UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE LITERE

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT CU TITLUL

INTERPRETĂRI ROMÂNEŞTI ALE POSTMODERNISMULUI:

ASPECTE ESTETICE ŞI IDEOLOGICE

Conducător ştiinţific:
prof. univ. dr. ION SIMUŢ
Doctorand:
DAN PĂTROC

ORADEA
2010
CUPRINS

ARGUMENT………………………………………………………………1
PARADIGMA MODERNITĂŢII ………………………………….…… 23
1.1 Clarificări conceptuale, cronologice şi etimologice …..……… 23
1.2 Constituenţii modernităţii …………………………………… 29
1.2.1 Raţionalismul ………………………………………… 32
1.2.2 Autonomia ……………………………………………. 34
1.2.3 Progresul şi utopia ……………………………………. 36
1.2.4 Capitalismul ………………………………………….. 38
1.2.5 Inovaţia ştiinţifică şi tehnologizarea …………………40
1.3 Programul estetic al modernităţii clasice ……………………. 44
MODERNITATEA TÂRZIE ŞI ESTETICA EI ………………………… 52
2.1 La Belle Epoque – avatarurile vieţii moderne …………….…. 53
2.2 Modernism şi/sau Avangardă …………………………….….. 65
TEORETIZĂRILE POSTMODERNISMULUI……………………….…93
3.1 Preistoria conceptului …………………………………..…….. 96
3.2 Prima generaţie de teorii: stigmatele impreciziei …………... 102
3.3 A doua generaţie de teorii: splendoarea şi grotescul
jocului postmodern ………………………………………………….. 109
3.4 A treia generaţie de teorii: liniştea de după furtună …………. 134
3.5 Critica postmodernismului ………………………………….. 152
3.5.1 Critica negativă ……………………………………… 154
3.5.2 Critica constructivă şi depăşirea postmodernismului …161
3.6 Concluzii intermediare ……………………………………….170
TEORII ROMÂNEŞTI ASUPRA POSTMODERNSIMULUI…………179
4.1 Anii ’80: începuturile dezbaterii în România ……………….188
4.2 Anii ’90: semne ale profesionalizării …………………………235
4.2.1 Ioana Em. Petrescu: mai mult decât o ipoteză ……..240
4.2.2 Liviu Petrescu: metoda modernă
aplicată postmodernismului ……………………………………………..248
4.2.3 Radu G. Ţeposu: teoria în umbra criticii estetizate …...256
4.2.4 Magda Cârneci: critica de artă faţă în
faţă cu postmodernismul ….…………………………………………….260
4.2.5 Mircea Cărtărescu: cât de influent poate să fie
un eşec plin de succes? ………………………………………………… 265
4.3 Anii 2000: spre maturizarea teoriei ………………………….. 298
ÎNTRE DOUĂ LUMI: TEORETICIENI ROMÂNI DIN EXIL ……… 315
CONCLUZII……………………...………………………………………339
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………345
Consideraţii generale
Anterior redactării propriu-zise a acestei teze, o parte însemnată din cei
care luau cunoştinţă de obiectul ei de cercetare îşi manifestau scepticismul faţă de
actualitatea şi utilitatea unui astfel de demers, invocând drept argument suprem
faptul că postmodernismul şi-ar fi încheiat de ceva timp perioada de glorie în
domeniul literaturii. Mai mult, se adăuga în unele cazuri, nu se mai poate spune
nimic original despre acest subiect. Tot ceea ce era esenţial s-a spus, iar noi
tentative ar fi nu doar redundante ci chiar anacronice şi neadecvate. Deşi luată în
sine prima afirmaţie ar putea avea doza ei de corectitudine (obiecţii pot fi aduse şi
aici), o astfel de lamentaţie mallarmeană nu îşi are sensul atunci când vorbim
despre un studiu ştiinţific. Dacă despre fiecare curent cultural s-ar fi scris doar cât
timp acesta era o vogă intelectuală, literatura de specialitate ar fi fost incompletă şi
mai săracă din punct de vedere ideologic. Nuanţând, una din axiomele care stau la
baza studiului de faţă este aceea care afirmă că interpretările unui fenomen cultural
sunt cu mult mai solide şi mai cuprinzătoare atunci când survin post factum, după
depăşirea euforiei iniţiale. În mod ironic, deşi postmodernismul este – până în
momentul de faţă – cel mai recent produs teoretic de anvergură al mediului umanist
(şi nu doar umanist), pare să fie înconjurat de o mitologie a epuizării chiar mai
pregnantă decât în cazul unor manifestări cu o tradiţie mult mai îndepărtată.
Înainte de a trece la o prezentară sumară a altor premise ce stau la baza
demersului nostru precum şi a conţinutului propriu-zis al lucrării credem că este
necesar să facem câteva clarificări iniţiale asupra unor amănunte ce au un efect
major în cazul de faţă. În primul rând, şi probabil cel mai important amănunt, deşi
din punct de vedere formal şi administrativ teza aparţine domeniului filologiei, în
practică ea este fructul unei viziuni oarecum diferite de norma acestei categorii.
Faptul că autorul acestor rânduri profesează (cu convingere) în domeniul filosofiei
constituie un „prim-motor” al metodei inter- şi transdisciplinare asumate aici;
pentru cineva care vine dinspre filosofie înspre literatură (ne referim, desigur, la
critica şi teoria literară) aceasta are un caracter eratic (o spunem nu cu satisfacţie)
în raport cu noţiunea de metodă ştiinţifică. Evident, problema este mult mai
complicată decât aceste simple afirmaţii. Întrebarea fundamentală care trebuie a fi
pusă este, până la urmă, cea care vizează caracterul de ştiinţă al aşa-numitelor
„ştiinţe ale literaturii”. În cuprinzătorul Argument al lucrării ne-am permis răgazul
de a discuta principial aspectele esenţiale ale acestui subiect, insistând asupra
faptului că, deşi teoria literară nu are cum să ridice pretenţiile de fundamentare
epistemologică pe care le ridică grupul „ştiinţelor tari” (fizica, biologia, chimia şi
subspeciile lor), ea nu poate să abdice de la un înţeles mai larg al metodei
ştiinţifice. Apelul la argument, demonstraţie, metodă şi rigoare nu au cum să scape
unui demers de studiu al literaturii, indiferent cât de subiective sunt judecăţile de
valoare exprimate inevitabil în acesta. Pe lângă asumarea necesităţii metodei
ştiinţifice, în cazul concret al postmodernismului simţim nevoia să accentuăm
importanţa unei analize care nu scapă din vedere caracterul eclectic al acestuia. Ne
luăm libertatea de a afirma că nici un alt curent cultural nu a combinat atât de mult

1
cum o face postmodernismul influenţele extra-literare în teoretizarea sa (vorbim
aici despre filosofie, estetică – în măsura în care aceasta diferă de filosofie – ştiinţe,
arte vizuale ş.a.m.d.). Prin urmare, analiza postmodernismului reclamă o abordare
ce nu neglijează aspectele filosofice, epistemologice, psihologice, sociologice în
favoarea celor strict literare.
Foarte concis, obiectivul major al acestei lucrări este analiza critică şi
sistematizarea teoriilor ce au ca subiect postmodernismul. Din motive ce vor fi
dezvăluite în rândurile următoare, analiza a pornit de la asumarea faptului că
teoriile occidentale asupra postmodernismului diferă sensibil de cele româneşti,
drept pentru care ele sunt puse în oglindă în capitole distincte ale lucrării. Una din
ideile care va însoţi cititorul pe parcursul lucrării, în special în capitolul dedicat
contribuţiilor româneşti în domeniu, va fi aceea că mediul cultural local nu a
produs teorii comparabile cu cele occidentale; pentru nici un moment nu am avut
intenţia de a înscrie acest demers în seria acelora care hiperbolizează poziţia
marginală a culturii româneşti, insistând asupra ideii de retard al acesteia.
Considerăm că astfel de abordări (care nu sunt deloc rare, mai ales în ultimii zece,
douăzeci de ani) sunt ele însele parte a unei eventuale defazări culturale,
constituindu-se, în cele din urmă, în ceea ce un psiholog ar numi self-fulfilling
prophecy, o profeţie care se auto-îndeplineşte; dimpotrivă, am încercat să păstrăm o
măsură medie, obiectivă (în măsura în care putem vorbi despre obiectivitate în
studiile culturale) şi uneori chiar binevoitoare prin atenţia dată unor articole sau
eseuri de dimensiuni restrânse în cazul autorilor români, dar concluzia recurentă a
fost aceea că, în afara unor excepţii – foarte puţine la număr – actorii culturali ai
României au eşuat în tentativa de a emite explicaţii exhaustive, teorii legitime
asupra postmodernismului, fie el la nivel generic sau particularizat. În mod
nesurprinzător, paginile dedicate acelor autori care au ales calea exilului,
construindu-şi cariere academice în Occident (în special în Statele Unite) ajung la
concluzia că, odată suspuşi influenţelor unui alt tip de cultură şi de sistem
intelectual, aceştia îşi descoperă valenţe teoretice pe care nu le exploataseră
anterior, fiind capabili să construiască teorii în cel mai pur sens pe care acest
cuvânt îl are în domeniul studiilor culturale (exemplul prin excelenţă este cel al lui
Matei Călinescu, devenit nume de referinţă nu doar pentru noi ci pentru oricine
care studiază problema postmodernismului atât în literatură cât şi în ansamblul lui).
Este limpede deja că noţiunea cea mai importantă (după postmodernism,
desigur) pentru felul în care se construieşte demersul nostru este aceea de „teorie”,
motiv pentru care ne simţim datori să oferim câteva explicaţii preliminare asupra
ei, explicaţii care –sperăm – vor deveni argumentele forte şi subînţelese ale
includerii sau excluderii unui autor în rândurile celor analizaţi de noi. Teoria are –
şi aici ne scufundăm într-o banalitate – un caracter ambiguu; dintru început vom
preciza că Occidentul a construit în perioada de după Al Doilea Război Mondial un
înţeles al acestui cuvânt care nu a fost adoptat în cultura română (sau în culturile
est-europene, în general), iar aici avem deja o prematură explicaţie pentru lipsa
constructelor teoretice la noi. Preluând o idee a lui Richard Rorty, vom defini teoria

2
ca fiind acel stil de scriere care nu este nici judecata axiologică asupra produselor
literaturii, nici istorie intelectuală, nici speculaţie pură, nici epistemologie, ci toate
acestea adunate la un loc într-un nou gen. Teoria, ne spune un alt meta-teoretician
american, Jonathan Culler, nu este un set de metode pentru studiul literaturii ci un
grup de scrieri nelimitat despre tot ceea ce mişcă sub soare, de la cele mai tehnice
probleme de filosofie academică până la modurile schimbătoare în care oamenii au
vorbit despre un subiect; genul teoriei include antropologia, istoria artei, studii de
gen, psihanaliză, studii politice, sociale, filosofie, lingvistică, istorie culturală şi
socială, sociologie. Lucrările în cauză fac apel la argumente din aceste domenii, dar
devin „teorie” pentru că viziunea sau consecinţele lor au devenit sugestive pentru
oameni care nu studiază în particular disciplinele respective, efectul lor major fiind
contestarea simţului comun în a vedea literatura şi formele ei, în cazul nostru.
Apariţia teoriei în jurul anilor ’50 a însemnat eliberarea de conceptele impuse până
atunci de estetica filosofică asupra literaturii, dar şi de efectele nefericite pe care
critica literară impresionistă le avea asupra interpretării unui text. Diferite
discipline umaniste (semiotica, gestaltismul, psihanaliza, hermeneutica, teoria
informaţiei, sociologia, filosofia) s-au îndreptat către elaborarea unor explicaţii
proprii în ceea ce priveşte fenomenele literaturii, iar faptul că unele dintre aceste
abordări erau bazate pe date empirice le-a făcut să aibă un şi mai mare succes. În
mod ideal acest nou domeniu ar fi trebuit să preia doar aspectele pozitive ale
fiecăreia din sursele sale şi să depăşească subiectivismul criticii literare prin cel mai
mare grad de obiectivitate posibil; desigur, acest lucru nu a fost posibil până acum
în întregime. De multe ori teoria a ajuns să împrumute din critica literară tocmai
latura ei cel mai puţin productivă: interpretarea subiectivă a unor posibile sensuri.
Dincolo de caracterul subiectiv şi poate intolerant al teoriei, putem cădea de acord
că, în comparaţie cu critica literară, teoria îşi propune ca metodă de lucru anumite
procedee derivate din ştiinţele „tari”, ba chiar îşi asumă posibilele vicii datorate
subiectivităţii.
Conştienţi de faptul că nici o teorie nu este completă sau „adevărată” în
sens epistemologic, am decis ca subiectul de investigaţie al acestei lucrări să fie
corpul de teorii emise asupra postmodernismului, pornind de la premisa că în jurul
acestui concept există cea mai mare inflaţie teoretică. În acelaşi timp, poate
împotriva caracterului prezumat al unei teze de doctorat, am încercat să ne abţinem
de la propunerea unei noi teorii care să vină în completarea sau corectarea celor pe
care le analizez aici; unul din cele mai mari defecte al intelectualului umanist
(poate mai mult decât în cazul celor din ştiinţele exacte) este orgoliul de a crede că
el (şi doar el) reuşeşte să vadă adevărul acolo unde toţi ceilalţi au eşuat; tocmai
acest orgoliu, alăturat cerinţelor de multe ori obtuze ale unei culturi în care dictează
regulile drastice ale unui capitalism ce transformă arena ideilor într-o „piaţă a
ideilor” îi face pe mulţi să caute obsesiv o interpretare nouă, o privire nouă, o
explicaţie nouă, într-un cuvânt originalul. A căuta originalul cu orice preţ riscă (şi
duce de obicei la) barbarisme teoretice, negarea oricărei posibilităţi de continuitate
sau de stabilire a unui consens şi, în cazul unui mediu cultural de dimensiuni

3
restrânse (cum este cazul celui românesc) polarizarea în tabere conflictuale,
conflicte hrănite de obicei de aversiuni mai mult sau mai puţin intelectuale, de
atacuri personale şi de pseudo-dezbateri ce nu fac altceva decât să se refugieze în
viziunile particulare ale unui grup.
Se uită de foarte multe ori că, în tot acest tăvălug critic distructiv, este
nevoie din când în când de o retragere cu un pas din faţa problemei, de studii
imparţiale care să sistematizeze poziţiile de până atunci pentru a le examina
nepărtinitor, judecându-le plusurile şi minusurile nu prin prisma gradului în care
ele corespund cu propria-ţi viziune asupra subiectului ci din punct de vedere al
solidităţii argumentelor pe care le aduc şi a măsurii în care reuşesc să convingă. În
nici un moment nu am dorit ca lucrarea de faţă să se alăture şirului atât de personal,
dar simultan – prin frenezia dorinţei de originalitate cu orice preţ – absolut
impersonal de lucrări de doctorat, cărţi, eseuri ce propun „noi teorii ale
postmodernismului”. Saturaţia cu astfel de demersuri fac ca subiectul să pară
depăşit şi epuizat, deşi încă nu avem o dare de seamă cuprinzătoare asupra lui.
Lucrarea prezentă nu este, prin urmare, o teorie a postmodernismului; mult mai
modestă, ea se prezintă ca o analiză a teoriilor despre postmodernism, o meta-teorie
care încearcă să explice (mai puţin) şi să descrie (mai mult) în ce măsură umaniştii
români au înţeles să definească şi să determine nebuloasa postmodernismului sub
forma teoriilor, scop în care am considerat necesar a-i compara cu teoriile (în
sensul de mai sus al cuvântului) elaborate de autorii occidentali consacraţi.
Înainte de a detalia structura internă a lucrării, se cuvine să dăm câteva
explicaţii foarte scurte despre al doilea termen din sintagma „teorii ale
postmodernismului”, fără a intra în detalii semnificative din moment ce acest lucru
ar presupune deja sâmburii unei viziuni personale asupra fenomenului, viziune
personală ce ar fi, într-un final, exact elementul pe care îl anatemizam mai sus.
Dacă totuşi putem vorbi despre un fetiş, acesta este categoric diferenţierea pe care
am accentuat-o pe alocuri dintre postmodernism şi postmodernitate, vitală pentru
modul în care lucrarea este construită; întăriţi în această veche obsesie de recente
demarcaţii prezente explicit la autori mai tineri (Linda Hutcheon, Mikhail Epstein,
Steven Best şi Douglas Kellner sau, mai ales, mai vârstnicul Ihab Hassan – „tânăr”
este în acest context un termen paradoxal, dar de înţeles dat fiind că numele
amintite sunt printre recenţii clasicizaţi în domeniul postmodernismului), dar în
special de o logică a simţului comun ce face apel la istorie şi la etimologie, am
preferat să înţelegem postmodernismul ca un fenomen categoric diferit de
conceptul de postmodernitate. Cu alte cuvinte, postmodernismul va însemna în
paginile acestei lucrări în mod strict un curent cultural cu particularităţi de
exprimare în tot ceea ce înseamnă cultură scrisă sau vizuală (literatură, filosofie,
arte plastice, arhitectură, dans, teatru, muzică, film), curent limitat în timp între anii
’50 ai secolului XX şi prima parte a anilor ’90. Spre deosebire de acesta,
postmodernitatea este – analog cu Antichitatea sau Modernitatea – o perioadă
istorică aflată abia la început (este greu de vorbit despre un reper pentru începutul
postmodernităţii, aşa cum este greu de stabilit un reper pentru începutul celorlalte

4
două mari epoci, dar putem să convenim formal să semnele postmodernităţii devin
vizibile în jurul anilor ’90 ai secolului trecut, ele accentuându-se pe măsura trecerii
timpului, dar fără să existe deocamdată o trecere definitivă dincolo de modernitate),
cu tot ceea ce presupune descrierea unei astfel de mari perioade: aspecte de
politică, educaţie, economie, viaţa cotidiană, valori morale etc. În mod elementar,
fiecăreia dintre aceste perioade îi corespund o serie de curente culturale şi artistice
care, dincolo de particularităţile lor, se înscriu în aceeaşi paradigmă istorică.
Prejudecata pe care o împărtăşim aici este acea că, indiferent de avangardismul lor,
formele artei corespund în mare măsură unui spirit al veacului, unei viziuni asupra
lumii constantă pe tot parcursul unei epoci istorice. Tocmai din acest motiv am
preferat să evităm, în măsura în care era posibil, acele teorii contemporane care
încearcă să descrie postmodernitatea şi nu postmodernismul; dacă primele sunt
caracterizate de speculaţii ample punctate pe alocuri de „dovezi” mai mult sau mai
puţin convingătoare, teoriile care se concentrează asupra postmodernismului sunt,
în comparaţie, mai bine delimitate şi fac apel la manifestări artistice analizate în
cunoştinţă de cauză. O ultimă precizare, crucială însă: teoriile postmodernismului
(şi aici facem referire în special la cele occidentale) sunt teorii care, aşa cum arătam
mai sus, corespund ideii de teorie culturală prin prisma faptului că fac apel nu la un
singur domeniu al creaţiei ci propun o analiză sintetică şi generică a tuturor
domeniilor în care acest curent se ipostaziază. Marea limitare a contribuţiilor
româneşti în domeniu vine tocmai din faptul că ele preferă să se concentreze
aproape exclusiv la domeniul literaturii şi, mai mult, să apeleze la mijloace
specifice criticii literare. Mare parte din acele puţine lucrări pe care le vom semnala
ca fiind susceptibile de a fi considerate teorii în sensul legitim al cuvântului
folosesc partea teoretică drept un preambul pentru refugiul în zona mai confortabilă
a criticii literare. Departe de noi gândul de a sugera că practica criticii literare este
în vreun fel inferioară celei a teoriei literare sau culturale; dar, pe de altă parte,
trebuie să admitem că abordările criticii sunt potrivite pentru a evalua, ierarhiza,
descrie fenomene mult mai puţina ample decât cele precum postmodernismul. Dacă
pentru problema optzecismului, de exemplu, ca mişcare de creaţie specifică unui
anume moment al literaturii române (sau, şi mai limitat, al poeziei) metoda criticii
este cea mai potrivită, iar o teorie asupra acestui moment ar putea să pară ridicolă
(pentru că, în definitiv, nu vorbim despre o sinteză a mai multor domenii ci despre
o reacţie strict literară), în privinţa postmodernismului este nevoie de o abordare
mai amplă. Se pare că, de cele mai multe ori, autorii români – marea majoritate
scriitori sau critici literari profesionişti – ignoră faptul că nu se poate pune un semn
de egalitate între postmodernism şi literatura postmodernistă, cu atât mai mult între
postmodernism şi un grup de creaţie restrâns (fie că vorbim despre optzecism,
nouăzecism sau altele asemenea lor, indiferent de impactul avut asupra literaturii
române).
O problemă mai delicată este aceea a raporturilor dintre postmodernism şi
modernitate sau postmodernitate, ea reclamând o intervenţie exclusivă asupra
acestui subiect (un lucru ce iese din calculele noastre). Fără a intra în detalii (şi ne

5
asumăm acest lucru ca un viciu considerabil al lucrării, dar el nu influenţează în
nici o măsură analiza teoriilor despre postmodernism dat fiind faptul că această
analiză nu are în vedere corespondenţa dintre viziunea noastră asupra
postmodernismului ci consistenţa internă a teoriilor), vom spune că am preferat să
înţelegem postmodernismul ca o parte, ultima parte, a întregii paradigme estetice a
modernităţii. Dacă la scară mică, postmodernismul este profund revoluţionar faţă
de curentele cărora le urmează, la marea scară a epocilor istorice el se înscrie în
coordonatele modernităţii, coordonate pe care încercăm să le circumscriem în
prima parte a lucrării. Evident, ca ultimă fază a marii modernităţi estetice,
postmodernismul arată tendinţe de trecere spre o nouă paradigmă; este însă destul
de greu de precizat cu exactitate care dintre ele pot sunt categoric ieşite din sfera
modernităţii câtă vreme postmodernitatea este atât de vagă şi de schimbătoare
deocamdată. Dacă asupra postmodernismului ne este greu să ne pronunţăm
definitiv, asupra teoriilor referitoare la acesta suntem însă relativ hotărâţi; după
cum vom vedea la momentul oportun, însăşi ideea de teorie (fie ea despre
postmodernism, postmodernitate sau orice altă formă asemănătoare) este una
profund modernă sub toate aspectele ei.

Premise
Demersul nostru porneşte de la câteva premise formulate axiomatic şi
asumate tacit (sau, uneori, reamintite) pe tot parcursul ei ulterior. Înclinaţia
obsesivă către sinteză, concizie şi claritate ne motivează să le descriem punctual în
cele ce urmează.
a. literatura (prin toate afiliatele ei: creaţia artistică, critica literară, istoria
literară, teoria literară) nu se supune canonului epistemologic al
adevărului. Astfel, orice explicaţie propusă în acest domeniu are
potenţial de corectitudine dacă respectă anumite linii directoare (vezi
b.);
b. chiar dacă nu formează o ştiinţă în sensul „tare” al cuvântului,
exerciţiile intelectuale ce fac referire la domeniul literaturii (şi, în
general, la orice ştiinţă socio-umană) trebuie să respecte anumite
criterii pentru a putea să fie numite „teorii”. Vor fi considerate teorii
ale postmodernismului (incluse, prin urmare, în analiza noastră) acele
demersuri care propun o definiţie, o explicaţie sau o descriere fie a
fenomenelor pe care le denumesc „creaţie artistică postmodernistă” fie
chiar asupra altor teorii grupate în categoria mai largă a
postmodernismului;
c. postmodernismul nu este sinonim cu postmodernitatea. Primul termen
se referă la un curent cultural (vezi d.), în vreme ce al doilea
desemnează o epocă. Relaţia dintre cele două este ambiguă, putând fi
acceptate atât variantele care susţin suprapunerea temporală dintre ele
(postmodernismul fiind în acest caz expresia artistic-culturală a
postmodernităţii) cât şi cele care afirmă includerea postmodernismului

6
 în estetica modernităţii târzii, fie integral, fie ca fază intermediară între
modernitatea târzie şi postmodernitate;
d. postmodernismul este un fenomen ce depăşeşte limitele literaturii,
găsindu-şi expresii (sau cel puţin teoretizări) în domenii conexe
precum artele vizuale, filosofia, epistemologia, psihologia etc.;
e. în ciuda prejudecăţilor, modernismul nu este un fenomen asupra căruia
să existe un consens, existând cel puţin trei accepţi diferite ale
acestuia. Mulţi dintre teoreticienii postmodernismului fac referiri la
modernism (de obicei sub formă antitetică) fără a-l defini
corespunzător, ignorând faptul că în alte arii culturale decât ale lor
termenul are o altă semnificaţie;
f. deşi nu considerăm că postmodernismul este limitat la experienţa
occidentală, teoretizările româneşti asupra acestuia au calităţi profund
diferite de cele vestice. În consecinţă, ele trebuie tratate distinct,
subliniindu-se asemănările sau deosebirile dintre ele;
g. [la nivel axiologic] nu ne propunem şi nu este posibilă o judecată
asupra corectitudinii teoriilor analizate. Singurul lucru pe care îl putem
face este acela de a constata încadrarea lor în (sau neapartenenţa la)
regnul teoriei, subliniind motivele pentru respectiva concluzie.

Obiective
Obiectivul formal al lucrării este, aşa cum reiese din titlu, analiza
dezbaterii româneşti asupra postmodernismului motiv pentru care sunt trecute în
revistă toate contribuţiile teoretice semnificative (vezi explicaţiile despre criteriile
de existenţă a unei teorii). La nivel informal, există o serie de obiective adiacente,
cel puţin la fel de importante din punctul nostru de vedere, ele fiind vizibile explicit
în structura tezei:
a. conturarea sumară a paradigmei moderne de gândire (esenţială,
credem noi, pentru înţelegerea postmodernismului);
b. în acelaşi sens, trasarea unei schiţe a perioadei modernităţii târzii,
pornind de la premisa că există o diferenţă clară (dar nu suficientă
pentru a afirma că avem în faţă două paradigme diferite) între
modernitatea târzie şi modernitatea clasică (ne referim la mai mult
decât la expresia estetică a acestora);
c. depistarea acelor trăsături care fac ca estetica modernităţii să poată fi
considerată unitară, alături de sublinierea punctelor de legătură dintre
aceasta şi estetica sfârşitului modernităţii;
d. [derivat din c. şi din ipoteza e.] acceptând faptul că cei mai mulţi
dintre teoreticieni pun postmodernismul în relaţie cu modernismul
şi/sau Avangarda, dar nu insistă asupra unei definiţii precise a
ultimelor două, ne propunem să arătăm cum diferă interpretările date
modernismului în diferite geografii culturale. Considerăm că aici se

7
 găseşte sursa celor mai multe contradicţii dintre diferitele
conceptualizări ale postmodernismului
e. panoramarea cât mai largă a teoriilor postmodernismului şi stabilirea
unor criterii pentru a demarca posibilele diferenţe de generaţie în
construirea teoriilor (anticipând, este vorba despre trei serii distincte de
teorii care se succed cronologic).
f. [mai puţin explicit în lucrare] invocarea şi argumentarea ideii conform
căreia teoreticienii români sunt, în mare parte, cvasi-teoreticieni.
Simptomatic este faptul că acele contribuţii care corespund în cea mai
mare măsură cu ideea de teorie aparţin unor intelectuali maturizaţi în
Occident

Structura
Capitolul I
Teza de faţă porneşte de la aserţiunea – implicită şi la câţiva dintre autorii
români pe care îi analizăm ulterior: Matei Călinescu, Liviu Petrescu sau Nicolae
Manolescu – conform căreia în interiorul epocii modernităţii se pot distinge două
subcategorii clare: modernitatea clasică (aproximativ din secolul XVII până spre
sfârşitul secolului XIX) şi modernitatea târzie (de la sfârşitul secolului XIX până –
iar aici reperele diferă în funcţie de autor – la începutul postmodernităţii, fie că
vorbim despre perioada imediat postbelică sau despre anii 2000). Fără a intra în
detalii, considerăm că o astfel de viziune reuşeşte să genereze cele mai puţine
semne de întrebare şi contradicţii, dând un răspuns satisfăcător celor care
semnalează diferenţele semnificative dintre cele două perioade amintite. Dacă
modernitatea clasică este martora unei turnuri radicale în modul de a gândi lumea,
dar este limitată în bună măsură la categorii elitiste ale societăţii, modernitatea
târzie aduce punerea în practica cotidianului a principiilor acesteia. Schimbările
accelerate (un termen blând) de la sfârşitul secolului XIX vor atrage printr-un efect
de bulgăre de nea alte schimbări la nivelul practicii artistice, în primă instanţă, şi –
într-un final – o nouă serie de mutaţii ale valorilor civilizaţiei, culminând cu
trecerea la postmodernitate.
Indiferent de schimbările amintite, perioada modernităţii clasice şi cea a
modernităţii târzii stau sub umbra (malignă după unii promotori ai
postmodernismului) unei gândiri unitare; primul capitol al lucrării îşi asumă ţinta –
poate prea îndepărtată pentru un demers nostru – de a descriere aproximativ
fundamentelor paradigmei de gândire modernă, pornind de la două premise: în
primul rând, aşa cum vom arăta în primele pagini, oricât ar fi de epuizat argumentul
că pentru descifrarea postmodernismului (şi a postmodernităţii, deşi ea nu face
obiectul nostru) este nevoie în primul rând de clarificarea noţiunilor de
modernitate, respectiv modernism, îl considerăm valid şi considerăm că nu poate fi
evitat. Acest lucru nu înseamnă că este obligatoriu ca modernitatea să fie
interpretată din nou, de fiecare dată, ci – dimpotrivă – este suficientă o simplă
sistematizare a ideilor recurente asupra acestei teme. Din acest motiv şi din dorinţa

8
de a nu pigmenta tratarea teoriilor postmodernismului cu astfel de amănunte ce vor
fi în acel moment subînţelese am realizat pe parcursul câtorva pagini o sinteză a
paradigmei moderne de cunoaştere, distingând cinci elemente esenţiale care
constituie scheletul ideatic al acesteia: raţionalism, autonomie, progres, capitalism
şi inovaţie ştiinţifică/tehnologizare. Tabloul în cinci puncte construit aici este
simultan o contribuţie originală (după ştiinţa noastră cele cinci categorii nu se
regăsesc astfel expuse la nici un autor consacrat), dar – şi dorim să subliniem
puternic acest lucru – nu putem să afirmăm că am putea avea de-a face cu o
descoperire semnificativă; atunci când enunţam inflaţia de teorii asupra
postmodernismului omiteam cu bună ştiinţă să afirmăm că asupra modernităţii (în
ansamblul ei) există un număr cel puţin la fel de mare de teorii, chiar mai abstracte
şi mai imprecise decât cele asupra postmodernismului. Departe de noi gândul de a
crede că schiţa minimalistă a modernităţii pe care o propunem în paginile de mai
jos poate veni să substituie sau să corecteze în vreun fel eforturile deja existente,
mulţumindu-se cu statutul de simplu rezumat al acestora. Dacă postmodernismul
(în calitate de subideologie estetică) vine ca o încheiere a conturilor cu paradigma
modernă, teoriile despre postmodernism sunt, la fel ca orice alte teorii
contemporane de altfel, o culminare a idealurilor moderne, în special a celor
iluministe,acesta fiind al doilea motiv pentru care am recurs la prezentarea
paradigmei moderne; credem că nu este nevoie să insistăm asupra concluziei care
se desprinde de la sine în planul secund al lucrării. În mod ironic, teoriile despre
postmodernism (şi, dacă este să ne amintim descrierea făcută cu câteva pagini în
urmă, întreg domeniul teoriei umaniste) sunt o punere – voluntară sau
neconştientizată – în practică a scopurilor intelectuale ale Iluminismului. Teoriile
postmodernismului sunt prin metodă, stil şi scopuri/concluzii ipostazieri ale
raţionalismului, argumentării, autonomizării conştiinţei critice şi ale ideii de
progres al cunoaşterii. Un Lyotard, spre exemplu, atunci când afirmă lipsa de
încredere în meta-naraţiuni, creează în esenţă o nouă meta-naraţiune, după cum
vom vedea la momentul potrivit, şi face acest lucru prin metodele consacrate ale
argumentului şi discursului raţional; mai mult, nu doar că „modernizează” prin
postmodernismul pe care îl propune ci încearcă să şi popularizeze mesajul său de
liberalizare în rândul celor neiniţiaţi în diferite ocazii (de altfel, deşi există de mult
timp, cărţile de popularizare, fie că vorbim despre ştiinţe exacte sau despre
umanisme, ating un grad maxim de răspândire tocmai sub imperiul
postmodernismului). Ce poate fi mai modern decât atât?
Descrierii fundamentelor modernităţii îi subordonăm câteva pagini ce pun
în discuţie la fel de sumar principiile estetice ale modernităţii, rezumându-ne de
această dată la modernitatea clasică. Estetica modernităţii clasice reprezintă,
urmând distincţia modernitate clasică – modernitate târzie, ideologia artistică a
perioadei cuprinse între secolul XVII şi sfârşitul secolului XIX (momentul de
început al modernităţii târzii). Scopul paginilor în cauză, dincolo de o meditaţie
asupra rolului artei aşa cum apare el în viziunea modernităţii clasice, este acela de a
puncta ceea ce am numit cu o exprimare nu foarte fericită, inspirată de englezescul

9
loose ends „capetele libere ale modernităţii” (ale esteticii modernităţii clasice, mai
precis), sintagmă prin care am înţeles punctele ce leagă programele estetice ale
modernităţii târzii de cele ale modernităţii clasice. Evident, aceste legături pot fi
negative (în sensul în care artiştii modernităţii târzii critică anumite precepte
estetice ale predecesorilor) sau pozitive (detalii de viziune preluate peste timp). Din
dorinţa de a nu încărca bibliografic şi ideatic o lucrare şi aşa prea populată de
referinţe am exclus forma extinsă a acestui capitol din versiunea finală pentru a
păstra în afara câtorva consideraţii necesare un simplu tabel care este menit să
schematizeze legăturile menţionate mai sus.

Capitolul II
Dacă primul capitol al lucrării era axat pe problematica modernităţii în
general şi a celei clasice în particular, al doilea capitol urmăreşte morfologia
modernităţii târzii sub două aspecte: viziunea cotidiană despre lume la sfârşitul
secolului XIX (parte care încearcă să se concentreze pe schimbările concrete din
modul de a experimenta lumea) şi, pe de altă parte, subiectul modernismului şi
Avangardei. Deloc imprevizibil, nu am putut fi satisfăcuţi cu prezentarea
semnificaţiei câtorva obiecte de uz curent care schimbă perspectiva omului asupra
lumii (automobilul, telefonul, fonograful şi cinematograful – obiecte alese nu la
întâmplare, după cum vom arăta în acest capitol) ci am încercat să le surprindem
relaţia cu opera de artă în cadrul esteticii modernităţii târzii pornind de la premisa
că modificarea Weltanschauung-ului sub influenţa noilor tehnologii înseamnă,
implicit, o schimbare de ideologie estetică. Consecutiv acestui excurs de istorie a
tehnologiei, intenţia iniţială era aceea de a realiza o foarte scurtă trecere în revistă a
curentelor artistice sau literare ce au populat modernitatea târzie din punctul de
vedere al programului lor estetic, dar această intenţie s-a concretizat în cele din
urmă într-un segment de sine stătător, de dimensiuni mai mari decât cele anticipate,
în care accentul cade pe dificultatea definirii modernismului şi Avangardei istorice.
Analiza direcţiilor majore din teoriile asupra modernismului constituie într-o
oarecare măsură un preambul al analizei teoriilor despre postmodernism.
Cel mai interesant lucru care reiese din acest fragment al lucrării este acela
că dacă în privinţa postmodernismului există un relativ consens în toată diversitatea
teoriilor, în cazul modernismului şi Avangardei (pentru că cele două sunt într-o
relaţie de interdependenţă din punct de vedere al definirii lor) nu putem vorbi
despre un consens al teoreticienilor în privinţa definiţiei şi statutului lor în raport cu
alte programe estetice. Pentru a rezuma subcapitolul la care facem referire aici, am
depistat trei versiuni majore de definire (nu de explicare!) a modernismului, în
funcţie de aria culturală de provenienţă: un înţeles anglofil al termenului, unul
german şi unul latin (franco-italian, mai precis), acestora adăugându-li-se un înţeles
dat de teologi modernismului, interesant şi cu un mare potenţial speculativ, dar
ieşind, evident, din lista noastră de teorii culturale. Fiecare dintre aceste versiuni
are de partea ei discursuri teoretice ample care au făcut, la vremea lor, cariere de
succes în mediile culturale, neputându-se afirma că vreuna dintre ele ar fi reuşit, în

10
cele din urmă, să se impună ca universală. O întrebare legitimă ce se poate pune
este cea care chestionează existenţa unei viziuni relativ consensuale asupra
postmodernismului (cel puţin ca definiţie) în condiţiile în care toate cele trei
definiţii ale modernismului rămân în picioare. Judecând logic, ar fi trebuit ca
postmodernismul să aibă la rândul lui, ca derivat (cel puţin etimologic) al
modernismului, trei definiţii diferite în funcţie de mediile culturale în care ar fi
teoretizat. O explicaţie simplă pentru paradoxul consensului în privinţa
postmodernismului este faptul că acesta a fost multă vreme un termen exclusiv al
lumii anglofile (americane, mai exact), fiind preluat ca atare, cu toate definirile lui
iniţiale, în restul lumii occidentale. Există, cum e firesc, excepţii de la această
regulă: deşi cultura franceză a preluat şi ea noţiunea de postmodernism fără a o
redefini în funcţie de modul particular în care înţelege modernismul, culturii care se
revendică ca afiliate celei franceze (ne gândim în primul rând la cultura română) a
mers mai departe, încercând de multe ori să completeze scheletul american al
postmodernismului cu elemente de teorie ce fac apel la modernism, fără a lua în
calcul faptul că definiţia modernismului este, pentru noi, una de influenţă latină şi
aplicabilă în special la literatură în vreme ce definiţia americană a modernismului
(care se află în substratul teoriilor postmodernismului, chiar dacă nu explicit sau
conştient) face apel la un înţeles mai puţin precis de artă experimentală bazată pe
principii generaliste şi abstracte ca respingerea artei populare sau clişeelor.
Principalele surse bibliografice pe care ni le-am apropriat ca obiect al analizei
noastre au fost studiile deja clasice ale lui Poggioli, Bürger şi Matei Călinescu
pentru ca în finalul prezentării să recurgem la formularea unor concluzii bazate pe
interpretările provenite de curând din spaţiul scandinav (propunem două nume mai
puţin cunoscute publicului românesc, Astradur Eysteinsson şi Per Bäckström ale
căror ipoteze ni se par a fi extrem de bine susţinute).

Capitolul III
În condiţiile în care scopul major al lucrării era acela de a trece în revistă
teoriile româneşti asupra postmodernismului şi, în paralel, de a sugera că ele nu
reuşesc să se constituie în teorii veritabile se înţelege de la sine că înaintea lor
trebuiau prezentate contribuţiile occidentale în domeniu care corespund
standardelor înţelese de noi pentru obţinerea statutului de teorie. Căzând pradă unui
clişeu specific majorităţii lucrărilor de natură academică, nu am putut evita o
clasică istorie a cuvântului „postmodernism”, încercând totuşi să facem acest lucru
conform regulilor unei cercetări solide, adică mergând pe cât posibil către sursele
primare. Deşi nu a oferit, în cele din urmă, decât câteva referinţe neintrate încă în
textele româneşti, acest studiu de istorie a conceptului ne-a devenit util în a
constata că mulţi dintre autorii care au teoretizat postmodernismul (aici intră
majoritatea celor români, dar şi o parte din cei occidentali) au preferat să ia de-a
gata informaţiile despre el din surse secundare sau chiar mai îndepărtate. Nu este
nevoie să fii un expert în tehnicile scrierii non-ficţionale pentru a observa că există
o serie de coincidenţe nefericite (sintagme preluate ad litteram, mici greşeli în

11
evocarea reperelor bibliografico-istorice, secvenţe de idei identice, citări fără a
menţiona sursele exacte) ce duc la concluzia unei lipse de onestitate cu ei înşişi din
partea unora dintre cei care au abordat subiectul.
Principala noutate pe care o aduce abordarea noastră este aceea a
clasificării teoriilor despre postmodernism în trei mari grupe, în baza unor criterii
cronologice, dar mai ales de abordare. În consecinţă, capitolul la care facem
referire este divizat în trei subcapitole, fiecare dintre ele compus din prezentări
individuale ale autorilor reprezentativi pentru respectivul grup de teorii. Am ales
varianta prezentării individuale a fiecărui teoretician datorită faptului că cealaltă
variantă posibilă, aceea a prezentării unor idei recurente (aşa cum s-a întâmplat în
cazul capitolului despre modernitate) ar fi însemnat o accentuare a sentimentului de
confuzie care domneşte, oricum, în domeniu. Unicitatea şi particularitatea tezelor
exprimate mai ales de teoreticienii primelor două grupuri (sau „generaţii ale
teoriei” după cum le-am numit) putea fi cel mai bine surprinsă, credem noi, doar în
acest fel.
Concret, cele trei generaţii în cauză sunt cea a anilor ’50-’70, ’70-’90 şi
’90-prezent. În cazul primei generaţii putem vorbi cu greu de o dezbatere propriu-
zisă, contribuţiile având un caracter individual şi puţin sau deloc polemic. Este încă
epoca în care nu există un nume acceptat pentru noile forme ale sensibilităţii
estetice, dar existenţa lor nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării. În afara lui
Leslie Fiedler, care face excepţie de la regulă, ceilalţi teoreticieni ai acestei
generaţii abordează pasager şi nesistematic postmodernismul, fără să creeze teorii
în sensul propriu-zis al cuvântului. Dacă ar fi să dăm credit criticii
postmodernismului din anii ’90 cu privire la denaturarea de către Academie a
întregii dezbateri, atunci anii ’60 sunt ani ai inocenţei teoretice, ani în care sunt mai
importante aspectele de estetică sau critică literară şi nu cele de filosofie sau
analiză socială, aşa cum va fi cazul în generaţia următoare. Cu toate acestea, am
preferat să considerăm că în ciuda fragilităţii teoretice, generaţia 50-70 reprezintă o
structură unitară şi doar pentru simplul fapt că există un ton comun, un spirit
comun şi o tematică relativ asemănătoare în interiorul acestui grup.
A doua generaţie, cea numită de noi „a postmodernismului clasic” începe
având imaginea clasică a unui tânăr contestatar, virulent şi libertin în exprimările
sale, şi sfârşeşte cu imaginea profesorului formator de şcoală, dominator autoritar
al scenei culturale dintr-o zonă geografică anume. Dubla imagine pe care cea de-a
doua generaţie o împărtăşeşte (marea majoritate a reprezentanţilor ei trec prin
ambele faze descrise de noi) face ca acest moment să fie atât cel mai apreciat cât şi
cel mai criticat în istoria dezbaterilor despre postmodernism. Pe de-o parte,
conservatorii anilor ’70 şi neo-conservatorii anilor ’90 (de regulă cei implicaţi
politic sub steagul marxismului) vor critica uşurinţa cu care teoreticienii pe care îi
vizăm aici sunt gata să renunţe la idei sau concepte fetişizate şi sacralizate pentru
instituţia culturii (raţionalitatea, sensul, argumentul, adevărul), aducând peste
aceste critici şi un val de reproşuri la adresa artiştilor postmodernişti (confuzia pe
care o fac conservatorii între exprimarea estetică a postmodernismului şi teoriile

12
asupra acestor forme estetice este greu de înţeles la nivel intelectual, dar din punct
de vedere psihologic pare logic ca revolta lor să se îndrepte asupra celor cu care
puteau să polemizeze, deci cu teoreticienii). În cealaltă direcţie, generaţia
postmodernismului clasic va face obiectul criticilor celor mai tineri dintre
teoreticieni, aceştia acuzându-i pe predecesorii lor de fi distrus promisiunile
postmodernismului prin aducerea lui în spaţiul Academiei şi de a nu fi avut, deci,
curajul de a duce până la capăt spiritul anti-sistem pe care îl anunţau. Existenţa
„satului global” (după expresia lui McLuhan) a permis ca dezbaterea din anii ’80 să
ia o amploare pe care nici o altă dezbatere culturală nu a mai avut-o în istorie (ne
referim aici atât la acoperirea teritorială, dar şi la densitatea contribuţiilor), însă nu
putem spune că acesta a fost singurul factor ce a contribuit la dimensiunile
fenomenului. În mod cert, colaborarea şi polemica dintre domenii atât de diferite pe
cât pot să fie literatura, arhitectura, filosofia, sociologia, economia şi toate celelalte
implicate nu a fost un simplu capriciu al istoriei şi, în ciuda criticilor, nu poate fi
trecută cu vederea.
În fine, a treia generaţie de teorii poate fi divizată în două subseturi:
primul dintre ele consistă în continuatori ai tradiţiei postmodernismului clasic,
teoreticieni cu interese apropiate de zona literaturii care îşi construiesc abordările
într-o manieră ce le permite să devină, la fel ca predecesorii lor, referenţiali pentru
dezbaterea postmodernă. Diferenţa dintre aceştia şi a doua generaţie a
teoreticienilor constă în principal în atitudinea mai obiectivă a celor mai tineri, în
faptul că asumă lucrările clasice ale postmodernismului nu ca pe nişte subiecte cu
care să polemizeze ci pe care să le prezinte ca pe teorii valide din multe puncte de
vedere, corectându-le acolo unde este cazul. Cu alte cuvinte, în prima categorie a
ultimei generaţii avem de-a face cu continuări ale teoriilor clasice, cu deschideri
către noile realităţi ale anilor ’90, într-o manieră mai aproape de standardele
academice ale impersonalităţii şi ştiinţificităţii. Pe de altă parte, a doua categorie de
teorii de aici este alcătuită din teorii care explorează în primul rând ideea de sfârşit
al postmodernismului, fie sub un aspect critic virulent (ca în cazul criticii marxiste),
fie sub aspect pozitiv sau neutru, propunând teorii care să descrie noile tendinţe
culturale. Toate aceste variante, diferite sau chiar opuse din punct de vedere
doctrinar sunt aduse la un loc de faptul că nu pun sub semnul întrebării existenţa
postmodernismului şi nici nu încearcă în mod explicit să îl definească, preferând să
preia frânturi de definiţii date de reprezentanţii anilor ’70 şi ’80. În opinia noastră,
această a treia generaţie de teorii (deşi este deja impropriu spus) ale
postmodernismului nu se opreşte în zilele noastre, fiind de aşteptat să apară în
viitor noi contribuţii sporadice, dar calitativ superioare. În acelaşi spirit al
presupunerilor despre viitorul subiectului, considerăm că marea majoritate a
lucrărilor ce vor urma vor avea puţine sau chiar nici o tangenţă cu analiza
manifestărilor estetice ale postmodernismului, îndreptându-se în schimb spre
domeniul teoriilor acestuia pentru a deveni, cu alte cuvinte, meta-critici.
Finalul capitolului conţine, alături de câteva concluzii mai generale, o
schiţă a elementelor specifice fiecărui autor menţionat de noi; prezentată în forma

13
grafică a unui tabel (o formă hiper-lizibilă pe care am ales-o tocmai din
considerentele ce vizează uşurinţa de a o lectura şi utilitatea ei – vezi şi cazul
finalului părţii despre estetica modernităţii clasice), această istorie concentrată a
teoriilor postmodernismului este în sine un factor nou în domeniu, chiar şi pentru
tradiţia occidentală. Credem că lipsa de până acum a unor astfel de rezumate
elocvente se datorează, în primul rând, faptului că o mare parte din cercetătorii
postmodernismului s-au erijat în teoreticieni ai acestuia, fiind prinşi în consecinţă
în polemici mai mult ori mai puţin personale cu predecesorii sau contemporanii lor.
Orgoliul exacerbat al intelectualilor umanişti (iar cei care îşi revendică
postmodernismul ca zonă de exprimare par să ducă acest orgoliu la cote maxime) îi
face pe mulţi dintre ei să îşi ghideze eforturile după principiile criticii extreme ceea
ce ne lasă cu eterne revizuiri în domeniu şi nu cu sinteze obiective.

Capitolul IV
Partea cea mai densă a lucrării, dedicată contribuţiilor româneşti asupra
postmodernismului este, în mod forţat, partea cea mai săracă în teorii. Odată
depistat tiparul secvenţei de generaţii ale teoriei în cazul Occidentului, am încercat
să aplicăm această schemă la teoriile româneşti, constatând că există suprapuneri
între cele două regiuni. La fel ca în lumea occidentală, teoriile româneşti se
ierarhizează în trei grupuri, respectând (cu unele excepţii) criterii stabilite anterior
ce ţin simultan de cronologie şi de atitudine ideologică. Ceea ce desparte
teoretizările româneşti de cele străine este întinderea mai mică în timp a unui grup
de teorii (în cazul celor occidentale vorbeam despre aproximativ douăzeci de ani în
care o anumită tendinţă teoretică domină piaţa ideilor, în vreme ce în cazul
României vorbim despre aproximativ zece ani, aici intrând în rol şi anumite repere
de ordin istorico-politic ce lipsesc în primul caz – vezi căderea regimului comunist)
şi lipsa unei preistorii a conceptului de postmodernism (capitolul anterior încadrase
ca preistorie a postmodernismului mai bine de patruzeci de ani). Dincolo de aceste
aspecte, cel mai important loc în comparaţie îl joacă metoda profund diferită pe
care o adoptă teoriile româneşti. Dacă Occidentul a cunoscut o clasă întreagă de
umanişti a căror preocupare principală era constituită de postmodernismul generic
(cei despre care vorbim nu sunt, indiferent de formarea lor iniţială, filologi, critici
de artă, filosofi, sociologi ş.a.m.d. ci pur şi simplu teoreticieni ai
postmodernismului), în România dezbaterea postmodernă este monopolizată de
literatură şi cei apropiaţi ei. Mai mult, dacă această filiaţie nu este în sine un
impediment, românii pe care îi avem în vedere sunt „profesionişti ai literaturii”,
fiind recunoscuţi în principal ca scriitori sau critici literari. De aici derivă o
preocupare aproape exclusivă a cvasi-teoriilor româneşti înspre descrierea şi
definirea pur literară a postmodernismului împreună cu o nefericită încrâncenare în
a cataloga fenomenele de creaţie literară ale ultimilor treizeci (până la cincizeci) de
ani drept postmoderniste sau, dimpotrivă, drept moderniste. Spunem „nefericită”
pentru că pe tot parcursul acestor dezbateri de critică literară, preocupările teoretice
au fost lăsate într-o zonă marginală în dauna preluării unor concluzii sumare

14
extrase din teoriile occidentale. Nu doar că postmodernismul generic scapă
intereselor autorilor români, dar până şi conceptul mai specific de „postmodernism
românesc” (în măsura în care el poate să existe) este circumscris în moduri
îndepărtate de teoriile propriu-zise.
Am exclus aproape din start evaluarea acelor contribuţii care nu fac parte
din sfera literaturii din simplul motiv că ele sunt aproape neglijabile: dinspre
filosofia românească (atât cât există aşa ceva) intervenţiile sunt sporadice şi
nesemnificative (în mod ironic, unul din puţinii candidaţi pentru atenţie ar fi prea-
puţin filosoful Patapievici), iar atunci când există ele sunt mult prea tehnice pentru
a putea fi considerate teorii comparabile cu ceea ce filosofii Occidentului
înţelegeau să facă atunci când se dedicau postmodernismului, iar situaţia este
similară şi în cazul sociologiei. Dinspre alte domenii care în Occident au oferit
teoreticieni ai postmodernismului (arhitectura, critica de artă, estetica în general)
tăcerea este şi mai mare la noi, eventualele contribuţii având o circulaţie restrânsă
la cercul interior al disciplinei respective.
Am încercat, pe cât a fost posibil, să evităm identificarea dintre cele trei
momente ale teoriilor româneşti cu cele trei programe estetice cu care se suprapun
din punct de vedere cronologic (optzecismul, nouăzecismul şi mai vagul
douămiism). Dacă există totuşi o relaţie între cele două categorii ea rezidă în
biografiile autorilor pe care i-am avut în vedere; astfel, teoreticienii din primul grup
teoretic (al anilor ’80) sunt de regulă aşa-numiţii critici ai generaţiei şaizeciste, cu
alte cuvinte critici care şi-au marcat debutul simultan cu amintita generaţie de
creaţie literară (excepţia o constituie în lucrarea de faţă Alexandru Muşina pe care
l-am inclus în acest grup din motive ce sunt explicate la momentul potrivit). Al
doilea grup de teorii (teoriile anilor ’90) include, printre alţii, o parte a scriitorilor
optzecişti care între timp ajunseseră să pună în practică rezultatele unui apetit
teoretic destul de ridicat (este adevărat că acest apetit era consolidat şi întreţinut şi
de faptul că marea lor majoritate optaseră pentru cariere academice care le
impuneau – de multe ori prin forma studiilor doctorale – orientări teoretice). În
fine, al treilea grup de teorii, cele apărute din preajma anilor 2000 până astăzi, sunt
marcate de ascensiunea teoretică (similar cu modul descris în fraza anterioară) a
scriitorilor nouăzecişti. Acest mecanism destul de logic ne face să credem că cea
mai tânără generaţie de scriitori (indiferent de numele care îl poartă) va avea un
parcurs similar în următorul deceniu. Nu putem spera însă că de acum înainte ar
putea să mai apară teorii despre postmodernism similare ca tehnică şi atitudine cu
cele occidentale: subiectul este considerat epuizat şi anacronic. Putem însă să
presupunem că un alt fel de abordări (cu modestie o includem pe cea de faţă) ar
putea să îmbogăţească bibliografia asupra subiectului, abordări sintetice,
rezumative, concluzive, lipsite de polemici cu promotorii sau detractorii
postmodernismului alăturate acelor lucrări care vor teoretiza depăşirile estetice ale
acestui curent.
Câteva precizări ce ţin de metodologia studiului: în primul rând, dacă în
cazul teoreticienilor occidentali am preferat să recurgem cu predilecţie la cărţi,

15
abordând destul de rar la contribuţiile apărute sub forma articolelor, eseurilor sau
conferinţelor. Chiar şi atunci când am făcut-o, am încercat să ne păstrăm departe de
apariţiile în reviste de cultură, căutând obsesiv forma (consacrată la ei) a textului
ştiinţific. La polul opus, cultura umanistă română a consacrat forma studiului
neştiinţific, fiind siliţi să analizăm (cu toate rezervele de rigoare) articole apărute în
reviste de cultură, lipsite de mecanisme riguroase de control al textului. Nu am
intenţionat nici un moment să sugerăm că astfel de articole ar fi mai puţin valoroase
din punct de vedere al ideilor afirmate de autori; dimpotrivă, am afirmat oricât de
des a fost posibil că perspectiva scientometristă asupra culturii umaniste este
susceptibilă de a permite o îndepărtare de spiritul constitutiv al studiilor umaniste,
conducând de multe ori la lipsa unei perspective ample şi la abuzuri intelectuale (de
altfel şarada unor mecanisme ca peer-review-ul sau indexurile de citări tinde să fie
tot mai mult demontată în domeniile umaniste tradiţionale). Cu toate acestea,
articolele publicate în reviste ca România literară, Vatra, Observator cultural
ş.a.m.d. pot cu greu constitui nucleul unei teorii, în ciuda bunăvoinţei pe care o
arătăm. De notat este faptul că pentru o perioadă de timp semnificativă, autorii
români nu au publicat cărţi dedicate teoriei postmodernismului (prima categorie
urmărită de noi nu cunoaşte nici măcar o singură apariţie de acest fel, motiv pentru
care principala sursă este constituită în cazul lor de articolele de revistă), iar atunci
când au început să o facă, multe dintre ele au fost în realitate compilaţii ale
aceloraşi articole despre care vorbeam anterior.
Referindu-ne concret la structura acestui capitol notăm că el este cuprins
de trei subcapitole, fiecare dintre ele tratând în mod distinct câte una din seriile
teoretice invocate. Primul subcapitol vizează teoretizările specifice începuturilor
dezbaterii asupra postmodernismului în România (anii ’80), ieşind în evidenţă
contribuţiile lui Alexandru Muşina şi ale criticilor consacraţi la acea vreme
(Nicolae Manolescu, Marin Mincu, Ovid S. Crohmălniceanu şi Mircea Martin),
alături de care sunt menţionate alte apariţii pasagere, accentul căzând pe conţinutul
numărului 1-2/1986 al Caietelor critice, moment simbolic al punctului de pornire
în jocul postmodern românesc.
Al doilea subcapitol continuă transformările fenomenului petrecute în
decursul anilor ’90, insistând mai curând pe apariţia primelor tentative de teorii mai
ample fiind selectaţi (din motive ce ţin de criteriile de existenţă a unei teorii) şase
autori, fiecare din ei trataţi în mod particular în părţi dedicate exclusiv lor: Ioana
Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Radu G. Ţeposu, Magda Cârneci, Mircea Cărtărescu
şi Ion Bogdan Lefter.
În fine, al treilea subcapitol vizează cele mai recente contribuţii teoretice
în domeniu, încercând să surprindă gradul de sincronizare dintre tendinţele arătate
de autorii lor şi atitudinea generică a celui de-al treilea val de teorii occidentale.
Deşi nu le sunt dedicate fragmente clar delimitate, numele mai importante urmărite
aici sunt cele ale lui Ion Manolescu şi Carmen Muşat, acestora adăugându-li-se
într-o măsură mai mică (din motive ce sunt explicate la momentul oportun) Florin

16
Mihăilescu, Mihaela Constantinescu, Mircea A. Diaconu, Andrei Bodiu şi Caius
Dobrescu.

Capitolul V
Pentru a evita acuzele de complex de inferioritate culturală, dar şi pentru
că lucrarea însăşi cerea acest lucru, am ales ca în final să descriem sumar filonul
teoretic reprezentat de acei autori români care au ales calea exilului, considerând
contribuţiile lor semnificative nu doar pentru noi (dată fiind provenienţa lor) ci şi la
nivel global. Este uşor de constatat pentru un cercetător al acestui domeniu faptul
că Matei Călinescu funcţionează ca referinţă obligatorie pentru problematica
modernismului şi postmodernismului, indiferent de direcţia pe care o adoptăm.
Escortând domeniul literaturii, analizele lui Călinescu plonjează în acelaşi timp în
domenii conexe pentru a împlini, după noi, aproape toate cerinţele unei teorii solide
a postmodernismului; ceva mai tehnici şi orientaţi cu mai puţine compromisuri
către literatură, Virgil Nemoianu, Marcel Corniş-Pop, Mihai Spăriosu sau Toma
Pavel sunt şi ei reprezentanţi legitimi ai teoriei, ducându-şi analizele mai departe
decât zona criticii literare. Concluzia care se impune de la sine este aceea că genul
teoretic nu este inaccesibil intelectualului român (cu alte cuvinte nu avem un „fond
genetic” care să ne predispună la abordări cvasi-teoretice ale unei probleme) şi că
problema – dacă acceptăm că absenţa spiritului teoretic este o problemă – trebuie
să rezide undeva în atitudinea mediului cultural intern, în dinamica acestuia şi în
valorile pe care le promovează. Faptul era deja evident din capitolul precedent unde
am subliniat diferenţa categorică dintre contribuţiile Ioanei Em. şi lui Liviu
Petrescu, pe de-o parte şi ale celorlalţi autori analizaţi, pe de alta, în condiţiile în
care cei doi soţi clujeni fuseseră beneficiarii contactului direct cu mediul
universitar şi cultural american anterior formulării ipotezelor lor privind
postmodernismul.

Concluzii
Fragmentul rezervat concluziilor este în mare măsură redundant dat fiind
faptul că fiecare capitol sau subcapitol al lucrării este însoţit de consideraţii finale,
rezumative şi concluzive. Din acest motiv am preferat o abordare schematică şi
laconică, aducând la un loc tot ceea ce putea fi considerat ca rezultat al cercetării.
Un lucru care nu trebuie uitat în faţa acestor idei este acela că lucrarea urmărea în
primul rând o sistematizare şi o critică logică sau metodologică a teoriilor
postmodernismului şi nu propunerea unei teze alternative la acestea (lucru
imposibil, de altfel). În această lumină, concluziile noastre pot fi rezumate punctual
astfel:
a. postmodernismul nu poate fi interpretat într-un singur fel. Chestiunea
raporturilor dintre postmodernism şi postmodernitate, postmodernism şi
modernism sau postmodernism şi modernitate este indecidabilă la scară amplă,
depinzând strict de felul în care sunt construite premisele unei cercetări

17
 b. în consecinţă, o teorie despre postmodernism este validă indiferent de
poziţia pe care o susţine, cu condiţia să respecte anumite criterii (definirea clară şi
completă de a tuturor termenilor relaţionaţi cu postmodernismul – definire
personală, evident –, derivarea logică corectă a concluziilor, apelul la argument şi
la exemplu, dacă este cazul şi, în ultimul rând, nelimitarea la o singură formă de
exprimare a postmodernismului, fie ea literatură, filosofie, arte etc.)
c. felul de a construi o teorie asupra postmodernismului a trecut prin trei faze
distincte, atât în Occident cât şi în România: identificarea unei „noi sensibilităţi
artistice” şi circumscrierea ei (prima fază), încercarea de a explica noua tendinţă
văzută ca paradigmă (a doua fază), sintetizarea teoriilor anterioare şi acceptarea
relativismului problemei în cauză (faza a treia)
d. teoriile româneşti asupra postmodernismului nu corespund (în cea mai mare
parte) cu criteriile unei teorii propriu-zise; în cultura locală predomină abordările
strict literare, iar acestea sunt construite de regulă sub forma criticii literare de
factură impresionistă.
e. acele contribuţii ale unor autori români care sunt racordate la modul adecvat
de a face teorie în domeniul postmodernismului sunt rezultate ale contactului direct
cu paradigma academică occidentală

Puncte tari/puncte slabe

Meritele lucrării de faţă sunt relative şi ele depind exclusiv de asumarea
unor dintre ipotezele formulate la început. Astfel, dacă acceptăm consideraţiile
epistemologice exprimate de noi faţă de critica şi teoria literară şi, în egală măsură,
necesitatea unei metode trans-disciplinare în studiul literaturii atunci lucrarea în
sine (la nivel de ipoteze, obiective şi structură) este deja un demers meritoriu, fiind
o construcţie intelectuală profund originală pentru spaţiul românesc.
La nivel mai puţin amplu, merite concrete ale studiului nostru pot fi
considerate următoarele:
a. propunerea unei metodologii extra-literare pentru studierea unui subiect
apropriat în România aproape exclusiv de filologi
b. descrierea reuşită (deşi scurtă ca dimensiuni) a paradigmei modernităţii, atât
din punct de vedere general cât şi, în mod particular, a esteticii modernităţii
c. [contribuţie originală] conturarea Weltanschauung-ului specific
modernităţii târzii (La Belle Epoque) şi punerea modernismului şi Avangardei în
relaţie directă cu acesta
d. [contribuţie originală] încercarea de explicare a înţelesurilor diferite pe care
modernismul le are în funcţie de geografia culturală
e. [contribuţie originală] clasificarea teoriilor postmodernismului în trei mari
grupe şi descrierea lor sistematică
f. [contribuţie originală] conturarea unui tablou exhaustiv al teoretizărilor
româneşti asupra postmodernismului

18
 Punctele slabe ale lucrării decurg, analog cu meritele ei, din premisele
metodologice şi epistemologice adoptate. Considerăm că am contracarat pe tot
parcursul tezei astfel de reproşuri la adresa ei, dar – cu toate acestea – ele rămân ca
posibile scăzăminte.
a. lipsa oricărei referinţe la creaţia literară propriu-zisă (în funcţie de
adeziunea la ipotezele ce privesc caracterul ştiinţific al teoriei literare acest lucru
poate fi considerat un merit)
b. lipsa unei teorii proprii asupra postmodernismului (am considerat că o astfel
de teorie ar cere un demers separat, neputând fi de acord ca ea să fie conturată în
câteva pagini. Desigur, pornind de la unele din concluziile acestei lucrări, este
posibilă o tentativă de explicare personală a postmodernismului, însă nu aici)
c. ignorarea unora dintre autorii şi cărţile ce pot fi considerate fundamentale
pentru problemă (sperăm că textul extins al lucrării se găsesc suficiente argumente
convingătoare pentru a combate această aserţiune. Cu toate acestea, ne păstrăm o
atitudine precaută faţă de posibile omisiuni, mai ales în cazul unor autori români
marginali)

19
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

[Lista de mai jos cuprinde doar o mică parte din bibliografia extinsă a
lucrării care numără peste 370 de intrări. Din motive ce ţin de spaţiu, dar şi de
relevanţa acestui rezumat am preferat să amintim aici doar cele mai importante
titluri pe care le-am avut în vedere în redactarea tezei. Lista completă a autorilor
poate fi consultată la finalul lucrării]

1) Anderson, Perry – The Origins of Postmodernity, Verso, 1998

2) Baudrillard, Jean – Simulacra and Simulation, University of Michigan Press,
1994
3) Baudrillard Jean (ed. Poster, Mark) – Selected Writings, Stanford University
Press, 2001
4) Bertens, Hans – The Idea of The Postmodern: A History, Routledge, 1995
5) Bertens, Hans şi Fokkema, Douwe – International Postmodernism, John
Benjamins Publishing Company, 1997
6) Best, Steven şi Kellner, Douglas – Postmodern Theory: Critical
Interrogations, Macmillan, 1991
7) Bürger, Peter – Theory of The Avant-garde, Minnesota University Press/
Manchester University Press, 1984
8) Callinicos, Alex – Against Postmodernism: a Marxist Critique, Polity Press,
1989
9) Călinescu, Matei – Cinci feţe ale modernităţii: modernism, avangardă,
decadenţă, kitsch, postmodernism, Univers, 1995
10) Cărtărescu, Mircea – Postmodernismul românesc, Humanitas, 1999
11) Cârneci, Magda – Art of the 1980s in Eastern Europe. Texts on
Postmodernism, Paralela 45, 1999
12) Ciocârlie, Livius – „Presupuneri despre postmodernism” în Caiete critice, nr.
1-
13) Connor, Steven – Postmodernist Culture: An Introduction to Theories of the
Contemporary (a doua ediţie, revizuită), Blackwell, 1996
14) Constantinescu, Mihaela – Forme în mişcare: postmodernismul, Univers
Enciclopedic, 1999
15) Corniş-Pop, Marcel – The Unfinished Battles: Romanian Postmodernism
Before and After 1989, Polirom, 1996
16) Crăciun, Gheorghe (ed.) – Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte
teoretice,
17) Culler, Jonathan – On Deconstruction, Routledge, 1983
18) Culler, Jonathan – Literary Theory: A Brief Insight, Sterling Publishing
Company, 2009
19) Diaconu, Mircea A. – Poezia postmodernă, Aula, 2002
20) Eagleton, Terry – The Illusions of Postmodernism, Wiley-Blackwell, 1996

20
21) Eco, Umberto – „Postille a Il Nome della rosa” în Alfabeta, nr. 49/1983
(traducere în limba română: „Marginalii şi note la Numele
Trandafirului” în Secolul XX, nr. 8-9-10/1983)
22) Eshelman, Raoul – Performatism or the End of Postmodernism, The
Davies Group Publishers, 2008
23) Eysteinsson, Astradur – The Concept of Modernism, Cornell University
Press, 1990
24) Fiedler, Leslie – Cross The Border, Close The Gap, Stein and Day, 1972
25) Foster, Hal (ed.) – Postmodern Culture, Pluto Press, 1985
26) Giddens, Anthony – The Consequences of Modernity, Polity Press,
Cambridge, 1990
27) Harvey, David – Condiţia postmodernităţii, Amarcord, 2002
28) Hassan, Ihab – The postmodern turn: essays in postmodern theory and
culture, Ohio State University Press, 1987
29) Howe, Irving – „Mass Society and Postmodern Fiction” în Partisan
Review, vol. 26, nr.3, 1959
30) Hutcheon, Linda – Poetica postmodernismului, Univers, 2002
31) Huyssen, Andreas – After the Great Divide: Modernism, Mass Culture,
Postmodernism, Indiana University Press, 1986
32) Jameson, Fredric – Postmodernism, or The Cultural Logic Of Late
Capitalism, Duke University Press, 1991
33) Jencks, Charles – What is Post-Modernism? Academy/St. Martin’s Press,
1986
34) Kellner, Douglas – Baudrillard: A Critical Reader, Wiley-Blackwell,
1994
35) Kirby, Alan – Digimodernism: How New Technologies Dismantle the
Postmodern And Reconfigure Our Culture, Continuum, 2009
36) Lefter, Ion Bogdan – Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale
(ediţia a IIa, adăugită), Paralela 45, 2002
37) Lefter, Ion Bogdan – Flashback 1985: începuturile „noii poezii”, Paralela
45, 2005
38) Lyotard, Jean François – Condiţia postmodernă. Raport asupra cunoaşterii,
Babel, 1993
39) Manolescu, Ion – Videologia, Polirom, 2003
40) Manolescu, Nicolae – Despre poezie, Cartea Românească, 1987
41) Mihăilescu, Florin – De la proletcultism la postmodernism. O retrospectivă
critică a ideologiei literare postbelice, Pontica, 2002
42) Murphy, Richard – Theorizing the Avant-Garde: Modernism, Expressionism
and the Problem of Postmodernity, Cambridge University Press,
1999
43) Muşat, Carmen – Strategiile subversiunii. Descriere şi naraţiune în proza
postmodernă românească, Paralela 45, 2002
44) Negrici, Eugen – Iluziile literaturii române, Cartea Românească, 2008

21
45) Nemoianu, Virgil – Postmodernism and Cultural Identities: Conflicts and
Coexistence, CUA Press, 2010
46) Norris, Christopher – What’s Wrong With Postmodernism: Critical Theory
at the Ends of Philosophy, Johns Hopkins University Press,
1990
47) Petrescu, Ioana Em. – Modernism/Postmodernism: o ipoteză, Casa Cărţii de
Ştiinţă, 2003
48) Petrescu, Liviu – Poetica postmodernismului, Paralela 45, 1997
49) Poggioli, Renato – The Theory of the avant-garde, Harvard University Press,
1968
50) Rose, Margaret A. – Parody: Ancient, Modern and Post-Modern,
Cambridge University Press, 1993
51) Rosenau, Pauline Marie – Post-modernism and the Social Sciences:
Insights, Inroads and Intrusions, Princeton University Press,
1992
52) Simuţ, Ion – Arena actualităţii – confidenţe, Polirom, 2000
53) Sokal, Alan D. şi Bricmont, Jean – Fashionable nonsense: postmodern
intellectuals’ abuse of science, Picador, 1999
54) Soviany, Octavian – Apocaliptica textului. Încercare asupra textualismului
românesc, Palimpsest, 2008
55) Ţeposu, Radu G. – Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu
literar nouă (ediţia a IIIa), Cartea Românească, 2006

22