Universitatea Bucureşti

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării

Asistent univ. drd. Antonio Momoc

Specializare – ID
Anul de studiu: II
Modul:

Politologie generală

Nr. 2

1
 Cuprinsul modulului
Titlul II Pagina

1. Ce este statul……………………………………………………………3
1.1 Naţiunea. Definiţia civică şi culturală ……….………………...…9
1.2 Statul-naţiune vs. statul-naţional…………………………………12
1.3 Conceptul de naţionalism …………………………………………14
1.4 Conceptul de stat……………………………………………………15
Test de autoevaluare………..………………………….…………..…...17
Răspunsuri…………...…………………………………………..............17
Bibliografie……..………………………………………………...............18

2. Statul limitat…………………………………………………………....19
2.1. Statul de drept………………………………………….…….….. …20
2.2 Statul minimal economic şi religios………………………….......21
2.3 Statul social vs. Stat liberal……………………………….………..21
2.4 Statul social - welfare state…………………………………………23
Test de autoevaluare………..………….………………………………...25
Răspunsuri…………...…………………………………………………….25
Bibliografie……..…………………………………………………………..26

3. Forme de stat ………………………………………………………..…27

3.1 Statul unitar……………………………………………………….…...27
3.2 Confederaţia…………………………………………………………...28
3.3 Federaţia …………………………………………………………….…28
Bibliografie……..……………………………………………….................29

4. Guvernarea…………………………………………………………..…..30
4.1 Executivul……………………………………………………………....31
4.2 Bugetul de stat ………………………………………………………..32
4.3 Geneza Guvernului. Scurt istoric…………………………………..32
4.4 Legile de funcţionare ale Guvernului român……………………..34
4.5 Morfologia Guvernului şi modelul constituţional……………….36
Test de autoevaluare………..………………………….…………………36
Răspunsuri…………...…………………………………………………….37
Bibliografie……..…………………………………………………………..37
Lucrare de verificare……………………………………………………...38
Bibliografie Titlul 2………………………………………………………..39

2
Nr. II
Capitolul 1. Ce este Statul

Termenul de stat apare pentru prima oară în Evul Mediu. Status (lat.) = stat desemna la
acea vreme o stare socială a unei persoane, sau starea unui grup uman în sens juridic.
Ulterior semnificaţia se extinde la sensul de stări generale sau reuniuni de persoane (ex.: cele
trei stări din Franţa Vechiului Regim, în sensul social).
Pentru prima oară în secolul al XVI-lea, la filosoful politic modern Machiavelli, termenul
stat capătă şi sens politic: Principele1 este Stat. Conceptele de stat, cetate, principat devin
sinonime. De la Machiavelli, statul semnifică o poziţie stabilă, o formă de organizare
politică stabilă, permanentă, durabilă, continuă.

În secolul XVI, Jean Bodin atribuie statului (sensului politic) elementele juridice:

- frontieră
- naţiune
- suveranitate.

Frontierele - nu erau elemente definite clar în Evul Mediu. Puterea politica în Evul
Mediu era individualizată, singurul stăpânitor al domeniilor, al pământurilor, al teritoriului
era Suveranul; ceea ce înseamnă că în acea perioadă istorică nu existau state în
sensul politic modern actual, care să presupună o delimitare foarte precisă prin frontiere sau
graniţe durabile.

Reforma religioasă şi Protestantismul au contribuit indirect la apariţia statului, în

sensul modern. Pacea de la Westphalia din 1648 consfinţeşte sfârşitul Războiului de 30 de
ani şi politica echilibrului de putere între statele europene. Din acel moment, statul se
defineşte prin existenţa spaţiului public ca spaţiu politic şi nu exclusiv ca spaţiu topografic
(aşa cum se întâmpla în oraşul-polis Atena antică, în fapt o formă pre-statală de organizare,
un oraş cetate).

Războiul religios catolic al contra-reformei se încheie în 1648 cu Pacea de la

Westphalia: este momentul în care se naşte Franţa centralizată împotriva ideilor dominatoare
şi universaliste ale germanilor. Franţa catolică respingea ideea statului globalizant propus de
germani sub cupola Sf. Imperiu Romano-German: împotriva pretenţiilor universaliste ale
Imperiului German, Franţa este mai presus. Ferdinand al II-lea al Austriei (majoritar catolică)
iniţiază însă războiul contra-reformei protestante. Ferdinand al II-lea susţinea că: „Nu pentru
tine trebuie să porţi război, ci pentru Dumnezeu”. Cardinalul Richelieu afirma contrar acestei
viziuni: „Eu port război pentru Franţa”. Cardinalul Richelieu este omul politic care a
1
Scris în 1513, avându-l ca model pe Cesare Borgia, tratatul Principele a fost dedicat lui Laurentiu dei Medici,
fiul lui Pietro dei Medici, nepot al lui Lorenzo Magnificul. Tratatul stabileşte norme de guvernare, separând
etica de politică.

3
descoperit raison d’état = raţiunea de stat. Interesul de stat este mai presus de doctrine sau
de religii. Franţa catolică îi va sprijini astfel pe principii germani care luptau pentru reforma
protestantă. Doar în acest mod va lua naştere statul birocratizat şi centralizat francez.
Richelieu este susţinătorul ideii că binele statului scuză mijloacele (idee pe care o regăsim în
Principele filosofului politic modern Niccolo Machiavelli). Fiecare stat din Europa îşi va
urmări propriul interes (concepţia realiştilor hobbesieni şi a machiavelicilor) şi va contribui
astfel la crearea echilibrului între state (echilibrul puterilor vine pe cale politică, şi nu
religioasă).
Cardinalul Richelieu îi va sprijini pe principii reformatori: încheie alianţe cu
protestanţii germani împotriva Austriei catolice. În acest mod Richelieu prelungeşte
centralizarea Germaniei cu 200 de ani (până în 1871, la cancelarul Otto von Bismark); de
fapt, cardinalul Franţei urmărea izolarea Marii Britanii şi atragerea de partea sa a Prusiei
protestante.
Sistemul internaţional actual s-a născut la 1648, după Pacea de la Westphalia = la
baza sistemului internaţional stau statul şi suveranitatea de stat. Anul 1648 a însemnat
descompunerea Sfântului Imperiu Roman şi declinul habsburgilor. Dar conceptul de
suveranitate de stat a fost valabil juridic în dreptul public internaţional secole la rând până la
intervenţia NATO în fosta Iugoslavie, acţiune în forţă împotriva mandatului Consiliului de
Securitate ONU, care susţinea suveranitatea statelor-naţiune. Richelieu (1624 - 1642),
continuând filosofia politică realistă a lui Machiavelli, aprecia că moralitatea e bună în
religie, iar în politică central devine interesul de stat; războiul este just când intenţiile cu care
este el purtat sunt juste (doctrina realismului machiavelic). Esenţiale pentru Richelieu sunt:
suveranitatea statutului şi raţiunea de stat. Strategia diplomatică a Franţei se baza pe
stăpânirea Europei centrale şi pe menţinerea divizării germane, în acest scop încurajând
tensiunile dintre Austria (catolică) şi Prusia (protestantă), pe cea din urmă sprijinind-o Franţa
– ea însăşi majoritar catolică.

Suveranitatea naţională

apare în contextul luptei dintre Papalitate şi Regalitate. Regalitatea naţională este o formă de
organizare politică intermediară între forma puterii ca putere politică individualizată şi etapa
puterii politice instituţionalizate - birocratizate, de fapt o perioadă care anticipează/anunţă
apariţia statului modern.

În Evul Mediu, puterea papală/spirituală, Biserica afirmă că comunitatea creştină

(comunitatea tuturor creştinilor) trece dincolo de limitele frontierelor impuse, nu cunoaşte
limitele teritoriale ale statului (idee preluată de Sfântul Imperiu Romano-German). Puterea
papalităţii la apogeul său se explică prin existenţa unui cler transeuropean cunoscător de
limbă latină, precum şi prin existenţa unei concepţii asupra lumii împărtăşită unanim conform
căreia intelectualitatea bilingvă, respectiv preoţii catolici erau cei care mediau între limba
locală şi limba latină, mijlocind între pământ şi cer, adică între puterea divină şi puterea
terestră. Scriind despre Europa Occidentală a Evului Mediu, Bloch (Feudal Society) observa
că „latina era nu numai limba de predare, ci singura limbă predată”.

Această unicitate denotă caracterul sacru al limbii latine, nici o altă limbă nefiind socotită
demnă de a se ridica la acest statut. Lucian Febvre şi Henri-Jean Martin (The Coming of the

4
Book) estimează că 70% din cărţile tipărite înainte de anul 1500 erau în limba latină, iar la
Paris, după 1575, majoritatea aveau să fie în limba franceză, ceea ce înseamnă că hegemonia
latină se apropia de sfârşit.

În secolul al XVII-lea, Thomas Hobbes era o figură de renume intercontinental pentru că

scria în latină, în vreme ce Shakespeare (1564-1616), scriind în engleză, era practic
necunoscut de cealaltă parte a Canalului Mânecii. Dacă engleza nu ar fi devenit 200 de ani
mai târziu limba dominantă a unui imperiu mondial, autorul lui Hamlet ar fi fost posibil să
rămână un obscur insular. (Benedict Anderson, Comunităţi imaginate, p. 22)
După 1640, cu tot mai puţine cărţi apărute în latină şi tot mai multe în limbile locale,
publicarea cărţilor era pe cale să nu mai fie o afacere internaţională. Decăderea limbii latine
exemplifică un proces mai larg, în care comunitatea creştină catolică reunită în jurul limbii
sacre treptat s-a fragmentat, s-a pluralizat şi s-a teritorializat.
Puterea Papei va fi contestată însă de puterea laică, temporală: principii şi regii germani s-au
lovit de şi au intrat în conflict cu autoritatea morală a Papei. Deloc întâmplător, rezistenţa faţă
de Roma nu va veni din partea Imperiului Roman (de Apus sau Bizantin), nu va veni dinspre
împăraţi, ci dinspre regate.
Conducătorii politici, reprezentanţi ai puterii temporale locale, se opun acaparării puterii de
către Biserica romană, în calitatea lor de reprezentanţi ai unei comunităţi teritoriale mărginite.
Pentru a-şi susţine autoritatea politică asupra supuşilor, regii se folosesc de dreptul roman şi
de dreptul cutumiar germanic. Principii vor reuşi cu atât mai mult, cu cât susţin că ei sunt
servitorii comunităţii şi că exercită puterea în numele comunităţii pe care o conduc. Apariţia
puterilor „naţionale”, apoi a regalităţilor „naţionale”, încă din secolele IX-X în Anglia şi în
Franţa îşi va găsi legitimarea teoretică în gândirea politică a lui Toma din Aquino (1225-
1274).
Teologul creştin din Aquino propunea reîntoarcerea la doctrina originară a creştinismului
politic: echilibrul puterilor ecleziastice şi laice. Toma d’Aquino combină doctrina aristotelică
(omul este o fiinţă socială care trăieşte în societate prin natura lucrurilor) cu doctrina
Sfântului Augustin (separarea dreptului canonic ecleziastic, de cel pozitiv laic). Astfel
puterea laică, temporală trebuie să înlesnească fiecăruia realizarea virtuţilor civice şi să lase
Bisericii grija salvării sufletului.
Conflictul dintre Papalitate (reprezentată de arhiepiscopul catolic Thomas Becket) şi
Regalitatea naţională engleză (prin Henric al II-lea Plantageritul, liderul religios al Angliei) a
exprimat punctul de vedere al Bisericii Catolice împotriva autonomizării Bisericii Engleze.
Conflictul de autoritate a fost încercarea regelui englez Henric al II-lea Plantageritul (1180)
de a scăpa de autoritatea religioasă catolică. Conflictul s-a finalizat cu asasinarea
Arhiepiscopului Thomas Becket, fără a rezolva însă problema autorităţii morale a Papei.
Anglia s-a separat definitiv de Biserica romano-catolică pe vremea excentricului Henry VIII,
care a intrat in istorie şi prin faptul că avut şase neveste. Când s-a despărţit de prima dintre
ele, Caterina de Aragon, papa de la Roma l-a excomunicat pentru divorţ. Scos din fire, Henry
a poruncit Parlamentului să taie legăturile care legau Biserica Angliei de papalitate (1543).
Aceasta despărţire a Bisericii Angliei de Biserica Romei trebuia sa fie doar o ieşire de sub
autoritate eclesiastică, nu şi o renunţare la practica sau învăţătura catolică. Henry al VIII-lea
s-a auto declarat "singurul suveran al Bisericii Angliei", dar a încredinţat conducerea
administrativă a Bisericii Angliei în mâinile arhiepiscopului de Canterbury. În furia sa anti-
catolică, Henry a desfiinţat toate mânăstirile şi a confiscat toate averile lor, ca şi toate

5
clădirile şi ogoarele Bisericii Romano-Catolice. Moralitatea şi spiritualitatea creştinismului
din Anglia nu s-au îmbunătăţit însă cu nimic, ci chiar au decăzut. După câteva încercări de
reformare din interior, puritanii englezi, adepţi ai unei întoarceri totale la spiritul şi litera
Noului Testament, au devenit "separatişti". Regele Iacob I al Angliei a ameninţat împotriva
grupării care ii ceruse să "purifice" Biserica Naţionala a Angliei de rămăşiţele de ceremonii şi
practici catolice fără suport în textul Bibliei: "Am sa-i fac să mă asculte sau am să-i alung din
ţară!" Din cauza cererii lor către regele Iacob I aveau sa rămână cunoscuţi in istorie drept
"puritani", oameni ce doreau bisericii o totală întoarcere la învăţătura şi practica Noului
Testament, fără nici o toleranţă pentru "tradiţii" şi "învăţături" care păgânizaseră Biserica.
"Măritată" cu Statul, pe principiul fantezist al celor "două săbii", Biserica Angliei fusese
forţată să legifereze toate abuzurile regilor ei corupţi şi era neputincioasă să stăvilească valul
de decădere generală. Imoralitatea, intrigile şi corupţia politică, toate erau tolerate la umbra
unei biserici care pretindea ca are mandat divin să ierte, să absolve de vină şi să
îndreptăţească la tronul judecăţii divine chiar şi pe cel mai decăzut cetăţean al Angliei. Pentru
că Statul era considerat garantul aplicării voinţei divine în societate, puritanii îi cereau lui
Iacov I să intervină. În ochii opiniei publice, puritanii au devenit repede inamicii numărul
unu. Li s-a imputat foarte repede că erau nişte creştini "ursuzi" şi ascetici, care ar fi vrut ca
toată lumea să se călugărească, iar Anglia să se transforme într-o uriaşă mânăstire.
Puritanii nu au fost împotriva plăcerii ca atare. Dimpotrivă, viaţa lor de familie
şi de societate era plină de un vibrant simţ al bucuriei în lucrurile simple. Scrierile lor au
rămas în literatura vremii, iar poeziile unuia dintre cei mai de seama puritani, John Milton,
fac şi astăzi parte din marea literatura de limba engleză. Puritanii au fost aripa cea mai
avansată a protestanţilor din Anglia pe vremea Reformei din Europa.
După domnia lui Iacob (James) I, regina Maria, care împărtăşea convingeri catolice,
i-a persecutat feroce pe toţi adepţii Reformei. Mulţi dintre ei s-au refugiat în Olanda (1608),
iar alţii au ajuns la Frankfurt pe Main, în Germania. Aici au început nişte fricţiuni între
protestanţii reformei şi puritanii separatişti. Exilaţii englezi s-au împărţit în adepţi ai lui John
Knox şi susţinători ai doctorului Richard Cox. Motivul discordiei l-a făcut îmbrăcămintea
preoţească. Puritanii înclinau să-i dea dreptate lui Knox, discipol al ideilor lui Calvin şi
partizan al ideilor "fraţilor elveţieni", care proclamau abandonarea oricăror tradiţii catolice
fără un suport categoric în textul Bibliei (obiceiul uniformelor preoţeşti a fost introdus în
Biserică în preajma anului 500 d.Ch.)
În Franţa, procesul de separaţie a autorităţii politice laice de puterea religioasă începe la
momentul când regele Filip al IV-lea cel Frumos [membru al dinastiei Capeţiene, fiul regelui
Filip al III-lea cel Curajos (1245-1285) şi al reginei Isabela d'Aragon (1247-1271)] l-a arestat,
la începutul secolului XIV, pe Papa Bonifaciu al VIII-lea (atentatul de la Anagni) şi a mutat
apoi sediul Papalităţii din Roma în zona de influenţă franceză la Avignon. Filip a transformat
puterea papală într-o anexă a puterii laice regale, iar papalitatea a rămas dependentă de regii
Franţei aproape un secol, între anii 1309 şi 1378. Filip al IV-lea cel Frumos l-a impus ca papă
pe Clement al V-lea, care a desfiinţat Ordinul cavalerilor templieri (în 1312), averile
templierilor au intrat în posesia suveranului francez, iar datoriile regelui Franţei faţă de
templieri au fost anulate.
În acest context, în secolul XVI survine Reforma religioasă. După momentul Avignon, au
apărut mai mulţi Papi în lumea creştină occidentală şi fiecare dintre aceşti ecleziaşti îşi
urmăreau propriile interese sau avantaje materiale, vânzând indulgenţe, recurgând la
emiterea de Bule Papale pentru iertarea păcatelor credincioşilor catolici.

6
Conceptul de suveranitate de stat a justificat aşadar puterea laică a Regilor locali în raport cu
puterea religioasă a Papei. Suveranitatea populară justifică lupta credincioşilor protestanţi
împotriva împăraţilor sau a ecleziaştilor catolici.

Din punct de vedere istoric, statul a precedat naţiunea. Nu naţiunile au făcut statele, ci statele
au făcut naţiunile. Din anumite regiuni sau teritorii a apărut o persoană sau un grup de
persoane care, posedând autoritate (având un status ridicat), au organizat un teritoriu ce a
ajuns să fie numit stat. Acest stat, o dată cu administrarea legilor, prin impunerea unei limbi
unice la nivelul Curţii şi cancelariilor, prin competiţia cu clerul, prin susţinerea războaielor şi
prin sistemul de impozitare, a fost principalul mod de acumulare şi transmitere a tradiţiilor
care au constituit ulterior naţiunea. În cazuri precum Franţa, naţiunea şi statul au fost co-
extensive. Există şi un alt traseu, în care statele au încercat nu să clădească naţiuni, ci să le
destructureze – cazul Imperiului Austro-Ungar.
Con Hans (The idea of nationalism, Ed. McMillan, New York, 1969) distinge între
naţionalismul estic (etnic) şi naţionalismul vestic (civic).
În Occident, în Anglia, Franţa, Olanda, Elveţia, SUA şi în dominioanele britanice, apariţia
naţionalismului a fost precedată de formarea viitorului stat-naţiune sau – ca în cazul SUA,
Franţei şi Angliei – a coincis cu aceasta. În Occident, legătura religiei cu statul a fost ruptă,
iar procesul depolitizării religiei a fost lent şi de durată.
În Europa Centrală şi de Est, ca şi în Asia, naţionalismul nu doar că a apărut mai târziu, dar,
în general, la un stadiu înapoiat de dezvoltare socială şi politică: frontierele statului existent şi
ale naţionalităţii în formare coincideau rareori; naţionalismul aici a crescut în conflict şi
împotriva pattern-urilor statale existente – nu în primul rând pentru a-l transforma într-un stat
al naţiunii, ci pentru a redesena graniţele politice în conformitate cu revendicările etnografice.

„Naţionalismul în Occident a apărut ca un efort de construcţie a naţiunii, în interiorul unei

realităţi politice şi a luptelor pentru prezent, fără prea multă privire sentimentală pentru
trecut; naţionaliştii în Europa Centrală şi Răsăriteană au creat din miturile trecutului o patrie
ideală, lipsită de orice conexiune imediată cu prezentul şi dorită a deveni o realitate politică”
(Con Hans).

1.1 Conceptul de Naţiune. Definiţia civică şi culturală a naţiunii

Naţiunea (lat., > natio, nationum) în Evul Mediu nu definea o etnie, ci o categorie socială
anume, recunoscută de către rege: aristocraţia. Cele trei etnii recunoscute în Imperiul Ungar,
(maghiari, saşi şi secui) mai puţin cea română, reprezentau de fapt cele trei aristocraţii. Unio
Trium Nationum (1437) dezavantaja o clasă socială pe care nu o recunoştea ca aristocrată, o
elită politică şi socială, iar nu o comunitate politică: nu românii erau excluşi din viata politica
a principatului, ci elita lor social-politică (era exclusă astfel participarea politică a unei
anumite elite).

Abia din sec. XVIII, o dată cu Şcoala Ardeleană (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe
Şincai, Ion Budai-Deleanu) se afirmă revendicarea de drepturi politice în numele unei
naţiuni, în sensul reprezentării intereselor unei comunităţi politice cu conştiinţă comună.

7
Memoriul din 1791, Supplex Libellus Valachorum trimis împăratului Leopold II cerea
recunoaşterea naţiunii române ca naţiune egală în drepturi cu celelalte.

Pentru a defini pentru prima dată o comunitate politică formată din cetăţeni, conceptul de
naţiune apare iniţial în Ţările de Jos în secolul XVII. Cetăţenii Ţărilor de Jos (în special din
Olanda) manifestau un anumit tip de solidaritate politică îndreptată împotriva Spaniei, un tip
de solidaritate politică cum nu se mai manifestase din antichitate.

Suveranitatea naţională înseamnă suprapunerea realităţii juridice, care este statul, cu

realitatea sociologică, care este grupul naţional, având conştiinţa individualităţii sale.
Naţiunea este suverană, în sensul că puterea politică se exercită în numele comunităţii
politice identificată cu naţiunea.
Două sunt sistemele contrare de doctrină, relative la interpretarea conceptului de naţiune.
Primul este cel francez, care are un caracter „voluntarist”. Al doilea este de inspiraţie
germană, cu un caracter „organicist”:

1) Revoluţia Franceză din 1789 defineşte naţiunea drept o comunitate a cetăţenilor, respectiv
a celor ce deţin sau revendică drepturi civile şi politice. A defini naţiunea înseamnă a defini
comunitatea în numele căreia se exercită puterea. Suveranitatea naţională (exercitată de către
cetăţeni deţinători de drepturi civile şi politice) ia locul suveranităţii populare (indivizi ce îşi
apără drepturile religioase şi sociale). În viziune franceză, naţiunea nu are o dimensiune
etnică, ci exclusiv una politică – definiţia civică a naţiunii.2

2) Definiţia culturală a naţiunii este exprimată de către romantismul german

(Herder, Fichte). În secolul XIX, cele peste 30 de stătuleţe germane fărâmiţate aveau în
comun limba. Pentru pre-romanticii germani (sfârşitul secolului XVIII, începutul secolului
XIX), elementul constitutiv al naţiunii germane era cultura; limba germană reprezintă
elementul de unitate care va anticipa construcţia politică: colectivitatea umană se bazează pe
recunoaşterea unei identităţi originare de limbă, cultură, iar apartenenţa la comunitatea din
care individul face parte este definită prin naştere. Viziunea culturală înţelege a defini
naţiunea prin etnicitate (suprapunerea culturii/etniei cu naţiunea3).

După 1850, conservatorii definesc naţiunea ca pe un dat natural istoric şi nu ca pe o

construcţie politică4 (în contra viziunii voluntariste – franceză/liberală – conform căreia
principiul liberei alegeri, al voinţei clar exprimate de a participa la destinul aceluiaşi grup
uman, de a se supune aceloraşi legi şi de a recunoaşte legitimitatea aceluiaşi stat reprezintă
fundamentele naţiunii).

2
Reprezentativ pentru concepţia franceză, Renan defineşte naţiunea ca pe un plebiscit de fiecare zi.
3
Gelnner, Ernest, Naţiune şi naţionalism, Ed. Antet, Oradea, 1997, p.10: Naţionalismul este o teorie a
legitimităţii politice care cere ca graniţele etnice sa fie aceleaşi cu cele politice, iar conducatorii politici să fie
de aceeaşi naţionalitate cu majoritatea conduşilor (n.n. viziunea organicistă/germană).
4
Fichte însuşi se depărtează de determinismul etnic, de concepţia germană (Discursuri asupra naţiunii
germane), pentru a accentua un concept eminamente voluntarist şi anume „educabilitatea”, ca factor decisiv al
unităţii naţionale. Mai mult, unitatea germană, cu cinci ani înainte de proclamarea sa în 1871, se decidea de fapt
pe câmpul de luptă, acolo unde armatele prusace, fără prea multe regrete, zdrobeau regimente saxone şi
bavareze.

8
Factorul determinant pe care îl invocă sociologul român Dimitrie Gusti în construcţia naţiunii
este voinţa socială: O naţiune este ceea ce voieşte a fi într-un anumit cadru, conform unui
caracter naţional dat. O naţiune este reală atât cât este actuală, având ca raţiune
consimţământul tacit ori explicit al membrilor ei de a trăi împreună, alcătuind – după
expresia lui Renan – un plebiscit de fiecare zi. Naţiunea trăieşte în fiecare individ. Iar
voinţele conştiente individuale, reunite într-o vastă sinteză, dau naţiunii individualitate.
Aşadar, nu este de ajuns să se întrunească condiţii cosmice, biologice, istorice şi psihice
pentru a lua fiinţă o naţiune; trebuie ca această naţiune să fie în voinţa acelora care o
reclamă, voinţă gata de a şti să se afirme prin sacrificii şi acţiune rodnică, gata de a
transforma însuşirile potenţiale ale naturii şi istoriei în desfăşurări actuale de cultură
naţională în direcţia spirituală, economică, politică şi juridică.

Gusti nu tratează naţiunea ca pe o realitate subiectivă (Renan) şi se îndepărtează şi de teza

obiectivă (Mancini, Herbert). Fondatorul Şcolii de Sociologie de la Bucureşti este adeptul
unei perspective sintetice, care pune accentul pe relaţia subiectiv-obiectiv. Poporul primitiv
(clan, hoardă, trib) este o noţiune biosocială, fiind o unitate naturală a vieţii sociale;
poporul există aşa cum îl determină mediul cosmic, biologic şi istoric, condus de instinct,
incapabil de a judeca destinul, fără voinţa de a-l cârmui. Naţiunea este influenţată de cadru,
dar nu este cauzal determinată de el, este o unitate socială electivă, o categorie socială, o
fiinţă activă şi creatoare, cauza şi scopul destinului istoric. Distincţia popor-naţiune este la
Gusti de natură politică: implicarea comunităţii în gestionarea propriului destin.
Paradoxal, gânditorii politici paşoptişti români, deşi se formează în şcolile din Franţa
(Bălcescu), împrumută viziunea culturală/organicistă (germană) asupra naţiunii, unde nu
elementul politic/civic este definitoriu, ci cel cultural/etnic, pentru a susţine un stat naţional
unitar. La sfârşitul secolului XIX, tânărul ieşean Dimitrie Gusti, bursier în Germania, se
apropia mai curând de viziunea organicistă.
Naţiunea civică este locul unde îşi găseşte rostul principiul democratic. Sain-Simone afirma
că naţiunea este corpul democraţiei:
Democraţia are o alcătuire dublă, un corp şi un spirit.
a) Corpul democraţiei este naţiunea; naţiunea este locul unde se întrupează democraţia.
b) Spiritul democraţiei îl constituie opinia publică, gata să se revolte de îndată ce un cetăţean
pretinde că are un drept exclusiv asupra funcţiilor publice.
Democraţia modernă are un corp (naţiunea civică) şi un spirit (opinia publică). Rose, Mishler
şi Haerpfer observau (Democraţia şi alternativele ei, 2003, Institul European, p. 23, ) că
instituţiile sunt hardware-ul democraţiei, iar părerea poporului despre instituţii este software-
ul ei, iar ambele sunt importante pentru ca sistemul democratic să funcţioneze.

Regalitatea naţională construieşte statul modern, birocratic:

- apare birocraţia administrativă: aristocraţia socială este înlocuită cu aristocraţia de robă,

funcţionarii publici cumpără titluri sau ranguri

- apare birocraţia militară: se construieşte armata naţională, care înlocuieşte armata de

mercenari sau de vasali

9
- şcoala are menirea să construiască solidaritatea naţională prin intermediul culturii: copilul
format în şcoală va fi preluat fie de birocraţie, fie de armată.

Procesul de unificare al Germaniei în jurul Casei de Prusia, ca şi procesul unificării italiene în

jurul Casei de Savoia, sunt până la urmă comparabile cu opera de edificare a Franţei în jurul
domeniului Capeţian. Diferenţa este, în esenţă, cea a datei şi a rapidităţii în execuţia
procesului. Totuşi, un anume sentiment de unitate culturală este necesar în procesul formării
statului-naţiune. Dar dincolo de orice (a) determinism etno-lingvistic şi de (b) afirmarea unei
voinţe colective reale, jocul politic susţinut de forţa armelor şi dictat de tratate (Westphalia,
Versailles, Viena) este cel care a schiţat locul naţiunilor pe hartă.

1.2 Statul-naţiune vs. Statul naţional

Statul naţiune - este o construcţie politică, ce se fondează pe baza asumării naţiunii civice.
În statul-naţiune, cetăţeanul, contribuabilul plătitor de taxe şi impozite, deţinător de drepturi
şi obligaţii, este educat în spiritul naţiunii prin intermediul instituţiilor de stat: birocraţie,
armată, şcoală; instituţiile puterii politice birocratizate au misiunea indusă de stat de a
dezvolta conştiinţa naţională a cetăţenilor.

Statul naţional5 – exprimă definiţia culturală şi presupune limbă comună, teritoriu bine
delimitat de graniţe politice şi piaţă comună. Statul naţional este un stat etnic.

Uniunea Europeană nu este o construcţie naţională, deoarece naţiunea europeană, eterogenă

lingvistic, cultural, religios, nu poate fi culturală, ci poate fi cel mult o naţiune civică.
Ipotetic, Uniunea Europeană ar putea fi interpretată (citită) şi ca o revanşă a creştinismului, a
Papalităţii, a puterii religioase în genere împotriva puterii politice a statelor-naţiune, întrucât
puterea spirituală a subliniat şi continuă să accentueze unitatea de valori a spaţiului
european. Uniunea Europeană este o construcţie a creştin-democraţiei europene (germano-
franceză), înfăptuită iniţial economic, după cel de-al doilea Război Mondial.

Uniunea Europeană este acum o construcţie economică şi monetară, care se legitimează

deocamdată prin intermediul valorilor europene comune creştine şi urmăreşte un alt tip de
comunitate politică (care ştirbeşte suveranitatea statului-naţiune şi poate conduce într-un
târziu la dispariţia statului-naţiune6).

5
Gelnner, Ernest, Naţiune şi naţionalism, 1997, p. 90: Naţionalismul e în esenţă impunerea unei culturi asupra
unei societăţi. El presupune acea răspândire generală a unui idiom transmis prin şcoală şi supervizat de
academie, codificat pentru cerinţele unei comunicări birocratice şi tehnologice destul de precise. Naţionalismul
reprezintă întemeierea unei societăţi anonime, impersonale cu indivizi substituibili, ţinuţi laolaltă de o cultură
comună. Naţiunea culturală reprezintă o comunitate umană (o etnie) plasată într-un teritoriu propriu (graniţe
de stat, legislaţie); o limbă literară proprie (norme gramaticale); o activitate economică de tip capitalist
(dezvoltarea industriei, comerţului, serviciilor); o structură socială proprie lumii moderne, un regim politic
democrat şi o cultură laicizată
6
Girardet, Raoul, Naţionalisme şi naţiune, Institutul European, Iaşi, pp. 54-55: Voinţa de edificare a unei
entităţi europene unificate a avut drept consecinţe ample amputări ale suveranităţii; cazul, încă din 1951, al
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, şase ţări vest-europene acceptând să delege responsabilităţile
lor unei autorităţi independente de statele naţionale.

10
Din acest punct de vedere, destinul naţiunii la începutul secolului XXI cunoaşte două aspecte
contrastante: (a) pe de o parte, se remarcă o permanenţă a faptului naţional şi a dinamicii
naţionale, o semnificaţie aparte a naţiunii confirmată în statele-naţiune contemporane şi, pe
de altă parte, (b) fenomenul general de mondializare (globalizare), conduce la slăbirea până
la limită, la ştergerea vechilor, de-acum, entităţi statale.

În situaţia anterioară existenţei unui stat-naţiune, autonom din punct de vedere juridic,
naţionalismul se defineşte ca voinţa unei colectivităţi care, în împrejurări diverse, a luat
cunoştinţă de individualitatea sa istorică, de menirea de a crea şi de a dezvolta propriul stat
suveran.
În cadrul unui stat-naţiune deja constituit, naţionalismul înseamnă în plan politic grija
prioritară de a apăra independenţa şi de a afirma măreţia unităţii naţionale; în plan ideologic,
se rezumă la „exaltarea sentimentului naţional”.7
Distingem între: a) naţionalismul ce afirmă voinţa sa de a crea statul-naţiune şi b)
naţionalismul ce se exprimă în cadrul uni stat-naţiune deja constituit. Trebuie avute în vedere
şi condiţiile istorice în care s-a format statul-naţiune şi s-a constituit/format conştiinţa
naţională:

1. Ţările unde statul-naţiune s-a constituit în acelaşi timp cu formarea conştiinţei

naţionale (Ţările de Jos, Franţa, Spania, Marea Britanie).
2. Ţările unde conştiinţa naţională s-a format înaintea constituirii statului-naţiune (cazul
naţiunilor apărute în Europa secolului XIX).
3. Ţările unde structurile statale au precedat formarea unei conştiinţe naţionale clar
definite (Europa de Est, Orientul Mijlociu şi Africa Centrală).

1.3 Conceptul de naţionalism

apare la începutul secolului XVIII (1715) şi este de origine britanică. Naţionalismul

desemnează:

(a) manifestările conştiinţei şi ale caracterului naţional; poate avea o

semnificaţie: politică (aplicându-se aspiraţiilor naţionalităţilor8 supuse unei dominaţii
străine), economică (sensul său se confundă aici cu cel de „naţionalizare”), religioasă
(doctrină conform căreia anumite naţiuni sunt obiect al preferinţei divine);

(b) termenul este utilizat şi pentru a desemna o formă excesivă şi exclusivă de

9
exaltare patriotică ;

7
Girardet, Raoul, Naţionalisme şi naţiune, Institutul European, p. 31.
8
Minoritatea naţională are limbă şi cultură proprie, nu are teritoriu propriu, nu are activitate economică şi
politică proprie; în regimurile democratice, are reprezentanţi în Legislativul naţiunii majoritare.
9
Gelnner, Ernest, Naţiune şi naţionalism, 1997, p. 9: Sentimentul naţionalist este mânia stârnită de violarea
principiului sau satisfacţia datorată aplicării sale

11
(c) la sfârşitul sec. XVIII, în Franţa (abatele Barruel, 1798), termenul a fost
folosit pentru (c) a stigmatiza „imoralitatea patriotismului iacobin”: Naţionalismul ia locul
iubirii generale... îţi este permis să-i dispreţuieşti pe străini, să-i înşeli, să-i ofensezi.

În Grand dictionnaire universel, Pierre Larousse, 1874, termenul apare cu două sensuri: (a)
strâns legat de mişcările naţionale ale secolului XIX european: existenţă proprie popoarelor
în stare de naţiuni independente şi (c) sinonim cu şovinismul, ura faţă de străini, preferinţa
oarbă şi exclusivă pentru tot ce este propriu naţiunii căreia îi aparţii.
În mod curent, termenul se utilizează fie pentru: (b) a stigmatiza anumite forme excesive de
patriotism, fie pentru (a) a desemna revendicările unui popor subjugat, aspirant la
independenţă, fie (c) drept etichetă a unor mişcări/curente/partide politice situate la extrema
dreaptă a eşichierului politic.

1.4 Conceptul de stat

După Burdeau, statul este o idee, o noţiune, un concept abstract. Statul este vizibil din
punct de vedere:

a) politic – ca organizare a societăţii şi ca raport între guvernanţi şi guvernaţi;

b) juridic – ca ordine juridică pe un teritoriu bine delimitat prin graniţe stabile.

Statul presupune următoarele condiţii funcţionale:

- teritoriu delimitat de graniţe stabile, permanente
-naţiune
- acceptarea puterii politice ca bine comun (idee, proiect politic, constituţie,
politics în care guvernaţii trebuie să creadă)
- suveranitatea de stat şi naţională (supremaţia legilor, independenţa de stat,
guvernarea majorităţii cetăţenilor).

Ca noţiune, statul reprezintă o mulţime vidă, un concept gol, o idee (Georges

Burdeau), pentru că statul ca atare nu există. Conceptul de stat este o consecinţă a încercării
de a găsi un cadru coerent puterii politice în societate.
Statul poate fi privit din perspectivă: a) politică şi b) juridică.

a) Statul reprezintă modul de organizare a societăţii, prin care se realizează raportul

guvernanţi-guvernaţi; statul este reprezentat de instrumentele publice specifice acţiunii
guvernanţilor (policies) asupra guvernaţilor şi modalităţile prin care puterea politică se
legitimează guvernaţilor.
b) Statul este ordinea juridică internă (politics), un sistem de norme juridice coerent,
care se aplică pe un teritoriu delimitat printr-o graniţă politică.
Combinând aceste viziuni, rezultă că statul înseamnă sistemul puterilor/autorităţilor
publice şi mecanismele constituţionale (politics) afectate sistemului în vederea funcţionării
eficiente a unei societăţi (proiect/bine comun) delimitate prin graniţe în spaţiu şi timp.

12
 Condiţii funcţionale ale existenţei statului: 1) teritoriul şi frontierele; 2) naţiunea; 3)
acceptarea puterii politice a guvernanţilor sub forma unei ideologii a binelui comun, o idee
în care comunitatea, conduşii, guvernaţii trebuie să creadă (Georges Burdeau); 4)
suveranitatea (Jean Bodin); 5) legile şi armata proprie (Nicollo Machiavelli).

1) Prin teritoriu, dreptul constituţional modern înţelege şi subsolul spaţiului geografic,

pătura atmosferică şi părţi din ape maritime de lărgime convenţională, precum şi teritoriul
ambasadelor/consulatelor din afara graniţelor de stat. Principiul teritorialităţii legii înseamnă
că norma juridică se aplică tuturor locuitorilor, indiferent de raportul de resortisanţă, de
cetăţenia locuitorilor de pe teritoriul delimitat de graniţele fizice de stat (limes romanorum).

2) Puterea politică a guvernanţilor se exercită întotdeauna asupra unei populaţii

determinate. Indivizii sunt resortisanţi ai statului:
- cetăţenia pentru persoanele fizice (cu drepturi din momentul conceperii);
- naţionalitatea pentru persoane juridice.

Cetăţenia reprezintă ansamblu de drepturi civile, politice, sociale conferite de stat

cetăţenilor care trăiesc în interiorul graniţelor de stat, pe teritoriul asupra căruia statul
respectiv îşi exercită controlul. Cetăţenii unui stat sunt parte din aceeaşi naţiune în sensul că
norma juridică a statului, ai cărui resortisanţi sunt, le recunoaşte aceleaşi drepturi şi
îndatoriri.
Minorităţile naţionale sau etnice recunosc membrilor apartenenţa la acea naţionalitate/etnie
numai dacă împărtăşesc aceeaşi cultură, obiceiuri şi limbă: sistem de valori, semne, tradiţii,
tipuri de comportamente/rituri şi căi de comunicare.

Sisteme de dobândire a cetăţeniei:

A. Principiul jus solum (dreptul pământului) – persoana fizică dobândeşte

cetăţenia prin naşterea sa pe teritoriul statului respectiv, indiferent de raportul de resortisanţă
al părinţilor (în dreptul american).

B. Jus sangvinis (dreptul sângelui) – recunoaşterea unei legături de sânge cu

naţiunea statului în cauză; ambii sau unul dintre părinţi trebuie să aibă naţionalitatea acelui
stat (aplicat în dreptul european, inclusiv în România până în 2002).

C. Sistemul mixt – statul Israel (fondat în 1948) recunoaşte că are cetăţenie nu

doar persoana născută pe teritoriul său, ci orice persoană care trăieşte în orice stat din lume a
cărui mamă este de origine ebraică.

D. Naturalizarea – specific jus solum, cetăţenia se obţine prin durata unui anumit
număr de ani de domiciliere pe teritoriul statului respectiv, iar prezumtivul cetăţean trebuie

13
să dovedească loialitate faţă de statul respectiv şi să îi cunoască Constituţia (valabil, conform
dreptului pozitiv: în România din 2003 sunt necesari 8 ani pentru obţinerea cetăţeniei prin
naturalizare).

Test de autoevaluare:

1. Cum explicaţi apariţia statului modern?

2. Care sunt condiţiile istorice care au condus la apariţia statului
modern, ca formă a puterii politice birocratizate?

Răspunsuri:

1. Statul centralizat modern apare în secolul XVII în societăţile occidentale cu un nivel

înalt de diviziune socială a muncii. Statul este puterea politică birocratizată înţeleasă ca
relaţie între guvernanţi şi guvernaţi (statul = formă instituţionalizată a puterii politice) şi
apare datorită următoarelor procese:

- instituţionalizarea = apariţia instituţiilor care organizează mai bine societatea

(birocraţia de stat = administraţia, finanţele, armata, şcoala generală şi gratuită);

- apariţia grupurilor specializate în luare deciziilor, care pot fi: a) cu valoare de

obligaţie pentru toţi membrii societăţii = norme juridice sau b) cu valoare deontică în
administraţia publică = agenţi specializaţi/guvernanţi;

- tendinţa de centralizare politică = construcţia centrului (simbolic) însoţit de apariţia

statului social/al asigurărilor sociale:

- diferenţierea socială crescândă.

2. Huntington (1968) puncta condiţiile premergătoare apariţiei statului modern:

- clase sociale funcţionale;
- categorie socială de mijloc înstărită, bine dezvoltată;
- instituţionalizarea – care a facilitat puterea politică a guvernanţilor şi acceptarea
acesteia din partea cetăţenilor din clasa de mijloc.

Bottero apreciază că în dezvoltarea statului modern trebuia să se pună accent pe suportul

clasei de mijloc, deoarece cei bogaţi, din rândul claselor înstărite, sunt interesaţi de preluarea
puterii politice, iar cei săraci, proveniţi din clasele de jos, nu sunt interesaţi de menţinerea

14
statului, pe care îl identifică cu un duşman care trebuie eliminat. Cetăţenii din clasa de mijloc
trebuie atraşi spre echilibrarea straturilor sociale care participă la conducere/guvernare.

Statul modern nu se reduce la aspectul său suprastructural (cultural), ci tinde şi trebuie să

realizeze proiectele categoriilor sociale conduse şi conducătoare. Statul modern este alcătuit
din societatea politică şi din societatea civilă; statul nu este doar dominaţie a guvernaţilor de
către guvernanţi, ci şi realizarea consensului al celor dominaţi/guvernaţi, implicând un
proiect comun de societate. Statul modern se bazează pe susţinerea societăţii civile în
modernitate.

Capitolul 2. Statul limitat

În lucrarea Liberalism şi democraţie, Norberto Bobbio ridică problema limitării statului
în raport cu libertatea celor guvernaţi. Limitarea puterii de stat trebuie privită din două
perspective:

I. Limitarea puterilor statului  stat de drept.

II. Limitarea funcţiilor statului  stat minimal.

Statul de drept

Statul de drept poate exista fără ca statul respectiv să fie limitat din perspectiva
funcţiilor. Statul social modern este statul bunăstării sociale, este un stat care intervine în
viaţa economică, este un stat care acţionează keynesist. Funcţiile sale economice nu sunt
limitate; administraţia intervine economic şi social.

Statul minimal

Putem afirma existenţa statului minimal economic, fără să funcţioneze statul de drept.
În această situaţie funcţiile de stat sunt limitate, dar nu şi puterile statului: Monarhul absolut
(deţine puterea politică absolută) se mărgineşte din punct de vedere economic, la desemnarea
proprietarilor, dar nu intervine pe piaţă sau în viaţa actorilor economici: statul hobbesian, cu
puterile nelimitate ale suveranului.
Statul limitat ( liberal)10:

10
John Stuart Mill, în Despre libertate, consideră inacceptabilă ideea subordonării individului faţă de
stat/societate: dacă statul reduce la tăcere părerea diferită unui individ, nu înseamnă că părerea individului, chiar
dacă singulară, este greşită; iar dacă statul o anulează, s-ar putea să anuleze însuşi adevărul. Chiar dacă opinia
diferită nu este în întregime adevărată, ea poate conţine un fragment de adevăr, ceea ce înseamnă că părerea
dominantă (a societăţii sau a statului) nu poate fi la rândul ei în întregime adevărată. Astfel, adevărul este
întregul celor două poziţii; este posibil ca părerea dominantă să fie adevărată, dar dacă nu se discută, atunci se
transformă în prejudecată, pentru că nu i se cunosc principiile raţionale, ceea ce înseamnă că trebuie lăsată să
existe o părere contrară, chiar dacă falsă, tocmai pentru a-ţi construi propriile argumente mai solid şi mai
raţional. Dacă statul/societatea nu acceptă contradicţie, atunci adevărul lor va deveni o dogmă care va împiedica
pe viitor formarea unei convingeri bazate pe experienţă şi raţiune.

15
 I. Stat de drept, limitarea puterilor împotriva statului absolut.

II. Stat minimal, limitarea funcţiilor împotriva statului maximal/social.

2.1 Statul de drept. Concepţia lui Norberto Bobbio

Sensurile pe care le expune gânditorul Norberto Bobbio în lucrarea Liberalism şi

democraţie au fost rezumate astfel:

a) Sensul slab al statului de drept – separaţia puterilor în stat (sensul lui Kelsen); puteri
publice reglementate prin norme generale; Constituţie; putere exercitată în limitele normelor
juridice; legile guvernează, nu oamenii (sensul lui Montesquieu).

b) Sensul tare al statului de drept – Bobbio indică limitei formale a statului de drept o
limită materială, şi anume recunoaşterea şi garantarea în practica politică a drepturilor
fundamentale ale indivizilor prin Constituţie, ca drepturi inviolabile.

c) Sensul foarte slab al statului de drept – a fost acreditat de teoria austriacului Hans
Kelsen11, conform căreia: odată constituită ordinea juridică/politică a statului, orice stat este
considerat stat de drept.

Bobbio subliniază că statul de drept, în sensul său tare, s-a dotat cu mecanisme
constituţionale pentru a pune în practică încadrarea puterilor publice în norme juridice şi
pentru garantarea drepturilor individuale fundamentale/inviolabile:

1. Controlul puterii executive să se facă de către puterea legislativă; Guvernul trebuie

controlat de către Parlament (de către adunarea reprezentativă).
2. Parlamentul trebuie să fie controlat de către o curte jurisdicţională, care să judece
constituţionalitatea legilor (acordul legilor organice şi ordinare cu legea fundamentală).
3. Autonomia relativă a nivelurilor guvernării locale faţă de guvernarea/administraţia
centrală.
4. Independenţa magistraţilor, a justiţiei în raport cu puterea politică.

Statul de drept, în sensul său slab, semnifică subordonarea statului faţă de drept, o
ordine juridică/constituţională, piramidal ierarhizată şi sistematizată de legea fundamentală.
Statul de drept înseamnă limitarea puterii politice prin intermediul dreptului. Puterea politică
creează normele juridice, iar normele legitimează şi limitează puterea.

2.2 Statul minimal

11
Kelsen afirmă absoluta identitate dintre stat şi drept, care constituie o singură ordine a constrângerii.

16
 presupune limitarea funcţiilor statutului:

- în domeniul religios (în sfera spirituală);

- în domeniul economic (în sfera materială).

Limitarea funcţiilor statului conduce la emanciparea cetăţenilor de sub tutela statului în

privinţa religiei şi economiei. Libertatea indivizilor se obţine prin retragerea intervenţiei
societăţii din aceste domenii:

a) retragerea statului din domeniul religios înseamnă sfârşitul statelor confesionale, (a

statelor teocratice specifice lumii arabe, vezi republica islamica şiită Iran) apariţia şi
consolidarea statului neutru, agnostic în privinţa credinţelor
b) retragerea statului din domeniul economic înseamnă sfârşitul privilegiilor şi
dobândirea libertăţii de a dispune de bunuri, precum şi de libertăţile schimburilor (de mărfuri,
de capital), adică stat minimal economic.

N. Bobbio arată că în mod curent, stat minimal înseamnă limitarea funcţiilor economice ale
statului; rareori prin stat minimal se înţelege statul agnostic, neutru din punct de vedere al
opiniei, laic, secularizat.
Însă neutralitatea şi agnosticismul statului sunt realităţi ale secolului XXI: statele moderne
nu mai au monopolul opiniei, în vreme ce statul minimal economic nu este deloc o realitate.
În secolul XXI, statul intervine masiv în economie şi în societate. Statul modern este un stat
social.

2.3 Statul social (providenţă) vs. Statul liberal (protector)

Pentru economiştii liberali (M. Friedman, sau Friedrich von Hayek şi profesorul său
Ludwig von Misses), statul social/providenţă este o formă de dominare mult mai subtilă şi, de
aceea, mult mai redutabilă chiar decât dominarea indusă de statul totalitar. Hayek numeşte
statul social drept stat subtotalitar şi, tocmai de aceea, mai periculos; prin intervenţia
economică masivă a statului şi prin limitarea iniţiativei economice libere a agenţilor
economici privaţi, se realizează dominaţia statului asupra individului, mai periculoasă decât
acea formă brutală de dominaţie din totalitarismul statului maximal/totalitar. Statul
providenţă este privit de economiştii liberali neoclasici (ultra-conservatori în genul lui
Margareth Thatcher sau Ronald Reagan) ca o negare a individualismului, mai subtilă decât
teroarea făţişă a totalitarismului.
De pe poziţii politice şi nu economice, Rossanvallon sprijină, în antiteză cu liberalii,
statul social şi viziunea politică social-democrată. Rossanvallon arată că statul liberal a fost
gândit de la origini ca unul protector, destinat să protejeze indivizii. Pentru Rossanvallon,
între statul liberal clasic, aşa cum a fost el conceput de filzofii Thomas Hobbes şi John
Locke, şi statul social/providenţă nu există o opoziţie/ruptură/ discrepanţă, ci pură
continuitate:

17
 În secolul XVI, statul liberal a fost gândit ca o instanţă protectoare; în secolul XIX,
Statul Providenţă este, de fapt, o extindere/aprofundare/intensificare a statului protector. La
Hobbes şi Locke (părinţii liberalismului, teoreticieni ai contractului social), statul era
întemeiat pe ideea că statul trebuie să realizeze o dublă sarcină: să producă securitate (pentru
indivizi) şi să reducă incertitudinile (din societate). Rossanvallon arată că Statul
Providenţă/social este o radicalizare a înţelegerii statului ca stat protector; statul Providenţă
nu se mulţumeşte să protejeze (viaţa şi proprietatea indivizilor – ca drepturi naturale şi
fundamentale), ci, mai mult decât atât, Statul Providenţă intervine pentru a redistribui
veniturile (de la Buget) şi pentru a asuma sarcini colective.
Trecerea de la statul liberal clasic, un stat protector, la statul modern
(Providenţă/social/intervenţionist/keynesian) se produce, din punct de vedere istoric, graţie
mişcărilor democratice egalitare din secolul XVIII. Drepturile şi libertăţile economico-sociale
au fost interpretate ca o prelungire a celor civice, prelungire înscrisă în logica statului modern
şi a protecţiei; iar logica nu putea şi nu poate fi limitată.
Mişcarea democratică, precizează Rossanvallon, a preluat teza contractualistă, conform
căreia cetăţeanul nu poate fi decât proprietar. Dar, cum nu toţi indivizii sunt proprietari,
trebuiau create mecanisme de apariţie şi susţinere a cvasi-proprietarilor, care să fie trataţi ca
proprietari şi cetăţeni. Astfel, au fost instituite mecanisme sociale, precum dreptul la muncă şi
plata impozitelor.

Statul Providenţă substituie incertitudinea Providenţei divine, religioase cu certitudinea

intervenţiei statale, administrative:
- statul liberal/protector – producea siguranţă/securitate;
- statul social/providenţă – asigură viaţa indivizilor.

2.4 Statul social / Welfare State

Expresia de stat-providenţă a fost folosită de gânditorii francezi liberali din sec. XIX,
care se opuneau creşterii rolului statului, dar şi viziunii individualiste radicale. Liberalul
Emile Olivier (părintele termenului de stat providenţă) era adeptul unei concepţii despre stat
care nu recunoştea decât ecuaţia interes particular – interes general. La fel, economistul
liberal Emile Laurent opunea statului „erijat intr-un fel de providenţă”, alternativa dezvoltării
asociaţiilor de prevedere socială.

În ţările anglo-saxone, termenul welfare=bunăstare, statul bunăstării - sugerează o

anumită asumare de către stat a responsabilităţii faţă de situaţia socială a cetăţenilor şi nu aşa
cum am fi tentaţi să traducem în limba română, drept un stat al prosperităţii tuturor,
promisiune pe care welfare - state nu o face.

În Germania lui Bismark s-a folosit termenul wolfahrstaat (stat social) de către socialiştii
de catedră (peiorativ pentru profesorii de economie politică cu vederi socialiste). Termenul
de Sozialstaat a fost folosit pentru a desemna reformele pe care cancelarul Bismark le
introduce in 1880 prin sistemul asigurărilor sociale de stat în munca industrială.

18
 Principalul scop al statului social este ameliorarea şi îmbunătăţirea vieţii zilnice a
cetăţenilor. Teoreticienii stabilesc un raport de interdependenţă între statul social şi partidele
social-democrate din Europa. Însă au existat mai multe etape care s-au înfăţişat ca forme ale
intervenţiei statului în procesul de securitate socială a cetăţenilor săi:

1) Statul asistenţial – despre care se vorbea o dată cu legea asupra săracilor din timpul
domniei reginei Elisabeta I a Angliei (1600). Statul este cel care alocă o parte din banii de la
buget către asistarea anumitor categorii care nu pot participa la veniturile bugetului prin taxe,
fiind lipsite de veniturile primare. (săraci, vagabonzi, bătrâni, copii orfani)

2) Statul prevederii sociale obligatorii, care a existat în Germania Cancelarului de Fier

al Germaniei, Otto von Bismark – raportul de asigurare obligatorie şi responsabilitatea
patronilor şi a investitorilor (după 1800). Obiectivul asigurărilor sociale introduse de
conservatorul Bismark în ultimele decenii ale secolului XIX nu era în primul rând bunăstarea
muncitorilor, cât securitatea statului şi conservarea monarhiei, pe fondul câştigării de teren
electoral de către socialişti.

3) Statul asigurărilor sociale – prin sistemul de asigurări sociale se instaurează relaţiile

dintre stat şi diferite părţi sociale, cu avantaje atât pentru funcţionarea statului, cât şi pentru
cetăţeni. La originea politicii sociale s-a aflat inadecvarea legislaţiilor sociale precedente,
creşterea împovărării populaţiei (produsă de criza din 1973) şi incapacitatea de a face faţă
consecinţelor social-economice. Statul asigurărilor sociale este un stat care urmăreşte
solidaritatea socială şi egalizarea veniturilor, prin impozitarea veniturilor primare (salarii,
profit, dobândă) şi redistribuirea către contribuabili (pensii, ajutor de şomaj, alocaţii pentru
copii, servicii gratuite de sănătate)

Naşterea statului social contemporan12, înţeles ca stat al bunăstării (welfare state sau
Sozialstaat), se produce în primul deceniu al secolului XX, în Anglia, când guvernul liberal,
influenţat de către laburişti, aprobă „asigurarea în favoarea vechimii în muncă” în 1908 şi cea
contra bolilor în 1918. Sunt introduse şi în Anglia asigurările de care Germania dispunea din
anii ’80 ai secolului XIX.
Conceptul de stat social/welfare state se referă la politica desfăşurată în ţările capitaliste
începând din perioada interbelică şi până astăzi. Statul social (statul bunăstării generale) se
referă la politica desfăşurată în ţările capitaliste industriale, mai ales în perioada postbelică.
Apogeul statului social s-a atins imediat după război, (1950-1975) când intervenţia statului în
economie, prin reţetele economice keynesiste, a contribuit la realizarea unui boom economic
şi social, alături de puternica sporire a profitului marelui capital.

12
Statul social, înţeles ca formă de redistribuire a veniturilor la bugetul de stat în interesul claselor defavorizate,
se opune statului asistenţial, care viza un întreg univers al asistaţilor, ce se adresa unor locuitori recunoscuţi ca
săraci, în mizerie, bolnavi, fără familie.

19
Test de autoevaluare:

1. Care sunt cheltuielile publice prevăzute în politica statului fiscal?

2. Care sunt domeniile de intervenţie ale statului social?
3. Care este istoria statului social după al doilea război mondial?

Răspunsuri:

1. Prin statul social sunt prevăzute intervenţii de cheltuieli publice cu fonduri din surse
fiscale de la asigurări, de la contribuţiile obligatorii ale întreprinderilor private, la cheltuielile
pe salarii, precum şi transferarea lor prin redistribuire spre indivizii şi familiile cele mai
defavorizate. O asemenea redistribuire se face în bani şi servicii şi în cazuri de pensionare,
invaliditate, boli, şomaj sau prin intermediul unui salariu minim garantat.

2. Statul social are în vedere asigurarea securităţii sociale a cetăţenilor, asigurări de

sănătate, dreptul la educaţie, la muncă, la pensii, cu accent pe aspectele legate de securitate şi
asigurări sociale şi pe modul de dezvoltare economică a societăţii industriale contemporane,
prin redistribuirea veniturilor pentru protecţia celor mai slabe sectoare ale societăţii.
Redistribuirea veniturilor prin alocarea de fonduri pentru construcţia de locuinţe,
transport, sănătate publică, educaţie, indemnizaţii pentru şomaj constituie intervenţia sporită
a statului în procesul de producţie capitalist, politică economică ce a pornit de la teoria
keynesistă care preconiza intervenţia statului pentru a asigura creşterea economică şi
soluţionarea aspectelor sociale.

3. Fenomenul intervenţionist a atins mai ales după al Doilea Război Mondial cotele cele
mai înalte: aproape totul era supus intervenţiei statale, de la protecţia instituţiilor de bază ale
societăţii şi până la funcţionarea eficientă a întreprinderilor. Aşa au apărut „naţionalizările”
capitaliste (ex.: Franţa Generalului De Gaulle), cheltuielile guvernamentale care nu făceau
decât să înlesnească marilor firme monopoliste desfacerea produselor la preţuri avantajoase.

Reforma sistemului de finanţare a statului social, în sensul eficientizării, a însemnat o

reducere treptată şi proporţională a contribuţiilor sociale pentru finanţarea protecţiei sociale
(sănătate, asistenţă), consecinţă a faptului că în societăţile moderne (cu un sector terţiar/al
serviciilor şi cuaternar/al informaţiilor predominante) se micşorează tot mai mult numărul de
salariaţi din industrie, sector secundar al economiei, şi se reduce drastic numărul celor
ocupaţi în sectorul primar agricol. Toate acestea au generat o criză a statului social în
particular şi o criză a stângii în genere.
Criza de care aminteam pe parcursul capitolului 2, criza statului bunăstării produsă în
1973, mai ales ca urmare a şocului preţului petrolului, a dus la apariţia politicilor de gestiune
prin politicile neoliberale (Reagan în SUA şi Thatcher în Marea Britanie) şi neomonetariste
(M. Friedman) din anii 80.

20
Capitolul 3. Forme de stat

Forma de stat se referă la consistenţa puterii ca putere publică şi se defineşte în opoziţie

cu forma de guvernământ, care se referă la modalitatea de exercitare a puterii. Forma de stat
se centrează fie pe unicitatea puterii (cazul statului unitar), fie pe mai mulţi poli ai puterii
publice (asociaţia de state).

Putem avea forme de stat diferite, dar o formă de guvernământ similară (ex.: SUA –
stat federal, Franţa – stat unitar; ambele cu guvernare parlamentară). Putem avea forme de
guvernământ diferite, dar formă de stat identică (ex.: Franţa – guvernare parlamentară,
România – guvernare dictatorială până în 1989; ambele state unitare).

I. Statul unitar.

II. Confederaţia.
Asociaţia de state
III. Federaţia.

3.1 Statul unitar

Pe scena dreptului internaţional public, statul unitar apare ca subiect de drept distinct
şi unic; ca suveranitate internă, are competenţă absolută; statul unitar îşi determină la nivel
central propria legislaţie internă, politica executivă şi juridică.
Statul unitar presupune o singură ordine a cetăţeniei: orice persoană fizică în calitate
de cetăţean se află în relaţie de apartenenţă politică cu statul unitar în ansamblul său şi nu
într-o relaţie politică duală – pe de o parte cu statul a cărei cetăţenie o are şi pe de altă parte
cu unitatea teritorial-administrativă unde îşi are rezidenţa.

3.2 Statul confederal

Reprezintă o asociere de state pe plan internaţional cu păstrarea deplină a

suveranităţii interne şi externe a fiecărui stat confederat/component. Confederaţia presupune
un sistem comun de organe/autorităţi publice, dar fiecare stat confederat îşi asumă
suveranitatea internă şi mai ales externă ca subiecte aparte în dreptul internaţional public
(ex.: Republica Arabă Unită, alcătuită din Egipt, Siria, Yemen; Comunitatea Statelor
Independente; Confederaţia Helvetică, care începând din 1867 a devenit Federaţie a
Cantoanelor).

21
 3.3 Federaţia

Principiul statului federal îl constituie distincţia dintre suveranitatea externă, ca atribut

ce aparţine exclusiv statului federal, şi păstrarea suveranităţii interne în beneficiul statelor
federate/componente. Din punct de vedere legislativ, fiecare stat federat/component are
propria putere legislativă, îşi alege propriul Parlament, liber în a legifera în orice domeniu, cu
excepţia domeniilor expres stabilite în Constituţia Federală. Statele federate au propriile
Constituţii, care elimină din textul lor domeniile legiferate prin excepţie de Constituţia
Federală (de regulă, politica externă şi finanţele): SUA, India, Brazilia, Mexic, Germania,
Federaţia Rusă.

Statele pot fi clasificate şi din punctul de vedere al forţei lor internaţionale coroborat cu
punctul de vedere al structurii interne legislativ-constituţionale:

Powerful state: Strong state:

Stat cu forţă internaţională Structură constituţională eficientă (ex.:

(ex.: SUA, Anglia, Rusia) Anglia, SUA)

Powerless state: Weak state:

Stat nevolnic pe plan internaţional (ex.: Structură instituţională ineficientă (ex.:

Albania, România, Moldova) Rusia, România, Moldova –
tind să se transforme în Mafia State)

Capitolul 4. Guvernarea

Dacă oamenii ar fi îngeri, nu ar fi nevoie de nici un Guvern, James Madison în Federalist

Papers

Forma de guvernământ se referă la modalitatea de exercitare a puterii politice.

22
 Abordarea ştiinţei politice înseamnă abordarea social-politicului din perspectiva
puterii politice. Ştiinţa politică este ştiinţa despre stat, este ştiinţa puterii politice, este ştiinţa
guvernării, adică a felului în care se exercită puterea şi se iau deciziile politice.
Guvernul exprimă interesele unui anumit grup ce participă la exercitarea dominaţiei;
cine participă la acest exerciţiu face politică (Weber, Lapierre). Guvernul exprimă centrul de
greutate al sistemului politic, actorii politici care exercită puterea politică sau care participă la
exerciţiul puterii.

Definiţii ale guvernării:

Max Weber defineşte guvernarea ca o structură asociată posesiunii şi controlului

instrumentelor coerciţiei/constrângerii fizice. Laswell şi Kaplan definesc guvernarea ca fiind
centru special al puterii politice care asigură producţia, distribuţia, reproducţia şi exercitarea
puterii. Pentru Karl Schmidt puterea politică este raportul dintre amici şi inamici, iar
guvernul reprezintă coordonarea activităţii amicilor împotriva inamicilor.

Funcţiile Guvernului:

- exercită o formă de dominaţie

- instrument de acoperire a realităţii
- instrument de coerciţie – dispune de mijloace pentru a-şi asigura dominaţia:
a) poliţia, pe plan intern
b) forţele armate, în planul relaţiilor internaţionale.

Guvernul modern este un guvern politic, legitim, al unei comunităţi politice, rezultat al
unei reglementări juridice privind exercitarea puterii. Parlamentul ales stabileşte sarcinile
ministerelor; în regimurile politice constituţionale/plurale, ministerelor li se stabilesc prin
lege competenţele. Absenţa guvernului echivalează cu anarhia (Weber, Politica, o vocaţie şi
o profesie). Guvernul reprezintă administraţia statului.

Puterile guvernamentale sunt reunite în noţiunea de Executiv. Executivul defineşte

puterea de a pune în aplicare, de a executa legislaţia. Termenul de „executiv” nu este pe
deplin satisfăcător, deoarece organele politice numite astfel, altele decât legislativul sau
organele judecătoreşti, nu se mărginesc doar la a executa legile, ci asigură direcţia generală a
politicii de stat, potrivindu-li-se termenul de guvernanţi.

Pentru cazul concret al României există două categorii de guvernanţi: Preşedintele şi

Guvernul. Şeful statului nu are doar un rol onorific, ci are puteri reale, pe care le poate
exercita în raport cu Parlamentul prin intermediul mesajelor, prin posibilitatea dizolvării
Camerelor, în raport cu Curtea Constituţională prin numirea unui număr de judecători ai
acesteia, în raport cu Guvernul pe care îl poate prezida, precum şi prin dreptul de a recurge la
referendum.

4.1 Executivul

23
 exprimă ideea de centru care execută aplicarea legilor. În regimul prezidenţial,
Preşedintele şi miniştrii săi reprezintă Executivul. În regimul semi-prezidenţial, Guvernul
(condus de primul ministru) împarte cu Preşedintele Executivul; Cabinetul este Executiv în
regimul parlamentar.
În regimul prezidenţial, Congresul are doar un rol consultativ în numirea miniştrilor:
Preşedintele SUA este cel care îşi numeşte miniştri, iar votul Congresului este consultativ. În
regimul semi-prezidenţial, Parlamentul este cel care dă sau nu votul de învestitură echipei
guvernamentale, primul ministru fiind numit de Preşedinte după consultări cu partidele care
au intrat în Parlament.

4.2 Bugetul de stat

este principalul mijloc de intervenţie a politicului asupra economicului şi socialului,

deoarece bugetul înseamnă: a) acumulare de resurse; b) repartiţia şi distribuţia resurselor.
Bugetul:

- dă măsura capacităţii de administrare a resurselor şi de colectare a lor prin măsuri de

fiscalitate;
- dă măsura bunei capacităţi de guvernare;
- exprimă raportul dintre resursele guvernului şi resursele societăţii în ansamblul ei.

Dacă în regimurile totalitare Guvernul este responsabil cu toate deciziile politice, în

regimurile democratice Guvernul este doar una din componentele domeniului activităţii
politice, alături de Parlament şi Preşedinte.

4.3 Geneza Guvernului. Scurt istoric

Apariţia şi cristalizarea guvernării coincide cu etapa istorică de concentrare a puterii

politice în mâna monarhului, în perioada formării statelor absolutiste. Apariţia actului de
guvernare coincide cu perioada de trecere de la monarhia premodernă la cea modernă.
Administrarea bunurilor regale şi activităţilor de casă regală era iniţial realizată de către
capelmaistru, un dirijor numit şi majordom. Miniştrii au fost iniţial majordomii, servitorii,
slujitorii regelui.
Guvernul monarhiei absolutiste a devenit treptat mai complex şi a dezvoltat un aparat
birocratic care să vizeze domeniile ordinii interne (poliţia), protecţiei externe în relaţiile
internaţionale (armata) şi al colectării birurilor/impozitelor/taxelor (finanţele).
Apariţia birocratizării şi specializării survine ca legitimitate tehnico-funcţională a
miniştrilor, care erau numiţi în perioada absolutistă de către monarhul ereditar. Maşina
administrativă, aparatul birocratic va determina o specializare funcţională pe posturi sau pe
sarcini; aşa vor lua naştere ministerele. Miniştrii monarhiei feudale erau executorii deciziilor
monarhului absolutist. Şeful guvernului absolutist era regele, monarhul absolut căruia îi
revenea dreptul de a lua deciziile.
În Anglia după Republica lui Cromwell (1649 - 1659) la tron sunt rechemaţi regii din
dinastia Stewart după ce acceptă rolul Camerei Comunelor de a controla bugetul. Restauraţia
a durat între 1660 – 1688. Iacob al II-lea Stewart se face însă vinovat de accente absolutiste,
încalcă Habeas Corpus Act, e suspectat de catolicism, astfel ca se produce lovitura de palat

24
din 1688, cunoscută sub numele de Revoluţia „Glorioasa”. Este adus la putere Wiliam de
Orania, dar pentru că nu are moştenitori, după el, rege al Marii Britanii devine ducele de
Hanovra. Aşa că mai mult dintr-un accident dinastic apare funcţia de prim-ministru al regelui.
Primul ministru a fost iniţial translatorul şi purtătorul de cuvânt în relaţia regelui
absolutist cu Adunările de stări. O dată venită la putere în Anglia dinastia de Hanovra, regele
George I nu ştia deloc limba engleză; George al II-lea vorbea limba engleză, dar din păcate nu
putea să scrie în engleză, ceea ce făcea necesară funcţia de traducător.
Ministrul de legătură cu adunările consultative de stări era protejatul regelui, dar nu era
primul dintre miniştri. Primul ministru avea rolul de legătură între George I sau II şi ceilalţi
miniştri. Responsabilitatea guvernamentală era personală, aparţinea fiecărui ministru în parte,
nu primului ministru.
Solidaritatea guvernamentală se exprimă prima oară în 1781, când, după înfrângerea
englezilor în America de Nord, guvernul metropolei şi-a dat demisia în bloc. Guvernul şi-a
asumat răspunderea pentru încheierea Tratatului de pace cu americanii, dar Parlamentul a dat
vot de blam, astfel că Guvernul s-a văzut nevoit să-şi dea demisia colectivă, arătând ca
guvernul e o instituţie colegială.
George al III-lea de Hanovra vorbea şi scria engleza, dar avea perioade scurte de
nebunie, momente când Guvernul prelua toate responsabilităţile guvernării.
În regimurile constituţionale în prim-planul guvernului apare figura primului ministru ca
element unificator şi coordonator al acţiunilor guvernamentale bazate pe un program politic.
O dată cu apariţia Parlamentului ca legislativ şi nu doar cu rol consultativ (primul Parlament
în sens consultativ apare în Islanda în sec. XV, acelaşi rol consultativ avându-l şi în Anglia
până în sec. XVII), Guvernul suferă o redefinire, întrucât trebuie să posede încrederea politică
necesară pentru realizarea programului guvernamental.
Parlamentul (instituţie democratică aleasă/legitimată prin vot direct de către popor)
exercită control asupra guvernului (instituţie indirectă, numită). Guvernul primeşte votul de
învestire în regimul semi-prezidenţial din partea Parlamentului, dar în regimul prezidenţial
rolul Congresului rămâne unul consultativ, Preşedintele fiind cel care îşi alege şi îşi numeşte
colaboratorii.

4.4 Legile de funcţionare ale Guvernului român

În România, Legea 37/1990 şi Legea 90/2001 asigură organizarea Guvernului. Legea

37/1990 a funcţionat fără cadrul constituţional şi a prevăzut separaţia puterilor în stat,
deoarece conform legii membrii Guvernului nu puteau face parte simultan din legislativ:
membrii guvernelor Roman şi Stolojan nu au fost parlamentari. Legea 37/1990 defineşte
Guvernul ca „organ central al puterii executive, care exercită administraţia publică pe tot
teritoriul ţării”.
Între 1990-2001, potrivit Articolului 6 al Legii 37/1990, prezenţa a cel puţin jumătate
plus unul din membrii Guvernului era obligatorie pentru a se putea exercita funcţia de decizie
colectivă. Miniştrii aplicau în sectorul pe care îl conduceau deciziile luate de ansamblul
Guvernului. O putere politică reală o aveau, până în 2001, mai ales miniştrii membri ai
Biroului Executiv.
Biroul Executiv al Guvernului avea ca obiectiv rezolvarea eficientă a problemelor
guvernării şi punerea în aplicare a dispoziţiilor guvernamentale, fiind compus din primul

25
ministru, miniştrii de finanţe, de interne, al apărării şi al justiţiei, miniştrii cei mai importanţi
din Guvern care se întruneau în şedinţe informale înainte de şedinţele formale din cadrul
Guvernului. După 2001, prin Legea 90 de organizare şi funcţionare a Guvernului, Biroul
Executiv al Guvernului dispare, mulţi identificând Biroul Executiv cu o variantă
anterioară/premergătoare Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
În România, mai ales după 2001, primul ministru este şeful real al Guvernului, iar
Constituţia precizează că primul ministru „conduce Guvernul şi coordonează activitatea
acestuia”. Premierul convoacă şi prezidează şedinţele Guvernului (şi, până în 2001, ale
Biroului Executiv), semnează ordonanţele şi hotărârile adoptate în dezbaterile din Guvern şi
contrasemnează decretele prezidenţiale când este cazul. Dacă Preşedintele ţării asistă la
şedinţele de Guvern (dar nu şi la cele ale Biroului Executiv), atunci Preşedintele prezidează
automat şedinţele.
Legea 37/1990 prevedea existenţa în Guvernul României a miniştrilor, miniştrilor de
stat şi a secretarilor de stat ca membri ai Guvernului. Miniştrii de stat aveau funcţii onorifice,
fără portofoliu, adică nu presupun ocuparea unui portofoliu; funcţia de ministru de stat este
specifică coaliţiei guvernamentale, menită să confere sprijinul partidului pentru coaliţia de la
guvernare. De obicei, funcţia de ministru de stat este oferită preşedinţilor partidelor din
coaliţia la guvernare în ideea sprijinirii Guvernului. Potrivit Legii 37/1990, secretarul de stat
era dependent de primul ministru, el fiind persoana care coordona activitatea unui domeniu;
secretarii de stat sunt miniştri care conduc departamente în directa subordonare a primului
ministru. Relaţia din guvernele României între 1990-2001 era una de colegialitate, masa
rotundă fiind masa Guvernului; în şedinţele de Guvern, deciziile se luau prin majoritate, iar
primul ministru avea ultimul cuvânt doar în cazul egalităţii voturilor.
Potrivit Legii 90/2001, în şedinţele de Guvern hotărârile nu se mai iau pe baza
votului, ci fie pe baza consensului, fie prin hotărârea primului ministru. După 2001, tendinţa
spre guvernamentalism este evidentă şi este cauzată de Guvernul minoritar Adrian Năstase.
Potrivit Legii 90/2001, miniştrii de stat şi secretarii de stat dispar, iar Guvernul României este
format din primul ministru şi miniştrii săi şi astfel creşte dependenţa miniştrilor faţă de
primul ministru. Acum secretarii de stat nu sunt miniştri, ci sunt funcţionari numiţi de către
primul ministru. Ei lucrează în cadrul ministerelor şi pot fi schimbaţi prin hotărâre de
Guvern.
Secretariatul General al Guvernului are rolul de a organiza şedinţele de Guvern şi de a
asigura expertiza juridică pentru şedinţele de Guvern. Secretarul General al Guvernului era,
până în 2001, cel mai înalt funcţionar public. După 2001, Secretarul General al Guvernului,
ca funcţionar public, a fost înlocuit cu Ministrul Coordonator al Secretariatului General al
Guvernului, în persoana lui Şerban Mihăilescu, devenind o funcţie politică în Guvernul
Adrian Năstase.
Legea 90/2001 a fost amendată în 2003 când, pentru prima oară, apar miniştrii
delegaţi în Guvernul României. În 2004, printr-un alt amendament adus Legii 90, s-au
reintrodus secretarii de stat, dar ei nu pot face parte din Guvern., fiind angajaţi în ministere.
În 2004 apare şi Cancelaria Primului Ministru, în realitate o anexă a primului
ministru, Adrian Năstase, cu 250 de funcţionari, angajaţi cu contracte pe perioade
determinate, în vreme ce funcţionarii de la Secretariatul General al Guvernului rămân în
număr de 140.

4.5 Morfologia Guvernului şi modelul constituţional

26
 Clasificarea guvernelor se face după forma lor de legitimare şi după rolul pe care îl are
preşedintele în exercitarea puterii politice:

a) Guvern parlamentar
b) Guvern prezidenţial

a) Guvernul este o emanaţie a Parlamentului şi aproape că nu contează în luarea

deciziilor politice care aparţin adunărilor reprezentative.
b) Puterea preşedintelui în guvernul prezidenţial provine din puterea de
nominalizare a primului ministru (în regimul prezidenţial din SUA, şeful statului este şi şeful
Guvernului, el îşi nominalizează singur colaboratorii din guvern, rolul Congresului este pur
consultativ).

În regimul semi-prezidenţial, (ex.: Franţa, România), miniştri numiţi de către preşedinte

(premierul şi miniştri săi,) echipa guvernamentală indicată de Preşedinte trebuie acceptată de
către Parlament; altfel preşedintele are posibilitatea constituţională de a dizolva Parlamentul.

4.5. 1 Constituţia. Tipologii

1. Constituţia cutumiară/nescrisă/flexibilă – se modifică prin proceduri puţin rigide.

2. Constituţia scrisă – se schimbă prin reguli rigide ale normei constituţionale;

presupune Referendum constituţional (România); în SUA, Constituţia scrisă poate fi
modificată de Curtea Supremă de Justiţie, care judecă constituţionalitatea legilor emise de
către Congres („guvernarea judecătorilor”).

3. Constituţia mixtă – îmbină normele cutumiare, obiceiurile nescrise, instituţia

cutumiară a precedentului cu normele constituţionale scrise (Anglia îmbină legile scrise cu
valoare constituţională – Magna Charta, 1215; Bill of Rights, 1688; Parliament Acts – cu
cutuma, obiceiul şi jurisprudenţa).

Test de autoevaluare:

1. Care este instrumentul guvernului prin care se administrează

veniturile şi cheltuielile sociale?
2. Cine este filosoful care pune pentru prima oară problema separaţiei
puterilor în stat?

Răspunsuri:

27
 1. Instrumentul fundamental al guvernului este Bilanţul statal sau Bugetul de stat.
Guvernul administrează Bugetul, adică totalitatea veniturilor pe care o societate le realizează,
distribuindu-le astfel încât componentele statului să fie funcţionale. Bugetul va fi ulterior
aprobat de către Parlament, care controlează astfel guvernul în regimurile constituţionale,
întrucât neaprobarea bugetului atrage căderea şi schimbarea guvernului.

2. Înaintea filosofului iluminist Montesquieu, contractualistul John Locke este cel care a
introdus concepţia de separaţie a puterilor în stat: Locke a introdus separaţia puterilor în ideea
controlului reciproc şi a echilibrului între puteri. Filosoful englez identifica puterea
legislativă (originară în puterea celor conduşi), puterea executivă şi puterea federativă
(aparţinând conducătorilor), adică puterea care administrează afacerile externe ale statului.
Preluând modelul englez, Montesquieu este cel care subliniază pentru prima oară
semnificaţia unei puterii juridice independente care să le controleze pe celelalte două.

Lucrare de verificare:

Realizaţi comentariul unuia dintre textele de ştiinţa politică relative la ideea de

naţiune ori de stat naţiune vs. stat naţional. Textul poate fi o carte de ştiinţă politică, teoria
dreptului sau istorie politică incluse sau nu în bibliografia finală.
Comentariul se va redacta pe minim trei pagini folosind font-uri Times New Roman,
de dimensiunea 12 şi diacritice, la un singur rând.

28
29