Universitatea Tehnică Cluj-Napoca

Facultatea de inginerie a Materialelor și al Mediului

Proiect la comunicare
cu tema:
„ Comunicare și Stiintă”

Verificat de Mihai Naghiu

Efectuat de Borodi Cristina
Grupa 3711_1
Anul I

2022
 Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea
de informații sub formă de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise ș.a.m.d.
între doi indivizi, numiți interlocutori, sau mai formal, emițător și receptor. A nu se confunda
însă cu aparatele de comunicație numite emițătorul și receptorul de radio, care folosesc la
comunicațiile la distanță numite telecomunicații.
Conceptul de comunicare este strâns legat de existența noastră ca oameni, iar apoi ca
societate, datorită faptului că ființele umane și comunicarea sunt interdependente. Fără
comunicare și limbaj, noi ca ființe sociabile, ce interacționăm și relaționăm în cea mai mare
parte, sau chiar în totalitate prin intermediul actului comunicării, viața noastră pe Terra ar fi
inutilă, de prisos.
Este un proces dinamic, aflat într-o continuă schimbare. Societatea își datorează
existența comunicării interumane, ea înseamnă comunitate umană și este privită ca un proces
care implică participarea tuturor membrilor societății respective. Comunicarea prezintă
diferite forme, dintre care ne vom opri la comunicarea mediatizată și la comunicarea de masă,
care este de fapt o formă a comunicării mediatizate, destinată unor mase mari de persoane,
putând avea o formă subiectivă, și o formă obiectivă.

Comunicarea în masă este o parte integrantă a mass-mediei, concept relativ nou,

care s-a dezvoltat în special în perioada postbelică, ca o consecință directă a apariției noilor
forme de transmitere a informațiilor, fie prin unde radiofonice, fie prin imagini pe micul
ecran. Comunicarea în masă studiază modul în care indivizii și entitățile transmit informația
prin intermediul mass-media către un număr mare de persoane în același timp. La acest tip de
comunicare sunt atribuite, de obicei, ziarele, revistele, cărțile, televiziunea, radioul și filmele -
medii utilizate pentru a disemina informații, știri sau reclame.
La fel ca și la comunicațiile tehnice din cadrul informaticii și matematicii,
comunicarea dintre oameni are loc cu ajutorul unui limbaj, sistem de vorbire care folosește un
anumit sistem implicit de formule de comunicare.
Vorbirea și limba vorbită sunt elemente primordiale în comunicare; prin intermediul
lor putem transmite mai departe și o comunicare socială sau emoțională, aceasta decurgând
diferențiat, după gradul de cultură al partenerilor ce iau parte la convorbire.
Această transmitere de informații se produce de obicei într-o formă acustică
(vorbirea), dar există și alte forme (sau purtători de informație), cum ar fi forma scrisă, cea cu
semnale electrice sau optice ș.a.


În timpul vorbirii comunicarea nu se efectuează numai prin cuvinte, ci și prin intermediul

tonului vocii, al amplitudinii sau localizării respirației, al variației coloritului epidermei
(îndeosebi a celei faciale), al atitudinii noastre ș.a. De exemplu, pentru înțelegerea unui
mesaj, de cele mai multe ori este important și comportamentul interlocutorilor: pasiv
 asertiv
 agresiv

Un limbaj este un sistem de comunicare între două entități.

Limbajul poate fi:

 Limbaj natural;
 Limbaj uman;
 Limbajul animal: modul de comunicare între două animale.
 Limbajul artificial
 Limbajul de programare: limbajele de programare sunt folosite pentru intermedierea
comunicației între om și calculator. Tot în această categorie se poate include și limbajul
mașină care este un set de instrucțiuni fundamentale care depind de tipul de calculator
utilizat.
 Limbaj de marcare, utilizat pentru notarea textului cum ar fi paginile Web.
 În comunicare sunt prezente si stiluri de comunicare cum ar fi:

 Schema clasică de comunicare:

E →C →R
emițător canal receptor

 Schema matematicianului American Claude Shannon (1952):

E →C →C →D →R
emițător codare canal decodare receptor

mesaj codificat
Shannon este celebru pentru că a fondat teoria informației printr-un articol de
referință, intitulat „ O teorie matematică a comunicației ”, pe care l-a publicat în anul 1948.
El este considerat, de asemenea, fondatorul teoriei proiectării circuitelor digitale și
calculatoarelor numerice încă din 1937, când, la vârsta de 21 de ani, fiind student la masterat
la MIT, a scris o teză prin care demonstra că, cu ajutorul aplicațiilor electrice ale algebrei
booleene, se poate construi și rezolva orice relație logică numerică. Aceasta este una dintre
cele mai importante teze de masterat din toate timpurile.

„One cannot not communicate”. (Paul Watzlawick)

De Științe ale Comunicării (CIS) formează un domeniu de cercetare academică, cunoscut sub
acest nume în Franța, Belgia, Elveția, Algeria, Maroc ... În Quebec, se referă la studii în
„Comunicarea“ sau „Știință unele informații“.

Creat în Franța în xx - lea secol, un ecou al Studii Media (ro) din SUA sau
Publizistikwissenschaft (de) germană, această nouă disciplină se bazează fără cercetătorii
implicați care împărtășesc o paradigmă comună. Datorită multiplicării referenților teoretici,
aceasta constituie o „interdisciplină”, care contribuie la estomparea imaginii sale ca disciplină
în sine cu disciplinele mai vechi care îi hrănesc munca. Acesta este modul în care CSI
împrumută în mare măsură din științele umane fără a ignora științele ingineriei : informatică,
cibernetică , teorii ale semnalelor (etc.), găsesc un ecou în cercetările referitoare la informații.
cercetarea privind comunicarea organizațională ( instituție , organizație , companie etc.) se
suprapune parțial cu cercetarea managerială; în științele documentare ( documentare ,
bibliologie , bibliotecă ...) și comerțul de carte se apropie de informații ( Louise Merzeau ...)
și știința educațională (Pierre Moeglin) ; științele comunicării fac apel la sociologie,
psihologie, antropologie , istorie , semiologie , filosofie (etc.) și dau naștere unor noi cercetări
specifice CSI. Așa se nasc noi tendințe precum epistemologia CSI, istoria CSI ( Yves
Jeanneret și Bruno Ollivier, Armand Mattelard , Bernard Miège , Alex Muchielli ), didactica
CSI, antropo-semiotică și antropologia comunicării.

In sec al xxi - lea semne ale secolului un punct de cotitură în disciplina în care cercetătorii
CSI susținut o teză în această disciplină, care nu a fost cazul cu predecesorii lor , care au
aderat la CSI după finalizarea unui program de doctorat într - un alt disciplinat. Această
dezvoltare contribuie la o structurare mai puternică a organizării sale și la întărirea corpusului
teoretic rezultat din istoria CSI. Recunoașterea disciplinei depășește lumea strict academică,
dovadă fiind interesul mass-media pentru cercetătorii care analizează societatea
contemporană ( Isabelle Veyrat Masson , Pierre Musso , Dominique Wolton , Bernard Darras
, Pierre Mœglin ).
Domeniul cunoașterii a apărut după cel de- al doilea război mondial , fără ca istoria
comunicării și a științelor informației să se contopească complet. Istoria științei informației
este înrădăcinată în evoluția tehnicilor documentare și dezvoltarea tehnologiei
informației.Latura comunicativă a CSI a fost formată prin diseminarea unui discurs utopic
despre comunicare ( Norbert Wiener , Harold Innis , Marshall Mac Luhan ) sau critică
( Herbert Schiller (en) , Armand Mattelart ), precum și prin utilizarea creșterii opiniei tehnici
de sondaj ( George Gallup , Jean Stoetzel
În Franța, în anii 1970, proiectul științific se referea și la schematologie, publicitate și
publicare ; din anii 1990 încoace , a inclus o mulțime de cercetări privind tehnologiile
informației și comunicațiilor , internetul și noile medii și comunicațiile
organizaționale.Absența unui nume colectiv face dificilă vizibilitatea disciplinei: vorbim de
„comunicologie” la începutul anilor 1980; am încercat „mediologia” la începutul anilor 1990;
am încercat recent „medialogia” ... Dar, în mass-media, „comunicologii” sunt adesea
etichetați cu referire la discipline mai vechi și sunt asimilați „sociologilor”, „filosofilor”,
„politologilor”, chiar „istoricilor” „ , ceea ce lasă neclară existența unei discipline universitare
specifice. Începând cu anii 2000, această asimilare s-a estompat treptat, cu excepția când vine
vorba de noi tendințe în disciplină precum cea a „antropologiei comunicării” ai cărei
cercetători sunt asociați cu „antropologii”.
Karl Popper, ca raționalist critic, a fost un oponent al tuturor formelor de scepticism,
convenționalism și relativism în știință. În 1935 a scris Logica cercetării (Logik der
Forschung. Zur Erkenntnistheorie der modernen Naturwissenschaft) (K. Popper 1934),
traducând ulterior cartea în engleză și publicând-o sub titlul The Logic of Scientific
Discovery (1959) considerată ca o lucrare de pionierat în domeniu. Multe dintre argumentele
din această carte sunt îndreptate împotriva membrilor “Cercului Vienez”, precum Moritz
Schlick, Otto Neurath, Rudolph Carnap, Hans Reichenbach, Carl Hempel și Herbert Feigl.
Popper este de acord cu aceștia cu privire la aspectele generale ale metodologiei științifice și
neîncrederea lor în metodologia filosofică tradițională, dar soluțiile sale au fost semnificativ
diferite. Popper a contribuit semnificativ la dezbaterile privind metodologia științifică
generală, demarcarea științei de pseudoștiință, natura probabilității și metodologia științelor
sociale.
Popper a fost profund impresionat de diferențele dintre presupusele teorii “științifice” ale lui
Freud și Adler și de revoluția declanșată de teoria relativității lui Einstein în fizică în primele
două decenii ale secolului 20. În timp ce teoria lui Einstein era extrem de “riscantă”, în sensul
că era posibil să se deducă consecințe din ea care, dacă s-ar fi dovedit a fi false, ar fi falsificat
întreaga teorie, nimic nu putea, în principiu, să falsifice teoriile psihanalitice, acestea nefiind
cu adevărat predictive. (Thornton 2017)
 P
opper a început să fie criticat filosofic pentru abordarea sa prescriptivă față de știință și
accentul pus pe logica falsificării. Teoriei sale i s-a opus abordarea socio-istorică a lui
Thomas Kuhn în “Structura revoluțiilor științifice” (1962), (Kuhn 1962) care, în susținerea a
reintrodus ideea că schimbarea științei este în esență dialectică și depinde de stabilirea unui
consens în cadrul comunităților de cercetători.

Au existat încercări de demarcare a științei de neștiință încă din perioada antică: ”Pentru a fi
științific, a spus Aristotel, trebuie să ne ocupăm de cauze, trebuie să folosim demonstrații
logice și trebuie să identificăm universalii care “intră” în particularitățile sensului.” (Laudan
1983)

Demarcarea științei de pseudoștiință are rațiuni atât teoretice (problema delimitării este o
perspectivă iluminantă care contribuie la filozofia științei în același mod în care analiza
erorilor contribuie la studiul logicii informale și a argumentării raționale), cât și practice
(distincția este importantă pentru îndrumarea decizională atât în viața privată, cât și în cea
publică). (Mahner 2007)
.. Cartea și-a propus să ofere o teorie a cunoașterii și, în același timp, să fie un tratat asupra
metodei - asupra metodei științei. Combinația a fost posibilă pentru că eu am privit
cunoașterea omenească ca fiind constituiți din teoriile, ipotezele și conjecturile noastre, ca
produsul activităților noastre intelectuale. Există fără îndoială un alt fel de a privi
cunoașterea»: noi putem considera «cunoașterea» ca un «fapt de conștiință», ca o stare
subiectivă a unui anumit organism. Dar eu am decis să o tratez ca un sistem de enunțuri - de
teorii supuse discuției. «Cunoașterea)), in acest sens, este obiectivă», este ipotetică și
conjecturala". "Deși Logica cercetării a părut unora ca o critică a Cercu lu i de la. Viena,
scopurile ei principale erau pozitive. Am încercat să propun o teorie a cunoașterii umane. Dar
am privit cunoașterea omenească într-un mod cu totul diferit de modul cum au privit-o
filozofii clasici. De la Hume, Mill , mulți filozofi au considerat cunoașterea omenească ca
ceva stabilit ... Cunoașterea omenească era considerată in primul rând ca ceea ce știa fiecare:
că pisica este pe rogojină; că Iulius Caesar a fost asasinat; că iarba este verde. Toate acestea
mi se par extrem de neinteresante. Ceea ce este interesant este cunoașterea problematică,
dezvoltare cunoașterii - descoperirea. Dacă privim teoria cunoașterii ca o teoria a
descoperirii, atunci cel mai bine va fi să examinăm descoperirea științifică". ( KARL R.
POPPER, Aulobiography, 1974)
 "Logica cercetării" este lucrarea capitală a lui Karl
Popper, probabil singurul autor astăzi în viaţă despre
care nu ar fi prea devreme să se spună că este un clasic al
filozofiei secolului XX. Această carte ocupă o poziţie
dominantă Într-un şir impresionant de scrieri, a căror
apariţie se întinde de-a lungul a nu mai putin de 1
deceniiu, atît datorită locului central pe care îl deţin
temele si în filozofia lui Popper cît şi prin caracterul
sistematic şi relativ complet al dezvoltării pe care o
primesc ele aici. S-ar putea crede despre o carte care a
aparut În 1934 că nu mai poate fi considerată astazi ca o
lucrare de filozofic contemporană, în sensul cel mai
strict al termenului. Exista Însă, în cazul de faţă, unele
împrejurări particulare de care trebuir Sa intelegem
seama. Mai întii, nu poate fi trecut cu vederea faptul că
in tot ce a scris de atunci, Popper a reluat şi reafirmat
ideile fundamentale ale Logicii cercetarii. El a
recomandat mereu această carte ca singura expunere
cuprinzătoare a concepţiei sale asupra metodei ştinţei şi a caracterizat alte scrieri, în care a
examinat diferite aspecte ale acestei teme (cele mai multe sînt acum reunite în culegerile
Conjeciures drept dezvoltări ale punctelor de vedere formulate în prima sa Carte. Constatăm
apoi că volumul lucrării, publicată în toamna anului 1934 la editura Springer din Viena, sub
titlul Logik de rForschung, a fost aproape dublat prin noi prefeţe şi anexe, numeroase note
noi de subsol şi adaosuri la sfirşitul unor capitole, introduse de autor cu ocazia apariţiei
versiunii engleze, intitulate The Logic of Scientific Discovery, precum şi cu ocazia unor ediţii
germane şi engleze ulterioare. In ceea ce priveşte forma, aceste dezvoltări sînt cel mai adesea
luări de poziţie faţă de orientări şi puncte de vedere ce s-au conturat În literatura recentă,
scurte comentarii în legătură cu recepţia şi interpretare-a unor idei ale Logicii cercetari sau
replici la unele critici ale acesLor idei, îndeosebi la cele care s-au bucurat de o audienţă şi o
răspîndire mai larg: •.
Sir Karl Raimund Popper (n. 28 iulie 1902 Viena, Austro-Ungaria – d. 17 septembrie 1994
Londra, Anglia, Regatul Unit) a fost un filozof englez de origine austriacă, considerat unul
din cei mai mari filozofi ai științei din secolul al XX-lea. Fondator al raționalismului critic
împotriva determinismului istoric, s-a opus oricărei forme de scepticism, convenționalism și
relativism în știință și în activitatea umană în general, a susținut ideea unei societăți deschise
(Open society), adversar implacabil al totalitarismului sub orice formă. Karl Popper s-a
născut în Viena la 28 iulie 1902, într-o familie de evrei convertită la protestantism, fiu al unui
avocat, cu preocupări de filozofie și cultură clasică, care a transmis fiului său interesul pentru
fenomenele sociale și politice. După absolvirea gimnaziului, se înscrie în 1918 la
Universitatea din Viena, unde studiază matematica și fizica, apoi obține și doctoratul în
psihologie (1928).
Îl interesează Teoria relativității, respinge însă marxismul și psihanaliza, considerându-le
lipsite de fundament științific. Din aceste confruntări cu temele cel mai mult dezbătute în acel
timp se cristalizează preocupările care vor forma centrul activității sale ulterioare, anume
metodologia critică a științei. Devine un susținător consecvent al raționalismului critic și
adversar hotărât al neopozitivismului cunoscut și ca empirism logic dominant în mișcarea
filozofică cunoscută sub numele de "Wiener Kreis" (Cercul vienez), ai cărui principali
reprezentanți erau Moritz Schlick și Rudolph Carnap.
În 1937, sub amenințarea infiltrării nazismului care avea să ducă la anexarea (Anschluß)
Austriei de către Germania, Popper se stabilește în Noua Zeelandă, unde rămâne până în 1945
ca profesor la Canterbury University din Christchurch.
În 1946 se întoarce în Europa și, până la obținerea titlului de emeritus (în 1969), Popper predă
în calitate de profesor de logică și de metodologia științei la School of Economics din Londra,
care devine un renumit centru internațional de cercetări în domeniul teoriei științelor.
În anii șaizeci, împreună cu Hans Albert, a fost principalul combatant în disputa cu
pozitivsmul reprezentat de "Școala din Frankfurt" (Frankfurter Schule). În 1965, Karl Popper
a fost înnobilat ("Knight of the British Empire"), devenind "Sir". A primit titlul de "doctor
honoris causa" de la mai multe universități din Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și
Noua Zeelandă.
Popper a încetat din viață la 17 septembrie 1994 în Londra. În lucrarea sa principală "Logik
der Forschung" ("Logica cercetării", 1934, Viena), Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării"
drept condiție fundamentală a cercetării științifice. În contrast cu reprezentanții "Cercului
vienez", Popper respinge principiul inducției, considerându-l lipsit de bază științifică, pentru
că, de regulă, în special în domeniul științelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze
și să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem
științific nu poate pretinde a fi în mod absolut și pentru toate timpurile valabil. Se pot emite,
cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se
formulează probabilități. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care
rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită "falsă"). În știință nu
se pot face progrese prin acel tip de experiențe, care nu fac decât să verifice legi încă valabile,
ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor și, în consecință, conduc la formularea de noi
ipoteze. O ipoteză este științifică, doar atunci când permite invalidarea ei. Teoriile, care în
mod sistematic nu admit nicio contradicție, respingând probele evidente constatate empiric,
sunt pseudo-științifice și capătă astfel - datorită unor interese de grup, fanatismului sau
nepăsării - un caracter ideologic. Sunt denunțate astfel autosigilarea sistemelor neștiințifice
care caută să fie neinfirmabile experimental: psihanaliza lui Freud, istoricismul lui Marx,
psihologia individuală a lui Adler și astrologia. Criteriul de demarcație dintre știință și
pseudo–știință este cel al falsificabilității. Popper introduce pentru aceasta conceptele de
"conținut empiric" (clasa falsificatorilor potențiali) și "conținut logic" (mulțimea de
consecințe). Gradul de informație pe care ni–l oferă o teorie este direct proporțional cu
conținutul ei empiric. Astfel că o teorie ne zice mai multe dacă ea interzice cât mai multe
fenomene. Ea trebuie să împartă clasa tuturor enunțurilor de bază (enunțuri–test) în două
clase nevide: clasa celor cu care este în contradicție, pe care le interzice (clasa falsificatorilor
potențiali ai teoriei) și clasa enunțurilor pe care teoria le permite. Însă o teorie face aserțiuni
numai despre falsificatorii ei potențiali (legile naturii sunt interdicții), despre enunțurile pe
care le permite nici nu spune că sunt adevărate. Interzicând cât mai multe fenomene, teoria
devine una puțin probabilă. În știință nu sunt relevante enunțurile adevărate, dar banale ci,
sunt căutate acele enunțuri care aduc noul, care revoluționează modul nostru de a gândi. Noi
năzuim la sporirea cunoștințelor noastre, vrem enunțuri cu un conținut informațional ridicat
deci formulăm enunțuri care au o probabilitate scăzută. Cu cât ceva devine mai probabil, cu
atât este mai lipsit de conținut și neinteresant. Astfel, pentru a progresa trebuie să avem teorii
cât mai informative (enunțuri mai puțin probabile) și cât mai sever testabile. Ajungem la
conceptul de știință eroică în care progresul se face numai atunci când sunt idei îndrăznețe
care au un grad înalt de falsificabilitate. Noul este întotdeauna improbabil. Teoriile trebuie să
facă predicții riscante (cât mai exacte și cu privire la fenomene necunoscute), să aibă un înalt
nivel de generalitate, să explice o mare varietate de fapte, să aibă un conținut bogat deci, să
aibă consecințe importante. Știința eroică se bazează pe un fel de ’’intuiție creatoare’’
bergsoniană, chiar și Einstein vorbește despre ’’căutarea acelor legi de cel mai înalt nivel de
generalitate… din care poate fi obținută, prin pură deducție, o imagine asupra lumii. La
aceste legi nu duce nici un drum logic ci, numai o intuiție bazată pe ceva de tipul unei
contopiri cu obiectele experienței’’ [5]. Astfel Popper ne face un portret romantic al
’’geniului științific’’: intuiție deosebită, fantezie creatoare, independență în gândire și
atitudine critică necruțătoare.

Modelul inductiv, pe care îl consideră de propagandă baconiană, este înlocuit cu modelul

ipotetico–deductiv. Aceasta pentru că noi nu pornim de la observații pure (considerate astăzi
un mit epistemologic), ci întotdeauna avem anumite ipoteze pe care le lansăm în exterior. Nu
avem o observație, ci o facem. Noi avem zilnic anumite așteptări cu privire la mediul
înconjurător, de care ne dăm seama abia când ele ne sunt înșelate deci, realitatea ne răspunde
cu un feed–back negativ, care determină reconfigurarea așteptărilor noastre. Observațiile
joacă un rol important în procesul de modificare a dispozițiilor de a reacționa, dispozițiile de
a reacționa trebuie să fie prezente mai întâi, pentru a putea să fie modificate. Popper
folosește, pentru a explicita această opțiune, metafora găleții și a reflectorului: în viziunea
spiritului–găleată, mintea noastră este asemenea unui container cu deschideri în care
percepțiile și cunoașterea se acumulează (Bacon vorbește despre percepții ca despre "struguri
" care trebuie adunați și din care, dacă îi presăm, iese "vinul pur al cunoașterii"). În opoziție
cu această viziune este cea care vede omul ca un reflector care luminează întunericul din jurul
său.

Popper combate toate sursele care se erijează în autorități: percepțiile, rațiunea, etc. Există o
mulțime de surse ale afirmațiilor noastre, însă nici una nu are autoritate. De aceea întrebarea:
"care este sursa afirmațiilor tale?" este greșit pusă. Ea caută dictatură și se aseamănă cu
întrebarea lui Platon: cine trebuie să conducă? Astfel că Popper o înlocuiește cu întrebarea:
cum putem evita eroarea? Iar noi nu trebuie să ne întrebăm cine trebuie să conducă ci, mai
degrabă, cum ar trebui condus un stat. Cele mai importante surse ale cunoașterii noastre sunt:
tradiția și cunoașterea apriori. Prin critică, noi modificăm cunoașterea care ne–a parvenit până
în momentul de față.

Teoria lui Popper poate fi rezumată de fraza: aceasta nu este o lume a confirmării
adevărurilor ci, una a infirmării erorilor. Noi înțelegem doar dacă eliminăm eroarea. Popper
reactualizează teoria “celei mai bune lumi de pană acum” - persiflată la vremea ei de Voltaire
în Candide. El critică Școala de la Frankfurt(Theodor Adorno, Max Horkheimer, Walter
Benjamin, Herbert Marcuse, Jürgen Habermas) pentru că introduc un pesimism ideologic
care corupe tineretul. Societatea de astăzi este considerată de Popper cea mai bună de pană
acum, însă aceasta nu înseamnă că ea nu poate fi îmbunătățită.

Popper extinde acest punct de vedere în opera sa de filozofie socială, "The Open Society and
Its Enemies" ("Societatea deschisă și dușmanii ei", 1945), în care apără democrația împotriva
oricărei forme de totalitarism, combătând atât concepția lui Platon asupra societății cât și
materialismul istoric al lui Karl Marx. Progresul științific este favorizat numai de acele
societăți în care sunt garantate libertatea gândirii și libera confruntare a ideilor. Acestea sunt
societățile deschise, în contrast cu cele închise, în care domnește autoritarismul politic pe
baze ideologice contrare raționalismului critic. Pe această linie, Popper critică ceea ce el
numește "Istoricism" ("The Poverty of Historicism", "Mizeria Istoricismului", 1957),
concepție, după care evoluția istorică a umanității ar fi predeterminată pe baza unor reguli
intrinsece. Se recunoaște aici doctrina lui Marx asupra socialismului științific, care părăsește
terenul unei analize formulate de el însuși, pentru a se face profetul unei societăți viitoare,
legitimând regimurile autoritare. Popper consideră democrația pluralistă, cu toate
imperfecțiunile sale, ca formă de organizație statală care are drept scop garantarea libertății
individuale și a progresului relațiilor interumane. Ea permite corectarea treptată a
imperfecțiunilor prin reformele sociale. Rămâne însă totdeauna pericolul absolutizării unor
principii, în contradicție cu raționalismul critic. Critica este considerată de filosoful austriac
drept singurul mod de a progresa, iar limbajul este atât de important, tocmai pentru că face
posibilă critica. Filosoful teoretizează un mod în care critica ar trebui să fie făcută. Fiecare
trebuie să își critice propria teorie, să o pună la cele mai severe teste. Un savant onest trebuie
să zică: "s–ar putea ca tu să ai dreptate". Însă mulți (Kaufmann[6], Singer etc.) îl acuză pe
Popper că nu a aplicat normele sale și la critica lui împotriva lui Hegel, Heidegger, Jaspers
din Societatea deschisă și dușmanii ei.

 Raționalismul critic reprezintă concepția epistemologică filozofică dezvoltată de filosoful

englez de origine austriacă Karl Popper, care exprimă convingerea că rațiunea, în
problema cunoașterii empirice, nu poate avea o funcțiune riguros demonstrativă, ci una
de atitudine critică. Rațiunea nu legitimează adevărul unei teorii, ea este implicată în
critica teoriei însăși și are astfel sarcina de a individualiza eventualele erori ascunse în
cuprinsul teoriei respective. Dacă aserțiunile de bază nu vin în contradicție cu experiența,
sau dacă tentativa rațiunii de a falsifica coordonatele expuse nu are un rezultat pozitiv,
înseamnă că teoria este adevărată, cel puțin în mod provizoriu, ținând seama de faptul că
afirmațiile considerate în prezent adevărate pot fi în viitor anulate, prin acumularea de noi
cunoștințe empirice. Popper ilustrează astfel propria sa atitudine, care recunoaște " că eu
mă pot înșela, că tu s-ar putea să ai dreptate, că noi împreună am putea probabil să
descoperim drumul spre adevăr". El exprimă un punct de vedere prudent optimist,
considerând că toate cunoștințele empirice sunt incerte, fără a nega existența unui adevăr
absolut. Aceste concepții sunt expuse în special în operele The Open Society and its
Enemies ("Societatea deschisă și inamicii ei", 1945), Conjectures and Refutations
("Prezumții și infirmări", 1963), In Search of a Better World ("În căutarea unei lumi mai
bune", 1984).
Raționalismul critic își asumă sarcina de a găsi metoda cu care problemele științei sau ale
societății pot fi investigate în mod nedogmatic, sistematic și rațional. Pentru aceasta, caută o
soluție prin care - pe de o parte - se poate alege între absolutizarea științei (scientism) și
opinia după care știința trebuie dezvoltată pe date pozitive (pozitivism), iar - pe de altă parte -
între punctul de vedere conform căruia adevărul depinde de unghiul din care este privit
(relativism) și opinia după care adevărul este abandonat hazardului, în cazul imposibilității
găsirii unor dovezi plauzibile (scepticism).

Raționalismul critic pornește de la convingerea existenței lumei reale, existență independentă

de capacitatea umană de cunoaștere. Datorită imperfecțiunii mecanismului de percepție,
această capacitate este însă limitată, în asemenea măsură încât omul nu poate afirma cu
certitudine definitivă că experiențele și opiniile sale corespund într-adevăr realității (teză
întâlnită și în realismul critic). El trebuie să admită că fiecare din încercările sale de rezolvare
a unei probleme poate fi principial falsă ("conceptul de failibilitate", în engleză: fallibilism,
de la fallibility = posibilitatea de a se înșela). Acest fapt implică - pe de o parte - un
permanent examen critic al convingerilor și presupunerilor, iar - pe de alta - folosirea cu
precădere a unor procedee metodice și raționale în rezolvarea problemelor realității
(raționalism metodic). Raționalismul critic, de exemplu, nu se întreabă cum poate fi dovedită
valabilitatea unei teorii științifice, ci caută să descopere dacă teoria respectivă nu conține
erori și ce anume trebuie întreprins în cazul descoperirii unei aserțiuni eronate.
 Bibliografie

Informații:

https://booknation.ro/citate-despre-comunicare/
https://ro.frwiki.wiki/wiki/Sciences_de_l'information_et_de_la_communication/
https://www.telework.ro/ro/karl-popper-si-problema-demarcatiei-intre-stiinta-si-ne-stiinta/
https://monoskop.org/images/d/d8/Popper_Karl_Logica_cercetarii_1981.pdf
https://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Popper/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ra%C8%9Bionalism_critic/

Imagini:

https://www.google.com/search