în domeniu,
este „procesul de formulare a unei ipoteze, de testare a acesteia şi de comunicare a rezulatelor”
(M. Stein, 1973). Una dintre trăsăturile definitorii ale creativităţii jurnalistice se manifestă în
posibilitatea de a manevra mai multe tipuri de informaţii. Deoarece jurnalistica nu este, în fond,
decât un fragment tăiat din blocul existenţei, ziaristul trebuie să posede o bogată cultură şi
experienţă de viaţă. Sub raportul trăsăturilor intelectuale o pondere deosebită o au gândirea
simbolică (verbală), memoria auditivă şi vizuală, precum şi imaginaţia.
Un loc aparte îl ocupă şi acea „conştiinţă a cuvântului”, de care vorbea semioticianul francez
Roland Barthes, sau simţ al limbii care îl conduce pe jurnalist la cristalizarea unui stil propriu ce
îi defineşte profilul spiritual şi care trebuie să fie pe măsura conţinutului vehiculat. Diferitele
specii ale creativităţii se deosebesc între ele şi după criteriile de validare ale produsului creat.
Astfel, în creativitatea jurnalistică, definitoriu este criteriul adevărului care, în anumite tipuri de
discurs mediatic, trebuie coroborat cu cel estetic (reportaj, eseu, emisiunea de tip artistic sau
documentarul-portret în audiovizual etc.). Procesul creaţiei jurnalistice reclamă şi un set
diversificat de trăsături caracteriale şi volitive, capacitate de muncă, principialitate,
responsabilitate, exigenţă faţă de sine şi alţii, perseverenţă etc. Nu mai puţin importantă este şi

18
prezenţa unui evantai bogat de interese faţă de societate şi semeni, faţă de valorile autentice ale
culturii umane. Denunţând chinurile istovitoare ale creaţiei literare, Tudor Arghezi, care a fost şi
un gazetar de excepţie, mărturisea: „Talentul meu e o tortură... De la mintea la condeiul meu e
un drum de piedici şi de prăpăstii. Numic nu-i pentru mine lesnicios... Cuvântul îmi vine greu în
condei. Îl şterg de zece ori şi tot nu l-am găsit. Mă sângeră fraza, mă doare...”
Studiile de specialitate tratează factorii creativităţii din unghiuri foarte diferite. Consensul
există numai în legătură cu principalele categorii de factori – stimulativi şi inhibitivi – şi îi
analizează din perspectiva influenţelor faste sau a blocajelor şi barierelor ce ţin de procesul
creator. În studiile de psihologie socială factorii creativităţii sunt împărţiţi în două categorii
importante: factori interni – intelectuali, aptitudinali, motivaţionali, şi factori externi – de grup
şi societali. Într-o altă interpretare, factorii creativităţii sunt: individuali – biologici şi
psihologici – şi de mediu – economici, sociali, psihosociali, educaţionali, culturali,
organizaţionali etc.

Opinia subiecţilor despre factorii care stimulează creativitatea


Nr. Factori Rang Menţiuni
crt %
.
1. Recompense materiale 1 78,4
2. Încrederea în forţele proprii 2 76,8
3. Sentimentul de a fi util societăţii 3 75,2
4. Cadrul competiţional 4 74,3
5. Recompense morale (diplome, evidenţieri etc.) 5 69,4
6. Şansele promovării profesionale 6 60,5
7. Alţi factori: cultura, aspiraţia către perfecţiune, imaginea 7 40,2
publică, familia, prietenii ş.a.

Celebra formulă – „piramidă a trebuinţelor”, lansată de Abraham Maslow în anul 1954


(deosebit de sugestivă în problema raportului dintre cultură şi civilizaţie)

Trebuinţe VII. Trebuinţe Nevoia de concordanţă între simţire, cunoaştere,


superioare legate de afecţiune; nevoie de autorealizare şi valorificare a
concordanţă şi potenţialului propriu
autorealizare
VI. Trebuinţe Nevoie de ordine, simetrie, puritate, frumos
estetice
V. Trebuinţe Nevoia de a şti, înţelege, inventa
cognitive
IV. Trebuinţe Nevoia de a fi competent, de a câştiga recunoaşterea de
de apreciere şi către ceilalţi, de a fi respectat
stimă
III. Trebuinţe Nevoie de a fi împreună cu alţii, de a aparţine unui
de apartenenţă grup, de a beneficia de răspuns afectiv
şi dragoste
II. Trebuinţe Nevoia de siguranţă, de a avea garanţia proprietăţii,
de siguranţă vieţii
Trebuinţe I. Trebuinţe Nevoie de hrană, sex, de echilibrare pulsionară,
inferioare fiziologice sănătate

19
Accesul la internet
Rata de penetrare a Internetului (procentul populaţiei cu acces la Internet) în ţările UE este
de 49%. Media mondială este de 15%. Ţările cu cea mai scăzută rată în Europa sînt: Albania –
2%; Bosnia – 5%; Moldova – 10%; Ucraina – 11%, Vatican – 12%.
Alte exemple: Statele Unite – 68%; China – 9%; Japonia – 67%; India – 4,5%; Germania –
60%; Coreea de Sud – 67%; Italia – 48%; Franţa - 44%; Brazilia – 14%; Mexic – 16%; Polonia –
27%, România – 23%.
(după Internet World Stats http://www.internetworldstats.com)

ŞTIRE. Gen publicistic fundamental, de mică întindere, constând în formularea informaţiilor


referitoare la un eveniment (ce s-a întâmplat?, când?, unde?, cine a fost implicat? – eventual
cum? şi de ce?).
Exemplu:

IMPLEMENTAREA NOULUI SISTEM


DE TAXARE LA RATB

Specialiştii Regiei Autonome


de Transport Bucureşti vor începe din Cine?, Unde?
2002 implementarea noului sistem
de taxare, ce va permite călătorilor Ce?
să circule cu aceleaşi cartele atât pe
mijloacele de transport în comun, cât
şi pe metrou. Controlorii vor fi
echipaţi cu aparate speciale, care
vor verifica toate cartelele, indiferent
de numărul de călătorii pe care îl au
inclus. Instalarea acestor echipamente va Când?
dura cel puţin doi ani de zile, după care
sistemul va deveni operabil. Pentru
realizarea acestui proiect au fost alocate Cum?
24 milioane euro, printr-un credit oferit
de Banca Europeană de Investiţii.

20
CODUL DEONTOLOGIC AL JURNALISTULUI
Preambul
Profesiunea de jurnalist este liberă şi independentă, în concordanţă cu principiile dreptului
la libera exprimare şi ale dreptului la informaţie enunţate de Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de Constituţia României, precum şi de
Codul Deontologic ai Jurnalistului, ce face parte integrantă din prezentul contract colectiv de
muncă.Jurnalistul este acea persoană a cărei principală sursă de venituri este obţinută din
realizarea de produse jurnalistice — fie ca angajat, fie independent — indiferent de domeniul
mass-media în care lucrează (presă scrisă, audiovizual, online etc.).
ARTICOLUL 1. Jurnalistul are datoria primordială de a relata adevărul, obligaţie ce
decurge din dreptul constituţional al publicului de a fi corect informat.
ARTICOLUL 2. Jurnalistul poate de publicităţii numai informaţiile de a căror veridicitate
este sigură după ce în prealabil le-a verificat din surse credibile.
ARTICOLUL 3. Jurnalistul nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte. Ştirea de
presă trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale.
ARTICOLUL 4. Jurnalistul este obligat să respecte viaţa privată a cetăţenilor şi nu se va
folosi de metode interzise de lege pentru a obţine informaţii sau imagini despre aceasta.Atunci
când comportamentul privat al unor personalităţi publice poate avea urmări asupra societăţii,
principiul neintruziunii în viaţa privată poate fi eludat. Minorii si bolnavii aflaţi în situaţii dificile
şi victimele unor infracţiuni beneficiază de păstrarea confidenţialităţiiidentităţii.Se vor menţiona
rasa, naţionalitatea, apartenenţa la o anumită minoritate numai în cazurile în care informaţia
publicată se referă la un fapt legat strict de respectiva problemă. Jurnalistul va evita detalierea
unor vicii sau a unor elemente morbide legate de crime.
ARTICOLUL 5. Jurnalistul va lua în considerare punctele de vedere pertinente ale părţilor
implicateJurnalistul este dator să respecte prezumţia de nevinovăţie, în cazul în care se aduc
acuzaţii, se va oferi posibilitatea celui învinuit să-şi exprime punctul de vedere.
ARTICOLUL 6. Jurnalistul va păstra secretul profesional privind sursele informaţiilor
obţinute confidenţial. Este la latitudinea propriei sale conştiinţe să respecte confidenţialitatea
surselor, chiar şi în faţa justiţiei. Confidenţialitatea surselor de informaţii este garantată de
reglementările internaţionale la care România este parte.
ARTICOLUL 7. Jurnalistul are dreptul de a refuza orice text de prezentare falsă a datelor şi
faptelor. Jurnalistul are dreptul de a fi informat, la angajare, asupra politicii editoriale a instituţiei
mass-media.
ARTICOLUL 8. Jurnalistului, în exercitarea profesiei şi în relaţiile pe care le întreţine cu
autorităţile publice sau cu diverse societăţi comerciale, îi sunt interzise înţelegeri care i-ar putea
afecta imparţialitatea sau independenţa. Nu trebuie acceptate nici un fel de privilegii, tratamente
speciale, cadouri sau favoruri care pot compromite integritatea jurnalistului.
ARTICOLUL 9. Jurnalistul care distorsionează intenţionat informaţia, face acuzaţii
nefondate, plagiază, foloseşte neautorizat fotografii, imagini tv sau surse ori calomniază,
săvârşeşte abateri profesionale de maximă gravitate.
ARTICOLUL 10. Jurnalistul va corecta cu promptitudine orice eroare care apare în
materialele sale. Acolo unde consideră necesar, jurnalistul poate să publice si scuze. Dreptul la
replică se acordă atunci când cererea este apreciată ca fiind îndreptăţită şi rezonabilă.

Jurnalistul
În lumea culturii, jurnaliştii au o presă proastă. Cînd vrei să spui că treburile nu merg bine
în cultură, dai vina pe ziariştii care îşi dau cu părerea despre toate. A fi ziarist în materii serioase
revine, pentru publicul nostru de vază, la a fi neserios. În ce mă priveşte, am o mare preţuire de
principiu pentru meseria de jurnalist. În acelaşi timp, ştiu bine cîtă improvizaţie intră, de regulă,
în practica jurnalismului. Astfel încît despre presă se pot spune cu egală îndreptăţire următoarele
lucruri contradictorii: presa practică o evidentă şi constantă distorsionare a faptelor; presa este, în
afara mişcărilor de stradă şi a votului, singura formă efectivă de manifestare a opiniei publice;

21
presa este singurul coşmar al puterii; incultura şi părtinirea jurnaliştilor sînt, uneori, abisale;
presa este un instrument de manipulare; în statele democratice, presa este singura putere în stat
care nu este de nimeni controlată, de nimic balansată şi în nici un fel moderată.
În acelaşi timp, primul lucru care trebuie spus despre jurnalişti este că, atunci cînd sînt
incomozi, aceştia sînt persecutaţi, bătuţi, iar uneori ucişi. S-a întîmplat nu demult în Ucraina. Se
întîmplă acum în Belarus. Federaţia Rusă este un loc unde jurnaliştii ucişi nu sînt o raritate. La
noi, sînt bătuţi, iar unii, precum Iosif Costinaş, dispar şi sînt găsiţi sub formă de carcasă. Peste tot
în lume ziariştii de teren cad victime conflictelor de tot soiul. Dar numai în anumite ţări, pe timp
de pace, jurnaliştii sînt ucişi. Acestea sînt ţările unde autorităţile de stat se comportă precum
mafiile. Căci dictatorii, mafioţii, politicienii corupţi au o singură vulnerabilitate: presa liberă.
Presa nu ar fi atît de importantă dacă prin intermediul ei nu ar putea fi şi formată, şi deformată
opinia publică. Or, a o deforma convenabil este visul tuturor conducătorilor. Chiar şi cel mai
crîncen dictator ştie că nu poate guverna mult timp împotriva opiniei publice. Pe termen lung,
omul politic, care are opinia publică împotriva sa, e pierdut. Din acest motiv, toţi dictatorii vor să
controleze presa - pentru a avea de partea lor opinia publică.
Prin urmare, jurnalistul independent ocupă o poziţie cheie în dispozitivul producerii şi
reproducerii puterii politice. Prin el, dacă e onest, curajos şi inteligent, dictaturile se erodează, iar
democraţia respiră. Tot prin el, dacă este necinstit, obedient şi corupt, conducerea autoritară se
consolidează, iar democraţia pierde teren. Jurnalistul independent, ca şi cetăţeanul conştient,
reprezintă un element esenţial al unei societăţi respirabile. Cînd cetăţenii se dezinteresează de
treburile publice şi de binele comun, regimul politic, oricare ar fi el, se prăbuşeşte. Cînd
jurnaliştii îşi pierd independenţa, iar presa devine un instrument de manipulare a opiniei publice,
democraţia, oricît de bine ancorată în alte instituţii ale statului, se erodează ireversibil.
De aceea, e posibil să dăm un diagnostic asupra stării de sănătate democratică a unei
societăţi, examinînd cum se comportă presa, scrisă şi audiovizuală, faţă de puterea politică. E
aservită, democraţia e doar aparentă; e independentă, democraţia funcţionează.
Însă jurnaliştii îşi pot trăda datoria democratică şi în alt mod, nu doar aservindu-se puterii
politice: făcînd, de pildă, ceea ce aş putea numi populism mediatic. Fiecare mijloc media caută
să cîştige audienţă; e un lucru normal, deoarece presa, ca orice întreprindere economică, trăieşte
din profit. Dacă, însă, în bătălia pentru audienţă jurnaliştii subordonează dorinţei de popularitate
datoria de a informa imparţial, atunci presa îşi pierde statutul de presă independentă. Un exemplu
din ce în ce mai larg răspîndit în presa audiovizuală din România este acela al organelor de presă
care îşi fac autopropagandă, ca în reclame, prezentînd publicului numai ştirile care pun în lumină
favorabilă postul cu pricina. Publicul nu mai este informat corect, ci este tratat ca şi cînd ar fi un
fan al postului de televiziune. Nu mai sîntem trataţi ca cetăţeni, ci în chip de fani. Totul, inclusiv
ştirile, se organizează ca un spectacol de reclamă, unde în loc de ştiri imparţiale ne sînt livrate
fleacuri exaltate.
Într-o democraţie, unde presa ar trebui să fie independentă, ameninţările la adresa ei vin
din două direcţii: una este a politicienilor corupţi sau însetaţi de putere, care vor să şi-o
subordoneze, pentru a controla opinia publică; cealaltă este a populismului de presă, care tinde să
transforme totul în audienţă şi spectacol.
Aici intervine vocaţia jurnalistului independent, pentru care am o admiraţie lipsită de
umbră.
H.-R. PATAPIEVICI
Subiecte pentru examen
1. Conceptul de comunicare. Comunicarea ca fenomen social.
2. Modelul fundamental al comunicării.
3. Tipologii ale comunicării în funcţie de diferite criterii.
4. Trăsăturile distinctive ale comunicării de masă.
5. Tipuri de instituţii media.
6. Funcţiile mass-media: modalităţi de abordare.
7. Funcţia de informare.

22
8. Funcţia de interpretare.
9. Funcţia de culturalizare (educativ-formativă).
10. Funcţia de divertisment.
11. Noţiunea de jurnalism. Tipurile de jurnalism.
12. Jurnalismul de informare versus jurnalismul de opinie.
13. Jurnalism, Relaţii Publice (PR), Publicitate: delimitări conceptuale.
14. Jurnalistul şi evenimentul. Tipuri de evenimente publice.
15. Noţiunea de sursă. Relaţia jurnalist/surse de informare.
16. Statutul profesional al jurnalistului.
17. Reporteri generalişti, reporteri specializaţi.
18. Calităţile unui bun reporter.
19. Conceptul de text/mesaj.
20. Tipuri de mesaje jurnalistice.
21. Mesajele presei scrise. Distincţii între textul jurnalistic şi cel literar.
22. Etapele principale ale conceperii şi elaborării unui text jurnalistic.
23. Modalităţi de structurare (asamblare) a textului jurnalistic.
24. Particularităţile mesajului radiofonic.
25. Caracteristicile mesajului televizat (audiovizual).
26. Conceptul de gen jurnalistic: modalităţi de abordare.
27. Direcţia occidentală (americană) şi tradiţiile şcolii ruse de jurnalism în delimitarea
genurilor publicistice.
28. Genurile informative ale presei.
29. Genurile analitice.
30. Genurile publicistico-literare.
31. Specificul jurnalismului de investigaţie.
32. Jurnalismul on-line.
33. Rolul presei în societate.
34. Presa: a patra putere în stat sau câine de pază al societăţii?
35. Formarea şi manipularea opiniei publice prin intermediul mass-media.
36. Sistemul mediatic într-un stat totalitar.
37. Modelul liberal de presă.
38. Modelul serviciului public.
39. Orientări şi tendinţe în presa scrisă din Republica Moldova.
40. Piaţa audiovizuală din Republica Moldova.

TEME DE ESEURI
Alcătuiţi eseuri libere, cu titlu la alegere, valorificând sugestiile următoarelor aserţiuni:

1. „Ziaristul este istoricul clipei” (Albert Camus)


2. „Adeseori, ziaristica poate fi asemuită cu o negustorie de principii” (Mihai Eminescu)
3. „Faptele sunt sacre, comentariile sunt libere” (G.P. Scott, editor la ziarul englez The
Guardian)
4. „Problema esenţială nu este aceea că televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează
toate subiectele în forma divertismentului. (...) Altfel zis, divertismentul devine supra-
ideologia oricărui discurs al televizunii” (Neil Postman)
5. „Informaţia înseamnă ceea ce doreşte cineva, undeva să ascundă; restul e publicitate”
(Lordul Northcliff)
6. „Deoarece concepţia occidentală a informaţiei se bazează pe ipoteza că există o realitate
exterioară susceptibilă de a fi descrisă, producţiile oricărui sistem care neagă aceste
premise sunt calificate drept propagandă. În mintea occidentalului distincţia între
informare şi propagandă rezidă deci în premisele ce prezidează munca celor care

23
asamblează. Aceia care au obiective predeterminate, produc propagandă. Aceia al căror
scop unic este să reflecte realitatea, produc informaţie” (Harvey Molotch)
7. „Am citit interviuri în care se regăseau întrebări care nu mi-au fost niciodată adresate şi
răspunsuri pe care nu le-am dat niciodată” (Angela Gheorghiu, solistă de operă)
8. „La noi, visul fiecărui jurnalist este de a scoate o informaţie care ar face să demisioneze
un ministru sau un guvern” (John Henley, corespondentul lui The Guardian)
9. „Jurnalistul este un nemulţumit, un cenzor, un sfătuitor, un regent al suveranilor, un
tutore al naţiunilor. Patru ziare ostile sunt mai de temut decât o mie de baionete”
(Napoleon)
10. „Înainte să scrii, învaţă să gândeşti” (Nicolas Boileau, scriitor şi teoretician al
clasicismului francez)
11. „Jurnalistul cu succes nu se naşte, se face. (...) Jurnalistul nu se poate reduce la abilitatea
de a scrie. Ideile mari, mai mult decât cuvintele frumoase, fac textul să fie superior.
Interesul pentru problemele contemporane este esenţial. De aceea, reporterul trebuie să
fie iscoditor, receptiv şi sceptic. El trebuie să gândească, şi iar să gândească, să întrebe, şi
iar să întrebe” (Curtis D. MacDougall)
12. „Reporterul este jurnalistul care îşi împrumută simţurile altuia (cititorului). El este
reprezentantul cititorilor absenţi de la eveniment, care trebuie să perceapă prin cuvintele
lui. Deci, reporterul trebuie să fie un instrument de percepţie sensibil, activ şi atent”
(Michel Voirol)
13. „Ce trebuie să rămâie în chip firesc, după sfârşitul lumii? Un reporter...” (Nicolae Iorga)
14. „Secretul de a fi plictisitor constă în a spune tot” (Voltaire)
15. „Toate genurile sunt bune, în afară de cel plicticos” (Voltaire)
16. „Interviurile sunt ca dragostea: e nevoie măcar de două persoane care să le facă şi ies
bine numai dacă aceste două persoane se iubesc. Dacă nu este aşa, rezultatul va fi un şir
de întrebări şi răspunsuri din care, în cel mai rău caz, poate să iasă un copil, dar niciodată
nu va rămâne o amintire frumoasă” (Gabriel Garcia Marquez)
17. „Cel mai jos pe scală se află articolele despre ceea ce se declară... Următoarele pe scala
valorilor ştirilor sunt articolele despre ce se spune că se va întâmpla... Urmează articolele
despre ceea ce se întâmplă sau s-a întâmplat... În vârf sunt articolele despre ce s-a
întâmplat” (David Randall)
18. „Gramatica nu este o fetişcană pe care s-o agăţi pe stradă; este ceva care trebuie luat de
nevastă şi pe care trebuie s-o ţii toată viaţa” (Ileana Vulpescu)
19. „Din show-biz şi star-system nu câştigă show-ul sau starul, ci biz-ul şi sistemul au de
câştigat. (Vedetele) sunt făpturi bune de muls. Noi suntem exploataţi prin intermediul
lor” (Alexandru Tocilescu, în Cotidianul, 2005, pag. 10)
20. „Adevărata vedetă TV este cea care dă definiţia unei emisiuni, a unui format, care îşi
cucereşte popularitate tocmai prin acest talent, nu în urma câtorva apariţii, bune, proaste,
penibile, dar insistent susţinute publicitar. (...) Domnul cu ochelari în vârful nasului, care
îi învaţă de câţiva ani pe francezi să scrie corect, mă refer la Bernard Pivot, este o vedetă,
Cosmina Păsărin, care apare mai des decât el pe sticlă – nu” (Magda Mihăilescu, în
Cotidianul, 2005, pag. 9)
21. „Ce simplu ar fi dacă, în materie de jurnalism, ar funcţiona principiul reţetei! Reţete de
jurnalism ar deveni atunci o carte de referinţă, la concurenţă, de pildă, cu faimoasa carte
de bucate Sanda Marin. Dacă ar exista aşa ceva, atunci orice făptură superbă, plictisită să
tot prezinte Meteo, ar putea sări, peste noapte, la talk show, şi toată lumea ar fi fericită!”
(Eugenia Vodă, realizator al talk show-ului Profesioniştii, difuzat de TVR)
22. „Oamenii care nu scriu au un avantaj: nu se compromit” (J.W Goethe)

Adresa electronică: bohantsov@mail.ru

24