Sorin Mtniu i oslo eo n i domitfi du Milial (.

шипи

Sorin Preda osto doctor in ştiinţolo comunicai li şl susţin«) divorso cur:»uri

(scriitura do prosrt şi gonurilo do opinio) în cadrul UnivorsitAţii „Modia PHO" şi al
Facultăţii do Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti. A
colaborat la volumul al doilea al Manualului de jurnalism (coord. Mihai Coman, Poli
rom, 2000) şi este autorul volumului Tehnici de redactare în presa scrisă (Polirom,
2006). Jurnalist şi scriitor, a publicat volumele de proză Povestiri terminate înainte
de a începe (Cartea Românească, 1981), Parţial color (Cartea Românească, 1985) şi
Plus-minus o zi (Editura Militară, 1988), fiind prezent în antologiile şi volumele
colective Desant '83 (Paralela 45, 1983 şi 2000), Competiţia continuă. Generaţia '80
în texte teoretice (Paralela 45, 1994 şi 1999) şi Antologie de proză scurtă optzecistă
(Paralela 45, 2000). Este ziarist la Formula AS. A fost distins cu mai multe premii
literare, dintre care amintim: Luceafărul[ Ateneu şi Amfiteatru. Este membru al
Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România.

€> 2006 by Editura

POLIROM Editura

POLIROM
laşi, B-dul Carol I nr. 4, P.O. Box 266, 700506 Bucureşti, B-
dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7, ap. 33;O.P. 37, PO. Box 1-728,
030174

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PREDA, SORIN
Jurnalismul cultural şi de opinie / Sorin Preda. - laşi:
Polirom, 2006

ISBN (10) 973-46-0370-1; ISBN (13) 978-973-0370-

1 070
Printed in ROMANIA
 Sorin Preda

JURNALISMUL
CULTURAL SI DE
OPINIE

POLIROM 200
6Cuprins
O lume de hârtie, plină de păreri.........................................................................9

Capitolul 1. Genurile jurnalismului cultural................................................17

1.1. Editorialul cultural ..............................................................................18
1.2. însemnarea culturală............................................................................20
1.3. Analiza literară....................................................................................22
1.4. Critica literară......................................................................................25
1.4.1. Critica polemică.......................................................................29
1.4.2. Câteva precizări.......................................................................31
1.4.3. Cică nişte cronicari..................................................................32
1.4.4. Profesionistul lecturii...............................................................32
1.5. Recenzia..............................................................................................36
1.6. Nota culturală......................................................................................39
1.7. Cronica literară....................................................................................40
1.8. Tkbleta de autor...................................................................................43
1.9. Eseul....................................................................................................44
1.10. Biografia şi monografia.....................................................................47
1.10.1. Câteva trăsături......................................................................47
1.11. Dosarul tematic..................................................................................48
1.12. Dezbaterea.........................................................................................50
Capitolul 2. Presa culturală şi literatura nonficţională................................55
2.1. Memoriile şi memorialistica.................................................................57
2.2. Jurnalul..................................................................................................59
2.3. însemnările de călătorie .......................................................................61
2.4. Hpislolarul.............................................................................................................62
J U R N A L I S M U L C U LT U R A L Ş I D E O P I N I E

Ibtocopiate sub patronajul Academiei Române, îndrăgostită iremediabil de

poetul de la Ipoteşti. într-o perioadă confiscată de cultura dintre blocuri, de
postmodernisme şi fracturisme, Eminescu a pierdut şi acum ocazia unui lest
sincer de simpatie publică. Exceptând confiscarea pentru ideile lui politice
de soluţia imorală a politicii româneşti [...]. Mecenatul în cultura română nu
există decât postmortem, pentru că mulţi sci iilori se prăpădesc cu zile din
pricina sensibilităţii, mizeriei sau lipsei de simţ practic. Manuscrisele lăsate
în urmă sunt de multe ori risipite, nimeni mi mai arc vreme şi bani să le
 tipărească. Mai cu seamă că aşa ceva nu ari UIT nici voturi, nici venituri mari.
Pe scurt, nimeni nu se gândeşte să (ut «1 hani din scris, iar impozitul despre
care vorbeşte hărţogăraia miniştri wlfl este un impozit pe fumul de ţigară şi
pe aburul cafelelor. România este încă o ţară a traducerilor. Se tipăreşte
puţină literatură oi if iiiulă, de regulă în tiraje confidenţiale. Primele cinci
volume de manuscrise cmincscicnc ar putea fi evenimentul editorial al
anului. Nişte manuscrise vechi de o sută de ani. Pentru care Eminescu, dacă
ar mai trăi, ar trebui să plătească taxe şi impozite. Decât să fii scriitor în
România, mai bine manelisl, fotbalist sau vedetă TV. Singura şansă ar fi să-
ţi cadă în cap o mătuşă de prim-ministru (Formula AS, nr. 701, p. 2).

1,3. Analiza literară

în afara cazului unor reviste de strictă specialitate (Limbă şi literatură, spre
exemplu), nu vom întâlni în presă prea multe analize. Motivul stă în specificul
genului: mai tehnic şi mai monoton.
Orice analiză trebuie să plece de la o realitate, să o desfacă în părţi
componente, să vadă modul lor de funcţionare şi, finalmente, să valorizeze şi să
dea un verdict.

Articolele de analiză disecă evenimentele, temele, problemele şi

consecinţele lor, în încercarea de a explica ce se întâmplă în prezent sau ce
se va întâmpla în viitor. Fără a explica semnificaţia evenimentelor şi
contextul lor, analiza devine un articol de toată mâna. Astfel de articole nu
trebuie să se reducă doar la o serie de aserţiuni. De asemenea, nu trebuie să
conţină vechi ştiri reîncălzite şi servite cititorului cu o garnitură firavă de
opinii. Ele trebuie să aducă indicii originale şi viziuni noi referitoare la
subiect [...]. Portretele unor figuri publice proeminente pot fi adesea o
simplă reciclare superficială a unui material uzat. Ilar ele pot constitui, de
asemenea, o
1 *1 N I M M I I I U KN A I I N M I M U I < I I I I U K A l

încercare serioasă de a Ic ase/a vieţile într-un context inedit, cu o documentare

detaliată în legătură cu trecutul şi munca lor. (D. Randall, 1998, p. 201)

Din păcate, tipul de analiză propus de regulă tinerilor este cel şcolar, un
demers eclectic, greoi şi fără o finalitate clară. Ce urmăreşte de fapt autorul?
Cui i se adresează? Cu ce mijloace? în această variantă pedagogică, analiza nu-
i ajută pe elevi să înţeleagă cum funcţionează un text literar şi în ce constă
valoarea sau noutatea lui, ci se rezumă la un inventar de procedee şi alte câteva
aprecieri generale, susţinute de copioase citate extrase din opera celor mai
galonaţi critici ai vremii.
Revenind la analiza ca gen de presă, trebuie să amintim câteva trăsături
specifice ale ei:
• nu se confundă cu editorialul şi nici nu angajează responsabilitatea ziarului;
• presupune o documentare serioasă şi laborioasă;
• nu este polemică. Prin urmare, punctul de vedere exprimat nu este puternic
A

personalizat. In analiză, contează mai mult argumentul tehnic, decât cel

subiectiv, estompat până la dispariţie (vezi H. Montant, 1994, p. 69);
• travaliul jurnalistului de opinie diferă mult de cel al omului de ştiinţă :
Analiza ştiinţifică se caracterizează prin trilogia implicită: teorie, obiect,
metodă. Teoria oferă cadrul unor postulate care determină câmpul
gândirii şi raţionamentele. Obiectul nu este neapărat empiric, ci un
construct în care putem integra obiective, ipoteze, posibilităţi
metodologice. Metoda presupune aplicarea riguroasă a presupunerilor
teoretice şi implică un sistem, reguli şi ierarhie a rezultatelor care să ne
îndepărteze cât mai mult de aproximări şi speculaţii. Poziţia
comentatorului nu se suprapune niciodată cu cea a analistului (P.
Charaudeau, 1997, p. 245);
• analiza nu este un articol de informaţie explicată. Ar fi prea simplu şi s-ar
confunda cu alte texte de opinie. Orice analiză trebuie să ajungă Ia nişte
mecanisme lăuntrice de funcţionare a textului şi să ofere o concluzie
nepartizană, vehementă sau entuziasmată.
Conform dicţionarului, analiza poate fi o metodă prin care coborâm de la
efect la cauză, de la compus la simplu sau prin care urcăm de la consecinţe la
principii, dc la particular la general. Altfel spus, în analiză trebuie să
(lesromfmwm un întreiţ în elementele sale componente. Orice încălcare a acrsiu
cxprnţc va Iranslbrina analiza într-un banal text critic.
I UK N A I I S M U I < UU UK A I U f . O P I N I I

grăbii să consemne/e evenimentul şi să adauge: „Katin, vechi sat bielorus

complet distrus de hitlerişti". Nu s-a spus nimic în ştire despre faptul că ruşii
au distrus Katinul, că localitatea respectivă de fapt era poloneză la origine. •
Minciuna pe faţă sau inerţia locurilor comune înseamnă să vehiculezi cu
bună ştiinţă neadevăruri istorice (România nu a dus niciodată un război de
agresiune; suntem ultimii în Europa; înainte de război, Bucureştiul era
considerat Micul Paris etc.).
 Domeniul dezinformării este atât de divers, încât orice inventariere a
procedeelor se va dovedi lacunară şi plină de erori. Vom atrage atenţia doar
asupra a două condiţii care facilitează dezinformarea: omisiunea şi adaosul.
Aceste elemente sunt favorizate de monopolul informaţiei (agenţii de ştiri
transformate în adevărate imperii financiare) şi al suprainformării.

Saturarea provocată de supraexpunerea la informaţie produce în final efectul

contrar celui afirmat dintru început. Din acest exerciţiu mediatic, publicul
iese asurzit, anesteziat. El sfârşeşte prin a-şi pierde atenţia. El nu mai ascultă
ceea ce aude şi nu mai vede ceea ce priveşte. Prin forţa sa omniprezentă,
radioul devine zgomot de fond, televiziunea o tapiserie intens colorată pe
perete. Un recent sondaj arată că majoritatea telespectatorilor sunt incapabili
să completeze numele ascuns în spatele unor sigle: RPR, UDF, UPF.
Aprindem televizorul de cum intrăm în casă, aşa cum facem cu lumina. Ne-
am format un reflex. Televizorul nu mai este un obiect, ci o prezenţă casnică
[...]. A suprainforma este mai rău decât a informa greşit. Ştim tot mai puţine
lucruri despre tot mai multe ţări. Prea multă informaţie prost digerată
descurajează interesul, deturnează atenţia, demobilizează energiile. Tot mai
pasiv, telespectatorul se simte neputincios pentru a se apleca asupra
evenimentelor. El zapează. Astfel, se creează un teribil cerc vicios: pentru a
reţine atenţia asupra sa, canalul de televiziune însuşi zapează. Programele
TV trec de la un subiect la altul, de la cocoş (simbol galic) la asin (simbol
democrat american), de la o ţară la alta, de la un subiect la altul, după
principiul deja verificat că atenţia intensă a telespectatorului nu depăşeşte
mai mult de câteva secunde. în liceele americane, cursurile sunt segmentate
în reprize de 5-10 minute, exact durata unui clip televizat [...]. Toate
canalele TV vorbesc despre acelaşi lucru, în acelaşi timp. (A. Woodrow,
1991, p. 43)
M O I * A ! , 11 A l I A i U M I N I A I U I

într-o carte deja celebră, Tratai de dezinformare, Vladiniir VoIkolT

identifică şi alte procedee şi tehnici care „să permită furnizarea de informaţii
generale eronate unor terţi, determinându-i să comită acte colective sau să
difuzeze judecăţi dorite de către dezinformatori". Simple şi extrem de
productive, aceste procedee se pot reduce la: negare, trecere intenţionau) sub
tăcere, amplificare, diminuare, aprobare, dezaprobare. Lor li se pot adăuga
modalităţi mult mai concrete de escamotare a adevărului: inver sarea faptelor,
amestecul între adevăr şi minciună, schimbarea circumstanţelor, estomparea,
negarea evenimentului, camuflajul, interpretarea tendenţioasă, generalizarea,
împărţirea responsabilităţilor după bunul plac etc. Toate au ca fundament
slăbiciunile umane, vanităţile şi prejudecăţile sociale, dai uu In ultimul rând
absenţa liberei circulaţii a informaţiei şi mai ales specularea imenselor resurse
de echivoc şi semnificaţie indusă ale limbajului.
Chiar dacă Volkoff, asemenea altor autori estici, nu s-a preocupai de m
analiză mai aplicată a mecanismelor discursive generatoare de de/m formare,
rămân în schimb pertinenţa exemplelor oferite şi o descueie apofatică
(negativă) a dezinformării:

Un fapt nu este informaţie. Un fapt devine informaţie doar atunci cAiul un

informator informează un informat [...].
a) Informaţia nu conţine niciodată adevărul sută la sută. Pe tot parcursul
transmisiei se strecoară erori, chiar dacă nici un membru al lanţului
informativ, de la informator la informat, nu are pretenţii rele.
b) în pofida a ceea ce s-ar crede, nu numai că în materie de informare nu
există obiectivitate, dar orice pretenţie de obiectivitate trebuie tratată cu
suspiciune. Este preferabil să-i ascultăm pe de o parte pe guelfi, iar pc de
altă parte pe ghibelini, decât să trimitem la faţa locului un observator
aşa-zis imparţial, care va simpatiza de la bun început cu unii sau va li
plătit mai bine de ceilalţi.
c) Este firesc ca fiecare martor să aibă propria impresie asupra
evenimentului la care a asistat. Dacă impresiile se potrivesc prea bine
unele cu ahelc, este ceva suspect la mijloc [...]. în tot ce are legătură cu
opinia publică, ne aflăm clar departe de o rigoare, iar diversele criterii de
obiectivilaic pe care ni le propun mijloacele de informare („A zis cutare,
care c om cinstit... „Vedeţi cu propriii ochi imaginea televizată... \ „l.stc
părerea majorităţii" etc.) nu sunt destinate să no asigure. (V. Volkolt ,
f.a., pp. 13-15)
I I I U N A ! I S M U I O I I I l I U A l Ş l Dl ( U ' I N I I

Procedeu predilect in presa ţărilor cu regim loial Har, de/mlormarea e tot

mai puţin folosită astă/i, dat fiind caracterul ei vizibil şi grosolan. Persistă însă
şi astăzi procedee subtile şi deturnări de sens incomparabil mai inteligente:
manipularea, diversiunea, mistificarea. Actorii implicaţi în acest joc sunt din
domenii diverse: avocaţi, ofiţeri, oameni de afaceri, politicieni, clerici 1. Toţi
însă au o legătură, fie şi indirectă, cu presa. Un anume Colin Wallace, ofiţer al
armatei britanice, a dezvăluit presei că, în anii '70, a fost agent de
dezinformare, cu sarcina de a dezinforma corespondenţii de presă din Irlanda.
Misiunea lui consta în a calomnia personalităţile locale, catolice sau protestante
bănuite că ar fi ajutat formaţiunile paramilitare aflate în conflict. Dezvăluirile
ofiţerului au fost atât de me- diatizate, încât ministrul britanic al apărării a fost
nevoit să recunoască faptele. Şeful guvernului de atunci, Margaret Thatcher, 1-
a acuzat iniţial pe ofiţerul Wallace de fabulaţii, dar apoi a recunoscut în faţa
Parlamentului că a fost dezinformată de către ministrul Apărării. Ea, care
ordonase dezinformările, fusese de fapt dezinformată.

Scopul principal al dezinformării este în principal compromiterea adver-

A __

sarului. In lumea afacerilor, acest procedeu este binecunoscut. Dacă te temi de

un concurent, cel mai uşor e să-1 distrugi, utilizând presa pentru a-1 discredita.
„Puterea de informare - adevărată sau falsă - este întâi de toate puterea de a
murdări." (Y. Mamou, 1991, p. 199) Exemplele sunt numeroase. Celebra bancă
American Express a recunoscut în 1989 că a finanţat o campanie de calomnii
împotriva lui Edmond Safra, preşedintele fondator al altei bănci, Republic
National Bank of New York, drept pentru care a plătit 8 milioane de dolari
despăgubiri. Culmea este că dezinformarea subtilă şi insistentă făcută de
American Express prin intermediul presei şi al denunţurilor oneroase către Fisc
a fost deconspirată tot de presă printr-o celebră anchetă găzduită de Wall Street
Journal.

A
Intr-o lume a discursului şi a influenţării pe orice cale, presa nu poate să-şi
păstreze inocenţa şi să se rezume doar la dreptul sacrosanct de a informa neutru
şi obiectiv. Să o spunem sincer şi deschis : presa manipulează chiar şi atunci
când nu manipulează. Să ne amintim de perioada 2002-2003, când în presa
românească nu răzbătea nici un scandal politic deosebit, nici un atac la adresa
puterii politice din acea vreme, întărind cititorului impresia de linişte, de
eficienţă administrativă şi de normalitate. Abia schimbările politice de după
2004 au dezvăluit, printre altele, că
M <I K A I I I AU A A l « » 1 I M I N I A l < l l

tăccrca presei fusese de fapl cumpărat;! de cAlrc j»uvcnunea PSD priit şantaj
discret, prin acordarea de publicitate preferenţial;!.
Ceva mai concesiv (mai realist?), Yves Mainou crede că dezinlormarca este
în continuare folosită cu dezinvoltură de către actorii jocului politic, juridic,
economic etc. Motivul stă în interesul imediat, în naivitatea inerţială a
cititorului („Dacă este scris, trebuie să fie şi ceva adevărat în toată povestea
asta"), dar mai ales în faptul că legea nu pedepseşte derapajele de la adevăr.
Minciuna este rareori pedepsită de lege. A înşela presa şi, implicit, pe
cititori a devenit un sport moralmente indezirabil, dar cu mult mai puţin
grav decât a accidenta o pisică în goana maşinii. (Y. Mamou, 1991, p. 185)
Intenţia de a minţi este foarte greu de pus în evidenţă, mai ales în cazul
celor două forme majore de dezinformare: subinformarea şi suprain formarea.
Aşa cum constatau moraliştii, adevărul este mereu sărac şi neputincios.
Minciuna are multe şi strălucitoare haine. Este inventiva şi greu de dovedit.

6.2. Un caz aparte: mistificarea

Despre acest domeniu există o enormă literatură de specialitate. Lingviştii,
specialiştii în publicitate şi politicienii folosesc şi studiază de mai multe
decenii mecanismele manipulării, ale propagandei. Fără a intra în amănunte
tehnice, să spunem doar că ziaristul de opinie trebuie să fie conştient de
primejdia mistificării, să o evite şi, pe cât posibil, să o deconspire lără
întârziere.
In limba greacă, doxa înseamnă „opinie". Daţi dovadă de doxa evitând :

- fabulaţia. Este un abuz de încredere. Minciuna vine mai puţin din

deformarea realului, cât din voinţa fabulatorului de a pretinde că afirmaţiile
lui sunt adevărate;

- simularea. Te străduieşti să pară credibil ceea ce este vădit eronat;

- disimularea. înseamnă ascundere. Este o altă formă a minciunii (prin

omisiune);

- politeţea. Este forma cea mai acceptabilă a ipocriziei;

- calomnia. Adeseori este îndreptată împotriva unei persoane absente ;

- echivocul. In exces, echivocul corupe limbajul. Poate li ironic, dar şi

pamfletar, după caz.

I HK N A I I N M U I ( I U I 11 | < A l . Ş l D l O I M N I t

Fără a mai insista asupra subiectului, vom nota câteva dintre situaţiile
favorabile mistificării (li. Drozda-Senkowska, 1998, p. 141):
- nu dăm atenţie sau ignorăm informaţiile despre probabilitate;
- supraestimăm probabilitatea apariţiei a două evenimente simultan;
- supraestimăm numărul persoanelor care ne împărtăşesc opiniile;
- avem tendinţa de a respinge ideile considerate prea simple;
- ceea ce este în acord cu ideile noastre cere întâietate;
- subestimăm influenţa contextului asupra comportamentului altuia;
- ne bazăm pe estimarea problemei; nu pe frecvenţa cu care evenimentele se
produc, ci pe uşurinţa cu care ne vin în minte exemplele;
- favorizăm pe cei din grupul nostru în detrimentul celorlalţi;
- atenuăm judecăţile cu conotaţie negativă.

Ca şi minciuna, mistificarea presupune să dai intenţionat unuia sau mai

multor locutori o reprezentare a realităţii diferită de cea considerată adevărată.
Caracterul deliberat reprezintă fundamentul mistificării. Această minciună
intenţionată, urmărind un scop precis şi vădit imoral, nu poate fi inclusă sub
nici un motiv în categoria largă şi îngăduitoare a erorilor profesionale. Unii
autori consideră că, în argumentare şi persuasiune, mistificarea îmbracă
multiple forme: fabularea, omisiunea, exagerarea, adăugirea, simularea,
disimularea, contrafacerea, dezinformarea, derapajul mediatic, manipularea etc.
(vezi C.F. Popescu, 2002, p. 202). Este abuziv să cumulăm toate aceste forme
sub semnul mistificării. După cum vom vedea în capitolele următoare,
manipularea poate fi o contrafacere, dar nu tot timpul contrafacerea
(dezinformarea, omisiunea etc.) are ca efect manipularea.
Uneori, cu greu putem opera distincţii între minciună, dezinformare,
mistificare sau manipulare. Spre exemplu, marele jurnalist francez Patrick
Poivre d'Arvor a realizat un interviu în exclusivitate cu Fidel Castro. Ulterior, s-
a descoperit că interviul respectiv era un jalnic montaj care pleca de la un
discurs oficial al liderului cubanez. Prin urmare, materialul prezentat
telespectatorilor francezi era o „făcătură" nedemnă pentru un ziarist
profesionist. Dincolo de scandal şi de revoltă, trebuie să ne întrebăm unde
anume includem acest colaj menit să ne înşele: la minciună sau la mistificare ?
Adăugirea, simularea, contrafacerea sau mistificarea se dovedesc a fi de multe
ori indistincte. Motivele (pecuniare, profesionale sau ideologice) contează mai
puţin. Procedeul în sine este inacceptabil, chiar dacă autorul se plasează iniţial
sub un semn moral cert. Dorind să atragă atenţia asupra
M OK A I I I AU A A l << i l I M I N I A I U I

tinerilor fără locuinţă, Denis Vincenli a pic/.cnlat la IM, in 1990, un reportaj

şocant despre subsolurile pariziene, despre viaţa plină de orgii şi mizerie a unor
dezmoşteniţi ai soartei. La puţin timp, Ccmard Enchaini* a dezvăluit că
reportajul cu pricina era un trucaj ieftin, filmat in altă localitate şi cu plătită
contribuţie a unor actori amatori. După cum afirmă Woodrow (1991, p. 149),
„o imagine trucată dă viaţă unui eveniment imaginar". SA nu absolutizăm însă
acest adevăr. Reconstituirea unui fapt, în limitele largi ale adevărului, nu
reprezintă o mistificare, ci un procedeu jurnalistic Ia lei de corect ca şi
transmisia directă.

6.3. Manipularea

Greşesc cei care cred că manipularea aparţine exclusiv politicului. Manipularea

este o influenţare vinovată, menită să schimbe idei, acţiuni sau convinsei i fără
ca persoana în cauză să fie conştientă de intenţia noastră. Din accsi punct de
vedere, orice demers economic sau social (de fapt întreaga noasti A viaţă) pare
a sta sub semnul acestei influenţări subtile şi vinovate. Vrafurile de cărţi care s-
au scris despre acest subiect nu au reuşit să acopere dec Al o mică parte din
colosala inventivitate a acestui demers de inoculare a unni valori, convingeri
sau comportamente străine persoanei asupra căreia ac ţionăm. Strâns legată de
propagandă, dar niciodată identificată cu ca. manipularea se manifestă fie
instinctiv (tertipurile unui copil dornic sA obţină cu orice preţ un anumit lucru),
fie premeditat, sistematic şi coerent, a

aşa cum se întâmplă în publicitate .

Pentru a fi considerată manipulare, o acţiune ar trebui:
- să conţină intenţia de a schimba opinii, atitudini, comportamente ;
- să influenţeze opinii, atitudini, comportamente;
- să urmărească atingerea altor scopuri decât cele ale persoanelor manipulate;
- să nu utilizeze forţa;
- să lase impresia libertăţii de acţiune (vezi C.S. Stan, 2004, p. 12).

Având un puternic şi nedeclarat caracter subliminal, manipularea se ridică

deasupra altor forme de minciună mediatică, înglobându-Ie şi sur clasându-le
prin amploarea şi varietatea procedeelor, prin efectul devastator produs asupra
psihicului uman (vezi cazul aparte al spălării creierului, un procedeu simplu şi
complicat totodată, care asocia/A pAierilc profunde ale
I UK N A I . Î N M I I I CU I I U K A I . Ş I I ) l ( ll'INII

unei persoane cu o senzaţie violent dezagreabilă şi le înlociueşle apoi cu alte

idei şi convingeri, asociindu-le de această dată cu senzaţii extrem de plăcute,
extatice chiar).
Ceea ce apropie unele de altele toate formele de minciună deja amintite este
exploatarea abilă nu neapărat a naivităţii sau inocenţei, cât mai ales a lipsei de
informare, a neputinţei de a alege şi de a verifica informaţia primită. în
consecinţă, antidotul tuturor formelor de manipulare nu este decât
conştientizarea şi lectura avizată, deziderat greu de împlinit într-o lume
superinformatizată şi capabilă de performanţe tehnice de neimaginat
până acum: colaje, trucaje, imagini virtuale.
*

Manipularea se deosebeşte de alte forme de influenţare negativă (dez-

informarea, mistificarea, diversiunea etc.), ceea ce nu o împiedică să le
înglobeze. Prin urmare, caracteristica de bază a manipulării o reprezintă
amplitudinea şi mulţimea procedeelor folosite. Este deci abuziv să spunem că
un copil îşi manipulează părinţii. Termenul corect ar fi cel de influenţare sau,
după caz, cel de şantaj afectiv.
Implicând interese majore (financiare, politice sau militare) şi beneficiind de
sume consistente de bani, manipularea presupune deopotrivă perseverenţă,
acţiune sistematică, idei novatoare, un centru de comandă, o echipă de
specialişti bine pregătiţi în domeniu. Chiar dacă lipsesc cărţile aplicate, care să
detalieze procedeele concrete de realizare a întregului scenariu manipulator, nu
vom avea naivitatea să credem că serviciile secrete de oriunde sau marile
companii de publicitate nu studiază această supremă artă a influenţării,
bucurându-se de fonduri generoase şi folosind oameni bine pregătiţi în mai
multe domenii: lingvistică, retorică, semiotică, publicitate, comunicare,
jurnalism etc.
 Fără a ne pretinde mari specialişti (afirmaţie virtual manipulatorie, câtă
vreme ea poate provoca receptorului o diminuare a vigilenţei şi a spiritului
critic), atragem atenţia asupra unui principiu tutelar al minciunii: scoaterea din
context a unei afirmaţii {adevăr, fapt, situaţie) şi, implicit, plasarea în alt
context. Acest principiu are un fundament de eficienţă : faptul că natura
profundă a influenţării constă în aceea că se bazează pe procese inconştiente.
Prin urmare, influenţarea este un fenomen mediat şi nu stă aproape niciodată în
forţa cuvântului, în greutatea în sine a vorbelor.
M OK A I . I TA U A A l <( » I ' M l N l A l U I

Pentru Alex Mucchielli (2002), metodele de mlluciiţarc vizează d i l e n t c

tipuri de context:

a) Manipularea situaţiei. Un pădurar surprinde câţiva tineri lăcând loc iu

pădure. Poate să le explice în ce constă greşeala lor, să-i certe sau să Ie dea
amendă, dar îşi dă seama că nici una dintre aceste acţiuni nu are efect
pedagogic. Preferă o altă strategie: intră în jocul tinerilor şi Ie câştigă
încrederea. Se preface că îi ajută, are grijă ca la sfârşit tinerii să stingă focul
şi abia apoi le spune că focul în pădure este interzis, că pe viitor pot face
acelaşi lucru în locuri special amenajate etc. Pădurarul a făcut două lucruri
manipulative: a câştigat încrederea tinerilor (lăsându le impresia că e de
partea lor) şi a schimbat contextul admonestării.

b) Manipularea poziţiilor. în publicitate, se reaminteşte mereu o regulă de aur:

„Flatează clienţii! Nu există nici un remediu verbal mai putei nu şi mai
eficient decât elogiul.

Mecanismul fundamental care îi face pe clienţi să fie binevoiton m»

nevoia interioară a fiecărui om de a fi recunoscut. Când oferim aceasta
recunoaştere, ne-am făcut un prieten [...]. Flatarea dă naştere mm
identităţi valoroase (a celui flatat). La rândul său, acesta conferă i elin
care 1-a complimentat o identitate de persoană demnă de a II ascultata
Mesajele sale vor fi a priori pline de valoare. (A. Mucchielli, 2002, p.
(»*>)

c) Manipularea relaţiilor. E vorba în principal despre situaţia de seduci ic Să

zâmbeşti, să fii vesel, să fii dezinvolt - iată câteva dintre sfaturile pe care
orice manual Ie adresează vânzătorilor şi seducătorilor de tot felul.
 Zâmbetul simbolizează acceptarea celuilalt şi, prin contaminare, atitudinea
prietenoasă se va răsfrânge şi asupra mesajului (perceput tot prietenos, deci
demn de interes).

d) Manipularea normelor. O normă este o regulă socială inconştientă şi

general acceptată de membrii unui grup. De aici până la stereotipii nu este
decât un pas. Stereotipiile fac parte din recuzita obligatorie a oricărui
manipulator: amantul italian, bucătarul francez, beţivul rus, ordonatul
neamţ, punctualul japonez, încăpăţânatul belgian, afaceristul american etc.

e) Manipularea identităţilor. O întâlnim în publicitate, dar mai ales în

propagandă, unde se construiesc identităţi stereotipe ale binelui şi răului,
asociate unor norme care stabilesc atitudini precise şi relaţii Ia fel de

JUKNAI .INMUI. CUI LIIKAL ŞL DLOI'INII

precisc. „Propaganda manipulează în principal identităţi", aşa cum o arată şi

Orwell în faimosul său roman 1984:
Vocea lui Golstei se transformase într-un adevărat behăit. Pe ecran,
chipul său fu înlocuit deodată cu un cap de oaie, care se prefăcu apoi
într-o faţă de soldat euroasiatic. Uriaş şi înspăimântător, trăgând cu arma
sa automată, soldatul înaintează ameninţător spre spectatori. Părea să
spargă suprafaţa ecranului, astfel încât mulţi dintre cei prezenţi săriră de
pe scaunele lor. însă în aceeaşi clipă toată lumea scoase un suspin de
uşurare, figura ameninţătoare se spulberă şi în locul ei răsări chipul
Marelui Frate, cu părul şi mustăţile negre ca pana corbului, revărsând în
jur putere şi calm misterios. Faţa era atât de mare, încât umplea aproape
tot ecranul. Nimeni nu auzise ce spusese Marele Frate. Erau probabil
nişte cuvinte simple, de îmbărbătare, din cele pe care un conducător le
rosteşte în timpul luptei. Apoi, încetul cu încetul, monumentala faţă a
Marelui Frate prinse a se întuneca, în locul ei apărând, scrise cu cuvinte
mari, cele trei sloganuri ale Partidului: RĂZBOIUL E PACE,
LIBERTATEA E ROBIE, IGNORANŢA E FORŢĂ.
 Aflate într-o continuă interacţiune, aceste tipuri de manipulare a contextului
mizează foarte mult pe implicaţiile emoţionale, pe stereotipii (create sau
preexistente), pe lectura dirijată a faptelor.
Dacă le privim mai atent [exemplele de manipulare, n.n.], constatăm că
numai deciziile însoţite de un sentiment de libertate fac loc efectelor de
perseverare. Astfel, ajungem la teoria psihologiei angajamentului, care ne
învaţă cel puţin două lucruri:
1. Numai actele ne angajează. Nu ne simţim angajaţi de ideile sau de
sentimentele noastre, ci de conduitele noastre efective.
2. Putem fi angajaţi în diferite grade de actele noastre, legătura între individ
şi actele sale nefiind supusă legii totul sau nimic. (R.V. Joule, J.L.
Beauvois, 1997, p. 52)
*

Nu vrem să încheiem acest capitol fără să atragem atenţia asupra unui aspect
extrem de important, demn de toată atenţia ziaristului: în marea manipulare
(politică, militară, ideologică), ţinta o reprezintă chiar presa. Megaminciunile
şi dezinformările planetare nu sunt posibile fără contribuţia (voită sau nu) a
presei. Mecanismul, experimentat de serviciile secrete din toată lumea, este
elementar de simplu. Cineva (de pildă KGB) falsifică un
М О К Л1 Л ГА М л A K <; I I M I - : N ' I А н н

document, la semnătura ministrului apărării dm ţara duşmană fp o aplica prin

colaj la un pretins document, din care rezultă că SI IA utilizează în Coreea
arme biologice şi chimice. Autentificat de semnătură, acest ducii ment este
strecurat la un jurnal oarecare din Asia. Ca din întâmplare, un alt ziar din
Europa preia informaţiile şi ziarele concurente se arată brusc interesate de ştire,
declanşându-se astfel un veritabil scandal de presă, pe care adversarii (presa
comunistă) îl vor specula din plin. Degeaba oii cialităţile americane vor încerca
să dezmintă informaţia, să aducă eventual dovezi. Răul a fost produs. Adevărul
(faptul că americanii nu au folosii asemenea arme) nu mai contează. Cititorii
rămân cu impresia că ceva urfti şi profund imoral se întâmplă în Coreea.
Forţa şi slăbiciunea presei stă în foamea ei de senzaţional. în spatele celor
mai nobile principii deontologice se ascunde un adevăr incoiiloi tabil şi dur :
presa adoră să fie manipulată, pentru a manipula la rândul ei V liste tocmai
ceea ce s-a întâmplat în timpul evenimentelor de la Timişoara din 1989, caz
care ne-a făcut celebri în toată lumea (prin transmisia în direct a revoluţiei şi
prin imensele minciuni mediatice provocate cu acest prilej), oferind
specialiştilor un bun prilej de reflecţie şi analiză. Din păcate, după ştiinţa
noastră, nimeni nu a reuşit să explice mecanismul acestei uriaşe manipulări
petrecute în România. Multe, prea multe întrebări rămân şi astăzi fără răspuns.

Decembrie 1989. Americanii invadează statul Panama. După câteva zile,

serviciile de informaţii ale armatei americane dau publicităţii primele cifre :
132 de morţi. Decembrie 1989. Populaţia Timişoarei se revoltă. Cifrele,
venite de nu se ştie unde, anunţă mai întâi 4 000 şi apoi 7 000 de morii.
Presa mondială publică aceste cifre, însoţindu-le cu largi comentarii
indignate. La sfârşitul lui decembrie, numărul de morţi se ridică la 72 000
în România, în timp ce în Panama cifra rămâne aceeaşi : 132. O lună mai
târziu, cifrele reale vor fi de 700 de morţi în România şi... între 4 şi 7 000 în
Panama. (Gérard de Selys et al, 1991, p. 9)

6.4. Subversiunea
л

In accepţiunea dicţionarului, subversivă este „acea acţiune faptică sau textuală

care periclitează ordinea de stat". Cuvânt drag comuniştilor şi regimurilor
totalitare, termenul a făcut carieră in timpul B/boiului Kece,
I UK N A I . 1 N M U I ( I I I I I I K A I ' . M M O P I N I I

căzând astăzi într-o nedreaptă vetustare, el fiind preluat cu mult sârg de sensul
altor cuvinte ca: terorism, acţiune îndreptată împotriva umanităţii etc.
Chiar dacă procedeele acestei acţiuni sunt înrudite cu cele ale dezinformării
şi mistificării, subversiunea nu poate fi aproape niciodată manipulatorie, atribut
principal al puterii, al celui care deţine controlul asupra mass-mediei. Pentru a
fi ca atare, şi nu un simplu calificativ defăimător, subversiunea are nevoie
obligatoriu de contribuţia şi de lectura subversivă a cititorului. Fără această
colaborare, fără ca lectorul să iasă în întâmpinarea mesajului, subversiunea nu
este posibilă. Iată de ce nu orice text protestatar, plin de îndemnuri la
destabilizare politică, poate fi considerat subversiv. Textul şi lectura sa
subterană (acolo unde este cazul) aparţin de fapt receptorului, mulţimii deja
pregătite moral sau afectiv pentru o schimbare brutală.
a

Intr-o carte unică, în felul ei (Subversiunea, 1972), sociologul Roger

Mucchielli arată că, în condiţiile războiului modern, acţiunea subversivă
îmbracă haina mult mai agresivă a „războiului psihologic". Aflaţi în conflict,
beligeranţii urmăresc să creeze în tabăra adversă o revoluţie.
 Condiţiile socio-economice ale revoluţiei nu devin forţe motrice decât dacă
există o stare de spirit, o voinţă de luptă. Această stare este cea care face
revoluţia, în afara cazului când intervine resemnarea, din cauza fricii şi a
respectului. Prin urmare, trebuie să se lucreze la nivel psihologic, să se
învingă frica şi respectul, să se creeze agresivitatea unora şi complicitatea
altora.

în linii mari, acţiunea subversivă urmăreşte trei scopuri:

- să demoralizeze naţiunea vizată şi să dezintegreze grupurile care o
constituie;
- să discrediteze autoritatea, precum şi pe apărătorii, funcţionarii şi
notabilităţile sale;
- să neutralizeze masele pentru a împiedica orice intervenţie spontană în
favoarea ordinii stabilite în momentul ales pentru cucerirea nonviolentă a
puterii de către o minoritate.

Această neutralizare implică tăcerea majorităţii, o tăcere ce exprimă apatia,

nu oprobiul la adresa elementelor turbulente. Aşadar, nu este vorba în nici un
caz despre mobilizarea maselor, ci, dimpotrivă, despre imobilizarea acestora
(vezi V. Volkoff, f.a., p. 8).
M OK A I I I A I I A AH « « I Î M I N I A H I I

Folosit lără rigoare, termenul subwtsiutic poate crea e/.Hfli i şi i cnihi/u t

suficient să ne gândim la revoluţia romană din A lost ca o revoluţie în
adevăratul sens al cuvântului, aşa cum credeau tinerii ieşiţi în stradă ? A fost o
conspiraţie menită să legitimeze comuniştii de rangul doi, aşa cum credeau
opozanţii FSN-ului? A fost o mare manipulare mediatică, aşa cum toată
literatura de specialitate şi străinii o afirmă ? Judecând după trăsăturile
consemnate de Alex Mucchielli, la noi a fost o acţiune subversivă a
elementelor din KGB, împreună cu anumiţi prieteni maghiari şi sârbi Personal,
noi credem că revoluţia română a fost altceva: o uriaşă divei siune. Dacă nici
după 16 ani nu cunoaştem actorii şi nici mobilurile acestei enorme înscenări,
nici o afirmaţie nu stă corect în picioare.
Indiferent de contextul istoric, subversiunea urmăreşte în principal
discreditarea autorităţii de stat. în mod concret, discursul subversiv vi/ea/fl
câteva scopuri precise:
• Puterea este înfăţişată ca opresivă, iar statul ca nelegitim.
• Puterea este înfăţişată ca fiind de tip poliţienesc, iar societatea ca lnud
represivă.
• Discreditarea puterii se face prin discriminarea stâlpilor puterii
• Autoritatea persoanelor este pusă la îndoială, pentru a le demoiisiia
imoralitatea, incompetentele şi ilegalităţile comise (vezi A. Mucchielli,
2002, p. 184).

Simpla lectură a trăsăturilor de mai sus ne pune într-o grea încurcătură

Rezumându-ne doar la ele, putem ajunge la periculoasa concluzie că orice
partid sau ziar de opoziţie poate fi acuzat de subversiune şi, prin urmare, poate
fi condamnat pentru subminarea puterii de stat. Iată de ce principiile
democratice şi dreptul presei la liberă exprimare trebuie să funcţioneze cu
bună-credinţă, într-un cadru legislativ cu adevărat permisiv şi respectat de toţi
actorii politici.

6.4.1. Diversiunea
O putem considera forma concretizată a subversiunii. Are un cert caracter
militar şi, nu întâmplător, orice armată din lume are măcar o divi/ie
specializată în diversiune. Desigur că procedeele şi mijloacele folosite
împotriva inamicului diferă ca amplitudine în funcţie de obiectivul unuăi il
A

In acest fel, diversiunea se înrudeşte cu toate celelalte forme de influenţare ) . 14

JU KN A I I S M U I C I I I T I I N A l V M » I • O I ' I N I I

minciuna, manipularea, dezinformarea. Tehnica, folosită până şi de hoţii de

buzunare, este aceeaşi: distrugi atenţia adversarului într-o parte, pentru a
acţiona în altă parte.
Se cunosc nenumărate exemple de diversiune înregistrate de-a lungul
timpului, din Antichitate până astăzi. Chiar şi aşa, istoria consemnează
nenumărate situaţii atipice, greu de catalogat. Ne gândim la tot ce s-a întâmplat
la Timişoara în timpul revoluţiei române din decembrie 1989. Unii cred că a
fost o mare diversiune4. Alţii pot vorbi despre megaminciună, lovitură de stat,
scenariu menit să legitimeze vechii comunişti, din linia a doua. Din lipsa unor
date certe (Cine au fost teroriştii? Cine i-a finanţat? Avea Securitatea un plan de
rezervă pentru situaţii de criză şi de război civil ? Care a fost contribuţia
serviciilor secrete străine în evenimentele de la Timişoara?), nu ne putem
pronunţa. Un lucru este sigur: în cazul Timişoarei, mass-media şi-a dovedit din
plin slăbiciunile. Ea a manipulat şi s-a lăsat manipulată. Timişoara oferă şi
astăzi o bună lecţie de presă: să verifici atent şi din mai multe surse informaţia,
să fii vigilent şi suspicios mai ales în situaţii de criză, să nu iei presa drept sursă
de informare etc.5 La fel se poate vorbi despre alte cazuri celebre: masacrul din
Piaţa Tienanmen (unde ziariştii s-au regrupat în camerele lor de hotel, golind
sticle de whiski şi disertând pe tema căderii comunismului) sau războiul din
Irak, când armele de distrugere în masă ale lui Saadam s-au dovedit a fi o pură
invenţie propagandistică.

6.5. Un om avertizat face cât doi ?

Ducem o existenţă tot mai ciudată, grăbită, zgomotoasă şi plină de contradicţii

greu de înţeles. între noi şi lume, între noi şi noi înşine, apare mereu un
intermediar, o persoană sau o entitate specializată, care se interpune, mediază,
deduce sensuri şi semnificaţii, observă, pledează şi mai ales convinge. Trăim
într-o lume a discursurilor şi a opiniei. Fiecare om se comportă de parcă ar vrea
să vândă ceva: o informaţie, un gând, o stare, un sentiment, o convingere. Din
lipsă de cumpărători, omul se refugiază în tăcere, în pasivitatea lecturii. Trăieşte
prin procură, delegând totul: iubiri, răzbunări, curiozităţi, înţelesuri. Adâncit
iremediabil în fotoliul său de teleast, omul obişnuit renunţă să se implice, să se
impună, să se comunice pe sine. Guvernanţii, presa şi agenţiile de publicitate se
oferă să facă totul în locul lui. Omului obişnuit nu i se cere decât un singur
lucru: să
M OK A M TAT I A AK <« I I M I N I AK I I

privească, să accepte şi să creadă. Dictonul american sceinx i.v bclirvini» sună

ca o sentinţă definitivă. A vedea înseamnă a crede. „Nu cred până nu văd",
spune românul, fără să bănuiască nici o clipă că ceea ce vede este de multe ori
o ficţiune, un fals, o minciună, un adevăr spus doar pe jumătate.
De multe ori, am impresia că televiziunea (presa, în general) a apărut prea
devreme. Omul nu a fost pregătit pentru acest asalt mediatic. De multe ori,
păcăliţi sau minţiţi pe faţă, televieţuitorii de astăzi aleg calea cea mai uşoară:
resemnarea, acceptarea necondiţionată. Mândria şi orgoliul ii împiedică să
recunoască adevărul: prea puţine lucruri din viata lor le aparţin cu adevărat.
Dorinţele, nefericirea, râsul şi lacrimile sunt, în cele mai multe cazuri, inoculate
de alţii. Parcă niciodată nu am avut nevoie ca acum de un manual de lectură a
presei, de nişte lecţii de autoapărare a lucidităţii, a opţiunii necondiţionate de
nimeni şi de nimic. Trăim cu toţii un fenomen extrem de ciudat: cu cât aflăm
mai multe, cu atât ştim mai puţin. Pentru a limita măcar efectele formelor de
minciună şi de influenţai t*. nu avem decât un singur remediu: să fim în
cunoştinţă de cauză, să Iun minim avertizaţi.

v
. ff i ■ • ■ ^ • f e ■ • ■ • ' • = -------------------------------------------------------------------------
 Câteva procedee de autoapărăre
Fiţi vigilenţi. Practicaţi micile exerciţii de îndoială.
Refuzaţi lucrctrile de^-kgata, informaţiile deja lecturate. întrebaţi-vă ce se
ascunde în spatele unei anumite insistenţe, a unei anumite campanii W: de
Priviţi cu reticenţă comunicatele de presă sau dosarele oferite aparent Ş-
^Şiai^Br^ Interesă 'precise
şi în nici un caz inocente.
Practicaţi alternanţa. Lecturaţi aceeaşi ştire din mai multe surse.
Mutaţi centrul de atenţie nu pe imaginea (ştirea) în sine, ci pe planul al
doilea, pe semnificaţie,
Contextualizaţi mai larg Citiţi acuzele de corupţie la adresa unui politiciari
în contextul unei lupte politice menite să discrediteze nu neapărat omul, ci
partidul politic din care face parte.
Acplo unde este cazul, integraţi ştirea zilei într-o succesiune în timp a
evenimentului. S-ar putea ca semnificaţia să fie alta.
I HK N A I I S M I U CU I I UH A l Ş l D l < M M N I I

derapajele ei voluntariste, jurnalistul de opinie trebuie să Iacă faţă unor

nenumărate provocări. De partea sa ar trebui să fie adevărul şi conştiinţa că nu
minte, claritatea normelor deontologice şi propria sa moralitate. Să fim realişti
şi să recunoaştem că, cel puţin în România, ziaristul continuă să aibă un statut
profesional incert. Nu numai că e în continuare lipsit de clauza de conştiinţă1,
dar, după câte cunoaştem, drepturile lui sunt lăsate la bunul plac al unor
sindicate nevolnice ori al Clubului Român de Presă, un organism fără
consistenţă juridică sau sindicală, care s-a arătat incapabil până acum să obţină
pentru ziarişti un contract colectiv de muncă, o lege a accesului la informaţii
sau măcar o chartă a profesiunii, aşa cum au colegii lor francezi:

Un jurnalist demn de acest nume îşi asumă responsabilitatea textelor scrise

de el (chiar şi a celor nesemnate); refuză calomnia, acuzaţiile fără dovezi,
alterarea documentelor, deformarea faptelor ş...ţ. Suveran în materie de
onoare profesională, nu acceptă decât misiuni compatibile cu demnitatea sa
profesională; se abţine categoric să uzeze de un titlu sau de o calitate
imaginară; îşi interzice să folosească mijloace necinstite pentru a obţine o
informaţie sau pentru a verifica buna-credinţă a cuiva; nu acceptă onorarii
sau alte forme de plată de la persoane (întreprinderi publice sau private)
susceptibile de a folosi în favoarea lor calitatea ziaristului, relaţiile şi
influenţa lui; nu semnează articole de reclamă comercială sau financiară; nu
 comite nici un plagiat şi citează confraţii atunci când le reproduce un text
oarecare; nu solicită locul unui confrate şi nici nu provoacă plecarea lui de
la un ziar, oferindu-i să muncească în condiţii inferioare; păstrează secretul
profesional; nu uzează de libertatea presei în propriul interes; revendică
libertatea de a publica onest informaţiile sale; nu confundă rolul său cu cel
al unui poliţist. (D. Husson, O. Robert, 1991, p. 155)

6.6.2. In presă, libertatea se câştigă în fiecare zi

Lipsită de drepturi şi de îndatoriri formulate limpede şi fără echivoc, presa

românească este nevoită şi astăzi să navigheze în ape extrem de tulburi. Nu
trebuie să ne mire că, din când în când, ziarele şi ziariştii sunt implicaţi în
scandaluri cu iz de intimidare şi chiar de şantaj. Ne gândim la arestarea
scandaloasă a lui Mugur Ciuvică pentru dezvăluirile făcute într-o revistă on-
line (pe Internet) sau ne amintim de arestarea corespondentului de Vrancea al
României libere, acuzat că a deţinut documente militare şi
M UR A I I I M I A AK UU M I I M l A K I I

secrete de stat, deşi publicaţia respectivă s a abţinut în mod corcet să publice

materialele oferite de o sursă rămasă şi astă/i necunoscută.
Se vede tot mai clar că, în abvsenţa unor legi explicite şi a unor prevederi
deontologice punctuale, relaţia presă/putere stă sub semnul interesului imediat
şi al diferitelor jocuri de intimidare, deschizând calea abuzului şi de o parte, şi
de alta.

Cenzuri şi autocenzură
Minte cine spune că în meseria lui de ziarist nu a resimţit niciodată presiunea
cuiva, că singurul lui cenzor a fost propria conştiinţă. Brutale sau subtile,
directe sau intermediate de cele mai nobile idealuri, presiunile există - de la
orientarea politică a ziarului până la isteria antiteroristă a guvernului, care
decide (punctual sau în grup) ascultarea masivă a con vorbirilor telefonice. Să
nu ne temem să pronunţăm cuvântul cenzură, oricât de odios ar părea el. Există,
prin urmare, o evidentă cenzură redacţională. Ea vizează anumite subiecte şi
anumite persoane - politicieni sau oameni de afaceri.
Acceptăm deci cenzurarea unui pasaj în care atacăm, să zicem, pe şeful
statului sau în care aducem acuzaţii generale îndreptate împotriva unui personaj
important cercetat de Procuratură, dar încă nejudecat de Tribunal. Ne
recunoaştem greşeala (în acest caz, nu mai este vorba despre cenzură) sau
cerem justificări serioase din partea şefului. Totul depinde de hotărârea, tactul şi
argumentele folosite de redactorul-şef. Probabil vom ceda în laţa unui argument
brutal („Aşa vreau eu. Dacă nu, te dau afară"), dar mull mai eficiente şi mai
lipsite de tensiuni inutile vor fi argumentele logic sentimentale: „Dacă
publicăm materialul tău, ziarul pierde un contract mare de publicitate. Fără
banii aceştia, suntem nevoiţi să facem restructurări, să dăm oameni afară". A

Cum procedează într-o atare situaţie tânărul lipsit de experienţă? In mod

sigur renunţă la orgoliul şi bucuria de a-şi vedea publicat textul. La fel se va
comporta ziaristul cu experienţă, cu menţiunea că acesta nu va ceda uşor, că va
încerca să-şi negocieze tăcerea, obţinând în schimb o creştere de salariu, o
promovare, o vacanţă prelungită într-o ţară exotică. Să nu uităm că, în România
preelectorală a anului 2004, acuza principală a opoziţiei la adresa partidului de
guvernământ a fost corupţia şi faptul că a cumpărat tăcerea presei cu bani, cu
favoruri, cu publicitate preferenţială sau cu ameninţări. Imediat după câştigarea
alegerilor de călrc opoziţie,
JU RN A L I S M U I . ( U I I I I R A l Ş I O L < > I M N I I

ziarele au început să-I susţină pe noul preşedinte Traian Băsescu şi alianţa

politică pe care o reprezenta. Promisiunea preşedintelui că nimeni din rândul
puterii nu va mai încerca să influenţeze (să cumpere) presa a trecut
neobservată. Preşedintele s-a ţinut de cuvânt şi imediat au început dezvăluirile
şi scandalul, în final dovedindu-se că dl Sorin Roşea Stănescu (director al unui
important trust de presă) fusese un apropiat şi un prieten de casă al
preşedintelui Băsescu, care acum nu mai părea dispus să închidă ochii la
matrapazlâcurile financiare ale fostului protejat. în presă, ca şi în politică,
prieteniile nu ţin prea mult. Ţin atât cât interesul rămâne comun ambilor
parteneri.

Câteva constatări despre deontologie

Deontologia este „ştiinţa care tratează datoriile ce trebuie îndeplinite într-o
profesiune sau alta" (Petit Larousse, 1972). Termenul, fiind prea general,
suportă multiple interpretări şi amendamente 8. Dacă în medicină deontologia se
subsumează unui jurământ de credinţă, în presă lucrurile se complică teribil,
câtă vreme arta cuvântului lasă loc echivocului, insinuării sau relei-credinţe, în
ciuda oricăror pretenţii de onestitate.
Nu trebuie să tăcem prea multă filosofie ca să observăm că discursul
mediatic nu e nici obiectiv şi nici neutru. Chiar dacă se vrea nepartizan,
discursul de comentariu trebuie să îndeplinească un triplu rol: să transmită, să
medieze şi să interpreteze faptele. Este mai greu să stabilim din ce perspectivă
etică face aceste lucruri. E vorba despre interesul cetăţeanului obişnuit? E vorba
despre nişte prerogative legale sau despre principiile unei morale universale ?
Subiectivitatea interpretării noastre suspendă orice adevăr absolut. „Orice
interpretare în numele unei cauze sau a unei morale universale este mereu
interesată", afirmă P. Charaudeau (1997); şi exemplele ne stau la îndemână:
cruciadele, Revoluţia Franceză, Războiul din Irak, Revoluţia Română.
Ca orice cod, deontologia nu este un text sacru, ci un îndrumar a cărui
eficienţă presupune acordul moral şi participativ al ziaristului. Să punctăm
câteva dintre obiectivele generale ale acestui cod:
• Informează publicul asupra profesiei.
• Caută să îndepărteze impostorii.
• Oferă fiecărui profesionist valori şi principii unanim recunoscute.
• Dă fiecărui profesionist sentimentul de securitate, de forţă colectivă.
M UR A I HA M A A I M M I N t l N I A R I I

IV tic alta parte, codul vi/ea/ă evitarea iutei veuţiei statului. Această iutei
venţie poate fi puternică în cazul mijloacelor de comunicare, ('aud observA
o neîncredere a publicului în ceea ce-l priveşte, legislatorul proieclca/.A şi
votează uneori legi represive. Apariţia acestui pericol declanşează în rfuidul
profesioniştilor gesturi autoreformiste: primul gest este acela de a elabora
un cod. Charta poate în mod util să constrângă conducerea. Aşa se explică
refuzul patronilor (ca în Franţa) de a şi-o asuma. Datorită chartei,
profesioniştii obţin o protecţie împotriva oricărui patron care le-ar cere un
comportament contrar interesului public. Ei pot argumenta că, dacă ar
adopta această conduită, corpul profesional i-ar pune la stâlpul infamiei.
(C.-J. Bertraiul, 2000, p. 67)

Deontologia nu se rezumă doar la a respecta câteva principii şi interdicţii

Mai înseamnă să păstrezi mereu o distanţă critică faţă de fapte şi sA multiplici
(atât cât se poate) punctele de vedere, oferindu-i cititoiului posibilitatea de a
decide singur cine minte şi cine spune adevărul. Atât timp cât discursul presei
este în esenţă o afacere de limbaj supusă numeroaseloi probleme de
expresivitate şi sens...

...deontologia nu ţine de justiţie şi nici chiar de moralitate, dacă luăm acest

termen în mod direct. Nu este vorba despre a te folosi de mijloace de
 comunicare oneste şi politicoase, ci despre a asigura o funcţie socială
majoră [...]. Cine nu crede în capacitatea indivizilor umani de a gândi în
mod independent, de a-şi conduce singuri viaţa, exclude dintr-odată auto
controlul [s.n.]. Deontologie nu există cu adevărat decât acolo unde există
libertatea de expresie, o anumită prosperitate a mijloacelor de comunicare şi
jurnalişti competenţi, mândri că îşi practică meseria (C.-J. Bert raiul, 2000,
p. 23).

Conflictul între libertăţi

Nu avem o definiţie mulţumitoare a libertăţii şi nu cred că o dezbatere
filosofică pe această temă ar fi utilă subiectului nostru. Cert este că avem mai
multe libertăţi şi ideea de libertate presupune alegere, opţiune liber consimţită.
Ea nu poate fi nici trucată (a alege între mai multe rele) şi nici absolută.
Important este să acceptăm că libertatea noastră se lerminA acolo unde începe
libertatea altuia.
JURNALISMUL <' 1 I I T 11 К АI, ПК OIMNII

Marea provocare a presei stă în antagonismul a două libertăţi fundamentale

pentru ea: libertatea economică şi cea a expresiei. între bani şi adevăr pare să
se fi creat o enormă prăpastie. Cine doreşte să împace aceste două contrarii
trebuie să recurgă la concesii şi negocieri penibile, încercând să păstreze acel
echilibru care să nu-i afecteze în nici un fel renumele şi credibilitatea, bunurile
cele mai de preţ ale unei publicaţii. între câştigul cu orice preţ şi libertatea
totală (două utopii la fel de primejdioase) apare calea de mijloc: rigoarea
profesională, moralitatea fiecărui ziarist, deontologia.
Ne-am pierdut de mult timp inocenţa. Nu mai credem în pretenţiile
comuniste conform cărora, suspendând libertatea iniţiativei particulare, este
asigurată libertatea de exprimare a fiecărui individ, aşa cum nu mai credem că
libera concurenţă (şi, implicit, presa comercială, de senzaţie) este pusă în slujba
adevărului şi a opiniei neîngrădite. Aflată într-o eternă luptă cu puterea, presa
trebuie să-şi afirme mereu statutul de voce independentă, lucidă şi neiertătoare
cu excesele sau derapajele oamenilor politici. în presă, libertatea se câştigă în
fiecare zi.
Nesusţinută de fapte, orice libertate se refugiază în demagogie şi discurs
electoral. Articolul 19 din Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului
afirmă fără tăgadă:

Orice individ are dreptul la libertate de opinie şi de exprimare, ceea ce

implică dreptul de a nu fi hărţuit pentru opiniile sale şi dreptul de a primi şi
 de a răspândi, fără limitări de frontieră, informaţiile şi ideile prin
intermediul mijloacelor de expresie existente.
Această Declaraţie a fost votată de ONU în 1948. Era exact anul în care în
România începea primul mare val de arestări politice, iar ziarele erau supuse
unor cenzuri teribile
. M O KA I H A I I А Л I U i I I M I N I A U I I
,»,
4

NOTE

1. Manipularea şi toate formele de influenţare presupun din partea receptorului

un anume grad de instrucţie. Prin urmare, nu este cu putinţă să manipulezi un
analfabet, lucru dovedit de o celebră întâmplare povestită de profesorul John
Wilson, de la Institutul de Studii Africane al Universităţii din Londra. „Un
inspector sanitar a turnat un film într-un ritm lent, cu încetinitorul, arătând ce
trebuie să se facă într-o gospodărie obişnuită dintr-un sat african primitiv pentru
a scăpa de apa stătută. Am arătat acest film unui grup de săteni şi i-am întrebat
ce au văzut şi ei mi-au spus că au văzut un pui de găină. Cum noi nici nu ştiam
că în film apărea un pui de găină, ani
A
examinat filmul secvenţă cu secvenţă. într-adevăr, timp de o secundă, un pui de
găină apărea în colţul ecranului. Asta era tot ce văzuseră oamenii Toate
celelalte, pe care ar fi trebuit să le reţină din film, nici iui Ir sesizaseră. Ne-am
întrebat de ce. Astfel am ajuns la două teorii. Prima arată că omul este interesat
doar de ceea ce ştie, că din tot filmul doar puiul de găină era ceva real. O altă
teorie, la care am renunţat rapid, sugera efl puiul de găină ar fi avut pentru
săteni o semnificaţie religioasă Iu orice caz, imaginea constituie o convenţie.
Aceşti oameni o refuzau pentru că ei nu erau învăţaţi să vadă filme! " (M.
McLuhan, 1975, p. 72)
2. Prin organizarea mesajului şi prin contextualizarea lui aparte, publicitatea
informează în mod perfid, creând în acelaşi timp dorinţe şi necesităţi. Nu
întâmplător, publicitarul îşi propune ca scop nu să vândă un obiect oarecare, ci
un stil de viaţă, un fel anume de a trăi. Fără a avea legi anume, publicitatea
directă nu operează cu legi, ci cu principii, toate subsumate manipulării. Iată
câteva asemenea principii propuse de Bob Stone, un mare specialist american al
publicităţii directe:
a) Din primul paragraf, propuneţi un avantaj, pe cel mai important. Acest
lucru înseamnă ca textul publicitar (asemenea celui jurnalistic) să înceapă în
forţă, să creezi surpriza încă de la plecare.

b) Insistaţi fără amânare asupra principalului atu. Dacă aţi reuşit să atrageţi
atenţia prin titlu, nu amânaţi cu două, trei paragrafe dezvoltarea acestui atu.
Continuaţi să stârniţi repede şi în forţă atenţia cititorului.

c) Spuneţi clar cititorului propunerea pe care vreţi să /-o faceţi. Adesea,

redactorul cunoaşte atât de bine produsul pe care vrea să-1 vândă, încât îşi
imaginează că şi cititorul ştie tot ce ştie şi el. Nu uitaţi să subliniaţi

I I I U N A l I N M t I I r i I I I I I RA I N M M' U l ' I N I I

II Ijurnalism, putem defini anali/a cannai licol de explique a M pioblcmcde

actualitate, lAcând apel la documentare şi la cunoşliuţclc île spci lahtate pc carc
redactorul le are despre subiect. Problema tratată este limpezită, abor dând-o din
unghiuri diferite : istoric, geografic, politic, economic, religios etc.

In caz contrar, obţinem un simplu articol de informaţie explicitată.

Adevărata analiză merge mai departe, ajungând la o concluzie provizorie
non-partizană şi cu atât mai puţin polemică. (M. Voirol, 1992, p. 63)

Analiza este, finalmente, o demonstraţie, ce presupune urmărirea unor paşi

logici, argumentativi, subsumaţi premisei şi concluziilor intermediare. Abaterea
de la această cerinţă are, fără excepţie, efecte nedorite, transformând textul
analizei într-o banală ştire dezvoltată.

Pentru români, mijlocul de informare cel mai accesibil şi cel rml folosit este
televizorul. Circa 94% dintre respondenţi posedă cel puţin un televizor, 78%
dintre ei având acces la televiziunea prin cablu, comparativ cu numai 13%
care citesc zilnic un ziar central sau local. Că presa scrisă are o pondere
destul de redusă în privinţa consumului o arată şi faptul că numai 4% dintre
cei chestionaţi citesc zilnic reviste şi doar 11% sunt abonaţi ai unui ziar.
Deşi consumul de televiziune este cel mai mare, 20% dintre respondenţi
 afirmă că urmăresc zilnic revista presei la televizor, ceea ce înseamnă că 31
% din populaţie intră în contact cu presa scrisă zilnic, însă
a

mai mult indirect [...]. In ciuda impresiei că publicul nu este un consumator

selectiv de media, rezultatele arată că acesta are destul de mult
discernământ. Aproximativ 43% dintre respondenţi afirmă că presa nu
respectă suficient dreptul la intimitate al persoanelor, iar 34% cred că doar
puţini jurnalişti verifică informaţiile prezentate. 46% dintre respondenţi
consideră, de asemenea, că o mare parte dintre jurnalişti acordă unor
subiecte mai multă importanţă decât ar trebui. De asemenea, 50% consideră
că media prezintă numeroase informaţii care nu sunt de interes public [...].
Efectele informaţiilor apărute în presă asupra comportamentului par însă
destul de reduse. Dintre respondenţi, 73% declară că nu au fost influenţaţi
de informaţii din media în acordarea votului în alegerile generale şi un
procent egal declară că nu au cumpărat un produs în urma vizionării unor
reclame. (22, nr. 853, 2006, p. 13)

Textul de mai sus arată cât de uşor putem greşi trecând de Ia analiză la un
simplu comentariu. A recapitula pur şi simplu rezultatele unui sondaj de
opinie nu reprezintă în nici un caz un text analitic. Pentru asta, avem nevoi
e

<, l Nt H H I I I I ' M N A I I S M U I I I I < D l H I KA I

sA delimităm i i i l i i dai o l u r r l u l ijiiali/ri, să interpretăm rezultatele şi să Ie j'Asini

uri piuici comun, capabil să sprijine o concluzie şi un diagnostic. De alllel, în
anal i/ii, nu trebuie să ne deranjeze tonul plicticos şi lipsit de expresivitate
stilistică sau verbele standardizate: respondenţii „declară", „consideră",
„afirmă". Analiza se adresează unui cititor motivat, unui specialist în domeniu,
şi, prin urmare, accentul cade pe ce anume spune textul, pe informaţie şi pe
fructificarea ei.
Pericolul major ce pândeşte un text de analiză îi reprezintă pasivitatea.

1 .4. Critica literară

în redacţia oricărui ziar (fie cultural, fie de informaţie), criticul are un statut
aparte. Vine când vrea, scrie despre ce pofteşte. Colegii mai tineri îl privesc cu
respect şi invidie. Criticul nu dă socoteală nimănui. El decide ce carte şi ce
spectacol sunt importante şi demne de a fi luate în seamă. El stabileşte dacă
artistul luat în discuţie are talent sau nu, dacă merită să rămână în istorie ori
asupra lui se va aşeza lespedea penibilă a uitării.
f
Nu trebuie să confundăm analiza cu articolul critic, chiar dacă şi acesta din
urmă foloseşte elemente şi procedee analitice. Diferă tonul (agresiv, polemic,
acid), gradul de implicare a autorului (orice subiectivism este posibil) şi
mijloacele. De asemenea, nu trebuie să considerăm critica drept un exerciţiu
literar, deşi unii teoreticieni ezită şi preferă să includă critica în zona indecisă a
literaturii de frontieră.

Critica, fiind cu mult mai veche decât presa, nu poate fi inclusă în capitolul
despre publicistică. Oricum, se poate observa că apariţia presei literare şi
prezenţa criticii în presa de informaţie a înrâurit calitatea artistică a
comentatorului critic, respectiv, a accentuat preocuparea acestuia pentru
individualitate. Nu e doar o coincidenţă cronologică, amândouă seriile de
fapte fiind situate în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Critica
publicistică a devenit tot mai mult o critică cu obiect precis, interesată în
principal de individualitatea unei opere şi a unui artist. (S. Iosifescu, 1969,
p. 359)
Plin de sine şi veşnic nemulţumit, criticul împrumută ceva din autoritatea şi
aroganţa publicaţiei care îl găzduieşte. Nu întâmplător, criticul stârneşte,
prin scrisul său, multe orgolii şi, adesea, este suspectat de cele mai rele
lucruri din lume: necinste, partizanat, invidie sau rea-credinţă. Că acest lucru
nu este o scornire a unor artişti frustraţi o dovedeşte ancheta făcut
ă

I I J K NA I I S M U I < U l . l UK A I Ş l H I . O C I N I I

avantajele produsului sau ale serviciilor oferite. Dacii vnulc(i o carte de 400 de
pagini, de fapt vindeţi cunoştinţe.

d) întăriţi ceea ce spuneţi prin probe şi mărturii. Mulţi cititori sunt sceptici în
ceea ce priveşte publicitatea. Mărturia unei a treia persoane sau lista celor
care se declară mulţumiţi de produs va întări credibilitatea celor spuse de
dumneavoastră.

e) In concluzia dumnevoastră, reformulaţi principalele avantaje. Este

preludiul acţiunii. Concluzia este momentul intensificării dorinţei de a
cumpăra.
f) Incitaţi la acţiune imediată. Inerţia umană este mare. Folosiţi-o. Ştim cu
toţii că, dacă o scrisoare de ofertă este pusă de o parte, afacerea s-a

terminat. In acest punct vă adresaţi logicii, şi mai puţin dorinţei (vezi B.

Brochand, J. Landrevie, 1993, p. 327).
3. Utilizarea presei în vaste acţiuni de manipulare a devenit o practică obişnuită
a serviciilor secrete. „Aplicând principiile avansate de dr. Theodor Valence,
director al operaţiunilor speciale din cadrul armatei SUA, cel care gândea
războiul psihologic în termenii raportului cost/eficienţă, CIA a pus la punct un
program de acţiune cu ajutorul departamentelor de psihologie şi ştiinţe sociale
din cadrul unor universităţi americane. Acestea au stabilit că folosirea presei (a
priori credibilă în ochii cititorilor prin independenţa sa) era indispensabilă. CIA
a experimentat acest program în Chile, în cursul campaniei prezidenţiale din
1964. S-a stabilit ca public-ţintă femeile din mica burghezie, care, asimilând
anxietăţile lor comunismului, trebuiau să identifice candidatul partidului
Unitatea Populară comunismului internaţional. Agenţiile de publicitate
McCann-Erikson şi J. Zalter Thompson s-au ocupat de aspectele tehnice ale
operaţiunii şi grupul-ţintă a susţinut masiv pe candidatul creştin-democrat.
După această victorie strălucită, CIA va relua metoda [aceea de a se folosi de
presă, n.n.] în timpul alegerilor din 1970. Cu multe luni înainte de alegeri,
ziarele chiliene de dreapta sau creştin-democrate, în frunte cu El Mercurio, au
început să publice fotografii trucate sau pagini de publicitate politică ce arătau
cum comuniştii treceau la fapte: execuţii sumare, asasinate politice etc. Pentru a
completa campania anticomunistă, mii de chestionare având ca antet sigla
Unităţii Populare au fost plasate în cutiile poştale ale multor familii din clasa
mijlocie chiliană. In aceste chestionare, oamenii erau întrebaţi cu precizie care
parte din locuinţa şi averea lor sunt dispuşi să o cedeze oamenilor săraci sau
fără adăpost. Denunţată de ziarele de stânga, această campanie a fost un eşec.
Aceeaşi metodă va fi însă utilizată în 1973 pentru răsturnarea preşedintelui
M < >K A l I I A I I A A l <( i l I M I N I A K I I

Allcnde. De această dată, targctul a vi/îiţ anuala rmanţatc de ( MA, ziarele de

dreapta au lansat zvonul unui «putsch comunist» şi al «decapitării armate».
Mai mult chiar, ofiţerii au primit în mod Confidenţial liste falsificate în care
numele lor erau trecute ca potenţiale victime. In acelaşi timp, s-au desco|>eril,
ca din întâmplare, în docurile porturilor chiliene, lăzi întregi cu armament
sovietic provenind din Cuba, dar de fapt introduse de CIA. Totul era aranjat
pentru ca ofiţerii să răspundă fără ezitare apelului generalului Pinochet | cel
care pregătea lovitura militară, n.n.]. Metoda este şi astăzi folosită la scară
mare. Publicul-ţintă : înşişi jurnaliştii." (Gérard de Selys et ai, 1991, p. IA)
4. In ciuda unor încercări notabile (vezi cartea lui Alex Mihai Stoencscu), nu
credem că Revoluţia Română din decembrie '89 a fost o lovitură de stat.
Dimpotrivă, credem că lucrurile stau mult mai simplu, că evenimentele din '89
au avut două momente distincte : căderea regimului Ceauşescu şi apoi lupta
pentru putere, cu pandantul său galopant - anticomunismul. Deşi pare greu de
crezut, regimul comunist a dispărut în principal din cauza conui nismului
însuşi, a sistemului de putere piramidal, de sorginte militară. Dispariţia vârfului
a antrenat dispariţia întregii piramide. De ce considerăm că nu a fost lovitură
de stat în '89 ? Avem cel puţin un motiv major : graba cu care unii analişti
străini (de pildă, A. Woodrow, 1991, p. 162) afirmau după doar câteva luni că
Revoluţia Română a fost o mare mistificare, că a fost de fapt o lovitură de stat.
Fără a-i bănui de intenţii subversive, citim în această grabă (preluată şi de
mass-media românească) semnele unei vinovăţii jenante. Marea minciună de la
Timişoara (telerevoluţia în direct, cei 60 (XX) de morţi etc.) a fost provocată
chiar de presa străină. Cineva, un cores pondent special, a presupus (a inventat,
a fost minţit) că în România au murit zeci de mii de oameni. Fără să verifice,
presa internaţională a preluat inlbr maţia, deşi cel mai apropiat corespondent
era la sute de kilometri distantă, la Belgrad. Când adevăraţii ziarişti au început
să vină la faţa locului, era prea târziu. Minciuna iniţială începuse să-şi producă
efectele. Ipoteza loviturii de stat (transformată rapid în certitudine) a avut
menirea să deresponsa bilizeze mass-media internaţională. Vorbind despre
imensa manipulare românească, s-a creat o altă manipulare, cu nimic mai
prejos decât prima.
5. Jurnalista Colette Braeckman de la cunoscutul jurnal Le Soir a publicat un
scurt reportaj (27-28 ianuarie 1990), astăzi celebru, ce atrage atenţia asupra
mistificării mediatice create în jurul Revoluţiei Române. Titlul articolului
vorbeşte de la sine : „Nu am văzut nimic la Timişoara". „Sâmbătă, 23
decembrie, Ia 24 de ore după răsturnarea dictatorului, ploaia împrăştia
J I I K NA 1 I S M U I ( U I I U KA I Ş l D l O P I N I I

deasupra Timişoarei fumul incendiilor. In spatele imobilelor din centru, în jurul

hotelului Continental, focurile de armă răsună în rafale scurte şi furioase.
Blindatele armatei, fluturând steaguri găurite [cu stema comunistă decupată,
n.n.], ocolesc barajele de pe străzi. La un moment dat, blindatele deschid focul
şi mulţimea le salută prin strigăte de bucurie. Fiecare om de pe stradă îmi
vorbeşte despre morţi şi răniţi. Pe măsură ce înaintez spre centrul oraşului,
oamenii sporesc poveştile oribile, vorbesc despre masacre, despre carnagiu şi
nimeni nu vrea să mă conducă spre locul faptei. Doar un student la medicină
acceptă să mă însoţească în cel mai mare spital din oraş, în care răniţii erau
primiţi de urgenţă. După ce depăşim nişte baraje de control riguros, unde aflăm
că Securitatea trăgea asupra intrării în spital, ajungem în apropierea serviciului
de urgenţă. în parkingul spitalului domnea calmul desăvârşit şi populaţia din
zonă aducea prăjituri tinerilor soldaţi suiţi pe tanchete. în România, medicii
sunt îmbrăcaţi într-un fel de halat alb sau albastru. La Timişoara, medicii, pe
care mi-i imaginam că sunt depăşiţi de numărul copleşitor de morţi şi răniţi,
aşteptau luând un ceai chiar la intrarea în spital. Atmosfera era ciudat de calmă.
Nu fuseseră aduşi decât trei răniţi şi medicii afirmau că pot controla situaţia
fără nici o problemă, în oraş, atmosfera era deopotrivă pasionantă, agitată, dar
veselă... La Timişoara, unde am petrecut întreaga zi de 23 decembrie şi în care
mai mulţi ziarişti au căzut sub gloanţele anonime, eu nu am văzut nici un
carnagiu. Nici morţi ridicaţi în grabă, nici răniţi... Eram acolo şi nu vedeam
nimic. Ca ziarist, simţeam o ruşine teribilă. Dimpotrivă, a doua zi, ajungând la
Bucureşti şi apoi plecând spre Belgia, am constatat că toată lumea ştia mai
multe ca mine despre acest subiect. Televiziunea arătase ororile explicând totul.
Dacă ei văzuseră la televizor însemna că totul era adevărat. Trebuia să fie
adevărat. Cât despre mine, care nu am văzut nimic la Timişoara, am preferat să
tac... " (Gérard de Selys et al.9 1991, p. 63)
6. După 1990, reprezentarea profesională a jurnaliştilor români a încăput pe
mâna unor sindicate care au început să se certe între ele, fără a face mai nimic
concret pentru ziaristul de rând. încet şi fără grabă, prestigiul şi autoritatea
breslei s-au mutat (cu aceleaşi rezultate) în zona elitistă şi puternic ozonată a
Clubului Român de Presă, iniţiat de Mihai Tatulici în 1998. „Componenţa
Consiliului de Onoare al CRP - un cor al directorilor de ziare sau de posturi TV
- dă senzaţia unei asociaţii patronale tentate să monopolizeze discursul pe piaţa
media. Patronatul grupat în CRP - o veritabilă oligarhie a scrisului - este
responsabil de o operaţiune de certificare
M OR A I 11 A l I A A I H . 1 I M I N I A I D

a lidciilor presei nu doar ca huni profesionişti, c i şi ca .fepeiH morale mii uit

context atât de expus presiunilor politice sau financiare. Iluzia onorabilităţii
Clubului a fost tulburată în 2002, când un raport Freedom llouse a ïtWïfi
trimiteri precise: «Principala asociaţie jurnalistică, CRP, este de fapt o asociaţie
a editorilor. Acest grup este condus de un directorat extrem de puternic, care
funcţionează mai mult ca un cartel, încercând să stabilească atât poziţiile de
piaţă, cât şi pe cele editoriale. Membrii lui sunt un pip foarte unit şi relativ
închis al directorilor celor mai influente ziare din ţară». Cartelul cu pricina şi-a
manifestat cu regularitate disponibilitatea de a negocia cu cele mai importante
personaje politice tonul utilizat în ziare si iu
A
posturile de televiziune pe care le controla. In consecinţă, atmosfera de luci u
din media a părut în ultimii ani una a subordonării faţă de partidul de guvei
nământ, a absenţei independenţei editoriale." (A. Gavrilescu, 2006, p. Jt\H
7. Fără a mai insista asupra delicatului subiect al cenzurii redacţionale, trebuie
să amintim despre o minunată prevedere legală din legislaţia francr/fl, care
apără jurnalistul de cele mai crase abuzuri interne. Este vorba despre clauza de
conştiinţă. Pe scurt, este vorba despre o lege inclusă în Codul Muncii şi care
stipulează faptul că ziaristul îşi poate da demisia (cu plata întregii indemnizaţii
avute până atunci) în următoarele cazuri : 1. cesiu ucu sau înstrăinarea
publicaţiei (cotidian sau periodic) şi 2. schimbarea semni ficativă a caracterului
sau orientării politice a publicaţiei, dacă această schimbare creează jurnalistului
o situaţie capabilă să aducă atingere onoarei sale, reputaţiei sau, în genere,
intereselor sale morale.
Altfel spus, dacă ziaristul este obligat să demisioneze dintr-o raţiune de
conştiinţă (virtualmente demnă de a fi prezentată în faţa unui tribunal), totul se
petrece ca şi cum responsabilitatea acestei rupturi de contract ar fi reclamată
exclusiv şi unilateral angajatorului. „Consecinţele materiale şi mai ales morale
ale acestei clauze sunt extrem de importante. Ea consacră respon sabilitatea
personală a jurnalistului în exercitarea profesiunii sale şi ne apropie de
momentul în care orientarea politică a unui ziar va fi decisă şi prin participarea
colectivă a echipei redacţionale." (José de Broucker, 1995, p. 16)
8. Regulile deontologice pot avea şi alte titulaturi. „Uneori, se numesc cod etic,
al onoarei sau de conduită - sau chiar chartă a jurnaliştilor, reguli de conduită
sau declaraţii de principii. Francezilor, lără îndoială că din cauza Codului Civil
şi a Codului Penal, le repugnă utilizarea termenului de cod. Ei preferă chartă,
chiar dacă la origine o chartă este o listă de drepturi (şi nu de îndatoriri) adesea
acordate de un suveran. n <( \ I. lierlrand, 2(KX), p. 6S)
I UK N A1 I S M U l < 111 I I I U A l p M l ( M ' I N I I

de element revistă franceza Idiotul internafional (mai, IWI) Cu cifre, nimic şi

faple incontestabile, autorul anchetei constată pe de o parte că cele mai multe
premii literare aparţin cărţilor publicate de editura Gallimard, iar pe de altă
parte că aceste cărţi avuseseră parte de articole elogioase publicate de ziarul Le
Monde (80% dintre cărţile semnalate în ziar fuseseră publicate la prestigioasa
editură). Misterul se dizolvă în clipa în care aflăm că jurnaliştii culturali de la
Le Monde erau şi consilierii (bine plătiţi) ai editurii Gallimard.
*

Amestec de recenzie şi analiză, critica de întâmpinare semnalează, propune,

dă note şi incită la lectură. Nu întâmplător, criticul este curtat de editori şi
artişti. Manifestând un vădit gust pentru putere, criticul se implică adesea în
viaţa ascunsă a breslei (scriitori, actori, plasticieni), vrea să controleze ierarhiile
valorice ale zilei, să impună sau să excludă anumite nume, să influenţeze
acordarea unor premii etc. Iată de ce, pe lângă talent şi o cultură solidă, criticul
trebuie să dea dovadă de onestitate.

în critică, totul porneşte, cum spune şi Călinescu, de la o primă şi necesară

evaluare: mi-a plăcut sau nu cartea luată în discuţie.
Critica este o judecată personală sau, cum spune Michel Voirol (1992, p.
67)...
...o dare de seamă însoţită de opinii personale despre o carte, un film,
un tablou, un concert, un restaurant, o emisiune TV. Adesea, din
relatarea noastră nu rămâne decât judecata de valoare în termeni de
diatribă (uneori) sau de anatemă (cel mai adesea).
Deşi criticul are nevoie de o vastă şi solidă cultură, nu trebuie să-şi
copleşească cititorul cu erudiţia sa.
Aduceţi argumente (nu foarte multe) pentru a vă susţine opinia. Jocul
actorilor este strălucitor ? De ce ?
Folosiţi formule memorabile („Odobescu bate câmpii cu graţie"), jocuri
de cuvinte, ironii delicate. Critica este, până la urmă, o problemă de stil. în
critică, fiecare cuvânt contează.
Nu folosiţi prea multe argumente şi, mai ales, citate, pentru că
îngreunează inutil textul. De multe ori, este suficientă o afirmaţie (depinde
cine o
<< l NU M I I I I U KN A I Î N M I I I I I I ( I I I I I I K A l

spune, în ce context şi cu ce ton), în revista Contemporanul, Cezar Baltag a

dat următorul supra-titlu unui articol de-al său : „Este^ datorie de onoare să
publicăm pe acest tânăr". Astfel, s-a impus un fidjut poet: Mircea Dinescu. La
fel a procedat A. Paleologu cu poetul Dan \ferona.
Daţi dovadă de înţelegere atunci când le vorba despre un debuţairtv Tinerii au
nevoie de aripi, de încurajări. într-o discuţie privată* Fănuş Neagu i-a reproşat
Iui Eugen Şimion că îi desfiinţase cu ani în urmă cartea de debut, iar criticul i-
a replicat: : nIartă-ţtiă, nu under
să ştiu că vei scrie îngerul aşMgat*.
Stabiliţi mai multe grade de esenţă : pentru debutiu$ sau pentru scriitorii
consacraţi. Păstraţi o rezervă înaintea pronunţării ^erdictu^ Luaţi în caicul şi
evoluţia îti timp a artistului.
Stabiliţi termeni corecţi de comparaţie: cartea anterioară a aceluiaşi autor,
cărţile apărute în ultimul timp ete; fWdsiti precaut^ valorizare („cea mai
importantă carte a anului*) şi evitaţi arbittariul („cea mai importantă carie din
ultimii doi ani").
Gestionaţi corect rezumatul subiectului. Nu dezvăluiţi (mai ales în critica de
film) ceea ce trebuie păstrat în tăcere: mimele criminalului^ surpriza din final
dte, jjjjo« \ :\ I
Atenţie la defectele dmtotdeauna ale criticii : autosatisfacţie* suficienţi, dispreţ
sau exces de entuziasm, vacuitate a discursului, didacticism.
Cea mai bună manieră de a critica (spune Henri Montant) este să fii sincer. Nu
vei putea convinge pe nimeni de ceva dacă tu însuţi nu eşti convins. Atenţie,
însă: raţiunea nu trebuie să cedeze niciodată în faţa pasiunii.
Relativ liberă, construcţia textului critic are câteva puncte obligatorii de
trecere: contextualizarea autorului şi a operei, un scurt rezumat, numirea a ceea
ce este considerat reuşit sau nu, sublinierea noutăţii, valorizarea pe părţi şi pe
ansamblu.
Excesele ridică mari probleme de credibilitate. Un text exclusiv laudativ; se
îndepărtează de la rostul şi datoria criticii. Chiar şi un text exclus® negativ
reprezintă o greşeală. Dacă am ales şi am citit o carte foarte slabă a unui
debutant, ce sens are să mai scriem despre ea
?

I I I KN A I I S M U I < U I 1 UK A I S I I M O l ' I N I I

Putem să ne exprimăm dezacordul (să minimalizăm sau să sancţionăm) în

fel şi chip. De pildă, când nu-i plăcea P^cs^^y^i^^^^m avea obiceiul să o
povestească pe scurt, astfel ridiculizând^^ sancţionatoriu ai criticului
, 'K (procedeu preluat de la Călinescu) este să impună operei luate în discuţie
distincţii de o maximă generalizare:

Poezia Măriei Banuş se împarte în două perioade disttocte - îmă^ şi

după căsătorie, în prima ]^rioăd£ poetesa de- «sş^^
senzitive şi elanuri erotice^Ift&$oua, scrisul JŞKfapătă vădi^^l^^
filosofice. Devine p^uz^-^şi dezamăgită, gândind la lumn $ pe
j>ământ.. tll§ §§
Mai mult decât în price alt gertopinie, în: cr^^p. con^^^fp^^i; Acolo vom:
găsi esenţa articohtlm: Cartea este bună ^ (Gât de Merită citită ? Reprezintă
sau nu un eveniment ? etc. (preluat de mai toţi criticii români) mizează foarte
mult^;'imsi ^^Q adeseori exploziv^ paradoxal, kome. îh acest mare defect,
vizibil la mulţi critici români: dacă articolul este plin de 1 aprecieri
laudative, finalul aruncă o mare umbră de îndoială (autorul mai are încă
multe de învăţat). Explicaţia acestei atitudini duplicitare arată situaţia
inconfortabilă a criticului, presat fiind de propria exigen$| şi eventualele
legături de amiciţie cu autorul luat în discuţie. Un bun:; critic va evita
asemenea trucuri şi concesii de circumstanţă. Armele lui vor fi tot timpul
exigenţa şi imparţialitatea.
Secretul oricărui articol critic îl reprezintă echilibrul între informaţie şi
comentariu, între afirmaţie (verdict) şi argumentele etalate.
Vă sugerăm un mic truc : punctaţi opinia voastră cu un plus de entuziasm
sau de vfe^emenţă. participare afectivă (minimă şi
fără fanfaronadă) are darul de a colora textul şi de a convinge cititorul că
merită sau nu să cumpere cartea, să vadă spectacolul etc.

S-ar putea crede că între critica de presă şi cea literară apar modificări
(stilistice, discursive) notabile. Este greşit să presupui existenţa a două tipuri
distincte de texte critice: unul rafinat, cult, eseistic, cu un vocabular elevat
(pentru cel literar), iar altul grăbit, simplu în exprimare şi centrat mai mult
pe elementele biografice de senzaţie (pentru cel jurnalistic). în măsura în
care există, aceste diferenţe ţin doar de spaţiul alocat articolului, de
plasarea lui în pagină, de importanţa cărţii luate în discuţie
.

(« I f n p I M I I I UK NA I r. M U I t u ( U I I I I K A 1

Indiferent dc* i niiicHiul III caic se află (literar, cinematografic, plastic,

muzical ele h aiticolul cutiif nu (rchuic confundat cu textul unei cronici. Motivele
(in dc mai multe rigori:
nu are ritmicitatea cronicii;
 lectura este punctuală (contează mai mult cartea şi mai puţin opera în
iiiisamblu);
exemplificările şi citatele sunt mai numeroase;
valorizează, dă un verdict şi un diagnostic.

Sintetizând, putem spune, asemenea lui Michel Voirol (1992), că articolul

critic este un rezumat urmat de opinii personale.
*

Sigur că în presa cotidiană (în pagina specializată de cultură) criticul trebuie

să se supună regulilor jurnalistice de bază (clar, concis, interesant, dinamic
etc.), dar acest fapt nu-1 împiedică pe colegul său din presa literară să
procedeze la fel. Luând exemplul lui Bernard Pivot, i-am putea numi pe toţi
criticii ziarişti literari. Pe toţi îi uneşte dorinţa comună de a incita viitorii
cititori la lectură, de a spori atracţia spre biografic şi insolit, plăcerea de a da
verdicte şi gustul pentru zicerile memorabile sau măcar jucăuşe. In mod cert,
distincţia jurnalistic/literar este artificială şi neproductivă. O dovedeşte un
critic de talia lui G. Călinescu, care şi-a făcut ucenicia de critic mai întâi în
presă. Multe dintre paginile monumentalei sale Istorii... sunt de fapt articole
publicate anterior în Jurnalul literar sau Contemporanul.
Criticul are nevoie de multiple calităţi: cultură solidă, lecturi sistematice,
simţ deosebit al rezumării, sagacitate, inteligenţă şi stil. La toate acestea trebuie
să mai adăugăm tactul critic, onestitatea şi, nu în ultimul rând, dragostea
pentru literatură şi pentru scriitori. Resentimentele, complexele spiritul
revanşard reprezintă pentru critic grave infirmităţi. Chiar şi în cel mai fericit
caz, la sfârşitul unei cariere strălucitoare, criticul va fi respectat, dar niciodată
iubit de către confraţi.

1 . 4 . 1 . Critica polemică
Pare uşor pleonastic să apropiem critica de polemică, atât timp cât acţiunea
critică presupune contestare, nemulţumire şi opoziţie la ceva. Vorbim totuşi
despre critica polemică tocmai pentru a marca existenţa distinctă a acestu
i

I UK N A I I . S M U I < ' I I I I ( JK A l Ş l I » H I ' I H I I

lip de aihcnl, ilustrai de exemple celebre măcar in spatul nnsiui cultural :

Maiorcscu/Cîlierca, Ibi Ailcanu/Duiliu Xamfirescu, ('ăluiescu/Uosclti.
H)

Ciiiar dacă plecam dc la premisa că ironia, contestarea sau reproşul

sancţionatorii! reprezintă mijloace uzuale de captaţie şi chiar de argumentare,
trebuie să spunem că în critica polemică un rol hotărâtor îl deţine idee a, şi nu
omul care o expune.
Polemica literară nu se confundă cu polemica personală. Având sprijinul şi
încurajarea tacit interesate ale redacţiei (orice scandai sau ceartă sporeşte
tirajul), articolul de polemică literară apare în serial, preţ de mai multe numere,
în funcţie de furia şi energia combatanţilor, de dimensiunea şi implicaţiile
subiectului aflat în discuţie.
Ar fi o naivitate să se creadă că toate articolele polemice sunt cordiale şi
pline de cavalerism. Accentele pamfletare şi atacul la baionetă pot să existe
într-un asemenea text, dar fără a se uita două lucruri extrem de importante: 1.
polemica vizează un subiect cu miză (intelectuală, ştiinţifică, morală etc.) şi 2.
procedeele stilistice argumentative cele mai potrivite sunt ironia, nu atacul la
persoană, şi aluzia, nu comparaţia jignitoare. Ne despărţim astfel de opinia unui
istoric literar, precum Silvian Iosifescu (1969, p. 361), care apropie până la
indistinct polemica de pamflet:
A

In polemică, arhitectura ideilor capătă profil propriu mai puţin în raport cu

individualitatea şi semnificaţia obiectului, cât prin rigoarea logică şi
eficacitatea comică, ultima sprijinindu-se pe cea dintâi. Obiectul e desfiinţat,
ceea ce face ca pamfletul construit cu artă să fie frecvent nedrept, în orice
caz parţial.

Un foarte bun exemplu de critică polemică îl reprezintă excepţionala carte a

lui Eugen Ionescu, Nu. Având toate ingredientele discursului critic, articolele
marelui dramaturg pornesc inteligent şi paradoxal de la o generoasă premisă
polemică: recunoşti valoarea unei cărţi (opere) doar demo- lând-o; lauda în
exces osifică receptarea unui text. Neantizând (cu argumente, desigur)
valoarea unei scriitor, Eugen Ionescu îi recunoştea astfel importanţa şi
talentul. Mai mult decât atât, în cartea marelui dramaturg găsim alăturate
două texte critice despre Camil Petrescu. în primul text, romancierul este
desfiinţat cu cruzime. în celălalt, este lăudat cu tot entuziasmul. Autoironia
lui Eugen Ionescu trebuie să pună pe gânduri orice tânăr aspirant la statutul
de critic. Puterea opiniei este uriaşă. Depinde doar de ziarist cum foloseşte
această putere
.

( i l N UM I I I M I M N A l Î N M I I I l l | < U I 11 I M A l
 II
1.4.2. Câteva precizări
Orice revistă literară trebuie să ofere cititorului o varietate de articole de opinie.
Aceeaşi diversitate se impune şi în gestionarea textelor critice din ulteriorul
revistei. Procedând în acest fel, ziaristul evită monotonia şi, mult mai
important, oferă cititorului o supravalorizare a cărţilor luate în discuţie. Mai
concret spus, o revistă literară trebuie să publice articole critice care să vizeze
trei feluri de cărţi: de tip eveniment, cărţi de raftul al doilea şi cărţi de toată
mâna. De asemenea, va semnala noi apariţii editoriale. Acest lucru se realizează
relativ simplu: prin mărimea spaţiului tipografic alocat, prin locul stabilit în
interiorul revistei şi, nu în ultimul rând, prin semnătură. Să luăm cazul
României literare, ale cărei articole de critică sunt ierarhizate descrescător:
pagina 3 (pagină privilegiată) este rezervată cărţilor importante şi scriitorilor
consacraţi; pagina 7 este consacrată cărţilor bune, promiţătoare sau cel puţin
interesante, în timp ce noile apariţii (cărţi de debut, de regulă) se regăsesc într-o
rubrică specială de recenzii scurte. Chiar şi aşa, adevărata valorizare se face
prin notorietatea semnăturii. Nu întâmplător, la un moment dat, Nicolae
Manolescu se ocupa de cărţile cele mai valoroase, Valeriu Cristea sau Gabriel
Dimisianu aveau în vedere doar cărţile de raftul al doilea, în timp ce recenziile
erau oferite unui tânăr, colaborator sau angajat al revistei.
Cu toate imperfecţiunile ei, această specializare critică este benefică.
Revista capătă un spor de dinamism şi coerenţă, iar cititorul este minim
lămurit, chiar înainte de a citi respectivul text critic, dacă merită sau nu să
cumpere cartea. E suficient să deschidă paginile revistei şi să vadă cine
anume semnează articolul, ştiind, de pildă, că niciodată Nicolae Manolescu
nu va scrie despre o carte mediocră sau de duzină. Astăzi, mai mult ca
oricând, avem nevoie de valorizări critice prestabilite. Oriunde, în orice colţ
de lume, oferta de carte este uriaşă. De pildă, la redacţia ziarului Le Monde
sosesc în medie 240 de titluri săptămânal. Dacă un critic (specializat, cu
mare experienţă în lectură) are mari probleme în alegerea cărţii despre care
trebuie să scrie, este lesne de imaginat deruta teribilă ce o resimte cititorul
intrând într-o librărie. Trăim într-o imensă şi rătăcitoare pădure de semne,
texte şi producţii editoriale. Rolul criticului este cu atât mai mare. Nici o
carte şi nici un autor nu se impun de la sine. Cineva trebuie să atragă
atenţia, să scurteze drumul de la litera scrisă şi îngropată între coperte la
lumina vie şi lucrătoare a lecturii
.

I U K N A I I S M U I C UM U I M I *) l I M « M ' f N I I

1.4.3. C Y< â nişte cronic a r i . . .

Nu putem încheia acest subcapitol fără a limpezi o problemă de mai mult timp
aliată într-un litigiu inutil: cel care scrie despre cărţi este critic sau cronicar
literar? Câtă vreme considerăm cronica „un text de comentariu mai mult sau
mai puţin specializat, publicat la intervale regulate de timp, de către aceeaşi
persoană şi sub o prezentare grafică specifică" (D. Husson, O. Robert, 1991, p.
52), putem spune că acest tip de ziarist este un cronicar. Prin urmare, o cronică
impune : aceeaşi semnătură, acelaşi loc tipografic, aceeaşi zi de apariţie.
Impune deci regularitate. Iată de ce titulatura de „cronicar TV" sau „cronicar
plastic" este abuzivă dacă articolele respective apar în alte condiţii: când şi
când, pe pagini diferite etc. Ceea ce face un comentator de artă când îşi exprimă
ocazional opinia despre expoziţia cuiva s-ar numi mai corect critică plastică, şi
nu cronică. De asemenea, nu suntem de acord cu titlul „Cronică literară"
acordat unei rubrici, nici când pagina este ocupată de acelaşi semnatar (să
zicem, de Nicolae Manolescu) săptămână de săptămână, câtă vreme aceste
texte critice dovedesc un grad mai redus de subiectivitate şi nu se bucură de
libertăţile tematice, stilistice sau discursive ale cronicii. Rigoarea, argumentele
şi verdictul conţinute de articole aparţin de fapt şi de drept criticii, în orice caz,
insistenţa cu care unii jurnalişti îşi atribuie titulatura de „cronicar" nu se poate
explica decât prin prestigiul apus şi statutul special de care se bucurau
cronicarii de altădată.

1.4.4. Profesionistul lecturii

Contrar aparenţelor, munca unui critic nu este deloc simplă sau lipsită de riscuri
(să pari odios în ochii unor confraţi, să superi pe toată lumea,
A

inclusiv pe cei despre care scrii laudativ). In meseria de jurnalist cultural,

a

stresul este teribil. îmi amintesc că, la revista Luceafărul, Mihai Ungheanu
(redactorul-şef adjunct din acea vreme) îşi alegea colaboratorii apelând la un
procedeu simplu şi inedit: le cerea tinerilor să scrie până a doua zi un articol
despre ultima carte, abia tipărită, a scriitorului X. Dacă a doua zi tânărul
venea fără articol, motivând că timpul a fost prea scurt, colaborarea era
iremediabil întreruptă. Tânărul nu avea de unde să ştie că de fapt fusese
supus la un test: să găsească în câteva ore cartea, să o citească şi să scrie
despre ea sub presiunea cumplită a termenului-limită
.

( i l NU M I I I M 'M NA I r. M I ' l I I a < U l M I M A I

 Iiiililciml la ce /lai lin m m/.i (lunar sau colidian), crilicul trebuie s<1 aleagă
din vălmăşagul de uliţi propuse doar una. Să citească rapid şi cu i leiouul în
mână 300 100 de pagini. Să-şi pună în ordine ideile şi să nu se lase copleşit de
amănunte şi de scene stufoase. Să Iectureze chiar şi ceea ce nu i face plăcere.
Să scrie apoi despre ceea ce citeşte. Să găsească cea mai hună formulă de atac
şi de final. Să nu trădeze spiritul cărţii şi să-1 judece pe scriitor în chiar intenţia
sa. Să suporte ulterior publicării articolului tot Ir Iu! de reproşuri, ironii, gesturi
neamicale, iar atunci când greşeşte, să o recunoască sincer şi cavalereşte.
Nimeni nu e ocolit de false percepţii sau de gafe. Istoria literaturii
consemnează erori monumentale. E suficient să amintim orbirea lui Gide, rare
a refuzat să vadă valoarea cărţii lui Proust în cătarea timpului pierdut. Mine ar
fi ca subiectivitatea unui critic (sensibilitatea, gustul şi preferinţele sale) să nu
fie vizibilă. Chiar dacă nu te-a entuziasmat o carte, se cuvine să i recunoşti
calităţile. Acest lucru se numeşte onestitate, o calitate foarte importantă.
Contrar a ceea ce sugerează cuvântul, critica nu este în mod necesar
negativă [...]. Un expert care se respectă nu are idei preconcepute [...].
Criticul trebuie să fie mai întâi un informator. El începe prin a sesiza cât mai
onest posibil noutatea care a apărut în domeniu. Aceasta înseamnă ca
ziaristul să găsească informaţia şi din surse personale, dincolo de
comunicate sau dosare de presă [...]. Urmează apoi ca ziaristul să-şi exprime
şi să-şi argumenteze cât mai corect aprecierile lui pozitive sau negative. Să
o facă cu autoritate şi cu modestie, având grijă să-şi comunice sentimentul
de admiraţie, de surpriză, de decepţie. (José de Broucker, 1995, p. 205)
E greu de spus cum anume trebuie să fie un critic şi care ar fi calităţile
A
sale fundamentale. In discuţiile purtate la cenaclul bucureştean Junimea, Iui
Ovid S. Crohmălniceanu îi plăcea să-1 compare pe criticul de vocaţie cu un
negustor de stofe.
Tatăl meu vindea stofe şi pânzeturi la Brăila. Dacă primea marfa noaptea, nu
se supăra. Chiar şi fără lumină ştia să aprecieze calitatea stofei şi să nu se
lase păcălit de ciurucuri. Avea ochi în degete, simţind de la prima atingere
care este lucru bun şi care este lucru de mântuială. Aşa trebuie să fie şi
criticul. Menirea lui principală este să simtă talentul chiar şi acolo unde pare
sufocat de vorbe şi aiureli dezlânate. Să aibă intuiţia valorii şi să nu se lase
păcălit de izmeneli contrafăcute. Să simtă cine strigă cu adevărat şi cine se
preface
.

MIUNAI ISMIII (UI II IU Al f| IM umil

 I .a (oale aceste calităţi, profesorul mai adăuga mm. pr care o practica el
însuşi, în chip strălucit: tot timpul, fără excepţie, judeca textul in intenţia sa;
niciodată nu aplica textului propria grilă de lectură, propriile prejudecăţi, în
timpul şedinţei de cenaclu, asculta atent, tresărea, îşi punea ordine în idei,
notând când şi când ceva pe o foaie meschină de hârtie, după care spunea:
„Dumneata ai vrut să scrii cutare şi cutare lucru. Te-ai gândit la următoarea
formulă literară, dar, din păcate, nu ai izbutit. Iată greşelile pe care le-ai comis".
Efectul unui asemenea demers critic era instantaneu. Oricâte orgolii
scriitoriceşti aveai, trebuia să recunoşti că profesorul înţelesese perfect intenţia
ta. Judecat în acest fel, aproape că erai obligat să accepţi reproşurile
şi sugestiile profesorului. Avea dreptate, te ghicise, nu-1 puteai păcăli.

Nu întâmplător insistăm asupra criticii, cel mai important gen cultural. Mai
amplu şi mai bine valorizat (într-o revistă culturală), mai simplu şi mai
publicitar (într-un cotidian), articolul critic se doreşte un intermediar activ între
operă şi cititor, capabil să informeze şi să convingă. Iată de ce criticul trebuie
să evite autosuficienţa, dorinţa de a impresiona lectorul cu propria cultură, cu
inteligenţa sau umorul său debordant. Două mari defecte pândesc acest demers
jurnalistic. Pe de o parte, ar fi blazarea profesională. Pe de alta, verbiozitatea,
excesul de ornamente, de neologisme, de formule standardizate.

Comentariul care jonglează cu opera pentru a se autovalorifica nu scapă de

impresia unui gest parazitar şi inutil. Cât de deghizat literar ar fi, textul
critic rămâne nutrit de operă şi e inseparabil de ea. Exprimă o indivi-
dualitate, dar nu creează o lume distinctă. (S. Iosifescu, 1969, p. 355)
Prins între constrângeri dintre cele mai diferite (morale, discursive,
argumentative), jurnalistul cultural trebuie să găsească de la prima frază
calea regală a exprimării simple şi inteligente. Cei mai expuşi rătăcirii într-un
limbaj trufaş şi elitist, plin de neologisme şi concepte ermetice, sunt criticii
muzicali şi cei plastici - lucru parţial de înţeles, câtă vreme limbajul operei
luate în discuţie (un concert sau un tablou) este abstract şi greu accesibil
pentru neiniţiaţi. Remediul acestui defect este unul singur: criticul trebuie să
ţină cont de cititorul obişnuit, cu toate păcatele şi lipsa lui de instrucţie în
domeniu, să anticipeze orizontul lui de aşteptare: merită să asculte
concertul, să vadă expoziţia recent deschisă? Ce anume trebuie să
urmăreasc
ă

< »INI 'MII I II IM NAI IMV1I U I IM III I I IM Al

III«II intfii ? I)c ce accsl couceit, ax castăexpu/jţic sau accastă carte reprezintă
I U I eveniment cultural 7 etc. liste limpede că, dacă articolul nostru va lăuda

„ironicitatea" ori „serialismul" operei muzicale luate în discuţie, nimeni nu va

simţi dorinţa de a asculta concertul respectiv. Dimpotrivă, cititorul va li
interesat să afle că Simfonia a IX-a a lui Beethoven a fost compusă pe vremea
când marele compozitor îşi pierduse auzul, că la concert participă un cor de
150 de persoane etc. Aceste amănunte discret senzaţionale, urmate de un
îndemn flatant („Nici un meloman adevărat nu trebuie să lateze acest
eveniment cultural de o importanţă europeană"), vor face ca, in seara
concertului, sala să fie plină până la refuz.

Putem vorbi mult despre critici, despre eroismul meseriei lor sau,
dimpotrivă, despre ura mocnită care le animă câteodată scrisul. Se spune, pe
bună dreptate, că, pentru a fi critic, este necesar să fii un scriitor (actor,
plastician etc.) ratat. Ca un blestem, criticul este sortit să stea în penumbra t
reaţiei, într-o stare de veşnică aspiraţie. Dincolo de resentimente şi complexe
lesne de psihanalizat, criticul trebuie să pactizeze afectiv cu opera luată în
discuţie, să se priceapă să lectureze şi să aibă o puternică intuiţie a valorii. La
toate acestea, mai adăugăm o cerinţă pe cât de modestă, pe atât de importantă:
criticul trebuie să citească atent şi serios cartea şi apoi să scrie despre ea. Din
păcate, întâlnim destule articole „bidon", scrise după ureche. Lumea literară îi
sancţionează pe aceşti critici, nu- mindu-i „pedeasuprişti", oameni care citesc o
carte pe diagonală, între două staţii de autobuz, pe sărite şi la întâmplare,
imaginând apoi întregul.
A fi critic nu este o profesie. O spune şi marele Bernard Pivot, care, cu o
inteligenţă strălucitoare, afirma modest şi fără ipocrizie : „Nu sunt critic. Sunt
jurnalist cultural". Acelaşi Pivot mărturisea într-o carte, Intelocraţia (1981), la
ce presiuni teribile poate fi supus un critic din partea editorilor (de la rugăminţi
insistente până la tentative de mituire). Concluzia fundamentală este că bunul
cel mai de preţ al unui jurnalist cultural este integri- tateamorală. Dacă acceptă
compromisuri, şantaje sau mituiri şi modifică voit scara valorilor, criticul riscă
să devină un articlier de toată mâna.
Pare simplu să-ţi dai cu părerea despre o carte, un spectacol, o expoziţie.
Mulţi doresc să fie critici, dar puţini reuşesc să fie cu adevărat. O spune un
scriitor de talia lui Boris Vian:
 H

Trei sferturi dintre critici scriu prin comparaţie. Ei descriu ce văd sau citesc,
dar compară cu ceea ce au văzut sau citit în tinereţea lor (lucruri minunate,
numai şi pentru că erau tineri). Ei nu analizează nimic, da
r

I I I K N A I I S M U I M U I U K A I Ş l |) | O P I N I I

resping opinia confraţilor. Iii nu vad nimic în jur se v.Ul doai pc ci. Din fericire,
mai rămâne un sfert care să ne contrazică (vezi II. Montant, 1994, p. 61).

Marea primejdie care pândeşte munca unui critic o reprezintă trufia, cu toate
greşelile şi inconstanţele care o însoţesc: selecţie arbitrară a cărţilor, prejudecăţi
de lectură, snobism, rezistenţă la formule literare noi etc. Aşa se şi explică
resentimentele mocnite ale scriitorilor. Când şi când, ele răbufnesc, aşa cum s-a
întâmplat la Păltiniş, când un tânăr literat de la Bucureşti 1-a vizitat pe marele
Noica. După schimbul firesc de politeţuri dintre cei doi, filosoful 1-a întrebat pe
literat: „Şi cu ce te ocupi dumneata Ia Bucureşti? Ai o meserie?". „Sunt critic
literar", a răspuns degajat tânărul. La auzul acestor vorbe, Noica a intrat supărat
în casă, nu înainte de a spune, în stilul său subtil socratic: „ A fi critic nu e o
meserie. E doar o ocupaţie".
Considerată a fi o preocupare exclusiv culturală, critica s-a diversificat
spectaculos în ultimul timp, ocupându-se acum de domenii dintre cele mai
diverse: modă, TV etc. Presa e într-o mişcare continuă şi articolele specializate
(critica, în cazul nostru) nu pot face excepţie de la regulă.

1.5. Recenzia

Recenzia este un text de prezentare, cu minime elemente de valorizare (e bine,

e rău), care nu trebuie susţinute cu argumente.
Text scurt (cel mult o filă), recenzia suportă anumite diferenţe, în funcţie de
specificul ziarului: dinamic-publicitar (în cotidian) sau mai subiectiv şi
eventual ironic (în revista literară). De asemenea, în cotidian, recenzia se ocupă
de cărţi-eveniment sau cu un potenţial succes de public; în revistele de
specialitate, textul este rezervat cărţilor de debut sau celor de raftul al doilea.

începeţi textul cu un deilihlj Şmgnunt picantsau

 luiuuiaiui uiii ujogidiid auioruiui, un indre preu] llUOujjUllJ ix, prezenţa
unui actor de primă mână în distribuţie. Nu lăs aţi la un riă ceea ce
poate stârni curiozitatea cititorului. .
jj
§
>
m MU M I I I 11 I M NA I Î N M I I M I I C U I 1 HM A l

Aceastfi carte a încolţit clin ideea câ din 1989 s-a schimbat şi trecutul, nu
numai viitorul. Este, aşadar, de rescris istoria Europei de după război, ca
epilog la istoria ultimului conflict mondial. Rezultatul îl vedem: o carte de
aproape 900 de pagini. (Idei în Dialog, nr. î martie
2 0 0 :
Rezumaţi subiectul, dar cât mai dinamic şi mai atractiv. ^
Evitaţi abundenţa de ainănunte: jiumele actorilor din distribuţie, numele
personajelor, operă filmolpgică a regizorului etc. Nu este important şi nipi
nu interesează pe cititor. Coritează sau nu să cumpăraţi cartea sau să
vedeţi filmul ?
Folosiţi adjective puternice, dar cu măsură. Scoateţi in evidenţă ineditul:
cea mai vândută carte din Franţa, filmul cu cel mai mare buget din ultimii
ani etc.
Evitaţi admiraţii (slugărnicii) la care nu vă invită nimeni. Critica sau
recenzia presupun şi exclamaţii (susţinute, desigur) de bucurie, nu de
ploconire:

Atunci când un autor de talia domnului Cornea îţi citeşte aplicat un

text, nu poţi decât să te bucuri: simţi în acest caz că un contact cu
alteritatea în spaţiul reacţiei filosofice este ceva substanţial, iar această
substanţialitate se hrăneşte dintr-o privire atentă a celuilalt la relieful
ideilor tale. Simţi, prin urmare, că ideile chiar sunt în dialog" (Afe/ î>r
Dialog^, 3> martie 2006 p, 20) . 4

Ar fi o greşeală să considerăm recenzia drept un text eminamente cultural.

De fapt, recenzia este o scurtă evaluare, având ca obiect orice - de la o carte
până la un nou tip de maşină, un nou serviciu telefonic etc. Articol de serviciu,
fără o strălucire aparte, recenzia este pândită de păcatul irufiei. Aşa cum
observa şi David Randall (1998), „nu o dată se întâmplă ca ziaristul să fie
absorbit de propriile opinii asupra subiectului, încât uită să-l descrie mai întâi
cititorilor".
Păstrându-şi trăsăturile de bază (dinamism şi rezumat informativ, punctat cu
,17
foarte scurte valorizări), recenzia este strâns legată de spaţiul tipografic
alocat. Numărul de rânduri (multe sau puţine) indică din capul locului o
selecţie prealabilă şi o primă opinie : filmul sau textul literar este important
sau mai puţin important, merită văzut (citit) sau nu. Şi într-un caz, şi în altul,
identificăm două procedee importante de organizare a textului jurnalistic
:

II IMN Al JSMIH. Clin IIMAI. Şl Dl ULMNII

1. Prezentarea datelor generale ale filmului: 39 de trepte :

Mimul csic realizat după un roman poliţist de mare succes aliat la a treia
ecranizare. Robert Powell joacă rolul unui om inocent, urmărit deoarece
este bănuit că ar fi implicat într-o complicată intrigă de spionaj
(Telegândul, nr. 35, 2006, p. 15).

2. Narativizarea dinamică a subiectului (gen feature):

Ne aflăm în anul 1924. Străzile înguste şi prost luminate din Marsilia

lucesc în ploaia de seară. Fluierul unui jandarm străpunge întunericul.
Gangsteri asasini zoresc în sedanuri sclipitoare. în acelaşi timp, o femeie
frumoasă se plimbă neliniştită, aşteptând, singură. Nu departe, Alain
Lefevre aleargă pe alei, ascunzându-se disperat în umbră, hăituit ca un
animal (Telegândul, nr. 35, 2006, p. 10).

Fără a face o analiză detaliată a textului de mai sus, vom observa: prezenţa
elementelor de actualizare („roman poliţist de mare succes", „anul 1924",
„Marsilia" etc.), folosirea structurilor verbale sau adjectivale puternice
(„străpunge", „disperat", „hăituit ca un animal" etc.), capabile să amorseze o
anume curiozitate a cititorului. Cu cât recenzia este mai scurtă, cu atât ea
trebuie să fie mai clară.
David Randall (1998, p. 205) nu-i agreează prea mult pe critici şi pe
recenzenţi, suspectându-i de un ego mereu inflamat:
A

Există trei tipuri de critică, deşi două din ele ar trebui să dispară. In primul
rând, există acei jurnalişti profesionişti care sunt reporteri foarte buni când
li se dă un subiect, dar când au de recenzat o carte, o piesă, un film sau un
concert, par loviţi de nevoia subită de a dovedi că sunt scriitori. Apoi, există
acei amatori, adesea duşmani ai celui a cărui operă este recenzată, care îşi
spală rufele în public, spre a deruta sau a înşela cititorii. în ambele cazuri,
rezultatul este adesea un articol în care scriitorul omite să descrie conţinutul
 operei, din cauză că e prea dornic să-şi exprime opiniile, falsele intuiţii,
prezumţiile privind intenţiile autorului şi, desigur, ceea ce el speră să fie
verdictul rezonant. Cititorii trebuie să ia aminte la aceste tipuri de recenzie.
La fel şi scriitorii. Aşa cum observa Vladimir Nabokov refe- rindu-se la
criticii de carte, „critica poate fi instructivă, în sensul că dă cititorilor,
inclusiv autorului cărţii, unele informaţii despre inteligenţa sau onestitatea
criticului sau despre amândouă". Tipul de recenzie ce merită să I ic
prezervat este acela al cărui scop principal este de a da informaţii despre
f . 1 N I I H I I I I I I UN A l I N I M I ' I I I I ( U I I I I K A I

opera în chestiune ; de a o descrie, pe cât posibil, exact şi complet, de a-i

(rece în revistă stilul, conţinutul, ideile, Eliberaţi-vă de legea nestrămutată a
criticii: nu este ilegal să scrii o recenzie care nu conţine opinii de suprafaţă.
Dacă vă simţiţi tentaţi, amintiţi-vă doar de anonimul critic de carte care, în
1887, a scris despre un roman: „Câte porcării sentimentale! Arătaţi-mi doar
o pagină care să conţină o singură idee". Cartea recenzată era Anna
Karenina de Tolstoi".

Orice recenzie sau articol critic reprezintă un risc asumat - cel al erorii sau
al nedreptăţii. Să ne amintim de perioada când Camil Petrescu era ironizat
pentru cărţile lui, Emil Cioran şi Eugen Ionescu erau consideraţi nişte şcolari
teribilişti pe lângă Sadoveanu, în timp ce Tristan Tzara primea verdicte dure
despre plinătatea sănătăţii sale mintale. Chiar şi atunci când greşeşte, este
important ca un critic să aibă puterea să-şi recunoască greşeala. Iu domeniul
opiniei, nimeni nu poate fi fără prihană.

1.6. Nota culturală

In acest caz, avem de-a face cu o ştire scurtă. Semnalăm apariţia unei cărţi
(film, program TV), şi o facem corect, fără detalii inutile, fără exemple şi
lustificări. Valorizările sunt restrânse la un adjectiv sau la o formulă consacrată
(„o carte care nu trebuie să lipsească din biblioteca nici unui tânăr").
Detaliile tehnice (editură, preţ, număr de pagini etc.) sunt lăsate Ia filial,
pentru a nu îngreuna textul. Micile libertăţi (o ironie, un joc de cuvinte) sunt
permise şi chiar necesare, tocmai pentru a evita plictisul şi monotonia.
De regulă, acest text nu este semnat. Tonul direct şi abordarea publicitară
trebuie să se supună exigenţelor „piramidei inversate" - de la informaţia de
bază spre elementele de decor. Deci este greşit să ne pierdem în generalizări şi
verbiozitate, urmărind reuşita unor formulări (fie ele memorabile), în loc să

incităm la lectură:
Lucrarea de faţă continuă aventura intelectuală a înţelegerii evoluţiei
Europei dintr-una economică într-una deplin politică, analizând pasul
următor, cel al transformării constructului comunitar dintr-unul funcţional-
sectorial într-unui federal interguvernamental. liste saltul de la o integrare
politică implicită spre una explicită şi de la aceasta spre o federaţie de state
naţiun
i

Î UK N A I 1 S M I I I ( I I I I I I K A l I »1 - < M # l N 11

pe dc o parte şi, pe de alia, al coustituţionalizării de asemenea, explicite a

procesului (Idei în Dialog, nr. 3, martie 2006, p. I I).

Mult mai corect şi mai jurnalistic ar fi fost să eliminăm toate structurile

pompoase şi cele câteva aprecieri să fie prezentate interogativ: „încotro se
îndreaptă proiectul european? Saltul de la statul singular la integrare politică în
cadrul unei federaţii presupune un preţ mult prea mare pentru o naţiune mică?...
Răspunsul îl vom găsi în cartea X" în orice caz, o bună recenzie trebuie să
probeze abilitatea jurnalistului de a începe cu lucrul cel mai interesant: „Pentru
prima oară, o carte abordează fără prejudecăţi o problemă extrem de delicată...
Iată un autor curajos" etc. Urmează rezumatul (dinamic şi colorat, dacă se
poate) şi un îndemn final.
Chiar şi în cazul unei ştiri banal festiviste, nota culturală trebuie să dea
dovadă de puţin orgoliu scriitoricesc, asezonând banalitatea cu un adjectiv mai
deosebit, cu o răsucire abilă a frazei.

Blajinul şi bine temperatul critic literar Gabriel Dimisianu e sărbătorit, fără

ştiinţa şi fără consimţământul domniei sale, de către colegi. Toate nuanţele
tandreţei colegiale se regăsesc acolo {România literară, nr. 4, 2006), de la
respectul alumnifor, la reconstituire nostalgică, ba chiar parodie. Pe bună
dreptate, dl Gabriel Dimisianu e de invidiat, iar revista Vatra se alătură cu
grăbire urărilor. „La mulţi ani! " {Vatra, nr. 1-2, 2006, p. 190)

1.7. Cronica literară

I se mai spune foileton sau tribună, în funcţie de uzanţele terminologice dintr-o

ţară sau alta. Orice tânăr îşi doreşte să scrie cronică, să aibă o rubrică a lui, bine
m

încadrată grafic, şi, dacă se poate, cu fotografia sa alături. A fî cronicar Ia un

cotidian sau la o revistă literară înseamnă să ai A

un nume şi o recunoaştere pe măsură. înseamnă să ai succes.

Revistele culturale sunt înţesate de texte ce se pretind a fi cronici (literare,
plastice, TV etc.), dar multe dintre ele sunt de fapt articole de critică sau
chiar comentarii. De ce a proliferat acest gen în ultimul timp ? Răspunsul îl
dă un cercetător canadian, Jean-Luc Picard (1997), care observă că cititorul
actual este tot mai atras de informaţia prezentată cât mai personalizat. O
altă explicaţie vine din folosirea abuzivă a termenului cronică, inclusiv ca
titlu de ziar. Pentru a repune adevărul în drepturile lui, trebui
e

U I N I HU I I I I I I / N A I I N M U I D l ( I U I U K A I

sa spunem cA, efitnoloj»it- ţ < ronică înseamnă „a pune în circulaţie ştiri" IM in

urmare, orice texl iuriialislic ar puica li considerai o cronică.
Ca gen de sine stătător, cronica este un text de opinie bine valorizat
tipografic, semnat de o personalitate şi având o anume regularitate în apariţie
(aceeaşi zi a săptămânii, acelaşi loc în pagină etc.). Aşa cum observă şi Michel
Voirol (1992, p. 66), cronica este caracterizată de mai multe forme de libertate:
de subiect. Orice domeniu îi este abordabil: modă, religie, fapt divers,
gastronomie, social etc. Ceea ce se cere ziaristului este consecvenţa.
Trecerea haotică şi nejustificată de la un domeniu la altul poate fi percepută
de cititor ca ezitare;
de ton. Nimeni nu poate impune unui cronicar felul în care scrie. Autorul
este suveran în toate şi mai ales în stil. Fiecare cronicar îşi are propriii
cititori. Orice schimbare stilistică de la un text la altul va fi taxată de către
cititorii fideli cu dezamăgire;
.A

de asumare. In cronică, eul şi subiectivitatea se află la ele acasă. A evita

personalizarea puternică în text reprezintă o eroare. Cititorul vrea opinia
semnatarului (cu toate excesele ei), şi mai puţin o lămurire oarecare,
anonimă şi fără pregnanţă.

Ceea ce individualizează cronica faţă de alte articole nu este doar

ritmicitatea apariţiei, libertatea şi gradul de subiectivitate permise autorului.
Jose de Broucker (1995, p. 207) compară cronica de presă cu „un jurnal de
autor în interiorul altui jurnal al ziariştilor", în cazul în care autorul îşi dezvoltă
propriile observaţii, impresii şi reflecţii la capătul unei zile sau al unei
săptămâni.
în prezent, se constată o mare diversitate tematică a cronicii, ea impunând o
anume specializare: hipism, media, turism, filatelie, bridge, numismatică,
bursă, bricolaj etc. Atenţie însă, nimic nu înlocuieşte un condei original, dibace
şi subtil. Iată de ce un bun cronicar va evita informaţiile ample şi referinţele
istorice. Dacă prezentăm o expoziţie şi avansăm felurite afirmaţii despre
valoarea artistică a expozantului, nu rezultă o cronică, ci un articol de critică.
Cronica înseamnă unghi de atac inedit şi, în final, o anumită generalizare. De
pildă, pe cronicar îl interesează mai mult cât costă să vernisezi astăzi o
expoziţie, decât valoarea artistică a tablourilor expuse; îl interesează să
semnaleze o problemă mai mult decât să o explice. Iată un exemplu luat dintr-
un text publicistic al cunoscutului scriitor Salman Rushdie:
2.5. Manifestul literar..................................................................................63
2.6. Genurile comune presei culturale şi celei de informaţie......................65
2.6.1. Portretul....................................................................................65
2.6.2. Interviul.....................................................................................67
2.6.3. Ancheta......................................................................................72
2.6.4. Reportajul..................................................................................74
2.6.5. Scrisoarea deschisă ..................................................................77
2.6.6. Curierul.....................................................................................79
2.6.7. Revista presei............................................................................80
2.7. Creşterea şi descreşterea presei culturale.............................................81
Capitolul 3. Discursul umoristic.....................................................................85
3.1. Despre râs în general.............................................................................85
3.2. Umorul: sarea şi piperul textului de presă............................................86
3.3. Câteva strategii ale discursului umoristic ............................................87
3.3.1. Surpriza (poanta)......................................................................87
3.3.2. Ambiguitatea (dubla traducere sau trecerea
de la un sens la altul)..............................................................87
3.4. Procedee de creare a umorului..............................................................90
3.5. Un caz aparte: ironia.............................................................................92
 3.5.1. Tipologie...................................................................................93
3.5.2. Procedee ironice........................................................................94
3.6. Principalele genuri jurnalistice de umor...............................................96
3.6.1. Biletul........................................................................................96
3.6.2. Ecoul..........................................................................................98
3.6.3. Parodia................................................................................... 100
3.7. Umorul subtil..................................................................................... 102
3.7.1. Paradoxul............................................................................... 102
3.7.2. Reducerea la absurd............................................................... 103
3.8. O problemă foarte serioasă: pamfletul............................................... 104
3.8.1. Tudor Arghezi şi definiţia pamfletului.................................... 105
Capitolul 4. Discursul ilr comcntariu şi comentariul discursului .............................................115
4.1. Poziţionarea comentatorului.............................................................................116
4.2. Argumentarea.....................................................................................................
4.2.1. Argument vs profoi................................................................. 122
4.2.2. Scurtă taxonomie a argumentelor......................................... 124
4.2.3. Ierarhizarea argumentelor în discursul polemic................... 128
4.2.4. Noncontradicţia - legea fundamentală
a discursului argumentativ................................................... 131
4.2.5. Persuasiunea.......................................................................... 132
4.2.6. Arta de a influenta.................................................................. 137
4.3. A şti sau a înţelege - o falsă dilemă
a discursului mediatic de comentariu............................................... 139

Capitolul 5. Genuri de opinie.......................................................................... 153

5.1. Editorialul ......................................................................................... 153
5.1.1. Definiţie.................................................................................. 154
5.1.2. Tipologie................................................................................ 154
5.1.3. Planul editorialului................................................................ 161
5.1.4. Trăsături şi exigenfe generale............................................... 162
5.1.5. Conceperea şi elaborarea editorialului................................. 163
5.1.6. Câteva strategii de scriitură.................................................. 166
5.1.7. Câteva capcane ale editorialului.......................................... 170
5.2. Alte genuri de opinie......................................................................... 174
5.2.1. Comentariul........................................................................... 174
5.2.2. Analiza................................................................................... 177
5.2.3. însemnarea............................................................................. 179
5.2.4. Cronica.................................................................................. 186
5.3. Genuri minore de opinie.................................................................... 187
5.3.1. Revista presei......................................................................... 188
5.3.2. Scrisoarea deschisă............................................................... 190
5.3.3. Curierul.................................................................................. 191
5.3.4. Horoscopul............................................................................... 192
5.3.5. Vulgarizarea.......................................................................... 194
M I M N A I r. M U I < 111 I U K A I Ş l I >1 ( H ' JN I I

M ani uitat la Big Brotlicr 2 (scria engleză), ce a MmiXl improbabila

performanţă să ocupe prima pagină a tabloidelor chiar în la/ele finale ale
unei campanii pentru alegerile generale. Conform înţelepciunii
convenţionale, asta s-a întâmplat din cauză că show-ul respectiv este mult
mai interesant decât alegerile. „Realitatea" poate fi şi mai stranie. Poate că
Big Brother a ajuns atât de populară tocmai fiindcă este şi mai plictisitoare
decât alegerile [...]. „Faimos" şi „bogat" sunt la ora actuală cele mai
importante concepte din societatea occidentală, iar problemele morale sunt
pur şi simplu eliminate de puterea lor de atracţie. Ca să ajungi faimos şi
bogat, nu-i nici o problemă - ba chiar e „bine" să fii necinstit. E „bine" să fii
exhibiţionist. E „bine" să fii rău. Iar cea care toceşte lama moralităţii este
plictiseala. E imposibil să-ţi păstrezi simţul de revoltă atunci când ai de-a
face cu oameni care etalează un egoism atât de jalnic atât de mult timp. O,
plictiseala! Iată nişte oameni care ajung faimoşi pentru că dorm, pentru că
sunt în stare să ţină focul aprins, pentru că lasă focul să se stingă [...], pentru
că-şi etalează sânii, pentru că lenevesc, pentru că se ceartă, pentru că se iau
peste picior, pentru că sunt nepopulari şi (ceva mult prea interesant ca să se
întâmple prea des) pentru că se sărută! Iată, pe scurt, nişte oameni care
ajung faimoşi pentru că nu fac aproape nimic, dar o fac undeva unde poate
să-i vadă toată lumea [...].
A f

In universul acesta al moralei inversate, mai rău înseamnă mai bine. Show-
ul prezintă „realitatea" ca pe o luptă pentru un premiu şi sugerează că şi în
viaţă, ca şi la televizor, totul este permis şi, cu cât totul pare mai demn de
dispreţ [...], cu atât ne place mai mult. Victoria nu înseamnă totul, după cum
 spunea odată Charlie Brown, dar înfrângerea nu înseamnă nimic
(Suplimentul de cultură, 22-28 aprilie 2006, p. 12).

Ca şi însemnarea, cronica trebuie să înceapă provocator şi în forţă, să dea

dovadă de umor şi inteligenţă:

Un foarte simpatic amic indian, Raghavendra Gadagkar, specialist în

obiceiul viespilor, a aplicat acum câţiva ani colegilor săi dintr-un Institut de
Studii Avansate o grilă de analiză comportamentală, care să departajeze net
între savanţii umanişti şi cei ai ştiinţelor naturale. Avem de-a face, declarase
el, în final, cu două „culturi" distincte, marcate prin caracteristici anume:
social scientists stau jos când vorbesc, natural scientists stau mai curând în
picioare. Cei dintâi preferă să-şi citească discursul, ceilalţi preferă să
vorbească liber. în sfârşit, cei dintâi folosesc citatul în mult mai mare
măsură decât ceilalţi (Dilema veche, nr. 110, 3-9 martie 2006, p. 3).
Ut N U M I I I l î IMN A I I S M U M U ( t l l 11 IM Al

Finalul trebuie să Iţe pe măsură - o reluare a începutului, transpus în

paradox, aşa cum o arată şi textul lui Salman Rushdie, citat mai sus.

1.8. Tableta de autor

Se poate confunda destul de uşor cu cronica, dacă nu ţinem cont de faptul că

tableta nu are o dată fermă de apariţie şi nu reprezintă propriu-zis o rubrică. în
rest, vom regăsi aceleaşi caracteristici: libertate totală de ton, de subiect şi de
stil. Nu credem că tableta reprezintă o specie demodată şi că are un vădit
caracter moralizator, aşa cum afirmă Doina Ruşti (2002). Tableta trăieşte prin
gândurile şi prospeţimea autorului. Este un spaţiu tipografic pus la dispoziţia
unui scriitor notoriu. Prin semnătura lui, revista câştigă în prestigiu. Aşa se
explică de ce revistele culturale de provincie aleargă după scriitorii mai
cunoscuţi şi le propune colaborarea: „Scrieţi ce vreţi". Le propune adică o
tabletă de autor, un text în care exigenţele jurnalistice obişnuite (claritate,
concizie, actualitate etc.) pot fi suspendate fără nici o reţinere. Această libertate
este discutabilă. Oricât de nejurnalist ar fi autorul, el va încerca să se adapteze
cerinţelor presei: o idee, un mesaj. Va încerca să compenseze lipsa aparentă de
coerenţă măcar printr-un plus de umor, de strălucire stilistică, de confesiune şi
sinceritate. Iată o tabletă semnată de tânărul scriitor Sorin Stoica, publicată cu
puţin timp înainte de tragica lui dispariţie, la numai 27 de ani:
 Abia acum încep să-mi dezvolt simţul de observaţie. Să priveşti oamenii.
Să-ţi dai seama sau să te întrebi ce ai putea spune despre ei. Cum ar putea ei
gândi sau acţiona. Să stai cu ochii pe ei. Să faci un efort ca să-i înţelegi. E
greu să scrii despre oameni, dar şi mai greu despre tine [...]. Nu te poţi
povesti, pentru că atunci când îţi faci proiecte îţi pierzi pur şi simplu
memoria. Tu eşti programat să funcţionezi astfel şi nu poţi reţine ce ţi se
întâmplă. Ce a fost înainte de accident nici nu ţi s-a întâmplat ţie. Trăiesc
aşadar în incertitudine. Oricând o nouă supuraţie a urechii poate interveni şi
nu-mi pot face proiecte ample. Totul e scurt, fragmentar, provizoriu. Fiecare
supuraţie a urechii aduce cu sine şi o supuraţie a memoriei. Supuraţia
cheamă literatura. Trăiesc aşadar în incertitudine. Scriu despre mine şi nu
ştiu dacă e bine. Scriu ca să corijez. Lumea aşa cum ar fi trebuit să fie, ăsta
ar fi fost un titlu bun pentru cartea mea (Partener-Câmpina, ianuarie 2006,
p. 2).
A\ I I I K NA I I S M U I ( U I I UK A I J > l D l . O P I N I I .

1.9. Eseul

Termenul provine din limba franceză şi înseamnă „încercare". Prea puţin

prezent în ziarul cotidian, dar promovat cu osârdie în presa culturală şi de
opinie, eseul are toate trăsăturile tabletei şi ale cronicii: semnătură de prestigiu
şi libertate totală: de ton, de stil, de subiect. Diferenţele ţin de nuanţă. De
pildă, dacă în cronică se impune un minim racord cu evenimentul, cu realitatea
imediată, în eseu dispare orice constrângere de acest fel.
Ce este totuşi un eseu ? Text de mari dimensiuni (4-8 file), eseul nu are un
subiect anume, ci mai degrabă stă sub semnul unei teme generale (ironie,
suferinţă, iubire, nelinişte, credinţă etc.), pe care o abordează fără complexe,
într-un amestec de gânduri, constatări şi chiar confesiune. Nu are un plan şi nici
un principiu ferm de coerenţă discursivă. în eseu, textul se construieşte cumva
de la sine şi, prin urmare, riscul de a plictisi sau de a bate câmpii cu graţie este
imens. Totul depinde hotărâtor de stilul, inteligenţa şi cultura autorului. Gradul
de noutate şi de interes al eseului este dat de filiaţiile neaşteptate între idei.
Spre exemplu, într-o carte de eseuri deja celebră, Jankelevich (1994) dedică un
întreg capitol ironiei în muzică!
Pe lângă prestigiu şi talent, eseistului i se cer trei mari calităţi 1 1. să aibă o
solidă cultură generală (orice eroare va fi sancţionată drastic), 2. să sară cu
uşurinţă de la un gând la altul, de la o observaţie la alta, nuanţând tema aflată în
discuţie, nu risipind-o indistinct şi 3. să aibă stil. în eseu contează în egală
măsură freamătul neostenit al ideii şi eleganţa exprimării, spiritul superior
speculativ, ironia şi gustul pentru formulările paradoxale.
Ca să se desfăşoare în toată splendoarea gândirii sale, eseistul are nevoie de
spaţiu. De aceea, adevăratele eseuri sunt găzduite de cărţi, şi mai puţin de
coloanele meschine ale unei reviste.
Mai libere şi mai îngăduitoare, exigenţele stilistice sunt aceleaşi pentru
orice alt gen de opinie: claritate, concizie, credibilitate. Dintre toate, decisivă
rămâne claritatea. Fără ea, textul devine un monolit de vorbe impenetrabile, o
simplă beţie de cuvinte :

Avem nevoie de poveşti, de mituri care camuflează sacrul şi ne dau o urmă

de sens. Una dintre aceste poveşti a fost cea a unui maestru care pune pe
cale discipolii. Povestea aceasta mi se pare atât de însemnată, încât merită
din plin să fie prinsă în chenarul unui articol. Aşa se face că înclinaţia
spontană este să scriu mai întâi despre ceea ce a reprezentat Noica din
i »1 N I m i i I I I I M NA I Î N M I I I Uf ( U I I l [R A I

peispectiva acrsici poveşti. decât despre ce a scris el de a lungul timpului

{Adevărul literat iy/ artistic, 18 octombrie 2(X)5, p. 8).

Pericolele pândesc eseul la tot pasul: excesul de neologisme, lipsa de

atribuire, frazele lungi şi fără subiect clar, tonul trufaş şi suficient etc. La Ici de
primejdios se arată a fi tonul savant, rigoarea ştiinţifică (cu nenumărate citate şi
trimiteri bibliografice) sau dorinţa de a epuiza un subiect.
Dintre toate genurile de opinie, eseul pare cel mai puţin jurnalistic. Inerenta
dezlânare, absenţa unei idei şi a unui mesaj clar articulat, apropie acest tip de
articol de graniţa ce desparte iluzoriu literatura de filosofie, imaginaţia de
discursul speculativ. Pentru ca acest tip de articol să fie găzduit de presă,
trebuie ca eseul respectiv să acopere măcar o singură cerinţă jurnalistică majoră
- indirect, în subsidiar, textul trebuie să trimită o problemă de actualitate. De
exemplu, putem scrie despre ipostazele eroului literar (Ghilgameş, Bezuhov,
Mîşkin etc.). Trimiterea minimă la actualitate (lumea modernă lipsită de
modele morale sau comportamentale) este obligatorie. Chiar şi aşa, cu greu
putem vorbi despre eseu ca despre un gen distinct de presă. Eseul aparţine
cărţii, spaţiului tipografic generos. Publicat în presă, acest tip de articol este de
fapt o tabletă de autor, în care putem identifica o multitudine de procedee
eseistice: trimiteri culturale, apropieri neaşteptate între idei, un stil degajat, plin
de subtilităţi şi eleganţă.
Folosirea defectuoasă a termenului nu se opreşte aici. în ultimul timp,
constatăm că unii profesori de liceu pretind elevilor să scrie eseuri. Este
minunat, desigur, ca profesorii să stimuleze creativitatea tinerilor ofe- rindu-le
o formulă publicistic-literară în stare să le permită să se desfăşoare în toată
plenitudinea ideilor, a inspiraţiei şi a cunoştinţelor acumulate până în acel
moment. Din nefericire, termenul eseu nu face decât să înlocuiască alte
concepte căzute iremediabil în desuet: analiză literară, compunere etc. De
asemenea, nu este eseu nici textul în care îţi exprimi opinia despre o realitate
socială anume: violenţa stradală, conflictul între generaţii sau
a

reintroducerea uniformei şcolare. In acest caz, avem de-a face cu un text de

opinie sau de comentariu. Doar maniera de organizare poate fi eseistică:
Iară mari constrângeri sau rigori, în aşa fel încât să permită salturi inte-
ligente şi spectaculoase de la un aspect la altul al subiectului aflat în
discuţie. Tinerii trebuie să deprindă încă de pe băncile şcolii uşurinţa de a
exprima şi de a susţine un punct de vedere, de a se raporta corect şi cu
argumente la eveniment, la actualitate. A spune că acest lucru reprezintă un
eseu este o greşeală ştiinţifică lesne de corectat
.

l U K I N A I I.MVII'I I I M I U K A I III' (ll'INII

Defectele genului capătă nuanţele şi întruchipai ca celor ale autorului :

retorism, exces de informaţie culturală, platitudine, plictis şi monotonie, 'lotuşi,
ne permitem să le numim pe trei dintre cele mai des întâlnite:
1. o temă mult prea generală, care să presupună multiple rătăciri discursive :
gândirea gândirii, cultura culturii etc.;
2. preluarea abuzivă, incorectă sau în exces a unor citate, rescrierea cu alte
cuvinte a unor lucruri deja scrise;
3. lipsa de originalitate, de stil, de acuitate (de inteligenţă, până la urmă).

Un interesant eseu de teoria cunoaşterii publică dl Valentin Cioveie în ZD,

nr. 2/2006, intitulat „Despre modalităţile fundamentale ale gândirii". Ideea
textului este că există două structuri (sau tipologii) esenţiale ale gândirii (în
sensul weberian de Idealtypus), la care produsele culturale din toate
timpurile recurg în proporţii şi cu accente variabile: ceea ce autorul numeşte
gândirea categorială şi gândirea fragmentară. Gândirea categorială este
ilustrată cel mai bine de imaginea celebrului „arbore al lui Porfir" : ea este o
sistematizare piramidală a realităţii, bazată pe diviziunea gen-specie şi pe
încercarea de a defini conceptele, coborând ierarhic de la genurile supreme
sau chiar de la Unu (vârful piramidei) până la individualitate (baza
piramidei). Acest mod de a gândi a format o mare tradiţie filosofică, de la
Platon şi Aristotel la Kant, Hegel şi până la primul Wittgenstein, autorul lui
Tractatus logi- co-philosophicus. Dimpotrivă, imaginea care ilustrează cel
mai bine gândirea fragmentară este cea a „firului de lână" [...]. Nu intru
•»o deocamdată mai mult în detaliile textului dlui Ciovaie, ci doar semnalez că
despre o dihotomie esenţială tipologiilor (tradiţiilor) gândirii omeneşti s-a
discutat mai ales de la W. Dilthey încoace, cu celebra lui distincţie dintre
Naturwissenchaften şi Geistwissenschaften şi, cu insistenţa sa, în cazul
ultimelor, pe hermeneutică. (Idei în Dialog, nr. 3, martie 2006, p. 19)
Cum lesne se poate observa, conceput cu mijloace ultrasofisticate, într-o
transă autoadmirativă, fără nici un gând minim respectuos faţă de cititor,
faţă de claritatea zicerii, eseul se arată a fi un substitut (desigur, neizbutit) al
recenziei, al articolului critic. Chiar şi această deturnare de gen nu ar fi
greşită în sine, dacă eseistul ar avea talent, nu numai cultură. Trădând un
adânc complex de superioritate (reflexul altui complex, de inferioritate),
folosind la tot pasul fraze lungi şi pompoase, eseistul se trezeşte vorbind
doar pentru sine. Nu în acest mod şi-au câştigat cititorii şi, implicit, admiraţia
noastră Cioran, Ţuţea, Paleologu şi alţii
.

I I I <N 1 ' M I I I ' I I I M N A l I S M U I U I (U I I UK A I

I -10. Biografia şi monografia

In presa literară sau de informaţie nu vom găsi acest tip de articol decât loarte
rar şi în anumite condiţii. Motivele acestei reticenţe faţă de biografie (in de
spaţiul tipografic alocat (prea mic, pentru un gen atât de mare), de inerenta
plictiseală indusă de mulţimea amănuntelor şi a necesarelor exemplificări sau
citate. în presă, vom întâlni doar elemente de biografie, care, in cele mai multe
cazuri, sunt contopite într-un portret evocator, dinamic şi plin de incidente
picante. Biografia şi monografia, cu toate variantele lor, aparţin de fapt
producţiei editoriale.

1 . 1 0 . 1 . Câteva trăsături

Caracterul de popularizare (vulgarizare) al articolului biografic este obli-

gatoriu. Acest lucru presupune rescrierea şi simplificarea unor momente bio-
grafice mai complicate, apelul la anecdotic şi dezvăluire, totul fiind redat într-
un limbaj accesibil, plăcut, participativ (mimarea uimirii, a entuziasmului etc.).
Chiar dacă, în studiul biografic, literarul şi ştiinţificul, viaţa şi opera par de
nedespărţit, în varianta prescurtată pentru presă, aceste trăsături se estompează
drastic, făcând loc procedeelor jurnalistice consacrate, de care am mai amintit
şi cu alte ocazii. La toate acestea, vom adăuga două procedee majore : naraţia
şi evocarea. în primul caz, prin povestire putem reînvia momente şi scene
 <1/

importante din viaţa artistului de care ne ocupăm. în al doilea, îi surprindem

importanţa şi impactul avut asupra contemporanilor.

Cele două modalităţi rămân distincte, dar păstrează mereu raporturi,

schimbă între ele mijloace. Ţelul principal e comun - reconstruirea unui
profil în mişcare, drumul unei individualităţi care se păstrează între
schimbările impuse de timp [s.n.]. Finalitatea analitică a monografiei se
percepe, chiar dacă multe lucrări comportă momente narative. Tipul de
organizare este şi el deosebit [...]. Organizarea biografiei literare se apropie
de cea a romanului biografic. Ceea ce le desparte este atitudinea faţă de
fapte. (S. Iosifescu, 1969, p. 295)

Din raţiuni uşor de anticipat, nu vom lua în discuţie nici monografia şi nici A

variantele înrudite: romanul biografic sau viaţa romanţată. In varianta sa

jurnalistică, articolul biografic nu poate fi scris decât ocazional (sărbătorire
a

I I - l K N A I I S M U I <111 M I N A I ( I |) | o l ' I N I I

unui ailisl, a unui oui de ştiinţă ini|x>rlant) sau inipus de o pap na temaheă
anume. Chiar şi în aceste condiţii, ca orice formulă llxă, biografia arc nevoie de
un condei talentat şi dibace, capabil să depăşească nenumărate dificultăţi. La
drept vorbind, munca biografului este uriaşă - citeşte tot ceea ce este legat de
artist, selectează, adună, colaţionează, identifică nepotriviri sau omisiuni,
falsuri sau erori întâmplătoare, contextualizează cât mai corect în epocă,
avansează opinii neaşteptate şi îşi propune un unghi inedit de lectură a vieţii şi
operei despre care vrea să scrie. în Istoria... sa, G. Călinescu (1941, p. 688)
observa o altă dificultate a genului:

Viaţa geniului este în genere fără interes tipologic. Eroii marilor romane n-
au fost niciodată genii, ci ofiţeri, studenţi, provinciali, negustori, ambiţioşi,
burghezi. Este Eminescu interesant ca erou de roman? Fireşte că nu. El se
naşte ca toată lumea, se joacă şi face năzbâtii ca toţi copiii, face poezii ca
toţi tinerii, se îndrăgosteşte ca toţi bărbaţii, se îmbolnăveşte ca toţi oamenii
şi moare ca toţi indivizii. Cu singura deosebire că Eminescu face poezii
bune.

1.11. Dosarul tematic

A *V
'IX

întâlnim destul de rar dosarul tematic în presa culturală românească. înrudit cu

pagina tematică specifică unui cotidian, dosarul tematic oferă multiple şi certe
avantaje: dinamism, multitudine de genuri jurnalistice, unghiuri felurite de
abordare, diversitate stilistică, spor de informaţie, putere de convingere, în
dosar, orice subiect îşi dezvăluie multiplele faţete. Nu-şi propune să epuizeze o
problemă, însă reuşeşte în final să provoace mai multe întrebări la care cititorul
este invitat măcar să reflecteze. în orice caz, dosarul îi oferă o imagine mai
amplă şi mai bine contextualizată a unei probleme.
Pentru ca un dosar să-şi atingă scopul propus, el trebuie să se fixeze asupra
unei probleme importante (preocupante pentru societate): cenzura comunistă,
noua cenzură economică, erotismul în literatură, procese literare celebre,
scriitorii şi Securitatea, scriitorii şi Masoneria etc.
Deşi seamănă întrucâtva cu dezbaterea, dosarul se individualizează prin
dinamismul genurilor jurnalistice folosite: reportaj, interviu, o scurtă
anchetă, însemnare, micro-trotuar, articol de comentariu. Iată de ce,
misiunea şefului de rubrică nu este uşoară, el asigurând echilibrul tematic,
dinamismu
l

1 . 1 M I U ' I I I I I I U N A l I S M I U U I CU M ( I R A I

vi/ual şi de conţinui, un nivel HilornuUiv ridicat şi prezentat sintetic, în aşa fel

iucât să nu sc piardă ulcca principală şi mesajul. In plus, în dosar devin deosebii de
ini|H>r(an(c elementele de acroş şi de subliniere : titluri, legende,
grafice.
Orice dosar trebuie bine gândit în prealabil : Ce noutate propune cititorului ?
Ce aspecte tematice trebuie să conţină? Cum se asigură varietatea şi interesul
pentru lectură? Abia apoi responsabilul de număr stabileşte articolul central,
dimensiunea materialelor, termenul de predare etc. Un dosar încropit din
articole aflate în şpek sau aduse de colaboratori în ultima clipă reprezintă o
greşeală greu de îndreptat. Totul începe cu o idee, cu găsirea unui subiect
ofertant. Spre deosebire de cotidian, unde subiectul trebuie legat cât de cât de
actualitate (de pildă, scriitorii şi homosexualitatea, libertatea de expresie şi
terorismul etc.), în revistele literare, abilitatea jurnalistică actualizează
subiectul. Să luăm ca exemplu dosarul propus de Magazine littéraire
(octombrie 1997). Sub un titlu sobru şi aparent banal („Cervantes sau
inventarea romanului modern"), revista franceză îşi propune reactualizarea
operei marelui scriitor spaniol. O face, în primul rând, acordând dosarului 50 de
pagini din 107. Apoi, aduce la lumină aspecte mai puţin cunoscute din viaţa şi
opera sa : eşecurile literare de tinereţe ale romancierului, antipatia profundă a
Iui Unamuno faţă de el etc. Nu în ultimul rând, reuşita dosarului este asigurată
printr-un sumar dinamic şi cuprinzător : un fals editorial, o cronologie
biografică, prezentarea momentelor celor mai dificile din viaţa scriitorului, o
analiză a personajului colectiv în opera lui, virtuţile poetice ale romanului Don
Quijote, Cervantes - între literatură şi viaţă, felul în care a fost tradus
romancierul (prima frază din Don Quijote în diferite traduceri), umorul lui
Sancho, tradiţia carna- valescă a Evului Mediu, Cervantes - dincolo de clişee,
Cervantes sau critica lecturii, moartea şi iubirea în romanele lui, un eveniment
petrecut la Madrid (timp de 24 de ore, mii de persoane au citit cu schimbul din
opera scriitorului în cadrul unui târg de carte) etc.
Meritul unui asemenea dosar stă în puterea de a stârni interesul cititorului
faţă de Cervantes (o multitudine de unghiuri de lectură, informaţii inedite etc.),
dar şi în sinteza bio-bibliografică realizată în rubrici distincte, cu informaţii
atent verificate.
Michel Voirol (1992, p. 69) atrage atenţia asupra dificultăţilor unui dosar :
„Conceperea şi editarea dosarului tematic prezintă riscul ca redactorul să fie
înecat de hârtii şi, finalmente, să fie incapabil să observe ceea ce este mai
important mesajul esenţial". Munca eficientă constă în trei lecturi succesive :
J I I K NA I I S M U 1 . I U I T UN A I $1 D l O I ' I N I I

prima este mai degrabă o lectură „în diagonală", lapulă şi oarecum superficială.
Ea are două obiective : permite să afli despre ce este vorba în fiecare text şi, mai
ales, să elimini documentele care nu au relevanţă în raport cu subiectul tratat;
- a doua lectură este rezervată documentelor restante, din care putem extrage
pasajele cele mai interesante, susceptibile de a fi folosite în dosar;
- a treia lectură este una atentă, cu scopul de a clasifica documentele şi de a
elimina eventual suprapuneri şi repetiţii. Este vorba despre o ierarhizare a
textelor şi a informaţiei după specificul lor: esenţiale, importante sau doar
interesante.

După ce am extras mesajul principal (de pildă: „Da, există o criză a culturii
în România"), îl vom susţine utilizând faptele şi cifrele cele mai revelatoare din
dosar, după care vom ilustra demonstraţia: „Iată de ce... Unii cred că... Alţii,
dimpotrivă, opinează că... Părerea noastră este că...
1.12. Dezbaterea
A

In presa scrisă i se mai spune metaforic şi parţial sugestiv masă rotundă, dar se
deosebeşte din multe puncte de vedere de corespondentul său din presa vizuală
- talk-show-ul. Trebuie să spunem de la bun început că, indiferent de specificul
fiecărui tip mai sus amintit, dezbaterea presupune prezenţa mai multor invitaţi,
adunaţi în jurul unui moderator (animator) pentru a comenta (lămuri) o anumită
temă sau un anumit aspect al temei. Reuşita acestui demers jurnalistic implică:
un subiect interesant şi provocator, o doză anume de actualitate, invitaţi cu un
grad sporit de notorietate (de preferat, specialişti) şi un spaţiu generos de
exprimare.
Nu tocmai uşor de realizat, dezbaterea obligă pe ziarist la o atentă pregătire
a discuţiei şi la mult tact profesional (să tempereze sau să incite spiritul
polemic, eventualele contradicţii apărute între invitaţi). La toate acestea, tot
jurnalistului îi revine sarcina de a-şi alege invitaţii în aşa fel încât să existe o
multitudine de opinii (dacă se poate, în contradictoriu) şi tot lui îi revine dificila
misiune de a selecta şi mixa opiniile exprimate, în aşa fel încât articolul final să
aibă coerenţă, incisivitate, dinamism.
Revistele literare (şi, cu atât mai puţin, presa cotidiană) evită să găzduiască
acest tip de articol, având conştiinţa că orice dezbatere este plicticoasă sau
greu de urmărit şi, în plus, pare monotonă din punct de vedere grafic. Atunci
cân
d
< . 1 N I l U I I I I UK N A1 L S M U I U I < I U I U RA I

o face, mizează pc tui subiect fierbinte (de pildă, o carte litigioasă, cum ar fi Codul
lui Da Vinci) şi pe prezenţa unor somităţi literare sau religioase.
Cum spuneam, dezbaterea nu este o simplă alăturare de opinii. Important
este ca moderatorul să creeze un spaţiu propice exprimării ideilor antagonice,
ştiut fiind că cititorul adoră conflictele şi orice discuţie în contradictoriu
stârneşte interesul. Prin urmare, în acest caz...
.. .opinia nu are valoare expresivă în sine, ci o valoare relaţională de
disensiune sau, mai rar, de consens [...]. Animatorul reprezintă instanţa
mediatică [propria sa opinie contează mai puţin sau deloc, n.n.]. El joacă
doar rolul de „gestionar al cuvântului". întreabă, distribuie roluri, încearcă
să atenueze schimburile de replici prea agresive, cere explicaţii şi de multe
ori încearcă să provoace reacţii, făcând-o pe avocatul diavolului, pentru a
forţa trăsăturile dramatice sau emoţionale ale unei acuzaţii (P. Charaudeau,
1997, p. 214).
 M

Ca şi în dosarul tematic, masa rotundă impune o gestionare atentă a paginii:

şapou explicativ şi provocator, intertitluri şi scurte subcapitole, o casetă finală
care să conţină esenţa discuţiei, concluzia sau morala.
Dezbaterea pare mult mai potrivită televiziunii şi, nu întâmplător, în acest
spaţiu au găsit consacrarea diferite forme de conversaţie: salonul literar
(celebra emisiune a lui Pivot, Apostrophes) sau colocviul cultural (o altă
emisiune a lui Pivot, Bouillon de culture). La noi, genul se află într-o reală
suferinţă, singurele tentative aparţinând lui Nicolae Manolescu şi Alex
Ştefănescu (cu a sa emisiune nu tocmai inspirat numită Un metru cub de
cultură). Faptul că unica emisiune de dezbatere culturală de la noi rămâne
Parte de carte a lui Cristian Tabără trebuie să ne pună pe gânduri. Avem un
public dornic să urmărească emisiuni culturale incitante, dar ne lipsesc
jurnaliştii capabili să o facă.
Mulţi intelectuali aspiră la gloria mediatică, însă nu toţi ajung în top.
Bâlbâielile sunt sancţionate. Pedeapsa este exemplară: excluderea din
categoria celor chemaţi să disece realitatea. Pierre Boudieu îi numeşte
peiorativ fast-thinkers pe aceşti indivizi care produc fast-food cultural. Deşi
sunt nocivi pentru societate, inducând confortul ideilor luate de-a gata,
televiziunea îi adoră [...]. Mass-mediatizarea culturii semnifică pentru
intelectuali renunţarea la autonomie, vulgarizarea şi proclamarea media-
craţiei. (A. Gavrilescu, 2006, p. 29)
Principalii duşmani ai unei dezbateri sunt simulacrul, mediocritatea, mimarea
curiozităţii şi, finalmente, plictisul. în plus, nu trebuie să ne facem iluzii
niciodată textul nu va respecta înlru totul ideile şi intervenţiil
 *> \
e

I U KN A I I S M 11 I < U! M I RA I I " ' M ' I N I I

l i e c â r u i p a r t i c i p a n t l a d i s c u ţ i e . Z i a r u l î ş i r e ze r v ă l o t t i mp u l d i c p l u l d e a s e l e c t a ,
r e ţ i n â n d d i n c o n v e r sa ţ i e u n a n u me a s p e ct g l e l u n ma i u l u n a l t u l . I n v i t aţ i i t r e b u i e să
f i e a v e rt i z a ţ i d e l a b u n î n c e p u i d e s p r e ac e s t as p e c t , t oc ma i p e n t r u a e v i t a
n e mu l ţ u mi r i s a u ac u z e n e d o r i t e . < . l f I I I M I I I I I i r N A I r. M M I H I ( l i I UR A I
NOTE

1. Iii general, teoreticienii consideră că societatea instituţionalizată nu poate

fi separată de societatea trăită de către indivizi şi grupuri. Prin urinare, avem
de-a face cu o imensă dinamică umană, ce arată că societatea creează şi se
recreează în mod permanent. Cultura este creaţie şi se caracterizează prin
„acumulare de cunoştinţe şi opere, obiecte ale civilizaţiei". Mai limpede spus,
termenul are două mari accepţiuni: „Pe de o parte, cultura este un produs al
societăţii care înglobează ansamblul cunoş- liuţelor, al limbajului codificat, al
modelelor de practici, al sistemelor de reprezentări şi de valori, al miturilor
care se impun indivizilor. Pe de altă parte, în cadrul fiecărui grup viu, în fiecare
societate, cultura corespunde unei mişcări creatoare în toate domeniile vieţii
sociale [...]. Pretutindeni, ca este mediatorul prin care oamenii caută să-şi
depăşească condiţia şi să creeze o lume nouă. Ea este prezentă în toate formele
vieţii sociale, ca produs şi ca motor al transformărilor" (P.-H. Chombart de
Lauwe, 1982, p. 78).
„Cultura nu este, cum spunea un cercetător, doar fabricaţie şi impunere a
unui sens. Ea este, în primul rând, descoperire a unui sens şi permanentă
repunere în discuţie. Ajungem astfel la definiţia culturii, care ţine cont de
relaţia dialectică în cadrul transformării dintre cultură şi reproducţie, dintre
cultură şi acţiune. Cultura astfel înţeleasă se apropie şi se diferenţiază de
ideologie, atât de ideologia inconştientă a unui grup dominant care este
impusă de acesta unei întregi societăţi, cât şi de ideologia conştientă a
grupurilor politice, a mişcărilor care contribuie la canalizarea, justificarea şi
orientarea unei acţiuni." (P.-H. Chombart de Lauwe, 1982, p. 327)
Capitolul 2

Presa culturală şi literatura nonficţională

Există o literatură ce trăieşte, paradoxal, tocmai prin refuzul literarului, al

scrisului frumos şi al fanteziei. Plasată într^o zonă ciudată, la intersecţia
fantomatică dintre trăirea nemediată şi închipuire, literatura nonficţională
cuprinde o mare diversitate de forme: confesiuni, amintiri, mărturii Jurnal intim,
jurnal de idei, note şi însemnări, dialoguri fictive, corespondenţă, epistolar, scrisori
imaginare sau însemnări de călătorie. Ceea ce le deosebeşte ar fi gradul diferit de
subiectivitate al textului şi maniera de asumare discursivă practicată de autor.
Unele forme se apropie de reportaj (notele de călătorie), altele de eseu
(scrisorile imaginare). Unele par să se substituie documentului istoric
(memoriile), altele - spovedaniei religioase (jurnalul intim). Scoşi din tiparul
rigid al marilor genuri literare, teoreticienii ezită, înglobând textele
nonficţionale când literaturii de frontieră, când celei subiective, termen vădit
impropriu, căci absenţa subiectivităţii poate fi o altă formă a subiectivităţii
înseşi.
Fără criterii ferme şi fără definiţii clare, graniţa dintre real şi fictiv, dintre
literar şi nonliterar, devine iluzorie.

Autenticitatea experienţei trăite plăsmuieşte o literatură a autenticului [...].

Se pot distinge în zonele de trecere câteva situaţii deosebite după prezenţa
sau absenţa intenţiei artistice sau a ficţiunii. Existenţa literară a acestor texte
respinge afirmaţiile categorice care consideră finalitatea artistică, şi deci
 elaborarea conştientă, ca fiind inseparabile de literatură. Graniţele sunt şi
aici mobile. Literatura fără voie şi literatura fără ficţiune sunt situaţii
paradoxale, posibile tocmai în unele dintre aceste zone de tranziţie. (S.
Iosifescu, 1969, p. 66)
J UK NA I I N M U I . ( U I TU K A I Ş l D l . ( M ' I N I I

Aliate la început în anlecaiuera creaţiei, ca simple jocuri şi exerciţii

scriitoriceşti, aceste genuri şi-au câştigat de-a lungul timpului prestigiul şi
individualitatea, impunându-se prin câteva capodopere semnate de
Montesquieu (scrisori imaginare), Tolstoi, Kafka sau Gide (jurnal), Malraux
(memorii) sau Marco Polo (însemnările de călătorie). Eliberaţi de constrângeri
estetice sau doctrinare, mai toţi scriitorii au încercat - cu mai mult sau mai
puţin succes - să se apropie de realitatea imediată (lăuntrică sau exterioară),
încercând să o consemneze ca atare, asemenea unui ziarist inspirat, curios şi
plin de fervoare.
Dacă textele nonficţionale par acum străjuite de o anumită penumbră de
vetustate şi presa nu e prea grăbită să le găzduiască, să ne amintim totuşi cu
câtă insistenţă se publicau imediat după 1989 amintirile, jurnalele, epistolele
sau memoriile. Centrată mai mult pe dezvăluiri şi pe recuperări necesare,
literatura nonficţională nu a încetat să ne stârnească interesul pentru lectură.
Setea noastră de autentic, de trăire nemediată, de adevăr istoric, de adevăr
ascuns în spatele uşilor închise trădează o frustrare acumulată în 40 de ani de
comunism, nemulţumirea noastră faţă de o presă incapabilă să depăşească
nivelul modest al senzaţionalului şi al bârfei politice.
Ar fi o greşeală să credem că literatura autenticistă (cu pretenţii de
veridicitate) este datată istoric şi aparţine doar perioadelor de tranziţie post-
totalitare. Sub asediul bombardamentului informaţional, al faptului divers şi al
transmisiei directe (reality TV), omul modern simte nevoie tot mai mult de
evenimentul netrucat mediatic. Ştirile obişnuite nu-l mai impresionează ca
altădată. Fără să facă prea multă teorie, omul de rând percepe această
supraevenimenţializare a lumii ca pe o ficţiune, ca pe o realitate machiată şi
scoasă din context. Prin urmare, caută o altă ofertă de adevăr, de realitate, de
viu, pe care o găseşte în cărţi. Nu întâmplător, în Franţa anilor '90, devenise o
modă publicarea confesiunilor unor oameni care trăiau în cele mai greu
accesibile medii sociale sau practicau cele mai inedite „meserii" : prostituate,
staruri porno, puşcăriaşi, terorişti etc. Scrise chiar de cei în cauză (cu mici
retuşuri redacţionale) şi fără mari pretenţii literare (dimpotrivă, pline de
naivităţi şi stângăcii), cărţile respective câştigau prin sinceritate şi inedit,
introducând pe cititor în secretele locului sau ale profesiei, asemenea unui
reporter harnic şi extrem de documentat. Numai aşa se explică succesul pe care
1-a avut în România o carte scrisă de un puşcăriaş - Fanfan, rechinul puşcăriilor.
Tirajul de mii de exemplare şi articolele critice care au apărui despre această
carte ar face gelos pe orice scriitor român de astăzi.
I ' N I VA t I I I 11 I R / V I A § 1 L I I I K A I I I R A N O N I I C | ION AL A V/

2 . 1. Memoriile şi memorialistica
IIIdiversitatea memoriilor, jurnalelor şi amintirilor de tot felul, ar fi o naivitate
să credem că vom reuşi să delimităm literarul de document. Astfel, intrăm într-
un prelungit cerc vicios: documentul generează literatură (expresivitate,
subiectivism, recompunere etc.), iar literatura - fapte şi argumente istorice. Prin
urmare, nu putem judeca o epocă numai pe baza unor mărturii, dar nici nu
putem înţelege dedesubturile existenţiale ale unei perioade fără mărturia unor
persoane care au trăit atunci. Memoriile sunt importante şi lămuritoare din
două perspective : cea a autorului însuşi (un desen cât de cât precis al biografiei
lăuntrice sau exterioare a unei personalităţi) şi cea a istoriei, cu condiţia ca
memoriile respective să fie eir- cumstanţiate corect în epocă.

Dreptul de a scrie memorii nu aparţine oricui, ci unei persoane renumite.

Dificultatea genului stă în natura profundă a scrisului: amintirea. De aici
provine şi următorul paradox : când memoria te ajută şi eşti tânăr, nu eşti
celebru şi, prin urmare, amintirile tale nu interesează; la bătrâneţe, memoria îţi
joacă feste. Iată de ce unii autori îşi iau mijloace de precauţie şi specifică încă
din titlu faptul că memoriile cu pricina sunt „imaginare'', „deghizate", bănuite,
cosmetizate sau chiar opuse („antimemorii").
Memoriile pornesc de la ceva concret, având la bază un jurnal, un caiet cu
însemnări ocazionale. Chiar şi aşa, cheful de a scrie şi festele pe care le joacă o
imaginaţie confabulatorie pot îndepărta textul de rigoarea unui document. Prin
urmare, una dintre problemele delicate ale memoriilor o reprezintă sinceritatea.

Stăruind asupra dificultăţilor pe care le întâmpină năzuinţa de a fi sincer în

memorialistică, Vianu a analizat cauzele pentru care imaginea despre sine a
omului care se mărturiseşte e frecvent deformată şi, mai frecvent, imprecisă.
„împrejurarea provine mai întâi din faptul că atenţia noastră este orientată
mai mult către cunoaşterea altor cazuri decât propria noastră cunoaştere.
Fiecare om este pentru sine însuşi fiinţa cea mai depărtată, spunea
Nietzsche. Progresele autocunoaşterii sunt cu mult depăşite de cele ale
eternocunoaşterii" [... ]. Precizia documentară a informaţiei memorialistice
c foarte inegală. Biografii, istoricii - mai puţin esteticienii, care sunt
interesaţi în special de aspectul calitativ al unui fapt, şi nu de exactitatea
cronologicii sunt siliţi să ţină cont de coeficientul de incorectitudine, să
SK JU RN A L I S M U L C U LT UR A L Ş l DU O HN l l i
 evite verificările obiective. Coeficientul sporeşte evident în cazul
memoriilor ce relatează evenimentul după câteva decenii. Din acest punct
de vedere, inferioritatea memoriilor fată de jurnal e evidentă. (S. Iosifescu,
1969, p. 128)

Conştienţi de limitele genului, memorialiştii nu au mari pretenţii de

autenticitate. De altfel, atenţia lor va fi mai tot timpul întoarsă către sine, spre
incidenţa (impactul) unor evenimente biografice, şi mai puţin către
evenimentele istorice la care au fost martori. Autori celebri (Maurois, Gide,
Lovinescu etc.) pot fi bănuiţi de contrafacerea unor întâmplări istorice, dar
ceea ce ne interesează este mai puţin corectitudinea, cât impactul
evenimentului asupra biograficului, a operei.
în acest domeniu, este mult loc pentru impostură, fals, chiar mistificare.
Indiferent de intenţiile declarate, autorul are mereu tendinţa de a se menaja, de
a evita episoadele jenante, gafele, căderile grave în imoralitate. Ca şi jurnalul,
memorialistica trădează o proiecţie a autorului către lume, proiecţie însoţită
adesea de o tendinţă firească de deculpabilizare.
Cu mici excepţii, literatura noastră nu cunoaşte mari texte memorialistice.
Cauzele sunt diverse, ele vădind o strânsă legătură cu situaţia politică din
vremea în care autorul şi-a redactat textul. Altfel spus, o carte scrisă într-o
perioadă de cenzură şi de ameninţări politice va sta sub semnul excesului : ori
să deconspire şi să se lamenteze mereu (autorul se închipuie vocea curajoasă a
celorlalţi semeni), ori să şteargă (să estompeze) mo- mentele delicate, aflate
sub lacătul autocenzurii. In realitate, cititorul doreşte tocmai să intre în
secretele vieţii autorului sau ale perioadei în care a trăit. Nerespectând această
cerinţă, memoriile se transformă adesea în prilej de răfuială personală cu
oameni sau instituţii (cazul Petre Pandrea) sau într-un minunat pretext de a face
literatură (Malraux, Céline).
 Lipsită de rigori sau structuri specifice, memorialistica trebuie totuşi să
respecte cerinţa de bază a genului : stilul confesiv, minima sinceritate, detaliile
intimiste, asumarea subiectivităţii şi a eventualelor erori, suspendarea oricăror
porniri partizane, militante, ideologizante. Revistele literare găzduiesc cu mare
entuziasm extrase de memorialistică, în jurul cărora pot construi un întreg
dosar tematic, menit să reînvie o epocă, o lume, un curent estetic. Important
este ca redacţia să aleagă cele mai Ai

interesante şi mai provocatoare pasaje. In rest, succesul este asigurat. Cititorii

adoră dezvăluirile de orice fel.
I ' K I VA « I I I l U M A I A V I I H I R AT UR A NO N I K J I ON A l A

2.2. Jurnalul

I )ocument psihologic şi intelectual, jurnalul arată cât de iluzorie este graniţa

dintre ficţiune şi nonficţiune. în ciuda oricăror calităţi estetice manifestate (stil,
imaginaţie, joacă etc.), valoarea jurnalului nu stă nici în noutatea informaţiei,
nici în eleganţa exprimării. Decisivă este, în acest caz, intensitatea mărturiei.
Putem identifica mai multe tipuri de jurnal, din care două ni se par a fi cele
mai importante: jurnalul intim şi jurnalul de idei. Diferenţele sunt uriaşe - primul
tip mizează pe spovedanie, pe dezvăluirea secretului; al doilea pe intensitatea şi
calitatea trăirii intelectuale.
Este foarte greu de stabilit câtă sinceritate şi cât calcul se regăsesc
A

într-un jurnal. In orice caz, aproape fără excepţie, orice jurnal conţine o doză
consistentă de ipocrizie, de premeditare, autorul având conştiinţa scrisului, a
mărturiei ca document, de unde şi o anumită poză, menită să emoţioneze şi să
uimească viitorii cititori. Nu întâmplător, în intimitatea sa, autorul pare să se
victimizeze, să acuze pe alţii de toate relele care i se întâmplă, să-şi deplângă
soarta şi condiţia, ostilitatea sau indiferenţa con- lemporanilor.
Scris de regulă la persoana I, cu numeroase scene narative întretăiate de
comentarii acide, jurnalul îşi asumă însă de la început unele naivităţi, ezitări,
constatări banale. Prin urmare, un jurnal prea fasonat stilistic, prea fluent şi
lipsit de mici poticneli discursive ridică mari semne de întrebare asupra
autenticităţii mărturiei.
Se suprapune, fără a se identifica întru totul, cu un gen astăzi vetust şi pe
nedrept uitat - confesiunea, un text aflat la intersecţia dintre memorii, jurnal şi
eseu. Cu puţină bunăvoinţă, poate fi asimilat notelor de călătorie - o călătorie
intelectuală, desigur, în care autorul recuperează stări, lecturi, avânturi şi
frustrări culturale.
Confesiunile narează formarea unui izolat. Document psihologic, oferit de
faptele dezvăluite fără reticenţe, e aici mai clar decât interpretarea şi decât
intenţiile autorului. De pildă, în ultimele cărţi din Confesiuni, Rousseau stăruie
asupra complotului enciclopediştilor şi cititorul diagnostichează cu
compasiune o obsesie. Tot astfel, în primele capitole, singularizarea celui
care povesteşte, iluzia de a fi făurit dintr-un aluat unic devin pentru cititor
explicabile, ca nişte fişe psihologice. (S. losifescu, 1969, p. 175
)

J UR NA L I S M U L CU LT U RA L $ E M i O P I N I I

Pasiunea gravă cu care autorul comunică adevărul despre sine trimite uneori
la memorialistică. Graniţa dintre specii este mai mult iluzorie şi, finalmente,
lipsită de importanţă, câtă vreme confesiunea este făcută la cald, iar culorile
desenului sunt încă neuscate pe tablou.
Pasional, intratabil sau lucid (toate cu măsură), autorul încearcă să se
revanşeze în faţa unei lumi îndeobşte indiferentă, superficială, nedispusă să
recunoască aşa cum se cuvine meritele unui artist.
60 Aceste strădanii şi reflecţii m-au dus mult mai departe, căci dorind să
descriu în ordinea lor temporală mişcările mele lăuntrice, influenţele
exterioare şi treptele teoretice şi practice pe care am păşit pe rând, m-am
văzut ieşind din îngusta mea viaţă particulară în lumea largă. Au ieşit la
iveală figurile a nenumăraţi oameni de seamă, care m-au înrâurit fie de
aproape, fie de departe. Apoi, marile frământări ale vieţii politice a întregii
lumi, care m-au influenţat atât pe mine, cât şi întreaga masă a contem-
poranilor, au trebuit să fie considerate cu deosebită atenţie. Căci aceasta este
tema principală a unei biografii: să descrie pe un om în împrejurările vremii
lui şi să arate în ce măsură îl favorizează, cum din aceasta se formează o
concepţie despre lume şi oameni şi în ce chip, dacă este scriitor sau artist,
concepţia lui se răsfrânge din nou în afară. Dar pentru aceasta se cere un
lucru greu de atins, anume ca scriitorul să se cunoască pe sine. (Goethe,
1955, p. 50)

Unii autori (H.P. Grice) includ jurnalul în cadrul literaturii subiective, concept
îndoielnic şi inabil formulat. Trăsătura distinctivă a acestei literaturi ar fi
maxima calităţii, ce „reclamă furnizarea de către locutor numai a acelor
informaţii pe care el le consideră adevărate" (O. Bălănescu, 2001, p. 73). De
multe ori, se întâmplă ca jurnalul să aibă o funcţie terapeutică, autorul găsind
intimitatea necesară de a recupera eşecuri şi nemulţumiri, prin acuze şi
portretizări pamfletare. Iată de ce izbucnirile temperamentale ale lui Petre
Pandrea sau Mircea Zaciu trebuie privite cu îngăduinţă şi, eventual, cu plăcere,
dar în nici un caz ca pe o sursă serioasă de informare. Oricâte pretenţii de
autentic şi de sinceritate ar avea, jurnalul se scrie privind şi către viitor, la ceea
ce va însemna el peste ani şi ani.
Nu oricine are talent sau dispoziţie pentru mărturisire. Cei mai mulţi scriitori
preferă jurnalul ocazional, un fel de carneţel în care caută să noteze idei şi
imagini, amintiri şi stări anume, pe care, ulterior, să le fructifice într un text
mai amplu. Şi în acest caz, contează notorietatea semnăturii. Nişte banalităţi
pline de calcule pecuniare, de întâlniri şi d
c

I ' I N VA « L'L 11 u / A L A M I 111 K A 111 K A N ( > N H < ' 11 < ) N A I A

preocupări casnice uu jiul li mlcrcsantc decât dacă ele aparţin, să zicem, lui
Rebreanu. Iii usc. Jurnalul său devine document istoric literar, iar publicarea sa
se transformă într-un eveniment editorial. încă o dată, despărţirea literaturii
(tlcţionalului) de consemnarea cvasiobiectivă se vădeşte cu neputinţă de operat.

2.3. însemnările de călătorie

I)intre toate textele ce aparţin nonficţionalului, însemnările de călătorie par cele

mai apropiate de jurnalism. Regăsim aici toate calităţile unui bun reporter:
curiozitate, evocare, informaţie, puţin umor. Chiar şi atunci când sunt scrise cu
vădite intenţii literare (Negru şi alb, de Negruzzi), călătoriile sc transformă în
mărturie şi „felie de viaţă", aşa cum cere împlinirea unui mare reportaj.
în căutarea aventurii, scriitorul îşi regăseşte de fapt propria curiozitate,
întregul drum transformându-se într-o oglindire a sinelui. Excitat şi uimit tic tot
ceea ce vede, fără mari constrângeri narativ-descriptive, autorul îşi dezvoltă un
discurs aparte, ce îl îndepărtează şi de jurnal, şi de confesiune. Indiscutabil, se
poartă ca un ziarist: se documentează la faţa locului, pare mereu convins de
misiunea sa (intermediar iscusit între omul static şi lume), iar discursul său este
mai tot timpul orientat spre cititor, căruia, nu o dată, i se adresează direct, ca
unui partener fidel şi răbdător.
Călătoria şi paginile pe care le-a inspirat sunt mai mult decât o variantă
autenticistă a memorialisticii. La bază stă sentimentul descoperirii, ceea ce nu
înseamnă că scriitorul este un explorator, mânat doar de orgolii şi interese
ştiinţifice. El vrea să înţeleagă ceea ce vede şi, de aceea, scrisul său va trăda
neliniştea celui care informează povestind şi povesteşte informând. Să nu
reducem deci călătoria doar la peisaj. Ea este un bun prilej de cunoaştere şi, nu
întâmplător, însemnările abundă în comentarii şi constatări febrile privind
obiceiuri, imperfecţiuni sau stil de viaţă.

Atent la detalii, adesea erudit, tipul descriptiv pare o ramificare a relatării

străvechi, cu ţeluri informative şi instructive, sau chiar a jurnalului de bord.
Intenţia literară este mereu sensibilă, o concurează şi o covârşeşte uneori pe
cea documentară. Literatura nu se manifestă doar în peisagistică.
Dimpotrivă, dcsciicica pica caligrafică, intervenind previzibil ca o cadenţă
pci Icelă, devine un O I I O M I O I exeiciţiu didactic. Literatura apare iu
arhitectura
C apitolul 6. Moralitatea argumentării ............................................................................. 199

6.1. Scurtă informare despre dezinformare.......................................................... 199

6.2. Un caz aparte; mistificarea...............................................................................205
6.3. Manipularea........................................................................................................207
6.4. Subversiunea.......................................................................................211
6.4.1. Diversiunea .............................................................................. 213
6.5. Un om avertizat face cât doi?............................................................ 214
6.6. Deontologie ........................................................................................216
6.6.1. Rigori morale în textele de opinie.............................................. 216
6.6.2. în presă, libertatea se câştigă în fiecare zi..................................... 218
Bibliografie .........228 O lume de hârtie, plină de păreri
Se scrie mult în lume. Se scrie orice şi oricât, în cele mai năucitoare stiluri,
abordări şi intenţii: cărţi, reviste, periodice, acte şi certificate de garanţie,
reclame şi scrisori, jurnale intime şi seturi de legi. Scrisul acestei lumi pare să
dea pe dinafară, ne bate la uşă, ni se pune în cale, pătrunde în cel mai ascuns
ungher al intimităţii noastre. Să ne gândim la numărul şi varietatea cărţilor
opărite (la 35 de secunde apare în lume o nouă carte) şi, mai*ales, să nu uităm
uriaşa producţie de ziare şi reviste. Locală, regională sau naţională, pentru
oameni simpli sau pentru savanţi, pentru cerşetori sau oameni de afaceri,
pentru întreprindere, familie sau şcoală, presa scrisă proliferează asemenea
bacteriilor într-un mediu umed şi prietenos, atingând uneori tiraje ameţitoare.
De pildă, în anul 1990, Time apărea în 4 737 000 de exemplare, Newsweek în
1100 000, în timp ce Parade, o publicaţie hebdomadară specializată, depăşea W
de milioane de exemplare (vezi R. Cayrol, 1991).
Trăim într-o lume de hârtie - şi la propriu, şi la figurat. Prin venele noastre
par să circule în flux neobosit hematii vâscoase de cerneală tipografică, în litnp
ce prin minte ne trec adesea gânduri scrise de alţii, spaime şi îngrijorări ce au
prea puţină legătură cu viaţa noastră reală şi palpabilă. Vrem ori nu să
recunoaştem, am ajuns dependenţi de lectură - chiar şi la televizor, unde
ascultăm cu urechile ciulite ultimele ştiri, în timp ce ochiul urmăreşte în
Iwrtieră sinteza lor scrisă. Cuvântul, scris sau rostit, a devenit drogul nostru
zilnic. Cu el începem şi terminăm o zi de muncă. E un ritual matinal grăbit şi o
dependenţă gravă. Avem nevoie de noutăţi şi comentarii, de iluzia că suntem
prezenţi, actuali, nerămaşi în urmă. Fără lectura zilnică a presei, ne-am simţi
incomparabil mai singuri şi mai stingheri, într-o lume pe care, sincer vorbind, o
înţelegem tot mai puţin.
Nu trebuie să ne bucure prea mult faptul că, prin intermediul presei, planeta
s-a micşorat, că am ajuns să trăim cu toţii într-un „sat mondial", unde fiecare
om (colectivitate) are ştiinţă despre ce face celălalt. Preţul pe care trebuie să-1
plătim poate fi exorbitant, chiar dacă îmbracă forme difuz conceptuale:
alienare, prăpastie cognitivă, „violul maselor", manipulare planetară.
J UR NA L I S M U L CU LT U RA L Ş l O i i O P I N I I
 mai rafinată - chiar dacă dă impresia unei spontaneităţi în alternarea de
tonuri, în întreruperea descrierii ori a digresiunii lirice şi filosofice prin
detalii umoristice. (S. losifescu, 1969, p. 219)
A

Intr-o lume tot mai mică şi invadată de imagini, călătoria îşi păstrează pe
mai departe fascinaţia pe care o presupune, mai ales dacă îşi alege un unghi de
atac aparte. Regăsim în paginile revistelor literare multe asemenea texte,
prilejuite de concursuri, expoziţii sau festivaluri renumite. Condiţia de bază
este ca informaţia să nu covârşească uimirea şi buna gestionare a detaliilor
surprinse pe viu, reflecţia inteligentă şi necesarul strop de umor.

2.4. Epistolarul
Ne amintim de marele succes al epistolarului semnat de Gabriel Liiceanu şi
intitulat uşor abuziv Jurnalul de la Păltiniş. Gen vetust şi mereu capabil de
surprize, corespondenţa implică o doză sporită de confesiune şi de
subiectivism, un stil anume (nici elaborat, nici scris în grabă) şi, nu în ultimul
rând, o mare presiune a spaţiului rezervat, ceea ce implică nervozitate, concizie
şi grabă.
Faptul că unii teoreticieni plasează corespondenţa în rândul memoriilor nu
trebuie să ne scandalizeze. La drept vorbind, epistola e o fotogramă (faptică,
afectivă etc.) a momentului, dar şi o pagină - incomparabil mai vie - a unui
trecut proiectat în mod paradoxal din perspectiva viitorului.
De la Corespondenţa fraţilor Grimm până la scrisorile lui Van Gogh către
fratele său, Theo, avem de-a face cu nişte documente umane extrem de
importante, fără de care nu am înţelege aproape nimic din creaţia şi contextul
istoric în care a trăit artistul.
 Cititorul este atras de publicarea unor asemenea scrisori şi, prin urmare,
orice descoperire (scrisori găsite întâmplător în arhive şi poduri de case) oferă
editorilor şi directorilor de reviste culturale un excelent prilej de reactivare a
operei şi personalităţii artistului respectiv. Să ne amintim de zarva mediatică
produsă de apariţia unor scrisori inedite ale lui Eminescu, de opiniile
divergente exprimate pe această temă: este moral să încălcăm intimitatea unui
om, fie şi după 120 de ani? Nu cumva gestul editorilor întinează cumva
memoria poetului? Cine garantează autenticitatea scrisorilor? Eminescu este
atât de important pentru noi, încât orice lucru nou legat de el (o fotografie, un
bileţel etc.) reprezintă un eveniment peste care este cu neputinţă să treci.
I'UI SA < l ' l M'U« A l A NI 1 I I I KA I UK A NO N I K T I O N A I . A

Expuse i i i l A n i p l A i i l o v de l o t Telul şi u/urii timpului, scrisorile îşi măresc

valoarea asemenea timbrelor. în afara rarităţii, intervine gradul de sinceritate
(de confesiune) al expeditorului şi momentul anume când a fost scrisă epistola.
Toate la un loc pot oferi - atât istoricilor, cât şi cititorului obişnuit - informaţii
extrem de importante. De pildă, scrisorile lui Marin Preda către prima sa soţie,
Aurora Corau, schimbă radical imaginea dură şi sarcastică a romancierului (un
om sentimental şi capabil de mari elanuri erotice) şi, în acelaşi timp, ne oferă
multe amănunte picante despre scriitorii vremii, despre dedesubturile politice
ale acordării Premiilor de Stat din acea vreme.
Este de la sine înţeles că, pentru a reţine atenţia unei reviste, epistolarul are
nevoie de expeditori celebri. Regula poate fi încălcată atunci când atenţia este
orientată spre excepţionalul unei situaţii, şi nu spre notorietatea autorului
scrisorii (de pildă, scrisoarea cuiva care 1-a cunoscut pe Eminescu şi în care îi
face un amplu portret).
2.5. Manifestul literar
întemeiat pe o doctrină estetică, ce se vrea nouă şi iconoclastă, manifestul
literar este acel text programatic în care autorul (adesea colectiv) propune sau
doar sugerează idei şi principii menite a fi urmate de către un grup, cerc sau
şcoală literară. Caracterizat prin agresivitate, limbaj şocant şi virulenţă
polemică, manifestul se doreşte a fi temeiul unui nou construct artistic.
în esenţă, orice manifest trădează o exasperare, o nemulţumire profundă
A

lată de rigorile, împietririle, prejudecăţile estetice ale timpului. îşi propune să

edifice o noutate şi, prin urmare, efortul principal se orientează pe demolarea a
tot ceea ce reprezintă vechimea. Iată un celebru manifest avangardist semnat de
Ion Vinea (Manifest activist către tinerime):
Jos arta căci s-a prostituat. Poezia nu e decât un teasc de stors glanda
lacrimală a fetelor de orice vârstă. Teatrul, o reţetă pentru melancolia
negustorilor de conserve. Literatura, un clistir răsuflat. Dramaturgia, un
borcan de fetuşi fardaţi. Pictura, un scutec al naturii întins în saloanele de
plasare. Muzica, un mijloc de locomoţiune în cer. Sculptura, ştiinţa pipăirilor
dorsale. Arhitectura, o antrepriză de mausolcuri înzorzonate. Politica,
îndeletnicirea cioclilor şi a asasinilor (vezi I) Ruşii, 2002, p. 102)
.

J UR NA L I S M U L CU I / I '' UR A L Ş l l)K O P I N I I

Actul negator este fundamental în manifest, dar e limpede că, după o serie
de afirmaţii nihiliste, credibilitatea textului impune măcar o secvenţă
afirmativă: „VREM minunea cuvântului nou şi plin de sine; expresia plastică
strictă şi rapidă" etc. Adeseori, ea funcţionează ca argument (justificare) al
întregului discurs negator.
 Strâns legat de schimbarea valorilor politice, de evoluţia într-o anumită
direcţie a societăţii, manifestul reprezintă o ruptură de valorile trecutului şi,
implicit, o încercare de redefinire a prezentului.
Manifestul se defineşte printr-o libertate totală (stilistică, logică, tematică),
chiar dacă textul final poate părea vecin cu delirul verbal, aşa cum lasă
impresia textul lui Tristan Tzara:
Manifest despre amorul slab şi amorul amar [...] preambul = sardanapal;
unu = valiză; femeie = femei; pantalon = apă; dacă = mustăţi; trestie =
poate; supărător = smarald ; octombrie = periscop... " (vezi Mărio de
Micheli, 1968, p. 272).
într-un manifest, nimic nu trebuie în mod obligatoriu justificat. Contează
strigătul şi revolta. Contează efectele în timp produse de acest text programatic
şi mai ales recunoaşterea lui de către alţi artişti.
Ar fi o greşeală să se considere că simpla atitudine negatoare poate construi
un manifest. Chiar şi un demolator de vocaţie ca Tristan Tzara a fost obligat să
recunoască:
Un manifest este o comunicare făcută lumii întregi, în care nu se pretinde
altceva decât descoperirea unui mijloc de vindecare instantanee a sifilisului
politic, astronomic, artistic, parlamentar, agricol şi literar. El poate fi dulce
şi simpluţ, are întotdeauna dreptate, e puternic, viguros şi logic (vezi Mărio
de Micheli, 1968, p. 273).
A

In acest punct, vom constata un anume paradox: distrugând, textul

contestatar începe să devină pozitiv, să edifice, să afirme, anulând astfel o
intenţie declarată din capul locului. Pentru a evita asemenea aporii incon-
fortabile pentru un avangardist, manifestul apelează de multe ori la un
subterfugiu : afirmă şi neagă în acelaşi timp. Cititorul poate să înţeleagă, să
decripteze ce vrea.
(li

Astăzi, manifestul a intrat într-o relativă desuetudine. Arta modernă a

exersat toate nihilismele posibile, inclusiv exprimarea prin tăcere, prin
pagina albă. în plus, căderea comunismului a estompat mult din elanul
contestatar îndreptat împotriva burghezilor mediocri şi incapabili să vadă in
artă altceva decât o investiţie, un obiect de schimb economi
c

P U I VA < I I I I I U I A l A N I I I I I K A I I I K A NUNI H I l O NA l A

2.6. Genurile comune presei culturale şi celei de

informaţie

Orice revistă culturală se va strădui să ofere cititorilor o cât mai mare

diversitate de genuri. Astfel, în asemenea reviste, vom întâlni informaţii
propriu-zise, interviuri, anchete sau reportaje. Toate textele vor purta, desigur,
amprenta tematică a revistei: alegerea preferenţială a anumitor subiecte, o mai
mare libertate stilistică, un ritm al scriiturii mai lent şi mai amplu. Fiind
puternic rubricate, aceste reviste mizează mai mult pe semnătură, decât pe
performanţele gazetăreşti ale autorului, care se va bucura de o mare libertate
de exprimare şi, nu în ultimul rând, de un spaţiu tipografic generos (dublu,
comparativ cu un cotidian). Să amintim cele mai importante genuri comune
presei culturale şi celei de informaţie.
2.6.1. Portretul
<>S

Teoreticienii consideră portretul un reportaj despre o persoană. Acceptând

această aserţiune, recunoaştem deja o trăsătură specifică acestui gen:
amestecul de procedee. Prin urmare, portretul este...

...un gen caracteristic discursului de presă, ce rezultă din combinarea mai

multor modele discursive (descriere, explicaţie, comentariu) şi a cărui
punere în scenă variază după constrângerile impuse de un personaj sau
altul, de suportul mediatic alocat: scris sau audiovizual [...]. Materialitatea
însăşi a canalului de transmitere este determinantă: suportul scris
influenţează organizarea spaţiului scriptural şi scrierea articolului după
criteriile de claritate şi dramatizare; imaginea de televiziune percepe lumea
într-un mod direct şi global, având drept consecinţă o iluzie de transparenţă;
în fine, radioul impune criterii de inteligibilitate auditivă particulare,
mizând pe emoţie şi seducţie (P. Charaudeau, 1997, p. 200).
în mod sinonimic, se folosesc şi alte expresii descriptive ale portretului: a da
viaţă imaginii unei personalităţi, a face operă de biograf. Orice text biografic
prilejuit de o aniversare, de un premiu important obţinut sau de moartea
celui în cauză oferă ziaristului prilejul de a-şi exersa talentul de |H>rtrctist.
Prinsă între starea civilă şi curriculum vitae, biografia riscă să devină un text
anost, pur informativ lucru greu de acceptat într-o revistă literară. în
portret..
.

J UR NA L I S M U L CU LT U RA L $ 1 U I - O I M N I I

...ziaristul trebuie să observe semnele exterioare şi distinctive ale subiectului

- talia, corpolenţa, silueta. Putem recunoaşte personajul după chipul său,
după culoarea şi strălucirea ochilor, după desimea şi lungimea părului, după
mustaţă sau barbă, după timbrul vocii sau debitul verbal, după felul său de a
 merge sau de a se aşeza pe scaun, după felul de a se îmbrăca, după ticuri şi
vorbe preferate [...]. Un bun portret presupune o curiozitate pe măsură,
simpatie şi inteligenţă critică, aplicată pe o solidă documentare - pe cât
posibil, pe o cunoaştere directă şi nemediată a subiectului (José de Broucker,
1995, p. 195).

Ca gen jurnalistic, portretul este un mozaic de informaţie biografică, reportaj

descriptiv, anchetă de personalitate şi, eventual, interviu.
 Evitaţi panoramiările biografice generale. Detaliile punctuale sunt mai
evocatoare decât o imagine de ansamblu, comună şi fără un relief
anume.
Cronologia este, aproape fără excepţie, inutilă. Scopul unui asemenea
portret nu îl reprezintă adevărul final al vieţii unui artist, ci pregnanţa
sa. Cronologia aparţine biografilor şi istoricilor literari.
Daţi viaţă portretului evocând o întâlnire comună şi citând o propoziţie
interesantă spusă de personaj. Chiar şi atunci când, din diferite motive,
nu l-aţi cunoscut personal, puteţi suplini întâlnirea fie imaginând-o, fie
exprimându-vă regretul de a nu-1 fi cunoscut.
în lipsa mărturiei directe, puteţi compensa adiţionând cu eleganţă
mărturiile altora (o întâmplare, o vorbă anume, o imagine).
Nici o evocare nu poate fi validă dacă este scrisă neutru, constatativ.
Prin urmare, nu vă temeţi de puţină nostalgie, regret, uimire sau chiar
sentimentalism.

Un portret rezonabil ca dimensiune poate constitui începutul (şapoul) unui

interviu. Dă multă culoare, dinamism şi sporeşte impresia de autentic.

Talentul şi avântul scriiturii contează mult într-un portret. Dar primul

criteriu de calitate este, evident, veracitatea portretului. Prin urmare, sunt
excluse porlreteie-bidon, portretele-curtenitoare sau cele şarjate (răutăcioase
şi injuste). (Jose de Broucker, 1995, p. 197)
P H I S A < I U M I M A I A | I I I I K A I UN A NONI K ' ( H >NAL A

Să amintiţii două lipim aparte de portret. Silueta (un desen rapid şi un

vos, centrat de regulă pe o singură trăsătură a personajului) şi necrologul tun
text condescendent şi vag recapitulativ, prilejuit de dispariţia unui artist mai
important) sunt texte pline de locuri comune, oferind informaţii biografice
minime şi esenţializate. Abilitatea ziaristului de a introduce în tril mici
confesiuni şi o brumă de emoţie poate salva portretul de la banalitate.

1.6.2. Interviul

I Acţionarul ne oferă următoarea definiţie : „Convorbire cu caracter

informativ intre un ziarist şi o personalitate sau un martor al unui
eveniment". Putem identifica mai multe tipuri de interviu : biografic, expres,
informativ etc. IVntru José de Broucker (1995), tipologia este mult mai
diversificată: sondaj, anchetă, reportaj, întâlnire, documentar.
în presa culturală, vom întâlni o formă mai elaborată : întrevederea sau
ionversaţia. în acest caz, elementul definitoriu al interviului, dialogul, iese
din zona pasivităţii aparente, obligând ziaristul la un vizibil efort de însoţire
a mărturiei interlocutorului.

Orice interviu este produsul unei relaţii între două persoane. Calitatea
interviului este strâns legată de calitatea acestei relaţii interpersonale.
înainte de fi o manieră de lucru, interviul este o manieră de a fi. (José de
Broucker, 1995, p. 182)

Prin urmare, în interviul-conversaţie, jurnalistul cultural trebuie să se

apropie prin renume, inteligenţă şi nivel de cultură de scriitorul intervievat.
Trebuie, mai ales, să aibă o bună predocumentare, în aşa fel încât să fie la
curent cu cât mai multe amănunte biografice şi literare despre persoana din
laţa lui. Numai aşa se poate stabili ceea ce reprezintă fundamentul oricărei
 conversaţii : empatia, puterea de a rezona cu celălalt, de a-i câştiga încrederea
şi simpatia.

Un bun portret dă dovadă, ca şi interviul, de o anume indiscreţie, chiar

dacă (regula ne spune) evităm să pătrundem brutal în intimitatea strictă a
subiectului. Portretul revelează ansamblul personalităţii, adunând elemente
de informaţie pe care, cel mai adesea, le găsim dispersate. A face un
JUKNAI INMHI М И Ш К А ! MIM < И'INII

portret reuşii îiiKcaiiuiA să surprinzi ceea ее ИЮНЯЯ pcisonajul : aspeel fizic,

comportament, limbaj, obiceiuri, gândim, pioicclc, ambiţii ele. Repoveslind
cumva viaţa subiectului, portretul trebuie să fie punctat dc citări, anecdote,
trăsături tipologice. în viaţa oricui vom găsi câteva lucruri interesante, chiar
excepţionale. Jurnalistului îi rămâne sarcina să descopere aceste lucruri. (M.
Voirol, 1992, p. 58)

Unii teoreticieni disting între conversaţie şi întrevedere, deşi nuanţele sunt în

realitate greu de practicat.

întrevederea presupune ca cei doi parteneri de dialog să aibă egalitate de

statut, să trateze o temă cu o competenţă presupus egală, amândoi încercând
să-şi utilizeze competenţa pentru o mai bună înţelegere a unei probleme [...
j. Dimpotrivă, conversaţia nu implică nimic deosebit nici în statutul parte-
nerilor, nici în tema aleasă. Ea se caracterizează prin diversitatea
abordărilor, prin posibilitatea de a schimba tema iară o justificare anume, în
timp ce alternarea intervenţiilor celor doi este necontrolată (întreruperi
constante), fiecare luând cuvântul după inspiraţia de moment. (P.
Charaudeau, 1997, p. 202)
 Deficienţele dintotdeauna ale interviului devin şi mai vizibile în
conversaţie: neclarităţi, lungime, retorisme, apatie etc.

Prin urmare, în cadrul unui interviu, trebuie să evităm: întrebările

închise, la care se răspunde cu da sau nu; întrebările lungi, stufoase şi
neclare;
întrebările prea generale, incapabile să provoace interlocutorului o
circumstanţiere precisă şi, prin aceasta, provocatoare. E bine de
ştiu că, aşa cum întrebi, aşa ţi se răspunde;
■'■ ■ ■.-/■*''r/Vi'v-,' 1 Iii . Шк^ЩШ?'' '• '^i
întrebările stupide, banale sau lipsite de inteligenţă ;
întrebările care să sugereze răspunsul;
întrebările agresive sau, dimpotrivă, slugarnice.;

Marea primejdie o reprezintă totuşi verbozitatea. Când ziaristul vrea să

strălucească, să sublinieze cultura şi inteligenţa sa, efectul este deseori
catastrofal.
P M I NA i I M I I I M A l A '..I 1 I I I KA I U K A N < > N 1 l ( | M > N A l A

S a postulat nu o dată caiacierul autobiografic al cărţilor dvs. Sare lotuşi în

ochi o uşoară dcla/arc de vârstă în privinţa croului-narator din Cocoşul
decapitat : acesta avea 11 ani. Cu toate acestea, psihologia vârstei este
admirabil redată în carte, e trăită cu atâta veridicitate, încât orice alt
prozator are de ce să vă invidieze. Cum aţi reuşit acest formidabil şpagat?
[...] Personajul central lipsit de nume (abstracţie făcând de apelativul
Chlorodont, cu care-1 alintă pe student decrepita sa gazdă, contesa Clotilde
Apori) are atâtea asemănări de destin cu autorul, încât a-I cita aici pe
Flaubert cu madame Bovary c'est moi ar fi cu totul superfluu. Aţi putea totuşi
 preciza până unde merge paralelismul şi unde încep deosebirile faţă de
realitatea trăită de dvs? (Vatra, nr. 1-2, 2006, p. 38)

Un alt defect al interviului cultural poate fi laconismul şi, mai ales, indecizia
sau schimbarea nejustificată a unghiului de atac:

Lucraţi la încă o carte cu subiect românesc [...]. Din discuţiile noastre, pot
confirma că ştiţi foarte multe despre istoria României [...]. Vă plac
Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Creangă... Ce căutaţi, de fapt? [...] Ştiu că
sunteţi un mare admirator al Jurnalului lui Sebastian [...]. Ce artist român v-
ar fi plăcut să fiţi? [...] De ce reveniţi în România? [...] Cum găsiţi
bucătăria românească? [...] V-aţi plimbat mult prin librăriile bucureştene;
ce v-a atras atenţia? [...] Vă plac româncele? (Dilema veche, 3-9 martie
2006, p. 13)

Uneori, afirmaţiile pot suplini întrebările, relansând fără ostentaţie

convorbirea. Ca şi în cazul alcoolului, excesul unui procedeu jurnalistic
dăunează. Ideal ar fi, în orice situaţie, să alternăm procedeele şi, astfel, să dăm
impresia de varietate şi dinamism.
Fără a insista asupra acestui gen prezent în orice revistă de cultură, vom
face câteva observaţii:
1. în final, ziaristul nu trebuie să mulţumească interlocutorului pentru interviul
acordat. E un gest de politeţe inutil, dacă ne gândim că cel avantajat de
publicarea textului este chiar intervievatul.
Şapoul poate fi foarte bine suplinit de un portret al scriitorului sau de un mic
reportaj de atmosferă. Prezentarea convenţională şi seacă reprezintă un
spaţiu tipografic ocupat în mod abuziv. Şapoul poate fi construit pe o
informaţie de bază (de exemplu, intervievatul împlineşte o anumită vârstă),
la care se adaugă câteva constatări personale
.
2.
 I U KN A I I S M H I . ( I U I I I R A l . . Ş l I U < H' I N I I

Am ajuns la acest interviu dintre memorii din dorinţa dc a vedea ce mai

are de povestit un om care nu face, în anii din urmă, decât să şi
amintească. Profesorul Romul Munteanu a împlinit de curând 80 de ani.
între lumile literare comparate şi lumea, întoarsă în vis, a satului din care
a plecat, a scris, într-un fel de dictare, capitolul care-1 priveşte (şi pe
care 1-a lăsat, totdeauna, în grija altora) din Profiluri literare. Un capitol
rotund, cumpănit, cu de toate. (.România literară, 31 martie 2006, pp. 16-
17)

3. Evitaţi interviul cu întrebări prezentate anterior şi răspunsuri primite prin

fax. în ciuda oricăror eforturi redacţionale, textul final va fi static şi
neconvingător. Ne vom mulţumi cu acest procedeu numai în cazul unor
mari artişti. Câştigul exclusivităţii poate fi mai important decât orice alt
inconvenient.
4. Evitaţi stereotipiile sau locurile comune: „Ce pregătiţi în laboratorul
dumneavoastră literar ? ", „Cum se vede literatura română de la Paris ? ",
„Ce sentimente aveţi atunci când terminaţi o nouă carte?", „După scrierea
acestei cărţi, aţi înţeles mai bine omul şi destinul său?", „Violenţa în care
trăieşte lumea contemporană vă creează teamă ? " etc.

Spre deosebire de cotidian, revistele culturale impun interviului exigenţe

calitative sporite. Având ca interlocutor un scriitor important, se cuvine
depăşită ambiţia unor dezvăluiri de duzină (Ce mănâncă ? Ce tabieturi are ? Cum
se inspiră ? Ce pregăteşte în şantierul său literar ?). Nu trebuie să ne mire că unele
interviuri culturale se pot dezvolta, căpătând proporţiile unei cărţi: convorbirile
lui Florin Mugur cu Marin Preda, ale
__ A
lui Paleologu cu Stelian Tănase etc. In acest caz, putem vorbi despre un
interviu biografic, narativ sau documentar.
într-o carte deja celebră, Henri Montant (1994, pp. 123-140) ne propune
câteva trucuri folositoare în timpul unui interviu:

încercaţi să memoraţi întrebările, pentru a nu le citi şcolăreşte. Evitaţi

întrebările prea tehnice. Nu uitaţi să puneţi întrebări personale despre ticuri,
tabieturi sau hobby-uri; ele detensionează convorbirea şi oferă un necesar
strop de umor. însoţiţi uneori întrebarea cu o confesiune, cu o întâmplare
din viaţa dumneavoastră, pentru a stimula interlocutorul să facă acelaşi
lucru.
Spre deosebire de conversaţie, în interviul cultural propriu-zis, ziaristul are o
prezenţă mult mai discretă. întrebările lui nu mai îmbracă form
a

I ' U I VA i H I I U I * W A Ş l I I I I H A I I I H A N <>N 1 I C Ţ I O NA I A

comentariului şi nici IUI mai întrerup intempestiv discursul partenerului. Dc regulă,

scopul interviului este ca cititorul să pătrundă fie în intimitatea biografiei
scriitorului, fie în misterele creaţiei.

Invitatul se bucură de un grad mai mare sau mai mic de notorietate, deşi
numai simplul fapt că i s-a solicitat un interviu reprezintă o probă a
notorietăţii. Jurnalistul joacă diferite roluri discursive ale intimităţii, ale
încrederii sau ale entuziasmului şi încearcă să scoată la lumină detalii
neştiute ale creaţiei [...]. Interviul cultural se concentrează pe întrebarea
 /1

„Cum se face?" şi se opune întrebării de expert „Cum funcţionează?". (P.

Charaudeau, 1997, p. 204)

Credibilitatea, fluenţa, gradul de noutate şi de interes al confesiunii

icprezintă exigenţe obligatorii oricărui interviu cultural reuşit.

Zece sfaturi pentru a rata un interviu

Fiind ieşit din coapsele lui Jupiter, sunteţi superior intervievatului, extrem
de emoţionat să primească vizita augustei dumneavoastră persoane. Este
deci inutil să vă documentaţi despre cel cu care vreţi să faceţi intei^iulf
Mizaţi pe improvizaţie.
Sosiţi cu întârziere la întâlnire. Puneţi ostentativ reportofonul pe masă,
marcându-vă astfel teritoriul. Mai ales, evitaţi să luaţi notiţe. Aveţi
încredere în aparate şi tehnică. Ele fac treaba în locul dumneavoastră.
Nu-1 lăsaţi pe interlocutor să vorbească prea mult. Nu ezitaţi să-1
întrerupeţi cât mai des [...], Nu relansaţi niciodată interviul. E o manieră
jurnalistică grosolană.
Nu fiţi prea curios. Curiozitatea deturnează interviul de la scopul propus. i
Nu-1 lăsaţi pe ih&locutbr să se siiiită confortabil. Poate devia oricând de
la subiect.
Impuneţi-vă de la început, arătând subiectului că ar face mai bine să vă
asculte. Nu ezitaţi să-1 contraziceţi, pentru a vă afirma personalitatea^
Arătaţi forma finală a interviului şi permiteţi subiectului să intervină pe text,
să schimbe ordinea întrebărilor, să modifice faptele şi opiniile. Important nu
este cititorul, ci intervievatul
.

I I I K NA I I .SMI I ! ( I I I I I I N A I Ş l I H M M M I I

Nu începeţi imediat elaborarea interviului. Lăsaţi să treacă mai multe zile

sau săptămâni pentru decantarea ideilor.
Nu vă faceţi probleme cu titlul. Un titlu sobru şi neutru poate fi j
interesant pentru cititor. ^ "jjfeSj" 'ufeiw
încercaţi să vă puneţi în valoare. Modestia ppàte fi un mare defect
jurnalistic. (José de Broucker, 1995, p. 190) |p
2.6.3. Ancheta
Orice revistă culturală va încerca din când în când să propună cititorilor o
anumită diversitate de genuri publicistice, din care ancheta nu poate să
lipsească. Ea imprimă dinamism revistei şi are puterea de a convinge cititorul,
atrăgând atenţia asupra unei probleme importante din domeniul cultural.
Condiţia este ca subiectul (tema) să fie de o minimă actualitate, iar concluzia să
fie bazată pe fapte importante, redate onest, fără trunchieri sau parti-pris-uri
evidente. Unii teoreticieni (Patrick Charaudeau, de exemplu) evită să
vorbească despre anchetă ca despre un gen de sine stătător, considerând că
acest procedeu de investigare îşi propune să dezvăluie o acţiune prin
intermediul unei descrieri în cadrul unei povestiri mai ample. Gen hibrid şi
totodată independent, ancheta este un demers jurnalistic menit să dezvăluie
adevăruri incomode şi ascunse despre o persoană publică, despre un grup de
interese, despre afaceri oneroase de diferite tipuri, încălcări ale legii, evenimente
neelucidate de mai mult timp etc.
 José de Broucker (1995, pp. 169-177) identifică două mari tipuri de anchetă
: informativă (vizează revelarea unor informaţii ascunse) şi interpretativă
(vizează semnificaţiile ascunse ale unor fapte în bună parte cunoscute; nu se
adresează cunoaşterii, ci judecăţii). în presa culturală, accentul cade pe cel de-
al doilea tip, deşi nu credem că există o anchetă interpretativă fără ca aceasta să
aducă şi un plus de informaţie (foarte importantă), necunoscută publicului larg.
Este limpede că nu putem scrie un articol de investigaţie despre modul
îndoielnic de acordare a premiilor literare, câtă vreme comentariile noastre
sancţionatorii nu vor fi susţinute şi de fapte (favoruri şi mici atenţii, relaţii de
rudenie sau de prietenie între cei premiaţi şi membrii comisiei etc.).
Cumulând mai multe procedee discursive (portret, descriere, naraţiune,
comentariu), ancheta nu şi pierde niciodată specificul, aşa cum remarcă şi
Michel Voirol (IW2, p. 58) :
P U I VA » I ' I I I I I ' \ l A Ş l I I I I l < A I UN A N ( > N 1 l < ' | l ( )N A I A
/
\

Ancheta esle o dciuoiiMiaţic. JXacli reportajul arată, ancheta dovedeşte.

Subiectul unui icpoiiaj este un spectacol. Subiectul unei anchete este o
problemă Demersul unei anchete seamănă cumva cu munca unui cercetător
ştiinţific, ea implicând cinci etape:

a pune o problemă interesantă ca premisă şi a o formula clar (este

unghiul de atac al anchetei); a acumula cunoştinţe despre subiect
(documentare); a formula ipoteze de lucru, fără a neglija nici una a
priori; a verifica ipotezele pe teren, mergând la sursă; a ajunge la o
concluzie.
O anchetă demnă de acest nume nu poate ignora nici una dintre etapele de
mai sus. Din păcate, practica presei pare a ne contrazice. Prea multe
 anchete se vădesc a fi doar compilaţii pe un subiect dat. Altele nu sunt decât
demonstraţii partizane ale unei concluzii preexistente. De aceea, jurnalistul
de investigaţie trebuie să ştie ceea ce caută, nu ceea ce vrea să dovedească
[...]. O anchetă nu trebuie să rămână un expozeu rece şi abstract. Trebuie să
furnizeze exemple, mărturii, lucruri văzute, care să ilustreze etapele
demonstraţiei [...]. O anchetă importantă poate să justifice
Uf
chiar şi un editorial. In acest sens, putem spune că ancheta este genul
genurilor.

Prin forţa împrejurărilor, ancheta culturală este de mică anvergură şi nu şi

propune mari dezvăluiri. Dimpotrivă, credibilă şi convingătoare, ea tiebuie să
ridice nişte întrebări, să atragă atenţia asupra unei realităţi: pensiile scriitorilor,
situaţia patrimonială a librăriilor, situaţia scriitorilor debutanţi, situaţia
uniunilor de creaţie, plagiate celebre, mari nedreptăţi literare etc.
Presa culturală mai practică un gen investigator facil şi folosit fără prea
multă fantezie : sondajul de opinie (considerat de unii teoreticieni o formă a
interviului). Prin urmare, este foarte simplu să trimiţi unor critici şi scriitori
câteva întrebări şi să publici răspunsurile ca atare. Neînsoţite de dezbatere, de o
încadrare teoretică provocatoare, tema propusă se pierde de rele mai multe ori
în anonimat: de ce nu se mai scriu istorii literare? Se poate vorbi despre
laşitatea politică a intelectualului? De ce literatura lomânâ este atât de puţin
cunoscută peste hotare? etc.
O bună anchetă culturală străluceşte în primul rând prin acuitatea şi
originalitatea ideii. De exemplu, îmi amintesc de o anchetă găzduită de
icvisla france/ă Lire despre păguboasele relaţii dintre edituri (redactorii d
e

I I I K NA I I S M I U ( U I M I N A I $ 1 l > l < M' I N I I

caile) şi scriilorii a f l a ţ i la început de drum. O auclicin uilcrcsanlă şi spumoasă,
plină de informaţii puţin cunoscute de către cititori.

2.6.4. Reportajul
Foarte des întâlnit în revistele culturale, reportajul se poate suprapune cu notele
de călătorie, cu portretul (întâlnirea cu un scriitor celebru), cu paginile de
jurnal. Importantă este semnătura şi, nu în ultimul rând, prospeţimea stilului.
Subiectul în sine contează mai puţin, la fel şi actualitatea sau dinamismul
narativ.
Reportajul se bazează pe existenţa unui fenomen social, pe care încearcă să-
1 explice [...]. El nu este legat într-o manieră directă de actualitate, chiar
dacă depinde de ea. Reportajul preexistă deci ştirii, ca o realitate dobândită,
ce face obiectul unei observaţii jurnalistice [...]. Reportajul trebuie să adopte
un punct de vedere distanţat şi global (principiul obiectivitătii) şi trebuie să
propună în acelaşi timp o interogare a fenomenului tratat (principiul
inteligibilităţii). Astfel se explică utilizarea resurselor figurative şi
vizualizante, pentru a satisface pe de o parte condiţiile de credibilitate [...],
iar pe de altă parte, condiţiile de seducţie. (R Charaudeau, 1997, p. 217)
Alternanţa, acuitatea simţurilor, marile planuri descriptive etc. devin în
acest caz opţionale, ele fiind suplinite de intensitatea percepţiilor subiective, de
sinceritatea şi fineţea intelectuală a autorului, de uimirea lui. Este suficient să
luăm ca exemplu descrierea Chinei, aşa cum a văzut-o Marin Preda în
articolele publicate mai întâi în revista Luceafărul şi apoi în volumul Viaţa ca o
pradă. Un adevărat regal, o întreagă aventură, plină de întâmplări uimitoare şi
de un haz nebun, creat de conflictul inerent dintre cutumele şi valorile de
 M

civilizaţie (de pildă, povestea cu maimuţica vie din frapieră, oferită de ospătar
ca o mare delicatesă a localului).
Regula reportajului nu lasă loc excepţiei nici în acest caz : reportajul este un
text scris la faţa locului, o experienţă de viaţă trăită nemediat. „Reporterul este un
martor. De la el aşteptăm curiozitate activă şi obiectivitate critică." (José de
Broucker, 1995, p. 163) Calitatea de martor în acest caz nu înseamnă
pasivitate. Dimpotrivă, orice reportaj (cu atât mai mult cel literar) trebuie să
fie evocator şi subiectiv în cel mai înalt înţeles, oferind sugestia unei realităţi
la care, din multiple motive, cititorul nu are acces. Mai mult ca în oricare alt
gen jurnalistic, reportajul trebuie să negociez
e

r i n S A I I I I I U I M I A V I I I I I KA I UU A N < ) N I L ( | L < )N A1 A

cocrenl şi cal mai cxpicsiv un raport caic sc stabileşte invariabil între cuvânt şi
imagine, i luai dacă unii teoreticieni (Patrick Charaudeau, 1997) afirmă cu tărie
autonomia acestor două sisteme de semnificare, fiecare având „universuri
sociodiscursive proprii şi o independenţă s.ubsumată".

Stil şi expresivitate în reportaj

Nu vom insista asupra tipologiei şi nici asupra multitudinii de construcţii
discursive întâlnite în reportaj, aspecte abordate distinct într-o altă carte a
noastră (vezi S. Preda, 2006). Ceea ce trebuie să ne intereseze în reportajul
literar este stilul - în acest caz, mult mai important decât actualitatea sau
ineditul subiectului. Chiar dacă regula de bază în acest tip de reportaj o
constituie libertatea şi o cât mai diversificată paletă a procedeelor expresive,
putem vorbi totuşi despre o anumită specificitate stilistică şi, implicit,
A

despre preeminenţa unor figuri de stil. In viziunea lui Tudor Vianu (1968, pp.
267-279), care analizează scrierile lui Geo Bogza şi ale lui Tudor Arghezi, în
reportaj este fundamentală expresia memorabilă şi forţa alăturării curajoase a
unor cuvinte :

Reportajul urmăreşte să obţină impresia puternică, aceea care fixează atenţia

cam dispersată a cititorului solicitat de atâtea ecouri ale actualităţii. Cine
străbate scrierile lui Bogza nu poate să nu remarce mulţimea adjecti- velor-
adverbe cu mare încărcătură afectivă, cele care exprimă o apreciere drastică
sau o reacţie vehementă a sensibilităţii, precum: dur, arid, tragic, violent,
fantastic, aspru, năprasnic, intens, enorm, cumplit, straniu, uimitor, teribil,
vehement, vast ş.a.m.d. Unele dintre aceste adjective-adverbe sunt
întrebuinţate pentru a exprima gradul superlativ al comparaţiei. Superlativul
absolut este indicat, în limba curentă, printr-un adverb care, prin grama-
ticalitatea sa, şi-a pierdut forţa expresivă: foarte, prea. Scriitorul simte nevoia
împrospătării formelor superlativului absolut, culegându-le din bogata
colecţie a adjectivelor drastice: un câmp fulgerător de pustiu, torenţial
dezolant... Superlativul relativ nu este nici el rar: cea mai scumpă îndeletnicire,
tentarea celorlalte fiinţe de a se arunca în vid. S-ar părea că scriitorul nu
cunoaşte formele, dimensiunile sau situaţiile mici sau intermediare. Totul îi
apare enorm în sine sau, cel puţin, în raport cu lucruri asemănătoare. Ceea
ce îl atrage şi îi reţine atenţia este mărimea comparată sau incomparabilă.
Orice aspect al lumii este pentru el monumental şi sentimentele cu care il
întâmpină sunt vehemente şi zguduitoare. Tehnica intensificării este
camctcnstim teportajului |s.n.|.
M I K N A M S M I I I C I J I I U K A I Ş l D l ( H' I N I t
 Pentru a răi nai ic la exemplul oierii de Tudor Viaiiu (fragmentul în care
anali/ea/ă opera lui Bogza), să mai amintim câteva procedee simple, dar cu o
mare putere expresivă :
- întrebuinţarea pluralului în locul singularului, pentru a obţine impresia
grandorii şi a vastităţii. In Dobrogea, scriitorul întâlneşte un peisaj pietros,
pe care îl va numi „peisaje singulare şi stranii". Acolo unde bântuie setea, ni
se vorbeşte despre „ţara aceasta de piatră şi de mari însetări". Pluralul
devine marcă stilistică a măreţiei: „dezlănţuiri", „violenţe care au
cutremurat temeliile lumii", „uriaşe fluvii de oameni", „mările verzi şi
coclite ale pădurilor", „vântul marilor înălţimi" ;
- acelaşi efect se produce prin tehnica acumulării adjectivelor-adverbe sau a
predicatelor şi complementelor: „munţii colţuroşi, prăpăstioşi", „două
locomotive uriaşe: groaznice matahale negre, fierbinţi, gâfâitoare", „creasta
lungă şi zimţuită, roşcată şi vânătă a Parângului", „teren în flăcări",
„oamenii sângeră şi se crispează, fac planuri şi cad prinşi" ;
- intensificarea unei imagini se mai realizează şi prin deplasarea topică, prin
schimbarea locului obişnuit al adjectivului-epitet („un muget de piatră,
uriaş, al pământului", „o dramă a lumii, surdă") sau al predicatului, pus
după determinările lui („Fără răgaz, fără să piardă nici o mişcare, urcau.
Mereu urcau");
A

- un efect stilistic remarcabil se poate obţine prin repetiţie („In felul

a

acesta urcau [...]. Atât de cumplit urcau [...]. înşiraţi unul după altul, urcau
[...]. Cu sufletul la gură, urcau"), prin suprimare, o caracteristică a stilului
telegrafic, autenticist („Rusticitate. O casă: o cameră. O cameră: lemne de
brad, bătute unul peste altul. Atât"), sau prin folosirea epitetelor rare şi
abstracte („sărăcie lineară, limpede, dreaptă", „vechi şi primare antene",
 „singurătate acută", „erupţii feroviare", „pustă acvatică", „lume orizontală"
etc.).
Sigur că Tudor Vianu acordă o atenţie sporită comparaţiei, considerând că
intensitatea ei expresivă se datorează modului inedit de a apropia două domenii
diferite: uman/matematic, gestual/astronomic ş.a.m.d. în realitate, forţa
comparaţiei stă în sinestezie („Violoncele grave, dulci şi substanţiale, îl
învăluie") şi mai ales în hiperbolizare:
Voşlobenarii apărură pe rând. Deasupra stâncilor bătute de soare, asemenea
unor vietăţi puse la microscop: adânci li se vedeau dârele pe frunte şi pe
obraji |... |. Cu capul lor arheologic, ca o cazma, lăcustele semnează peisajul
acestui haotic cimitir de monştri, cum lumea n-a cunoscut desigur decât î
n

H M ' . A l H I l l ' Î M t \ M I I I I H A l 11 p A N < ) N I l ( ' | H > NA I A

mileniile Itecutc, i a n d i n i inc uitiejM de mamuţi mureau împreună, iu acelaşi

cataclism.
Specie literară de frontieră sau gen jurnalistic major, reportajul tinde astă/i
să anuleze prejudecăţi şi formule împietrite. Reportajul modern este iot mai
inventiv şi mai lipsit de complexe în faţa literarului (noul reportaj).
Reportajul de calitate aspiră şi reuşeşte să devină literatură. Nu-şi propune
doar să îmbrace informaţia în veşminte mai potrivite. Centrul de greutate se
deplasează de la fapt la semnificaţia lui. Faptul rămâne un punct de plecare
indispensabil. în această literatură a autenticului, exactitatea punctelor de
pornire stabileşte pentru cititor o atitudine, un sistem de judecăţi şi de
aprecieri. Nu cerem exactităţi măsurate în virgule, sutimi şi miimi. Dar
sentimentul covârşitor de măsluire ne modifică atitudinea. O
memorialistică în cea mai mare parte inventată, o literatură făcută în jurul
unor fapte înfăţişate ca autentice stimulează cel mult un zâmbet de
 //

apreciere a îndemânării. Condiţia autenticităţii creează cadrul. Dar nu

informaţia, nu faptele le căutăm la Bogza sau Ehrenburg. Faptele se
străduiesc să treacă universul tridimensional. Numele proprii devin
personaje, datele se organizează - deşi nu neapărat epic. Relatarea capătă
individualitatea cu complexe relaţii interioare a literaturii. în raport cu
celelalte tipuri de literatură clădită pe faptul real (memorialistica),
reportajul se loveşte de dificultăţi speciale. Axat în contemporaneitate sau'
în trecutul imediat, reportajul simte condiţia genezei sale - exactitatea
faptului. Extrapolarea, imaginarea verosimilului alături de real constituie
aici o soluţie facilă şi indiscretă, artistic şubrezită. (S. Iosifescu, 1969, p.
372)

1.6.5. Scrisoarea deschisă

( u o subiectivitate declarată încă de la început, scrisoarea deschisă, dacă
nu e un tertip jurnalistic menit să atragă atenţia asupra autorului, atunci
trebuie să fie un strigăt de disperare. Iată de ce nu orice articol polemic sau
pamfletar poate fi subsumat acestui gen. Dimpotrivă, scrisoarea deschisă
conţine o adâncă decepţie - cea a unui fost îndrăgostit (admirator) trădat de
persoana iubită (admirată). în subsidiar, cel puţin, textul trebuie să repre-
zinte ultima şansă de îndreptare pe care o acorzi destinatarului. De aceea,
niciodată în scrisoarea deschisă furia nu poate fi totală. Măcar într-un punct
sau două, ea trebuie să fie constructivă, cu bune şi pedagogice intenţii.
Altfel, permite excese şi alunecări pasionale, aşa cum obişnuieşte
turbulentul ziarist Cristian Tudor Popeseu
.

HIRNA! ISMIU ПИ IUHAI V IM ui'INII

 l.vrani convins că am devenit, după atâta vreme, insensibil la orice ticăloşie
lipărită. IlraiTi convins, pe de altă parte, că mi/.eria umană, în toate
mucilagiile ei verzui şi tremurătoare, aşa cum se întinde pe foile Atacului la
persoană sau ale Academiei Cajavencu, nu-şi va găsi vreodată locul în
paginile unei publicaţii de înaltă ţinută cum este România literară. Este
meritul lui Mircea Mihăieş de a-mi fi clătinat aceste convingeri. Cu metode
specifice presei comuniste, având la bază principiul „Dacă partidul o cere,
demonstrăm orice pornind de la orice", dl Mihăieş fabrică din câteva
trăsături de condei un proces de intenţie înmărmuritor [...]. încerc, fără mare
nădejde, să transmit spre neuronii singuratici ai dlui Mihăieş câteva
propoziţii raţionale [...]. Oricum, orice demers raţional este trimis în
derizoriu de cogitaţia ultimă a dlui Mihăieş. Curat spectacol! Şi atât de
complet, că ne-a făcut pe noi, cei care construim zi de zi un ziar, să ne
crăcănăm de râs. (vezi D. Ruşti, 2002, p. 178)

La limita dintre pamflet, polemică de idei sau avertisment lucid, scrisoarea

deschisă pierde tot mai mult teren, ea fiind supusă unor constrângeri legale,
dictate fie de CNA, fie de-a dreptul de Codul Penal, privind insulta şi calomnia.
Oricum, oficializarea revoltei prin scrisoarea deschisă presupune un semnatar
important şi un destinatar pe măsură. A te lua Ia harţă cu Taica Nimeni pare şi
chiar este un exerciţiu neserios.
O variantă a scrisorii deschise (tolerată şi chiar încurajată de redacţie) este
dreptul la replică. Dincolo de politica revistei sau de interesele redactorului-şef,
constrâns de amiciţii şi duşmănii literare, orice scriitor minim cunoscut ar
trebui să aibă dreptul de a răspunde cuiva prin intermediul ziarului. Singura
cerinţă ar fi o anume decenţă şi un limbaj lipsit de vulgarităţi, nejignitor. în
rest, întreaga răspundere aparţine semnatarului. La rândul ei, redacţia îşi
rezervă dreptul de a respinge sau de a croşeta textul.
Mă simt foarte jenat că pierd timpul răspunzându-i. Va să zică el are
necuviinţa să afirme că eu mă „năpustesc mahalageşte" asupră-i, când, de
fapt, reiterarea aceloraşi fixaţii psihopatice, acompaniate de aceleaşi
văietături comice, se înscrie în recuzita bufa a jargonului ţăţesc, specific
spectacolului pestriţ de mahala. Dar primitivismul funciar al dlui Cristea
Enache rezultă, în primul rând, din maniera agresivă extrem de joasă, pe
care o foloseşte, fară nici o jenă, de fiecare dată când mă atacă, cu intenţia
ţanţoşă, declarată direct, de a-mi da nişte corecţii definitive. Astfel, după
patruzeci de ani de activitate critică neîntreruptă, aflu că eu n-aş fi altceva
decât o „arătare
a

I ' l l l S A < n i 111 | | A l A V I I I I I U A I I I U A NO N I l ( | I O N A l A

lextualismului" mir l»nhuă|cşlc şi serie strâmb, spurcându-i integritatea

morală şi „scoţând adcvăiul din buzunarul de la pantaloni" Acesta este
nivelul maxim de intelectualitate la care se ridică marele campion al
milenarismului în textele sale polemice...
N.r. Publicăm un fragment din lunga replică pe care dl M.M. ne-a trimis-o. Restul,
ca să zicem ca T.M., nu e în chestie. (România literară, 13-31 martie 2006, p.
30)

2.6.6. Curierul
Nu este cu putinţă ca o revistă literară să nu aibă o serioasă rubrică de
lăspunsuri către cititori. Chiar dacă numărul mare de texte (încercări) literare
este mare, redacţia trebuie să facă tot posibilul să răspundă tuturor, chiar cu
riscul unor mari întârzieri. E adevărat că, printre corespondenţii noştri, sunt
mulţi veleitari. Să nu-i respingem în bloc, ci să ne gândim că majoritatea sunt
tineri, la început de drum şi că aşteaptă cu o emoţie teribilă părerea noastră. Ei
nu vor neapărat să fie publicaţi. Doresc în primul rând să afle dacă au sau nu
talent, dacă merită să persevereze sau
A

nu. In afara grafomanilor (indestructibili, de felul lor), tinerii pot fi lesne

descurajaţi. Iată de ce şeful de rubrică are nevoie de mult tact şi de răbdare.
Răspunsurile categorice nu sunt recomandate în curier.
Ceea ce contează în această rubrică este semnătura. Cei care trimit texte
aşteaptă părerea cuiva anume - un confrate matur şi, pe cât posibil, celebru. I)e
aceea, nu se recomandă ca titular de rubrică să fie un critic, ci un poet (Geo
Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu, Constanţa Buzea etc). Dincolo de
laconismul unor răspunsuri („Deocamdată nu... „Mai încercaţi" etc.), ziaristul
poate insera unele sfaturi mai ample, deşi spaţiul tipografic restrâns limitează
drastic orice bună intenţie.
Pericolele în cazul curierului sunt reprezentate de formalizare, grabă şi
superficialitate. Cu puţină răbdare şi inteligenţă, această rubrică poate căpăta
din când în când dimensiunile unui articol de sine stătător, menit să remarce
cele mai bune texte primite la redacţie. Este cazul Constanţei Buzea, care îi
premiază pe cei mai talentaţi corespondenţi cu aprecieri elogioase şi citate
consistente.
Părea că textele dvs uitaseră drumul încoace. Apar acum sub înfăţişarea
unor luminoase elegii. De fiecare dată, în anii care au trecut, lăsaţi impresia
unui bun cititor de poezie, informat şi activ. Memorabile momente In car
e

I U KN A I I S M U I < U l / I U K A I Ş l D l O P I N I I

lansaţi o provocare către colegi şi cititori, de a recunoaşte şi sărbători cel

mai valoros poem apărut pe durata unui întreg an în România literară.
(România literară, 13-31 martie 2006, p. 30)
 Deşi poate părea o corvoadă pentru cel ce oferă răspunsuri cititorilor,

semnatarul trebuie să fie conştient de importanţa a ceea ce face. Stă în puterea

lui să încurajeze sau, dimpotrivă, să deturneze de la destinul său un posibil
mare talent.

2.6.7. Revista presei

Conferă acea brumă de actualitate de care trebuie să se bucure orice publicaţie.
Ea implică deopotrivă gesturi colegiale de admiraţie, dar şi acide puneri la
punct. De fapt, aşa cum stau lucrurile în publicaţiile noastre culturale, revista
presei maschează un alt gen: nota de lectură. Ironia, sarcasmul sau acceptarea
plictisită completează o succesiune de texte scurte şi, de regulă, polemice.

Citim un interviu pe picior şi prima tentaţie e să-1 suduim pe „cineva-ul"

întrebat că şi-a lăsat inspiraţia şi fraza bună în altă parte. Nu zic că nu aşa se
întâmplă de obicei, dar ce te faci când gazda îţi pune întrebări de două
rânduri la care, n-ai încotro, răspunzi cu da sau nu. Am un exemplu, să nu
ziceţi că vorbesc pe deasupra, Observatorul cultural. Ovidiu Şimonca a reuşit
(? !) să o intervieveze din Bucureşti pe Floriana Ilis. Şi ce a ieşit? O aşezare
de romane pe cântar, în care ne interesează când se apucă scriitorul de scris,
cât scrie, de unde a apărut, plus alte întrebări asemenea [...]. Plictisitor şi nu
din vina invitatei. Vorba ceea, dacă nu e rost de un scandal, degeaba.
(România literară, 13-31 martie 2006 p. 32)
a

In revista presei, se impune minima informare a cititorului (Despre ce este

vorba ?) şi stârnirea curiozităţii. Concluzia nu este obligatorie. Ea aparţine
cititorului. Cheia succesului în acest tip de articol stă în gestionarea citatului
sau, mai corect spus, în abilitatea ziaristului de a asigura legătura între mai
multe secvenţe disparate, apelând la sancţiune ironică şi valorizare (E bine ? E
rău ?). Altfel, primejdiile care pândesc acest tip de articol sunt comune
tuturor textelor de opinie : pasivitatea şi simpla inventariere
.

I U I VA ■ l ' l I H M M A * . l I 11 I MA U i u A N < >NN < | I O N A I A

2.7. Creşlemi şi (lescrqlorca presei culturale

Sondajele de opinie suni din ce în ce mai îngrijorătoare. Astăzi, tinerii se
îndepărtează galopant de lectură. Sunt oameni care nu au mai citit de ani şi ani
o carte. Sunt oameni semianalfabeţi, care comit cu surâsul pe buze imense gafe
culturale. Internetul, filmele şi emisiunile televizate tind să înlocuiască
cuvântul scris şi lectura atentă, cu creionul în mână. Ca şi producţia de carte,
presa culturală traversează un moment extrem de dificil, plin de contorsiuni,
căutări şi nelinişti. Chiar şi aşa, trebuie să constatăm că presa culturală
românească (atât cât este) nu face aproape nimic pentru a şi apropia cititorii.
însă nu este locul aici pentru o analiză detaliată. Ne vom rezuma doar la câteva
constatări:
în România există mult prea multe reviste literare, ţinute în mod artificial în
viaţă, mai ales prin subvenţii de la stat: Luceafărul, Contemporanul,
Literatorul etc.;
foarte multe reviste literare apar în provincie (3-4 în acelaşi oraş), adeseori
trădând multiple orgolii locale, grafomanii şi complexe provinciale; haotică
şi greu de înţeles se arată politica ziarelor cotidiene, care găzduiesc pagini
de cultură. E vorba despre spaţiul acordat (rareori o pagină întreagă sau un
supliment), dar şi despre lipsa unei politici editoriale clare. Adeseori, în loc
ca ziarul să semnaleze dinamic şi atrăgător cele mai importante evenimente
culturale, se preferă rubrici de autor - o adunătură de recenzii, articole
 critice şi opinii. Suntem departe de performanţele unor cotidiene ca Le
HI
Monde, Le Figaro, New York Times - ziare capabile, prin prestigiul şi
seriozitatea lor, să nemurească numele unui artist sau, dimpotrivă, să-i
curme brutal cariera.
Este limpede că presa culturală românească nu mai poate urma modelul
României literare, o revistă interesantă şi bine făcută la vremea ei, dar care,
după '89, a început să-şi arate defectele : tematică generalistă, rubrici
statice, colportaj de ştiri preluate de la alte reviste occidentale etc. O analiză
(fie şi grăbită) a publicaţiei arată că, prin subiecte şi stil, editorii nu ştiu cui
se adresează : scriitorilor sau profesorilor? Debutanţilor sau celor
consacraţi ? Oamenilor de artă sau unor simpli cititori ? Faptul că România
literară îşi păstrează încă prestigiul, iar tirajul său rămâne înjur de 8 000 de
exemplare nu trebuie să ne mire: redacţia a păstrat mai multe nume
importante (Manolescu, Dimisianu, Hlizea, Ţoiu etc.), în timp ce revistele
concurente apelează la veleităţi sau colaboratori mediocri. Asta nu înseamn
ă
1 0 O l U M I I M I I A K I I I . N I N A I M l 'A l l l I M

III lot arest timp, sociologii măsoară şi cănlăicsc I r i U M i i r i i u l , studia/ă

efectele, deduc anumite reguli şi trag silenţioase semnale dc alai mă. Producţia
simbolică a lumii a crescut îngrijorător. O acceptăm ca atare sau o respingem
necondiţionat ? Mai putem oare trăi fără cărţi şi fără presă, asemenea târgo-
veţului medieval ? Dacă nu, cum vom rezista excesului, expunerii prelungite Ia
lectură ? Ne vom adapta sau vom claca în mod lamentabil ?

Nu am rezolvat încă dilema individului occidental confruntat cu

consecinţele colective sau tribale ale tehnologiei Gutenberg, mai întâi, iar
apoi ale tehnologiei Marconi. Puţini teoreticieni au sesizat conştiinţa tribală
latentă în noua cultură de masă a comerţului cu cărţi şi ziare. Limba şi artele
ar înceta să mai fie agenţii principali ai percepţiei critice şi ar deveni simple
mijloace de ambalare pentru distribuirea unui flux de mărfuri verbale [...].
 Omul occidental ştie că valorile şi modalităţile sale sunt produsul
alfabetizării. (M. McLuhan, 1975, p. 428)

Suntem bombardaţi cu prea multe informaţii. Nu le mai facem faţă. Supra-

informarea îi nelinişteşte astăzi pe specialişti la fel de mult ca şi încălzirea
planetei, gaura din stratul de ozon sau topirea calotei glaciare. Nimeni nu are
un răspuns cuprinzător - doar scenarii alarmiste şi bănuieli apocaliptice.
Un lucru e limpede ca lumina zilei: suntem îmbolnăviţi de atâta informaţie,
iar vindecarea ne vine tot prin informaţie. Cineva trebuie să ne conducă prin
hăţişul de ştiri şi evenimente, de texte şi gesturi politice care ne copleşesc
zilnic. Cineva trebuie să simplifice lucrurile, să le selecteze, să ni le prezinte
măcar pe jumătate lecturate, îndepărtând tot ce este greoi, neimportant sau de
A

prisos. Mântuirea de scrisul abundent al lumii ne vine tot prin scris. In asta
constă şi enorma ipocrizie a presei. Ea generează acest haos de voci, întâmplări
sau evenimente şi tot ea se oferă să le ordoneze, să le dea un sens. Face şi
desface în acelaşi timp, pentru ca a doua zi să aibă ce reface. A trebuit să treacă
ceva timp ca să ne dăm seama că dreptul fundamental al omului nu este cel de
a fi informat. Dreptul inalienabil al fiecăruia este să fie lămurit, să înţeleagă ce
se întâmplă cu el, cu cei din jur, cu lumea în diversitatea ei 1.
Marshall McLuhan greşeşte cu multă graţie când spune : „Anunţurile de
mică publicitate şi cotaţiile la bursă sunt fundamentul presei. Dacă se va găsi o
sursă alternativă de acces facil la o asemenea diversitate de informaţii zilnice,
presa va cădea". Chiar şi având alte surse alternative (oare ce ar putea deveni
internetul în viitorul apropiat?), presa va rămâne în picioare 2. Forţa colosală a
mass-mediei nu constă în informaţie, ci în comentariu. Constă, mai bine zis, în
echilibrul mai mult sau mai puţin nuanţat între eveniment şi valorizarea lui,
între fapt şi opinia exprimată despre el.
Mai mult ca oricând, avem nevoie de sens, de semnificaţie. Cum, în ce fel,
cu cc mijloace reuşim acest lucru rămâne de văzut. Aşa cum spun filosofii, nu
(I I UMI IU IIAU III. IM INA Dl* I'AUI UI
răspunsul conica/ă, t i tuticharea. Să lini iscoditori şi să cădem pe gânduri. Nu
cumva rolul atribuit până acum presei („câinele de pază al societăţii", „a patra
putere în stat", „oglindă a societăţii" etc.) este cu totul altul? Nu cumva presa
se comunică pe ea însăşi, se autovalorifică, aşa cum arată McLuhan? Câtă
vreme unul dintre postulatele comunicării eficiente şi, implicit, ale discursului
de presă este să spui omului ceea ce doreşte el să audă, orice devine posibil.
Presa este atât de proteică, de neliniştită, de haotică şi plină de surprize, încât
nici un adevăr nu i se potriveşte. în faţa presei, adevărul pare un sărman
cerşetor: are o singură şi ponosită haină. Nimeni nu e dispus să o îmbrace
atunci când se pregăteşte să iasă pe stradă şi să se îndrepte spre o întâlnire mai
mult sau mai puţin festivă cu semenii lui.
Asumată direct sau abil sugerată, opinia este prezentă aproape în orice text
jurnalistic. Ar fi un semn de gravă cecitate pedagogică dacă am limita teoria
presei la studierea în sine a genurilor de comentariu consacrate. Pentru a fi
scutit de ezitări inutile, viitorul jurnalist trebuie să se familiarizeze cu toate
exigenţele argumentării sau persuasiunii şi, în acelaşi timp, să fie capabil să
stăpânească o diversitate de discursuri - de la cel critic la cel ironic sau
umoristic.
Până să se specializeze într-un domeniu publicistic sau altul, ziaristul
trebuie să cunoască vecinătăţile fiecărui gen în parte, sporindu-şi astfel mobi-
litatea jurnalistică de a practica o multitudine de tipuri de articol ori de a trece
cu relativă uşurinţă de la logica şi dinamismul unui cotidian la ritmul şi
specificul unui săptămânal - fie el feminin, politic sau de cultură.

Sindromul „presei nebune"

Cârcotaşi cum suntem, criticăm în fel şi chip presa, punem pe seama ei
toate relele pământului (bârfă, minciună, diversiune, jocuri politice, senzaţional
ism ieftin) şi, la prima oră a dimineţii, ne grăbim să cumpărăm ziarul preferat.
Vorbind despre media, ne trezim captivi în formule standardizate şi adesea
golite de conţinut: „libertatea de expresie", „libertatea de gândire şi de
conştiinţă". Nici omul obişnuit şi nici chiar jurnaliştii nu par lămuriţi de rolul
pe care trebuie să-1 joace presa într-o societate normală, democratică 3.
Dacă vrem să înţelegem presa, trebuie să ne întrebăm de unde vine forţa ei.
La ce anume s-a gândit Napoleon când a spus că patru ziare ostile sunt mai de
temut decât o armată bine echipată ? Ce va fi simţit preşedintele Nixon văzând
că doi simpli ziarişti au reuşit să-1 demită ? Ne place sau nu, presa are o putere
teribilă. Forţa ei nu stă nici în primatul informaţiei (aceasta însemnând putere),
nici în atributul său moral, ci în autoritatea scrisului („Nu te cred, arată-mi
unde este scris!"), în capacitatea ei colosală de a fi producătoare de sens şi de
J UR NA L I S M U L CU I T U KA I . Ş l D I O I ' I N I I

că, în ciuda unor tentative succesive de înnoire, revista este bună şi adaptată
timpurilor moderne. Ne mulţumim cu ce avem, dar, în realitate, cititorul
interesat de cultură ar merita mai mult.
Nu pretindem că am deţine cheia succesului. îndemnăm doar la o privire
mai atentă asupra altor reviste literare străine, de prestigiu. Ele dovedesc o
gândire de jurnalist clară şi coerentă, preluând din întrebările şi preocupările
cititorului : Ce cărţi noi au mai apărut ? Care dintre ele este mai interesantă? Ce
mai face un anume scriitor important? De ce nu mai publică nimic de atâţia
ani? etc.
Axată pe critică şi prezentare (recenzie), o bună revistă devine liantul
necesar între diferite edituri şi publicul larg. Introducând mereu elemente de
contextualizare (anotimpul, apropierea unui târg de carte, decernarea unor
premii etc.), revista îşi creează propria actualitate, sporind astfel interesul
cititorului. Pe osatura articolelor critice (ele însele scrise cât mai clar, mai alert
şi cu argumente), revista îşi dezvoltă un sumar cât mai variat, susţinut de o
multitudine de genuri jurnalistice : de la interviu la anchetă, de la opinie la
divertisment.
Să luăm un număr din revista franceză Lire (iunie, 1974). încă de pe prima
copertă, cititorul este atras de câteva subiecte grupate pe dosare tematice :
„Romanele verii" (cartea de vacanţă) sau „Posteritatea scriitorilor" (o anchetă
despre dreptul şi excesele unor instituţii de a folosi imaginea unor scriitori
celebri - pe bancnote, pe timbre, pe afişe publicitare). Sumarul propriu-zis este
extrem de bogat : rubrici distincte de informaţie, instantanee din viaţa literară,
o convorbire cu Gilles Perrault (autorul cărţii de mare succes Secretul debarcării
în Normandia), noutăţi editoriale (articole critice despre romane franceze şi
străine, istorie, documente, idei, arte, cărţi poliţiste sau SF etc.), o anchetă
despre cartea pentru copii, divertisment.
Forţa unei reviste literare stă în coerenţa tematică, în dinamismul genurilor
jurnalistice folosite, în valorizare (cărţi excepţionale, bune, mediocre), dar, mai
ales, în informaţia inedită ; spre exemplu, acelaşi număr din Lire prezenta o
întâmplare inedită din biografia lui Hemingway, o zi pariziană din viaţa lui
Ernst Jünger (pe vremea aceea, ofiţer cu simpatii naziste), o fotografie
necunoscută a adolescentului Gérard Philipe, un reportaj realizat în librăriile
din Sarajevo sau memoriile unui fost spion şi agent dublu. Observăm o altă
strategie şi o altă politică editorială decât cea din revistele româneşti, scrise
eseistic şi într-un limbaj pretenţios, cu un
1*1* I \ 1 NI IUIMI A SI I I I I KAIUKA NONI H IIONAI A

H\

sumar rcali/at adescon prin cumularea unor articole predate la redacţie mai
mult sau mai puţin întâmplător.
 Fără a absolutiza „reţeta" franceză
(ea însăşi criticată de mulţi), trebuie
să remarcăm grija revistelor literare
importante de a oferi cititorilor
lucruri interesante: extrase dintr-un
roman poliţist, interviuri
neconvenţionale, informaţii de ultimă
oră, anchete şi dezvăluiri, concursuri
de cultură generală etc. A neglija
curiozitatea şi micile plăceri de
lectură ale cititorului obişnuit
reprezintă, în presa culturală,
echivalentul unei sinucideri
inconştiente, cu zâmbetul pe
buze.Capitolul 3

Discursul umoristic

Jk L Despre râs în general

I )eşi s-au scris foarte multe cărţi despre umor, nimeni nu a explicat până
A

acum de ce râdem. In timp ce cauzele plânsului par lesne de reperat (durere

li/.ică, reacţie de doliu, suferinţă etc.), cele ale râsului rămân pe mai departe un
mister. în râs găsim de toate: de la ludic şi gratuitate, la o ascunsă gândire
ritualic păgână. Nu trebuie să ne mire acest sobru adevăr: comedia şi tragedia
au origine comună. Ele îşi au rădăcinile în acelaşi rit religios (sărbătorile
dedicate lui Dionysos), lucru întărit de etimologia cuvântului comedie (komos),
în limba greacă desemnând un dans falie inchinat lui Bachus şi un întreg
cortegiu de celebrare a riturilor agricole de primăvară, în timpul căruia oamenii
se amestecau cu animalele1.
Proteic şi plin de surprize, umorul reprezintă o suspendare a normelor, o
reordonare a lumii (a ieşi din lume invers). Râsul este corecţie şi nerespect, o
îmblânzire a tragicului sau, cum spun filosofii, „o formă gravă a libertăţii".
Ce anume provoacă râsul ? Orice şi, mai ales, tot ce este mecanic, rigid,
exagerat, mimat în chip vădit. Sunt multe forme ale râsului. Dintre toate, cea
mai tulburătoare ni se pare veselia copiilor atunci când o bătrână sau un infirm
se împiedică şi cade. Cruzimea şi inocenţa se împletesc în acest caz, arătând o
dimensiune fundamentală a râsului: sancţionarea a tot ceea ce nu este viguros,
puternic şi plin de viaţă. Acest aspect nu exclude nicidecum dimensiunea
ludică şi jucăuşă în sine a umorului. Nu întâmplător, cuvântul râs e format, în
diferite limbi, din sunete onomatopeice : galagala (tamilă), hanste-hanste
(hindi), khakhano (greacă), khikhitat (idiş), hohot (rusă), Kahkaha (turcă) ele.
Uneori, expresiile referitoare Ia râs sunt asociate unor
J U R N A L I S M U L C U LT U R A L Ş L D L O I M N I L

comparai ii cu diverse animale : „a râde ca un cal" (engleză), „a râde ca o

balenă" (franceză), „a râde ca un urs" (greacă), „a râde ca o găină" (germană),
„a râde ca un hipopotam" (albaneză) sau „a râde ca oaia" (română).
Indiferent că doare sau creează plăcere, râsul vindecă, este terapeutic. Armă
de atac sau de apărare, umorul devine pentru ziarist un adjuvant de bază, o
marcă a stilului personal şi un procedeu care poate salva fără excepţie orice
text de la platitudine şi dezinteres.
E greu să explici râsul. Nuanţat, difuz, rebel, imprevizibil, râsul descu-
rajează abordările savante, taxonomice, lucru observat şi de psihanalistul Paul-
Laurent Assoun : „Cum să gândeşti râsul, când el e fundamental o deriziune (o
ironizare) a gândirii ? ". Mulţi filosofi au scris despre râs : de
 ___ A

la Aristotel până la Kant, Bergson, Hegel şi Freud. In urma lor au rămas câteva
cărţi superbe, dar nici o explicaţie clară şi integratoare a râsului. Din lipsă de
altceva, trebuie să ne mulţumim cu ceea ce avem deja, cu câteva sintagme pe
cât de celebre, pe atât de insuficiente. Râsul este „cădere în nimic" (Kant) sau
„du mécanique plaqué sur du vivant" (Bergson). Istoria comicului e foarte bogată,
coborând în lumea greco-romană a Antichităţii, o lume a alternanţei serios-
comic, nobil-trivial. Trecând prin carnavalescul parodic al Evului Mediu,
comicul ajunge, în zilele noastre, să capete nuanţe subtil elitiste, generând un
întreg curent teatral (teatrul absurdului) şi o mişcare literar-experimentalistă a
grupului Oulipo sau a ezitantei generaţii postmoderne.

3.2. Umorul : sarea şi piperul textului de presă

Aşa cum spun comicologii, umorul este greu analizabil. Subtil, difiiz şi volatil,
umorul se infiltrează (ironia), deturnează (parodia), insinuează (cuvântul de
spirit), fără a fi sigur de nimic. Umorul este, prin urmare, greu definibil. „El nu
are o proprietate obiectivă. Are doar efect." (J.-M. Defays, 2000, p. 5)
Simplificând şi mai mult, putem spune că umorul este preponderent
sancţionatoriu, el având două trăsături fundamentale : solidaritatea („a râde
cu...") şi excluderea („a râde de... "), chiar dacă, uneori, el poate constitui şi un
puternic element argumentativ şi de persuasiune, aşa cum se întâmplă în
publicitate2. Acceptând acest punct de plecare, Jean-Marc Defays (2000) se
opreşte la câteva trăsături definitorii ale umorului : 1. fascinaţia, 2. discreditarea,
3. perplexitatea şi 4. detaşarea.
IM M I MINI \ij I J M ( ) k I N I K •

K7
 Vom lăsa penii u mai târziu anumite dispute terminologice (de pildă,
Nicolai Ilartmann, în a sa celebră Estetica, refuză noţiunea de comic, preferând-
o pe cea de umor). Important e să încercăm să detaşăm câteva procedee
generatoare de râs, răspunzând în acelaşi timp la câteva întrebări esenţiale: de
ce seriosul devine comic prin contagiune ? Cu ce râdem - cu inima sau cu
mintea? Câte feluri de râs pot exista? Râsul este un scop în sine sau un mijloc
de comunicare?

3.3. Câteva strategii ale discursului umoristic

Se spune că nu iubim decât ceea ce înţelegem. Oricât de subtil şi de difuz ar fi,
umorul este analizabil. Pentru aceasta, trebuie să ţinem cont de două
dimensiuni majore ale constituirii lui.

3.3.1. Surpriza (poanta)

De sorginte narativă, surpriza se construieşte obligatoriu din două secvenţe,
prima orientându-1 pe cititor spre opusul a ceea ce urmează. Tot narativă este
opoziţia dintre tensiune şi destindere. Această dimensiune este principiul oricărui
banc ce conţine un prim element declanşator al atenţiei; de exemplu, o
întrebare: „Ştii de ce fetele vor să fie blonde" ? Partea a doua (răspunsul)
trebuie să contrarieze, să contrazică (nu să dezamăgească) aşteptarea noastră:
„Ca să nu se confunde cu brunetele". într-un text deja celebru, scriitorul rus
Daniil Harms povesteşte cum cineva îşi aşteaptă prietenul în dreptul casei lui.
într-un târziu, prietenul vine de la piaţă având
A

coşul plin de legume. Degeaba explică şi îşi cere scuze. Intre cei doi izbucneşte
o ceartă atât de teribilă, încât cel sosit de la piaţă bagă mâna în coş, apucă un
castravete şi îşi loveşte în cap prietenul, care cade la pământ şi moare. Ultima
frază a autorului este antologică: „Iată ce castraveţi zdraveni se vând în
comerţul nostru socialist".

3.3.2. Ambiguitatea (dubla traducere sau

trecerea de la un sens la altul)
Orice figură de stil are Ia bază o anume ambiguitate. Dacă e folosită corect
şi dacă este ţinută sub control, ambiguitatea oferă o pluralitate de sensuri,
surpriză şi expresivitate. Comicul va folosi din plin aceste virtuţi, orientându-
se cu precădere spre aluzie, joc de cuvinte şi exprimări litotice. în cartea s
a

J UR NA L I S M U L CU LT U RA L Ş l M i O P I N I I -

despre comie, Jean-Marc Defays (2000, pp. 34-47) vorbeşte despre câteva
procedee prin care putem crea ambiguitate :

- prin echilibru instabil: jocuri de cuvinte, lapsus (omisiune vinovată),

pronunţie greşită;

- prin supracodaj. Comicul reclamă două lecturi: una banală (înşelătoare), alta
simbolică. Nici una din aceste lecturi nu poate crea în sine umor. Este
nevoie de conlucrare;

- prin dubla înţelegere (variantă sau efect al supracodajului). Mai precis

spus, în acest caz, se încalcă regula ce separă spusul de nespus.

8K *

In umor, important este finalul neaşteptat. Caracterul logic şi argu-

mentativ-retoric al umorului este indiscutabil. Râdem cu mintea nu cu sufletul,
chiar dacă efectul umorului ţine de psihologic : bucurie, veselie, stare de bine.
Inventiv şi proteic, umorul se manifestă în inepuizabile nuanţe şi zone greu
definibile, cum ar fi rizibilul, burlescul, grobianismul. Ceea ce le uneşte şi le
conferă o structură comună este tehnica contrastului (<decalajul) :
• decalaj între tonul rostirii şi sensul cuvintelor:
- contrast între aerul imperturbabil al naratorului şi caracterul comic al
povestirii. Exemplu : „Povestiri negre pentru copii albi",
- contrast între aerul de profesionist şi conţinutul suav sau atroce al
enunţului. Acesta este umorul negru sau, mai rar întâlnită, ironia
sarcastică. Făcând iubitei o descriere din punct de vedere chimic (75%
apă, 12% calciu, 3% cheratină şi ceva fosfor), ajungem fatalmente la
concluzia că ne-am îndrăgostit de o căldare cu apă;
• decalaj între sensul cuvintelor şi contextul narativ. Nepotrivirile între vorbă şi
faptă reprezintă o sursă inepuizabilă de umor. Să ne gândim la eleganţa cu
care Chaplin, izolat într-o cabană în vârf de munte, îşi mânca şireturile de la
bocanci folosind cu eleganţă furculiţa şi cuţitul. Să ne gândim, de
asemenea, la nesfârşita serie de bancuri despre canibali.
F^ste greu de spus dacă imprevizibilul (surpriza) se datorează unui anumit
procedeu. In orice caz, esenţa comicului stă în disfuncţie, în abaterea de la
logica obişnuită, de la rigorile discursului critic. Unii comicologi (Koestler)
vorbesc despre „raporturi necuviincioase" stabilite între anumite elemente
semantice sau argumentativc, despre abaterea de la principiile logice al
e

IMWIfNSU!. WMOKfSTK
noncontradicţici, ale asocierii cauzale. Alţii (J.-M. Defays, 2000) observă că
umorul reclamă invariabil o dublă traducere. Prima (obişnuită şi înşelătoare)
trimite la a doua (simbolică şi explicativă). Indiscutabil, umorul are un vădit
caracter narativ.
*

Sunt mulţi cei care fac umor fără să ştie. Dincolo de inspiraţie şi de talent,
adevăratul umorist trebuie să posede şi o anumită pricepere, o bună stăpânire a
unor tehnici specifice. Pornind de la principiul decalajului, despre care am
vorbit mai sus, Robert Escarpit (1973, pp. 77-79) identifică mai multe tipuri de
umor, create în principal prin:
1. Oprirea judecăţii comice (umorul centrat pe sine). Decalajul sau contrastul
apare între seriozitatea tonului cu care povestim şi caracterul uşor,
derizoriu, al zicerii. Este cazul istoriilor insolite din literatura americană.
Acelaşi efect comic îl obţinem cultivând contrastul între uşurătatea tonului
şi caracterul grav al afirmaţiei.

Există o lege care interzice copilului să-şi stingherească părintele în

timpul lucrului [...]. Uşa se deschide şi în prag se iveşte băiatul meu, pe
A

al cărui chip se citeşte sentimentul vinovăţiei. îşi dă seama de gravitatea

infracţiunii, dar nici în ruptul capului nu poate renunţa. Cu degetul
arătător pe buza de jos, stă şi meditează cum să înceapă mai repede.
A

Genele-i lungi rămân plecate, parcă sub povara păcatului. In sfârşit, se

hotărăşte, răsuflă adânc şi începe cu o voce scăzută, atât doar cât să
acopere bătaia maşinii de scris, şi zice: „Tăticule, fă-mi şi mie puţină
educaţie". (P. Karvas, 1967, p. 11)
A
2. Oprirea judecăţii afective. In acest caz, avem de-a face cu un umor ce ignoră
reacţia auditoriului. Mai concret spus, putem provoca râsul povestind
despre lucruri cumplite cu un aer de profesionist (medic

legist, militar etc.): „In noaptea în care a murit, Rosita a avut noroc. Din trei
gloanţe trase asupra ei, doar unul ţeasta i-a nimerit". Cam acelaşi lucru se
întâmplă în caricatură, unde subiectele cu spânzuraţi şi naufragiaţi abundă.
Un studiu sociologic făcut în 1959 arăta că ziarele umoristice franceze
abordau subiecte şocante din punct de vedere afectiv: 5,3% accidente, 3,1
% boli, I % din închisoare, 4,9% violenţă stradală, 2,2% teroarea Fiscului
etc.

3. Oprirea judecaţii filosofice Arest procedeu indică reducerea la absurd prin

generalizare Umoristul ndu uli/ca/ă detaliul indirect prin hipcrbolizarea

J UK NA U S M U I . C U I T U KA I . Ş l SUI ftKMltt

unui întreg generalizant: „Când România a fost admisă în concertul

naţiunilor, parcă vedeai SUA ca mare dirijor şi Anglia concert maistru,
Grecia cântând la flaut şi Polonia plângând că nu-şi mai găseşte partitura".
Sigur că în exemplul de mai sus găsim şi alte procedee stilistice şi
argumentative (entimema, personificarea, metafora ete.), dar important e că
Escarpit pune în evidenţă şi dimensiunea afectivă a umorului, ignorată până
la el de neoretoricieni. Cum-necum, râsul trebuie să se transforme într-o
largă toleranţă, în bunăvoinţă. Se apropie de milă şi deschide o altă opoziţie
 între lumea serioasă şi contradicţiile ei. Umorul (neseriosul) nu e numai
sancţiune, el poate fi şi comunicare.

3.4. Procedee de creare a umorului

Umorul este o problemă serioasă, implicând deopotrivă talent şi rigoare. Fără a

avea pretenţia unui inventar complet, să trecem în revistă cele mai uzitate
mijloace şi procedee umoristice. Nu suntem convinşi că putem vorbi în acest
caz despre „figuri privilegiate care să permită înţelegerea comicului sau cel
puţin a orientării lui", aşa cum afirmă Jean-Marc Defays (2000, p. 40). în
realitate, putem doar simplifica procedeele comice primare în patru operaţii
fundamentale, aşa cum procedează Grupul Miu (1970, p. 149).
Procedee comice primare

ADAOS SUPRIMARE
HIPERBOLĂ ......................................................... LITOTĂ
Burlesc Umor
(repetiţie, redundanţă, exagerare) (elipsă, condensare, substituire;

transpoziţie metaforică)

SUBSTITUIRE PERMUTARE
IRONIE ........................................................... INVERSIUNE
Aluzie Absurd
(eufemism, antifrază, pseudosiinulare) (chiasmă, paradox,
paralogism)
 Clară şi cuprinzătoare, această schemă canonică copiază de fapt morfo-
sintaxa tuturor figurilor stilistice, create prin: adaos (alăturare), suprimare,
substituire sau permutare. Sigur că orice lectură reducţionistă conţine
numeroase elemente discutabile (de pildă, absurdul nu se creează doar prin
inversiune, aşa cum paradoxul nu poate fi impus ca o formă a absurdului,
IM M M MM II (I MOMIŞI IC1

după cum sugcica/.l tabloul de mai sus). Simplificând şi mai mult, putem spune
că cele mai productive procedee de umor se realizează:
• prin exagerare :
- adjective augmentative : stupidităţi magistrale, istorică imbecilitate etc.,
- adjective minimalizante : satisfacţie confidenţială, bebeluşii politici etc.,
- metafore : trompetele de hârtie din presa românească etc.,
- alăturări inedite (adjective rare sau impertinente) : concluzii ţanţoşe,
mâncărime literară, belferi cu cap de muscă,
« dezvoltarea narativă până la absurd sau reducerea drastică a unui enunţ
iniţial intră în categoria exagerărilor sancţionatorii ;
• prin neologisme. Plasate corect şi cu intenţie, neologismele au un cert
caracter ironic : prost benevol, argat celest, creier economic şi steril ;

• prin paradoXjJProctdeu subtil şi inteligent, paradoxul înseamnă adevăr şi

minciună în acelaşi timp : „Minerii au rămas cu mina de la capătul
tunelului... ", „Eşti degenerat să nu ştii, iubind frumos, să urăşti admirabil" ;

• prin reducere la absurd. Această cădere în nimic este mai des folosită în
pamflet. Ar fi o greşeală să se creadă că absurdul înseamnă nonsens.
Neoretoricienii au demonstrat că sensul se instaurează chiar şi acolo unde
 abaterea de la logică este flagrantă : „Cuţitul fără lamă şi fără mâner"
(Lichtenberg). Contextul în care apare enunţul anulează orice vid semantic.
Citit în cheie ludică, orice nonsens se încarcă cu o anumită semnificaţie : „îl
înşfacă şi-1 buşează de pământ. Ţi-1 trântă şi-1 îndeşte pân-la brâu. îl
procteşte şi-1 stupează şi-i moastecă froalele". Chiar şi o nebunie rostită pe
stradă („Fiţi amabil, autobuzul la ce oră e? ") poate deveni un substitut al
alienării urbane, al derapajului nevrotic. în alte situaţii, excesul de
simplificare poate avea ca efect reducerea la absurd, dar acest lucru nu
înseamnă în nici un caz dispariţia totală a sensului : „Articolul dlui Iorga
este foarte reuşit : are 48 de rânduri şi 600 de cuvinte". Absurdul nu este o
figură în sine, ci un efect creat de alte procedee : calambur, decalc, sofism
(„Ca orice psihiatru care se respectă, dl Opriş vede voci la tot pasul", „Să
calculezi aria trapezului sau să sari de pe el ? "). Adeseori, absurdul se
creează prin folosirea abilă a gândirii pleonastice („E ca şi cum ai construi
un tun turnând metal în jurul unei găuri", „Sunt obosit şi am probleme cu
memoria. Despre ce vorbeam ? ", „Fiţi amabil, prima staţie este
următoarea?");

• prin joc de cuvinte; Aluziv, speculativ şi inteligent, jocul de cuvinte

reprezintă o sursă sigură de umor * „Haltazarurile au fost aruncate",

JURNALISMUL CU!TUKAL ŞL OL OPINII

„Dejeu nu mai are ţinere de minte. Dar minte" ete. Calamburul este un joc
superior, cu virtuţi intelectuale certe. Condiţia reuşitei este ca jocul să nu
fie forţat şi, mai ales, să beneficieze de lectura conspirativă a cititorului.
 „Cănirea de Orbetti" nu va însemna nimic pentru un lector care nu ştie că
există un scriitor, Elias Canetti, care a scris un roman celebru, Orbirea;

• prin jocul figurat-concret al cuvântului. Extrem de productiv, acest procedeu

mizează pe schimbarea din mers a sensurilor conţinute de cuvânt:
„Văcăroiu este cel mai mare turnător. A turnat numai în el" ;

• prin decalc. înţelegem prin decalc schimbarea unui element semantic dintr-o
structură fixă: proverb, loc comun, slogan etc. („Unde-s doi, putoarea
creşte", „S-a trezit a treia zi după fripturi", „Atenţie, se închid fabricile.
Urmează staţia Timpuri vai de noi, cu pensionarii căzuţi pe partea
dreaptă").

3,5. Un caz aparte: ironia

Procedeu stilistic, tip de argumentare sau de discurs, ironia se lasă cu greu
definită, chiar dacă ştim că termenul provine din limba greacă (<eironeia) şi
înseamnă „întrebare".

Cunoaştem în prezent „genul" ironiei, dar nu şi „diferenţa ei specifică".

Zicem că ironia este conştiinţa, dar de unde rezultă că această conştiinţă
este, în mod sigur, de natură ironică. Cum vom proceda pentru a deosebi
relfecţia zeflemitoare de cea serioasă ? Căci există o reflecţie serioasă care
nu are de gând să-şi ia peste picior propriul obiect [...]. Cu toate că nu se
poate defini, ironia nu este din această cauză inefabilă, nu-i putem analiza
structura, dar putem, fireşte, să o descriem. Putem, cu alte cuvinte, filosofa
despre calitate. (Jankelevich, 1994, p. 34)
 Subtilă, jucăuşă şi corozivă în acelaşi timp, ironia poate fi privită din cel
puţin două perspective (O. Bălănescu, 2001, pp. 186-213): 1. cea a lingvisticii
tradiţionale (o discrepanţă nu neapărat antagonică între aspectul formal al
textului şi cel al conţinutului) şi 2. cea a pragmatismului, în care intervine rolul
de intermediar complice al ascultătorului.
Ambele abordări recunosc în ironie „un exemplu paradigmatic în
demolarea distincţiei tradiţionale între sens literal şi sens figurativ". Ironia este
esenţial duplicitară. Ar fi extrem de simplu să acceptăm una dintre definiţiile de
I>L'.< M U M I I IIM<H<IMI<

dicţionar, cea a lui loufamcr, spre exemplu : „a te exprima prin opusul a ceea
ce spui". Nu o lacem, gândindu-nc că această definiţie riscă nişte confuzii
majore cu litota, metafora, antifraza şi cu alte figuri de stil. Mai mult decât atât,
ironia nu este doar o „zicere pe invers". Ceea ce o defineşte cu adevărat este
simularea.

Ironia este un fel de prefăcătorie, simulare, am spune noi, sau mai degrabă
disimulare, un comportament plin de manevre şi retractări (şiretlicuri
repetate), o intrigă perfidă şi complicată. De ce natură este această
simulare? Culmea libertăţii constă în a face jocul adversarului, în a
împărtăşi părerile inamicului şi în a te preface că îţi renegi prietenii, în a
vrea să faci un lucru şi a putea să faci contrariul, în a acţiona în orice
împrejurare prin contrarii. Supleţea spiritului, capacitatea de detaşare,
puterea de a articula exprimarea prin intenţie sunt abilităţi specifice grecilor
şi, implicit, ironiei. (Jankelevich, 1994, p. 60)

Orice s-ar zice despre ea, ironia se caracterizează prin spiritul tendenţios,
condiţiile ei enunţiative impunând de regulă interacţiunea a trei personaje :
autorul, victima şi destinatarul. Această interacţiune stă sub semnul incon-
lundabil al complicităţii. Fiind aluzivă, ironia este incapabilă să producă efecte
fără contribuţia actorilor implicaţi în discurs, fără ca aceştia să nu cunoască
elementul la care se face trimitere în mod aluziv.

Ironia se naşte în şi prin limbaj, dar spre a-1 transcende, căci ea îşi atinge
scopul doar atunci când litera e depăşită, contrazisă, „răsturnată". Ea ţine de
ceea ce s-a numit „o retorică a devierii", de un „decalaj ce există între
sensul literar şi sensul intenţional". (M.D. Lesovici, 1999, p. 72)

3.5.1. Tipologie
Oricât am încerca, nu se poate vorbi cu adevărat despre o tipologie a ironiei.
Ea există sau nu (ca procedeu în sine ori ca discurs), îmbrăcând forme dintre
cele mai nebănuite: involuntară, aluzivă, dramatică, pedagogică, parodică,
pamfletară, argumentativă, persuasivă, autoironică etc.
m

In ciuda numeroaselor încercări de până acum (pragmatice, neoretorice,

stilistice etc.), nici o taxonomic nu a reuşit să surprindă sintetic prolificitatea
enormă a ironiei: detaşată, simulată, ambiguă, alegorică, contrastantă, necinică
(vezi V. Jankelevich, IW1, p. INI).
IUUNAI.ISMIH < UI I HKAI NI DL OPINII

Aceeaşi indecizie teoretică planează şi asupra procedeelor de constituire a

ironiei, deşi două dintre ele par a fi definitorii: antifraza (răsturnarea sensului
obişnuit al cuvintelor) şi anticatastaza (a descrie o situaţie diametral opusă
situaţiei reale). Aluzivă, paradoxală, inteligentă, mereu surprinzătoare, ironia
are până la urmă o trăsătură distinctivă: sancţiunea ei este blândă şi
constructivă.
3.5.2. Procedee ironice
La baza ironiei stau câteva principii funcţionale, identificate şi comentate deja
de comicologi (Bergson, Jankelevich, Escarpit, Defays etc.):

1. principiul contrastului. Pe scurt, acest principiu înseamnă să utilizezi un

cuvânt (o secvenţă de cuvinte) cu sensul antonimului acestuia. Prin urmare,
umoristul creează un contrast între litera şi spiritul cuvântului folosit („Are
multe lacune în ignoranţa sa");

2. principiul insolitului (al surprizei). In cazul paradoxului sau al ironiei, este

necesar ca surpriza să fie deopotrivă absurdă şi verosimilă („Poţi să alergi
de unul singur, dar tot pe locul al doilea ajungi");

3. principiul relativităţii: jocul de cuvinte, decalcul, calamburul („Călin, mai

Tăriceanu decât Năstase");

4. principiul negării principiilor. Ironia este o sinteză deschisă, conţinând în

acelaşi timp teza şi antiteza („Diferenţa dintre prost şi deştept constă în
faptul că deşteptul e uneori prost, dar prostul nu poate fi niciodată deştept");

5. principiul înlocuirii: aluzia, perifraza, metonimia insultătoare („Este o cî, o

d'aia");
6. principiul conspirativităţii. Ironia nu este brutală, ci aluzivă. Ironistul face cu
ochiul la cititor şi acestuia i se cere coparticiparea. Fără un referent comun
între cei doi actori ai comunicării, nu este posibil umorul („Vă cer să
trimiteţi copiii la şcoală. în caz contrar, o să vă dau o amendă de o să vă
usture... ştiţi dumneavoastră unde").

Extrem de inventivă, ironia nu poate fi redusă doar la câteva procedee. Ceea

ce identifică şi asigură coerenţa discursului ironic este disimularea, care, în
viziunea lui Tudor Vianu (1968), „este una din atitudinile tipice ale transferului
metaforic al expresiei. Ironicul se preface că vorbeşte cu stimă şi gravitate
despre lucruri pe care le consideră de minimă importanţă sau de care crede că-
şi poate bătea joc"3.
IHM HM MII l IMUNI.MM

Putem vorbi despic n multitudine de procedee ironice (de la aluzie, la

t.lccre), dar şi despre noule in sine. Important este să acceptăm de la bun
început că „structura ironică se realizează, în bună parte, în afara textului, liind
percepută ca un procedeu-minus" (M.D. Lesovici, 1999, p. 78). Cele mai
cunoscute procedee sunt:

aluzia („în timp ce preşedintele Băsescu este internat la Viena, membrii

PD acuză grave probleme de coloană vertebrală");

litota („Aş vrea să-1 mângâi cu o palmă"). Uneori, ironia se distinge

A
 greu de antifrază („Bună idee"). In acest caz, ironia ţine de intonaţie şi
context;

inversiunea, o variantă a litotei („Frumoasă situaţie, n-am ce zice");

tautologia („Prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul"); reticenţa („Aş
vrea să-ţi spun ceva, dar mi-e teamă să nu te jignesc: «Eşti prea inteligent
pentru mine»");

alegoria („Eşti ca pensionarul care îşi privea plasa întrebându-se : «Eu plec
sau vin de la piaţă?»").

Mai aplicată sau doar speculativă, discuţia noastră despre ironie şi umor
poate continua la nesfârşit. Un lucru e limpede ca lumina zilei: umorul (şi cu
atât mai puţin ironia) nu poate fi deprins sau învăţat şcolăreşte. Umorul c pur şi
simplu o problemă de talent.

Majoritatea jurnaliştilor sunt de acord că e foarte dificil să scrii umor.

Necazul e că nimic nu-i opreşte să încerce. într-adevăr, există atâtea articole
de ziar care se pretind amuzante, chiar dacă nu au efectul dorit, încât faptul
că manualele de jurnalism nu se referă la acest aspect e aproape o neglijenţă
criminală. Bine ar fi să arătăm unul dintre adevărurile fundamentale
referitoare la umor şi astfel multe din creaţiile trudnice ce se vor amuzante
s-ar opri la stadiul de proiect. Iar acest adevăr este următorul : să fii
amuzant în scris e un talent de la Dumnezeu, iar El nu a făcut acest dar
multora dintre noi [...]. Să scrii cu umor e ca şi cântatul după ureche. Dacă
poţi să o faci, nu ai nevoie să fii învăţat. Dacă nu poţi, nici o învăţătură nu
 te poate ajuta. Iar umorul fals, ca şi cântatul, este greu de suportat şi este
jenant. (D. Randall, 1998, p. 157)

Folosit cu măsură şi mai ales cu adecvare, umorul înnobilează orice text

jurnalistic4.
J UK NA I I . S M I I I r U I / H I K A l . Ş l 1 ) 1 . O l M N l l

3.6. Principalele genuri jurnalistice de umor

Deşi umorul e sarea şi piperul oricărui articol, nu-1 vom găsi folosit ca atare
decât în trei genuri, pe care, din păcate, trebuie să le numim pre- luându-le din
franceză: biletul (le billet), ecoul (l'echo) şi parodia (la parodie). Lacunele şcolii
jurnalistice româneşti se văd şi în această carenţă terminologică. Până în 1989,
presa din România cunoştea doar un singur gen umoristic, foiletonul, având ca
vajnic reprezentant pe un oarecare Nicuţă Tănase, singurul jurnalist-scriitor
recunoscut de Scânteia. Cu totul excepţional, presa literară mai publica, deloc
inocent, cu voie de la
A

„împărăţie" un pamflet îndreptat desigur împotriva unui redactor de la Europa

liberă sau a unui alt personaj incomod al regimului. Nu putem vorbi despre alte
genuri de umor nici măcar într-o revistă specializată (Urzica), unde se publicau
de fapt scurte texte literare, texte de fantezie, cu rare şi precaute aluzii la
actualitate. Abia odată cu apariţia revistei Academia Caţavencu biletul şi ecoul
îşi găsesc meritata consacrare jurnalistică.
3.6.1. Biletul
Este un gen relativ scurt. Nu depăşeşte 20 de rânduri. Tratează un subiect de
actualitate (pornind de la o informaţie, un citat, o gafă politică etc.) pe un ton
lejer. Informaţia de la care se pleacă este, de regulă, rescrisă. Deci textul poate
începe oricum, fără complexe, cu însemnele ironiei la vedere. Procedeele de
umor folosite se remarcă prin amplitudine şi diversitate. Scopul urmărit
coincide cu cel al ecoului:
Să exprime o viziune (o interpretare) neaşteptată asupra unui fapt de
actualitate. Să dezvăluie un sens ascuns al lucrurilor printr-o clipire conspi-
rativă făcută cititorului. Spre exemplu, biletistul pleacă de la o informaţie
certă: un deputat a propus în Parlament ca o oră de grevă să fie sancţionată
în cazul funcţionarilor de stat prin diminuarea salariului cu o zi întreagă.
Pentru a demonta absurdul şi stupiditatea acestei propuneri, biletistul poate
scrie: „Nu vom mai reproşa funcţionarilor că sunt leneşi sau indolenţi, câtă
vreme o oră din timpul lor petrecut la birou valorează de opt ori mai mult"
(Jose de Broucker, 1995, p. 207)
.

MIM M H M H MMOKIMK

( \iracteristu ile in Ici ulm

surpriza clin liual devine obligatorie. Mai mult chiar, biletul face parte din
categoria textelor cu finalul la vedere. Asta înseamnă că, alegând subiectul,
avem deja sugestia deznodământului din final; în acest tip de text, ideea
contează foarte mult. Schematic vorbind, aceasta înseamnă alăturarea a
două idei, la care se adaugă o concluzie neaşteptată (surpriza).

Henri Montant (1994) crede că biletul e un gen pe cale de dispariţie. I )upă

o perioadă de mare succes, cu nume de primă mână (Escarpit, Allais, Frossard,
Cavanna etc.), biletul aproape a dispărut în Franţa, el mai păstrându-se în presa
 97

regională. Personal, întrevedem biletului o viaţă extrem de lungă. Asediaţi tot

mai mult de ştiri negative şi încruntate, cititorii vor prefera pe mai departe
textele surâzătoare, inteligente, abil răsucite într-o ironie sau o vorbă de duh.
Definiţie. Dinamic şi inteligent, biletul dezvoltă o ştire în mod ironic. Articol
scurt, al cărui scop este să obţină surâsul cititorului pe" o temă de actualitate,
biletul este plasat mereu pe prima sau pe ultima pagină, în chenar şi cu titlu
bine reliefat. Această cerinţă desparte biletul de alte genuri de autor (columnă,
cronică etc.). Un bilet serios, revendicativ ar fi o contradicţie. Totuşi, excepţiile
nu lipsesc în unele situaţii.

Tonul este într-adevăr ironic, dar la rigoare poate deveni şi grav. Unghiul de
atac este în orice situaţie original, iar finalul - umoristic, neaşteptat - lasă
cititorului impresia că nimic nu este simplu pe lumea asta. O ultimă
dificultate: cum biletul este adesea cotidian, ziaristul trebuie să susţină
ritmul de apariţie, să fie mereu inspirat. (D. Husson, O. Robert, 1991, p. 53)
a

In unele situaţii, trăsăturile specifice ale biletului pot fi serios ameninţate. Nu

ne gândim neapărat că ecoul, scris mai amplu şi cu o bogată recuzită
umoristică, poate deveni bilet. Primejdia confuziei apare mai ales în preajma
articolelor „de autor", în care libertatea semnatarului este maximă.
Diferenţele dintre bilet şi cronică (să zicem) devin vizibile dacă ne gândim la
subiectul abordat de ziarist: biletistul alege subiecte din actualitate, în timp
ce cronicarul porneşte de la un moment al propriei vieţi: o întâlnire, o scenă
de stradă, un gând, o constatare, o impresie de lectură etc. Caracterul literar
al cronicii este evident şi necesar. Când umorul este dur, centrat pe o
persoană, grosolan sau insultător, avem de-a liice cu un text polemic sau.
mai bine spus, pamllctar (e<mps de gueule)
.

IIJKNAI ISMUI. CLU.NIRAI. g| \)\. OIMNII

 Chiar dacă, prin constrângerile anumitor legi, pamfletul dispare treptat din
paginile ziarelor, vom observa că celelalte genuri de umor (biletul şi ecoul)
aparţin deopotrivă revistelor specializate (Academia Caţavencu, Aspirina
săracului), dar şi cotidienelor : în rubrici de autor (Mircea Dinescu, de pildă)
sau în pagini de weekend cu tematică de divertisment. Oricum, biletul nu
trebuie confundat cu ecoul, acesta din urmă fiind mult mai legat de ştire ; nu
întâmplător, Michel Voirol plasează ecoul în cadrul genurilor de informaţie.
Ca în cazul oricărui gen de umor, nici pentru bilet nu se pot da reţete.
Totuşi, o sugestie (ce-i drept, cam generală) ar fi să căutaţi contrastul : „Noapte
tragică la discotecă - un mort", „împuşcat cu furca" etc. Oricum ar fi, biletul
trebuie să surprindă. Dacă cititorul intuieşte finalul, textul e în mod sigur ratat.
José de Broucker (1995, p. 207) oferă un exemplu de final reuşit printr~un
subtil paradox. Luând în discuţie decizia comercianţilor suedezi de a nu mai
vinde copiilor jucării războinice (pistoale, săbii etc.), biletistul încheie textul cu
un surâs amar : „Vânzătorii de arme stau liniştiţi. Va curge multă apă pe gârlă
până ce acest gen de jucării va fi interzis adulţilor". O altă sugestie vizează
construcţia sub forma unui silogism răsturnat :
v O primă frază va aminti pe scurt informaţia de la care plecăm („Tot ce este
ieftin este rar, în ziua de astăzi"). A doua frază oferă o altă informaţie ce se
vrea dezvoltarea celei de dinainte („Ce este rar este şi scump"). A treia, într-
un elegant sofism, leagă cele două fraze şi trage concluzia în mod
neaşteptat : „Deci, tot ce este ieftin e scump" (H. Montant, 1994, p. 17).
Debordant, surprinzător şi plin de prospeţime, acest tip de articol are nevoie
de o semnătură prestigioasă : de regulă, un scriitor consacrat (Robert Escarpit,
André Frossard, Fănuş Neagu). Excepţiile nu fac decât să întărească regula şi
nu trebuie să ne mire că la noi (în cazul Academiei Caţavencu, de exemplu) sau
în Franţa biletele sunt publicate uneori cu pseudonim : Echipa de zgomote,
Candide, Songe Creux etc.

3.6.2. Ecoul
Michel Voirol (1992, p. 60) dă ecoului următoarea definiţie :

Gen de informaţie foarte scurt (cât o ştire), ce are un caracter anecdotic,

pitoresc, amuzant sau indiscret, capabil să dezvăluie detalii inedite de
actualitate despre persoane cunoscute din politic, sport, industria spec-
tacolului etc.
I MM 111 / M U 11 M< H< IVI L<

l 'aptul că unu leoietu icni plasează corni in rândul articolelor de informaţie

im trebuie să ne muc, dacă ne gândim că acest text de umor este, de fapt, o şlire
ce se încheie cu un element ironic şi sancţionatoriu.

Izolat sau inclus într-o rubrică mai mare, ecoul are un singur scop: să spună
cât mai multe în cât mai puţine cuvinte, oferind cititorului impresia că este
iniţiat în câteva mici secrete. (D. Husson, O. Robert, 1991, p. 54)

în rest, exigenţele ecoului coincid cu cele ale biletului: finalul (la rhute)
contează enorm, stilul este nervos şi acidulat, cu fraze scurte şi lipsite de
ornamente. De asemenea, titlul e scurt, format dintr-un singur cuvânt, dacă se
poate.

Caracteristici:

abuzul de informaţie strică. Să nu uităm că informaţia e suportul unei

concluzii ironice;
 trebuie folosite asociaţiile neaşteptate de idei. Rezultatele vor fi remarcabile
;
adeseori, ecoul conţine un sofism (un entimem).

In presa românească, ecoul şi biletul sunt folosite ocazional. Doar revista

Academia Catavencu le rezervă rubrici speciale: „Avem o ţară, cum procedăm?",
„Fiincă" etc.
Subiectele ecoului sunt dintre cele mai diverse, majoritatea lor vizând
politicienii şi vedetele zilei. Nu întâlnim la tot pasul asemenea subiecte; de
aceea, Henri Montant (1994) ne îndeamnă să fim atenţi şi curioşi în cadrul
conferinţelor de presă, al congreselor sau al recepţiilor simandicoase, unde se
petrec (pe hol, în pauze, la o cafea) o mulţime de gafe, incidente şi erori de
comportament care ne pot inspira un ecou, o ştire mai veselă, dar nu lipsită de
filigranul unui gând mai grav (iată cine ne conduce, iată ce înseamnă să devii
celebru peste noapte etc.). Nimic din ceea ce este comunicat oficial nu poate fi
interesant pentru ecou. Dimpotrivă, mina de aur pentru un ziarist de ecou va fi
bârfa măruntă, zvonurile, răutăţile spuse în treacăt. Aşa cum procedează
Academia Caţavencu în rubrica sa „Bursa zvonurilor", ziaristul declară din capul
locului că informaţia nu este verificabilă şi susţinută cu probe, ceea ce îl pune
la adăpost de un eventual proces de calomnie şi, în plus, ii p e r m i t e cele mai
avântate insinuări şi supoziţii.
100 J I I K N AU S M U I . (M U , 11 I R A l . Ş l D I (U 1 N I I

Pentru o mai bună lămurire, să luăm un exemplu de ecou. Ii vorba despre

un celebru text apărut în ziarul Le Monde. Autorul reproduce ştirea privind
întâlnirea la vârf a Grupului G7, întâlnire care a costat 14 milioane de dolari.
Concluzia autorului este pe cât de scurtă, pe atât de eficientă: „Asta înseamnă
că o strângere de mână a costat două milioane de dolari". Superbă ironie. O
simplă constatare şi un elementar calcul matematic suplinesc paragrafe întregi
de comentariu, de revoltă şi reproşuri.
în presa franceză, i se mai spune rumeur („rumoare", „zvon"), o denumire
deosebit de inspirată, dar care în limba română pierde mult din puterea de
sugestie şi, în plus, pare uşor echivocă.

3.6.3. Parodia
Un caz aparte al umorului îl reprezintă discursul parodic sau maimuţăreala.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc cu ce lacrimi de crocodil
dâmboviţean plângea dl Băsescu pe umărul dlui Stolojan la o oră de
maximă audienţă, mă cuprinde râsul. (22, nr. 832, 2006)

La baza acestui discurs stă imitaţia, dar nu cea fidelă (plagiatul, pastişa), ci
imitaţia subtilă, creatoare. Altfel spus, parodicul înseamnă să repeţi o formă
schimbându-i sensul. înseamnă transformare ludică, inteligentă.
Parodia presupune un talent aparte şi multă muncă (să studiezi atent opera
celui parodiat, să faci apel la dicţionare de argou, de arhaisme etc.). Foarte
important în parodie este ca modelul parodiat să fie recunoscut. Parodia mai
poate fi înţeleasă ca adaptare stilistică la un subiect diferit. Ea se opune deghizării
(care e satirică) sau transpoziţiei (care e serioasă).
Rar folosită ca atare în presă, parodia oferă pamfletului sau discursului
polemic mijloace expresive deosebit de eficace. Există două tipuri de parodie:
a) Dejâ-vu. E cea mai blândă formă a parodiei. Modelul este imitat în linii
mari, dar lesne de recunoscut. Procedeul creează repetiţie, dar şi
neprevăzut. Chiar dacă în acest caz imitaţia e mai vagă, ea trebuie declarată
 cumva. în caz contrar, procedeul pierde din eficienţă. Mai savant spus, acest
tip de parodie..
.

I >Г,< I"КМ II 11М( начти

...nu repune «litrii I I I cau//Ji omogenitatea discursului, ci desfăşurarea
pe punctc si module. în timp ce alte discursuri par a se dezvolta într-o
armonie totală, comicul parodic [...] relativizează şi modifică
poziţionarea (J.-M. Defays, 2000, p. 52).

I)| A la maniere de... Dincolo de talent şi de studiul aprofundat al modelului,

import^lTsa detaşăm cuvintele-cheie, expresiile comune ale textului
parodiat. Henri Montant (1994, p. 29) subliniază importanţa muncii de
documentare, însoţită în mod obligatoriu de o scriitură minuţioasă:
Odată ce aţi fagocitat gândirea celui parodiat impregnându-vă cu
textele lui, intraţi în emisferele lui cerebrale. Cu ceva talent, aveţi
ocazia să scrieţi un text şi mai bun decât cel pe care aţi încercat să-1
plagiaţi.
Cazul pastişei nu ne interesează, ea presupunând copierea ca atare a
modelului. Dacă totuşi apelăm la acest procedeu, devine imperativ să întărim
mărcile intenţionalităţii, străduindu-ne ca efectul comic să fie cert, vizibil. Să
nu dispreţuim imitaţia. Ea este mult mai prezentă în viaţa noastră decât
credem. în acest sens, Jankelevich (1994, p. 25) afirmă:
Chiar şi propriile noastre sentimente sunt mai mult sau mai puţin nişte
pastişe. Credem că iubim şi ne trezim recitând [...]. întreaga mea persoană
)lagiat, un întreg alcătuit din toate rolurile mele.
 101

Unii autori (Hutcheon, Defays) consideră parodia o formă aparte (inter-

textuală) a ironiei. Precizarea este superfluă, căci orice fapt de limbă (plasat
abil într-un context anume) poate să stea sub semnul ironiei, inclusiv
plagierea, aşa cum a demonstrat-o Borges într-un celebru text care punea
faţă în faţă două variante identice ale lui Don Quijote, spre admiraţia
interpretativă a criticilor literari.

Lectorul se bucură mai mult să recunoască modelul (funcţie criptologică,

socială, de complicitate), decât să-1 vadă metamorfozându-se sub efectele
л

textului secund. II va amuza comparaţia celor două versiuni puse în paralel

(funcţia ludică). Abaterile merg adesea în sensul degradării. Parodia este
asemenea unei revanşe asupra clasicilor. Contrastul va consta în a efectua o
transpoziţie devalorizantă, recurgând în principal la două figuri clasice ale
caricaturii: hiperbola şi antifraza. Una abuzează, cealaltă utilizează rău. I Ina
deformează prin excesul de conformitate cu modelul (prin supracodaj, prin
snpiasoliutare), cealaltă deformează prin inversiunea trăsăturilor distinctive
alr modelului, prin distorsiune. (J. M. Dclays, 2000, p. 55
)

< > I t I M I 1 >I I I A K' I I I , 1 * 1 I N A D l l 'A l U M l

.semnificaţii. Să nu absolutizăm, însă. I)c multe ori, mass mrtlia îşi exersează
frenetic propriile liniile şi îşi afişează slăbiciunile ca pe nişic victorii eroice,
ignorând câteva adevăruri privind rolul şi funcţia presei - adevăruri dureroase
pentru sine (vezi P. Charaudeau, 1997, p. 7):
 1. Media nu este o instanţă a puterii. Aceasta din urmă nu depinde de individ,
ci de instanţa în care se găseşte el şi care impune forţa de a gestiona şi influenţa
comportamentele individuale şi mijloacele de constrângere (reguli de
comportament, legi de conformitate, sancţiuni de regularizare). Dacă pentru
justiţie contează codul de legi, pentru armată disciplina, pentru biserică Legile
lui Moise şi morala universală, pentru presă important este statutul de instanţă
de denunţare a puterii.

2. Media manipulează pe măsură ce se manipulează pe sine.

3. Media nu transmite ce se petrece în realitatea socială, ci impune tot ceea

ce constituie spaţiul public.
Altfel spus, media trebuie să-şi asume propria condiţie. Departe de a fi o
oglindă a societăţii, ea îşi manifestă o anume opacitate prin care vede ceea ce
vrea să vadă, construind astfel asupra lumii o viziune particulară şi un sens
unic.
*

Pentru a stăpâni cât de cât realitatea, avem la dispoziţie trei procedee

fundamentale: descrierea, povestirea şi argumentarea. Dacă deviza structu-
raliştilor este corectă („Orice acţiune este limbaj şi orice limbaj - acţiune"),
înseamnă că discursul presei stă prea puţin sub semnul evenimentului propriu-
zis. Cu mult mai mult contează felul în care acesta e selectat şi apoi redat. Ne
întoarcem deci la limbaj şi la procedeele discursive. în acest fel, presa iese de
sub tirania ştirii, afirmându-şi caracterul subiectiv şi militant, însă presa nu e
atât de inocentă pe cât pare:
Discursul mediatic se zbate între riscul redundanţei, care dedramatizează
informaţia (ca în relatare sau reportaj), şi cel al montajului, care implică o
doză mare de înşelăciune (ca în emisiunile reality show). Rămâne să adăugăm
că povestirea mediatică se trezeşte prinsă în contradicţiile propriului
contract tăcut cu cititorii. în numele credibilităţii, povestirea mediatică se
vrea martor al realităţii, în priză directă cu lumea, şi în acelaşi timp nu poate
să se abţină de la a adăuga propria participare la drama umană. Orice
povestire mediatică se înscrie într-un proces deficfionalizare a realului [...].
Discursul mediatic îşi construieşte propriul real, tăcând comerţ cu imaginarul
nostru (P. Charaudeau, IW7, p. 237)
.

N I UMI | > | I I A I t l I I . I'l I N A I>l l'AKI Kl

III normal, ai I I C I M I I S A scoteam din uz cuvântul obiectiv atunci când

IIHHI

vorbirii despre presă. Voit sau IIU, presa îşi încalcă propriile principii şi
introduce elemente de comentariu în aproape orice ştire: prin aşezarea în
pagină, prin titrare etc. Trecem peste acordarea arbitrară a celebrităţii (tenis-
iiieiui Mary Pierce va rămâne acelaşi star chiar şi după zece înfrângeri
consecutive, în timp ce un sportiv ca G. Yalouz va rămâne un cvasianonim, în
ciuda celor şapte medalii obţinute la campionatele mondiale şi europene). Ne
gândim la erori mult mai grave, aşa cum s-a întâmplat când ziarul Le Monde a
publicat o ştire de acum celebră, având ca titlu „Goya interzis femeilor într-o
mănăstire din Aragon". Citind articolul cu pricina, afli că o mănăstire din
Spania a organizat o expoziţie cu tablourile lui Goya, însă regula mănăstirii
interzicea accesul femeilor. Prin urmare, interdicţia ţinea de cutuma religioasă,
şi nu era legată de opera pictorului, aşa cum, în mod tendenţios, afirma titlul.
 y

Urmându-şi propria logică (economică, tehnică şi simbolică), discursul

presei este legat de putere şi, implicit, de manipulare. Neasumarea caracterului
simbolic şi subiectiv al discursului mediatic duce la derapaje grave: marea
misti- licare a evenimentelor de la Timişoara (50 000 de morţi), justificarea
războiului din Irak sau prezentarea schilodirii românului Cofariu, de la Târgu-
Mureş, ca agresiune a românilor împotriva ungurilor. Presa pare specializată în
exacerbarea faptelor negative, atroce, ieşite din sfera normalului. Nu acest
lucru este grav (negaţia incită, iar afirmaţia plictiseşte uşor), ci pretenţia
jurnaliştilor că lealitatea impune acest gen de ştiri, că nimeni nu inventează
nimic. Adoptând o asemenea logică simplistă, jurnalistul se autolimitează
(„Aşa se cere"), ratând şansa de a conştientiza propria putere: ziarul, ca
instanţă simbolică, decide după cum voieşte sensul de lectură a realităţii.
„Supraevenimenţializarea lumii este antinomică actualităţii", afirmă Patrick
Charaudeau (1997), punând degetul pe rană. Exagerând o realitate, ajungi să o
reinventezi, să o mistifici şi chiar să o scoţi din timp.
Studiind efectele expunerii la media, sociologii au arătat că mulţimea ştirilor
despre violenţă nu constituie neapărat un îndemn subliminal la violenţă,
excepţie făcând copiii de o anumită vârstă. Principalul efect este cel de
spaimă, dc reacţie emoţională puternică şi persistentă. Tocmai acest lucru
reproşa la un moment dat preşedintele Franţei ziariştilor. Numai din cauza
presei s-a creat în Franţa o psihoză a bolii vacii nebune, când mii de fermieri
s-au trezit in pragul falimentului. Reacţia unui ziarist de talia lui Serge July a
fost pe măsură: reacţia disproporţionată a oamenilor politici faţă de presă
poate crea o altă psihoză, care să vizeze, de această dată, un alt sindrom -
cel al „ziaristului nebun". A cultiva ura sau dispreţul faţă de presă („Minţi ca
o gazetă! ") este o greşeală la fel de mare ca şi ipostazierea ei („a patra
putere in stat", „garantul democraţiei")
.

J UR NA L I S M U L CU I I U RA I . $ 1 PK OH N I L
3.7. Umorul subtil
Ceea ce îl caracterizează pe un ironist este, aşa cum afirmă Jankelevich (1994,
p. 27), diplomaţia.

Altfel spus, conştiinţa se detaşează de prezentul ei şi prin speculaţiile pe

care le face despre absenţe - absenţa lucrurilor care nu mai sunt şi absenţa
lucrurilor care încă nu există. Conştiinţa uneşte, dacă se poate spune aşa,
dreptul de succesiune şi dreptul de coexistenţă.

A fi subtil înseamnă să fii inteligent şi capabil să îţi exprimi sancţiunea

indirect, în filigran, prin aluzie greu detectabilă în primul moment. A fi subtil
este, până la urmă, un omagiu adus interlocutorului, fiindcă niciodată
subtilitatea nu poate fi solitară. Spre deosebire de insultă sau de adresarea
brutală, subtilitatea are nevoie de un partener capabil să decripteze aluzia, să
conlucreze cu ea. Iată de ce, în faţa acestor forme de umor, nu ai dreptul (nu
poţi) să te superi. Ceea ce îţi rămâne să faci este să zâmbeşti, să admiri şi să iei
aminte.

3.7.1. Paradoxul
Procedeu de sine stătător, conduce de multe ori la o anumită cădere în absurd.
Pierre Fontanier (1977, pp. 117-121) îl include în rândul „figurilor de expresie
prin reflecţie" şi îi oferă una dintre cele mai cuprinzătoare definiţii:

Paradoxul este un artificiu de limbaj prin care ideile şi cuvintele care, în

mod obişnuit, sunt opuse şi în contradicţie unele faţă de altele, sunt reunite
şi combinate în aşa fel încât par a se respinge şi a se exclude reciproc, dar
generează un surprinzător acord şi un înţeles mai adevărat, mai profund,
mai intens.
102
Aflat la graniţa jocului lingvistic şi al celui de gândire, paradoxul suportă
nenumărate abordări logice şi lingvistice, neîncetând să uimească. Având
individualitate proprie, nu se confundă cu litota sau cu oximoronul, deşi
poate fi conţinut de acestea. Sunt mai multe metode de a crea paradox, dar
în principal trebuie să amintim de contradicţia semantică dintre cei doi
termeni alăturaţi ai sintagmei sau discursului: „aspiră să coboare", „obţin
e

MIM MH M U MMONI.MK

ni marca cu preţul infamiei", „a îmbătrâni într-o prelungă copilărie". Paradoxal,

acelaşi efect se obţine şi in unele situaţii sinonimice : „are mari lacune, în
ignoranţa lui".
Important ni se pare altceva: un paradox adevărat nu se opreşte la un simplu
joc de cuvinte, de contrarii semantice. El conţine în subsidiar o n imitere
aluzivă la probleme umane grave, la mentalităţi şi defecte în care ne regăsim cu
toţii.
Nu e lipsit de adevăr să apropiem paradoxul de ironie, aşa cum face Mircea
Doru Lesovici (1999, pp. 65-71):

Logica ironiei se întemeiază pe paradox [...], o abatere logică complexă,

cuprinzând un evantai de contradicţii [...]. Faptul că adevărul şi eroarea pot
interfera pare a fi ambiguitatea cea mai fascinantă şi alarmantă a alcătuirii
minţii noastre.
în mod obişnuit [...], în ironie s-a văzut maniera de a lua în râs o realitate
spunând contrariul, a ceea ce gândim; ironia e o falsitate care ne ajută să
înţelegem adevărul. Limbajul său se bazează, ca atare, pe o anume
inadecvare între judecată şi expresie.
Fot paradoxul oferă cea mai frumoasă definiţie metaforică a ironiei: o
autopsie a graţiei.
M.2. Reducerea la absurd

In linii mari, absurdul se obţine prin suspendarea voluntară a unei evidenţe,

adică exact ce sintetizează Kant prin sintagma căderea în nimic. Studiat de către
retoricieni şi lingvişti, absurdul nu este în nici un caz absenţa sensului, cum
greşit cred unii. Orice greşeală aparentă (inepţie, cuvinte inventate, litere şi
sunete reunite întâmplător) poate să capete un sens oferit de context, de o
anumită vecinătate tipografică. Pentru a fi valid, absurdul are nevoie de
complicitatea receptorului. Aşa se explică de ce umorul dintr-o ţară poate
deveni inaccesibil în alta. Umorul nu poate exista în sine. Are nevoie de
colaborare, de un sistem referenţial comun, receptorul fiind decisiv. El
confirmă şi validează umorul. Robert Escarpit amintea de o lecturare a textelor
din Swift pe care a făcut-o în faţa studenţilor. Amuzându-se teribil pe seama
celor citite, tinerii au încetat să râdă atunci când au aflat că Swift a murit nebun
şi că cele citite de profesor fuseseră scrise într-o criză de nebunie.
In dicţionarul Petit Robert, absurdul este definit static şi insuficient: „ceva
contrar raţiunii, sensului comun", provenind elimologie din latinescul
J UR NA l I S M U I C I I I . T UN A I . Ş l D l O I ' I N I I

absurdus („discordant"). Nu trebuie să ne mire faptul că acelaşi dicţionar indică

drept sinonime sau termeni apropiaţi semantic ridicolul şi extravagantul. Aceste
ezitări semasiologice subliniază imprecizia şi caracterul proteic al termenului.

Procedeele de creare a absurdului sunt numeroase şi variate, dar Iară a le

egala pe cele ale ironiei. Să amintim doar două dintre ele:
- alipirea, prin comparaţie sau metaforă, a doi termeni din două domenii total
diferite: de exemplu, uman vs chimic („Avea o faţă de polimer turtit");
- disproporţia (nepotrivirea, eventual) dintre afirmaţie şi concluzie : „Am citit
Război şi pace în 20 de minute... E vorba despre Rusia" (Woody Allan).

Pe bună dreptate, logicienii şi retoricienii au studiat cu multă aplicaţie acest

procedeu. într-adevăr, absurdul este o problemă de logică, de încălcare
flagrantă a acesteia („Bunica mea era atât de mică, încât îi trebuia un scăunel
ca să ajungă Ia podea"), deşi mulţi teoreticieni (Lucie OIbrechts-Tyteca) refuză
să vorbească despre absurd ca despre o absenţă reală a sensului. Nici măcar în
teatrul absurdului nu avem de-a face cu un abandon al sensului, ci cu o mare
nepotrivire comunicaţională, un paralelism al discursurilor individuale, al
replicilor. în alte situaţii, reducerea la absurd poate fi un procedeu ironic, de
minimalizare : „Domnul Emil Boc este un om mic. Atât de mic, încât, atunci
când era mic, tatăl său îl bătea cu cureaua de la ceas" (C.V. Tiidor).

3.8. O problemă foarte serioasă: pamfletul

Nicolai Hartmann (1974, p. 468) consideră că râsul vizează trei fenomene ale
vieţii umane:

1. slăbiciunea şi micimea morală, care vor să pară tărie (inconsecvenţa, frica,

laşitatea, furia, limbuţia, zgârcenia, trufia etc.);

2. orbirea omului faţă de propriile greşeli şi tendinţa de a le ascunde (nerozia,

prejudecata, închipuirea de sine, impertinenţa şi tot ce este moral
inautentic);
nepotrivirile mărunte (neîndemânarea, nepriceperea, bâlbâiala, stângăcia,
timiditatea, ghinionul etc.)
.
3.
I H M I IHM II UMOKISIM

S ar parca c;l pamfletul reuneşte toate aceste exigenţe hartmanniene. Mai

mult ca orice alt gen de umor, pamfletul oferă o libertate cvasitotală. In
pamflet, orice procedeu stilistic sau argumentativ este permis. Contează doar
efectul, sancţiunea, distrugerea adversarului, şi mai puţin mijloacele tic
realizare.
Inventiv şi mereu surprinzător în expresie, pamfletul pare a se apropia mai
mult de literatură. Jurnalismul 1-a preluat şi i-a impus o anumită actualitate,
atacul nimicitor săvârşindu-se asupra unei persoane reale, cu un grad cât mai
mare de notorietate.
A A

In loc să lămurească, dicţionarul mai mult încurcă. \nDEX(1975) găsim

următoarea definiţie:

Specie literară (în versuri sau proză) cu caracter satiric, în care scriitorul
înfierează anumite tare morale, concepţii politice retrograde, aspecte
negative
ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.

Observăm în această definiţie o mai veche confuzie între pamflet şi satiră.

Corect ar fi fost ca definiţia să cuprindă şi diferenţa specifică a termenului:
dacă pamfletul se ocupă de persoane, satira amendează obiceiuri, mentalităţi,
situaţii.
Spre deosebire de satiră, pamfletul a apărut relativ recent, în secolul al XI
Mea, prin prescurtarea titlului unei comedii latine: Pamphilius seu de Amore.
Istoria genului este însă mai veche, pamfletul numindu-se la început libel (din
 IO.S

latinescul libellus, „cărticică"), dacă nu ţinem cont de textele pamfletare din

Filipicele lui Demostene sau de scrierile lui Lucian din Namosata. Doar presa şi
răfuielile jurnalistice au impus genul ca atare. Altfel, pamfletul ar fi rămas un
procedeu literar ca oricare altul.

î.8.1. Tudor Arghezi şi definiţia pamfletului

I )in diferite pricini, teoreticienii scriiturii de presă au neglijat genurile de

umor, lăsându-le în seama lingviştilor şi a neoretoricienilor. Punând în aceeaşi
căciulă polemica, pamfletul şi scrisoarea deschisă, Michel Voirol i 1992, p. 68)
afirmă: „Genurile de umor sunt articole de fantezie, scrise pe un ton agresiv.
După o perioadă de glorie în secolul al XIX-lea, aceste genuri se folosesc tot
mai rar astăzi"
Nici Henri Montant (1994, p. 27) nu acordă prea mult spaţiu pamfletului, dar,
chiar şi aşa, ne oferă câteva distincţii ncccsarc
:

J UK NA I I N M U I . ( U I TW K A l . Ş l D l O P I N I I

Umorul în general se adresează primului nivel de leclură. Este un reflex dc

inspiraţie, un strigăl. Pamfletul, dimpotrivă, reclamă o lentă maturizare a
ideii. Acolo unde adversarul aşteaptă un pumn direct în ficat, pamfletarul va
răspunde cu o fiolă de venin [...]. Abuzul de insulte, de admonestări şi de
invective sfârşeşte prin a distruge frumuseţea înjurăturii, vulgarizează şi
domoleşte răutatea verbului. Satira e mult mai eficace, utilizând o armă
mortală: scriitura de gradul doi.
a
 Nu aducem nici o vină nimănui. înjurătura şi insulta nu se lasă lesne
analizabile, efectul lor depinzând decisiv de context, de un anume cod al
receptării, de mentalităţile şi normele morale ale momentului.
Surprinzător poate, acolo unde au eşuat teoreticienii limbajului a reuşit un
scriitor, el însuşi un pamfletar strălucit: Tudor Arghezi.

Pamfletul e un fel de a slobozi condeiul în răspăr. Orice personagiu care

poate deveni subiect de pamflet este ridicul prin diferenţa dintre calitatea lui
socială, dintre aşteptări şi calitatea reală. Tot pamfletul se inspiră din această
singură diferenţă: condeiul se vâră aici şi cobeşte lărgind. Poteca sufletului e
deschisă. Subiectul cedează, gâdilat la punctul convenabil. Ca să-şi atingă
scopul, pamfletul trebuie neapărat să concretizeze vizual şi să corespundă
egal cu subiectul. El lucrează în adâncime, cu intuiţia şi imaginea. Pamfletul
se învârte în jurul subiectului cu oarecare frumuseţe de corb: între două
zboruri circulare, ciupeşte, zgârie, înţeapă, rupe. Pamfletul se lucrează cu
andreaua, cu peria de sârmă, cu răzătoarea sau cu fierăstrăul bijutierului şi,
uneori, în clipe supreme, cu sculele măcelăriei. Un pamflet îşi atinge scopul
când izbuteşte să strecoare otrava îndoielii în insul însuşi al celui
pamfletizat. Această victorie, eminamente morală, o câştigă orice pamflet
echilibrat şi scris cu văz.
A

In pamflet rezidă puterea imbatabilă a surâsului. Scriitorul domină subiectul.

In proza dogmatică şi banal afirmativă, scriitorul suferă disciplina greoaie a
dramaturgiei, a tragicului copleşit. Pamfletul e tiflă - şi acestui gest i se
cuvine o mână curată, elegantă, ba chiar o bijuterie pe degetul mic.
Pamfletul frumos, animat şi stropit cu lumină reuşeşte toate însuşirile care
fac preţul lucrărilor de artă. Pamfletul bun e rar ca poezia bună. Imitatorii, al
căror număr dezgustător face genul de ocară, sunt incapabili de invenţia
personală activă - condiţie esenţială a pamfletului bun. Ei maimuţăresc, ca
în toate meseriile, obsedaţi de model, pe care, de la sine înţeles, sfârşesc
prin a-1 tăgădui tocmai când furia se vădeşte mai arzătoare. (Lumea, 18
ianuarie 1925
)
I MM 1 »KM II lIMOKIMh

l;ără a se pieiiiidt* vieo clipă mare teoretician, Arghczi numeşte, în

stilul său inconfuiidabil, câteva procedee expresive de bază ale pamfletului :

• surprizei. Procedeu narativ comun oricărui gen de umor. în pamflet, surpriza

se mută din narativitate în limbaj. Insulta suplineşte acţiunea, lot insulta
creează tensiunea necesară surprizei. Aşa se explică îndemnurile argheziene
de a reuni „peria de sârmă" cu „fierăstrăul bijutierului". Incontinenţa injuriei
oboseşte, devine previzibilă;

• expresivitatea şi invenţia verbală. In pamflet nu ai nevoie neapărat de

argumente. Devii credibil prin stil, prin eleganţa răutăcioasă a scrisului, prin
stăpânirea cuvintelor ;

• credibilitatea. Alternanţa între sancţiune şi concesiile făcute adversarului

măresc credibilitatea. O laudă dezamăgită „strecoară otrava îndoielii în insul
pamfletizat" ;

• adjectivele impertinente. Aşa cum afirmă Gérard Genette (1970, p. 217), este
vorba despre epitetele surprinzătoare, sinestezice, „cuvintele feru- ginoase,
uleioase, cleioase etc." ;
 10/

• paradoxul şi absurdul (prefacerea aşteptării încordate în nimic). Ca orice

discurs deturnat (invalidat, camuflat, anulat etc.), absurdul are la bază
morfologia paradoxului, deci o încălcare brutală a silogismului sau o
schimbare fără scrupule şi fără menajamente a cauzei cu efectul : „O coadă
dădea din câine", „Cafeaua este o licoare ce produce somn dacă nu o bei" ;

• strategiile argumentative. Indiscutabil, există un comic al retoricii, aşa cum

remarcă şi Lucie Olbrechts-Ţyteca : „Schemele argumentative pot deveni
obiect de glumă". Jean-Marc Defays merge mai departe şi afirmă sentenţios
: „Nu există comic fără un grad mai mare sau mai mic de libertate certată cu
logica limbajului, a raţionamentului, a lumii - de la simpla fantezie, la
absurdul cel mai smintit" (2000, p. 65). Dacă absurdul este fundamental o
suspendare a logicii, asta nu înseamnă lipsă de semnificaţie. Altfel spus, în
mai toate cazurile, absurdul are sens, efectul său fiind invalidant,
sancţionatoriu, ridiculizant. Este suficient să luăm un exemplu de falsă
analogie, urmată de o dezvoltare până la absurd :
Am auzit că acest Liviu Harbuz ar fi evreu. Astfel nu se explică de ce şi-a dat
copiii la şcoala evreiască „Estee Lauder" din Bucureşti. Nu e nici o problemă
că Harbuz s-a tăiat împrejur, dar de ce vrea să-i taie şi pe câini? (România
Mare, nr. 555, p. 3
)

J UK NA I . I S M I H , O J I I U K A I . Ş l D l O P I N I I

Lipsa de logică devine procedeul prin care se insinuează că dr. Harbuz vrea
să iudaizeze câinii comunitari. Dincolo de procedeele comune oricărui gen
 de umor, cum ar fi o evidenţă morală („Dintre toate perversiunile, castitatea
este cea mai periculoasă"), vom observa că ridiculizarea folosită în pamflet
se caracterizează fundamental prin rupturi de logică (vezi J.-M. Defays,
2000, p. 63);

• argumentul ad hominem. Atacul la persoană, invalidarea ideilor adversarului

prin atacul la adresa fizicului său (de pildă), reprezintă tipul argumentativ
cel mai folosit în pamflet;

• agumentul a fortiori (bazat pe silogism) sau, mai ales, entimemele reprezintă

armele predilecte ale pamfletarului. Acelaşi lucru se poate spune despre
argumentele nonpertinente (ignoratio elenchi), fără legătură cu tema în
discuţie;

• câteva trucuri. Preluarea acuzelor adversarului şi exagerarea lor până Ia

absurd. Exemplu : „Da, eu sunt cel mai mare criminal. Eu am ucis Marea
Moartă";

• exagerarea sau minimalizarea calităţilor adversarului. Dacă Arghezi

exagerează („Eşti deştept, domnule. Eşti Bucegii gândirii româneşti"),
Corneliu Vădim Tudor foloseşte exclusiv procedeul minimalizării („inte-
lectual de ghiozdan", „Dl Petre Roman e în cădere şi în căderea lui mi se
agaţă de manşetele de la pantaloni", „Eşti genial, dom'le. La 4 ani, aveai
mintea de acum" etc.);
• procedeele stilistice. Foarte bogate, ele merg de la calambur la comparaţii
şocante şi absurde („E ca şi cum ai face respiraţie gură la gură unui peşte"):

- oximoronul: „ascuţişul gingiei", „cel mai mare pitic din ţară",

- pleonasmul: „S-a căsătorit cu o mireasă încă nedivorţată",

- tautologia : „Criză. Ce criză?",

- perifraza: „L-a salutat cu o ridicare dezlipită de pe scaun",

- metaforă: „îşi depune cu solemnitate grăsimea muşiţii sale cerebrale",

- metonimia: „Ziariştii gândesc. Meningele inspiră",

- apostrofarea: „Ce ai, bă, cu ziariştii? ".

*
108
Revenind la definiţia dată de Arghezi, trebuie să remarcăm nu numai
importanţa „răspărului", a vorbirii în contradictoriu, dar şi necesitatea
minimei credibilităţi. Oricât de acuzator s-ar dori un text, el irebuie s
ă

| i | M u i r. n i U M OU I S I K

»«învingă. I)c nici, ne« csiialca contrastului, a alternanţei între insultă şi l.iiulă.
Recunoscând măcar o singură calitate a adversarului, măreşti efectul insultei
finale. Lăudat în chip perfid, adversarul va lăsa garda jos, „va « eda, gâdilat în
punctul convenabil". Ca să poţi trânti pe cineva la pământ, iiebuic mai întâi să-
1 înalţi, lucru pe care Arghezi, fără a mai vorbi de I mincscu, a făcut-o deseori
în pamfletele sale:

Dl Constantin Banu, genialul fruntaş al literaturii, ni se arată brusc sub o

mască necunoscută. Dl Banu polemizează, satirizează, ironizează - într-un
cuvânt, a devenit spiritual. E o plăcere să citeşti articolul domniei sale [...].
Dl Banu este un mare om de litere. Şi mai mare e atunci când se abţine
(Rida, nr. 26, 1912).

Alt exemplu:

Cunoaştem pe dl Rosetti, care ni-i simpatic [...]. Dl Rosetti, deşi nu mai e la

modă, nu se poate resemna, tăgăduie tot timpul, se revoltă, după cum se
revoltă vacsul scos din uz împotriva cremei de ghete adoptată azi, dacă
vacsul ar avea inimă şi păr ca poeţii. De aceea, dl Rosetti voieşte să fie poet
mare printr-o hotărâre judecătorească (Seara, nr. 1158, 1913).

Northrop Frye (1972, p. 417) consideră pamfletul un gen de frontieră sau,

mai bine spus, un text deturnat.
 Exemplele cele mai concentrate ale artei persuasiunii oratorice se pot
întâlni în pamflet sau în cuvântarea care reflectă ritmul istoriei, surprinde
un eveniment sau o etapă de activitate crucială, îl interpretează, dă glas
emoţiilor legate de aceasta sau utilizează o structură verbală pentru a dirija
şi canaliza mersul istoriei [...]. Nici un text pamfletar nu şi-ar atinge scopul
dacă ar fi conceput ca operă literară [...]. Aproape toate aceste texte se
caracterizează prin structuri emfatice, repetitive sau anaforice, specifice
prozei retorice.

Lipsa unor trăsături cu adevărat specifice, confundarea constantă cu satira,

explică în bună parte lectura superficială şi minimalizatoare a pamfletului. I )
impotrivă, alţi autori îi exagerează meritele, propunând o tipologie supra-
dimesionată, în discursul pamfletar intrând : blestemul folcloric, comedia,
satira, scrisoarea deschisă. Şi unii, şi alţii prevăd decesul acestui gen şi
înlocuirea sa cu discursul ironic.
JWKNAI ISMUI. ( UtrtJKAl Şl Dl (il'INII

S ă f i e p a mf l e t u l u n g e n ve t u st , a ş a c u m af i r mă
t e o r et i c i e n i i ? l i g r e u d o c r ez u t , c ât t i mp b â rf a ,
a c uz e l e ş i p o l e mi c a s t â r n es c me r e u i n t e r e s u l c i l i
t o r i l o r. S o a r t a p a mf l e t u l u i de p i n d e î n r e a l i t a te d e
c a d r u l l e g i s l a t i v. U n c u mu l d e l e g i v iz â n d i n s u l t a ş i
c a l o mn i a p oa t e descuraja şi chiar interzice
p r a c t i c a r ea ac e s t u i ge n j u r n a l i s t i c . î n s c h i mb ,
e l e me n t e l e d e p a mf l e t ( a g r e s i v i t a t e a ş i ac u z a
i n d e c e n t ă , e p i t et u l d es c a l i f i c a nt ş i d e z vă l u i r e a
o s t e nt a t i v ă ) v o r f i p r e ze n t e î n ma i to a t e te x t e l e d e
o p i n i e , c a ma r c ă st i l i s t i c ă a a ut o r u l u i ş i a d o r i n ţ e i
f i r e ş t i de a s e f ac e l e s n e r e ma r c a t . E a d e vă r a t , n u
o r i c i n e a r c d a r u l i n s u l t e i , n u o r i c i n e a re h az câ n d
s p u n e o g l u mă r ă ut ă c i o a s ă . î n p a mf l e t , c o n t e az ă
t a l e n t u l ş i a s c uţ i me a c o n d e i u l u i . S i mp l u l ac t d e
v o i n i f l î n c u r a j e a z ă , n u s u p l i n e ş t e . D i mp o t r i v ă (a ş a
c u m se î n t â mp l ă d es e o r i ) , a l e r g â n d d u p ă s p i r i t , n u
c u l e g i d e c ât p r o st i e ş i r i d i c o l 5 . I MM HliMM HMOKIVIK
NOII*

\. Cuvântul umor derivă din celebra teorie hipocratică a celor patru fluide sau
umori cardinale ce determină, prin amestecul şi proporţia deversării lor iu
organism, starea de sănătate sau maladiile. Pentru Hippocrate din Kos (160-
377 î. Chr.), cele patru umori corespund celor patru stări, elemente, dar Vi
temperamente posibile : sângele = aerul, uscatul; bila = focul, caldul; pituita,
flegma = apa, umedul; atrabila = pământul, frigul, melancolia.
Umorul definea, în timpurile străvechi, o stare fizică, dar şi una de natură
afectivă, şi nu întâmplător mulţi scriitori antici (Menandru, Plaut sau Terentius,
Lucilius şi Horatius, Propertiu sau Lucian din Samosata) au dat viaţă umorului
prin lucrările lor. La rândul său, Cicero a fost cel care a legat umorul de
acţiunea care-1 declanşează şi a stabilit, în acelaşi timp,
a

primele tipuri de glumă. In De oficiis (I, XXIX, 104), Cicero scria: „Sunt ui
general două feluri de a glumi: unul vulgar, desfrânat, josnic, neruşinat
(illiberale, petulans, flagitiosum, obscenum), celălalt delicat, şlefuit, fin,
spiritual (<elegans, urbanum, ingeniosum, facetum)". Pentru Cicero, „distracţia
elegantă" este una menită să aibă loc doar în anumite perioade de timp şi
trebuie să-1 recreeze pe om, în timp ce „distracţia grosolană" este un
„amuzament" pe care Cicero îl respinge, deoarece este caracterizat de un
limbaj obscen şi vulgar, pe care omul cu educaţie nu ar trebui să-1 folosească.
Cel care va scoate în evidenţă sensul estetic al umorului va fi britanicul Bcn
Jonson (1572-1637), care va alătura acestui termen un altul: comicul. Umorul
va defini comicul determinat de comportamente ciudate, de unele
a

capricii şi excentrităţi omeneşti. In acelaşi timp, umorul va fi utilizat în

definirea tragicului, aşa cum o face William Shakespeare în primul act din
piesa Hamlet (scena 4).
Umorul va rămâne sub tutela şi amprenta englezească timp de peste un
secol şi jumătate. El va reprezenta expresia unei conştiinţe de sine plină de
naturaleţe, luciditate, intuiţie şi zâmbet. Celelalte ţări europene nu se vor lăsa
nici ele mai prejos şi îşi vor construi propriul umor. Deşi Voltaire acorda credit
umorului britanic, el a descoperit sensul cuvântului glumeţ în comedia
corneilleană Suite du Menteur. Germanii îşi vor denumi umorul prin termenul
Laune, însă vor recunoaşte, la rândul lor, că humour-ul britanic este de
neegalat.
2. „Umorul este astăzi tot mai folosit, câtă vreme consumatorii preferă să fie
mai mult seduşi, decât convinşi prin forţă Sunt mii dc feluri de
JURNALISMUL CULTURAL i( Pfe OPINII

umor şi mii de feluri de a-1 înţelege. Fenomen esenţialmente cultural, el

presupune o utilizare delicată. Iată de ce în publicitate se evită umorul
răutăcios, batjocoritor, menit să ridiculizeze. Publicitatea aparţine umorului
simpatic, surâzător şi, în nici un caz, celui vulgar. Umorul e o armă cu două
tăişuri, şi unii teoreticieni (John Caples) recomandă să nu-l folosim : «Evitaţi
umorul. Ceea ce este amuzant pentru o persoană poate fi dezagreabil pentru
alte milioane. Rolul publicităţii este de a vinde, nu de a amuza». Una dintre
caracteristicile publicităţii este de a fi optimistă, de a vedea viaţa în roz - şi
oamenii, şi produsele. Apropierile negative sau prea violente riscă în
publicitate să fie percepute de către consumator ca «acte împotriva naturii», şi
prin urmare le respinge înainte de a se lăsa convins." (B. Brochand, J.
Landrevie, 1993, p. 329)
3, In viziunea lui Tudor Vianu (1968, p. 339) alte forme ale disimulării sunt :
linguşirea (inclusiv cea lirică şi eroică) şi politeţea. „Politeţea este triumful
artificiului asupra naturii. Ea este într-un fel contrariul naivităţii, care, după
definiţia lui Schiller, este tocmai triumful naturii asupra artificiului. Politeţea
este ansamblul atitudinilor care maschează, în practica vieţii de societate,
manifestarea sinceră şi directă a instinctelor. Politeţea va folosi deci metafora
pentru scopul disimulării ei [...]. In vechime, nu numai obiectele, lucrurile sau
fiinţele, dar şi acţiunile socotite prea aproape de nevoile ordinare ale vieţii erau
înlocuite de preţioşi prin câte o metaforă mai mult sau mai puţin transparentă,
în acord cu sentimentul lor asupra convenienţelor sociale. Cineva care cerea să
se reteze feştila arsă a unei lumânări spunea : «Desprindeţi superfluul acestui
obiect arzător», înlocuind astfel termenul propriu particular cu unul general. A
se pieptăna devenea : a delabirintiza părul, a te scălda : a vizita naiadele,
obrajii erau tronurile pudorii, iar sânii perniţele amorului."
4. Câteva procedee stilistice de creare a umorului :

- oximoronul (alăturarea de cuvinte contrare ca sens) : „imberb bătrân",

„zăpadă fierbinte" ;

- tautologia (repetarea aceluiaşi cuvânt) : „Ştiu, cred, ştiu, trăiesc" ;

- personificarea : „Critica înjunghie unele reputaţii" ;

- perifrază : „Nu s-a sinucis. Şi-a aplicat doar o săpuneală cu frânghia" ;

- metonimia (implicit, jocul de cuvinte) : „Nu ne face plăcere să luăm măsuri

neplăcute" ;

- metafora : „Nu intra cu bocancii în sufletul meu ! " ;

- antiteza : „Noi râdem de unul, doi, i\l\\ patruzeci rad de noi" ;

I HM 1 'MM L| | !M< »UIS I l<

litota (aii rina ic pun t <>ti1i;ii iu) „Nu e prost deloc" ;

dicotomii insultătoare „liste dl li. un om onest, cum zice, sau e o javră

sinistră, cum se arată a li".

. Mic dicţionar (alte genuri de umor): burlesc. Din italienescul burlesco

(„glumă"). Comic extravagant, ridicul şi absurd;

carnavalesc. La italieni, carnavalul se desfăşura la Lăsata Secului înainte de

Postul Paştelui. Se caracterizează prin veselie exagerată, maimuţăreală,
parodie etc.;

diatribă. Din latinescul diatriba („critică"). De aici şi sensul de „critică

amară, violentă", adesea purtată pe un ton injurios;

libel. Scurtă scriere satirică, defăimătoare. Cuvântul provine din latină

(libellus), însemnând, printre altele, „reclamaţie" ;

factum. Scriere pe un ton violent îndreptată împotriva unui adversar, cu

ocazia unui diferend oarecare. Mai desemna şi un memoriu depus în

proces, în care se amestecau atacurile şi justificările;

farsă. Comic grosier. în vechime, reprezenta un mic interludiu comic,

o prefaţă la o piesă mai serioasă;

grotesc. Termenul provine din italiană, desemnând ornamente fantastice pe

morminte. Dicţionarul îl defineşte ca pe un comic ce merge până la

ireal. Mai înseamnă să combini ceea ce nu se poate combina. In realitate,

grotescul este un tragic eşuat în comic;

grobianism. Era o farsă studenţească în Germania secolului al XVI-lea.

Desemnează moravuri mai libere, necivilizate; histrionism. Histrionul era în
Antichitate un actor ce juca farse grosiere. Era un bufon, un cabotin;

a
 paradox. In greceşte, însemna „contrar opiniei comune". Paradoxul este o
afirmaţie deopotrivă adevărată şi falsă. De aici, sensul de „absurd",
„contrasens" etc.;

sarcasm. In greceşte, însemna „a muşca din carne". Astăzi înseamnă ironie

muşcătoare, insultătoare;

satiră. Provine din latinescul satira, care însemna „salată", „amestec". Iniţial,
satira desemna un poem care ataca vicii şi beteşuguri ale contemporanilor.
Este o cenzură a moravurilor politice. Din satiră s-a dezvoltat pamfletul
.
 Capitolul 4

Discursul de comentariu şi comentariul

discursului

Clamată în toate cărţile de jurnalism, separarea dintre informaţie şi

comentariu pare intangibilă şi sacrosanctă, asemenea separării puterilor într-un
stat democratic. Realitatea ne contrazice brutal şi ne arată că textul de presă, ca
orice act de limbaj, comunică un fapt (un adevăr, o îngrijorare) şi, în acelaşi
timp, se comunică pe sine. Altfel spus, presa informează povestind şi
povesteşte informând. Comentariul se află undeva la mijloc, între reportaj
(naraţiune) şi ştire. Distincţia dintre aceste două extreme este dată de felul în
care ziaristul se raportează la eveniment, de prezenţa autorului în text şi,
implicit, de gradul de subiectivitate al discursului, prin discurs înţelegând nu
numai enunţurile mai mari de o frază (viziunea lingvistică), ci acel text care
implică interacţiunile verbale dintre doi sau mai mulţi vorbitori, precum şi
regulile şi convenţiile care operează în contextul particular al discursului (vezi
J. Fiske et al., 2001, p. 113). Altfel spus, discursul este comunicare,
interacţiune între două sau mai multe persoane reale, aflate într-o situaţie
reală, concretă, pragmatică, precizând că, într-un sens mai larg, Benveniste
(1966, p. 242) vede ca element distinctiv al discursului „intenţia locutorului de
a influenţa auditorul într-o manieră oarecare".
Două mari viziuni contextuale guvernează sensul şi rolul discursului. Una
este pragmatică:

...situaţiile sociale concrete impun un anumit tip de discurs, care să ţină

seama de gradul de apropiere dintre cei doi interlocutori, reflectat în statutul
lor socio-profesional (O. Băklnescu, 2001, p. 9).
J U R N A L I S M U L C U LT U R A L $J DI-; OPINII-;

Alta este de inspiraţie structuralistă:

a

înţelesul este un efect al semnificaţiei, iar la rândul ei, semnificaţia nu este o

proprietate a lumii exterioare şi nici a persoanelor individuale, ci a
limbajului. Rezultă de aici că lumea exterioară e de înţeles numai ca produs,
şi nu ca sursă a limbajului (J. Fiske et al., 2001, p. 113).

Ambele viziuni avantajează comentariul jurnalistic, inclusiv viziunea

structuralistă, care afirmă un adevăr deja enunţat de teoreticienii mass-mediei:
Presa se autoreprezintă. Noi suntem ceea ce spunem, iar lumea este ceea ce
spunem că ar fi. Prin urmare, asupra comentariului mediatic se exercită două
forţe poate la fel de puternice: presiunea realităţii exterioare (evenimente,
catastrofe, drame şi iubiri) şi presiunea argumentării, în care nu adevărul
contează, ci credibilitatea, atâta vreme cât în argumentare ceea ce este mic
poate fi mare, ceea ce este legal poate fi imoral şi blamabil etc. 1 Dincolo de
orice interpretare funcţional-generativă a limbajului...

...teoria discursului presupune că individualitatea este o scenă pe care sunt

reproduse şi regularizate discursurile produse social şi consacrate istoric
[...]. Discursurile sunt structurate şi interconectate, multe dintre ele
luptându-se din greu pentru a cuceri o recunoaştere cât de mică. De aceea,
discursurile sunt relaţii de putere şi reflectă o dispută ideologică între ele (J.
Hartley, 1999, p. 115).

4.1. Poziţionarea comentatorului

Presiunile la care este supus discursul de comentariu sunt nenumărate:

a

stilistice, persuasive, morale, deontologice, legislative. Înainte de toate, însă,

comentariul de presă trebuie să răspundă la trei probleme importante care i se
impun: poziţionarea comentatorului, modul de raţionament şi argumentele
folosite pentru a-şi susţine punctul de vedere.
Să ne oprim puţin asupra poziţionării, fundamentul oricărui discurs de
opinie. Felul în care comentatorul se raportează la evenimentul sau la
informaţia de la care porneşte discursul său ne oferă un prim criteriu de
clasificare a genurilor jurnalistice de opinie. Mai exact spus, este vorba despre
subiectivitatea textului, prin aceasta înţelegând „o modalitate de
conceptualizare a relaţiilor text cititor, Iară a-l reproduce pe nici unul drept
categoric unitară fixă" (!. Fiske et al.% 21KJI, p. 333).
I>1S< UKSIM IM < MMI N IAKIII SI < OMl NTAKIUI, I>IM lJKSlJl UI ||1

Măsurând gradul tic subiectivitate al unui tcxl de comentariu (prezenţa

marcată a eului, mulţimea elementelor de subliniere sau de sancţiune,
abundenţa sau sărăcia procedeelor de umor, gestionarea calificativelor etc.),
vom putea distinge nu numai diferenţele dintr-un gen jurnalistic sau altul, ci şi
trăsăturile specifice ale fiecăruia în parte. Astfel, putem imagina o piramidă a
subiectivităţii care să pornească de la un presupus şi discutabil punct zero al
opiniei (ştirea şi analiza), pentru a se opri, undeva în vârf, la un maximum de
libertate stilistică şi tematică: tableta de autor şi cronica. Aceeaşi evoluţie
ascendentă a gradului de libertate de care se bucură jurnalistul se observă şi la
genurile culturale, confirmând o dată în plus strânsa lor înrudire.
Piramida subiectivităţii Cronică

Luând în calcul şi alte mărci ale libertăţii de care se bucură jurnalistul

cultural şi de opinie (elemente de umor, licenţe stilistice şi tematice, valorizări
subiective, elemente de discurs polemic etc.), putem clarifica şi mai bine
diferenţele specifice dintre editorial şi comentariul politic, dintre însemnare şi
cronică. Orice alt criteriu (stilistic, tematic, argumentativ etc.) se dovedeşte
finalmente a fi generator de confuzii şi erori, câtă vreme elementele de umor,
procedeele retorice sau figurile de stil pot fi prezente (cu mici excepţii şi în
cantităţi diferite) în orice tip de articol.
Vorbind despre poziţionarea comentatorului, ne referim nu numai la lipul de
relaţie care se stabileşte între autor şi textul său, dar şi la raportul care se
creează între ziarist şi instanţele exterioare lui, oricare ar fi ele: conducerea
ziarului, oamenii politici, grupurile de interese, prejudecăţile şi mentalul
colectiv, sinii tuta publicului (iută ctc. Ziaristul cerc, impune sau măcar
înccaicfl sA iiiipuna libertatea sa, dar, diu păcate, chiar şi
JUKNAI ISMUI < UI 1 UUAI VI |)| iil'INII

atunci când obţine această libertate, ea se dovedeşte a 11 paiţială şi nesigură.

Nimeni, nici măcar Constituţia, nu-i garantează dreptul real şi neîngrădit la
opinie. Din acest punct de vedere, cel mai expus pare a fi cditorialistul. Poziţia
sa nu e niciodată confortabilă. Asupra lui se abate un potop de presiuni, de
cerinţe mai mult sau mai puţin punctuale, mai mult sau mai puţin directe. în
scrisul său, se vor regăsi mereu ecourile unei morale politice (naţională sau
universală), obligaţii constrângătoare inspirate de anumite principii umanitare
(hecatomba albanezilor din Kosovo) sau de fireasca solidaritate de breaslă
(răpirea jurnaliştilor în Irak).
 Implicarea subiectivă a jurnalistului în discursul mediatic are destule limite,
dar un lucru este cât se poate de clar: comentatorul nu are dreptul niciodată să
fie neutru.

Mai ales editorialistul, supus contractului de credibilitate, trebuie să păstreze

distanţa faţă de opiniile tranşante care se exprimă cu prilejul unui eveniment
sau altul şi în acelaşi timp trebuie să manifeste un anume scepticism faţă de
explicaţiile prea rapide sau prea partizane. Iată de ce discursul de
comentariu este marcat de o argumentare de ponderare: un dozaj savant
între argumentele pro şi contra, între adeziunea la o anumită opinie şi
adeziunea la o altă opinie, adesea contrară. Aşa se explică argumentarea în
balanţă2, ce corespunde refuzului de a alege între termenii unei alternative.
(P. Charaudeau, 1997, p. 244)

Poziţionarea corectă sau greşită a comentatorului faţă de instanţele politice

sau morale exterioare influenţează decisiv şi celelalte constrângeri discursive:
raţionamentele şi argumentele folosite de către ziarist. Este limpede şi de la sine
înţeles că un articol comandat sau scris sub cenzură (inclusiv cenzura lăuntrică)
va avea un deficit de sinceritate, de entuziasm şi de pasiune - exact calităţile
subsumate impactului şi interesului sporit de lectură. Altfel, virtuţile unei bune
strategii argumentativ-jurnalistice vor rămâne aceleaşi, indiferent de presiunile
la care este supus ziaristul.
Patrick Charaudeau (1997, p. 245) enumeră trei asemenea virtuţi:
accesibilitatea, motivaţia şi un strop de dramatism, menit să stârnească
curiozitatea cititorului. La acestea, mai putem adăuga justeţea (raţionamentele
şi argumentele trebuie să stea sub un clar semn moral), consecvenţa, evitarea
duplicităţii şi mai ales a interpretării tendenţioase, realizată în principal prin
ruperea informaţiei din context. De pildă, sesizând că a doua zi după arestarea
dlui Patriciu acţiunile Rompetrol Ia Bursă au scăzut semnificativ, nu este
permis ca un articol de comentariu să stea sub semnul
I HM I III MU HI i i »Ml N IAKIII VI ( ()MI N lAKIlil IШШ UKSl II III 119

unei titrări abu/ive Jta sancţionează acţiunea PNA îndreptată împotriva dlui
Patriciu".
Dincolo de imoralitatea procedeului, se deschide astfel calea unui nedorit şi
greu de controlat efect mediatic. Este vorba despre capacitatea piesei nu numai
de a comenta, ci şi de a provoca (de a inventa chiar) un eveniment. Exemplele
sunt numeroase. Este suficient să amintim felul în care ziarul Gardianul a
publicat o afirmaţie despre preşedintele Băsescu, lăcută în cadrul intim al unei
petreceri private: „Prefer să mă joc cu licuricii mari, nu cu cei mici". Plasată pe
prima pagină, cu titlu mare şi chenar, această simplă şi neonestă confesiune s-a
transformat în „bomba" zilei, fiind percepută de către cititori ca o adevărată
declaraţie politică a preşedintelui.

4.2. Argumentarea

Pe lângă multe alte greşeli şi ezitări, tânărul ziarist va avea tentaţia de a nu

diferenţia informaţia de comentariu3. Este firesc să fie aşa, dacă ne gândim la
lipsa de experienţă a celor în cauză şi mai ales la faptul că cele două genuri
jurnalistice majore sunt delimitate de o graniţă adeseori confuză şi iluzorie.
Câtă vreme actul textual face parte dintr-un discurs şi, implicit, dintr-un întreg
lanţ argumentativ, nici o informaţie nu poate rămâne cu adevărat neutră, în
ciuda oricăror pretenţii de obiectivitate.

Cuvântul vizează persuasiunea [...]. Acest cuvânt nu se deplasează, el face

corp comun cu locurile, timpurile şi instituţiile. Cuvântul nu caută să
producă fapte noi [...]. Ştirea de agenţie, ca şi marfa, este o unitate de
comunicare.
a

In timp ce discursul elocvenţei este legat de locul unde este enunţat, ştirea
de agenţie nu este legată decât de reţelele prin care circulă. Ştirea de agenţie
se desfăşoară în timp, întrucât viteza este calitatea fundamentală a
informaţiei. Elocvenţa aparţine regimului argumentării, în timp ce infor-
maţia este factuală. Una ilustrează adevăruri împărtăşite, iar cealaltă nu are
valoare decât prin faptele pe care le reprezintă. Ştirea - ca simbol al
circulaţiei şi schimbului - a eliberat discursul, a spart retorica, fragmentând
discursul în unităţi scurte şi mobile. (M. Mouillaud, J.-K Tetu, 2003, p. 17)

Unii sociolingvişti considera discursul mediatic un act de comunicare

definit de trei funcţii esenţiale mfonmuva, expresia şi argumentarea. Alţi
JUKNAI ISMUI. CUITIIKAI P II| O P I N I I -

teoreticieni, precum Oswald Ducrot (1984), merg mai departe şi susţin că orice
emisie textuală este fără excepţie un act de argumentare. Chiar şi o afirmaţie
simplă („Afară plouă") înlocuieşte un întreg comentariu : „Sunt trist... Nu am
chef să ies în oraş... Lasă-mă în pace" etc. 4 Un lucru este sigur: orice text
jurnalistic (cu excepţia ştirii) trebuie să susţină o idee principală, un mesaj. Prin
urmare, indiferent de stil sau de subiect, articolul de presă este finalmente un
demers. Ceea ce dă personalitate, forţă şi impact unui articol nu este informaţia
(implicită sau explicită), ci mesajul şi punctul de vedere exprimat de autor.
Intrăm, astfel, într-o zonă extrem de alunecoasă şi cu multe implicaţii
discursive, dar şi deontologice: convingerea şi argumentarea.
Cu mici diferenţe, orice dicţionar va ajunge la aceeaşi definiţie : argu-
mentarea este un demers pe care o persoană (un grup) îl întreprind pentru a
face un auditoriu să-i adopte poziţia, recurgând la prezentări sau aser- ţiuni-
argument ce urmăresc să-i susţină valabilitatea sau temeinicia.

Orice argumentare vădeşte trei caracteristici de bază:

1. Argumentarea implică mai multe persoane (emiţător, receptor sau
public). Este deci un fenomen social.
2. Argumentarea nu este un exerciţiu speculativ, cum ar fi de pildă des-
crierea unui obiect sau nararea unui eveniment. Este un demers prin care
o persoană încearcă să influenţeze o altă persoană.
3. Argumentarea implică justificări, elemente de probă în favoarea tezei
susţinute, câtă vreme ea nu este impusă cu forţa. Este o procedură care
implică prezenţa elementelor raţionale. (P. Oleron, 1983, p. 4)

Având la bază raţionamentul şi diferitele procedee de persuasiune menite să

sporească adeziunea auditoriului Ia mesajul emis, argumentarea îşi dezvăluie o
latură mai puţin luminoasă: influenţarea cititorului, manipularea lui. A
convinge pe cineva înseamnă, în realitate, să-i schimbi opinia, punctul de
vedere. în acest fel se explică persistenţa afirmaţiei că ziaristul este lider de
opinie, formator şi chiar responsabil pentru multe dintre greşelile de percepţie
publică a unui fenomen politic sau altul. „Pretenţia de a descrie realitatea nu
este decât travestirea unei pretenţii mult mai importante - aceea de a influenţa
opiniile altora." (O. Ducrot, 1984, p. 169)
Interesul pentru retorică (arta de a vorbi bine şi frumos) sau pentru
argumentare nu este nou. De la sofişti şi până astăzi, oamenii au înţeles
importanta cuvântului, forţa lui colosală de a înlocui sau de a modifica
n i S M I I / M M I M i «» M l N I A K I U Ş l ( O M I N TA K I U I . I H S( I I K S I 11 I I I

13 1

realitatea. Trăim mit o Iunie a comunicării şi a discursului. Nici în trecut si

nici .astăzi omului nu i s-a oferit o altă opţiune.

Argumentarea face parte din viata noastră cotidiană. Nu există nici o pagină
de ziar, secvenţă de radio sau de televiziune care să nu expună argumentele
unui editorialist, ale unui invitat - om politic, scriitor sau critic. Nu există
ziar care să nu ne prezinte anunţuri publicitare menite să justifice, să
îndemne la cumpărarea sau consumul unui obiect sau al unui produs
cultural [...]. Fiecare dintre noi, în diverse momente şi diverse circumstanţe,
 este obligat să argumenteze, să pledeze pentru o cauză, să-şi justifice
conduita, să condamne sau să-şi acuze prietenii, adversarii, persoanele
publice sau părinţii, să cântărească argumentele pro sau contra în vederea
unei alegeri sau a unei decizii. (P. Oleron, 1983, p. 4)
a

Că vrem sau nu, trăim in şi prin discurs. încă din Antichitate, Aristotel
identifica trei genuri discursive: deliberativ, judiciar şi demonstrativ. Traduse
în termeni ai actului de vorbire, aceste genuri oferă următoarele opoziţii
majore: deliberativ (a sfătuita deconseia), judiciar (a apăraia acuza) şi
epidictic (a lăudata blama).
Cantonând temeinic în zona retoricii şi argumentării, discursul de presă este
orientat spre : 1. stârnirea interesului cititorului; 2. seducerea lui; 3. câştigarea
adeziunii sale.
Rigorile unui text argumentativ acoperă câteva pasaje obligatorii: exordiul
(o scurtă introducere), propoziţia (prezentarea faptelor, a subiectului abordat),
nararea (dezvoltarea), peroraţia (argumentarea celor afirmate), refutaţia
(respingerea argumentelor părţii adverse), concluzia (obligatorie, ea reluând şi
mai apăsat mesajul discursului).
Din schema aristotelică, doar două părţi sunt cu adevărat importante într-un
discurs de opinie: teza şi argumentele. De aici, rezultă pentru ziarist două
exigenţe majore: 1. prezenţa unui destinatar, fie el şi imaginar şi 2. existenţa
unui scop precis.
Nu trebuie să fetişizăm virtuţile retoricii. Un bun ziarist va fi conştient de
limitele şi primejdiile ascunse ale retoricii:
• Retorica se pronunţă asupra aparenţei, nu asupra a ceea ce există. Sursa ei se
află într-o teorie a cunoaşterii bazate pe verosimil, pe plauzibil sau probabil,
şi nu pe adevăr, pe certitudine logică. Ea este o iluzie, căci numai discursul
face să pară mare ceea ce este mic şi invers.
• Retorica I U I este o tehnică, ci o demagogie, deoarece caută să provoace
aderarea la anumite opinii cu ajutorul emoţiei. Ka produce o convingere
o U I M I - ; D I ; H Â R T I I ; , I ' IJ N A D I ; P A K I N I
Presa nu e nici mai bună şi nici mai rea decât lumea din care face parte. Anali/ele
sociologice de până acum (Peter Gross, Mihai Coman, Marian Petcu, IIie Rad etc.)
arată că, în România postdecembristă, jurnaliştii de opinie privesc de multe ori
evenimentele politice din perspectiva presei şi a intereselor ei: libertatea cuvântului,
dreptul la informare, abolirea tuturor formelor de cenzură etc. De multe ori,
încercând să suplinească un anume vid de putere creat de căderea rapidă şi
neaşteptată a comunismului, presa se arată a fi fundamental narcisistă, în timp ce
jurnalistul mai are încă tendinţa de a se comporta ca un actor politic, dar fără să-şi
asume obligaţiile electorale sau morale ce decurg din acest lucru. Disputa dintre
ziarişti şi oamenii politici nu are sfârşit. Chiar dacă ocupă locuri şi poziţii diferite,
obiectul luptei lor este acelaşi: sensul şi gestionarea lumii prin scris - articole de lege
sau articole de presă.О I П М 1 I И I I A U I I I . I M I N A I > 1
l'AK! \<\
NOII:

1. „O revistă americană (Fortune, mai 1968) a prezentat aşteptările oamenilor

de astăzi în două forme : aşteptările apocaliptice şi aşteptările practice. în
realitate, unele nu pot fi despărţite de celelalte. Dacă aşteptările practice sunt
confortul şi surplusul de consum, în timp ce aşteptările apocaliptice, mărturisit
sau nu, sunt de tipul catastrofelor, nu este de mirare că tinerele generaţii au
tendinţa de a evada ori de a se revolta. Un autor marxist este cel care a reluat ca
proprie fraza: «Omul nu trăieşte doar cu pâine». I )ilemele în faţa cărora nu se
găseşte omenirea se exprimă poate în termenii aşteptărilor, cu condiţia ca aceste
aspiraţii să fie definite ca apărând în cadrul istoriei. Aspiraţiile nu au sens decât
raportate la posibilităţile lor de realizare apropiată ori îndepărtată. Nu există
aspiraţii pur materiale, iar orice aspiraţie care neagă realitatea practică este o
iluzie. Putem să evadăm în visuri de regresiune şi putem construi utopii fără
legătură cu realitatea. Dar nu vom mai găsi în acestea sensul existenţei noastre.
Regăsirea sensului se află în existenţa devenirii cotidiene raportate la un viitor
al umanităţii care se construieşte în mod permanent. Speranţa nu stă în
descoperirea unei ordini eterne, ci într-o devenire în care aspiraţiile ne poartă
spre noi orizonturi. Putem aspira pentru noi înşine la mai multă bunăstare, la
mai multă plăcere, la mai multă bucurie, dar nu avem speranţă decât în
omenire, iu cultură." (P.-H. Chombart de Lauwe, 1982, p. 334)
„Detribalizarea individului a fost totdeauna, cel puţin în trecut, legată de o
intensificare a vieţii vizuale, provocată de scriere, şi numai de scrierea de tip
alfabetic. Scrierea alfabetică, într-adevăr, nu este numai unică, ea este şi
târzie. De fapt, orice popor care încetează să fie nomad şi trece la un mod de
viaţă sedentar este gata să inventeze scrierea. Popoarele în întregime
nomade nu au avut scriere, după cum nu au avut nici arhitectură, fiind
incapabile să conceapă spaţiul închis. Abia scrierea este închiderea vizuală a
unor spaţii şi simţuri nevizuale. în timp ce cuvântul este o extensiune (sau o
expresie) a tuturor simţurilor noastre deodată, scrisul abstrage ceva din
vorbire. Astăzi este uşor să sesizăm această tehnologie specifică scrierii.
Noile instituţii de învăţământ care predau citirea rapidă utilizează tehnica
disocierii mişcărilor ochiului de verbalizarea interioară. Vom vedea că în
Antichitate şi în Evul Mediu lectura se tacea cu glas tare." (M. McLuhan,
1975, p. 82
)
2.
JURNALISMUL (TJLI UKAL Şl DM OIMNIL

care ţine de credinţă, nu de adevăr. Oratorul nu ne arată cu adevărat ceea ce

este de drept, ci ceea ce pare demn de a fi judecat în ochii mulţimii. El poate
înălţa pe cineva prin elogiu sau îl poate înjosi prin critică (vezi O. Ducrot,
J.-M. Schaeffer, 1996, p. 111).
122
De altfel, nu trebuie să uităm faptul că orice procedeu de argumentare
manifestă două componente majore: una explicativă şi una de seducere. Prima
componentă (logică, prin definiţie) se realizează prin înlănţuirea logico-
deductivă, la rândul ei constituită prin elemente descriptive, injonctive,
narative sau predicative. A doua componentă, predominant estetică, se
activează prin ecleraj (a da obiectului discursului o valoare sau a-i modifica
valoarea iniţială). Prin urmare, dacă urmăm schema logicii aristoteliene,
seducătorul nu are argumente. El seduce prin felul în care vorbeşte şi prin
ordinea înlănţuirii discursului (vezi H. Parret, 1991, p. 211).
Dacă orice operaţiune discursivă conţine trei funcţii (,schematizare,
justificare, organizare), argumentarea se subsumează preponderent justificării,
care la rândul ei trebuie să acopere două mari exigenţe : 1. să faci în aşa fel
încât celălalt să accepte ceea ce spui şi 2. să asiguri coerenţa a ceea ce spui.
Printre procedeele justificării, vom identifica: analogia, opoziţia sau
diferenţa.

4.2.1. Argument vs probă

Trebuie să distingem între a argumenta şi a proba, a dovedi. Dacă în primul
caz putem acredita o concluzie fără a o impune, în al doilea caz concluzia este
însoţită de raţionament, de probă. Printre formele dovedirii, Charles U. Larson
(2003, pp. 344-345) aminteşte: dovada statistică, naraţiunile şi anecdotele,
mărturia, comparaţia şi contrastul, analogia.
în orice caz, conţinutul semantic al oricărui enunţ (mediatic sau conver-
saţional) implică două elemente aflate într-o relaţie dinamică şi mereu adecvată
mesajului: informaţia şi argumentul. Ceea ce imprimă forţă discursului este
orientarea argumentativă (evaluarea, aprecierea, argumentul punctual). Aşa
cum afirmă Oswald Ducrot (1984), „a semnifica înseamnă a orienta enunţul".
Această orientare face ca enunţul să servească în final unei concluzii - scopul
fundamental al oricărui discurs de opinie.
Ar mai trebui, în acesl punct, să operăm o distincţie importantă : între
argumentare şi persuasiune. Deşi ele se presupun recipioc tun poţi s
ă

DISCUNSUI Dl < i>MI N LA RUJ Şl ("OM! vN'TARII IL DISCURSULUI

argumente/i fără să convingi), aceste două operaţiuni retorice se disting ca f

inalitate. Prin urinare, argumentarea face ca destinatarul să sesizeze şi să
considere opinia emiţătorului drept acceptabilă. în cazul persuasiunii,
destinatarul admite efectiv opinia respectivă. Dacă într-un caz observi o gre-
şeală, în celălalt caz o accepţi, o scuzi, îi găseşti motive, adeseori parcurgând o
anume gradualitate persuasivă (teoria scaralităţii); de la permis, la preferabil şi
obligatoriu. Indirect, destinatarul poate parcurge aceeaşi gradualitate: de la
înţelegere (aprehensiune), la judecată şi raţionament. Important este să
acceptăm realitatea şi specificul argumentării:

Corectitudinea unui raţionament se fondează pe o formă, şi nu pe conţinut.

Dimpotrivă, argumentul ţine de conţinutul semantic sau mai degrabă de cel
semantico-logic. Argumentul poate fi puternic sau slab, în timp ce inferenţa
[operaţiune logică de derivare a unui enunţ din altul prin care se admite o
judecată, în virtutea unei legături a ei cu alte judecăţi considerate ca fiind
adevărate, n.n.] este corectă sau incorectă [...]. Producţia unui argument este
regizată de discurs. De aceea, descoperirea argumentelor se face prin
procedee semiotico-interpretative şi pragmatico-acţionale (M. Tuţescu,
1998, p. 145).

Argumentarea ţi diferitele forme de raţionament

Pierre Oleron (1983, pp. 36-40) identifică mai multe forme de raţionament:

• deducţia. Ea poate fi materializată prin:

- silogism. înţelegem prin silogism un raţionament care conţine trei

propoziţii - premisa majoră, premisa minoră şi concluzia -, în aşa fel
încât concluzia este dedusă din premisa majoră prin intermediul celei
minore. O caracteristică a silogismului este de a pleca de la o propoziţie
generală şi de a o plasa într-un caz particular sau mai puţin general. Este
exact ceea ce face un procuror care cere condamnarea unui acuzat pe
baza unui articol de lege, arătând că o asemenea acţiune (crimă, delict)
este sancţionată cu o anumită pedeapsă: „Individul care comite o anumită
crimă este pedepsit cu... - Acuzatul a comis o astfel de crimă. - Prin
urmare, acuzatul trebuie pedepsit cu...
 123

raţionament disjunctiv. Comportă o premisă care implică o disjuncţie între

două pi opoziţii A doua propoziţie afirmă (sau neagă) adevărul primei
propo/iţu C H I U I I I / L I neagă (sau afirmă) adevărul celeilalt
e
-
JURNALISMUL CUI I URAL Şl Dl- OPINII!

propoziţii: „Cei care l-au ucis pe Cezar sunt ori paricizi, ori apărători ai
libertăţii. - Ei nu sunt paricizi. - Deci ei sunt apărători ai libertăţii",

- raţionament condiţional : „Dacă există Dumnezeu, trebuie să-L iubim. -

Există un Dumnezeu. - Deci trebuie să-L iubim" ;

• inducţia. înseamnă a porni de la particular pentru a ajunge la universal.

Apelul la exemplu este un demers propriu inducţiei. Desigur, în acest caz,
contează corectitudinea premisei, aşa cum o arată o butadă celebră:
„Profesorul îi cere părerea studentului (viitor medic) spunându-i: «într-o
familie, tatăl este tebecist şi mama alcoolică. Primii doi copii sunt născuţi
cu tare congenitale. Acum mama este însărcinată din nou. Laşi cel de-al
treilea copil sau o sfătuieşti pe mamă să facă avort ? ». Studentul nu stă pe
gânduri şi răspunde că tabloul clinic este clar. Mama trebuie să facă avort.
«Bravo, zice profesorul. Tocmai l-ai asasinat pe Beethoven»";

• raţionamentul prin eliminare. Este o extensie a raţionamentului disjunctiv ;

• raţionamentul prin analogie. El se foloseşte preponderent în raţionamentele
juridice, dar şi politice, când se invocă o similitudine între regimul dintr-o
altă ţară şi ceea ce ar vrea adversarul politic să instituie dacă ajunge la
putere.

Obiectivele argumentării
Acelaşi Pierre Oleron (1983, pp. 103-106) sintetizează obiectivele generale ale
oricărei argumentări: transmiterea unei convingeri, deliberarea şi justificarea.
Modul în care pluralitatea argumentelor capătă sens şi funcţionalitate se
numeşte construcţie discursivă. Ea se realizează în principal prin: pluralitatea
argumentelor, forţa şi ordinea acestora şi coerenţă.
LM
4.2.2. Scurtă taxonomie a argumentelor

Criteriile de clasificare a argumentelor sunt eterogene şi discutabile, ele

suportând numeroase adaosuri şi eliminări, în funcţie de criterii şi tradiţie
a

filosofică, logică, religioasă, morală, juridică sau retorică. In orice caz, mai
toate tipurile de argumente folosite în presă reprezintă violări ale discursului
critic (paralogismc sau sofisme). Să le amintim pe cele mai uzitate (vezi M.
Tutescu, 1998, pp. 199-297)
:

IM ' H IM ' M ' I M l « I » M l N 1 ЛН И I 4 1 î l »m i N ГЛ И Н

II I >IS< IIK N U I I М I
I. Ad honunem I• ste atguiucutul centrat pe o persoana. Iiivalklc/i un argument
eonii ai argumentului tău discreditând persoana care îl emite, ajungând să iei
persoanei respective chiar şi dreptul la opinie. Trei strategii discursive se pot
vădi în acest argument:
- punerea la îndoială a cunoştinţelor, inteligenţei sau bunei-credinţe ale
adversarului;
- atacul indirect, care să ridice bănuieli asupra motivelor părţii adverse;
- descoperirea unei contradicţii între ideile şi acţiunile prezente sau trecute
ale adversarului.
Atacul la persoană implică două principii morale şi întru totul dezirabile
ale contradicţiei: 1. este legitim să ceri adversarului ca actele sale să fie în
acord cu vorbele sale şi 2. ideile pe care le apără adversarul să fie coerente.
Christian Plantin consideră că „diferenţa dintre argumentarea ad
hominem şi adpersonam este de natură argumentativă. Pentru a respinge o
argumentare ad hominem pertinentă, trebuie să descalificăm şi să
recalificăm discursul într-un atac la persoană". Putem accepta acest punct de
vedere dacă distanţa dintre cele două tipuri înrudite de argument (la om şi la
persoană) ar fi evidentă şi consacrată discursiv. în realitate, atacul Ia idee şi
atacul la persoană tind adeseori să se confunde.

2. Ad baculum. Este argumentul bâtei, al forţei. Mai precis, trebuie să pui

adversarul să aleagă între două rele („Banii sau viaţa").

3. Al autorităţii. Actul sau înfăptuirea lui se asimilează simplei afirmaţii

(„Preşedintele ţării a zis că răpirea ziariştilor a fost pusă la cale de Munaf.
Deci Munaf este vinovat").
4. Afortiori. Acest argument se bazează pe un silogism prescurtat (entimem):

„Toţi oamenii sunt muritori. Deci românii sunt pe moarte".

5. Al milei (ad misericordium): te prezinţi ca pe un om simplu, fără pretenţii

(„Am fost orfan, am muncit din greu şi spui despre mine că sunt hoţ?").

6. Populist(adpopulum). Este un sofism demagogic („Toată lumea ştie că...").

7. Al respectului (ad verecundiam): îţi aperi un punct de vedere apelând la

calităţile tale personale („Mie îmi vorbeşti de filosofie? Eu care am studiat
Kant cu creionul în mână?").

8. Falsa analogie: „Germania este locomotiva Europei".

9. Prin ignorare : îl pui pe adversar să demonstreze el că tot ceea ce spui tu

este fals. In alic situaţii, ridiculizezi eşecul apărării adverse („Ăsta e
răspuns? M limpede cuie ditiire noi doi are dreptate").

JU RN A L I SM U L CU LT U R A L Ş L D L O P IN I I

10. Petitio principii. Este un raţionament circular : „Cuget, deci exist". In

realitate, nu aduci nici un argument care să susţină afirmaţia. Totul se
reduce la simpla afirmaţie5.

André Hella afirma : „Nu este destul să găseşti argumente. Trebuie mai ales
să le prezinţi într-o manieră convingătoare". Acelaşi autor enumeră câteva
mijloace de convingere mai importante (vezi 1983, pp. 129-141) :
- a pune o problemă, a enumera, a pune ordine în enumerare ;
- a face concesii minore adversarului pentru a spori credibilitatea atacului ;
- a apela la autoritatea altuia ;
- a găsi argumentul cel mai pertinent ;
- a fi seducător şi expresiv ;
- a justifica o alegere, inclusiv prin exprimarea obiecţiei la alegerea făcută ;
- a înlătura argumente adverse ;
- a respinge o teză, favorizând-o implicit pe a ta6.

Câteva sfaturi pentru realizarea unui bun articol de opinie

Chiar dacă uneori sfaturile sunt date pentru a fi încălcate, este bine ca
jurnalistul de opinie să fie măcar avertizat asupra pericolelor care pândesc
în orice clipă credibilitatea discursului său.
Evitaţi militantismul. Nu confundaţi vehemenţa, revolta justificată moral,
cu propaganda. Cei doi aliaţi de nădejde ai mUitantisnîtdUi sunt:
glorificarea şi căderea în deriziune.
Faceţi sau arătaţi unele părţi mai slabe ale
argumentăşi dumneavoastră tocmai pentru a vă întări credibilitatea
'cel(^'afirmate.T g ■ ''^^aSKm^
Atenţie la comentariul insidios. Trimiterea subtilă la alte fapte (altele (jlecât
fcele care fac obiectul comentariului) deformează voit adevărul. Crearea de
felse legături între fapte se realizează prin mai multe procedee; de pildă,
prin ruptura brutală de ton sau prin citarea ■ţîhcdtâaă prin scoaterea din
context (vezi D; Husson, & Robert, ; p, 67). Comentariul insidios poate lua
forme măi rafinate, mâi discrete. E suficient să introducem unde trebuie un
anume semn de punctuaţie: „Băsescu democrat?", „Dl Oancea, ministru de-
lcjwt" etc.
DI.NRIFKMH 1)1 I (»ML NIAIMII Y < OMI NIAKUJI. DIS( IJKSIII.UI

127

Nu fiţi pătimaşi. Strlgflrid insistent şi cu toată puterea, nu veţi câştiga In

argumentare şi persuasiune. Oricum, dacă ridicaţi tonul, înc^caţi : să vă
puneţi sub un şemn moral;
•,, Verificaţi faptele şi cifrele delacareple^ dumneavoastră
: de o$n|e. Aveţi .de; Peiiffipi'
i
poliţie vor fi ^jtitnx organizatori 20 OpOfA
Pentrd^pţ^^flirt^ Băsesc^doar^l-% âto ja im&âaf^
 Ik'Jfczile, PSD,SIde judeţfe' aui|osţ calaihîtapB5| Obiectivitatea tiu se obţine preluând
fără discernământ cifrele oficiale.

|sgp WBk ^^^K^^^ffllfei,' <: WX'

Nu vrea ;nt* Joxe<^p|tuiăre.

' banală BBti^^
Elliw

Aluzia, sarcasmul sau ironia fee parte din arguiţientaire. Foloşiţi"-^ : dar fără
exagerări şi Ingroş^ri tendenţioase, căricaturale. l ^
un carnet cu ziceri i anecdote, pilde sau citate celebre. Lectura lor vă va ajuta inâcăr s;ă
E bine să aveţi laţ îndemână
asezonaţi articolul, să găsiţi un bun final.

Ar fi nepotrivit şi riscant să exagerăm rolul argumentelor în textele de opinie.

Ele reprezintă într-adevăr un important factor de presiune (ideologică, morală,
politică etc.), dar fără un efect major imediat. Textele de opinie influenţează,
însă rareori schimbă o decizie politică, o opţiune electorală, in acest sens, David
Randall (1998, p. 204) afirma: „Este foarte greu de găsit un singur caz în care
un articol de opinie a schimbat cu adevărat lumea". Chiar şi celebrul exemplu
„J'Accuse" al lui Emile Zola este discutabil. Publicat în ziarul UAurore în
ianuarie 1898, textul cu pricina a fost conceput de fapt ca o scrisoare deschisă
adresată guvernului, şi nu ca un editorial. Dimpotrivă, istoria presei
înregistrează multe eşecuri (texte cu mare impact la cititori, însă fără urmări
practice) şi destule gafe. Una dintre ele se referă la moartea lui Ludwing Nobel.
Un ziar francez de primă mărime a preluat greşit ştirea şi a publicat un
comentariu necrolog, numindu-1 pe Nobel „negustorul morţii". In realitate, cel
decedat nu era inventatorul dinamuri (Albei t), ci fratele s8u. Interesant este
faptul că. impresionat de comeniiii ml apAiut in Franţa, Alhcrt Nobel a avut o
tiesrti ur
JWkNAI ISMUI. CUI I UKAI. Şl Ol. OPINII

dc conştiinţă şi a schimbat testamentul, lăsând averea în seama Academiei

Suedeze, care, astfel, a iniţiat celebrul premiu.
Această fericită neînţelegere nu face decât să confirme că trufia presei („a
patra putere în stat") este rareori acoperită de fapte.
4.2.3. Ierarhizarea argumentelor în discursul polemic
Fondatorul neoretoricii, Chaim Perelman, observa un lucru pe cât de simplu, pe
atât de important: „Oratorul are o tendinţă naturală de a-şi supraevalua forţele
argumentelor prezentate şi de a subevalua pe cele ale adversarului".
Discursul polemic porneşte de la acest dezechilibru, implicând un concept
extrem de important: rejutaţia (respingerea). Prin refutaţie înţelegem acel act
de limbaj reactiv al interlocutorului, exprimând dezacordul său. Acest tip de
discurs implică următoarele (vezi M. Tuţescu, 1998, p. 397):
- dezacordul protagoniştilor;
- are ca obiect falsificarea conţinuturilor;
- natura sa este argumentativă;
- scopul său este descalificarea ţintei, a persoanei cu care polemizăm.

Nu trebuie să confundăm discursul polemic propriu-zis cu discursul

pamfletar. Chiar dacă ele se pot implica reciproc la un moment dat, cele două
tipuri de discurs rămân distincte : polemica vizează idei şi principii, pe când
pamfletul vizează persoane; în polemică accentul cade pe argumente, iar în
pamflet contează macularea cu orice mijloc a adversarului.
Trecând peste câteva constatări importante (descalificarea opiniei adverse
este identică acţiunilor de a refuta, a contesta, a dezminţi, a acuza, a respinge,
implicând prin urmare negaţia), ar fi bine ca în discursul polemic argumentativ
să ţinem cont de sfaturile de mai jos.

: ' :•• V - pŞMj!fiSŞ fii,'"

Nu trageţi concluzii definitive, radicale. Decât să spuneţi „Aceîst proiect

este o aiureală", mai bine atenuaţi mesajul astfel: „Acest proiect poate fi
amendabil din mai multe puncte de vedere" '' $ H^fâ^ ?$Si
, * 1 " « " \, 4V' > v sMSGh^' g
Asociaţi subiectul în chestiune cu altele. încadraţi-! wj^tifa mai largă,
subliniind astfel gravitatea problemei
.

|)IN< llltMlt |»| < nMI N IA II IU -VI < <>MI NIAKIUI IMSCUKSUI UI

Extrem de eficace este slt răsturnăm adversarului propriul argument.

Un efect asemănător obţinem când replicăm nu cu un argument, ci cu o
analogie: „Ce spui dumneata e absurd. E ca şi cum ai considera cămaşa
nefolositoare pentru că nu te poţi încălţa cu ea". Atenţie, însă: nu
răspundeţi la o analogie cu o altă analogie.
 12«)

La atacul prin analogie ţrebuie să răspunzi anulând convenţia şi j registrul

figurativ. La acuza că eşti Stan şi Bran ai politicii româneşti, j răspunzi
simplu: c vJPe mine nu mă cheamă nici Stan, nici Bran. Numele meu este...".
Adesea, nu e suficient să semnalezi eroarea adversarului. Mai trebuie să
arăţi şi cauza. De ce se înşală? Cauze pot fi multe: lipsa de informare,
graba, neştiinţa, interesul personal. Un ton aparent concesiv („Ştiu de ce
spune asta... Vă înţeleg. Oameni suntem"), unul calm, uşor detaşat pot
spori efectul acestui procedeu persuasiv: „V-aţi grăbit. Nu aţi citit statistica
cu atenţie".
E bine să foci unele concesii adversarului. îl ridici ca să ai de unde să-1
cobori. „Nu pretind că nu sunteţi inteligent. Pretind doar că nu aţi citit cu
atenţie, că nu vă pricepeţi în acest domeniu. Aici sunteţi incompetent .
Când este cazul, lasă impresia că ai şi alte argumente; „Ne apucă
dimineaţa dacă...", „Aş umple o carte cu..."
Foloseşte reticenţa, atunci când pomeneşti despre un s<^ndal^&au| despre
o afacere dubioasă neprobate clar: „Prefer să mă opresc âi6i să nu
pomenesc despre..;*» ,;Âş putea să..., dar nu mă caracterizează să atac
oamenii căzuţi la pământ".

Situaţia polemică poate servi drept revelator normei explicative, ceea ce

impune o anume distanţare a locutorului, o descentrare şi un refuz al
investiţiilor subiective. „Subiectul care explică oferă o imagine de martor, şi
nu de agent al acţiunii" (M .-J. Borel). Alifiei spus, argumentarea polemică
înlocuieşte explicaţia prin anumite structuri monologice : dedublarea emiţă-
torului în instanţe enunţiative rare vizează justificarea unei situaţii. Iată un
exemplu extras din Ir romi <»11 Ml.\ IW7)
:

Jl IMN Al.ÎNMIII. CUI IUK Al. W Dl < UMNII

De şase ani, Japonia trăieşte o criză economică, anulând kleca de miracol

care fascina cândva întreaga lume. Se evoca la începutul anului o relansare.
Vai, speranţele au fost efemere [...]. Modelul japonez, atât de invidiat, sc află
în agonie ? Nu e deloc sigur, căci arhipelagul nipon tinde să inventeze noi
valori [...]. Jonglând neîncetat între alarmism şi liniştire, plonjată în
niponism, Japonia a mutat cultul strămoşilor în cimitire. Dar, în ciuda unei
 crize prelungi şi a unui rău evident, arhipelagul păstrează uimitoare
capacităţi de adaptare. Soarele se va ridica încă deasupra imperiului.

Ordonarea discursului (inclusiv al celui polemic) depinde de circumstanţe :

natura subiectului, aşteptările cititorului, spaţiul tipografic disponibil etc. în
funcţie de subiect şi de inspiraţie, trebuie să decidem : alegem argumentele în
ordine crescătoare sau descrescătoare ? Şocăm sau nu cititorul? începem cu o
concluzie? etc. Câteva sfaturi ale lui André Hella (1983, pp. 130-141) vor fi cu
siguranţă utile jurnalistului mai puţin experimentat.

^dv^ adefinţiesaulàeiţ moldgie, dacăë'eazuL

^fî
i

Opreşte4dindigresiuneşiadu4Iachestiune;'^ ^^Êrf^w^t^f

Ignorăargirnientel cifr ce(cândecazul)saupurafirmative:„Nuaţiadus nimic iiou"v „Unde aţi citit„Chiar credeţi^-/

Neagă pentru a întări: „Nu zic că nu eşti ca mine. Zic doar că nu îţi lipsesc
multei ; V" - - t - - - :v - -- - - ş -1 •
Mimează reticenţa : „Mă opresc aici"8.
M M l l | <M l | I U I M M I I I I \ I U I I ( ( >M | N l A K i n i M W V l i 11 Ml

Procedeele atgumciiiaiivc ale discursului polemic suni numeroase, uivei»

i.uierea lor complet;! linul imposibilă, lotuşi, merită să ne oprim pu|lh .isupra
exemplelor de încălcare a discursului critic, exemple de aniiliu/i> ol cri te de
Adolphe Nysenhoc şi Thomas Gergely (1991):

deducţia (urmată de sofism sau de cădere în absurd): „Un tip era I M Al de

slab, încât trebuia să treacă de două ori pe uşă ca să-1 observi", „( 'u cât
 circuli mai mult timp pe şosele, cu atât creşte riscul de a te accidenta Prin
urmare, prudenţa îţi spune să circuli cu mare viteză pentru a ajunge cât mai
repede şi mai sănătos acasă", „Dacă Iadul e pavat cu bune intenţii, atunci
Raiul e pavat desigur cu cele rele" ; contradicţia (urmată de sofism sau
cădere în absurd): „- Mai sunt canibali prin aceste locuri? - Nici urmă. Pe
ultimul l-am mâncat ieri", „îi place să se plimbe singur. Şi mie îmi place.
Putem deci să ne plimbăm împreună";

reciprocitatea (căderea în absurd): „Fără nonsens, viaţa îşi pierde orice

sens"

După cum se vede, jocurile de cuvinte însoţesc deseori figurile de gândire.

Este exact procedeul prin care creăm umor.

4.2.4. Noncontradicţia ~ legea fundamentală a

discursului argumentativ
Acest principiu corespunde principiului terţului exclus din logica bivalentă: I.
nu este posibil să susţii două concluzii opuse cu ajutorul aceluiaşi argument şi
2. două argumente opuse nu pot servi aceleiaşi concluzii. Pentru a împlini un
act de argumentare, noncontradicţia trebuie să respecte propria specificitate:
evaluarea enunţurilor cu funcţie argumentativă nu se face în termenii valorilor
de adevăr; ci în posibilitatea sau imposibilitatea de a servi unei concluzii.
Totul depinde de contextul pragmatic. Astfel, enunţul „Afară plouă" poate avea
drept concluzii: „Deci iau umbrela" (contextul citadin) sau: „Deci vom avea o
bună recoltă de porumb" (contextul agricol).
De altfel, principiul mai sus enunţat poate fi încălcat, dar cu o condiţie
majoră: contradicţia logică să fie resorbită în discurs, să capete funcţionalitate
semantică. Este cazul discursului umoristic, unde tocmai aparenta contradicţie
facilitează inshliiuca surprizei, a deturnării sensului în direcţia dorită : „Vă
cunosc bine familia dumneavoastră... Care ramură? ... Cea cu
. Î IJ K NA U SM U I , I ' I J I XU K A I , ŞI {U (IPINU

statuie. Cavoul nostru este alături de cavoul familiei dvs., în cimitirul P6re-
Lachaise" (M. Tuţescu, 1998, p. 404).
 în argumentare, se manifestă două dimensiuni distincte şi co-ocurcnlo
totodată: dimensiunea logică şi dimensiunea acţională a limbajului uman. La
rândul lor, aceste dimensiuni se subsumează unei alte dimensiuni, do
a

această dată pragmatice: logica socială. In absenţa acestei logici, orice aci de
comunicare ar fi grav compromis.

Datorită argumentării, este posibil să scăpăm de această dilemă: aderarea la

un adevăr obiectiv şi universal valabil sau recursul la o sugestie şi In
violenţă pentru a impune altuia opiniile şi deciziile personale. (Ch.
Perelman, L. Olbrechts-Tyteca, 1958, p. 682)

4.2.5. Persuasiunea
Grecii antici sunt primii care au atins problema persuasiunii, numind-o
retorică. Conform teoriei aristotelice, persuasiunea e alcătuită din argumente ce
au la bază credibilitatea sursei (ethos), apelul la emoţional (pathos) sau Ia
logică (logos). Mult mai târziu, Kenneth Burke (1970) va defini persuasiunea
ca o utilizare anume a „resurselor ambiguităţii", tot el ajungând la concluzia că
„utilizarea limbajului ca mijloc simbolic induce cooperarea între fiinţe, care,
prin natura lor, reacţionează Ia simboluri". Cooperarea activă este încurajată de
ceea ce Burke numeşte identificare. Pentru a se crea sentimentul de identificare
(scopul persuasiunii), agenţii persuasivi vor acţiona, vor crede şi vor vorbi la fel
ca auditoriul. Prin urmare, „persuasiunea este un proces modificator de
atitudini, credinţe, păreri sau comportamente" (Ch.U. Larson, 2003, p. 26).
Persuasiunea este arta de a convinge. Chiar dacă facem acest lucru
(conştient sau nu), ne vine greu să recunoaştem că multe dintre acţiunile noastre
zilnice nu urmăresc decât un singur lucru: să influenţeze o altă persoană.

Persuasiunea pare un cuvânt tabu - examinarea obişnuinţelor noastre

lingvistice o demonstrează. Un francez spune mai degrabă despre discursul
cuiva: „m-a convins", şi nu „m-a persuadat". A folosi cuvântul a convinge
înseamnă a defini schimbarea de opinie ca rezultat al unui mers în doi,
comunicatorul şi destinatarul, Iară învingător şi învins, cu un statut egal.
Persuasiunea este percepută ca o înfrângere, ca o derută. ca o plecăciune

DIM't IKM H hl « » »Ml II I MMI' \l < '< »Ml N IAKIHI 1 >IS< UKSIII H I I.U

în faţa celuilalt l a iii%caiiiiiA recunoaşterea puici ii celuilalt, care mă

controlează penii ti că m;l influenţează. Singurul context acceptabil din
 punct de vedere psihologic pentru întrebuinţarea cuvântului persuasiune
este cel static, al poziţiei ferme, manifestare a unei credinţe intime şi de
nezdruncinat: „Sunt convins că...". (J.-N. Kapferer, 2002, p. 21)

Câtă vreme un argument poate fi definit ca o propoziţie (afirmaţie)

destinată să te facă să admiţi o altă propoziţie (afirmaţie), înseamnă că
lolosirea oricărui argument reprezintă un act de persuasiune, nu întâmplător
anticii definind retorica drept acea facultate de a sesiza în orice situaţie
mijloacele existente pentru a convinge. Sunt două mari căi de a convinge: I.
prin demonstraţia riguroasă oferită de ştiinţele exacte şi 2. prin influenţare,
seducţie şi manipulare.
în opinia lui J.-N. Kapferer (2002, p. 95), care preia un studiu al lui W.
McGuire, persuasiunea implică şase faze - expunere, atenţie, înţelegere,
acceptare sau respingere, schimbare şi acţiune -, fiind eficientă în funcţie de:
implicarea subiecţilor; familiaritatea sau
noutatea informaţiei; utilitatea
informaţiei;
sprijinirea unei decizii luate în prealabil de subiecţi.

Implicarea subiecţilor este extrem de importantă în persuasiune. Ideea de „a

crea împreună" procesul persuasiv înseamnă că ceea ce se petrece în mintea
receptorului este la fel de important ca intenţia sursei. Din acest punct de
vedere, eficienţa oricărui act de persuasiune presupune auto- persuadarea.

Sofismele

Departe de a fi inocentă, persuasiunea se poate produce prin argumente şi

raţionamente valide, dar şi prin întrebuinţarea greşită (intenţionat sau nu) fie a
probelor, fie a raţionamentului, fie a ambelor. Foarte eficient din acest punct de
vedere se arată a fi sofismul - raţionament greşit, o aparenţă ce induce în
eroare, un argument adesea plauzibil, ce utilizează o inferenţă falsă sau
nevalidată. Abordate fugitiv în secţiunea anterioară, sofismele apar cu o
frecvenţă neliniştitoare în reclame, în presă şi în politică. Să amintim câteva
sofisme* considerate de către Cli.U. La r son (2003, pp. 224 228) drept cele
mai mipoiiaiitc
MIKNAI.ISMUI CUIIUKAI. Şl Dl' < MMNfT

- post hoc\ Se traduce prin: „după aceasta, deci din cauza acesteia". Aşa cum
sugerează şi traducerea expresiei latine, deoarece un eveniment îi urmează
altuia, primul e presupus a fî cauza celui de-al doilea. Dc pildă, motivul
pentru care sistemul de învăţământ este deficitar la capitolul buget e
 defectuoasa cheltuire pe lucruri inutile a banilor obţinuţi în urma
referendumului de acum opt ani de către un alt director sau un alt consiliu de
administraţie;

- mediul nedistribuit. Survine atunci când se invocă „vina prin asociere".

„Cutare este membru al Anonimilor Alcoolici. Deci el este un băutor înrăit".
Acest sofism ne determină de multe ori să achiziţionăm produse, să votăm
candidaţi ori să susţinem „cauze drepte". Cumperi sau votezi doar pentru a fi
în rând cu ceilalţi;

- omul de paie. Construieşti cazul unui om slab şi apoi îl prezinţi ca fiind

omul oponenţilor;

- alte sofisme comune. Prezentarea parţială sau denaturată a faptelor; de

exemplu, relatarea doar a unei părţi din întâmplare sau citarea în afara
contextului, substituirea argumentului prin ironie (un candidat este descris
ca un „dansator lent în baletul democraţiei"), apelul la compasiune,
utilizarea prejudecăţilor sau a stereotipiilor, apelul Ia tradiţie, îndepărtarea
de problema discutată, folosirea argumentului irelevant, falsa dilemă („Ori
declarăm deficitul, ori recunoaştem falimentul naţional").

Regula celor patru C în comunicarea persuasivă

Lionel Bellenger (1989a, pp. 93-102) propune o regulă care să sintetizeze
rigorile discursului persuasiv. Iată cele patru exigenţe ce stau la baza acestui tip
de discurs:
1. Credibilitatea:
- să fie adevărat ce spui. Să dai măcar impresia de veridic, recurgând la
fapte, mărturii, probe (statistici, sondaje etc.), chiar şi atunci când te
adresezi unui personaj imaginar;
- să luminezi evocator obiectul discursului. Să-i dai valoare prin: analogie,
comparaţie, exemplu.
2. Coerenţa:
- să ai rigoare în utilizarea formelor de raţionament. Să stăpâneşti logica
lizibilă;
 - de regulă, întâlnim două tipuri de raţionament: a) prin eliminare şi b) prin
analogie.
U tS M IK M l l I M I • » MM I I S in i i \ | 4 « » M l N I A R I I I I I
» I S < UR S I I I U I îfe

\ ('onsccwnfa:
să ai conţii iuti air, <¥ ai zis iert sâ nu contra/ici astăzi. •I
(\mgruen(a :

- să fii persuasiv. Să oferi cititorului ceea ce aşteaptă de la tine ; este

persuasiv acel mesaj care devine ecou al sinelui, al contextului; să fii
omul situaţiei, al momentului. Să provoci empatie.

Cu alte cuvinte, persuasiunea este o ordine a faptelor (credibilitate), o oi

dine a logicii (coerenţă), o ordine a rigorii cu sine (consecvenţă), o t mii ne a
empatiei şi a intuiţiei (congruenţă)9.

Vorbirea cu dublu înţeles

I a rigoare, orice fapt de limbă este o vorbire cu dublu înţeles. Expresiv, uonic
sau persuasiv, dublul înţeles este o formă abilă a echivocului, folosit
a

in mod voit cu un scop clar şi precis. Intr-o lume invadată de persuasiune,

„vorbirea cu dublu sens se opune spunerii directe, tranzitive, cu semnificaţie
închisă, străduindu-se să inducă în eroare, să ascundă adevărul şi să creeze
ronfuzie" (Ch.U. Larson, 2003, p. 23).
Putem să o considerăm o variantă a dubitaţiei - figură a simulării ce dă
vorbirii aparenţa veridicităţii şi solicită încrederea auditoriului. Limbajul politic
şi mai ales cel publicitar abundă în formule cu dublu sens. O asemenea formulă
- celebră, prin umorul ei involuntar - aparţine generalului loao Baptista
Figueiredo, la data respectivă fiind preşedintele Braziliei: „Doresc să deschid
larg porţile democraţiei în această ţară şi oricine va opune rezistenţă va fi
arestat! îl voi arunca în închisoare! îl voi distruge!
Din nefericire, prin intermediul unor spoturi publicitare sau al unor
declaraţii politice televizate, suntem tot mai expuşi vorbirii cu dublu sens, aşa
cum o arată şi Neil Postman (1981, p. 4):

Un spot publicitar îl învaţă pe copil trei lucruri interesante. în primul rând,

că toate problemele îşi pot găsi rezolvarea. în al doilea rând, că pot fi
a
 soluţionate rapid. In al treilea rând, că soluţiile optime sunt oferite de
agenţiile specializate în diferite domenii tehnologice. Ar putea fi vorba
despre un drog. Sau despre un detergent. Poate fi un avion ori o piesă dintr-o
maşinărie. Mesajul esenţial este acela că orice problemă stresantă - fie că
este vorba despre lipsa de încredere în sine, despre plictiseală sau despre
probleme linaiiciaic Î Ş I găseşte rezolvarea în întregime dacă beneficiem de
ajutorul unei tehnologii
JIJUNAI.ISMUt. CUI.TIIKAI. Şl Ol- OPINII

Dublul sens nu aparţine doar literaturii (prin metafore, metonimii şi alic

figuri de stil), ci, în egală măsură, retoricii sau persuasiunii. în orice ca/, putem
spune că, dacă nu toată retorica este ideologie, orice ideologie se exprimă cu o
anumită retorică, realizată în principal cu figuri, cu argumente şi cu o ordine a
discursului. Când Hitler folosea expresii ca „spaţiu vital" sau „igienă rasială",
toată lumea se gândea că fuhrerul făcea apel doar Iu nişte metafore nevinovate.
Realitatea a demonstrat ce lucruri odioase se pot ascunde în spatele unei vorbiri
figurative.
Singura soluţie de a contracara efectele acestui tip de echivoc vinovat este,
ca şi în cazul manipulării, activarea simţului critic, lectura avizată şl vigilentă.
Finalmente, tocmai aceasta este şi menirea jurnalistului de opinie: să atragă
atenţia, să deconspire procedeele oneroase de persuasiune în discursul politic,
economic sau publicitar.
Extrapolând necesitatea vigilenţei la toate formele de persuadare, Hugh
Rank (1976) propune un model de pregătire a receptorilor critici. L-a denumit
„schemă de intensificare/minimalizare" şi i-a dat o formă cât mai simplă. Ideea
de bază a modelului Rank este că agenţii persuasivi folosesc de obicei două
strategii principale pentru a-şi atinge obiectivele. Ori intensifică anumite
caracteristici ale produsului (ideologiei), ori mini- malizează anumite aspecte.
Scopul este de a distrage atenţia de la unele lucruri, îndreptând-o spre altele,
pentru a produce iluzia, efectul dorit. La nivel strategic, agenţii persuasivi pot
opta pentru:
- intensificarea propriilor puncte forte;
- intensificarea punctelor slabe ale părţii adverse;
- minimalizarea punctelor vulnerabile proprii;
- minimalizarea punctelor de rezistenţă ale oponentului.

La nivel tactic, agenţii persuasivi pot folosi repetiţia, asocierea şi

compunerea pentru a intensifica aspectele personale favorabile sau pe cele
negative ale părţii adverse, făcând totodată uz de omisiune, diversiune,
confuzie, pentru a minimaliza punctele lor slabe sau calităţile părţii adverse.
Sfatul lui Rank este deosebit de simplu: „Când ei intensifică, tu mini-
malizează !".

De aceea, când recunoaştem o propagandă-blitz, trebuie să ne păstrăm cum-

pătul, să fim relaxaţi şi să tratăm cu scepticism nu doar rafala de promisiuni
măgulitoare ale reclamelor, ci şi atacul propagandistic intensificat -
ameninţările şi exploatarea temerilor noastre de către un demagog. (Ch.U.
Larson, 2003, p. 37)
DISCI UIMII l»l i UNII NI ARII i VI < OMI N I AR IUI DISC 'URM III II 1.1/

in conlinuaie, Kauk pi opt mc (iii alt stat: „Intensifică atunci când ei

minimalizează ! ". Stimulandu ne în acest Ici vigilenţa, vom descuraja orice
tentativă de manipulare (vezi CIi.U. Larson, 2003, p. 38).
Orice act de argumentare este virtual o formă a tehnicii de influenţare. I
hihlul sens aparţine doar într-o primă fază fenomenelor de limbă. Folosit iu
argumentare...

...cuvântul nu este străin de multiplele constrângeri care condiţionează

statutul şi reuşita socială a persoanelor. Cuvântul le numeşte şi le
comentează sub formă de ameninţări, şantaj, injurii, rugăminţi, seducţii,
promisiuni sau le numeşte într-o manieră mai discretă, dominată de aluzii şi
subînţelesuri - adică de dublul limbaj (P. Oleron, 1983, p. 20).

4.2.6. Arta de a influenţa

Aproape fără excepţie, retoricienii moderni consideră că orice emisie verbală
vrea (îşi propune) să influenţeze pe celălalt. Aparent, cuvintele descriu şi
numesc o realitate. Organizarea acestor cuvinte în enunţuri şi structuri
comunicaţionale nu e nicicum pasivă. Dimpotrivă, în actul vorbirii (al
textuării), emiţătorul restructurează - cu sau fără intenţie vădită - o situaţie dată.
Ei bine, tocmai această restructurare (plasarea într-un anume context) dă naştere
unor semnificaţii ce nu fac altceva decât să slujească interesele celui care le
pronunţă. Nici o argumentare nu poate fi inocentă. Brutală sau discretă,
„argumentarea coexistă cu alte forme de constrângere: presiuni fizice, sociale,
morale, câtă vreme face apel la motivaţiile, pozitive sau negative, ale
auditoriului" (P. Oleron, 1983, p. 21).
Fără a zăbovi prea mult asupra acestui subiect (mult prea vast şi cu o
multitudine de implicaţii argumentative, dar şi morale), ne limităm să spunem
că nu există influenţare fără manipularea contextului. Alex Mucchielli (2002,
pp. 14-15) ia în discuţie două mari tipuri de influenţare:
1. Prin manipularea emoţiilor. Exemplu celebru: cerşetorul orb de pe podul
Brooklyn, care, având scris pe un carton „Ajutaţi-mă. Sunt orb din naştere",
nu obţinea prea mulţi bani. O schimbare spectaculoasă a situaţiei se produce
în clipa în care cineva îi înlocuieşte textul înscris pe carton cu altul:
primăvară, e frumos, dar eu nu pot să văd nimic din toate acestea". Brusc,
oibnl primeşte mai mulţi bani. Aceeaşi manipulare a emoţiilor o observăm
I I I mai toate ştirile TV în care informaţia despre
II 'KNAI ÎNMIII <1 HI UN Al '.IUI < »1*11 HI

un iiicciidiu sau o inundaţie este însoţită „iniaiuphUni " de imaginea unei

femei care plânge, a unui copil dcbusolat. înlr un Ici sau altul, articolele de
presă vor să ne implice emoţional, să ne stârnească - fie şi indirect -
compasiunea, revolta etc. 2. Prin manipularea intereselor. Un exemplu la
fel de celebru: un băieţel refuză să meargă la grădiniţă. Ideea mamei este să
picteze cu degetele şi să se amuze copios în timp ce desenează. Copilul,
atras de joc, vrea şi el să picteze, dar mama îl condiţionează: „Dacă mergi la
grădiniţă, te vei juca şi tu aşa cum mă joc eu acum". Pedeapsa nu este o
soluţie, descurajează. Doar puterea exemplului convinge.

în ambele cazuri amintite mai sus avem de-a face cu o manipulare, cu o

acţiune de influenţare indirectă, în care cel în cauză nu este conştient de actul
influenţării. Avem deja o mare diferenţă între manipulare şi convingere
(persuasiune), care presupune o colaborare conştientă, o acceptare măcar tacită
din partea celui influenţat. Ca într-un joc de biliard, manipulatorul inoculează
idei, convingeri sau opţiuni nu în mod direct, ci prin intermediul
a

jocului, al amuzamentului etc. In acest punct, manipularea se poate confunda cu

propaganda, dacă reuşim să inoculăm oamenilor ideea că orice acţiune
îndreptată împotriva puterii este negativă în sine : „Dai în mine, dai în fabrici şi
uzine". La fel funcţionează şi reciproca: să te pretinzi a fi în slujba poporului;
prin urmare, orice acţiune a ta, ca putere, este pozitivă.
Orice act de propagandă are la bază un sofism, o gândire viciată. „A
influenţa este sinonim cu a crea semnificaţii", afirmă pe bună dreptate Alex
Mucchielli. Aşa cum a arătat şi Şcoala de la Palo Alto, în influenţare contează
contextul comunicaţional: „Atitudinile de comunicare sunt legate de sensul pe
care comunicarea o capătă în contextul global de referinţă al autorului". Altfel
spus, sensul ia naştere din relaţionarea între comunicare şi situaţia în care
aceasta are Ioc. Nimic nu există cu adevărat în sine. Cineva care vorbeşte
despre Sfârşitul Lumii într-o biserică poate fi profet. Cine face acelaşi lucru pe
stadion în timpul unui meci de fotbal este o persoană cu tulburări psihice. Prin
urmare, o comunicare nu înseamnă transmiterea de informaţii, ci o construcţie
de semnificaţii (vezi A. Mucchielli, 2002, p. 39).
Condiţia unei bune influenţări (manipulări) este, printre altele, efortul de
empatie (a te pune în locul celuilalt), ce implică evitarea vreunei jigniri şi a
dramatizării. De pildă, nu spui niciodată direct „Nu eşti un om matur"
,

hl .Nl IIIIMH HI t < »Ml N IAUM I SI < OMINTAKMH, l)IS( llf«î«l

ci comunici «uriaşi hu ni indusei : „Eşti în continuare copilul părinţilor lăi. încearcă

să le schimbi" 10 . Agresivitatea suspendă orice efect de influenţare.

Indiscutabil, presa manipulează cititorul (de exemplu, prin formule

repetitive fixe, prin cognomen: „Năstase patru case", „Luceafărul huilei" pentru
Miron Cozma, „Mincinaşul" pentru Mircea Sandu). Efectul nu este tot timpul
cel scontat. Dacă la un moment dat în presa americană maccarthystă problema
comunistă părea să fie o problemă majoră a publicului, studiile sociologice
arătau că doar 1 % dintre americani erau cu adevărat preocupaţi de pericolul
comunist. Tot aşa, în Franţa anului 1936, Frontul Popular câştiga alegerile, cu
toate că 80 % dintre articolele apărute în presă combăteau ideologia acestui
partid. Explicaţia acestor distorsiuni (exemplele sunt numeroase) o reprezintă
expunerea selectivă a cititorului la mass-media. „Cititorul refuză ceea ce nu
merge în direcţia interesului său." (R. Cayrol, 1991, p. 431)
Să facem însă distincţie între a influenţa (cu intenţie) şi a convinge. în ziar,
realitatea lumii este cea evidenţiată. Persuasiunea jurnalistică va fi deci
constituită din ansamblul mijloacelor care îl determină pe cititor să-şi asume
caracterul cert al acestei realităţi" (M. Mouillaud, J.-F. Tetu, 2003, p. 191).
Printre aceste mijloace extrem de numeroase, le amintim pe cele mai simple:
ilustrarea foto şi citarea, ce fac trecerea de la aparenţă la certitudine, de la
afirmaţia „Iată realitatea" la afirmaţia „Realitatea aceasta este sigură".

4.3. A şti sau a înţelege - o falsă dilemă a

discursului mediatic de comentariu

Se vorbeşte mult în teoria presei despre necesitatea separării genurilor de

. a a

informaţie de cele de comentariu. In realitate, presa nu scapă niciodată de

comentariu şi, prin urmare, ar trebui să fim mai toleranţi atunci când vorbim
 I ti

despre primatul ştirii, clamând principiul neamestecului între genuri. Adevărata

problemă apare abia atunci când comentariul este deghizat sub masca ipocrită a
gazetăriei obiective şi nepărtinitoare sau (şi mai grav) când opinia tinde să
înlocuiască informaţia.
Pentru un ziarist, opinia pare uşor abordabilă. Nu ai nevoie de o
documentare laborioasă, iar dimensiunile reduse ale textului (1-2 file de
a

text) nu ridică probleme complicate de construcţie. In realitate, ca să fii editorialist

sau comentator politie* îţi trebuie multă experienţă şi un conde
i

JUKNAI ISMUI. CHiniKAl. NI Dl. OCINII

bine format. îţi trebuie talent şi o autoritate pe care nimeni nu e dispus să ţi-o
ofere prea uşor.
Diferenţele dintre opinie şi informaţie stau în mijloacele discursive folosite,
dar mai ales în finalitatea lor. Dacă informaţia se rezumă la fapt, la eveniment
sau la întâmplare, comentariul îşi propune din capul locului să
a

comunice o idee. In cazul opiniei, atenţia ziaristului nu mai e concentrată pe

verbul a şti, ci pe a înţelege. De aici decurg pentru comentator mai multe
exigenţe: să aibă o bună lectură a faptelor, să emită un punct de vedere
susţinut de argumente solide şi, nu în ultimul rând, să fie moralmente acoperit,
evitând primejdia militantismului, a subiectivismului interesat.
Când la începutul anilor '90 a apărut cotidianul Evenimentul zilei, până şi
directorul ziarului, Ion Cristoiu, a fost surprins de succesul publicaţiei: un tiraj
de peste 550 000 de exemplare. Toată lumea părea mulţumită. în sfârşit,
România avea un ziar exclusiv de ştiri (cu un singur editorial semnat de
director), un ziar obiectiv, fără balastul unor comentarii inutile şi partizane.
Curând, tirajul a început să scadă dramatic, confirmând un adevăr deja enunţat
de teoreticienii presei: un ziar fără opinie şi comentariu este asemenea unui om
fără personalitate.
Deşi vorbim mult despre comentariu, accepţiunile termenului diferă uneori
flagrant. Vina nu este a noastră, ci a evoluţiei semantic-conceptuale a
cuvântului. încercând să clarifice această problemă, Jose de Broucker (1995,
pp. 199-203) identifică patru mari tipuri de comentariu jurnalistic.

1. Comentariul narativ. Este vorba despre acel text ce descrie un eveniment pe

măsură ce se desfăşoară (cazul transmisiilor sportive). Francezii numesc
 ziariştii de sport reporteri. La noi, se foloseşte sintagma comentator sportiv,
dar termenul este cel puţin discutabil. In realitate, comentariul sportiv
(vorbit sau scris) nu aparţine propriu-zis nici comentariului, nici
reportajului. Corect ar fi să-1 alăturăm altui gen publicistic : relatarea,
amestec de informaţie, opinie şi elemente de atmosferă în care primează
desfăşurarea faptelor surprinse pe viu, în chiar momentul producerii lor.

Comentariul explicativ. Este vorba despre acele texte care încearcă să

lămurească un fapt, aducând informaţii suplimentare sau dezvoltând
informaţia într-un limbaj mai accesibil, mai clar. Ne apropiem astfel de un
gen aparent minor, însă des folosit în presa săptămânală - vulgarizarea, gen
nu tocmai la îndemâna oricui, din moment ce traducerea într-un limbaj mai
accesibil, realizat prin procedee jurnalistice de echivalar
e
2.
DIM "HUM it HI I I »Ml 111\IHII VII OMI N IAKIHI I MM IIKSI H III

(analogia, cornpaialia rK ), ii vini ie să respecte adevărul ştiinţific con tinui de

text

t Comentariul interpretativ. Ziaristul comunică o informaţie, dar îi adaugă şi

valorizări personale, impresii şi opţiuni. Este cazul notelor de lectură, al
comentariilor politice pe marginea unui raport sau a unei statistici recente
etc.
I. Comentariul expresiv. Exprimă clar o opţiune, o judecată de valoare şi o luare
de poziţie. în discuţie ar fî principalele genuri de opinie şi de umor: editorial,
articol critic, bilet, pamflet etc.

Discutabile şi parţial confuze (de pildă, un articol sportiv poate fî considerat

deopotrivă interpretativ, expresiv şi explicativ), aceste tipologii arată cât de
variată şi de proteică poate fi presa de opinie. Cu unele excepţii notabile,
genurile jurnalistice stau într-o zonă de subiectivitate accentuată a autorului.
Teoria presei trebuie să ţină cont de această realitate şi să renunţe (precaut şi cu
măsură) la elogiul nemăsurat al ştirii, la viziunea inaniheist-ordonatoare ce
disociază fără minime nuanţări între comentariu si informaţie, câtă vreme
discursul mediatic ne pune mereu în faţa unui imens paradox jurnalistic:
comentăm informând şi informăm exprimăndu-ne opinia. Patrick Charaudeau
încearcă să iasă din această fundătură logică plasând opinia pe o axă discursivă,
care să apropie (în funcţie de atitudinea şi distanţa ziaristului faţă de informaţie)
principalele lipuri de scriitură jurnalistică: evenimentul raportat (ştire) -
 Mi

evenimentul comentat (editorial) - evenimentul provocat (interviu). O asemenea

axă are meritul să simplifice criteriile de ierarhizare a genurilor şi, peste toate,
prin poziţionarea centrală a opiniei, rezolvă o mai veche dilemă jurnalistică:
presa trebuie să ofere cititorilor fapte sau comentarii ?

Câtă vreme practica presei obligă ziaristul (ziarul) la un anume angajament,

chiar şi ştirile vor avea un anume grad de dramatizare - prin elemente de
titrare, prin selecţia şi ruperea din context ale unor declaraţii etc. Ziariştii ar
trebui să ştie că orice discurs raportat (ştire) impune receptorului o anume
orientare interpretativă. (P. Charaudeau, 1997, p. 189)

în simplitatea ei, axa discursivă de mai sus implică două adevăruri

jurnalistice majore:
I. Raportul între genurile jimialisiicc nu este de opoziţie, de separare netă, ci de
complementaritat
u>

o LUMI; DI-; II A R T I I ; . P M N A X M P AK K K I

J. lată câteva dintre obligaţiile care stau în fala presei:

a descoperi şi a publica informaţii care să înlocuiască zvonurile şi
speculaţiile;
a rezista sau a evada de sub controlul guvernamental;
- a informa corect electoratul;
a monitoriza acţiunea şi inacţiunea guvernelor, a serviciilor publice etc.;
- a monitoriza activitatea întreprinderilor, modul în care acestea îşi tratează
muncitorii, clienţii şi calitatea produselor;
- a linişti tulburările şi a tulbura liniştea, oferind o voce acelora care, în mod
normal, nu se pot face auziţi în public ;
a oferi constant societăţii o oglindă reflectând virtuţile şi viciile sale şi
demistificând tabuurile;
a se asigura că s-a făcut sau se va
face dreptate şi că vor fi întreprinse
investigaţii acolo unde nu există nici
o asemenea intenţie; a promova
circulaţia liberă a ideilor, în principal
oferind o platformă pentru cei ce au
opinii diferite de cele ce prevalează în
societate (vezi D. Randall, 1998, p.
17).Capitolul 1
Genurile jurnalismului cultural
Dintre toate tipurile de presă specializată (sportivă, feminină, ştiinţifică
etc.), presa culturală pare să stea cel mai potrivit şi mai confortabil sub semnul
opiniei şi argumentării. Cu atât mai mult uimeşte faptul că unii autori (José de
Broucker, de exemplu) evită să vorbească despre genuri culturale de sine
stătătoare, în timp ce alţii (cum ar fi Michel Voirol) reduc presa culturală la un
singur tip de articol : critica. Explicaţia acestei aparente opacităţi vine dintr-un
motiv pe cât de simplu, pe atât de puternic : domeniul culturii este prin definiţie
volatil şi ubicuu, el fiind consacrat abia in 1964, când Universitatea din
Birmingham punea bazele unei noi ştiinţe (cultural studies), menite să studieze
practicile, formele şi instituţiile culturale în raport cu societatea 1. Mult timp
plasate sub semnul impresionist al percepţiei estetice, studiile culturale...
 ...se mută acum de la caracterul „extra-ordinar" al actului de creaţie
culturală către dimensiunile uzuale, comune, ale fenomenelor de receptare a
culturii. Interesul pentru formele şi procesele culturale specifice receptorilor
şi publicului non-elitist privilegiază subculturile considerate (până atunci)
minore : cea populară, cea a minorităţilor etnice sau sociale, cea a mass-
media (M. Coman, prefaţă la J. Fiske, 2001, p. 6).
Este greu să facem o distincţie netă între genurile culturale şi cele de opinie,
în general2. Chiar şi aşa, ar fi o gravă eroare să nivelăm formal genurile şi să nu
ţinem cont de specificul presei culturale - o presă specializată, cu un public-
ţintă bine precizat, un public exigent şi cu o pregătire intelectuală superioară :
profesori de limba română, scriitori, artişti plastici, tineri care bat timid la
porţile consacrării literare.
Consecinţele acestui fapt sunt lesne de observat atât pe plan tematic, cât şi
pc plan stilistic : o scriitură mult mai amplă şi mai expresivă, o tematică aparte
şi mai puţin legată de actualitate, o libertate jurnalistică sporită.
MIKNAI ÎNMIII < I UI IJK Al Nil H < M'INII

3. Presa .sfii sub semnul opiniei, fără ca prin aceasui mfotm<i(i<i să aibă de
suferii. Dimpotrivă, gestionate corect şi cu nuanţată măsură, elementele de
comentariu vor pune şi mai bine în valoare evenimentul, faptul de presă :
Orice comentariu, mai ales cel expresiv, trebuie să se supună regulii de
aur a jurnalisticii : genurile de informare nu se amestecă niciodată cu
opinia. Un exemplu în această privinţă : „Doar 26 700 de noi cereri de
muncă în 1994", titrează un ziar proguvernamental. „încă 26 700 de noi
cereri de muncă", va titra un ziar de opoziţie. Cele două cuvinte aparent
nevinovate (doar şi încă) exprimă o opinie politică în mod vădit şi
inacceptabil. Mult mai corect ar fi ca titlul să ilustreze realitatea
(stabilizarea şomajului), lăsând cititorului libertatea de a alege : acest
fapt e un succes sau un eşec? Adeseori, diferenţa dintre interpretarea
unei informaţii şi exprimarea unei opinii inspirate de această informaţie
este greu de stabilit. Să reflectăm la acest aspect. Dacă în informaţie nu
are ce căuta opinia, situaţia inversă nu poate fi supusă în mod absolut
regulii de aur mai sus amintite (José de Broucker, 1995, p. 201).
în discursul comentariului mediatic, cele două acţiuni fundamentale (a şti şi
a lămuri) se presupun reciproc, împlinind astfel cerinţa de bază a oricărui act
pragmatic, luat ca un enunţ capabil să spună ceva dincolo de cuvinte, acolo
unde este acţiune şi conversaţie, schimb viu şi real de mesaje.
Constrângeri discursive ale comentariului
Putem opera numeroase distincţii între discursul informativ (constatativ) şi cel
de opinie (explicativ) ; putem găsi mai multe tipuri tutelare de discurs,
proclamând primatul naraţiunii („Totul este povestire", spune Paul Ricoeur) sau
al comentariului („Totul este argumentare", afirmă Oswald Ducrot). în
jurnalism, extremele sunt iluzorii. Interesat fiind mai mult de eficienţa
mesajului decât de acurateţea procedeelor, jurnalistul de opinie încalcă adesea
precepte şi reguli prestabilite. Nu o dată, el povesteşte comentând şi
comentează povestind. Acest lucru ne permite să definim comentariul
jurnalistic mai degrabă prin tot ceea ce nu ar trebui să fie : confesiune
personală, demers filosofic, discurs de propagandă.
în ciuda libertăţii de care se bucură (faptele sunt sfinte, comentariul e liber),
jurnalistul de opinie este supus la numeroase rigori morale, deontologice,
discursiv-stilistice. Prins în menghina credibilităţii şi a captării atenţiei
cititorului, comentatorul va încerca să aducă argumente simple, accesibile.
I>1S< UHMU |» < MMI H LAIMM VI < < > M I NTAUIIU I >1N( I I K M I I II I ML

interesante şi nu lipsite ele diaiiiatism, tocmai pentru a stârni şi a întreţine

apoi curiozitatea lectorilor, acoperind exigenţele oricărei argumentări corecte.

1. Problematizarea. Orice afirmaţie trebuie să conţină o interogaţie bazată pe

cel puţin două alternative distincte : pro sau contra. în caz contrar, afirmaţia
nesusţinută de argumente devine aserţiune pură, căreia nu-i mai poţi adăuga
nici un alt comentariu (aserţiunea se acceptă ca atare sau se respinge).
Problematizarea depinde hotărâtor de felul în care contextualizăm afirmaţia.
E banal să spui: „Ionel are un metru cincizeci". Cu totul altfel stau lucrurile
când această constatare este cir- cumstanţiată: „La cinci ani, Ionel are deja
un metru cincizeci". Brusc declanşăm o mulţime de întrebări: acest băiat
este normal sau nu ? Cum e posibil ? înălţimea poate fi un handicap pentru
un copil ? etc. în articolele de opinie, problematizarea poate fi prezentă în
diferite feluri :
a) sub forma unei întrebări: „Există o dispută între Europa şi SUA ? "
(„Dacă da, cine anume o provoacă? ");
b) sub forma mai multor aserţiuni care se combină: „Parlamentul trebuie să
se pronunţe asupra ridicării imunităţii parlamentare a deputatului
Bivolaru" („Trebuie sau nu ridicată această imunitate ? ");
c) sub forma unei aserţiuni negative: „Fostul premier Adrian Năstase nu
acceptă percheziţia casei din strada Zambaccian" („De ce refuză ? ");
d) sub forma unei alternative: „Ori luptăm cu marea corupţie, ori renunţăm
la Europa";
 e) sub forma unei aprecieri orientate politic: „Adio integrării europene".
2. Elucidarea. Ziaristul furnizează raţiunea pentru care un fapt s-a produs. A
elucida înseamnă să ajungi la semnificaţia ascunsă a unui fapt sau să
dezvălui intenţiile nevizibile ale actorilor evenimentului, cauzalitatea
internă sau externă etc. Iată câteva procedee curente de elucidare :

- a urmări înlănţuirea faptelor într-un demers deductiv înseamnă a

reconstitui cauzalitatea evenimenţială. In treacăt fie spus, comentatorii
de presă preferă raţionamentul inductiv (de la efect la cauză), deşi pare
mai simplu şi mai eficient să gestionezi discursul pornind de la concluzii
spre fapte şi argumente;

- a raţiona prin analogie. Acest uzitat procedeu are menirea să apropie

fapte disparate într-o înlănţuire cauzali comună. Atenţie, însă : analogia
poate fi o importantă armă propagandistică. Un bun exemplu ar fi
apropierea „purilicăi ii cinice" din Bosnia de genocidul nazist ;

IIIKNAI Î N M I I I ( I I I I H M A I V IU' IIIMNII

a ilr^votin studii tir ctK lansatul ipotc/c MCIMIU posibile.

A. /Evaluarea înseamnă a valoriza laptele Ife piinii o linie de poziţie, lie prin
exprimarea aprecierii subiective. Prin minare, cititorul aşteaptă ca ziaristul
să i ofere o grilă de lectură a evenimentului, dar şi motive de a iubi sau de a
detesta acest eveniment (vezi P. Charaudeau, 1997, pp. 191-194).

In jurnalism, comentariul este inevitabil. Rezumându-se doar la a publica

ştiri fără nici un decupaj de ierarhizare sau de punere în pagină, ziarul s-ar
transforma într-un banal serviciu telefonic, menit să transmită starea vremii sau
cotaţia bursieră din ziua respectivă. Comentariul dă personalitate
a

ziarului. II face să pară sau chiar să fie activ, nobil, inteligent, vigilent şi
misionar. Comentariul arată o dată în plus că jurnalismul este un proces
a

subiectiv. In acest sens, David Randall afirma cu destul umor: „Jurnalismul

produce şi proiectează imagini ale realităţii, la fel de firesc şi de constant cum
vaca dă lapte". Problema într-un ziar nu o reprezintă opinia asumată şi
practicată pe faţă. Problema apare atunci când comentariul este deghizat,
ascuns cu rea intenţie sau pur şi simplu este scăpat de sub control.
*

Abordând problema genurilor de opinie, revenim mereu la termenul de

discurs, concept-cheie al lingvisticii discursive şi structuraliste, preluat apoi de
analiza pragmatică a textului de presă. Fără a insista asupra numeroaselor
accepţiuni dezvoltate de lingvistica modernă sau de neoretorică, ne vom limita
să spunem că discursul este o formă a „limbajului în acţiune", un demers
enunţiativ practicat în condiţii de comunicare certe, verificabile.
Orice discurs implică cel puţin două operaţiuni: enunţiative (operaţiuni
subiective, proprii subiectului producător de limbaj) şi discursive (operaţiuni
nonsubiective, furnizate de chiar mecanismele interne ale discursului), ceea ce
presupune prezenţa inseparabilă a următorilor factori constitutivi: emiţător,
destinatar, spaţiul şi timpul comunicării, intenţia comunicativă, tema
discursului, cunoştinţe comune împărtăşite de emiţător destinatarului. Din
această perspectivă, discursul va fi un construct de strategii discursive, care
trebuie să respecte câteva condiţii:
- o situaţie de incertitudine ;
- un scop;
- regulile jocului;
- un plan logic.
l>IS< UMNIU |) | t I'OMI NIAUIII Şl < OMI N IAIUIII DlSCt INMU III l-n

Alltel spus. ilist I I I sul va consiliu în incul simultan un câmp discursiv (un
univers, un ansamblu stiucfurat de scmnificalii) şi un sistem de relafionări, o
axă a raportării: eu fu aici - acum (vezi M. Tuţescu, 1998, p. 75).
Dintre toate formele de discurs, cel din presă pare a fi cel mai apropiat de
discursul cotidian, concept elaborat de Jean-Baise Grize, el implicând
respectarea următoarelor condiţii:
discursul se adresează unui interlocutor anume;
este generat de o situaţie;
- este un discurs al acţiunii;
- nu vizează decât o validitate locală, punctuală.

Orice discurs este făcut pentru a se adresa altei persoane. Dacă cineva
vorbeşte pentru altcineva, el trebuie să ţină cont nu numai despre ceea ce vrea
să comunice, dar în egală măsură se va adapta şi la cerinţele (condiţiile) impuse
de interlocutor.
*
 Spuneam în primele capitole că presa cultivă iluzia unei mari puteri
explicative. Lumea, în totalitatea ei, trăieşte un grav deficit de explicaţie. Presa
vrea să suplinească acest lucru, dar de multe ori sfârşeşte prin a se explica pe
sine, banalizând, cum spune Alain Woodrow (1991), informaţia şi suferinţa
umană din dorinţa de a impune propriile reguli şi de a deveni finalmente o
putere fără mandat, o putere neameninţată de regulile sancţionatorii ale
democraţiei.

Presa a devenit, din raţiuni profunde, o putere fără nici un control şi nici o
contrapondere. Nici partidele politice, nici Biserica şi nici Academia nu sunt
astăzi în stare să exercite un control oarecare despre ce şi despre cum să se
scrie [...]. Autoritatea mediatică a devenit singura autoritate socială. (A.
Woodrow, 1991, p. 79)
MAREA F O R Ţ Ă A P R E S E I S T Ă Î N O P I N I E . D I V E R S I TAT E A
A C E S TO R G E N U R I Ş I A P R O C E D E E L O R C O N S T I T U T I V E N E
O B L I G Ă L A U N A N U M E E F O RT D E C L A R I F I C A R E Ş I
SINTEZĂ.I . I I I I V I L I L . I L U . 1 U K A I 9 1 I M O L M N U T

NOTK

1. Dacă limba poate fi abstractă, înţelesul nu este aşa. Discursurile sunt

produse ale formaţiunilor sociale, istorice şi instituţionale, iar înţelesurile de
aceste discursuri instituţionalizate. „Indivizii nu învaţă pur şi simplu limbajul
ca deprinderi abstracte. Dimpotrivă, fiecare este acaparat de discursurile
consacrate, în care diferite subiectivităţi sunt deja reprezentate ~ de exemplu,
cele de clasă, gen, naţiune, etnie, vârstă, familie şi individualitate. Noi ne
stabilim şi ne experimentăm propria noastră individualitate prin faptul că
locuim un număr de asemenea subiectivităţi discursive." (J. Fiske et al., 2001,
p. 114)
în cadrul discursului jurnalistic, acest fapt arată că „evenimentul este
inseparabil de dispozitivul său de observaţie, astfel încât distincţia dintre
observator şi observat nu mai este atât de evidentă [...]. Evenimentul se
confundă cu reflectarea sa. Consecinţa acestui fapt este aceea că orice
eveniment este orientat. Oare putem considera că evenimentul este în acelaşi
timp neutru şi orientat ? Articularea acestor două proprietăţi pare să se producă
la două niveluri:
a) Faptul şi evenimentul nu au acelaşi statut. Faptul reprezintă paradigma
universală care permite descrierea evenimentelor şi trasarea unei reguli
pentru descrierea lor.
b) Evenimentul orientat desemnează o exigenţă a reprezentării.
 La un alt nivel, faptul standard poate fi considerat ca un ecran, dacă avem în
vedere limitele sistemului informării" (M. Mouillaud, J.-F. Tetu, 2003, pp. 24-
25).

2. Comentatorii politici şi editorialiştii rutinieri, de serviciu, sunt specialişti ai

discursului „în balanţă" : opinia unora/opinia altora afirmă, efectele acţiunii
unora/efectele acţiunii altora, aspectele pozitive şi negative ale unui
partid/acţiunile pozitive şi negative ale altui partid (vezi P. Charaudeau, 1997,
p. 244).

3. „Dacă un articol de informaţie are ca obiectiv principal să ofere fapte, să

relateze evenimente, articolul de opinie are ca scop să dezvolte idei, să afirme o
poziţie. Ideile, opiniile, poziţiile sunt ale autorului, excepţie făcând cumva
editorialul, în care este implicată poziţia ziarului. Orice articol de comentariu
este puternic subiectiv. în acelaşi timp, comentariul de presă
MISnilIMfl IM i MMI NIAUIU Şl COMI NTANIUI 1 >IS< IIUNI M UI M/

impune observai ca -< «turlă şi enunţarea faptelor care suni supuse analizei sau
judecăţii Nu avem dreptul de a deforma sau de a masca realitatea pentru a
justifica mai bine opiniile noastre." (M. Voirol, 1992, p. 61)
La rândul său, David Randall (1998, p. 195) distinge trei tipuri de
comentariu în articolele de ştiri: deschis, mascat şi accidental. „Comentariul
deschis este uşor de recunoscut de către cititori, ziaristul exprimând judecăţi de
valoare într-un mod deschis şi sincer. Acest tip de comentariu este interzis în
paginile informative ale multor ziare din lume [...]. O anume libertate se acordă
jurnaliştilor specializaţi sau corespondenţilor externi, care sunt la post de o
lungă bucată de vreme. Comentariul lor nu trebuie să apară sub forma unor
opinii exprimate în acompaniamentul tobelor de fanfară, de genul «Poate X să
susţină acest lucru, dar iată ce cred eu... », ci sub forma unor digresiuni, scurte
remarci de bun simţ, care pun în context articolul sau fragmente ale acestuia.
Peste toate, comentariul trebuie să fie uşor de identificat ca atare şi de înţeles
pentru cititor".
4. Oswald Ducrot şi Jean-Claude Anscombre fac distincţie între actul de
argumentare (o trăsătură inerentă a limbajului) şi argumentarea în sine.
„Ipoteza Ducrot-Anscombre este că sensul enunţului comportă, ca parte
integrantă, această formă de influenţă pe care o numesc forţă argumen- tativă.
în enunţ, a semnifica înseamnă a orienta. Astfel, limba devine un loc privilegiat
în care se elaborează argumentarea. Prin urmare, argumentarea este o trăsătură
constitutivă a enunţurilor, pe care nu le vom putea folosi fără a pretinde
orientarea interlocutorului spre un anumit tip de concluzie [...]. Să nu
confundăm actul de argumentare cu argumentarea în sine. Dacă actul de
argumentare este determinat de o structură lingvistică a enunţurilor discursului,
argumentarea nu este decât o exploatare posibilă printre altele. Ipoteza Ducrot-
Anscombre este următoarea: orice enunţ ce serveşte sau nu drept premisă într-o
argumentare este obiectul unui act de argumentare care face parte din sensul
său." (M. Tuţescu, 1998, p. 59)
5. Câteva exemple:
~ ad hominem. „Cine vorbeşte! Dumneata care ai divorţat de trei ori ? ". O
altă variantă a acestui argument este să ceri adversarului să pună în acord
vorba cu fapta: „Când ai spus adevărul ? Acum doi ani când erai regalist sau
acum, când te pretinzi republican?" ; - ad baculum. „Mai bine spune adevărul
acum, decât să-ţi schimbi mai târziu domiciliul la Jilava", „Sau intrăm în
NATO, sau vom trimite rudelor cărţi poştale din Siberia"
;

IIIKNAI ISMIU < III lltKAI VI IM' UI'INIP

„Preşedintele lliescu a dcciaral lă/boi mniptici In slârşit, presa

a!autontiilii.
va avea de acum încolo despre ce şi despre cmc să sene" ;

- a fortiori (axat pe silogism). „O ţară mică are ambiţii pe măsură" ;

- al respectului. „Un om de talia lui Pleşu nu poate să greşească atunci când

spune că Securitatea e încă puternică" ;

- prin ignorare. „Să spună dl Vădim de ce parteneriatul cu NATO e o

prostie";

- falsa analogie. „România e ca un invalid de război care aleargă în urma

trenului european. In veci n-o să-1 prindă" ;

- nonpertinent. „Dacă submarinul Kursk a provocat atâta suferinţă în Rusia,

vă daţi seama ce a fost în sufletul pensionarilor români la auzul veştii că se
vor scumpi gazele şi curentul" ;
- ambiguitate. „Suntem prea fragili. Iată de ce nici o măsură economică nu va
ridica nivelul de trai".
După cum se poate observa, multe dintre exemplele de mai sus sunt
entimeme, adică aserţiuni sau silogisme prescurtate care iau argumentul drept
premisă: „Acest ziar publică numai minciuni. Ar trebui interzis".
6. Fără a dezvolta prea mult problema persuasiunii şi a pandantului său,
discursul polemic, să amintim cele 10 tehnici fundamentale ale persuasiunii
(valabile mai ales în discursul publicitar şi de marketing), identificate de către
G. Ray Funkhouser (1989, pp. 68-76):

1. Găseşte o nevoie şi caută să o satisfaci. Altfel spus, găseşte recompensele şi

anticipează temerile: „Cafeaua vă dă insomnii ? Nu şi sortimentul nostru
fără cafeină".

2. Foloseşte calităţile importante ale produsului. Procedeul implică fie

exagerare, fie minimalizare: „E o casă scumpă? Cu o rată de 200 de euro pe
lună ? ".

3. Foloseşte imperativul: „Meriţi o vacanţă! ".

4. Introdu noi recompense, pedepse, valori: „Restul îl facem noi".

5. Modifică natura valorilor: „Nu cumpăraţi, faceţi o investiţie". Un caz

aparte îl reprezintă minimalizarea prin schimbarea cuvintelor: hârţoage în
loc de acte, Ministerul Apărării în loc de Ministerul de Război etc.

6. Insinuează : „Orientarea sexuală a dlui ministru nu ne interesează".

7. Arde etapele şi presează: „Oferta este valabilă până mâine".

I'IH
Pune clientul în faţa faptului împlinit: „Nu vrei, nu cumperi", „Nu-ţi place,
schimbă programul"
.
8.
IMM OM MM IM i 1 »Ml N l AlOU $1 < i )MI N IAKUM I >IM l HtM HI H I
l'l

9. Foloseşte um/th/ti ţinut \iflafmx;a: „Rochia aceasta eslc făcută penii u

dumncavoaMiă"

10. Foloseşte incertitudinea (persuadare negativă): „Ii posibil ca manie s;l nu

mai găsiţi".
7. Comentariul implică nenumărate probleme deontologice. Din păcate, presa
românească mai are multe de învăţat la acest capitol, eliminând acele titluri
care incită la ură rasială („Un ţigan a tâlhărit o bătrână") sau la discriminare
(„Un bolnav psihic a ucis cu toporul").
„Un recent manual de jurnalism aloca mult spaţiu explicaţiilor privind
modul în care trebuie să se scrie despre handicapaţi - doar cu valori de
informare. Aceasta este o prostie, jurnalismul urmând următoarele principii
generale:
• Nu menţionaţi rasa, sexul sau handicapul unei persoane decât în cazul în
care are relevanţă directă asupra subiectului.
• Nu aplicaţi, când scrieţi despre un grup din societate, standarde diferite de
cele pe care le-aţi aplicat unui alt grup. Spre exemplu, nu descrieţi rochia
sau coafura unei femei politician decât dacă are relevanţă pentru articol sau
are o valoare de informare ca atare. întrebarea-test este: «Aţi descrie la fel
înfăţişarea unui politician bărbat în aceeaşi situaţie ? ».
• Fiţi exacţi şi nu folosiţi eufemisme. E la modă în unele ţări ca nevăzătorii să
fie descrişi cu expresia «persoane cu dificultăţi de vedere». Cel mai bine
este să nu folosiţi deloc expresii ambigue." (D. Randall, 1998, p. 200)

8. Câteva procedee argumentative. Din multitudinea de procedee, le vom

alege pe cele mai importante:

- definiţia. Se realizează prin silepsă (o variantă a tautologiei, dar una falsă):

„Roma nu e Roma. Roma e acolo unde sunt", „Când văd ceea ce văd,
gândesc ceea ce gândesc". Un alt procedeu ar fi retorsiunea, care se
 realizează atunci când respingi o teză folosind incompatibilităţile din
afirmaţia adversarului;

- contradicţia: „Cum poate fl omul o trestie? Cum poate să gândească

trestia?" ;

- reciprocitate: „Cum poate fi cerşitul un delict într-o societate iu care mila

este prezentată ca o virtute ? " ;

- incluziunea: „Cine poate mai mult poate şi mai puţin" ,

- diviziunea: atunci când facem bilanţul politic, social, economic cit ,

probabilitatea : „Statistica zice că..."

;
-
II IM NAI ÎNMIII. ( III I 11|< Al .Şl Dl < U'INII

comparaţia. Foloseşte foarte mult analogia de la gen la specie, de la

superior la inferior etc.;

- ipoteza : „Dacă..." ;

- alternativa : a alege între două lucruri care se exclud („Ori la bal, ori la
spital");

- dilema: „Oare...";

- silogismul sau raţionamentul deductiv;

- entimemul: un silogism prescurtat („E şef, deci are dreptate") sau un
silogism cu premise neverosimile: „Socrate e muritor pentru că e om" ;

- raţionamentul dialectic: teză - antiteză^- sinteză;

- raţionamentul prin absurd: o antifrază ironică. Demonstrezi că teza

adversarului conduce la concluzii absurde: „Drogul dă dependenţă. Dar
prostia?";

- paradoxul. Apare atunci când transformi obiecţia adversarului în argumentul

tău: „Dacă sunt ţinta atâtor atacuri, asta înseamnă că sunt pe drumul cel
bun". O altă formă ar fi paradoxismuly adică apropierea a două cuvinte
contradictorii: „Nimic nu reuşeşte mai bine decât eşecul".

9. Efecte persuasive. Lionel Bellenger (1989a), numeşte şi analizează pe scurt

opt asemenea efecte de convingere:

• efectul competenţei:
- să fii inteligent, sobru, argumentat, cu probe,
- să nu faci excese sau erori, să nu trişezi;
• efectul metodei:
- să clarifici, să ordonezi, să clasezi corect;
• efectul demonstrativ:
- să creezi un lanţ deductiv şi cauzal,
- să te bazezi pe silogisme;
• efectul de soluţionare :
- să urmăreşti eficacitatea discursului;
• efectul de repetiţie şi de insistenţă;
• efectul de implicare:
- să iei receptorul drept partener. Să-1 implici logic şi emoţional;
• efectul de conivenţă :
- să obţii adeziunea, acordul („Suntem cu toţii de acord..."). Evită să fii
paternalist;
• efectul de exemplaritate:
IV )
limitarea subiectivităţii poate deveni o garanţie a adevărului
 I

.
IHM lil'Miţ Ml (OMI NIAIUU NI COMI NIANUUI >IS< I IR.NI Ml II IM

10. loaiic pic/culc sunt tehnicile de influenţare in discursul publicitar sau în

marketing. Dale Carnegie (vezi A. Mucchiclli, 2002, p. 64) propune câteva
principii de eficientizare a vânzării:
• învăţaţi să ascultaţi.
• îndemnaţi pe celălalt să vorbească despre sine.
• Faceţi complimente oneste.
• Făceţi-1 pe celălalt să se simtă important.
• Dacă greşiţi, recunoaşteţi.
• Puneţi întrebări care să provoace un da imediat.
• Subliniaţi indirect erorile celuilalt.
• Menţionaţi greşelile proprii înainte de a o spune pe a lui.
 Menajaţi interlocutorul. Flataţi-1. Un
bun exemplu : o clientă supărată vine la
magazin pentru a schimba aragazul abia
cumpărat. în loc să o certe ori să o
privească suspicios, vânzătoarea o
flatează: „Sunteţi o gospodină excelentă.
Văd că vă pricepeţi bine la
aragazuri".Capitolul 5

Genuri de opinie

5.1. Editorialul

Dintre toate genurile jurnalistice, cel mai râvnit şi mai onorant pare a fi editorialul
(editorial page, pentru americani). E firesc să fie aşa, din moment ce el angajează
responsabilitatea ziarului şi este, de regulă, bine valorizat grafic pe prima pagină.
Nu oricine are însă dreptul de a scrie, de a publica un asemenea text. Decid funcţia
deţinută sau notorietatea semnatarului.
Ca orice text de opinie, editorialul este un text presupus agresiv. El impune
lumii o viziune de ordin explicativ.

Nu se mulţumeşte să arate sau să-şi imagineze ceea ce a fost, este sau se va

produce. El caută să scoată la lumină ceea ce se manifestă latent şi constituie
motorul (cauze, motive, intenţii) al evenimenţializării lumii. Editorialul
problematizează evenimentele, lansează ipoteze, dezvoltă teze, aduce probe,
impune concluzii. Nu mai povesteşte lumea [ca în reportaj, n.n.], ci o evaluează
şi o măsoară pentru a decide în final dacă aderă la ea sau o respinge. (P.
Charaudeau, 1997, p. 190)
Ar fi o naivitate să ne întrebăm ce anume conferă prestanţă şi autoritate
editorialului. Tonul combativ? Plasarea privilegiată în pagină? Sau pur şi simplu
titlul de rubrică ? De multe ori citim un editorial doar pentru că este semnat de
un anumit jurnalist. Ca Ipingescu al lui Caragiale, citim ceea ce am vrea noi să
fie scris în articol, pentru ca la final să exclamăm mulţumiţi: „Asta combate,
domnule, nu ţi-am spus eu?". Odată acceptată, orice autoritate se legitimează
prin ea însăşi
.

M Ut NAI Î N M I I I m i l U K A I Şll»l < H'IHII

IM

5.1.1. Definiţie
Etimologic vorbind, editorialul vine de la editor. Contează mai puţin faptul că
textul e semnat de cineva din conducerea ziarului sau de un editorialist cu
experienţă, angajat special pentru acest lucru. Importantă este autoritatea
semnatarului, competenţa sa în domeniu. Simplificând mult, putem spune că
editorialul este acel text de opinie care susţine punctul de vedere al ziarului într-o
problemă de mare interes pentru colectivitate. Acestei afirmaţii trebuie să-i mai
adăugăm o trăsătură extrem de importantă:
Editorialul îşi propune să joace un rol nobil, să apere o idee, să trezească
conştiinţa cititorului asupra unei situaţii sau alta [...]. Prin urmare, nu e vorba să
informezi neapărat cititorii, ci să utilizezi un fapt pentru a atinge un scop precis
(J.-L. Martin-Lagardette, 1994, p. 82).
Dincolo de multele noastre prejudecăţi şi reflexe de lectură, o întrebare totuşi
persistă: este obligatoriu ca un ziar să apeleze număr de număr la editorial pentru
a-şi exprima poziţia faţă de un eveniment sau altul ? Desigur că nu. Să ne gândim
la unele publicaţii săptămânale sau tematice, la unele cotidiene (Libertatea, de
pildă). Se poate şi fără, mai ales că editorialul este un gen monoton (excepţiile
confirmă regula), presupus sobru şi lesne de înlocuit cu alte genuri: comentariul
sau analiza. Şi totuşi, editorialul este necesar în morfologia unui ziar, cât timp
îndeplineşte un rol extrem de important: ajută la ierarhizarea informaţiei, la
stabilirea agendei şi, mai ales, subliniază actualitatea publicaţiei. Obsesia presei
rămâne constantă: să nu pară vetustă, ieşită din timp. Mai leneşă, mai înceată decât
audiovizualul, presa trebuie să mimeze prin orice mijloc actualitatea.
Semnat sau nu, valorizat pe prima pagină sau în interiorul publicaţiei (cum este
cazul cotidianului Le Figaro), personalizat sau oficial ca ton, editorialul trebuie
obligatoriu să ia poziţie într-o problemă importantă, deja semnalată în presă. Asta
înseamnă că, fără excepţie, editorialul comentează informaţii deja cunoscute de
cititor.

5.1.2. Tipologie
Ca în orice gen de opinie, şi în editorial taxonomiile sunt greoaie şi, uneori,
generatoare de confuzii. De pildă, Michel Voirol (1992, p. 62) acceptă editorialul
polemic, cu accente pamfletare. La rândul său, Jacques Mouriquand (1973, p.
51) consideră editorialul o pagină de autor, „un tex
t

<a NUNI Dl OVINII

foarte aproape de literatură, in care primează personalitatea semnatarului", de unde
şi o anume confuzie cu tableta sau cronica.
Oricâle polemici teoretice ar genera editorialul, concluzia este una singură:
disputele vizează nuanţele (cât subiectivism şi câtă expresivitate suportă textul de
opinie), şi mai puţin trăsăturile de bază ale editorialului.
Fără a avea pretenţia de a cuprinde realitatea extrem de mozaicată a genului,
putem identifica tipurile principale de editorial.
1. Editorialul-manifest. Se întâlneşte foarte rar, el reprezentând cu adevărat
punctul de vedere al redacţiei. Este cazul primului număr al publicaţiei, în care
redactorul-şef aduce precizări importante privind politica editorială sau
principiile deontologice după care se va conduce. La fel se întâmplă când ziarul
îşi schimbă structura tematică sau formatul, când trebuie să răspundă unor
atacuri sau acuze.

La ce bun un nou ziar pe lângă multe altele? [...] Noi, echipa ziarului
Averea, tocmai asta ne propunem: să creăm un nou curent de opinie. Să vă
convingem pe voi, cititorii noştri, că nu ne vom putea bucura pe de-a-ntregul
nici de democraţie, nici de libertate, nici de dreptul de opinie dacă nu vom
reuşi să facem din România o ţară bogată. Iar o ţară bogată n-a existat
niciodată, nicăieri fără oameni bogaţi, fără familii bogate. Numele pe care l-
am dat ziarului înseamnă tocmai participare şi implicare, nevoia de a părăsi
mentalitatea de asistat al statului cu care regimul totalitar şi-a obişnuit
cetăţenii. Ne simţim datori, în acelaşi timp, să precizăm că nu concepem
averea doar ca pe o acumulare sălbatică şi oarbă de bunuri materiale. Ne
gândim şi la averea spirituală, înglobând valori ale credinţei, moralităţii şi
culturii. Unde educaţie nu e, nici bogăţie nu poate fi [...]. Declarăm pe
proprie răspundere că bătălia noastră cotidiană va fi pentru ca voi, cititorii
noştri, să găsiţi în Averea informaţii cât mai corecte, cât mai actuale şi cât
mai prompte cu putinţă. Credem cu tărie în rolul social al presei şi tocmai
din această cauză nu vom abuza de puterea ei; nu ne vom lăsa manipulaţi şi
vom încerca să nu vă manipulăm, căci averea noastră sunteţi, de fapt, voi,
cititorii noştri. (Averea, nr. 1, 11 mai 2005, p. 1)

2. Editorialul propriu-zis (centrat pe evenimentul zilei). Este textul care încearcă

să reinterpreteze informaţia de la care pleacă, aducând în discuţie o nouă
lectură, sesizând o primejdie ascunsă, avertizând etc. Strâns legat de eveniment,
sobru şi eficient, acest text trebuie să împace două cerinţe contrarii: să
reprezinte poziţia politică, morală etc. a

IUKNAI ISMUI ( ll( I 11|(Al k ,\\M IflWB

 /laiului, dar şi să lase semnatarului o anume lihnlatc ifc expresie. Lucrurile sunt
discutabile oricum le-am lua. Iu primul rând, ziarele serioase evită să aibă făţiş
o poziţie politică anuinc\ chiar dacă, prin tradiţie, un jurnal precum Le Monde
este considerat de stânga, iar Ia* Figaro de dreapta. Se poate însă vorbi despre
simpatia sau antipatia ziarului faţă de o persoană politică sau alta, despre
atitudinea previzibilă a ziarului într-o problemă mai generală: globalizarea,
politica monetară europeană, monarhia etc. In aceste cazuri, libertatea de opinie
a edito- rialistului se restrânge drastic. Nu este vorba despre cenzură, ci despre
rigoare şi consecvenţă, despre coerenţa publicaţiei şi despre respectul faţă de
publicul-ţintă. De pildă, cotidianul Adevărul s-a remarcat încă de la început
prin poziţia sa antimonarhică. Editorialele publicate de-a lungul timpului pe
această temă nu puteau exprima o altă atitudine politică. Riscul ar fi fost prea
mare: derutarea publicului-ţintă, pierderea unui număr important de cititori.
3. Editorialul polemic (coup de gueule). Acid, nervos şi agresiv, acest tip de
editorial se justifică doar în anumite situaţii conflictuale în care este implicat
ziarul. Chiar dacă are ca punct de plecare o reglare de conturi sau un strigăt de
revoltă, textul nu trebuie să devină un articol de propagandă, militantist şi
retoric. Verva şi umorul nu vor exclude în nici un caz argumentarea solidă,
concentrarea pe un mesaj clar şi susţinut de fapte.
I-aţi arestat pe toţi cei care erau de arestat în ţara asta? Aţi rezolvat problemele
de infracţionalitate, de corupţie, de crimă organizată şi acum i-aţi luat la ochi pe
ziarişti! Şi nu oricum, ci tare de tot. La intimidare, să nu se mai publice
documente, să nu se mai facă dezvăluiri, că, vezi Doamne, pot fi secrete de
stat. Sau, mai rău, pun în pericol siguranţa. Dacă aş fi ironic, aş întreba: care
secrete de stat, care siguranţă naţională? Am văzut în toţi aceşti ani care au
trecut de la Revoluţie încoace ce înseamnă pentru voi „siguranţă naţională".
Toate dosarele şi toate informaţiile care-i puteau dovedi pe cei care au făcut
poliţie politică pe vremea lui Ceauşescu. Am văzut şi ce înseamnă secretele de
stat: licitaţii trucate, contracte păgubitoare pentru România şi fel de fel de acte
care ar fi dezvăluit corupţia Ia cel mai înalt nivel. Şi pentru a atinge cele mai
înalte culmi, în anul de graţie 2006, am aflat că registrul de intrări de la Palatul
Victoria este cel mai mare şi mai bine păzit secret de stat din câte a văzut
ţărişoara asta. Şi atunci de ce să ne mirăm că a venit rândul ziariştilor? Era şi
timpul! Prea zburda
u

O l N UM I M l O P IN I I
ii( a vliii|>liri 1(1 |o 111 ( 1 0 ielele (le stal şi puneau în pericol in fiecare /1 sigui a
n (a 1 lapona 1 .1 Sa vadă şi ei cum e să Iii săltat, să simtă pe |)ielea tor cătuşele, să
vadă cu ochii lor cum decurg o anchetă şi un interogatoriu făcute ca la carte |...|.
Ii un fel de calificare la locul muncii. Al nostru, dar şi al lor. Şi cu toate acestea:
de ce arestaţi mă, ziariştii fără motiv? (Jurnalul naţional, nr. 3887, 21 februarie
2006, p. 2)
 n;

4. Editorialul-pamflet. Puternic marcat de subiectivismul autorului, editorialul

pamflet reprezintă în prea mică măsură punctul de vedere al redacţiei şi, prin
urmare, nu ar fi greşit să-1 considerăm un „text de autor". Foarte citit, acest
editorial implică riscuri notabile atât pentru
a

ziar, cât şi pentru semnatar. In multe cazuri, e posibil ca tonul articolului să nu

se potrivească deloc cu stilul ziarului (aşa cum se întâmpla cu editorialele lui
C.T. Popescu de la Adevărul) şi, astfel, cititorul să fie derutat. în plus, există
riscul deloc neglijabil ca redactorul să fie implicat într-un proces lung şi
costisitor. Oricum, disputele personale şi umorile semnatarului nu au nimic de-a
face cu opţiunea politică a publicaţiei. Posibilă şi acceptabilă până într-un
punct, această coabitare poate totuşi crea cititorului impresia de inconsecvenţă
(nu ştie stânga ce face dreapta), la care se adaugă primejdia unor etichetări
neonorante: scandalagiu, paranoic, naţionalist, ateu, nostalgic comunist, vândut
străinilor etc. Să mai adăugăm că, în pamflet, libertatea de expresie a
jurnalistului este mare. Totul depinde până la urmă de talentul şi forţa autorului.
Atenţie însă: indignarea continuă şi invectiva fără limite duc invariabil la
monotonie, la o mecanică gestuală previzibilă.
„Sistemul ticăloşit" a fost una din expresiile cu care Traian Băsescu făcea furori
în competiţia electorală de anul trecut dintre PSD şi Alianţă, probabil cea mai
găunoasă din istoria alegerilor postdecembriste [...]. Fireşte, în aceste zile de
„pioasă aducere aminte", fostul rezident al Securităţii la Anvers se va duce să
se închine la crucea din Piaţa Universităţii, tot aşa cum a dat năvală la Sankt
Petersburg în vestiarul naţionalei feminine de handbal a României ca să lanseze
un îndemn mobilizator, lăsând cu gura căscată jucătoarele întinse pe băncile de
masaj - ce nu face omul politic pentru halca de popularitate: se închină, intră şi
în WC-ul damelor... în spatele dlui preşedinte Băsescu se vor orândui toţi clănţăii
şi frustraţii Portocalei care au impresia că dacă au lătrat la adunătura de jalnice
caricaturi ale lui Ceauşescu numită PSD trebuie glorificaţi ca vajnici luptători
împotriva adevăratului Nicolae Ceauşescu şi a comunismului |... |
.

JUKNAUSMUI. CWITUKAI V' Nt OCINII

De multe ori în ultimul an l\>rtocala a încercat sfl prostească oamenii în faţă cu

un tupeu aproape pesedist [...].

Cât priveşte ziua de 22 decembrie, nu mă interesează, dl preşedinte poate să

organizeze în Piaţa Universităţii şi un chiolhan cu mâncare, băutură şi
chelneri de la Golden Blitz. (Gândul, 21 decembrie 2005, p. 1)
5. Editorialul narativ (de tip feature). Acest editorial nu se întâlneşte decât rar în
presa românească, în schimb se bucură de succes în presa americană.
Apropiindu-se mult de literatură, textul foloseşte dezinvolt structuri narative,
dialog, confesiune etc., având în subsidiar şi dorinţa de a amuza.

6. Editorialul de serviciu. Cristian Florin Popescu (2003, p. 216) consideră că

textele cu subiect festivist (de exemplu, 1 Decembrie, Ziua Naţională a
României) reprezintă un tip aparte de editorial. Acelaşi autor pomeneşte, fără a
exemplifica şi fără a lămuri, editorialul-eseu. Cum termenul eseu este imprecis
şi greu abordabil, devine limpede că acest tip de editorial poate reprezenta totul
sau nimic.

7. Polemic. Impune orientarea discursului spre contestare în mod clar şi apăsat.

Este un text înţesat de elemente de sarcasm, ironie, jignire şi mai puţin pamflet.
O discuţie aparte necesită orientarea discursului polemic (spre o stare de fapt
sau spre o persoană anume ?). Este tocmai elementul care face distincţia între
satiră şi pamflet, lucru peste care mulţi teoreticieni trec cu multă uşurinţă, în
timp ce ziariştii de profil (de tipul lui C.T. Popescu) îşi văd liniştiţi de treabă,
interesaţi fiind să-şi impună un stil personal, şi mai puţin să respecte regulile
genului.
De la o vreme încoace, vântul de nebunie care bate necontenit peste
România răspândeşte un damf sinucigaş. Cei care îl trag în piept
reacţionează, în esenţă, la fel: studenţii care astă-toamnă l-au votat pe C.V.
TYidor ca să arunce odată în aer o Românie stătută şi moldovenii de pe
malurile Şiretului zâmbind după ce îşi umflaseră burta cu peşte mort,
îndopat cu cianură, exprimă aceeaşi nepăsare disperată faţă de consecinţe,
aceeaşi seninătate autodistructivă care pluteşte peste ea. Nu altceva mă
aşteptam să facă ţărăniştii, partid cu vocaţie sinucigaşă îndelung probată în
ultimii ani. Dacă naşul Ioan Mureşan ar fi fost ales preşedinte în urma
Congresului de săptămâna trecută, cadavrul PNŢCD ieşea din istorie prin
culisele Teatrului Naţional. Acelaşi rezultat s-ar fi obţinut, ceva mai lent,
prin alegerea lui Dudu Ionescu. Tânărul Dudu nu e o icoană a corupţiei, ca
alde Mureşan, dar nu-1 ajută nici mintea, nici limba: om de paie al
sinistrului Ionescu-Galbeni, i s-au pus pe cap tot felul de pălării care
UI NUMI Dl Ol'INII

i-mi t H/hi pr cm Iu f ilri veci ui ele corupţie şi dezordine în care s-a

irunsloiinul sul) el Politia Română spune ceva despre soarta unui PNŢCU
Dudu : la noua sa deviză, Oberliht und şpilhozăn, să trăiţi! CAdevărul, nr.
3299, p. 1)
8. Iată o problemă. Termenul, luat din literatura americană, desemnează un text
evaziv, în care autorul evită să se implice prea mult, preferând doar să
semnaleze un fapt, un detaliu etc.

9. Iată problema pe care am descoperit-o eu. Reprezintă adevăratul editorial, în

care opinia semnatarului poate fi redusă la un silogism (cea mai bună metodă
de a verifica forţa şi coerenţa argumentativă a editorialului).

10.Cerem. Este tipul editorialului revendicativ şi adeseori patetic, militant, plin de

idei preconcepute.

Câteva erori. Fiecare tip de editorial are avantajele şi dezavantajele sale.

Nu mai insistăm asupra acestui aspect. Mult mai util ar fi să amintim câteva
dintre greşelile care se comit în elaborarea editorialului, altele decât
militantismul, dogmatismul sau imoralitatea.
1. Falsul editorial. Se întâlneşte adesea în revistele literare sau în cele de
întreprindere. în esenţă, falsul editorial nu vorbeşte despre o problemă
preocupantă pentru colectivitate, ci atrage atenţia asupra unui material (dosar
tematic) din interiorul revistei. Procedeul în sine nu este condamnabil, dacă se
adresează unui public avizat, iar semnătura aparţine unui critic de prestigiu.
Michel Voirol (1992, pp. 43-44) sintetizează cu maliţie falsul editorial din
ziarul municipal, în care un domn primar simte nevoia să-şi exprime gândurile :

...că cel mai mare duşman al binelui este răul..., că vremurile sunt grele, dar
uniţi vom reuşi să învingem greutăţile..., că datoria Primăriei este să se pună
la dispoziţia cetăţeanului etc.

Falsul editorial se întâlneşte, mai nou, în revistele ilustrate româneşti (Olivia,

Avantaje, Casa lux etc.). Semnat de către redactorul-şef al publicaţiei, textul îşi
propune mai puţin să exprime opinia tranşantă a semnatarului pe o temă dată,
cât să atragă atenţia, să îndemne cititorul la lectura unei anumite rubrici din
revistă. Adeseori, sărăcia argumentelor este compensată de o scriitură
dezinvoltă, cu adresare directă, scriitură din care nu lipsesc elementele
ineitative, întrebările retorice, confesiunile, mimarea sincerităţii etc.
Mi NN Al INMHI MII IUNAI li IU nHNII
2. AJ'ganistaniswul. liste ccl mai grav defect al edilotialului. icprezentând un
flagrant dezacord între cel mai important eveniment al zilei şi subiectul ales de
către editorial ist în articolul său. Altlel spus, când ţara arde, preocupată fiind de
o catastrofa naturală sau de un conflict social plin de violenţe, editorialistul
scrie despre un eveniment minor, petrecut (eventual) într-o altă ţară. Prin
urmare, afganistanismul presupune o lipsă majoră de actualitate. Această
greşeală poate veni din grabă, din nepricepere sau, mult mai grav, din dorinţa
manipulatorie de a distrage atenţia cititorului de Ia adevăratele probleme
sociale, economice etc. Discuţia trebuie atent nuanţată în cazul editorialelor
găzduite de revistele săptămânale, unde, sub nici un motiv nu se poate pune
problema unui deficit de actualitate (oricât de grav ar părea el).

3. Marginalul. Termenul desemnează un editorial scris Ia minima rezistenţă. Scris

pe fugă şi fără a căuta un unghi inedit de lectură a evenimentului, marginalul
doar recapitulează faptele. Chiar şi cele câteva constatări personale ale
autorului nu salvează textul de la platitudine. Adeseori, lipsa contribuţiei
personale, a opiniei autentice, este suplinită de semnatar printr-o vehemenţă
trucată, prin tonul superficial acuzator, ne- susţinut de argumente. Marginalul
este textul jurnalistic de opinie cel mai comod. Nu aduce nimic în plus - nici
informaţie, nici o lectură inedită a faptelor. Se vrea o sinteză cu elemente de
analiză, dar nu este nici una, nici alta. De fapt, avem de-a face cu un articol de
serviciu, de umplutură. Defectele sunt uşor de observat: formulări vagi, locuri
comune, generalizări arbitrare („cum bine se ştie", „cu toţii suntem de acord"
etc.). Aşadar, limbă de lemn.

în lipsa unor criterii clare (stilistice, tematice sau de argumentare), putem spune
că avem atâtea tipuri de editoriale câţi editorialişti sunt, chiar dacă exigenţele
tematice sau stilistice ale genului nivelează uneori textele, oferind cititorului cam
acelaşi fel de mâncare, prezentată în cele mai diverse ambalaje. Diferă doar
denumirea şi, oarecum, gustul, în funcţie de sarea şi piperul din compoziţie.
în linii mari, identificăm două mari categorii de editoriale :
1. cele care propun o nouă lectură a evenimentului luat în discuţie ;
cele care semnalează o primejdie, cerând direct sau indirect măsuri de prevenire
sau de limitare a efectelor
.
2.
(îl-.NUKI Dl . OI4NII

*
 U»l

Libertăţile de care se bucură un editorialist generează o mulţime de situaţii

atipice, greu de inserat într-o tipologie anume. E suficient să amintim unele
editoriale din Evenimentul zilei semnate de Ion Cristoiu sau de Cornel Nistorescu,
în care opinia politică este substituită de recenzia unei cărţi, de notele de călătorie,
de comentariul unei scrisori primite de la un cititor sau al unei scrisori deschise
adresate unui ministru contestat etc. Contează mai puţin că acest lucru se datorează
inerentei crize de timp şi de subiecte în care intră adeseori editorialistul sau,
dimpotrivă, că avem de-a face cu o dorinţă manifestă de înnoire a genului.
Important e altceva: sub titlul de rubrică editorial, orice text de opinie capătă un
plus de autoritate şi de prestigiu, mimând astfel măcar câteva dintre rigorile
genului.
O situaţie aparte (din păcate prea puţin studiată de teoreticienii presei) o
reprezintă editorialul găzduit de o revistă săptămânală, ilustrată sau de tip magazin.
în acest caz, jurnalistul trebuie să rezolve o mare dilemă: să scrie despre un fapt
anume (fatalmente depăşit de timp) sau să facă o sinteză a celor mai importante
evenimente petrecute în săptămâna cu pricina. Dacă vom analiza editorialele
publicate în revista Formula /15 de către Dan Pavel şi Toma Roman, vom observa
atitudinea ezitantă a semnatarilor. Vom observa că editorialele sunt de fapt articole
de comentariu sau chiar de analiză.

5.1.3. Planul editorialului

Pentru a scrie un articol de opinie, ziaristul nu trebuie să reinventeze roata.
Strădaniile anticilor şi modelul lor de discurs argumentativ rămân valabile şi astăzi.
Adăugirile sau simplificările la care purcede ziaristul de astăzi nu schimbă cu
nimic meritele lui Aristotel şi ale discipolilor acestuia, structura unui editorial
fiind, în linii mari, structura oricărui text retoric: teză - antiteză - sinteză.
Din practica jurnalistică de până acum, putem spune că cel mai abordabil plan
este cel dialectic: 1. atacul (se poate începe cu o afirmaţie concluzivă, cu un
paradox, un citat, o întrebare retorică etc.), 2. recapitularea faptelor (de la ce
anume plecăm), 3. „Unii spun că...", 4. „Alţii spun că...", 5. opinia personală
(„Eu cred că..."), 6. argumentele care să susţină afirmaţia, 7.
conlraargumenlele, 8. concluzia
.

IIIUNAI INMl'l (HIItlKAI m,M OIMNII

IN presa cui lui al;!, multe dintre exigenţele | I U I M I I S I M c obişnuite sc suspendă

sau suportă retuşuri şi amendamente majore. ( oiici/ia şi claritatea cedează teren în
favoarea nuanţării şi a eleganţei în exprimare, iar gradul de actualitate este impus
mai mult de voinţa jurnalistului, decât de un eveniment anume.
 Să prezentăm pe scurt principalele genuri culturale, nu fără să atragem atenţia
asupra importanţei suportului mediatie în care apar: cotidian, revistă literară,
revistă culturală de opinie (gen Dilema veche), revistă specializată de teatru, film,
muzică etc. Discuţia noastră se va nuanţa în funcţie de specificul fiecărui tip de
publicaţie în parte.

1/1. Editorialul cultural

Nu mai insistăm asupra acestui important text de opinie, abordat anterior într-o altă
carte a noastră, Tehnici de redactare în presa scrisă. Important este să reţinem că
acest tip de articol reprezintă în bună măsură punctul de vedere al redacţiei asupra
unei probleme mai importante şi obligă la o luare
a

de poziţie fermă, activă şi convingătoare. In principiu, presa culturală nu are nevoie

de editorial, excepţie făcând cazurile când publicaţia este la primul său număr,
când îşi schimbă formatul sau politica redacţională ori când răspunde la acuze mai
mult sau mai puţin întemeiate formulate de revistele concurente sau de o
personalitate artistică anume.

O revistă literară trăieşte, prin forţa împrejurărilor, într-o actualitate vagă şi

discutabilă, chiar dacă lumea culturală nu duce lipsă de evenimente: ziua de
naştere sau centenarul unui scriitor important, apariţia unei cărţi de succes, vizita
unui scriitor străin important etc. Cum aceste evenimente nu sunt nici presante şi
nici supuse prea mult erodării timpului (aşa cum se întâmplă cu subiectele
cotidienelor), editorialistul are o zonă mare de manevră în alegerea subiectului, a
unghiului de atac, a tipului de scriitură etc.
Mult mai indicat este ca presa culturală să găzduiască falsul editorial. liste
vorba despre acel text de opinie care, bine poziţionat tipografic şi având girul unei
semnături de prestigiu, trebuie să atragă atenţia asupra dosarului tematic sau a celui
mai important (controversat) text din interiorul revistei. Provocator, alert scris şi
incitant la lectură, acest editorial vădeşte un caracter publicitar pregnant, lată un
excelent fals editorial semnat de Nicolae Manolcscu :
< . 1 M l I IM I I II ' I' M A I r. M U I U I < U I I U R A I
In \ { )M Irlix Adeica juihln a I I I /.rarul Adevărul un articol al cărui titlu l-am pus
in descludeiea articolului meu („Pensia lui Eminescu"). Articolul era prilejuit de
un studiu care încerca să răspundă la întrebarea dacă Eminescu a fost sau nu
pensionar al statului. în 1887 poetului i se aprobase de către consilierii judeţului
Botoşani, oraş în care Eminescu, bolnav, trăia, o pensie ue 120 de lei, dar care
 fusese imediat suprimată .de presiunea unui grup de dascăli locali, incitaţi de un
oarecare coleg al lor, Savinescu. Aderca scrie sarcastic: „Şi nimeni nu poate
spune că profesorul Savinescu n-avea dreptate! în 1887 Eminescu era de 37 de
ani. La această vârstă omul e dator să aibă, dacă locuieşte la ţară, cel puţin o
casă cu bătătură largă, cu pătul, două coşare, vite, orătănii, porci. Dacă,
dimpotrivă, eşti orăşean, la 37 de ani se cade să fii activ într-un partid politic, să
fii bărbat cu zestre înscrisă cu dobânzi la bancă, să fi trecut prin câteva slujbe la
primărie şi prefectură". [...] Cum însă Eminescu s-a grăbit să intre în ultimul
său an de viaţă, se pare că n-a apucat să încaseze pensia cu pricina. Timpul n-a
mai avut răbdare. Citind articolul lui Aderca, în al doilea volum al
Contribuţiilor critice, editat de Margareta Feraru în 1988, m-am gândit aproape
tară să vreau la discuţiile din ultima vreme din lumea literară pe tema rosturilor
Uniunii Scriitorilor şi la opinia nefavorabilă pe care unii tineri autori de cărţi de
literatură o au despre asistenţa materială pe care breasla şi statul o datorează
scriitorilor (România literară, 4 august 2006 p. 1).

în alte cazuri (din păcate, nu puţine), editorialul este înlocuit în revistele literare
cu o rubrică la dispoziţia redactorului-şef, care adeseori o foloseşte pentru a-şi
publica propriile eseuri - gânduri generale, aflate la limita dintre filosofie şi
impresiile de lectură.

Confruntată cu integrarea, cultura română este forţată să-şi definească rapid

identitatea şi să-şi afirme originalitatea/autenticitatea. într-o lume tot mai
adâncită în valorile materialismului, identificarea valorilor româneşti ce vor fi
livrate Apusului este un ideal, unul care poate să-i anime pe creatorii români
(tot ideal ar fi ca proaspăta comisie de selecţie a cărţilor ce vor fi traduse să fie
obiectivă şi cu simţ practic). Este un avantaj nesperat pe care oamenii de cultură
responsabili nu au voie să-1 rateze, mai ales că, s-a spus, cultura ar fi cel mai
bun produs de export al României [...]. Explicit spus (pentru neiniţiaţi), pe zi ce
trece, tot auzind în dreapta şi în stânga de „piaţă literară", „drepturi de autor",
„preţ", „publicitate" etc., ne convingem că Th. Aldorno şi Max Horkheimer
aveau dreptate când enunţau (în Dialectica iluminismului) că arta nu este decât
o marfă, una printre altele. In aceste condiţii, va trebui să ne călcăm pe suflet şi
să
IUKNAI ISMUI ( UI I OKAI Şl IM ol'INU

Acest plan poale li lesne amplificai asllcl : t d c n t t f K un ' a unei pro bleme
calcularea consecinfelor (sublinierea importantei sau a gravităţii faptelor) -
soluţiile posibile sau atenţionarea celor in drept (semnalul de alarmă) - concluzia.
Orice plan de construcţie poate fi îmbunătăţit de contribuţia personală a
ziaristului (planul liber sau planul mozaic). Ne permitem însă un sfat: să nu
ignoraţi virtuţile planului nestorian (să începi şi să termini articolul în forţă, cu un
element puternic, şocant).
 Michel Voirol (1992, p. 73) preferă planul argumentării clasice: „S-a întâmplat
ceva..." - „E bine..." - „E rău..." - „Pentru că..." - „Prin urmare, se ridică
următoarea întrebare (problemă)..." - „Unii gândesc că..." - „Alţii spun că..." -
„Noi credem că..." - „Prin urmare, am ajuns la următoarea concluzie...".
Sigur că, dintre toate genurile de opinie, editorialul pare a se preta cel mai bine
schemelor, de unde şi reproşurile privind monotonia şi lipsa de
a

surpriză a textelor de acest fel. In orice caz, indiferent de planul ales, un lucru e
cert: un bun editorial este acela bine construit, cu argumente solide şi cu o
concluzie pe măsură.
Forţând o metaforă şăgalnică, putem spune că ziaristul de opinie trebuie să fie
o pană de catifea într-o gândire de fier.

5.1.4. Trăsături şi exigenţe generale

Cel mai greu lucru pentru un editorialist îl reprezintă alegerea subiectului. Scriind
contracronometru, la închiderea ediţiei, ziaristul trebuie să se mişte repede şi cu
folos. Adevăratele probleme apar în zilele fără evenimente deosebite (aşa-numita
„zi a câinilor morţi").
Cu ochii la ceas şi asediat de felurite ştiri venite pe flux, editorialistul trebuie să
se decidă repede: ce subiect e bine să aleagă ? Se va ocupa de un eveniment intern
sau de unul extern ? Va alege ca subiect un fapt divers sau o anunţată scumpire a
convorbirilor telefonice ? Răspunderea aparţine jurnalistului, şi de aceea evităm să
dăm sfaturi. Ne permitem să formulăm doar o singură exigenţă: dacă orice
editorial bun este polemic, atunci să nu uităm că revolta (vehemenţa)
editorialistului trebuie să fie cât mai sinceră. Este limpede că nu poţi convinge pe
cineva dacă tu însuţi nu eşti convins de ceea ce spui.
I ,ynn Z. Bloom (l()8.*>) numeşte câteva trăsături de bază ale editorialului:
FM HM I »1 ( rPINII

acurate/ea stilului U I.I I %i picns), la care sc adaugă acurateţea infor maţ tei.
Bine estv sfl vciiliei laptele .şi personajele, nu să te iei după itîjl; credibilitatea.
Să ai dovezi şi argumente. Să fii conştient că tot ce este evident pentru tine nu e
şi pentru cititor; stilul inconfundabil. Să adaugi ceva personal;

adecvarea. Să adopţi acelaşi ton (obiectiv, ironic, oratoric, trist, optimist,

pamfletar) şi, în egală măsură, să nu dispreţuieşti tonul confident, de apropiere 1.

Mult prea generale, aceste trăsături formează doar un cadru, o necesară premisă.
Reuşita unui editorial stă de fapt în puterea lui de convingere, în inteligenţa şi
puterea de observaţie a gazetarului. Până la urmă, editorialul nu este neapărat o
problemă de stil, ci de dibăcie argumentativă.

5.1.5. Conceperea şi elaborarea editorialului

Deşi dezagreabile şi nerecomandate, schemele sunt totuşi necesare. Orice ziarist cu
experienţă îşi dezvoltă anumite formule şi locuri comune*. Important este ca rutina
şi micile şabloane să nu se vadă, să nu deranjeze la lectură, să nu dea impresia de
previzibil, de monotonie. Dincolo de orice reuşită se află tehnica şi exerciţiul.
Adevăratul ziarist are un set propriu de procedee, la care apelează ori de câte ori
inspiraţia îl lasă în pană.
Să începem deci cu începutul, cu alegerea subiectului. Se întâmplă nu o dată ca
editorialistul să ezite în faţa colii de hârtie, neavând nici o idee despre ceea ce
trebuie să scrie. Cum nici inspiraţia şi nici evenimentul nu-1 ajută, el trebuie să
provoace subiectul. Aparent, avem de-a face cu o frumoasă şi o îndepărtată
dorinţă. în realitate, putem obţine acest lucru extrem de simplu: ne gândim la
un alt unghi de atac decât cel obişnuit. Ca să schimbi perspectiva din care
priveşti faptele, este suficient să introduci evenimentul într-un alt context (istoric,
economic, social), să cauţi un fapt asemănător în istorie. Un bun exemplu este
editorialul scris de Ion Cristoiu cu ocazia alegerii preşedintelui Emil
Constantinescu în 1996. Refuzând un comentariu previzibil şi triumfalist pe
ideea înnoirii politice din România, ziaristul a răsfoit manualul de istorie şi a
descoperit că, pentru prima oară în ţara noastră, un preşedinte (Ion Iliescu) era
schimbat în mod democratic, că, de-a lungul timpului, am avut parte numai de
dictaturi şi de lovituri de palat (Carol, Antoneseu. (îheorghe Gheorghiu-Dej). Iată
o informaţie pe cât de veche, pe alai dr surprinzătoare. Iată un bun subiect de
editorial
.

IUUNAI INMUI CUI IUKAI \ I IM OCINII

Simplu şi deo|K>trivâ laborios, procedeul unghiului de alai medii impune :

- o bază de date organizată pe teme, personalităţi, domenii de activitate etc.;

- lectura presei dintr-o anumită perioadă istorică, pentru a surprinde situaţii
analoge, care să faciliteze comparaţia;
- consultarea de jurnale, memorii, amintiri ale unor personalităţi istorice;
- citirea atentă a unor statistici, sondaje comparative cu alte ţări, pe domenii
generale sau într-o problemă anume;
- acces la documente de prognoză, la rapoarte ale organismelor europene privind
ţara noastră sau economia mondială etc.
Chiar dacă internetul poate uşura acest travaliu, presiunea uriaşă a timpului
poate compromite orice bună intenţie. Iată de ce editorialistul are nevoie de o
echipă, de un foarte eficient serviciu de documentare (obicei practicat în presa
americană). Cultura generală, inspiraţia de moment sau norocul nu fac decât să
IM

completeze o muncă asiduă de bibliotecă. Pus în faţa evenimentului, editorialistul

trebuie să se întrebe din capul locului: când s-a mai întâmplat ceva asemănător în
istorie ? Care este situaţia în alte ţări? Ce soluţii au găsit alţii? etc. Ca să găseşti
ceva, trebuie să ştii unde să cauţi.
*

Să recapitulăm, identificând şi alte procedee capabile să activeze jurnalistic un

eveniment politic aparent tern, neprovocator.
1. Lectura presei internaţionale. Este foarte important pentru jurnalistul de
opinie să urmărească despre ce şi cum anume scriu colegii din lume. Exerciţiul
se arată a fi benefic mai ales pentru subiectele politice. Lectura presei
internaţionale (preferabil cea de prestigiu) poate oferi uneori tema, dar şi
argumentele viitorului editorial. Sigur că pentru un ziarist român cele mai
interesante articole sunt cele despre România. Cum aceste articole sunt extrem
de rare, jurnalistul român trebuie să se reorienteze, să observe de pildă care
este evenimentul central reflectat de presa internaţională. Astfel, va descoperi
că ziarele europene au acordat în martie 2006 o deosebită importanţă
aniversării a 50 de ani de la cuvântarea liderului comunist Nichita Srgheevici
Hruşciov, moment în care URSS s-a despărţit oficial de stalinism. Motivele
acestei alegeri contează mai puţin. Important este ca editorialistul să constate
că în presa românească acest eveniment istoric nu a fost consemnat nici măcar
de o ştire. Cum se explică acest autism politic ? Ce complexe criplocomunist
e

(U-NIIKI Di. OPINII

nc macină 7 Oare pe cititorul român nu I interesează problemele globale,

geopolitice ? Preferă cancanurile, casa din strada Zambaccian a fostului
premier Năstase sau tragicul accident al unei cântăreţe de muzică uşoară? Avem
deja mai multe subiecte de editorial. Tragem un semnal de alarmă şi reflectăm
scurt şi incisiv asupra felului în care este respectat la noi dreptul fundamental al
cetăţeanului de a fi informat, constatăm cât de greu s-a desprins România de
stalinism şi ce consecinţe a avut pentru noi acest lucru sau vorbim despre
îngrijorătoarea lipsă de actualitate a presei româneşti. Editorialistul are de unde
să aleagă. în alte cazuri, lectura presei străine oferă comentatorului informaţii
extrem de preţioase. De pildă, postul de televiziune CNN strecoară într-un
material documentar mai amplu informaţia că „Statele Unite au dreptul să atace
orice ţară din lume fără a avea obligaţia să anunţe aliaţii sau statele pe teritoriul
cărora americanii au baze militare". Bogdan Chireac fructifică imediat acest
important detaliu şi publică un editorial cu titlul „România află de la CNN că e
în război" (Gândul, nr. 261, p. 1). Mai revoltat sau mai analitic, editorialistul
are deja destule argumente să pună sub semnul întrebării felul în care Camera
 U>f*

Deputaţilor a votat Tratatul cu SUA privind instalarea de baze militare străine

pe teritoriul României:
Problema este că, dacă se atacă de pe teritoriul românesc, chiar dacă este
implicată numai SUA, automat România devine o ţintă legitimă pentru cel
atacat. Măcar pentru acest lucru Bucureştiul ar trebui informat pentru a-şi
lua măsurile minime de siguranţă şi apărare.
2. Lectura evenimentului în oglinda timpului . Plecăm de la o premisă de bun-
simţ: nici un eveniment nu este unic în istoria unei ţări. O inundaţie majoră, o
grevă parlamentară, un caz spectaculos de corupţie etc. reprezintă o noutate
veche de când lumea. Orice comparaţie a ceea ce este cu ceea ce a fost poate
constitui din capul locului un subiect de editorial. Prin acest racord istoric
obţinem cel puţin două avantaje: aducem cititorilor o informaţie nouă şi
valorizăm mai eficient evenimentul (dedramatizăm sau atragem atenţia,
sesizăm o primejdie latentă, oferim o posibilă soluţie încercată de alţii etc.). Să
luăm la întâmplare un exemplu - apariţia pe eşichierul politic a dnei Elena Udrea
şi misterioasele ei legături cu preşedintele Băsescu. Evitând insinuări şi alte
conotaţii erotice, putem dezvolta un editorial pe tema femeilor de influenţă din
politica românească de-a lungul timpului: Obrenovici pentru Al.I. Cuza, Elena
Lupescu pentru regele Carol ele. A dezvolta un articol numai despre lilcna Udrea
reprezintă o eroare tic strategie
 I

II IKNAI INMl II . < UI I URAI Şl Dl ( H'INII

Dacă nu-(i place Hiena Ud rea şi o afirmi puhlic, nşti m I superi pe

preşedinte. Ceea ce nu se face. Dacă ti-c antipatică şi te abţii s o declari
înseamnă că te autocenzurezi şi iar nu e bine. Dacă (i-a căzut blonda cu
tronc şi o recunoşti în gura mare, s-ar putea, măcar faţă de nişte oameni la
care ţii, să pari de prost-gust. Dacă îţi consumi simpatia pentru Elena în
tăcere, devii uşor frustrat. Şi iar nu e bine. Ar mai exista, evident, soluţia
ecologică a indiferenţei. Numai că, de luni încoace, nici asta nu ţine. Udrea
a intrat în partidul condus de Boc şi, dacă spui că faptul nu te priveşte, cam
pari că minţi. De fapt, dilema Udrea ţine chiar de problema care începe să
devină acest partid. O spun cu îngrijorare. (Cotidianul, 15 februarie 2006,
p. 1)

3. Apropierea a două evenimente aparent diferite. Urmărind presa din ultimele

zile, editorialistul poate observa prezenţa simultană a două subiecte generatoare
de scandal; de pildă, suspiciunile privind corectitudinea meciului de fotbal
Ceahlăul-Dinamo şi „legea câinilor agresivi" ratificată de Parlament. Vigilent şi
atent Ia context, editorialistul va ajunge la o concluzie extrem de interesantă:
cele două subiecte de scandal (cu miză minoră, desigur) au apărut exact în
perioada în care s-au scumpit telefonul, curentul electric, gazele naturale. Prin
urmare, avem un motiv serios să atragem atenţia colegilor din presă că fac, voit
sau nu, jocul puterii, contribuind indirect la o diversiune pe cât de simplă, pe
atât de eficientă.

5.1.6. Câteva strategii de scriitură

Ca orice text de opinie, editorialul implică de la bun început o atitudine polemică.
Este, de altfel, singura cale de a suplini lipsa de noutate a informaţiei, actualitatea
ei minată de concurenţa acerbă a audiovizualului. In funcţie de stilul şi
temperamentul semnatarului, textele vor ilustra, aparent, o multitudine de abordări
şi convingeri. Câteva exigenţe vor fi comune tuturor.

1. Identificarea temei. Este foarte important să ştii despre ce vrei să scrii şi, mai
ales, unde vrei să ajungi. O altă dilemă ce trebuie dinainte rezolvată: ajungi în
miezul problemei direct sau gradual ? Te opreşti la un singur fapt sau alipeşti
mai multe, găsindu-le o cheie de lectură comună?

2. PREC
IZAREA ATITUDINII FAŢĂ DE OBIECT . D E M U LT E O R I ,
S I M P L I TAT E A U N O R Î N T R E B Ă R I P R E A L A B I L E L I M P E Z E Ş T E Î N
M O D F E R I C I T I D E I L E . I AT Ă D E C E E S T E M A I M U LT D E C Â T
I

N E C E S A R S Ă S TA B I L I M Î N A I N T E D E S C R I E R E A T E X T U L U I : < ; I
N I im I > I < H ' I N I I iii

• Eşti pio sau contra?

• Eşti nesigur? De ce?
• Eşti de acord cu unele aspecte ale problemei şi cu altele nu ?
• Stăpâneşti domeniul ? Recunoşti sau nu ?

3. Definirea termenilor-cheie ai controversei. Orice text jurnalistic, indiferent de

genul abordat, are nevoie de un punct de fugă: o singură idee, un singur mesaj.
Se întâmplă ca textul, pe măsură ce este scris, să se îndrepte spre un alt final
decât cel propus iniţial. Să nu dramatizăm această situaţie. Schimbările nu pot
fi decât de nuanţă şi, în plus, până la urmă contează coerenţa argumentativă a
textului, credibilitatea şi puterea lui de a convinge. Revenind la discuţia
noastră, definirea termenilor-cheie ai controversei reprezintă un moment
extrem de important în elaborarea ulterioară a textului, atât timp cât devenim
conştienţi de eventualele capcane ale subiectului ales, de anumite dificultăţi de
argumentare. Exemplele sunt numeroase. Vorbim despre sărăcie, dar neglijăm
faptul că nu avem o definiţie cuprinzătoare a ei. Vorbim despre costurile
integrării euro-atlant ice fără a sesiza că, la un moment dat, putem fi suspectaţi
(în pofida intenţiei noastre) că nu dorim această integrare. Capcanele
argumentării sunt adesea greu sesizabile. Să nu le sporim prin simpla noastră
neatenţie sau comoditate.

4. Alegerea unui subiect pe seama căruia poţi polemiza. Un bun subiect

reprezintă un articol pe jumătate scris. Atenţie, însă: rareori subiectul în sine
este polemic, provocator. Polemismul provine mai ales din alegerea abilă a
unghiului de atac, din fixarea unor vecinătăţi de fapte care să stimuleze tonul
combativ, contestatar. De asemenea, tonul polemic poate fi generat de o
anumită strategie argumentativă, cum ar fi discursul negativ. Negaţia e mult
mai convingătoare şi mai productivă decât simpla afirmaţie. Iată un mic truc :
să ne luptăm cu un adversar imaginar, să ne afirmăm opinia contestând opinia
celor care afirmă contrariul (contraargumentul).
Documentarea. Cl a r i f i c ar e a f a p t e l or şi a l eg e r e a c or ec t ă a s ur s e l or ( t u î n s u ţ i , d os a re ,
ra p o ar t e , st a t i s t i c i , a l t e zi a r e e t c . ) a j u t ă f o a r t e m u l t t r a va l i u l zi a r i s t u l u i . Fă r ă a m i n i m a l iz a
i m p or t a n ţ a a ce s t u i m o m en t p r e m e rg ă t o r e la b o r ăr i i t e x t u l u i , ne pe r m i t e m d o uă o bs e rv a ţ i i . î n
pr i m u l râ n d , e d i t o r ia l i s t u l n u va av e a t i m p p e n t ru o d oc u m e n t a r e v as t ă . î n p lu s , nu t r e bu i e să
u i t ă m că , î n c az u l ed i t o r i a l u l u i , ex c es u l ( I c i n f o r m a ţ i e n u a j u t ă , ci m a i m u l t c o m p l ic ă
l uc r ur i l e U»H J U KN A I I N M U I ( U I ! I I R A I N I I H U l ' I N I I

Elemente de scriiturii

Orice articol de opinie trebuie să respecte exigenţele jurnalistice generale : clar,

concis, credibil, interesant, nou, lămuritor. La toate acestea se vor adăuga
nenumăratele dificultăţi create de presiunea teribilă a elementelor argumentative.
în acest sens, André Hella (1983, pp. 129-141) afirma: „Nu e destul să găseşti
argumente. Trebuie mai ales să le prezinţi într-o manieră convingătoare". Acelaşi
autor oferă câteva sfaturi :
• Nu reţineţi toate argumentele. Alegeţi-le doar pe cele care se bazează pe fapte
evidente.
• Ţineţi cont că atenţia auditoriului este limitată.
• Asiguraţi-vă că auditoriul aderă la opinia dumneavoastră. Puneţi-vă sub un
semn moral cert.
• Evitaţi insistenţa, abuzul.

Atacul. Editorii vor tot timpul un lead puternic, dacă se poate şocant. Asta nu
înseamnă că ziaristul nu-şi poate impune alte opţiuni şi alt stil personal. Oricum,
dacă şeful ierarhic nu pretinde să-ţi încâlci anumite principii deontologice, un atac
în forţă e o cerinţă normală, ce ţine de rigorile meseriei.

Cel mai recomandabil pentru atac ar fi paradoxul sau jocul de cuvinte. Nu sunt
de neglijat nici alte forme de umor - un aforism, o povestire scurtă, o anecdotă -,
dar până la urmă nu tipul de atac contează. Putem începe cu orice, inclusiv cu o
constatare sau cu o concluzie. în orice caz, primul paragraf trebuie obligatoriu să
conţină o minimă punere în temă (De la ce anume plec ? Despre ce este vorba ?
Unde s-a petrecut evenimentul ? ) şi, pe cât posibil, să avanseze incitativ o
promisiune de informare. în acest caz, promisiunea trebuie onorată. Altfel, cititorul
va fi dezamăgit. Atenţie deci la sublinierile spectaculoase: „incredibil", „fără
precedent", „inimaginabil" etc.

Planul. Despre planul urmărit într-un editorial am vorbit mai sus. El poate fi
factual, psihologic, descriptiv, narativ, mozaic etc. Dintre toate, cel mai des folosit
pare a fi planul dialectic sau demonstrativ (teză - antiteză - sinteză) şi cel mozaic.
Puţin recomandabil este planul cronologic şi cu atât mai puţin planul cronologiei
inversate. Indiferent de decizie, editorialistul trebuie să respecte cele trei tipuri de
unitate a textului despre care vorbeşte furlis I). MacDougall (1973):
Ol NUNI Dl (>1*1 N11

• unitatea de subiect (ştire, eveniment, detaliu).

• unitatea de reacţie (pro sau contra);

• unitatea de argumente (în ce măsură faptele susţin punctul de vedere, mesajul
şi concluzia).

Câteva sfaturi
Stilul ales depinde, desigur, de talentul şi personalitatea semnatarului, de
adecvarea la subiect. Chiar dacă orice articol de opinie implică, în
elaborarea lui, o mulţime de scheme, acest lucru nu trebuie să diminueze
impresia finală de prospeţime, de forţă şi spontaneitate.
Folosiţi persoana a Ul-a. Ea oferă sobrietatea şi bruma de obiectivitate
necesare unei abordări argumentative.
Persoana / este orgolioasă şi depinde hotărâtor de notorietatea
semnatarului. Poate oferi un aer de prospeţime, întărind mărcile de întărire
ale unui ştii perscăial2.
Persoana a tl-a e folosită mai ales în presa americană. Adresarea directă
pare, în principiu; mult mai convingătoare. Amintind de limbajul
publicitar* această adresare dfferă aiiumite â^ condiţie esenţială se rtnpune
în acest caz: adecvarea la subiect. Nu orice subiect se pretează la
tamiliaritate, la dialog mimat;
^Uceţi faptele în actualitate. Ţiiieţi qpţit de teg£a proximităţii. Chiar dacă
subiectul este luat din politica externă, căutaţi o apropiere de realitatea
românească, de problemele şi preocupările românului.
Nu neglijaţi elementele aşâ-zise literare: portret, naraţiune, dialog (toate cu
măsură, desigur)/ ţ
Păstraţi un bun echilibru între infoiimţie, expunere şi argumentare. Lăsaţi
cât mai mult feptele să vorbească. .Nu interpretaţi în exces. Evitaţi tonul
savant, atoateştiutor.
Creşteţi credibilitatea textului, arătând şi părţile slabe ale demonstraţiei.
Recunoaşteţi ezitările pe care le aveţi şi nu faceţi afirmaţii categorice pe
baza unor cifre îndoielnice.
Incitaţi mereu la lectură.
 H.w

Folosiţi sarea şi piperul, umorul şi ironia, dar lără a exagera. Elementele*

de pamflet pot eroda grav credibilitatea textului, transformând totul
 IIIKNAI INMIU CUI IUKAI Şl IU < i)»|Nlt

într-o răfuială personală, fără a mai vorbi despre sumbra perspectivă a unui
proces penal vizând calomnia, atacul la persoană etc.
Gestionarea elementelor de sancţiune în debutul articolului este o greşeală.^
(C.T. Popescii sau C^TuIflfşp Metfplu) nu fac decât să întărească regula. Mai
degrabă, e bine să urmăm modelul francez, care plasează elementele ironice
spre final, ca 6 concluzie. E mult mai inteligent, mai credibil Şi mai eleganţi
^^
E\itaţi platitudinea, elitările, plasarea mecanică aârgumentâor, dogma,
bigotismul, şovinismul, imoralitatea©ic.^ ^ <'p 'I f

Finalul. Teoria spune că cel mai bun final e acela care încheie corect un text. E
prea simplu. Orice final trebuie să întărească (să reia) mesajul şi, eventual, să
îndemne la relectură. în nici un caz nu putem termina un articol de opinie cu un
argument puternic sau cu un alt element de relansare a discursului.

Riscante, dar nu lipsite de interes pot fi uneori finalurile interogative.

Dezavantajele sunt numeroase: exces de simplitate, o nedorită impresie de
retorism, chiar de ezitare. Mult mai recomandabil este finalul ce va relua un
element de început, modificându-1 fie prin reformulare, fie printr-un paradox
inteligent. De pildă, dacă Ia început considerăm că adoptarea unei legi reprezintă
un progres, finalul poate să răstoarne afirmaţia iniţială: „Tare mă tem că acest
progres ne va întoarce cu 50 de ani în urmă".
Cum spuneam într-un capitol anterior, finalul poate fi de mai multe tipuri: 1.
sinteză („Este limpede că... "), 2. interpelare („Până când..."), 3. în buclă (reluarea
unui element din atac), 4. paradoxal („Vom muri şi vom vedea...") şi 5. deschis.

5.1.7. Câteva capcane ale editorialului

Ziaristul de opinie, om cu experienţă şi cu un anumit statut profesional, nu
a

trebuie să se lase înşelat de aparenţe. In jurnalismul de opinie, autoritatea se

câştigă greu şi se pierde extrem de uşor. Vom enumera câteva capcane ce vizează
alegerea subiectului şi, implicit, valorizarea lui:

Statistica. învăţaţi să citiţi corect cifrele. Nu toate statisticile sau sondajele de

opinie mint. Nu cădeţi însă în extaz în faţa lor. Tot secretul stă în corecta lor
contextualizare. O cifră în sine nu spune mare lucru. De pildă a crescut
f

(il NUKI Dl OHNII I /1

numărul de accidente rutiere în ultimele luni? ( ouiparaţi numărul de accidente

recente cu cele din anii trecuţi sau, şi mai interesant, alăturaţi această statistică
alteia care ilustrează creşterea numărului de maşini vândute în aceeaşi perioadă.
Veţi descoperi o altă realitate decât cea rezultată din cifre.
Nu e mare filosofie să avem o lectură corectă a cifrelor Important e să nu ne
grăbim şi să cădem în capcana primei impresii. Studiind articolele din presa
americană la nivelul anului 1968, George Grebnev ajunge la concluzia că numărul
persoanelor implicate în confruntări stradale violente a crescut cu 50%. în realitate,
statisticile FBI din acelaşi an arătau că această creştere era doar de 1%. Concluzia
este că presa şi mai ales televiziunea deformează (dilată nepermis, câteodată)
realitatea. Să reflectăm asupra acestui aspect şi să tragem concluziile ce se impun.
Presa nu poate fi o sursă infailibilă de informare.

Comunicate de presă şi discursuri politice. Trebuie să fim atenţi la formulările

şi la cuvintele din jargonul politic. De pildă, ce înseamnă „salariu mediu"? între
cine şi cine se face media? între salariul unui manager general şi al unui şomer?
Dacă într-o întreprindere salariul a crescut cu 110%, iar numărul angajaţilor a
scăzut cu 40%, la ce concluzie ajungem ? La fel se întâmplă când discutăm despre
media de viaţă. Statistic*, ea creşte, dar ce facem cu alte aspecte la fel de
importante (calitatea vieţii, spre exemplu) ? Trăim tot mai mult, dar contează şi
cum anume trăim : senili, ţintuiţi la pat, activi sau dornici de excursii etc.

Cifrele fără bază de comparaţie. A crescut numărul de studenţi în România. La

ce alte cifre ne raportăm ca să citim corect această cifră ? Ce realitate se ascunde în
spatele acestei creşteri procentuale? Care este situaţia în alte ţări ? Ce ţară luăm ca
reper ?

Cifrele mici pot ascunde procente mari. 100% poate să însemne doar 10
persoane. Să fim atenţi mai ales la cifrele incontrolabile privind munca la negru,
economia subterană, violenţa casnică etc. Unele instituţii (SRI, de exemplu) oferă
presei cifre îngrijorătoare privind creşterea economiei subterane. Nu vom afla
niciodată cum şi cu ce mijloace sociologice s a făcut această măsurătoare.

Lectura graficelor. O vigilenţă sporită trebuie să avem când privim un

a
grafic. Intr-un fel arată el ilustrând ultimele trei luni şi în alt fel atunci când este
vorba despre realitatea ultimilor trei ani.

Evitaţi generalizarea pripită („Toată lumea suferă de nevroze", „Cules terolul

ucide", „Conjunctivita bate Ia porţile Bucureştiului" etc.). Toate aceste formulări
dragi presei lai silică realitatea prinţi o uepermisă exagerare
f

I1IRNAI ÎNMIII < |L| JURAI ŞL ML UHNII

Sigur că, pentru a atrage atenţia asupra unei situaţii de (apt, jurnalistul poate folosi
orice procedeu, inclusiv hiperbola şi personificarea. Folosite în exces, aceste
procedee îşi pierd din relevanţă, devenind simple formule jurnalistic-
senzaţionaliste: atmosferă incendiară, crimă oribila, descoperire macabră etc.

Evitaţi explorarea în viitor. Orice „profeţie" este sumbră şi ameninţătoare.

Aproape fără excepţie, asemenea profeţii sunt pure speculaţii şi nu au ce căuta într-
un ziar serios. Dacă ziariştii se joacă uneori de-a viitorul, o fac din două motive: pe
de o parte, cititorul adoră să fie când şi când speriat (vezi previziunile profesorului
Hâncu privind producerea unui mare cutremur în România); pe de alta, anticipând
evoluţia unei situaţii sociale, demografice, rutiere etc., ziaristul încearcă să atragă
atenţia asupra gravităţii unei probleme mai greu observabile pe moment. Procedeul
în sine nu este de acuzat, dar implică numeroase riscuri. Folosit dezinvolt şi fără
nuanţă, poate duce la concluzii absurde : „Migrarea tinerilor în străinătate va
transforma nu peste mult timp România într-o ţară de pensionari", „Numărul mare
de maşini va duce în curând la blocarea circulaţiei pe străzile Bucureştiului" etc.

Greşeli curente în editorial. După buna tradiţie a şcolii americane de jurnalism,

Curtis D. MacDougall (1973) evită discuţiile de principiu şi preferă să avertizeze
asupra unor deficienţe mai generale ce pândesc în mod curent editorialul:

- plictiseala. într-o redacţie, şefii folosesc aceeaşi placă: „Vreau un text tare.
Vreau să clocotească viaţa în el". într-un articol, totul trebuie să fie puternic:
atacul, imaginile, ideea, argumentele. Nu întâmplător, într-un ziar au prioritate
editorialele care pun accentul pe polemică, prezintă puncte de vedere
contradictorii şi, prin urmare, incită mereu la lectură;

- şovăiala. Ar fi o mare eroare să ne jucăm cu răbdarea cititorului, evitând, în

numele imparţialităţii, să ne precizăm punctul de vedere. Acelaşi nedorit efect îl
obţinem dacă inventariem la nesfârşit punctele de vedere divergente, fără a
tranşa clar problema;
I/.*

- nehotărârea. Chiar şi editorialul cu un subiect interesant poate să-şi piardă

cititorii din cauza utilizării excesive a expresiilor vagi sau a clişeelor;

- ignoranţa. Mulţi editorialişti nu au o documentare adecvată şi, de multe ori,

sunt puşi în situaţii penibile, abordând un subiect despre care nu au habar;
I

(ii NUKI I» 1 »'INII

şovinismul I îmi confundă patriotismul cu şovinismul, (and este coi cel definii,
patriotismul este un lucru bun. Nu acelaşi lucru se poate spune despre
şovinism, care este un îndemn mai mult sau mai puţin direct la intoleranţă şi
implică o falsă solidaritate în faţa unui pericol inventat;

- dogma. Prejudecăţile, fanatismul, ideile fixe şi atitudinile intratabile pun în

pericol credibilitatea jurnalistului;

- bigotismul. Prejudecăţile (inerente în orice societate) creează invariabil acelaşi

efect: confuzii, discriminări, nedreptate, meschinării, violenţă. Grupurile
minoritare (etnice, economice, religioase etc.) sunt de obicei victime ale
acestora.
*

Iată câteva întrebări şi câteva preocupări prealabile pe care jurnalistul de opinie

trebuie să şi le impună înainte de a se opri asupra unui posibil subiect:
• La ce serveşte concluzia unei statistici sau a unui sondaj de opinie ?
• Cine formulează răspunsul ?
• Ce nu se spune în întrebarea din sondaj ?
• Ce spune exact această întrebare?
• Cum s-a ajuns la rezultat ?
• Cât de plauzibil este sondajul ?
• Sesizaţi erorile de chestionar.
• Amendaţi cuvintele-cheie formulate vag (nivel de trai).
• Analizaţi cuvintele-cheie polisemantice (infracţionalitate).
• Analizaţi cuvintele aluzive.
• Identificaţi întrebările deschise („Ce vă place la candidatul X? ").
• Identificaţi întrebările cu dublă opţiune („Sunteţi odihnit sau obosit când
mergeţi la serviciu?").

Numeroase şi greu de sesizat uneori, capcanele editorialului pot fi evitate

printr-o lectură atentă a faptelor, prin seriozitate şi profesionalism.

Din păcate, prea adesea această seriozitate se transformă în solemnitate,

autoritate cu pompă, iar subiectul poate să devină la fel de previzibil ca data
zilei următoare. Asemenea articole au tot atâta prospeţime cat o pâine veche de
o săptămână Totuşi, dacă eşti un membru oarecare al redacţiei şi ai primit
 sarcina de a scrie un editorial despre ceva în legătură cu carc nu ai convingeţi
ferme, există două opţiuni l ie sA vorbeşti cu
IUHNAI I . S M U I ( I U IIIKAI N I Dl Ml'IHII

experţi din interiorul şi din afara rcdacţiei şi s;l aduni puiiclc de vedere solide,
fie să le retragi într-un colţ întunecai şi să produci rapid astfel de puncte de
vedere. Nu este chiar atât de cinic precum sună. Câteva minute de meditaţie,
brusc concentrată de apropierea termenului de predare, pot da naştere unor
opinii originale. (D. Randall, 1998, p. 202)

5.2. Alte genuri de opinie

Imediat după decembrie '89, presa românească a descoperit gustul - interzis, până
atunci - al opiniei şi al comentariului politic. Studiind colecţia cotidianului
Adevărul, vom constata că, în primul an de apariţie, genurile de informare erau
puţin prezente în economia ziarului: sub 10%.
Cu timpul, mai ales după 1996 (an considerat de Peter Gross ca fiind început al
maturităţii presei româneşti), ziarul câştigă în dinamism şi varietate. Tot după 1996
încep să dispară o parte din puzderia revistelor de opinie, dintre ele rămânând
astăzi doar două, Dilema Veche şi 22, în tiraje care ne scutesc de orice comentariu :
câteva mii. Concluzia e uşor de tras : excesul de opinie într-un ziar reprezintă o
slăbiciune, un semn de amatorism. La polul opus se află Evenimentul zilei, care,
conform tradiţiei impuse de Ion Cristoiu, acordă întregul spaţiu ştirilor de tot felul,
dreptul la opinie fiind rezervat directorului şi, foarte rar, unui invitat de onoare.
Traseul descendent al ziarului, scăderea tirajului (de la 600 000 la 70 000 astăzi)
arată o dată în plus că formulele excesive, ce refuză echilibrul şi cultivă exclusiv
informaţia sau comentariul, riscă să-şi piardă cititorii. Forţa unui ziar stă în
seriozitatea şi rapiditatea cu care acoperă actualitatea unei zile, în varietatea
stilistică şi în bogăţia genurilor jurnalistice folosite.

5.2.1. Comentariul
Aşa cum o indică şi numele, comentariul pare să urmărească acelaşi scop ca şi
editorialul: nu expune fapte, ci le interpretează. Diferenţa constă într-o dinamică
specifică a construcţiei argumentative şi în faptul că un comentariu nu reprezintă
punctul de vedere ai redacţiei. Uneori, comentariul (mai ales cel politic) se
confundă cu editorialul de tip marginal. Este, desigur, o greşeală. Spre deosebire
de marginal (care doar recapitulează în mod pasiv faptele), articolul de comentariu
aduce o lectură nouă evenimentului. Acest
<a NUIU Dl OPINII IfH
f

lucru sc realizează printr o coulcxlualizare avi/atA şi inteligcutA SA luAni un caz

la întâmplare : premierul Tăriceanu a invilal grupurile |>arlamcnlarc pentru
consultări în vederea deblocării noului regulament de funcţionare a Parlamentului.
Spre surpriza multora, de la întâlnire au lipsit reprezentanţii PD, partid aflat la
guvernare împreună cu partidul dlui Tăriceanu (PNL). în această situaţie,
particularul (foarte prezent în însemnare) contează mai puţin. Important e să
ajungem la fenomen, la o lectură integratoare în contextul politic mai larg. Prin
urmare, în comentariul nostru, vom acorda mai puţină atenţie absenţei membrilor
PD de la întâlnirea sus-amintită, cât realităţii care se ascunde în spatele acestui
refuz (de pildă, slăbiciunile alianţei politice PD-PNL sau rolul jucat de preşedintele
Băsescu în incidentul respectiv). Această lectură nu este la îndemâna oricui, ea
presupunând ca autorul comentariului să fie un bun specialist în domeniu şi să aibă
acces la informaţiile de culise din cele două tabere.
Ziaristul nu are nevoie de prea multe argumente şi nici nu trebuie să ofere
cititorilor un diagnostic precis, aşa cum stă situaţia în cazul analizei. Scopul
comentatorului este de a evoca fără distorsiuni sau intenţii ascunse un eveniment,
de a identifica direcţia spre care se îndreaptă el şi de a-l plasa cât mai corect în
contextul politic al zilei. Prin urmare, a-ţi da cu părerea (expunând sentimente
personale de revoltă sau uimire) despre un eveniment sau un gest politic oarecare
nu reprezintă un comentariu. în mod obligatoriu, acest tip de articol va oferi
cititorilor un vector activ de lectură, o lămurire de om avizat, păstrându-şi în final
dreptul de a valoriza evenimentul (E bine ?, E rău ?). Diferenţele dintre
comentariu şi alte genuri de opinie nu sunt uşor de observat, mai ales când articolul
se vrea pedagogic. „Tonul pasional şi foarte personalizat poate face ca articolul să
derapeze spre editorial." (D. Husson, O. Robert, 1991, p. 52)
Ar fi greşit să credem că un comentariu presupune doar dezvoltarea unei ştiri
sau a rezultatelor unui sondaj recent. Iată un bun exemplu de mod în care nu
trebuie scris un comentariu:
 M a i mu l t de j u mă t a t e d i n t r e a n g a j a ţ i i r o mâ n i p r e f e r ă l o c u r i l e d e
mu n c ă c u u n g r a d r i d i c at d e u z u ră p s i h i c ă , d a r c a r e s u n t b i n e
plătite, arată sondajul celor de la Neogen, realizat cu ajutorul a o
mi e d e r e s p o n d e nţ i . A l ţ i 26 % , î n s c h i mb , a r a c ce p t a s ă l e s c a dă
sa l a r i u l c u 1 5 %, p e n t r u o v i aţ ă ma i l i n i ş t i t ă [ . . . ] . P o t r i v i t
st a t i s t i c i l o r, c l u j e n i i s u n t c e l ma i p uţ i n s t r es a ţ i , s u sţ i n â n d , î n
p r o p o rţ i e d e 2 1 % , că n u a u u n j o b ca r e să î i e p u i z ez e p s i h i c , î n
sc h i mb , c o n s tă n ţ e n i i ş i o r ă de n i i s u nt p re g ă t i ţ i s ă d e a l a o r i c e
o r ă 1 5 % IUUNAI INMUI < I U I U K A I NI 1 >1 i >|»INII

din salariu pentru mai puţina bălaie de cap la serviciu. Mai puţin puşi pe
cumpătat, arădenii, ieşenii şi braşovenii se numără printre cei mai ambiţioşi
români, ajungând adesea la concluzia că pentru mai mulţi bani merită să-ţi toci
nervii cât mai mărunt cu putinţă. Această tendinţă este confirmată şi de
nemulţumirea românilor faţă de situaţia lor financiară. Conform Barometrului
de Opinie Publică din 2005, 38% dintre români afirmă că veniturile actuale nu
le ajung nici pentru strictul necesar. Procentul celor care consideră că veniturile
familiei le permit un trai decent este doar de 16 [...]. De altfel, conform
aceluiaşi barometru, 80% dintre români cred că cei care nu muncesc se învaţă
leneşi, 73% dintre ei aşezând munca pe primul loc în topul priorităţilor, chiar
dacă asta înseamnă mai puţin timp liber. Atunci când evaluează un loc de
muncă, angajaţii autohtoni cred că e important să aibă un salariu bun, iar apoi
locul de muncă să fie sigur. Datele barometrului mai arătau că pe piaţa muncii
există un grad ridicat de discriminare : 34% dintre români consideră că, atunci
când sunt puţine locuri de muncă, bărbaţii trebuie să aibă prioritate în faţa
femeilor, iar 61% afirmă că patronii trebuie să acorde întâietate românilor în
faţa emigranţilor (iCotidianul, 13 ianuarie 2006, p. 14).

Deficienţele acestui text sunt evidente : aglomerare sufocantă de cifre, prezenţa

nepotrivită a mărcilor de oralitate („să-ţi toci nervii", „puşi pe cumpătat" etc.),
fraze arborescente şi neclare. Neavând o idee bine articulată, textul se transformă
într-o banală recapitulare de cifre.
Fără a refuza ornamentele stilistice sau elementele ironice de sancţiune,
comentariul combină ceva din sobrietatea editorialului, dar şi din libertăţile
însemnării. Nu oricine poate semna un comentariu. Ziaristul trebuie să fie un bun
cunoscător al domeniului, nu un specialist titrat, aşa cum se cere în analiză.
Subiectele alese sunt (spre deosebire de însemnare) de actualitate şi de
a

interes pentru cititori. In presa românească, din păcate, comentariile par scrise
pentru a fi citite de către politicieni. Aşa se explică numeroasele neglijenţe, lipsa
unei idei clare, opinia ezitantă, aluziile Ia fapte cunoscute doar de către cei iniţiaţi.
 I //

< ; I N UR I IM C M ' I N I I '

5.2.2. Analizei
Micul dicţionar de jurnalism oferă analizei următoarea definiţie:

Text de agenţie sau de ziar prin care se explică semnificaţia unui eveniment,
dincolo de fluxul curent al ştirilor. Se distinge de ecleraj (text de agenţie) prin
aceea că este un text de sine stătător.

Ca şi în alte cazuri, definiţia suferă de lipsa unor trăsături specifice. Spre

exemplu, analiza conţine foarte multă informaţie pe tema dată (cifre, statistici,
procente comparative) şi impune un diagnostic, o previziune, o apăsată concluzie
valorizantă. La polul opus se află însemnarea, în cazul căreia informaţia este
folosită doar ca pretext.
Paşii pe care trebuie să-i urmăm în cazul analizei implică precizie şi rigoare :
delimităm clar obiectul analizei, după care disecăm părţile componente, le
evaluăm şi tragem concluzii, aducând suficiente argumente cifrice, păreri ale altor
specialişti etc. Pentru a evita confuzia cu alte genuri, trebuie să precizăm câteva
particularităţi ale analizei:
• Analiza (politică, financiară, economică, literară etc.) nu are nevoie de un unghi
inedit de abordare.

• Prezenţa eului sau a altor elemente de subiectivitate constituie un defect al

analizei, cu atât mai mult ironia, umorul sau elementele anecdotice. Să nu
uităm că cititorul aşteaptă un verdict (unde să-şi plaseze economiile, ce marcă
de maşină să-şi cumpere etc.). Pe cititor nu-1 interesează eleganţa stilului, ci
concluzia şi temeinicia ei: vom trăi mai bine în anul următor ? Vom avea
probleme cu căldura în perioada de iarnă ? E bine să cumpărăm acţiuni sau să
ne plasăm banii în depozite bancare?

• Analiza are obligatoriu nevoie de un specialist, de o semnătură autoritară.

Orice prestigiu se construieşte greu, el presupunând informaţii verificate,
accesul la date confidenţiale, moralitatea şi răspunderea civică. Nu întâmplător,
o analiză apărută într-un ziar de prestigiu poate antrena căderi la bursă, decizii
şi schimbări în politica unor ţări mai mici etc. Din păcate, aici intervine un
inconvenient major: nu toţi specialiştii sau oamenii de ştiinţă au talent
jurnalistic. Iată de ce este necesară stilizarea (eventual, vulgarizarea) textului şi
o bună conlucrare între semnatar şi redactorul de rubrică.
•
JIIKNAI ÎNMIII ( UI I U K A I Şl Dl OI'INII

Presa din România cultivă de prea mult timp coulu/ia diniic analiză şi alte
genuri jurnalistice (critică, însemnare, comentariu). Să luăm drept exemplu
articolul Iui llie Şerbănescu publicat de revista 22 (2-8 mai 2006, p. 7) şi având ca
titlu de rubrică: „Comentariu economic". Articolul cu pricina este de fapt o analiză,
cu tot ceea ce presupune ea: stil sobru şi fără elemente de subiectivism, detaşarea
întregului în părţi componente, concluzie intermediară, concluzie finală,
diagnostic.

Date combinate [...] permit să se întrezărească spre ce se cam îndreaptă

societatea românească pe baza tendinţelor şi politicilor din economie. Primul
set de date este de tip strict probabilistic, rezultând dintr-un sondaj Metro Media
Transilvania. Cel de-al doilea set de date este de tip statistic, constituind
raportări ale Biroului de Credit privind împrumuturile bancare contractate de
persoane fizice şi restanţele aferente [...]. Câteva concluzii pot fi desprinse.
1. Societatea românească este deja extrem de polarizată şi polarizarea pare să se
adâncească. Dincolo de consumul de subzistenţă, totul (consum de
bunăstare, economisire, credite) pare să se învârtească în jurul a numai 20%
din populaţia ţării [...].
2. Rata sărăciei este severă. Nu doar că cei sub pragul strictului necesar
reprezintă un sfert de populaţie, dar încă două cincimi din populaţie se află
la limită în acest sens [...].
3. Politicile economice derulate nu numai că vizează corectarea situaţiei, dar
mai degrabă împing către accentuarea caracterului dezechilibrat al acesteia.
Economisirea nu doar că nu este încurajată, ci [...] este descurajată,
eventualele disponibilităţi băneşti, din cauza remunerărilor sub rata inflaţiei,
fiind comandate astfel să se autodesfiinţeze [...].
4. O problemă extrem de importantă [...] este dacă dezvoltarea impetuoasă a
creditului pentru persoane fizice în ultimii ani contribuie la promovarea sau
nu a clasei mijlocii şi, pe un plan mai larg, la atenuarea sau, dimpotrivă, la
adâncirea polarizării sociale [...].
Deocamdată, situaţia pare liniştitoare, căci sumele implicate în restanţe
reprezintă niveluri derizorii: sub 1 %[...]. De aceea, o corecţie în economie din
cauza deficitului extern i-ar afecta profund pe aceştia [oamenii simpli, n.n],
pentru că, spre deosebire de păturile superioare de contractanţi de credite, nu au
nici un cheag din care să suporte consecinţele.
 I /'i

<•! NUNI l>l ( H'INII

5.2.3. însemnarea
Unii jurnalişti debutanţi confundă însemnarea cu tableta de autor sau cu
articolul de umor. Pentru a evita eventuale confuzii, e bine să precizăm, cu
riscul de a ne repeta:
• Spre deosebire de editorial, însemnarea este incomparabil mai subiectivă.
Prezenţa eului e bine reliefată, iar elementele ironice şi de umor îşi găsesc cu
uşurinţă locul în text.
• Ca şi în cazul editorialului, se porneşte de la particular spre general. Diferă doar
punctul de plecare : un detaliu, o constatare personală, un dialog surprins pe
stradă etc. Un bun exemplu îl reprezintă din acest punct de vedere Geo Bogza.
Multe dintre textele sale publicate în MMH şi grupate apoi în volumul O sută
şaptezeci şi cinci de minute ta M i . i l sunt însemnări. Să luăm, de pildă, textul
„Condeie înlănţuite". Autorul pleacă de la o constatare aparent comică: în
clădirea Poştei, tocurile tic scris erau prinse cu un lanţ de lemnul pupitrului. De
aici până la 1 1 succesiune de gânduri privind cenzura şi presiunile exercitate
asupta ziaristului român nu mai era decât un pas.
• Găsirea unui subiect pentru însemnare nu reprezintă o mare problemă
yv

In jurul nostru se petrec o sumedenie de întâmplări. Strada oferă uu spectacol

interminabil, o succesiune de poveşti ascunse într-o replică, un gest, un incident
aparent minor. Important e să avem ochi pentru acestea. Adeseori, ele se petrec
cu viteza sunetului. O clipă de neatenţie ne poate priva de un excelent subiect
pentru însemnare.
• De dimensiuni mici (maximum 30-40 de rânduri), însemnarea dă multă culoare
şi prospeţime unei pagini. Talentul şi vivacitatea stilistică a autorului devin
hotărâtoare. Gen de opinie creativ şi cu vădite virtuţi literare, însemnarea îşi
propune mai mult să stârnească interesul, uimirea, surâsul etc., decât să
problematizeze, să acuze ori să ceară imperativ răspunsuri. Cu un racord minim
la realitate, însemnarea se preocupă de felul în care spune, şi mai puţin de ceea
ce spune. Să luăm un text publicat de N.C. Munteanu în Formula As (nr. 3218).
Plecând de la dorinţa autorităţilor române de a stimula exporturile, autorul
alătură acest onorabil deziderat economic unei constatări culese din paginile de
publicitate ale ziarelor: tot mai mulţi români îşi oferă spre vânzare un rinichi
occidentalilor capabili să plătească uu preţ coiespunzător I witâud patetismul şi
revolta mai mult sau mai puţin ipocrită, N <' Munteanu uu
•
\Hi) 1UKNA1 ISMUI ( UI 1 L JK AI NI IU I«M®

acu/ă şi nici nu cerc măsuri urgente de stopare a acestui ruşinos fenomen. HI se

mulţumeşte doar să puncteze ironic : românii au începui să se exporte pe sine.
„Pe bucăţele şi organe separate, desigur."

Planul unei însemnări este simplu, de cele mai multe ori inductiv (de la efect la
cauză). Iată calea cea mai uşoară de a scrie o însemnare : premisă logică
(provocată de o întâmplare oarecare) - dezvoltare (uneori, până la absurd) -
actualizare - generalizare - concluzie (pe cât posibil, deschisă).

McSorley este un bar din New York, care, până când a fost „eliberat", servea
exclusiv bărbaţi. Sub drapelul noii legi antidiscriminare din statul New York,
femeile au fost servite pentru prima oară în istoria barului. Acesta a fost
considerat un mare pas progresist de către facţiunile liberale, cele progresiste şi
de către mişcarea de emancipare a femeii. Filosofia fundamentală din spatele
legii pare să fie aceea că este ilegitim să se facă discriminări pe baza sexului
între clienţii potenţiali. Dacă s-ar adera strict la această filosofie, atunci WC-
urile publice, separate pentru bărbaţi, nu ar fi considerate discriminatorii? Dar
locurile de cazare separate pentru bărbaţi? Dar ce se întâmplă cu homosexualii
bărbaţi? Ei ar putea 1 acuzaţi de „discriminare" împotriva femeilor. Dar femeile
care se căsătoresc cu bărbaţi nu fac, oare, o discriminare faţă de alte femei ?
Dacă aceste exemple sunt ridicole, este pentru că această filosofie este ridicolă.
(W. Block, 1998, p. 39)

Foarte important în acest tip de articol îl reprezintă finalul (plasat fiind adeseori
în oglindă cu începutul). Iată un bun exemplu luat dintr-un text semnat de Traian
Ungureanu (22, nr. 843, 2006, p. 12), care începe cu o constatare amară:

Steaua ne-a reprezentat aşa cum se cuvine. Degradant. Tot ce ştiam despre noi
s-a adeverit. Talent şi laşitate. Lucrurile s-au petrecut simplu. Nu e nici un
mister, nu e nimic necunoscut. Mai întâi, talentul şi verva. Apoi, după primul
semn de succes, dispreţul pentru adversarul rănit. în minutul 23, era 2-0 şi
Steaua ieşea din joc, din teren, din orice formă de răspundere [...1. Pe scurt,
după 25 de minute, Steaua a intrat în zona de nepăsare superioară pe care se
întemeiază toate eşecurile noastre colective.

Urmează apoi dezvoltarea (anatomia unui eşec fotbalistic), după care finalul ne
reîntoarce inspirat şi necesar la afirmaţia din atacul ailu olului:
I

Ol NUNI |)| < H'INII IXI

Trebuie să spunem mulţumesc pentru lecţie si să o luăm de la capăt. Daca am

înţeles, în sfârşit, ceva. Ceea ce nu cred. Scu/clc abia aşteaptă, in patul gol şi
cald, din care au plecat Steaua şi impresia de 25 de minute.
O însemnare fără o idee interesantă şi surprinzătoare, fără vigoare şi sul va
rămâne un simplu şi tern amestec de afirmaţii şi constatări personale.

De la însemnare la analiză
Situaţiile litigioase sau confuze se pot rezolva în clipa în care acceptăm că
editorialul este un gen de sine stătător, cu trăsături specifice, incoii fimdabile. Asta
nu înseamnă că nu vom găsi elemente comune tuturor genurilor de opinie:
- toate pornesc de la un fapt, de la un eveniment sau un detaliu scnmi ficativ;
- toate pornesc de la particular şi ajung la general, la o concluzie integratoare,
menită să pună în lumină mesajul;
- toate exprimă o opţiune a semnatarului şi, implicit, o valorizare : e bine sau e
rău;
- toate apelează, într-o măsură mai mică sau mai mare, la argumente

Pentru o mai bună înţelegere a genurilor de opinie, trebuie să ţinem cont de

proporţia raportului informaţie/comentariu din text şi de nivelul subiec tivităţii
textului (gradul de implicare al autorului). Numai aşa vom putea stabili corect
vecinătăţile fiecărui gen. Numai aşa vom evita confuziile şi greşelile mai grave în
elaborarea textului de opinie. Prin urmare:
- în editorial, informaţia e minimă, e un pretext. în articolul de analiză,
informaţia (cifre, statistici, date comparative) e preponderentă;
- în editorial, informaţia ţine mai mult de eveniment, de imediat, fiind mai sobră
şi mai preocupantă pentru colectivitate. în înseninare, inlor maţia poate fi un
detaliu surprins pe stradă, o replică, o gală a unui om politic;
- dacă în editorial contează întrebarea, în analiză hotărâtor este răspunsul,
verdictul sau prognoza;
 d ac ă editorialul n d i c â o î n t r e b a r e , comentariul î n c e a rc ă sâ
l ă mu i e a s c ă o p r o b l e mă . IUNNAI INMUI CUI M I N A I Ml OIMNII

acccplAiu c;V opcia de artă, pi III plopi ic<A(ilc sale, satrd.it r JUW liehuinţc.
(vl/ftf.y, februarie )()(>, p. I)

Nerecomaiidabil diu toalc punctele de vedere, acest simulacru de editorial

conţine toate defectele genului:
lipsa unei idei clare; ton
retoric (didacticist);
invocaţii culturale, menite să sublinieze cunoştinţele în domeniu ale autorului;
- fraze arborescente şi nu tocmai clare;
banalităţi spuse cu intonaţia fermă a unor mari adevăruri; afirmaţii extrem de
vagi în concreteţea lor („trebuinţe", „oamenii de cultură responsabili",
„identitatea" etc.);
mimarea actualităţii prin unele elemente de oralitate („ne călcăm pe suflet",
„auzind în dreapta şi în stânga").

1.2. însemnarea culturală

liste puţin prezentă în paginile revistelor culturale. De fapt, găzduită de o rubrică
de prestigiu a ziarului, orice însemnare se transformă în tabletă de autor, având
toate caracteristicile genului: notorietatea semnăturii şi libertatea totală - de ton,
de stil, de subiect.
Foarte mult contează în acest tip de text personalitatea autorului şi mai ales
virtuţile stilistice ale scriiturii. Prin urmare, însemnarea literară suportă excese şi
elemente expresive inedite. Suportă chiar divagaţii sau unele incoerenţe
argumentative. Accentul nu cade pe ce anume spui, ci pe cum spui. Este suficient
să ne gândim la tabletele lui Fănuş Neagu, găzduite cândva de Luceafărul. Având
ca pretext o anumită temă sportivă, Fănuş metaforiza abundent textul, dar o făcea
în stilul său inconfundabil: inedit, agresiv şi plin de neglijenţe poetic-jurnalistice :

Acest septembrie palid ca insomnia şi sprijinit pe frunzele plopilor căzând

umblă cu capul spart. Din sângele-i galben curg întâmplări triste. Toate ţinând
de lumea fotbalului. La Atena, echipa naţională a fost înfrântă. Nu mai avem
câini răi, fiindcă la două zile după Atena, tricolorii au fost învinşi de polonezi,
într-un meci amical, cu 3-1. Basmul acesta zdrenţăros se va încheia, n ani nici o
îndoială, cu fraza că amândouă întâlnirile au fost
 m

Ol NI H'11 I H IR N Al r.MM I I I < 1 H I I l|< AI

lotuşi utile, prnUu i A e le ne au aiătal re trebuie cârpii, reparai, încleiat,

pingelit până la ituu iunie d i n Cupa Europei. Mai bine şi mai sănătos ar fi
losi să Ic arătăm noi giecilor şi polonezilor că nu suntem ceea ce suntem,
adică orz verde pe care I papă gâştele din Balcani şi până la friguroasele
mări ale Nordului Părerea mea e că umblăm călare pe un băţ şi caii
nechează în durerea unei răspântii sau în restriştea ei. Nu vreau să trag
brazdă neagră Ia uşa Federaţiei, dar ceva trebuie făcut. Marele triumf al
Stelei de acum doi ani şi victoria asupra Spaniei ne-au cam luat minţile. Am
suit păunii pe gard, am umplut zeci de coşuri cu trandafiri pentru dulceaţă şi
ne-am pus unii altora bileţele de amor în paharele de la cină ca să dormim
somn tihnit. Scuturaţi clopoţelul pe dunga aşteptării până nu se-ngustează
pământul (Luceafărul, 5 septembrie 1987, p. 8).

în ciuda oricăror libertăţi de expresie, regula de aur a însemnării rămâne ,

aceeaşi: o singură idee - un singur mesaj. Mai rămâne, de asemenea, trecerea
de la particular la general şi minima trimitere la un fapt de viaţă cunoscut, la o
informaţie de bază, nu neapărat legată de actualitate. Prin urmare, în însemnare,
drumul invers (de la general spre particular) este greoi şi plin de riscuri:

Ministerul Culturii a anunţat că o avalanşă de aproximativ 650 de milioane

de euro se va prăbuşi peste cultura română. Ce veţi face în acest caz? V-aş
răspunde prin două citate. Unul din Mussolini, care cu puţin înainte de a
atârna cu capul în jos ar fi exclamat: „Pericolul german n-ar putea fi stăvilit
decât stimulând Germania spre alcoolism. Lumea de mâine va aparţine
băutorilor de apă". Şi altul dintr-un lipovean abţiguit, care la inundaţiile din
anii '70, stând în apă până-n brâu, în bufetul comunal, la una mică, i-ar fi
răspuns primului-secretar aflat în vizită de lucru prin judeţ şi care promitea
că va reconstrui din temelii căminul cultural proaspăt prăbuşit: „Ce cămin,
tovarăşe prim, nouă să ne faceţi un nou bufet" (Dilema veche, nr. 110, 3-9
martie 2006, p. 3).

Dincolo de lungimea nepermisă a frazării şi de alte neglijenţe stilistice

(precizie inutilă, licenţe orale neadecvate), textul de mai sus ar fi trebuit să
parcurgă un alt traseu discursiv : de la simplu (o întâmplare amuzantă) la
complex (generalizare). Iată un bun exemplu de gestionare corectă a gradua-
lităţii discursive de opinie : constatare - fapt - dezvoltare - concluzie:

Aniversarea lui Eminescu a trecut aproape neobservată şi în acest an, dacă

facem excepţie de lansarea primelor volume de manuscrise eminesciene
 JUKNAI ÎNMIII < III I I I K A I . Şl Dl < H'INII

- excesul de cifre sau de termeni de specialitate constiluie un defect al

editorialului. în analiză, acest lucru e necesar;
- în editorial, subiectivismul şi libertăţile stilistice sunt limitate. în însemnare,
eul e dominant, subiectivitatea maximă fiind atinsă de tableta de autor ;
- în editorial, poziţia semnatarului (implicit opţiunea lui politică) este
a

fermă şi la vedere. In comentariu, nu e bine să se observe parti-pris-urile

politice. Semnatarul trebuie să se poarte ca un specialist : pe cât posibil
echidistant, lucid şi cu dreptate, chiar dacă uneori tonul articolului
poate fi fierbinte, punctat de aprecieri subiective.
*

Nu putem încheia discuţia noastră despre principalele genuri de opinie fără să

ne oprim asupra a două variante de comentariu, ce aparţin mai mult presei franceze
şi celei anglo-americane. Este vorba despre tribună, un text care exprimă, după
cum spune José de Broucker (1995, p. 203), „reflecţia dezvoltată a unui ziarist,
fără ca punctul de plecare să fie într-un raport imediat cu o informaţie la zi".
Al doilea tip de comentariu îl reprezintă columna (fr. colonne), o rubrică, un
spaţiu tipografic lăsat deschis în fiecare zi (săptămână) aceluiaşi columnist, căruia
i se oferă întreaga libertate să scrie ce vrea şi despre ce doreşte. Această definiţie
luată din şcoala franceză poate genera confuzii nedorite cu însemnarea, cronica,
tableta de autor. Mult mai clară pare a fi accepţiunea engleză a columnei : o
informaţie cu multe elemente de comentariu, asumate vizibil şi cu eleganţă de
către semnatar. Titlului de rubrică îi este atribuită o relativă consacrare, inclusiv în
presa românească : „Bloc-notes", „Carnet", „Tribuna alegătorului", „Sub lupă" etc.
Din dorinţa de a simplifica, unii teoreticieni consideră că, atunci când tribuna
apare în mod constant sub aceeaşi semnătură şi în acelaşi câmp de actualitate sau
de observare, avem de-a face mai degrabă cu o cronică (literară, muzicală, de viaţă
cotidiană etc.). Ajungem astfel la unul dintre cele mai vechi, dar şi mai
controversate genuri de opinie, despre care vom vorbi ceva mai târziu.

Un caz aparte : analistul politic

Deşi teoria presei nu se ocupă în mod special de acest tip de analiză, JK

trebuie să-i recunoaştem existenţa şi să zăbovim puţin asupra lui. In presa

românească, termenul analist e folosit în exces. A fi analist reprezintă deja
 IHI

Ol NURI IM < H'INII

o funcţie şi nu întâmplător foşti ziarişti sau foşti generali işi aiogă titulatura de analişti
politici alunei când sunt invitaţi la televiziune pentru a şi exprima opiniile. In realitate,
nimeni şi nimic nu dă consistenţă acestei trufii jurnalistice, chiar dacă analistul este un
comentator aparte o combinaţie inedită şi greu cuantificabilă între specialist şi
editorialist. Concret vorbind, a fi analist presupune :

• O bună documentare şi stăpânirea în amănunt a domeniului dat (terorismul,

lumea arabă, serviciile secrete, Lumea a Treia etc.). E greu de crezut că poţi
oferi cititorilor informaţii complete, de ultimă oră, din orice do meniu politic,
din orice zonă de conflict.
• Un bun analist politic este cel care dejoacă vigilent capcanele informaţiei de
propagandă. Atenţie deci la informaţia oferită de autorităţi.
• Dincolo de corectitudinea şi actualizarea informaţiei, analistul trebuie să evite
speculaţiile (temeri şi aprecieri personale), atenţia lui linul îndreptată spre
modul de funcţionare şi de producere a fenomenului luat în discuţie: filiera
drogurilor, modul de transmitere a gripei aviaie, felul în care se stabilesc
cotaţiile la bursă etc.
• Deşi îndrăgit de presă, pronosticul sau discursul predictiv trebuie evitat Atunci
când el se impune, este nevoie de multă precauţie. în loc să riscăm un pronostic
asupra evoluţiei unui conflict, cel mai indicat ai h să dăm două, trei scenarii
posibile şi, astfel, să păstrăm o marjă de eroare, să anticipăm neprevăzutul.
• Foarte importante pentru un analist sunt sursele, mai ales cele neoficiale. Chiar
dacă ele nu pot fi folosite ca atare, oferă siguranţă şi confirmă că eşti sau nu pe
drumul cel bun.

O presă cu analişti serioşi şi de prestigiu este o presă matură. Sincer vorbind, ei

lipsesc în mass-media românească. Puţini şi cu o pregătire dc specialitate
îndoielnică, ei sunt fie experţi folosiţi de întreaga presă (gene ralul Cornel Codiţă,
spre exemplu), fie ziarişti buni la toate. E suficient să ne reamintim numele unor
persoane care au comentat zi de zi evoluţia războiului din Irak şi căderea
regimului autocratic din această ţară.

A deveni analist politic pare astăzi mai dificil decât a clădi o carieră universitară
[...]. A fi analist înseamnă a avea, în general, o vârstă mijlocie şi o notorietate
acumulată în ani de experienţă jurnalistică. Prezenţa îndelungată pe lângă marii
maeştri ai genului nu asigură moştenirea posturilor lor, ci doar câştigarea unei
experienţe necesare atacAru domeniului la un moment
 MIKNAI I.SMUI ( DI I U K A I S Ii < M'INII

dat Un analist poate fi căutat pentru ca este diastic, uonic, evaziv, agresiv,
suspicios sau candid, în funcţie de preferinţele asistentei. Propice este mascarea
prieteniilor dintre analiştii invitaţi în emisiune, căci aparenta neutralitate
amplifică tensiunea dezbaterii şi sugerează disponibilităţi polemice menite să
distreze publicul. Mimarea dezacordului, mergând până la iluzia că la mijloc ar
fi chiar o animozitate personală, în care la fel de credibile sunt şi sentinţele
emise [...]. Un aspect aparte îl reprezintă trecerea uşoară de la jurnalism la
analiza politică, căci confuziile terminologice permit transferul rapid al
competenţelor. Iată un exemplu. întreg corpul de edi- torialişti (peste 20) ai unui
cotidian central (Ziua) este decretat ca fiind alcătuit din analişti politici, deşi
printre ei se află critici literari, istorici, economişti, poeţi. Aşadar, simplificarea
profesiei de „analist politic" se face prin autodefinire. (A. Gavrilescu, 2006, p.
230)

Credem că această situaţie nu va dura mult timp şi, în sfârşit, în presa

românească vor apărea adevăraţii analişti politici, bine pregătiţi în domeniu,
talentaţi şi carismatici. Spunem acest lucru observând rapiditatea cu care s-au
impus unii analişti şi comentatori tineri - e drept, în alte domenii, mai puţin
spectaculoase : finanţe, bursă şi sport.
Retorică şi ideologie. Pentru a fi comentator politic, ai nevoie de o bună
specializare în domeniu, deopotrivă cu o înţelegere avizată a discursului politic şi a
tuturor procedeelor retorice specifice. Ajungând în acest punct, trebuie să spunem
că politica este o afacere de discurs, dar un discurs aparte, care nu se adresează
elitelor, ci sensibilităţii populare, exploatând în principal analogiile între formele
logicii şi cele ale gândirii comune.

Oratorul politic ignoră adesea avertismentele retoricii savante : el nu refuză nici

abundenţa şi nici supraîncărcarea procedeelor. Procedeul cel mai folosit în
discursul politic este, fără îndoială, prozopopeea. Această figură nu trebuie
confundată nici cu personificarea, nici cu apostrofarea, nici cu dialogismul,
care acompaniază în multe rânduri prozopopeea, figură oratorică ce constă în a
invoca persoane absente sau chiar noţiuni abstracte, intrând într-un dialog fictiv
cu ele. (F. Bon, 1991, p. 272)

Dublată de personificare, prozopopeea familiarizează publicul larg cu noţiuni

de altfel greu de înţeles. Discursul politic este plin de invocări personalizate
(pacea, libertatea, patriotismul etc.), care ne cer să fim vigilenţi şi luptători. Marele
avantaj al acestui procedeu retoric îl reprezintă simplificarea. Problemele Cetăţii
(filosofice, economice, sociale) se transpun
(a NUKI IM 1 MM NI I
într o lume familiară şi uşor de înţeles de câtie omul simplu. In al doilea rând,
prozopopeea oferă o dimensiune afectivă reprezentărilor colective.

Reclădite din carne şi sânge, aceste noţiuni abstracte sunt capabile să obţină ca
efect adeziune şi coparticipare. Niciodată metamorfoza aceasta nu este
completă, dacă nu modifică reprezentările colectivităţii naţionale. Retorica
produce, prin urmare, simboluri: de la Marianne (pentru Republica Franceză)
până la Unchiul Sam (pentru SUA) sau Perfidul Albion (pentru Anglia), de la
cocoşul galic până la acvila americană, naţiunile şi-au construit imagini care
sintetizează existenţa şi caracterul lor. (F. Bon, 1991, p. 273)

Nu ar fi o greşeală prea mare să asociem prozopopeea metaforei, câtă vreme

îndeplineşte aceleaşi funcţii. Nu întâmplător, limbajul oamenilor politici este plin
de metafore, ei comparând ţara cu o casă de gospodar, tranziţia cu un tunel,
integrarea europeană cu un tren în plină viteză etc. Metafora politică urmăreşte
acelaşi ţel: a face inteligibile şi cât mai concrete noţiunile abstracte, complexe şi
greu de digerat.
Un alt procedeu predilect al omului politic este eufemismul. Ca şi în limbajul
publicitar, unde cuvintele act şi document sunt înlocuite de hârtii pentru a adormi
vigilenţa cumpărătorului, tot aşa omul politic spune reformă în loc de micşorare a
bugetului sau restructurare în loc de şomaj. Mereu, cuvintele având conotaţii
negative sau compromise din diferite motive sunt înlocuite de altele, mult
atenuante: „Ministerul Apărării" (pentru „Ministerul de Război"), „Serviciul
Român de Informaţii" (pentru Securitate), „pierderi colaterale", „forţă de reacţie
rapidă", „cult al personalităţii" etc.
Simplu şi direct, discursul politic trebuie deconspirat în toată sărăcia sa stilistică
şi argumentativă: antifraza („Poziţia partidului nostru este clară şi fără echivoc"),
paradoxismul („Proprietatea este un furt", „Statul suntem noi") sau antiteza. Cu
adevărat periculoasă este însă desemantizarea cuvintelor. Prin abuz, prin
manipularea contextului, omul politic foloseşte termeni ce par a spune enorm de
multe lucruri fără a spune nimic concret: reformă, integrare, anticomunism, luptă
pentru pace, prosperitate, nivel de viată, bunăstare, trai decent etc?
Comentatorul politic nu trebuie să-şi propună să fie „lider de opinie", lucru
iluzoriu şi chiar primejdios pentru presupusa neutralitate sau neim plicare
ideologică a jurnalistului. El are de partea sa o altă putere - cea de a fi vigilent şi de
a anula găoşenia limbajului politic, inclusiv prin absenţa comentariului. Ne gândim
la teribila forţă argumentativă pe care o reprezintă
JIINNAI I . S M U I ( I U I HUAI I >1 < >1*1 NII

prezentarea faptului brut prin intermediul fotografiei, lirei u dovedit de celebra

poză a copilului vietnamez care urlă de durere sub ameninţarea bombelor
americane.
 Acelaşi efect poate fi obţinut printr-o legendă de tip fără comentariu, locuţiune
care constituie unul dintre cele mai redutabile comentarii. Prin acest procedeu,
limbajul de presă îşi impune propria semnificaţie : fotografia reprezintă, până la
urmă, evenimentul complet. Este reală şi îşi are comentariul inclus în chiar
regia imaginii [...]. Discursul interpretativ se dezvoltă plecând de la un context
- spafial pentru unii (avioanele pe cer, de pildă), temporal pentru alţii
(fotograful căzut la pământ din cauza exploziei bombei)... Pentru ca imaginea
să poată deveni vehicolul mesajului, este necesară codificarea interpretării sale.
Putem repeta, ca şi Napoleon, că un mic crochiu poate avea un mai mare
impact decât un discurs lung şi plictisitor. (F. Bon, 1991, p. 244)

5.2.4. Cronica
Etimologic vorbind, termenul provine din grecescul cronos („timp") şi înseamnă a
pune în circulaţie informaţii. Din acest punct de vedere, orice mărturie despre
prezent, orice articol de presă poate fi o cronică, ceea ce explică în parte cariera
deosebită a termenului : „cronicarii moldoveni", Cronica română etc. Termenul ca
atare este însă supus unor numeroase modificări semantice, de cele mai multe ori
fiind asimilat (confundat) în mod abuziv cu articolul de critică, cu relatarea sau cu
recenzia.
Chiar dacă definiţia dată de Michel Voirol (1992, p. 66) este corectă („un
articol de comentariu personalizat, redactat de un condei cunoscut şi a cărui
apariţie este constantă"), preferăm dezvoltarea lui José de Broucker (1995, p. 218):

Cronica implică o discuţie bătăioasă pe seama unui fapt de viaţă cotidian, banal
chiar. Cronica trebuie să facă dovada erudiţiei şi originalităţii într-o abordare
lejeră, neostentativă. Ea propune cititorului gânduri provocate de actualitate,
atingând aspectele cele mai particulare ale vieţii mondene sau ale moralei
sociale [...). Genul a fost mult timp promovat de presa franceză.

A fi cronicar pare astăzi o funcţie redacţională sau cel puţin o recunoaştere a

unor merite profesionale. în realitate, cronicar este acel ziarist căruia i se
 («I.NUKI l>! < H'INII

pune la dispoziţie o rubrică permanentă, iu acelaşi loc al paginii şi in aceeaşi zi. I ,a

acestea se adaugă marile libertăţi de care se bucură cronicarul (de ton, de subiect, de
stil, de abordare).

Lynn Z. Bloom (1985, p. 186), conform tradiţiei şcolii americane de jurnalism,

oferă o mulţime de sfaturi practice şi, printre altele, sugerează câteva întrebări de
control, pe care un cronicar (în general, orice ziarist de opinie) trebuie să şi le pună
înainte şi după terminarea articolului:
• Cunosc bine subiectul despre care scriu ?
• îmi place sau nu subiectul ?
• Dacă nu-mi place şi nu-1 cunosc, de ce scriu?
• Ştiu destule despre subiect ca să povestesc şi altora despre el ?
• Ce ştiu cititorii despre subiect?
• La ce se aşteaptă ei citind articolul ?
• Cât suportă să citească ? Cât de lung trebuie să fie textul ?
• Ce-1 interesează mai mult pe cititor? Care este informaţia esenţială?
• Ce accentuez în text ? Ce omit ?
• Cum organizez textul? Cu ce încep, cu ce termin?
• Cât de tehnic, cât de accesibil să fie limbajul folosit ?
• Cât de colorat poate fi stilul ?
• Cât de prezent sunt, ca autor, în text?
• Am scris cu plăcere sau nu ?

Cronicarul are, aşa cum spuneam, un statut aparte, e un privilegiat Nimeni, nici
măcar directorul general al publicaţiei nu poate emite o pretenţie cât de mică.
Cronicarul are un nume şi o scriitură care îl itidi vidualizează, ceea ce explică
numărul mare de cititori fideli, dornici să cumpere ziarul numai şi pentru a-i citi
articolul.
Termenul cronică nu încetează să evolueze, luând uneori sensul cuvântului
columnă, folosit mai ales în jurnalismul american, adică un text de comentariu
înţesat cu multe elemente informative (vezi M. Voirol, 1992, p. 67).

5,3. Genuri minore de opinie

a
 IM/

In economia unui ziar îşi fac loc felurite texte mărunte sau ocazionale, peste care
trecem cu uşurinţă. Kste firesc să fie aşa, câtă vreme citim doar ceea ce ne
interesează, lucru confirmat şi de sociologi, care constată că gradul
 JirUNAI ÎNMIII OUI TUKAI. .Şl Dl (H'INII

de I cc iu fă al unui ziar este în medie dc 30% şi foarle rar 70%, în funcţie de

specificul publicaţiei, de evenimentul major al zilei, de circumstanţele lecturii (în
tren sau la serviciu).
Dacă vom citi un ziar de la cap la coadă, vom constata că opinia se insinuează
până şi în cele mai ascunse unghere ale publicaţiei: în programul TV (atunci când
recomandăm un film artistic sau un documentar), în semnalarea noilor apariţii
editoriale sau chiar în buletinul meteo. Aceste rubrici minuscule şi rutiniere
presupun o anume ştiinţă a lucrului bine făcut. Nu ar fi înţelept să le dispreţuim.

5 . 3 . 1 . Revista presei

Este un text de opinie care semnalează (rezumă) reflectarea unui eveniment în

textele confraţilor. Adeseori, se confundă cu simpla lectură a titlurilor de pe prima
pagină sau cu inventarierea destul de pasivă a subiectelor editorialelor.
Obligatoriu, revista presei trebuie să conţină opinia semnatarului şi o anume
valorizare.
Riscul de a sări de la un subiect la altul este mare. De aceea, semnatarul rubricii
trebuie să se fixeze la un subiect sau două. Să ofere mici citate, având grijă să
marcheze prin intermediul lor contraste, nepotriviri de opinie, derapaje militantiste
etc. Elementele de analiză (total neindicate) pot fi înlocuite cu o constatare ironică
sau cu un scurt comentariu critic. Ţinând cont de specificul rubricii, revista presei
se pretează în audiovizual şi în revistele săptămânale, inclusiv în cele de cultură.
Ziaristul nu trebuie să dea note confraţilor, afişând un aer de superioritate, chiar
dacă ocazional poate sancţiona anumite greşeli. Important este ca ziaristul să dea
dovadă de putere de sinteză şi sagacitate a observaţiei. în plus, el trebuie să-şi
creeze mărci stilistice personale: formule-tip de început şi sfârşit, o anume tăietură
ironică.

Atenţie la elementele de legătură dintre un subiect şi altul, la pericolul unor

digresiuni păguboase! De pildă, revista presei prezentată de Mircea Badea la
Antena 1 (emisiune de altfel dinamică şi interesantă) se transformă dintr-o rubrică
onorabilă de autor într-o vorbărie obositoare şi şarjată, prin nenumăratele
comentarii colaterale, prin parodii şi licenţe. O altă primejdie o reprezintă
elementele de legătură standardizate, preluate din recuzita

a
1KI

relatării: „In continuare, autorul prezintă...", „La fel de interesant este şi

articolul..." etc.
I

< ,1NUNI Ol • OPINII- I H'J

Tcona piesei oteia o banală reţetă a revistei de piesă :

O foarfecii, lipici, o duzină de ziare. Selecţionaţi 2 3 (maximum) subiecte de

actualitate. Decupaţi cele mai bune comentarii sau editoriale. I,egali le între ele printr-
un scurt comentariu, puneţi-le la un foc grăbii şi serviţi le cititorului calde şi cu puţin
sos sau garnitură. Adăugaţi, după gust, sare şi piper, în funcţie de părerea voastră
favorabilă sau defavorabilă faţă de opiniile confratelui dumneavoastră (H. Montant,
1994, p. 73).

I^yista pre^ o lectoră obiectivă â Celorlalte ziare.

Finalul? tiebuie j^ment şi mai insolit, el rezumând
opinia dumneavoastră. './.■ SC
Nu vă opriţi la o singură Viziune sau tendinţă de interpretare a evenimentului.
Alăturaţi iixteligent şi coereat diversitatea de opinii.
Gândiţi-vă mereu la cititor. El aşteaptă părerea dumneavoastră, şi mai puţin pe
cea a confraţilor.
Cultivaţi calamburul, paradoxul, adjectivele imp6rtinente;|Da în multe texte de
opinie, Contează mai puţin ceea ce spui, & felul cum spui
Evitaţi âgresiyitaţea» £tacurdfrect^
vadă că aveţi ceva personal cu un confrate sau cu un ziar concurent. Ironia este
mult mai eficientă.
Nu vă limitaţi comentariul doar la editoriale şi nici nu sumarizaţi paginile de
interior.
Evitaţi lectura întregului articol.
 Ca să d e pă ş e a s că b a na l i t at e a u n u i s i mp l u r ez u ma t , r e v i s t a
p r es e i i mp u n e z i a r i s t u l u i i n t e l i g e n ţ ă , d i n a m i s m ş i u n s t r o p
n ec e s a r d e u mo r. Re c o ma n d a b i l p u b l i c a ţ i i l o r s ă p tă mâ n a l e s a u
l u n a r e , ac e s t t i p de a rt i c o l p o a t e s ă î mb r a c e f e l u r i t e h a i n e
d i s c u r s i v e , de l a ce l e p u b l i c i t a r e l a c e l e sa r c a s t i c e . I mp o r t a n t
es t e s ă s t â r n ea s c ă i n t e r e s u l c i t i t o r u l u i ş i , d e o p o ţ r i v ă vs ă f i xe z e
ev e n i me n t u l ce l ma i i mp o r t a nt a l z i l e i s a u a l s ă pt ă mâ n i i . ; M IKNAI
I.SMÎ M ( I U I M N A l Şl I M f »1*1 r i 11

5.3.2. Scrisoarea clesc hisâ

Scrisoarea deschisă face parte din categoria textelor sancţionatorii şi con- testatare.
De dimensiuni rezonabile (două, trei file), articolul aparţine obligatoriu unui
colaborator extern. Genul este neglijat de teoria presei, fie
a

şi din cauza caracterului său ocazional. In plus, pare a fi un tip de articol vetust,
dacă ne gândim că în ultima vreme s-au dezvoltat suporturi mediatice mult mai
eficiente : internetul, talk-show-ul ş.a.m.d.
Pentru a publica o scrisoare deschisă, autorul trebuie să împlinească mai multe
condiţii :
- să se bucure de notorietate. Nu oricine are dreptul să-şi publice opinia ;
- adresantul să fie şi el cunoscut, bucurându-se de un anume statut social, politic,
artistic etc. ;
- textul scrisorii, deşi agresiv şi polemic, nu poate conţine trivialităţi, atacuri la
persoană, nedreptăţi flagrante etc. ;
- scrisoarea deschisă trebuie să aparţină unui îndrăgostit dezamăgit. Presupune o
relaţie anterioară cu destinatarul, o legătură de prietenie sau de reală stimă ;
- scrisoarea deschisă implică o exasperare mai mult sau mai puţin justificată
(„Am încercat să iau legătura cu tine, să discut între patru ochi, dar nu s-a putut
din diferite motive...") ;
- textul propriu-zis presupune : o punere în temă, o scurtă analiză, exemplificări,
opinii polemice, un avertisment (un sfat), o concluzie ;
- stilul va fi vehement şi fără constrângeri. Scrisoarea este caracterizată de
libertatea de construcţie şi de expresie. De asemenea, de tonul confesiv :
aparent sau real.
Faptul că Michel Voirol (1992) include scrisoarea în cadrul pamfletului ni se
pare un abuz de interpretare, căci pamfletarul doreşte să-şi distrugă adversarul cu
orice mijloc ; în acest caz, accentul cade pe jignire, ridiculizare sau calomnie. în
pamflet, autorul ajunge chiar să anuleze dreptul la opinie al adversarului. în
scrisoarea deschisă, devine obligatoriu ca reproşurile să fie susţinute de argumente
minime, pertinente.
Nu este corectă nici includerea scrisorii în cadrul articolului polemic, dacă ne
gândim că polemica implică nu numai atacul la adresa ideilor adversarului, dar şi
un pasaj măcar autojustificativ, de prezentare şi apărare a propriilor opinii. în
scrisoare, discursul este orientat exclusiv spre moralitatea şi comportamentul
adresantului.
(.1 -NUKI Dl OIMNII'

5.3.3. Curierul
Fiecare ziar rezervă ocazional sau permanent o rubrică specială dialogului
a

cu cititorii. In lectura noastră precipitată, rareori zăbovim asupra ei. Trecem peste
ea, aşa cum trecem peste caseta redacţională sau peste elementele de actualizare a
titlului (număr, lună, zi de apariţie). în realitate, această rubrică este extrem de
importantă. Ea flatează, recompensează şi fîde-
a

lizează cititorul. In plus, printr-o anumită selecţie a scrisorilor, editorul are ocazia
să-şi precizeze punctul de vedere într-o problemă mai importantă sau să justifice
unele acţiuni publicistice.
Curierul, indiferent de spaţiul alocat şi de ritmicitatea apariţiei, aparţine
genurilor de opinie. Nu întâmplător, răspunzând unor scrisori, redactorul de rubrică
ia atitudine, aduce argumente atunci când respinge sau confirmă afirmaţiile
cititorului, dă sfaturi, se confesează, aduce precizări. Dacă răspunsurile nu sunt de
tipul „poştei redacţiei" dintr-un ziar literar („Deocamdată nu...", „Mai încercaţi..."
etc.), curierul oferă semnatarului surprinzător de multe libertăţi stilistice, inclusiv
dreptul de a folosi elemente de umor şi ironie, aşa cum putem citi în Realitatea
ilustrată (11 iunie 1931): „Vai, duduie! Amănuntele acestea nu ne interesează. Sunt
de o intimitate care mă face să roşesc, aşa pudic cum sunt". Sau :

Te-a ciupit o muscă pe cât de stacojie şi britanică, pe atât de pedantă. A fost o

mică scăpare din vedere, care se poate întâmpla oricui în frigurile
a

inspiraţiei [...]. In ce priveşte pigmenţii coloraţi ai ochilor divelor de care

întrebi, am plăcerea a-ţi comunica că sunt albaştri ca turcoaza sau ca sticla de
sifon, ca să nu cad în păcatul de a nu fi înţeles.

Dincolo de libertăţi şi de inovaţii posibile, în curier trebuie să ţinem cont de

câteva constrângeri:
• Nu jignim niciodată cititorul, chiar şi atunci când ne insultă epistolar. Furia nu
este totuna cu reaua-credinţă. Furia, enervarea, tonul iritat reprezintă semnele
unei afecţiuni dezamăgite.
• Folosiţi în răspuns propoziţii scurte, dinamice, clare şi lipsite de formule
convenţionale.
 191
• Dacă nu puteţi, mimaţi măcar sinceritatea. Arătaţi că vă pasă. Cititorul vrea
puţină afecţiune şi cel mai tare îl deranjează când cineva îi vorbeşte de sus, cu
duritate nemeritată sau indiferenţă.
•
I I I K N A I IMV-IIU ( I I I I I I U A l Ş l D l t II1NII

Din păcate, presa cotidiană roinâncască neglijează legatuia statornică şi serioasă

cu cititorii. Doar revistele săptămânale oferă un spaţiu generos curierului, însă fără
a selecta scrisorile atent şi după o anumită idee, fără a impune rigoare tipului de
răspuns : ironic, afectiv, pragmatic. Un model demn de urmat ar fi Formula AS>
care, pe lângă o rubrică specializată, oferă cititorilor nenumărate alte prilejuri de a
se exprima: în pagini interactive („Cititorii întreabă. Cititorii răspund"), în cadrul
unor concursuri de creaţie jurnalistică („Cea mai frumoasă poveste de Crăciun",
„Miracolul din viaţa mea" etc.), într-o pagină rezervată cazurilor sociale deosebite
etc. Chiar dacă participarea cititorilor poate părea unora exagerată (aproape 30%
din revistă se realizează prin contribuţia lectorilor), atenţia acordată de publicaţie
curierului este unul dintre secretele audienţei (un tiraj de peste 250 000 de
exemplare) şi ale fidelităţii cititorilor.

5.3.4. Horoscopul

Pare ciudat să luăm în discuţie acest tip de articol. Considerăm că el aparţine

genurilor jurnalistice, din moment ce apare într-un ziar, este semnat şi are mai
multe caracteristici specifice de scriitură. Horoscopul încalcă doar aparent
trăsăturile de bază ale jurnalismului: nu porneşte de la un eveniment, de la un fapt
recent şi verificabil; nu aduce o lectură nouă realităţii şi este profund speculativ
etc. în realitate, horoscopul vehiculează multă informaţie (aşa atemporală cum
este), pe,care o actualizează mereu, fie şi numai prin faptul că apare într-o anumită
zi a anului. Mai precis spus, actualitatea textului este dată de chiar actualitatea
ziarului. Pentru cititor este suficient. Cel puţin în acest caz, cititorul nu este
interesat de noutate. Vectorul principal de lectură îl reprezintă curiozitatea, la care
se adaugă alte câteva câştiguri de ordin psihologic: un anumit sentiment de
protecţie, diminuarea neliniştii create de necunoscut (viitorul imediat), iluzia că se
poate evita o primejdie, un fapt neplăcut. Doar aşa se explică enormul succes de
care se bucură acest tip de text în rândul cititorilor.
I

Cu a r me l e ş i b a g a j e l e s a l e , h o r os c o p u l a p a rţ i n e
d i s c u r s u l u i p r e d i c t i v. S u b a mb a l a j u l u n e i d i c ţ i u n i
a nt i c i p a t i v e c ât ma i c r e d i b i l e s e c u l t i v ă ec h i v oc u l , i a r
s u b a p a r e nţ a a d r e s ă r i i d i r e c t e ş i p e rs o n a l i za t e s e
as c u n d fo r mu l ă r i l e g e n e r a l e . De ş i p uţ i n e , p r oc e d e e l e
st i l i s t i c e se d ov e d e s c e x t re m d e ef i c i e n t e : Ol NUNI l>l l
H'INII l'M

persimtftcarea : „Săptămâna vă mp din W in rf BBO bine, mai ales că, din dala de
22, micul benel'ic Vciitis, planeta afecţiunii şi a banilor, îşi întoarce din nou către
noi faţa zâmbitoare" ;
- adverbe şi locuţiuni atenuante: oarecum, în buna măsură, a / / / / ;

- expresii metaforice: „Vineri se poate ivi o persoană care să vă aprindă

imaginaţia", „Treceţi printr-o perioadă în care se toarnă fundaţia" ;

- metafore optimiste: „Veţi simţi că vi se ia o piatră de pe suflet", „Nu mai bateţi

la porţi deschise" etc.

Extrem de sărace semantic par a fi sfaturile care se contrazic (fără să o arate cu

adevărat): „Chiar şi în lucrurile extrem de neplăcute există o portiţă de scăpare",
„Situaţia grea prin care treceţi se îndreaptă spre normalizare", „Progresele sunt
lente, dar sigure". O analiză mai serioasă a limbajului ar arăta că discursul
horoscopului încalcă mereu logica argu mentativă, că afirmă şi infirmă totodată
acelaşi adevăr. Regula dc ba/fl (comună tuturor genurilor de opinie) este să nu
jignească, să nu sperie cititorul. Chiar şi cele mai neplăcute predicţii sunt articulate
atenuam, oferind măcar o portiţă de salvare.
Simplu şi format din propoziţii scurte, discursul horoscopului irăieşlc din
propriile locuri comune, atingând zone de maxim interes uman sănătate, bani,
relaţii de serviciu, relaţii afective etc. La toate acestea, se adaugă elementele de
predicţie luate din numerologie sau din mistica pietrelor semipreţioase.
Cineva mai maliţios se va întreba totuşi ce caută opinia în cadrul
a

horoscopului. într-adevăr, nu putem vorbi în acest caz despre opinie, cu lot

a

alaiul său de argumente şi precizări. In astrologie, argumentul îl reprezintă doar

cerul şi poziţia astrelor. Comentariul intervine în clipa în care astrologul
interpretează datele astrale şi le concretizează speculativ în posibile acţiuni umane.
La toate acestea se adaugă, în spatele unui limbaj aparent standardizat, o subtilă şi
o constantă acţiune persuasivă, din care nu lipsesc sugestiile, insinuările, invocarea
unor situaţii cu mare probabilitate să se producă: „Aveţi grijă, astăzi vă veţi certa
cu o persoană apropiată".
 S u c c es u l d e ca r e s e b uc u r ă î n r â n d u l c i t i t o r i l o r h o r o s c o p u l ş i
zo d i a c u l ( c u t o at e va r i a n t e l e l u i : pe r s a n e , c h i n ez e ş t i e t c . ) t r e b u i e
să n e p u n ă p e gâ n d u r i . Oc u p â n d u - s e i n s i s t e n t d e v i i t o r, o a me n i i
tr ă d e az ă fa p t u l că a u o ma r e p r o b l e mă c u p r e ze n t u l , c u
n es i g u r a n ţ a ş i n e l i n i ş t e a s uf l e t e a s c ă . H o r o s c o p u l e s t e o f o r mă
c o mo d ă ş i r e l a t i v i n o c e n t ă d e a s că p a d e r ă s p u n de r i ş i d e
as u mă r i ma t u re . JURNALISMUL ( Ul l IIKAL Şl Dl OPINII

5.3.5. Vulgarizarea
Marea forţă, dar şi slăbiciune a discursului de opinie îl reprezintă cerinţele
jurnalistice fundamentale: simplificarea şi vulgarizarea. Altfel spus, într-o lume
asediată de evenimente şi semnificaţii, ziaristul trebuie să selecteze şi să aleagă, în
aşa fel încât această lume să devină lecturabilă. Trei primejdii ameninţă
vulgarizarea mediatică: didacticismul, deformarea şi amalgamul.

Cel ce vrea să simplifice cu orice preţ riscă să deformeze adevărul. Amalgamul

este un efect discursiv care precede dubla dorinţă de simplificare şi dramatizare.
(P. Charaudeau, 1997, p. 249)

în principal, acest lucru se întâmplă când punem sub aceeaşi etichetă generală
fapte particulare. De pildă, avansăm ideea că numai corupţia şi neocomunismul din
România pot explica hoţiile şi sărăcia. La fel se întâmplă când folosim etichete
valorizante: purificare etnică, naţionalism, rasism, integrism, fundamentalism
religios etc. Efectul de amalgam ne scuteşte de argumente. Este suficient să
apropiem două lucruri fără legătură între ele sau doar să le numim, pentru ca
dreptatea să fie de partea noastră. Vulgarizarea ilustrează un tip de articol ce nu are
nici reguli anume şi
a

nici tipologii. II întâlnim în multe situaţii şi mai ales în cadrul revistelor de tip
magazin, de popularizare ştiinţifică. Pentru a fi mai expliciţi, trebuie să spunem că
vulgarizarea este un procedeu jurnalistic complex, menit să facă inteligibil (cât mai
lizibil) un text de specialitate scris de o persoană competentă şi cu autoritate în
domeniu.
iM'J&'m'j ■ . .' u ."Jll.ll.! . . IM) u; j iu.,.;.! 11 iiij jm .i; ■V^M-' ■' {■!'.■ .
ijj.i. .1 .

I..L1;11!.1:11.'.''-'W'.'l,]1"111;111 l'U."^'!;" '■' .IJ-UU"» .'.'..a..-' !■

* W'il'.l".".:..:: •■•■^•^■■LM1U.UWJW'.'!., "MJU. . .. .JMijiiiiiiiipŞiiii||

;vNu avem o definiţie a vulgarizării, dar avem, în schimb, mai multe trăsături şi
exigenţe

^• Să traduci din jargonul ştiinţific al specialistului în limba comună

a cititorului obişnuit.
• Să concretizezi mesajui, apelând la exemple comune, elocvente, i care să
păstreze totuşi adevărul ştiinţific din afirmaţiile specialistului.
 • Să suprimi redundanţele, nuanţările inutile etc.
• Să cosmetizezi textul, atrăgând atenţia şi justificând interesul cititorilor
prin elemente de titrare sau prin şapou: „O decizie financiară ce vizează
un milion de agricultori".______________________________________
<a NUNI l>l < MMNII

• Să cureţi textul de cifre şi precizări inutile. Să simplifici cifrele, stabilind

comparaţii: „Cât durează o picasecundă? Dacă picasecurida ar fi o
secundă în cadrul unei secunde integratoare, picasecundei i-ar trebui
aproape 32 de ani ca să se scurgă în cadrul secundei din care face parte"
(M. Voirol, 1992, p. 70).
Marea problemă pentru ziarist o constituie nu numai buna şi corecta
înţelegere trebuie să-1 vulgarizeze, dar şi relaţia
ş^trem de delicaţii pe care trebuie să o stabilească vrând-nevrând cu autorul.
Cum bitie se ştie, oamenii de ştiinţă au un anume orgoliu, ţin foarte mulţ la
termenii de specialitate şi refuză orice imixtiune a unui neofit. De aceea,
singura soluţie in acest caz este una nu tocmai morală: ziaristul trebuie să
opereze transpoziţiile necesare fără prezenta autorului, evitând astfel lungi şi
obositoare negocieri cu acesta. Abia la sfârşit, Cu puţin timp înainte ca textul
să fie publicat, ziaristul poate să ceară avizul autorului, avertizându-1 să
opereze modificări cu cea IfSili mare Spţfl fiii.
'

Principalele procedee ale vulgarizării sunt analogia şi comparafui Important

este ca orice transpunere simplificatoare să respecte în linii mau adevărul ştiinţific
al afirmaţiei prelucrate (atât cât se poate şi cu
a

bună-credinţă). In acest punct, ziaristul are de răspuns unei întrebări delicate: să

arate sau nu articolul final autorului ? Pe bună dreptate, Midiei Voirol (1992)
sfătuieşte pe ziarist să evite imixtiunea autorului în text, ţinând cont de faptul că
orice specialist se va simţi trădat şi va protesta vehement, neregăsindu-şi în articol
expresiile lui tehnice, riguros ştiinţifice. Totuşi, o lectură finală a specialistului este
necesară, pentru a corecta eventualele erori terminologice, cu condiţia ca ziaristul
să atragă atenţia colaboratorului său că reintroducerea jargonului de specialitate va
face articolul nepublicabil.

Vulgarizarea presei. Să spunem de la bun început că întreg discursul mediatic

stă sub semnul vulgarizării, respectând toate caracteristicile gc nului ca atare: clar,
simplu, pe înţelesul tuturor. Nu întâmplător, presei i se reproşează tot mai insistent
că uniformizează lumea prin derizoriu şi simplificare. Presa nu numai că pune pe
acelaşi plan o secetă catastrofală în Sahel cu un accident rutier, dar, în mod
constant, se îndepărtează de adevăr, confirmând faptul că orice tentativă de
vulgarizare discursivă este prin definiţie deformantă.

I! IKNAI ISMtll i ll I l ' K A l Şl Ml OPINII

Vulgarizarea mcdiatică nu caută numai să cxplicc <*// mai s i m p lu , cum se

spune adesea în şcolile de jurnalism. Presa chiar simplifică, utilizând categorii
de gândire dintre cele mai comune: scheme de raţionament simple (chiar
simpliste), locuri comune, stereotipii, care au prea puţin în comun cu explicaţia
tehnică sau specializată. Cu cât o explicaţie produsă de un expert este mai
precisă şi mai detaliată, cu atât este mai puţin comunicabilă. în plus,
vulgarizarea mediatică stă mereu sub presiunea captării, ceea ce duce în final la
o „vulgarizare dramatizată". Din acest punct de vedere, putem spune că media
trişează de fiecare dată când prezintă o explicaţie drept o decodare simplificată
a unui adevăr mai mult sau mai puţin ascuns, pentru a-1 face accesibil tuturor.
(P. Charaudeau, 1997, p. 63)
î n n u me l e au d i e n ţ e i , d a r ş i a l d r e p t u l u i fu n d a me n t a l a l
o mu l u i de a f i i n f o r ma t , p r e s a t r a n sf o r mă u n s i mp l u
p r o ce d e u j u r n a l i s t i c î n c h i a r r a ţ i u n e a s a d e a f i ,
st i mu l â n d f ut i l u l , d i v e r t i s me n t u l , l e ct u r a ma n i h e i s t ă ( î n
a l b ş i n e g r u ) a o r i c ă r u i e v e n i me n t p o l i t i c . C a î n
r ec l a me l e mi n c i n o a s e ş i s u b l i m i n a l e , p r e s a î n d e a mn ă
me r e u c i t i t o r u l s ă a b a n d o n ez e l u c i d i t a t ea ş i v i g i l e n ţ a ,
v râ n d p a r că să s p u n ă: „N u v ă p r e o c u p aţ i d e n i mi c . N o i
af l ă m, v e de m , s i mţ i m ş i g â n d i m î n l o c u l
d u mn e a v o as t r ă " . Ol NUKI 1)! OIMNI» fW

NOTE

1. „De regulă, editorialele sunt scrise la persoana a treia. Dacă un edi torialist
foloseşte persoana I, atunci este obligat să-şi semneze articolul. Folosirea
pronumelui noi persistă, dar rareori pentru a crea impresia că întreaga conducere a
ziarului sau oricine altcineva în afară de autor este adevăratul semnatar." (C.D.
MacDougall, 1973, p. 66)
Lynn Z. Bloom (1985) identifică de asemenea trei stiluri de editorial, conforme cu
cele trei niveluri ale limbajului:

- nivel informai. E textul care implică un limbaj obişnuit, convenţional, care

poate fi folosit şi de editorialele scrise pe un ton grav sau descriptiv ; nivel
formal. Editorialul foloseşte un limbaj care pare impersonal Accentul cade pe
informaţie, ceea ce nu descurajează exprimarea elevată, punctată cu
neologisme sau unele formulări abstracte;
- nivel intermediar, de mijloc. Limbajul e mai puţin personal decât cel oral.
Personalitatea ziaristului nu transpare în mod evident, vocabularul nu e nici
prea simplu, nici erudit. în schimb, sunt posibile adresările directe ( t u ,
gândeşte-te etc.), evitând excesul de clişee conversaţionale
2. Ar fi o greşeală să reducem menirea comentatorului doar la lectura vigilentă a
unor fapte de limbaj politic, uitând că scopul final îl reprezintă semnificaţia.
Kenneth Burke merge mai departe şi vorbeşte despre pre existenţa unei
antropologii simbolice în care ştiinţele sociale tind să se contopească. „Omul este
un utilizator fervent de simboluri [...]. Gândirea umană este anterioară oricărei
structuri de proprietate particulară şi, în acest sens, legile simbolurilor sunt
anterioare legilor economice." (F. Bon, 1991, p. 284) Dacă limbajul este acţiune,
atunci trebuie să-1 considerăm o oglindă a lumii. Ne apropiem astfel de un mai
vechi vis al ştiinţelor sociale şi umane: să adăugăm materialitatea socială celei
discursive, să reducem ştiinţa la comentariu (vezi F. Bon, 1991, p. 284).
3. Nu doar limbajul politic este pândit de mari inerţii terminologice şi de locuri
comune. Să ne gândim la vorbirea bisericească (aşa-zis duhovnicească), ce
mimează smerenia semantică şi face caz de expresii consacrate în rândul
credincioşilor.
Clerul, mai ales dacă e la curent cu ultimele noutăţi, are şi el limba sa de lemn, iar
istoricul protestant V. Bluclie şi abalele catolic Pir, Sul mont, cu

JURNALISMUL CULTURAL Şl Dl OIMNII

un umor întristat, au inventat un joc inspirat din literatura ecleziastică

contemporană. Prin urmare, cei doi ne propun 160 de mii de exemple de vorbire
confuză, pornind de la un tabel:
A B C D
a reactualiza transparenţa esenţial al diferenţelor
a aresta dimensiunea pastorală a problemei
a anima împărţirea ecumenică a catehezei
a regăsi angajarea socială a mulţimii
a fi atent apelul ecleziastic a ce trăieşte
a face prezenţă urgenţa kerigmatică a realităţii
a promova responsabilitatea securizantă a ascultării
a se însărcina cu riscul bogat al misiunii
a fi interpelat de ambivalenţa etică a lumii
a aprofunda dialectica radiantă a răspunsurilor etc.
Este suficient să se ia un verb din coloana A, să i se alăture un complement
extras din coloana B, să se adauge un adjectiv din coloana C şi să se încheie cu
un complement determinativ din coloana D. Rezultatele sunt surprinzătoare
[...]. Se vede clar că acest mod de a îmbrobodi opinia publică nu e lipsit
întotdeauna de intenţii politice. (V. Volkoff, f.a., p. 86
)Capitolul 6

Moralitatea argumentării 6.1.

Scurtă informare despre dezinformare

în viaţa lui de zi cu zi, omul simplu nu dezinformează niciodată, iii iniiiie, înşală,
păcăleşte sau fabulează. Doar presa poate dezinforma. Doar ea aie puterea de a
înveşmânta minciuna în hainele simple şi convingătoare ale adevărului, ale unei
ştiri curate şi nevinovate. Abia ieşiţi din comunism, vorbim mult (chiar nepermis
de mult) despre dezinformare, dar putini ŞQi
a

ce înseamnă aceasta. In mod uimitor, una dintre ediţiile marelui dicţionai francez
Petit Robert nici măcar nu consemnează cuvântul! Oricum, indiferent ce credem
sau numai bănuim, ar fi o gafă teribilă să ne imaginăm deziii formarea ca opusul
informării. Dimpotrivă, dezinformarea este o informaţie falsă, profund coruptă.
Strâns legată de manipulare, dezinformarea ţine de impunerea unui sens ascuns
şi uneori abia sugerat prin intermediul altui sens, aparent şi do minant. Scopul
declarat sau numai dorit al dezinformării este acela de a influenţa în ascuns, de a
schimba păreri şi opţiuni în mod subtil, nedeclarat altfel de cum se întâmplă în
orice discurs persuasiv sau de opinie, unde argumentele şi mesajul sunt întrucâtva
la vedere şi suportă negociere, refuz sau preluare critică.
Ne aflăm, prin urmare, în zona de contact dintre minciună, tăcere vinovată,
adevăr spus pe jumătate şi distragere grosolană a atenţiei. în nici H caz
dezinformarea nu poate fi abordată global, stahanovist, ci obligă la nuanţări,
reveniri şi precizări succesive. Ea este un efect, şi nu un procedeu în sine.
într-o carte serioasă şi bine documentată, dar ea însăşi marcată de o anumită
ideologie a luptei împotriva ideologiei (comuniste). Pion Wierzbieki (1996, pp.
83-120) analizează câteva procedee de falsificare a informaţiei
.

JUKIMAI ISMUI < II! I Il|<Al Şl Di: OPINII

• Folosirea perijrazelor încifrat atenuante, care să înlocuiască (să acopere) cu

bună ştiinţă realitatea şi situaţia concretă. Să ne amintim de limba de lemn a
perioadei comuniste, când întâlnirea dintre doi şefi de stat putea fi
„prietenească" (adică s-au certat), „amicală" (în discuţie s-a ajuns la insulte şi
reproşuri grave), „într-o atmosferă de stimă şi respect" (nu s-a discutat nimic
important), „într-o atmosferă caldă şi prietenească" (la
 a

sfârşit s-a băut un pahar cu vin). In aceeaşi ordine de idei, urmează folosirea
.»00
mincinoasă a verbelor neutre sau tehnice. Când agenţia sovietică TASS a
transmis în iulie 1969 că staţia automată Luna 15 a atins suprafaţa Lunii în
zona stabilită, cititorii nu aveau de unde să ştie că respectiva staţie ratase
aselenizarea, zdrobindu-se de sol. Verbul a atinge ar fi fost corect dacă n-ar fi
ascuns de fapt un eşec, o pierdere, o eroare tehnologică. Intenţia de
dezinformare este şi mai evidentă atunci când comunicatul remis presei
escamotează o realitate (inconfortabilă, desigur) prin cuvinte şi formule tehnice.
Studenţilor de la jurnalism li se oferă un exemplu de manual tocmai pentru a-şi
spori vigilenţa în interviuri sau conferinţe de presă. E vorba despre un grav
accident la o centrală atomică din SUA, pe care purtătorul de cuvânt al centralei
1-a minimalizat spunând că, în realitate, nu s-a produs decât o mică defecţiune
la sistemul de răcire. Ziariştii din acea epocă au preluat informaţia liniştindu-şi
cititorii, dar nimeni nu a avut curiozitatea să se intereseze ce anume însemna
acea „mică defecţiune". întrebând un specialist în domeniul nuclear, ar ti aflat
că orice incident petrecut la sistemul de răcire înseamnă preludiul unei
catastrofe. Pe scurt, atunci când cineva ocoleşte termenul precis printr-o
perifrază sau printr-un cuvânt tehnic, trebuie să te întrebi de ce anume o face şi
ce interes are.

• Deturnarea informaţiei prin comentariu. în acest sens, avem nenumărate

exemple. Să luăm ştirea despre verdictul dat într-un proces politic. Este
suficient să înlocuim câteva cuvinte-cheie (declaraţie bazată pe vorbe goale
pentru apărare, crimă pentru fapte, mânia poporului pentru justiţie şi probe) şi
vom deturna instantaneu sensul ştirii.

• Folosirea calificativelor şi a structurilor fixe puternic ideologizate: patrioţi,

chiaburi, contrarevoluţionari, luptători pentru pace, aşa-zişii, grupuscul, cerc
de interese etc.

• Deformarea proporţiilor. Când Mao, conducătorul comunist al Chinei, a murit,

ziarele prosovietice au refugiat informaţia într-o ştire plasată

lateral, în interiorul ziarului. In Franţa, când are loc o manifestaţie (a studenţilor

sau a camionagiilor), posturile TV oferă câteva imagin
i

M< )KAI I IAU A AKUUMI NI A M U

plasate spre finalul programului de slin, dm oporlunism politic sau din dorinţa de a
limita impactul emoţional asupra telespectatorului. Selectarea informaţiilor. Acest
lucru se poate realiza în felurite moduri: 1. obturarea cauzelor (consemnezi un
incident fără a pomeni nimic despre motivele presupuse sau reale), 2. dezminţirea
ce evită voit menţionarea a ceea ce este dezminţit sau 3. menţionând jumătatea
favo rabilă. în 1976, presa din ţările comuniste a publicat ştirea eliberării din
închisoare a secretarului general al Partidului Comunist din Chile, Luis Corvalan,
fără să amintească nimic despre faptul că acest lucru s a realizat în schimbul
eliberării din lagăr a disidentului sovietic Vladimir Bukovski.

Acumularea insucceselor. Consemnezi doar nereuşitele adversarilor politici pe

toate planurile.

Surplusul de informaţie. Când se publică o informaţie defavorabilă puterii, ea va fi

sufocată în mod premeditat de un surplus de date referitoare la adversarii politici,
cu scopul de a pune într-o lumină negativă pe opozanţi. Adevărate sau false, aceste
informaţii se relei a la trecutul acestor persoane, la originea lor socială, la
naţionalitate, la unele fapte imorale ale copiilor, părinţilor, rudelor acestora. După
cum se ştie, Z. Najder a devenit director la Europa Liberă după ce a recunoscut
originea sa germană şi faptul că a colaborat mai mulţi ani eu serviciul de
informaţii al SUA.

Amestecul prezentului cu viitorul. Comuniştii foloseau din plin acest procedeu :

„Trăiască viitorul luminos de aur! Să trăiască viitorul ? Lipsa de semnificaţie reală
a acestei lozinci este evidentă. Cea mai mare operaţie de dezinformare bazată pe
acest procedeu poate fi considerată publicarea în presa comunistă a programului
celui de-al XXII-lea Congres al PCUS, program în care se vorbea numai despre
viitor: peste 10 ani, URSS urma să întreacă economic SUA, nivelul de viaţă din
Republici va fi cel mai mare din lume etc. Acelaşi lucru (la alte dimensiuni,
desigur) se petrece şi astăzi, destule comentarii din presa românească aducând ca
argument proiecţia în viitor: vom deveni o ţară de căpşunari, vom fi cerşetorii
Europei, vom deveni lada de gunoi a Vestului etc. Forţarea uşilor deschise
presupune să polemizezi cu opinii pe care nu le susţine aproape nimeni.
 .'01

Asocierea intenţionată şi mincinoasă a faptelor. Când Nixon a vizitai Bielorusia, a

depus o coroană de Hori şi la Kaliu Presa comunistă s a