See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/282807420

Productia textului jurnalistic

Book · January 2004

DOI: 10.13140/RG.2.1.3156.0408

CITATIONS READS

3 5,946

1 author:

Luminita Rosca
University of Bucharest
39 PUBLICATIONS   28 CITATIONS   

SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Luminita Rosca on 13 October 2015.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

Producţia textului jurnalistic

CUPRINS
INTRODUCERE

LIMBAJUL JURNALISTIC
Limbă, limbaj
Teorii ale limbii
Limbaj, stil funcţional
Teme şi aplicaţii

Caracteristicile limbajului jurnalistic

Privire teoretică
Perspectiva istorică
Constituirea limbajului jurnalistic
Individualizarea, printre celelalte limbaje
Consolidarea sistemului de comunicare al mass-media
Forme de manifestare a propagandei comuniste
Teme şi aplicaţii

TEXTUL JURNALISTIC
Noţiunea de text
Perspective asupra textului
Constituenţi ai textualităţii din perspectivă pragmatică
Coerenţa
Coeziunea
Intenţionalitatea
Acceptabilitatea
Informativitatea
Situaţionalitatea
Intertextualitatea
Consideraţii finale
Teme şi aplicaţii

Textul jurnalistic între parametri pragmatici

Situaţia de comunicare: suportul, identitatea partenerilor comunicării, contextul socio-
lingvistic
Intenţia de comunicare: factori care influenţează construcţia textului, planificarea acestuia
Acceptabilitatea: accesibilizarea mesajelor, stereotipii de receptare
Consideraţii finale
Teme şi aplicaţii

COMPOZIŢIA
Structura textelor jurnalistice.
Piramida inversată

1
Caracterul narativ-referenţial
Ştirea
Teme şi aplicaţii

Coerenţa
Trecerea de la discursul direct la discursul indrect
Continuitatea tematică
"Podul semantic" sau "non-coerenţa"
Marcatorii transfrastici sau elementele de tranziţie
Atracţia referenţială
Inferenţele
Presupoziţia
Subînţelesul
Teme Și aplicaţii

Raportarea discursurilor persoanelor în text

Vorbirea directă
Vorbirea indirectă
Vorbirea indirect liberă
Vorbirea direct legată
"Stilurile" limbii şi procesele discursive
Teme şi aplicaţii

LIMBĂ ŞI STIL
Lexicul
Descriere
Procedee de îmbogăţire a vocabularului
Etimologia
Limbajul jurnalistic şi aspectele lexicului
Teme şi aplicaţii

Sens şi semnificaţie
Raportul dintre limbaj şi gândire
Semantica
Fenomene semantice evidenţiate prin analiza semantică
Semantica logică
Referinţa
Teme şi aplicaţii

Pronumele
Pronume şi substitute
Viziunea pragmatică
Pronumele şi denotatumul
Particularităţi ale utilizării pronumelor în limba presei
Teme şi aplicaţii

2
Acordul
Acordul predicatului
Acordul în cadrul grupului nominal
Fenomenul acordului în presă
Teme şi aplicaţii

Regimul (recţiunea)
Fenomenul recţiunii în presă
Teme şi aplicaţii

Topica
Mobilitatea topicii
Funcţiunile topicii
Topica şi stilul jurnalistic
Teme şi aplicaţii

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

Producţia textului jurnalistic

INTRODUCERE

Presa constituie o realitate cotidiană şi puţini sunt aceia care nu sunt "cotropiţi" de
această realitate, fie că vor sau nu, fie că ştiu sau nu. Omul modern se defineşte, printre
altele, şi prin modul în care se poziţionează în "jocul" de influenţe pe care le generează
mass-media în spaţiul public contemporan. Identităţile omului modern se construiesc şi
între reperele mass-media. Singurătatea omului modern se conturează şi în universul creat
de şi în mass-media actuale. Toate aceste enunţuri, aproape truisme, dacă n-ar fi rezultat
firesc dintr-o reflecţie critică asupra propriei existenţe şi asupra lumii în care am evoluat
au născut un şir de întrebări fundamentale care au produs, într-o perioadă de câţiva ani,
textul cărţii de faţă.
Cum prind "chip" ideile în mass-media? Cum se descrie situaţia de comunicare
specifică şi care sunt procedurile discursive specifice comunicării prin mass-media? Ce
relaţie există între limbă, limbaj şi expresivitate în mass-media? Cum se creează legătura
dintre instanţa mediatică şi cea a receptorului? Ce relaţie există între gazetăria practicată
în epoci istorice diferite?
Răspunsurile la aceste întrebări le-am găsit în studiul pragmaticii lingvistice şi
teoriei textului, precum şi în studiile de stilistică lingvistică. Cercetarea presei mai vechi
şi a celei actuale a evidenţiat şi prezenţa aproape sistemică a erorii gramaticale, ceea ce
m-a determinat să introduc şi o serie de capitole referitoare la norma lingvistică şi la
modul în care reflectă textele de presă norma lingvistică. Ilustrările fenomenelor

3
lingvistice şi comunicaţionale evidenţiate acoperă perioade diverse din istoria presei
româneşti, în aşa fel încât constatările şi observaţiile au caracter de generalitate.
Lucrarea abordează studiul "producţiei textului jurnalistic" şi nu "stilistica presei"
sau "tehnici de redactare jurnalistică", sintagme des utilizate pentru a denumi conţinuturi
asemănătoare, cu scopul de a marca interesul pentru situaţia complexă care generează
textul de presă şi care se constituie dintr-un complex de factori sociali, instituţionali,
psihologici şi lingvsitici. Perspectiva pragmatică permite asimilarea în procesul de
cunoaştere şi modelare şi a factorilor extralingvistici, ceea ce conferă demersului
suprafaţă teoretică şi consistenţă şi permite recursul la practicile profesionale. Perspectiva
lingvistică aduce cititorul în proximitatea şi in intimitatea procesului de redactare, de
"creaţie" jurnalistică, prin evidenţierea proceselor limbii şi a relaţiei autorului cu "lumea"
textului.
Gazetarii şi gazetăria nu ne lasă indiferenţi; ne incită, ne atacă, ne asupresc, ne
bucură, ne conving, ne surprind, etc. De altfel, aceasta este una din raţiunile de a fi ale
presei. Despre aceasta, Caragiale scria muşcător: "Şi pentru ca să se păstreze cu
scumpătate bunul obicei străbun, deşi nu mai au boierii noştri pe vechii şi inculţii
măscărici, cari să polemizeze din poarta curţii, avem slavă Domnului, o presă a elitei
sociale destul de spirituală şi de convenabilă: <Combateţi-i, băieţi! combateţi-i sarcastic
de tot!>" ("Grămătici şi măscărici" (1895), I. L. Caragiale, 1999, Publicistică şi
corespondenţă, p. 81). Pe alocuri, m-am molipsit de spiritul critic al lui Caragiale, ale
cărui texte le-am utilizat frecvent pentru a ilustra o serie de fenomene ale limbii, satirizate
de acesta ca "mofturi", "curiozităţi" sau "aiurări". Cercetarea "surselor" mi-a prilejuit
reîntâlnirea cu texte vechi, dar atât de actuale! Un articol al lui Nae Ionescu din 16 iulie
1926 constata grav: "Nu mai scriem logic, - şi nu mai gândim logic. Maşinăria noastră
intelectuală ratează ca un motor ramponat; ia câmpii ca un cal nestrunit. Lipseşte gândirii
noastre curente cea mai elementară disciplină.
…Credem că a venit vremea şi de treabă mai serioasă. Deci - înapoi la gramatică"
("Virgula", Nae Ionescu, 1993, Roza vânturilor, p. 230).
Recent, într-un articol publicat într-un cotidian naţional se făcea elogiul unei emisiuni
televizate pentru că în acea emisiune au fost prezenţi doi scriitori care au readus în casele
românilor frumuseţea limbii române prin "arta conversaţiei":
"…Doi scriitori remarcabili, care n-au găsit răgazul să vorbească despre ei pentru că era
mult mai important ce se petrecea în jurul lor. Nu trebuia să fii absolvent de Filologie sau
un pasionat al literaturii, ca să te simţi fascinat de vorbele acestor oameni! Pentru că
adevărata "artă a conversaţiei" este atunci când poţi vorbi în aşa fel, încât să ajungi la
sufletele celor care te ascultă. Or, Ileana şi Romulus Vulpescu asta fac: vorbesc cu
sufletul, despre suflet, pentru suflet…Doi slujbaşi ai limbii române, doi scriitori de talent
au fost oaspeţii caselor noastre, împărtăşindu-ne din gândurile lor, fără nici o urmă de
scorţoasă superioritate. Am spus "slujbaşi" ai limbii române, pentru că amândoi,
deopotrivă, au accentuat importanţa rostirii corecte a limbii cu care te-ai născut. Ileana
Vulpescu spune, la un moment dat: "Gramatica nu este o fetişcană pe care s-o agăţi pe
stradă; este ceva care trebuie luat de nevastă şi pe care trebuie s-o ţii toată viaţa". Aţi
auzit vreodată o altă definiţie mai simplă a gramaticii?…" ("Măreţia simplităţii",
Naţional, 17 febr. 2004).
De ce e nevoie de o lucrare despre "construcţia" jurnalistică, procedurală,
explicativă, normativă, chiar, pe alocuri? Pentru că jurnalismul este un "meşteşug", care

4
devine artă atunci când se lucrează cinstit, dedicat şi în respectul receptorului. Iată ce-i
scria Caragiale unui amic despre calitatea sa ca scriitor: "Te cunosc că eşti o calfă
vrednică, de care poate fi mândru orice meşter cinstit, chiar în vremuri de cinstire a
meşteşugului, nemite în vremea noastră - de cârpăcerie - când ciubotarii croiesc nădragi
şi croitorii tălpuiesc ciuboate, spre gloria "culturală" a ruralilor cis şi transcarpatini"
("Către Al Ciura", vineri 8/21 iunie 1912, I. L. Caragiale, 1999, Publicistică şi
corespondenţă, p. 539). Iar despre sine, ca scriitor, Caragiale afirma că este "devotat
cârpaciu literar, practicant daco-român", căruia ca meşteşugar îi pasă mult de "judecata
muşteriului" ("Către Paul Zarifopol", Berlin, 8 aprilie 1908, ibidem, p. 524).
Parafrazele unui articol al lui Tudor Octavian ("Subiectele") pot constitui, în
viziunea mea, trei idei "fondatoare" ale meseriei de ziarist, văzută ca "meşteşug":
(1) Comunicarea prin presă este naturală: "Un subiect bun nu-i decât expresia
nevoii de a comunica unui număr mare de cititori. E ca şi cum ne-am fi dat întâlnire"
(Tratat de înjurături, p. 6);
(2) Jurnalistul comunică cu receptorii săi atunci când interpretează realitatea, în
sensul în care aceasta i se dezvăluie: "Câte un cititor mai curios vrea să ştie de unde-mi
vin subiectele. Subiectele îmi vin de peste tot: contribuţia mea este la predicate" (ibidem);
(3) Ziaristul este omul unui subiect pe zi: "Nu sunt atât de fudul încât să spun - ca
Beniuc, cel mai mare poet pitic - că-s trâmbiţa veacului. Un ziarist e numai un ziarist. E
ridicol să fii trâmbiţă…Sunt omul unui subiect pe zi şi, în zilele bune, a două sau trei"
(ibidem).
În spiritul celor de mai sus, lucrarea de faţă se doreşte a fi rezultatul unei munci
oneste, făcută cu meşteşug pentru muşterii cinstiţi care, sper, vor fi mulţumiţi de
"cârpăceala" meşteşugarului.

LIMBAJUL JURNALISTIC

Limbă, limbaj
De cele mai multe ori, teoriile asupra limbii nu asimilează sau nu se apropie de viziunea
empirică a simţului comun asupra limbii. Astfel, în mod obişnuit, limba este înţeleasă ca
o modalitate de comunicare specifică unei comunităţi delimitate geografic (limba
germană, dialectele chineze, etc) sau ca un set de norme şi comportamente lingvistice
(norme şcolare, norme academice, norme specifice unor comunităţi sociale sau
profesionale, capacitatea de a se exprima, de a se face înţeles, de a riposta, de a se
socializa prin conversaţie, de a vorbi cu sine însuşi). De altfel, câţi utilizatori ai unei limbi
există, probabil că tot atâtea ―viziuni‖ asupra limbii există.
Teoriile limbii aşa cum au evoluat de-a lungul timpului sunt artefacte cu grad mai
ridicat sau mai scăzut de artificialitate luând în discuţie comunităţi lingvistice, versiuni
ale limbii sau proprietăţi ale minţii omeneşti idealizate. Aceste idealizări sunt utile
învăţaţilor pentru a proba o teorie sau alta.

Teorii ale limbii

Studiul limbii ca fenomen specific existenţei şi dezvoltării umane datează din
Antichitate. Învăţaţii antici au abordat fenomenele limbii în manieră descriptivă prin
evidenţierea în principal a pronunţiilor sunetelor, clasificându-le, inventariind diferite

5
fenomene fonnetice şi analizând structura cuvintelor (limba sanscrită), prezentând în
amănunt fonetica, morfologia şi sintaxa (limba greacă) sau etimologia (limba latină). Tot
în Antichitate a apărut ideea autonomiei limbii faţă de gândire, ceea ce a dus la
autonomizarea gramaticii faţă de logică, deoarece studiul limbii a fost adesea conceput ca
o cercetare a gândirii omeneşti. Studiul descriptiv al limbilor latină şi greacă se
perfecţionează în epoca Renaşterii, când ştiinţa limbii, filologia clasică cunoaşte o mare
înflorire. Ideea că faptele de limbă pot fi explicate ca reflex al gândirii, fenomen general
uman şi deci valabil pentru toate limbile reînvie în secolul al XVII-lea odată cu
raţionalismul promovat de Rene Descartes. Legătura intrinsecă dintre limbă şi gândire
este o idee care a traversat epocile, care a fost fie înălţată la rang de unică filosofie a
limbii, fie ca ultimă posibilitate de a înţelege fenomenele limbii. Este un adevăr că limba
exprimă parţial gândirea prin categorii universale (genul, timpul). Există şi aspecte
specifice care nu se mai explică prin existenţa categoriilor universale ale gândirii
(aspectele fonetice şi semantice).
În legătură cu aceasta John Stuart Mill afirma: ―Principiile şi regulile gramaticii
sunt mijlocul prin care formele limbii sunt puse în corespondenţă cu formele universale
ale gândirii. Structura fiecărei propoziţii este o lecţie de logică‖ (apud Chomsky, 1996
(trad.), p. 13).
Într-o perspectivă specifică secolului al XIX-lea, în consonanţă cu epoca
romantică, derivând din filozofia idealistă germană, limba este considerată ca un
organism aflat în evoluţie. Această viziune a fost influenţată de cercetările din domeniul
ştiinţelor naturii, iar abordarea dominantă a fost cea istorică. Analogia cu metodele de
cercetare evidenţiate prin studiul ştiinţelor naturii a generat abordări organiciste care au
pus în discuţie originea, înrudirea, evoluţia limbilor, precum şi familiile de limbi.
O altă idee despre limbă care a traversat epocile a fost aceea că limba reflectă
intelectul sub toate formele, dar este condiţionată şi de fantezia, emoţia umană. Astfel s-a
fundamentat, tot în secolul al XIX-lea, o altă concepţie despre limbă şi anume că limbile
exprimă spiritul popoarelor, idee care a evoluat în cadrul filozofiei idealiste romantice.
Prin ―spiritul popoarelor‖ se înţelege îndeobşte psihologia popoarelor sau viziunea
specifică pe care o are un popor despre lume şi viaţă şi care ―transpare‖ în limba sa.
Reprezentantul cel mai de seamă al acestei teorii a fost W. von Humboldt, care face
distincţia între forma externă a limbii (sonoră, materială) şi forma internă a limbii
(aspectele spirituale specifice unui popor, manifestate în mod particular în care
colectivitatea utilizează materialul sonor pentru a reda noţiunile). Astfel, cuvântul nu este
imaginea obiectului, ci impresia produsă de un obiect asupra spiritului. Această teorie
asupra limbii şi culturii o regăsim în spaţiul românesc la Titu Maiorescu, într-o serie de
articole despre limbă şi stil (Limba jurnalelor din Austria) şi la Lucian Blaga prin
încercarea de a explica stilul limbilor şi culturilor (noţiunea de spaţiu mioritic constituie
un punct de sprijin în conturarea ―spiritului românesc‖). Pe lângă nota dominantă a teoriei
sale, accea că limba este un rezultat al modului specific în care o comunitate se
raportează şi exprimă realitatea, teoria limbii lui von Humboldt conţine şi alte idei fertile
precum: limba este o convenţie, un act, este rezultatul unui contract, se configurează
asemenea unui organism, fiind în acelaşi timp un sistem, o instituţie socială.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea punctul de
vedere comun asupra limbii considera limba ca fapt social şi ca sistem de semne,
făcându-se distincţia dintre abordarea istorică şi cea descriptivă.

6
 Constatând că studiul limbii nu utilizează metode specifice obiectului limbă, că
limba însăşi este înţeleasă doar în relaţie cu alte domenii (istoria, psihologia, ştiinţele
naturale, ştiinţele sociale) şi că abordarea diacronică (istoricistă) este dominantă în
ştiinţele limbii, Ferdinand de Saussure a formulat cerinţa ca limba să fie descrisă în
conformitate cu valorile şi entităţile specifice acesteia. În acest scop el a conceput o teorie
unificatoare, care include tot ceea ce a stat la baza evoluţiilor cercetării lingvistice până în
prezent. Astfel Saussure face distincţia între limbaj, limbă şi vorbire, constatând că
adesea se face confuzie între cele trei noţiuni.
În cadrul teoriei lui Saussure limbajul este considerat noţiunea cea mai
cuprinzătoare, ―constituindu-se din toate manifestările limbajului uman, fie că este vorba
de popoarele sălbatice sau de naţiunile civilizate, de epocile arhaice, clasice sau de
decadenţă, ţinându-se cont, în fiecare perioadă, nu numai de ―limbajul frumos‖, ci de
toate formele de exprimare‖ (Saussure, 1998 (trad.), p. 45). Vorbirea, ca parte a
limbajului este un act individual de comunicare, mai exact, ―un act individual de voinţă şi
inteligenţă în care pot fi distinse: 1. combinaţiile prin care subiectul vorbitor utilizează
codul limbii pentru a-şi exprima gândirea personală; 2. Mecanismul psiho-fizic care îi
îngăduie să exteriorizeze aşa ceva‖ (ibid., p. 40). Comparativ cu accepţia acordată
vorbirii, limba nu este o funcţie a subiectului vorbitor, ci ―produsul pe care vorbitorul îl
înregistrează în mod pasiv; ea nu presupune niciodată premeditare şi reflecţia nu intervine
decât în activitatea de clarificare‖ (ibid.). Pentru a evita ambiguităţile existente între cele
trei noţiuni exprimate, despre limbă se mai spune:
-se localizează acolo unde o imagine auditivă se asociază unui concept;
-constituie partea socială a limbajului, exterioară individului;
-nu există decât în virtutea unui contract încheiat între membrii comunităţii;
-individul nu se ―naşte‖ cu cunoaşterea limbii, ci o asimilează treptat;
-un om lipsit de facultatea vorbirii îşi păstrează limba dacă înţelege semnele vocale şi
grafice pe care le aude / vede.
În sinteză, în viziunea lui Saussure limba este un sistem de semne arbitrare
(nemotivate, convenţionale), semnul lingvistic fiind definit ca asociere între un concept şi
o anume imagine acustică. Teoria lui Saussure despre limbă şi ştiinţa lingvisticii a avut
un mare răsunet în Europa, unde şi astăzi ideile sale sunt promovate de numeroşi adepţi şi
au prestigiu.
În Statele Unite teoria care a influenţat dezvoltarea ştiinţelor limbii a fost teoria
behaviorismului (engl. behaviour se traduce prin comportament). Behaviorismul, lansat
ca teorie în psihologie, s-a dovedit a fi fertil şi în câmpul ştiinţelor limbajului. Printre
noţiunile-cheie în psihologia behavioristă se numără: comportamentul înţeles în relaţie cu
cuplul stimul-reacţie, adaptabilitatea, ataşamentul faţă de principiul determinismului.
Reprezentantul cel mai de seamă al behaviorismului american este Leonard Bloomfield.
Limba în accepţia lui Bloomfield denumeşte aceeaşi realitate ca şi la Saussure, numai că
învăţatul american nu face distincţia între limbaj, limbă şi vorbire; de asemenea nu face
distincţia între limbă şi utilizarea acesteia. Pentru Bloomfield limba ca ―totalitate a
enunţurilor ce pot fi făcute într-o comunitate lingvistică‖ se constituie ca un inventar de
forme lingvistice care se activează într-o situaţie, care determină o persoană (aflată în
situaţia dată) să vorbească, iar pe interlocutor să reacţioneze (să recepteze, să ignore
vorbirea locutorului, să emită mesaje verbale sau să acţioneze). Cu alte cuvinte limba este
un corpus, deci un ansamblu finit de enunţuri.

7
 Viziunii behavioriste asupra limbajului i s-a adus critica de a fi mecanicistă şi
chiar de a se fi fundamentat pe teze criticabile. Astfel, pentru Noam Chomsky (a doua
jumătate a secolului al XX-lea) orice limbă face posibile o infinitate de enunţuri, prin
capacitatea vorbitorilor de a construi enunţuri noi, iar limba se configurează ca un
ansamblu de enunţuri şi ştiinţa care se referă la acele enunţuri. În acelaşi sens, ştiinţa
limbii se ocupă de forma şi sensul explicit al expresiilor acelei limbi şi de acele aspecte
ale înţelesului care sunt determinate de ―facultatea de limbaj‖, înţeleasă ca o componentă
a minţii omneşti (Noam Chomsky). Teoria limbii, aşa cum este înţeleasă de lingvistul
american trebuie să dea seamă de mecanismul şi legile generării vorbirii, deci ale
generării propoziţiilor şi frazelor. Chomsky studiază limba făcând abstracţie de gândire,
considerând-o ca o succesiune de morfeme, nu ca o succesiune de cuvinte, accentul fiind
pus pe relaţiile dintre unităţile sintagmatice, iar structurile pe care se bazează
―construcţia‖, ―producerea‖ de sensuri constituie structurile de adâncime şi structurile de
suprafaţă ale enunţurilor. Structura de adâncime poate fi înţeleasă ca structura gândirii,
iar structura de suprafaţă ca structura vorbirii.
Teoriile limbii din ultimii 20 – 25 de ani au evidenţiat acele componente ale
limbii care privilegiază rolul situaţiei de comunicare şi relaţia dintre semne şi vorbitori.
Acestea constituie ansamblul teoriilor moderne ale lingvisticii pragmatice.
Pragmatismul ca teorie utilizată în ştiinţele umaniste s-a dezvoltat în Statele Unite
ale Americii, iar întemeietorul său este considerat Charles S. Peirce, încă de la începutul
secolului al XIX-lea, apreciat ca unul dintre cei mai mari logicieni. După cum se ştie
(Andrei Marga, prefaţă la Charles S. Peirce, Semnificaţie şi acţiune, 1990, Humanitas),
filozofia pragmatică îşi are originile în lucrarea lui John Locke despre "guvernarea
civilă", de empirismul englez (Berkeley, Mill), fiind influenţată de dezbaterea lucrării
Originea speciilor a lui Darwin, în atmosfera specifică vieţii culturale americane,
consecutiv războiului de secesiune. Pragmatismul reprezintă originalitatea, în planul
culturii universale, gândirii americane, dar s-a dezvoltat în contact strâns cu filosofia
modernă europeană, înregistrând în timp o evoluţie considerabilă.
Sintetizând ideile lui Peirce, considerând-le pe acestea izvorul cercetărilor
semiotice, se poate afirma că pragmatismul concepe cunoaşterea ca o sinteză între semn
(concept, idee), lumea obiectuală şi "interpretant" ("gândul interpretant", o acţiune, o
experienţă, o simplă calitate a gândirii). Teoriile pragmatiste (pragmaticiste), aşa cum au
fost ele formulate şi înţelese în "cercul restrâns" al logicienilor şi filozofilor americani ai
secolului al XIX-lea au pus în slujba cunoaşterii (concept filozofic) noţiuni precum:
acţiune, experienţă, intuiţie, comportament conferind alte dimensiuni noţiunilor "clasice"
precum: raţiune, raţionament, adevăr / fals, credinţă, gândire, silogism, dualism,
îndoială, fiinţă, existenţă, etc. Pragmatismul sau pragmaticismul îşi propunea să
determine (în mod paradoxal) o noţiune care nu intrase până atunci în atenţia logicicii şi
filosofiei, vagul. "Logicienii au greşit neluând în seamă vagul şi aceasta într-atât încât
nici nu l-au analizat. Autorul studiului de faţă şi-a dat toată silinţa să elaboreze
stechiologia (sau stoicheiologia), critica şi metodeutica vagului, dar nu poate oferi aici
decât o definiţie sau două şi câteva propuneri privind terminologia" (Peirce, 1990 (trad.),
Ce este pragmatismul).
Ideile pragmatiste sau pragmaticiste au avut o mare circulaţie şi au dominat
gândirea secolului al XX-lea, fiind extrem de fertile şi luând forme din cele mai variate,
mai ales în lumea post - modernă. Teoreticieni din cele mai variate domenii şi cu formaţii

8
diferite s-au regăsit pe "tărâmul" pragmaticii moderne, aşa cum părintele pragmaticii,
Charles S. Peirce, nici nu visase.
Din perspectiva studiului limbii, pragmatica s-a dovedit importantă mai ales, prin
cercetarea ansamblului de relaţii care se stabilesc între vorbitori şi limbaj. "Există în
momentul de faţă doar teorii parţiale ale diverselor aspecte ale limbajului care pot fi
considerate ca aparţinând pragmaticii: teoria "actelor de vorbire", teoria "conversaţiei",
teoria "expresiilor indiciale", pentru a nu aminti de domenii mai "tradiţionale" ale
lingvisticii, ca stilistica lingvistică şi estetică, stilistica funcţională, care, şi ele cad în mod
evident sub incidenţa noţiunii de pragmatică" (Emanuel Vasiliu, 1990, Introducere în
teoria textului, p. 108 - 109).

Limbaj, stil funcţional

În accepţia comună, limba unui popor este o abstracţiune câtă vreme rămânem la
nivelul descrierii. Ea se constituie într-un sistem de reguli, numite convenţional,
gramaticale ce codifică comunicarea între vorbitorii ce stăpânesc acelaşi sistem de reguli.
Limba există ca abstracţiune doar în tratate, manuale, dicţionare. Descrierea unei limbi
presupune: a) un sistem de reguli fonetice şi fonologice; b) lexicul; c) regulile semantice;
d) regulile sintactice; e) un sistem de reguli care dirijează "limba" în funcţie de situaţia de
comunicare ("stilurile" limbii). Asimilarea limbii materne de către un individ se
realizează atât experienţial şi prin mimetism toată viaţa cât şi "ştiinţific" prin învăţarea
regulilor, în timpul şcolarităţii. Deprinderile şi comportamentele lingvistice diferă de la
un individ la altul în funcţie de mediul în care aceştia s-au născut, de nivelul şi de
intensitatea studiilor, de mediul profesional, de mediul social în care se formează ca
adulţi şi, nu în ultimul rând, de calităţile individuale ale fiecăruia sau de "facultatea de
limbaj", după cum afirma Saussure. Aşadar, în majoritatea cazurilor, în procesul
asimilării limbii materne experienţa precede învăţarea sistematică şi teoretică. Există şi
excepţii: persoane ale căror "facultăţi de limbaj" sunt alterate genetic sau ca urmare a
unor accidente. În aceste situaţii, asimilarea limbii se realizează experienţial, sistematic şi
"teoretic", printr-un sistem de metode speciale.
În procesul comunicării limba se concretizează prin limbaje. Din această
perspectivă, limbajul se poate defini ca formă de materializare a limbii. Procesele de
concretizare a faptelor de limbă pot avea loc în condiţii diferite, pot avea obiective
diferite şi protagonişti diferiţi. De exemplu: convorbirea dintre doi indivizi şi
comunicarea unui mesaj de către X lui Y printr-o scrisoare permite diferenţierea
limbajelor exprimării orale de cele scrise. Sau se poate imagina situaţia în care martorii
unui accident rutier sunt un jurnalist, un poliţist, un privitor, un elev. Fiind puşi în
situaţia de a prezenta faptele la care au asistat, fiecare dintre cei patru martori va construi
texte specifice rolului social pe care l-au avut în relaţie cu evenimentul. Jurnalistul va
redacta o ştire sau o relatare, poliţistul un proces-verbal, elevul, o compunere şcolară, iar
privitorul ar putea construi naraţiuni orale. Fiecare martor va relata aceleaşi fapte, dar în
forme textuale diferite. Alegerea acelor forme textuale este influenţată de condiţiile
extralingvistice în care are loc comunicarea şi de scopul acesteia. Putem considera că
formele textuale reprezintă concretizări ale unor comunicări definite lingvistic şi
extralingvistic.
Simplificând, putem considera limbajul ca limbă cu destinaţie specială, în condiţii
speciale. De exemplu: comunicarea administrativă, comunicarea juridică, comunicarea

9
ştiinţifică, comunicarea jurnalistică, comunicarea publică şi componenta ei comunicarea
politică reprezintă comunicări cu destinaţie specifică, în condiţii speciale, determinând o
anumită utilizare a materialului lingvistic, adică limbaje. Fiecare dintre situaţiile de
comunicare enumerate se definesc în mod specific, comportă anumite particularităţi
lingvistice, delimitând limbaje diferite, cunoscute ca limbaj administrativ, limbaj juridic,
limbaj artistic, limbaj jurnalistic. În sfera stilisticii lingvistice, pentru ceea ce am numit
mai sus limbaje se utilizează noţiunea de "stil funcţional". Stilistica este acea sferă a
lingvisticii care "studiază faptele de expresie ale limbajului organizat din punctul de
vedere al conţinutului lor afectiv, adică exprimarea faptelor sensibilităţii prin limbaj şi
acţiunea faptelor de limbaj asupra sensibilităţii" (Bally apud E. Ionescu, 1992, p. 216).
Stilistica funcţională s-a dezvoltat în cadrul structuralismului promovat de Şcoala de la
Praga şi are ca obiectiv studierea modului în care se asamblează faptele de limbă în
relaţie cu funcţiile limbii, determinate extra şi intralingvistic. În continuare vom utiliza ca
echivalenţi termenii de limbaj şi de stil, considerând că stilistica funcţională reprezintă o
abordare a unui alt "nivel pragmatic" al limbii.

TEME ŞI APLICAŢII

1. Citiţi capitolele IV şi V ale lucrării lui Ferdinand de Saussure, Curs de

lingvistică generală (traducere Irina Izverna Tarabac, 1998, p. 226 - 233) şi
identificaţi argumentaţia care îl conduce pe marele om de stiinţă la ideea
fundamentală că: "lingvistica are drept unic şi adevărat obiect limba,
considerată în sine însăşi şi pentru sine însăşi" (p. 233).
2. Citiţi următoarele propoziţii negative aparţinând lui Charles S. Peirce
("Câteva consecinţe a patru incapacităţi" în Semnificaţie şi acţiune (trad.),
1990, Humanitas):
"Critica respectivelor facultăţi a dus la patru propoziţii negative, pe care
socotesc potrivit să le repet aici:
(i) Nu avem o capacitate de Introspecţie, ci întreaga cunoaştere a lumii interne este
derivată prin raţionare ipotetică din cunoaşterea pe care o avem despre faptele
existente.
(ii) Nu avem o capacitate de Intuiţie, ci orice cunoştinţă este determinată logic de
cunoştinţe anteruoare.
(iii) Nu avem capacitatea de a gândi fără semne.
(iv) Nu avem un concept al incognoscibilului absolut" (p. 69-70).

3. Ce teze, teorii de mare circulaţie în istoria gândirii umane critică Peirce cu

ajutorul acestor propoziţii negative?
Dacă aţi identificat teoria la care se face referinţă, enunţaţi tezele
fundamentale ale acesteia.

4. Iată cum conturează Noam Chomsky programul de cercetare privind

gramatica generativă (Cunoaşterea limbii (trad.), 1996, Editura Ştiinţifică):
"Studiul gramaticii generative a reprezentat o deplasare semnificativă a
centrului de interes în abordarea problemelor de limbă…de la studiul
comportamentului sau al produselor comportamentului verbal, la studiul

10
 acelor stări ale minţii / creierului care participă la acest comportament. Dacă
preferăm să ne concentrăm atenţia asupra acestui din urmă subiect,
preocuparea centrală devine cunoaşterea limbii: natura, originea şi folosirea
ei. Cele trei întrebări care se ivesc sunt, deci, următoarele:
Ce anume înseamnă cunoaşterea limbii?
Cum se dobândeşte cunoaşterea limbii?
Cum se pune în practică cunoaşterea limbii?" (p.15)
Răspundeţi la aceste întrebări folosind textul lui Chomsky (1996, p. 13-25).

5. Identificaţi, dacă este cazul, aspectele behavioriste, carteziene, pragmaticiste

ale poziţiei teoretice exprimate de Chomsky în această lucrare.

6. Citiţi cu atenţie următoarele fragmente din articolul lui Titu Maiorescu,

"Limba jurnalelor din Austria" (Critice, vol.I, 1908, "Minerva"):
"Nu avem să cercetăm aici, cum se produc asemenea raporturi de idiotisme
(locuţiune, expresie stereotipă, "expression figee" în franceză, n.n.): dacă este
maniera înnăscută a unui popor, sau influenţa climatică, sau invenţiunea unui
cap genial, a cărui expresiune nouă să se fi lăţit şi să fi devenit proprietate
comună a poporului, sau mai bine toate acesta împreună, care dau prima
naştere idiotismelor. Ceea ce e sigur, este că întrebuinţarea unui idiotism
presupune deja formată acea dispoziţiune a conştiinţei intelectuale într-un
popor, care să admită cuvântul locuţiunii numai în partea trebuincioasă a
sensibilităţii sale şi nu în celelalte. Fără această conformare anterioară a
spiritelor, idiotismul este cu neputinţă, şi traducerea lui literală dintr-o limbă
în alta este cea mai mare eroare ce se poate comite în contra limbei şi în contra
spiritului unei naţiuni.
Pentru a aduce acum toată explicarea precedentă la o formulă mai precisă,
vom zice că un popor are un idiotism de câte ori la un cuvânt împreunat cu
altele nu gândeşte toată sensibilitatea lui, ci numai o parte mică prin care se
află în legătură cu celelalte cuvinte din locuţiune; sau altfel zicând: idiotismul
este o abstracţiune convenţională. Prin urmare înţelegerea lui atârnă de la o
educaţiune prealabilă şi comună a inteligenţei, care să fixeze în mod identic
pentru toţi gradul abstracţiunii, fără de care compunerea cuvintelor din
locuţiuni nu are înţeles.
…Limba este o reproducere credincioasă a acestei deosebiri (legate de felul în
care indivizii exprimă sensibil lumea după predispoziţii înnăscute, n.n.). În
vocabularul francez, italian, român sunt un şir de cuvinte, a căror sensualitate
oarecum pipăită nu-şi află echivalentul în nici un cuvânt german; şi vice-versa
sunt în limba germană cuvinte, mai ales noţiunile compuse, a căror
abstracţiune este cu neputinţă de reprodus în limbele romane (romanice n.n.)"
(p. 76-96).
7. Realizaţi o listă cu idiotisme româneşti, altele decât cel utilizat de Titu
Maiorescu, "a fugi mâncând pământul" şi o listă cu idiotisme dintr-o limbă pe
care o cunoaşteţi bine. Încercaţi să transpuneţi idiotismele dintr-o limbă în alta
prin traducere literală. Constataţi efectele. Căutaţi echivalentele semantice.

11
 8. Ce teorii asupra limbii, de circulaţie în Europa secolului al XIX-lea, ilustrează
articolelele lui Titu Maiorescu despre limbă.

Caracteristicile limbajului jurnalistic

Limbajul jurnalistic reprezintă o modalitate specifică de selecţie şi asamblare a faptelor

de limbă, ca o consecinţă a rigorilor impuse de o situaţie de comunicare. Această situaţie
este generată de un cadru instituţional şi de un grup socio-profesional determinate, al
căror scop este realizarea unei comunicări eficiente cu segmente bine marcate ale
societăţii. Aşadar, condiţiile de manifestare specifice limbajului jurnalistic sunt: a)
transmiterea unor mesaje scrise sau orale; b) de către un jurnalist; c) unui receptor; d) în
contextul unei instituţii mass-media.
În acest sens, se poate considera că structura limbajului jurnalistic este
condiţionată de cititor şi de contextul în care are loc comunicarea, relaţia jurnalist –
receptor instituind un cod specific presei.
Modul specific de funcţionare a instituţiei de presă evidenţiază unele caracteristici
ale comunicării jurnalistice cum ar fi: a) actul de producere a mesajelor este în acelaşi
timp, un act individual, dar şi instituţional; b) actul receptării este unul individual; c)
presiunea audienţei conduce către exigenţa majoră a comunicării jurnalistice:
accesibilitatea mesajelor.

Privire teoretică
Despre existenţa şi particularităţile limbajului jurnalistic s-au exprimat o serie de
opinii care, însumate, pot crea o imagine de ansamblu a ceea ce poate constitui substanţa
acestuia. Problematica limbajului jurnalistic românesc a intrat în sfera de interes a
cercetărilor limbii, începând cu anii '60, odată cu promovarea teoriilor legate de stilistica
funcţională. Trebuie menţionat că, spre deosebire de limbajele administrativ, poetic,
ştiinţific care au beneficiat de studii sistematice, studiile privind limbajul jurnalistic, ca
"unitate funcţională" a limbii sunt puţine şi doar parţial, rezultatul unor cercetări.
Dezvoltând teoria stilurilor funcţionale ale limbii, Ion Coteanu nega, în 1960,
existenţa stilului publicistic, care, aflat la incidenţa între stilul beletristic şi cel ştiinţific
nu se constituie într-o unitate funcţională a limbii. Consecvent acestei opinii, Ion Coteanu
nu face nici o referire la stilul publicistic în ampla sa lucrare Stilistica funcţională a limbii
române moderne (1973, 1985). O poziţie critică la adresa tezei lui Ion Coteanu aparţine
cercetătorului Gheorghe Bolocan care observă că se neagă existenţa unui stil gazetăresc
deoarece se ―confundă caracterul de sistem al stilului jurnalistic cu aşa-zisa redactare
nefericită‖ (Bolocan, 1961). Constatarea lui Gh. Bolocan rămâne de actualitate şi azi,
când multă lume contestă funcţionalitatea presei şi rolul ei în spaţiul public raportându-se
la manifestările "nefericite", în plan etic şi în planul redactării, fără să se ţină seama de
statutul ei de sistem.
Utilizând metoda statistică şi având ca eşantion de analiză publicaţii din două
perioade distincte ale presei româneşti (1920-1930 şi 1950-1960), Gheorghe Bolocan
afirmă existenţa stilului jurnalistic printre celelalte stiluri ale limbii. Pornind de la ideea
că "noţiunea de fond principal de cuvinte este ceva abstract şi nedefinit", cercetătorul
susţine că mult mai fertilă ar fi stabilirea unui fond principal de cuvinte al diferitelor
stiluri ale limbii. Evaluarea cantitativă şi calitativă a unui număr de aproximativ 70 000

12
de termeni a evidenţiat caracteristicile fondului principal lexical al stilului jurnalistic,
ceea ce poate constitui şi o modalitate de diferenţiere a stilului publicistic de celelalte
stiluri ale limbii. Astfel, analiza a arătat că în stilul publicistic un loc foarte important îl
ocupă neologismele, selectate din sfera socio-politică, aproximativ 70 la sută fiind
termeni de origine franceză. De asemenea, s-a constatat că, în timp ce în stilul beletristic
precumpăneşte verbul, în cel publicistic precumpăneşte substantivul, iar ponderea
cuvintelor "goale" din punct de vedere semantic (pronume, numerale, articole, prepoziţii,
conjuncţii, interjecţii) reprezintă şi într-un stil şi în celălalt aproximativ 50 la sută din
totalul cuvintelor.
Abordând problematica stilurilor funcţionale (mult discutată în anii '70-'80), Paula
Diaconescu (1974, 1975) include printre stilurile funcţionale ale limbii române şi stilul
publicistic. Abordarea diacronică a stilurilor funcţionale aduce în planul cercetării o serie
de beneficii. Astfel, se constată că faza modernă a limbii române se deosebeşte de faza
veche prin mai multe modificări la nivelul stilurilor şi prin apariţia la începutul secolului
al XIX-lea a unor stiluri noi, cum ar fi stilul publicistic. În evoluţia limbii literare,
procesul de fixare a normelor limbii literare se desăvârşeşte în texte variate, aparţinând
unor stiluri diferite, ceea ce justifică atenţia ce trebuie acordată studierii stilurilor
funcţionale. Referitor la stilul publicistic, autoarea nu insistă pe prezentarea factorilor
extralingvistici care determină specificul şi caracterul de sistem al stilului publicistic,
limitându-se la câteva aspecte lingvistice, cum ar fi: structura lingvistică compozită,
stereotipiile lingvistice, identificarea unui limbaj ştiinţific de popularizare ca subsistem al
stilului publicistic. În viziunea autoarei, studiul limbii literare înseamnă studiul stilurilor
limbii în evoluţie, iar printre stilurile limbii stilul jurnalistic ocupă un loc important.
O viziune mai completă şi mai complexă asupra limbajului jurnalistic, urmare a
unei cercetări ample, aparţine lui Al. Andriescu (1979). Astfel, în lucrarea Limba presei
româneşti autorul se ocupă exclusiv de determinarea caracteristicilor lingvistice şi
extralingvistice ale stilului jurnalistic. Stilul jurnalistic este definit în contextul abordării
pragmatice a stilurilor limbii, ca "varietăţi ale limbii ieşite din procesul istoric de
diferenţiere a mijloacelor de comunicare verbală, în baza alegerii şi combinării unor fapte
de limbă, în funcţie de scopul urmărit, care implică intenţiile transmiţătorului şi
presupune satisfacerea necesităţilor de informare a destinatarului". Aşadar,
funcţionalitatea stilurilor este decelabilă în relaţie cu unele aspecte extralingvistice, cum
ar fi: scopul comunicării, intenţia transmiţătorului, efectul asupra destinatarului. Astfel,
scopul comunicării jurnalistice este transmiterea mesajelor de actualitate, considerate de
interes pentru un public cu un profil determinat, cu intenţia ca mesajele să ajungă pe cât
posibil nealterate la public pentru a-l informa, pentru a-l convinge sau pentru a-i provoca
plăcere (Roşca, 2000, p. 42).
Determinările lingvistice constituie elemente de descriere a stilurilor funcţionale.
În legătură cu stilul publicistic au fost identificate trei mari caracteristici: o terminologie
specifică având ca sferă semantică sfera politicului, prezenţa masivă a neologismelor şi
evidenţierea unei "concizii explicite", un tip de redundanţă mult mai accentuat la nivelul
lexicului, prezentă şi la nivel gramatical. Acest tip de redundanţă se manifestă prin:
derivaţie sinonimică (enumerările de cuvinte din aceeaşi sferă semantică, cu preferinţă
pentru neologisme), numărul mare de îmbinări cu caracter fix între substantiv şi adjectiv,
tendinţa de a înlocui superlativul implicit cu supelativul explicit, de tip pleonastic,
folosirea unor unităţi frazeologice stereotipe cu valoare metaforică în care nucleul îl

13
formează un neologism împrumutat din alte stiluri, analogii previzibile, construcţii
retorice prin acumularea unor repetiţii (Roşca, p. 42).
În ceea ce priveşte determinările lingvistice ale stilului publicistic se pot adăuga
unele constatări privind vocabularul: utilizarea cu precădere a cuvintelor neutre, uzuale,
uşor de înţeles de către cititor, evitarea cuvintelor lungi sau a cuvintelor rare, selectarea a
2-3 cuvinte bine alese care exercită asupra cititorului un efect de atracţie (cuvintele-
cheie). În ceea ce priveşte structura frazei, se constată preferinţa pentru o lungime optimă
a acesteia, evitarea, pe cât posibil, a subordonatelor. Pentru accesibilizarea mesajelor,
jurnaliştii evită să transmită cititorului lanţuri lungi de silogisme, înlocuind implicaţiile
prin juxtapuneri sau prin asocieri de idei, jocuri de cuvinte, constelaţii de atribute care ţin
locul legăturilor silogistice (Moles, 1967).
Din interpretarea modelului funcţiilor limbajului propus de Roman Jakobson s-a
constatat că funcţiile specifice comunicării jurnalistice sunt funcţia fatică şi funcţia
referenţială (Roşca, 2001, în Coman (coord.), p. 103 - 105).
Astfel, orice act de comunicare presupune prezenţa emiţătorului (E), a
destinatarului (D) şi a mesajului transmis (M). Condiţiile în care are loc comunicarea se
constituie din canalul utilizat (Ca), gradul de realizare a contactului (Co) dintre emiţător
şi receptor, codul (C) şi referentul (R) (Jakobson, 1963). Din perspectiva teoriei
informaţiei există şase funcţii ale limbajului şi fiecărei caracteristici a actului de
comunicare îi corespunde o funcţie a comunicării, după cum urmează: funcţia
referenţială, se centrează pe contextul comunicării, funcţia conativă, centrată pe receptor,
funcţia expresivă, axată pe emiţător, funcţia fatică, axată pe canalul de transmisie pentru
a asigura legătura dintre informaţii, funcţia metalingvistică, axată pe codul comunicării şi
funcţia poetică axată pe mesaj. Aceste şase funcţii ale limbajului nu există izolat în
procesele de comunicare şi cunoaşterea lor permite o mai bună înţelegere a rolului social
al limbii şi, prin extensie, a oricărui act de comunicare.
Printre funcţiile specifice comunicării jurnalistice, funcţia referenţială poate fi
identificată cu ceea ce îndeobşte se numeşte funcţia informativă a textului de presă: nu
poate fi concepută existenţa comunicării de presă în afara intenţiei de a informa în
legătură cu un fapt real, de actualitate. Pe de altă parte, actul de comunicare realizat prin
intermediul textului jurnalistic devine efectiv doar atunci când se realizează funcţia
fatică. Pentru a transmite informaţia, realizând contactul cu destinatarul, jurnalistul
exploatează toate posibilităţile pe care i le oferă canalul de comunicare (limba, codul
genurilor în presa scrisă şi în audiovizual, codul grafic, codul tipografic. Se poate
considera că funcţia referenţială ţine de esenţa textului jurnalistic şi funcţia fatică, de
retorica acestuia (Roşca, 2001, vol. I, în Coman (coord.) p. 103 – 105).
Din perspectiva semanticii, în analiza lingvistică se foloseşte curent opoziţia
denotaţie – conotaţie, considerate valori ale semnului lingvistic. Semantica contemporană
a preluat această opoziţie din logica scolastică a Evului Mediu, domeniu în care era
folosită în teoria definiţiei. În lingvistica contemporană denotaţia şi conotaţia au avut
numeroase accepţii, în funcţie de perspectiva lingvistică propusă. În ciuda ―dezordinii
terminologice‖ (Dictionnaire de linguistique, 1973) se poate considera că denotaţia
reprezintă raportul dintre semn şi obiect şi conotaţia, raportul dintre semn şi însuşirile
obiectului, înţelese ca atribute ale acestuia. De exemplu: "leul" (den.): animal, felină şi
"leul" (con.): regele animalelor, fiinţă curajoasă.

14
 Luând exemplul fotografiei unei străzi şi parafrazându-l pe Roland Barthes, John
Fiske arată că denotaţia este reproducerea mecanică pe film a obiectului spre care este
îndreptat aparatul de fotografiat. Conotaţia este partea umană a procesului - este
selectarea a ce vom include în cadru, a focalizării, a deschiderii, a unghiului camerei, a
calităţii filmului. Denotaţia este ce fotografiem; conotaţia este felul cum fotografiem
(Introducere în ştiinţele comunicării, 2003, p.114-115). În această viziune, denotaţia pare
să funcţioneze doar în legătură cu conotaţia, deoarece nu putem fotografia decât după ce
decidem cum fotografiem.
Revenind la particularităţile limbajului jurnalistic, ―jocul‖ dintre denotaţie şi
conotaţie oferă puncte de sprijin pentru decelarea altor caracteristici ale limbajului
jurnalistic. Astfel, se poate reţine că în limbile naturale:
1. Nu există limbaj pur denotativ.
2. Nu există limbaj pur conotativ.
3. Orice mesaj are nevoie de un cadru denotativ minim, chiar atunci când este ermetic.
Pentru ca un enunţ să aibă sens acesta trebuie să respecte regulile fonologice,
morfologice, sintactice şi semantice ale limbii în care acesta este redactat.
Astfel, un enunţ precum ―laptele negru se răsuceşte pe picioare de melc‖ respectă
regulile fonologice, morfologice şi sintactice, dar le ignoră pe cele semantice, fiind un
enunţ fără denotaţie. Despre astfel de enunţuri spunem, de obicei, că nu au sens. Aşadar,
sensul enunţurilor nu poate fi perceput în afara denotaţiei. Există însă situaţii în care
enunţuri slab denotative, ca cel de mai sus, au sens. Un context socio-cultural care să
confere sens acestui enunţ îl constituie situaţia redactării sau receptării unui text literar de
poezie sau de proză absurdă. Receptarea poetică, în general, permite acceptarea ca texte
cu sens a unor texte care se abat de la normele semantice sau gramaticale, deoarece textul
poetic creează o lume cu norme proprii de construcţie. În astfel de situaţii, în care sensul
se construieşte în spaţiul conotaţiei, se află receptorii prozei fantastice, SF sau a poeziei
cu vers alb.
Astfel, în versurile lui Ion Barbu:
"Cu Trepte supui văditei gale
Sfînt jocul în speranţă, de pe sund,
Treci pietrele apunerii egale
Supt văile respinse, ce nu sunt" (Increat)
sensul se creează pornind de la o serie de abateri de la norma semantică, în condiţiile în
care receptorul este de acord că este posibilă realizarea sensului şi acceptă convenţiile
poeziei, în general, şi ale poeziei lui Ion Barbu, în particular. Construcţia sensului în
astfel de cazuri are rolul de a construi un nucleu denotativ care să coincidă cu intenţia de
comunicare pe care a avut-o autorul textului. Reconstrucţia sensului în cadrul receptării,
în astfel de cazuri este în concordanţă cu sistemul de referinţe al receptorului, existând tot
atâtea sensuri câţi receptori se apleacă asupra unor astfel de texte. În lumea poeziei
sensurile denotative, dacă sunt identificate nu au (aproape) niciodată acelaşi sens cu
sensul textului. Astfel, versul: "Curcanii au mutat pe soare şirul / De gâturi cu, nestinşi,
cartofii roşii" nu semnifică faptul că "şirul de gâturi ale curcanilor s-au mutat pe soare" şi
nici analogia dintre gâturile curcanilor şi un obiect din realitate nu este evidentă; de
aceea, semnificaţia este un construct mental care reprezintă universul material şi analogic
al receptorului. Astfel, versurile pot trimite la starea divină a creaţiei, la extazul în faţa

15
frumuseţii sau la starea pe care poetul o traversează în aşteptarea inspiraţiei. Oricare
interpretare îşi poate găsi lumea potrivită.
Cum se construieşte sensul în textul poetic? "Într-un text poetic concret,
domeniile semantice se pot circumscrie cu ajutorul unor mărci ce apar la suprafaţa
textului: repetiţii, paralelisme, conectori textuali, pauze marcate, organizarea în strofe sau
în alte fragmente textuale. Aceste mărci au caracter sintactic în sens larg, pe câtă vreme
elementele domeniilor semantice sînt, cum, le arată şi numele, înţelesurile" (Ecaterina
Mihăilă, 1995, p. 178).
Comparativ cu limbajul poetic, în limbajul publicistic sensurile denotative sunt,
statistic, mai numeroase decât cele conotative. Denotaţia este esenţială pentru
comunicarea jurnalistică, de aceea funcţia referenţială constituie funcţia definitorie pentru
comunicarea jurnalistică. Deoarece operează la nivel subiectiv, fiind extrem de
persuasive, există riscul ca, de multe ori, să preluăm valorile conotative ca reprezentând
fapte denotative.
Există în practica jurnalistică texte care se bazează pe capacitatea receptorilor de a
decodifica sensurile denotative ale termenilor (cifre, surse, lexic medical):
"Doar 8,19% din numărul alegătorilor în listele de votare s-au prezentat la urne
până la ora 16, 00, cea mai ridicată prezenţă fiind înregistrată în rândul oltenilor, potrivit
estimărilor prezentate de Biroul Electoral Central" (Evenimentul zilei, 19 octombrie
2003)
"Studiile efectuate în ultimii ani arată limpede că problemele noastre de
comportament au legătură strânsă cu deficitul de vitamine, minerale, oligoelemente,
esenţiale sau cu un surplus al acestora" (Naţional, 15 octombrie 2003).
Conotaţia este şi ea prezentă în comunicarea jurnalistică, având ca principale
modalităţi de configurare miturile, simbolurile, metaforele şi metonimiile:
"Imaginea lui Buddha, imprimată în mintea oamenilor este următoarea: extaz,
cufundare în sine, linişte deplină" (Formula As, octombrie 2003)
"Viaţa este o ocazie-profită, e un vis-realizează-l, e o provocare-înfrunt-o, e o
datorie-achit-o, e un joc-prinde-te în el, e o făgăduinţă-împlineşte-o" (Evenimentul zilei,
19 octombrie 2003)
"Acest secretar general al Guvernului, Şerban Mihăilescu, a devenit un fel de
poartă -galactică, la fel ca în serialul STAR-GATE…Şerban Mihăilescu este o ecluză
prin care intră şpaga la Guvern" (Evenimentul zilei, 18 octombrie 2003).

Perspectiva istorică
Perspectiva cea mai completă asupra actului de comunicare jurnalistică este aceea
care îl defineşte ca un act instituţionalizat. Vorbim despre instituţionalizarea unui act de
comunicare atunci când există un subsistem socio-profesional, caracterizat printr-un
cadru economic stabil, printr-un sistem de proceduri acceptate, cadru legislativ şi viaţă
asociativă. În general, procesele de instituţionalizare sunt de durată şi, odată cu
declanşarea acestora, se constituie şi limbajul / stilul specific actului de comunicare,
concretizat prin aspecte lingvistice, elemente de stil şi o retorică particulară a textelor. În
legătură cu funcţionalitatea unui limbaj luăm în considerare atât aspectele care contribuie
la instituţionalizarea unui anume tip de comunicare, cât şi particularităţile lingvistice ale
comunicării (Roşca, 2000).

16
 Astfel, analiza diacronică (în istorie) a limbii presei arată că evoluţia ei constituie
un aspect important în procesul istoric de dobândire a identităţii profesionale a
jurnaliştilor şi de constituire şi consolidare a limbajului jurnalistic. Demersul istoric
presupune o periodizare a evoluţiei presei care ţine seama de identificarea acelor fapte de
limbă care particularizează limbajul jurnalistic faţă de alte limbaje şi care asigură
comunicarea specifică în ansamblul sistemului de comunicare al limbii, de crearea şi
consolidarea aspectelor instituţionale ale profesiei de jurnalist, de instituirea codului
profesional şi a coordonatelor deontologice. În aceste condiţii, concomitent cu evoluţia
presei româneşti pot fi determinate istoric patru momente importante ale evoluţiei
limbajului jurnalistic:

1. Constituirea (1829-1840) şi individualizarea (1840-1900) în raport cu celelalte stiluri

ale limbii.
2. Consolidarea acestuia, concomitent cu accentuarea aspectului de profesionalizare a
breslei gazetarilor (1900-1944).
3. Deturnarea finalităţii informative a presei. Perioada comunistă (1944 - 1989).
4. Redobândirea funcţiei informative a presei. Trecerea de la sistemul comunist la un
sistem liberal de funcţionare a presei.

Constituirea limbajului jurnalistic

Primele două momente istorice au determinat crearea identităţii profesionale şi
consolidarea instituţională a câmpului profesional din jurnalismul românesc,
reprezentând, în acelaşi timp, şi momentele definitorii ale constituirii şi consolidării
limbajului specific profesiei. Printre caracteristicile limbajului jurnalistic în perioada de
constituire se numără:
a. Fixarea termenilor tehnici precum: "gazetă", "gazetime", "gazetar", "jurnal",
"jurnalist", "jurnalistică", "teasc" (tipar), "teascul franţuzesc", "urzicărie" (umor), "novele
politiceşti" (ştiri politice), "novitale dinafară" (ştiri externe), "novitalele zilei" (noutăţile
zilei). O serie de termeni au dispărut din limbă, deci şi din limbajul profesional, în timp
ce alţii sunt actuali şi astăzi.
b. Formarea unităţilor frazeologice specifice care precizează sursele sau
conţinutul ştirilor sau al unor formulări care se referă la reacţia / interesul cititorilor:
"cercuri prea informate", "o nuvelă circulă de câteva zile în public", "izvoare autentice",
"izvoare cu totul sigure", "izvoare şi mai sigure", "opinia publică", "opinia jurnalelor",
"ca urmare a interesului viu", "a pricinuit o profundă senzaţie".
c. Utilizarea cu precădere a epitetelor ce demonstrează preferinţa pentru
senzaţional: "cumplite evenimente", "o ucidere înfricoşată", "groaznic cutremur de
pământ", "escelentul comic", "tulburări grave", "belă Românie", "briiante toalete",
"solenela deschidere", "evenimente novissime".
d. Punerea în circulaţie a unor sintagme construite cu ajutorul unor termeni din
domeniul ştiinţei şi tehnicii utilizaţi în sens figurat: "un atom strein în ţirculaţia limbii",
"un meteor din cele mai brilante ce se înfăţoşază pe orizonul artistic".
e. Prezenţa termenilor populari şi regionali: locuţiuni, expresii, proverbe, zicători
şi a figurilor de stil previzibile, clişee: "câmpul politic", "ceriul politic", "zidirea păcii",
"bucurie electrică", "compasul progresului".

17
 Individualizarea printre celelalte limbaje (stiluri funcţionale)
În perioada 1840 - 1900 are loc procesul de individualizare a limbajului
publicistic românesc, în condiţiile înmulţirii numărului de publicaţii şi diversificării
acestora din punct de vedere al conţinuturilor.

Valori şi idei noi

Un rol important în acesta proces l-a avut contactul tineretului studios cu valorile
şi ideile revoluţiilor liberale din secolul al XIX-lea, circulaţia acestor idei în Ţările
Române au provocat o mişcare culturală de profunzime care a avut drept scop
promovarea şi asimilarea valorilor şi ideilor noii Europe. În efortul de sincronizare
politică, socială şi culturală cu ţările Europei de Vest, o piedică importantă în realizarea
acestui deziderat era lipsa de unitate politică şi lingvistică a românilor, ceea ce era
anacronic în secolul trezirii la viaţă a conştiinţelor naţionale. Pentru români era nevoie de
promovarea valorilor culturale naţionale autentice şi de crearea opiniei publice, iar
atingerea acestor obiective presupunea existenţa unei culturi naţionale, a unor mase
educate şi a presei libere. Or, în prima jumătate a secolului al XIX-lea românii erau
divizaţi, fără o identitate naţională clară, fără presă naţională, fără un sistem instituţional
de educaţie care să permită instrucţia maselor, Ţările Române aflându-se într-un Ev
Mediu întârziat, puţin fertil pentru evoluţii rapide în plan politic, cultural şi economic.
Promovarea presei libere şi crearea unui sistem de educaţie a maselor largi, ceea
ce presupunea un sistem de şcoli, cadre didactice pregătite, manuale, au constituit două
dintre obiectivele principale ale modernizării României. O piedică serioasă în evoluţia
presei, de exemplu, o constituia monopolul Bisericii asupra tiparului, cenzura laică şi
religioasă, puţinătatea tiparniţelor existente în Ţările Române (într-un Memuar asupra
aşezării unei tipografii a departamentului dinlăuntru din 1 noiembrie 1839, aparţinând
lui Mihail Kogălniceanu se arăta că, în timp ce în Ţara Românească existau 9 tipografii,
în Moldova funcţionau doar trei) şi utilizarea limbii slavone ca limbă a culturii. În
condiţiile în care educaţia avea ca suport tipărituri cu alfabet chirilic, şi doar cei ce
învăţau limbi străine ca franceza, italiana, engleza şi germana erau familiarizaţi cu
alfabetul latin, circulaţia gazetelor din Vestul Europei şi accesul la informaţie erau
limitate. De aceea, procesul eliminării limbii slavone din instituţiile statului
(administraţie, biserică) şi înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin au reprezentat
momente de răscruce în cultura românească şi a coincis cu modernizarea instituţională a
Ţărilor Române. Acesta a fost şi momentul renaşterii latinităţii noastre în toate
provinciile româneşti.
La definitivarea acestui proces, un rol important l-au avut fondatorii primelor
gazete româneşti, care, concomitent cu editarea Curierului românesc (I. H. Rădulescu), a
Albinei româneşti (GH. Asachi) şi a Gazetei de Transilvania (G. Bariţiu), s-au preocupat
şi de probleme privind normarea limbii române, probleme care se iveau în procesul de
transpunere a limbii române cu ajutorul caracterelor latine.

Procesul de modernizare a limbii literare

Evoluţia limbii literare, procesul de modernizare a acesteia prin înlocuirea
alfabetului chirilic cu cel latin, bătălia pentru unificarea şi normarea limbii literare au
reprezentat contextul socio-cultural care a contribuit la constituirea şi individualizarea
limbajului publicistic. Spaţiul cultural românesc din secolul al XIX-lea era dominat de

18
problematica unităţii, stabilităţii şi consolidării instituţionale a limbii române,
considerată una dintre chestiunile importante ale afirmării naţionale.
Aceştia au înţeles şi că dezvoltarea presei în limba română va permite accesul larg
la cultură, concomitent cu dezvoltarea sistemelor de educaţie şi instrucţie. Nu
întâmplător, unul dintre fondatorii presei româneşti, Ion Heliade Rădulescu, a fost şi unul
dintre filologii importanţi din secolul al XIX-lea, autorul unei gramatici a limbii române
(Gramatica românească, 1828, Sibiu) şi unul dintre continuatorii principiilor Şcolii
Ardelene. În procesul de unificare şi de evidenţiere a specificului limbii române printre
celelalte limbi latine, principalele obiective pe care le-au avut cărturarii români priveau
simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice, iar în procesul de modernizare a
limbii literare un rol important l-a avut găsirea unei "matrice" lingvistice care să permită
introducerea şi fixarea neologismelor în tiparele limbii.
Procesul de normare şi de unificare a limbii române "a traversat" secolul al XIX-
lea şi s-a finalizat la începutul secolului al XX-lea (1904), momentul acceptării de către
Academia Română a principiilor ortografiei fonetice, în urma unui lung "duel" academic
între curentele etimologiste şi cel al transcrierii fonetice a limbii, al cărui reprezentant de
seamă a fost Titu Maiorescu. Eterogenitatea fonetică, lexicală şi gramaticală a textelor
tipărite în publicaţiile secolului al XIX-lea poate fi explicată de principalele teorii
filologice care au circulat în epocă.
Astfel, purismul latinist constituie cea mai importantă formă de manifestare a
curentului etimologist şi îşi are originile în teoriile puse în circulaţie de cărturarii Şcolii
Ardelene, acestea fiind preluate şi de o serie de cărturari din Principate. În cadrul acestui
curent se afirma originea latină a limbii române, propunându-se, în mod extrem,
eliminarea elementelor nelatine, considerându-se că slavonismele sunt "stricătoare" de
limbă. Purismul latinist s-a bucurat de mare interes printre intelectualii secolului al XIX-
lea, deoarece permitea afirmarea fără echivoc a originii romane a poporului şi limbii
române, într-un context istoric în care afirmarea identităţii naţionale constituia un element
de valorizare culturală şi politică. Într-o primă etapă, purismul latinist a dus la
consolidarea structurii latine a limbii române, precum şi la stabilizarea fondului lexical
latin vechi şi la îmbogăţirea acestuia pe cale savantă. Exagerările purismului latinist au
dus la discreditarea curentului şi a reprezentanţilor săi, iar momentul care a marcat
perioada de "decădere" a acestui curent l-a constituit tipărirea Dicţionarului limbii
române (1871) de către Massim şi Laurian, reprezentanţi de seamă ai orientării latiniste,
membri marcanţi ai Societăţii Academice Române.
În Prefaţa dicţionarului, autorii afirmau că "vorbele de origine neromanică nu
potu şi nu se cade să aibă locu într-unu dicţionariu românescu". În consecinţă, dicţionarul
a fost structurat în două părţi în care prima parte cuprindea cuvintele de origine latină, iar
cea de-a doua era concepută ca un glosar în care erau trecute toate cuvintele nelatine din
limba română cărora li se găsiseră corespondenţe latine. Astfel, dicţionarul propunea
înlocuirea termenilor "barză" cu "ciconia", "iubire" cu "amare", "zmeu" cu "dracone",
"bârnă" cu "trabe", "cârciumar" cu "popinariu". De asemenea, dicţionarul înregistra şi
termeni care nu circulau în limbă, precum: "catellare" (a făta căţei), "bussul" (cutiuţă,
tabacheră), "cacumen" (vârf), "gulos" (lacom). În plus, purismul latinist nu admitea în
corpul cuvintelor sunetele ă, î, ş, ţ, j, z (sunete nelatine), considerând necesare notarea
vocalei u în poziţie finală ("buciumulu") şi menţinerea sunetului originar latin acolo unde
româna îl modificase: "semte" conform latinescului "sentit", în locul rom. "simte".

19
 După cum se poate constata, pe baza tezei corecte privind originea latină a limbii
române, Massim şi Laurian propuneau o limbă artificială care nu avea mari şanse de a fi
asimilată de vorbitori. Persistenţa acestui curent în cercetarea limbii mai bine de un secol
explică prezenţa masivă a latinismelor în presa şi în tipăriturile vremii, printre care se
poate aminti: "agru", "amoare", "anima", "bel", "crudel", "dubita", "ecce", "exige",
"impunitate", "laboare", "magistru", "macula", "mur", "nuntius", "testimoniu", "veritate".
Această lucrare a provocat o critică acerbă din partea lui Titu Maiorescu,
susţinător al acelor poziţii teoretice care veneau în sprijinul simplificării procesului de
învăţare al limbii: "Poporul caută spirit tot mai precis şi potrivit în limba sa, nu
petrificările trecutului şi fraze ca aceste <discusiones de una camu data este fipstat si nu
lassa nece una indoentia asupr'a coprensului ei> din Prefationea dicţionarului limbei
române de dd. Massimu-Laurianu (1871) sunt pentru vremea de astăzi curiozităţi literare,
dar nu model de limbă românească" (Direcţia nouă, în Critice, 1908, vol. I, p. 211). Prin
contribuţiile sale teoretice, Maiorescu a luptat consecvent împotriva exagerărilor puriste
reuşind să impună Academiei, într-o primă fază, o ortografie fonetică cu limitarea
etimologismului, iar într-o fază ulterioară principiile ortografiei fonetice aşa cum sunt ele
cunoscute astăzi de vorbitorii limbii române. Nu numai exagerările purismului latinist au
marcat lupta lui Maiorescu pentru o limbă literară "curată". În epocă, circulau şi erau
acceptate teoria "neaoşismelor" lui Aron Pumnul sau teoria lui Ion Heliade Rădulescu, ce
considera limba română un dialect al limbii latine, ca şi limba italiană, de altfel.
Teoria promovată de Aron Pumnul cunoscută ca teoria "neaoşismelor", a
"ciunismului" sau a analogismului lingvistic se baza pe teza corectă (de altfel) că limba
română îşi are originea în latina populară. Şi Aron Pumnul, asemenea lui Massim şi
Laurian, considera că elementele nelatine nu constituie componente ale limbii române,
acestea putând fi înlocuite cu termeni româneşti formaţi prin derivare cu ajutorul
sufixelor româneşti, cum ar fi -mânt şi -ciune. Pentru a stabili adevăratul "spirit" al limbii
române, Aron Pumnul se raportează la stadii şi la legi fonetice anterioare secolului al
XIX-lea, considerând că doar acelea reprezintă fundamentul limbii române. Astfel,
transformările fonetice active şi fertile în faza de formare a limbii române, cum ar fi:
ct<pt (lat. "lactem"< rom. "lapte"), on<u (lat. "bonus"< rom. "bun"), an< în (lat.
"manus"< rom. "mână"), transformarea lui l intervocalic în r (lat. "solem"< rom. "soare")
reprezintă pentru Aron Pumnul legi de bază şi pentru etape ulterioare etapei de formare a
limbii. De aceea el propunea contemporanilor săi forme precum: "cărăpteriu",
"lepturariu", "subiept', "căritate", "cuntra", "cuntrăzice", "frânţuz", "germân", "plântă",
pronunţându-se ferm împotriva neologismelor pe care le considera "mincinoase". În locul
împrumuturilor, Aron Pumnul considera ca fiind mai potrivite formaţiile româneşti,
alcătuite prin exploatarea resurselor interne ale limbii, în principal ale derivării. Astfel,
pentru gramatică el propunea un derivat intern ca "limbământ", pentru "etimologie",
"vorbământ", pentru "filologie", "ştiinţa limbistică", pentru "abecedar", "literemânt",
pentru "sintaxă", "aşezemânt limbariu", pentru "ortografie", "scriemânt", pentru "istorie",
"tâmplământ", pentru "astronomie", "stelământ".
Formele şi normele propuse de Aron Pumnul au circulat în epocă, mai ales în
Transilvania şi Bucovina, fiind adoptate de o serie de autori, pătrunzând astfel cu uşurinţă
în limba presei. Circulaţia mare a teoriilor lui Aron Pumnul se datorează şi prestigiului
intelectual de care se bucura acesta ca unul dintre profesorii recunoscuţi ai timpului. În
gazetele vremii se întâlnesc numeroase "ciunisme", cum ar fi: "recomând", "evenimânt",

20
"aptuale", "eleptivă", "proiept", "direptor", "redaptor", "cualificaciune". În epocă au
existat şi reacţii virulente la sistemul de norme propuse de Aron Pumnul, dintre care
notabile sunt articolele polemice publicate de Titu Maiorescu. Comentând aplicarea legii
analogiei în studiul limbii române Maiorescu afirma cu ironie: "Ni se cere să spunem
"direptore" în loc de "director" fiindcă în cuvintele latine de declinarea a treia se pretinde
că noi primim forma ablativului şi pentru că c înainte de t în multe cuvinte româneşti se
schimbă în p, şi un profesor de la Universitatea din Iaşi a ajuns să fie vestit prin stăruinţa
ce o pune la toţi studenţii lui să zică "pândepte" în loc de "pandecte" (termen juridic,
n.n.)". Evoluţia ulterioară a limbii române a arătat că încercările de normare "forţată",
cum au fost şi cele ale lui Aron Pumnul, au rămas doar ca tentative excentrice în istoria
limbii, în timp ce ideea lui Maiorescu că "limba se dezvoltă în mod instinctiv de poporul
întreg şi nici un individ izolat nu este chemat a aşeza prin refllecţie apriorică regula după
care să se primească formele cuvintelor nouă" (Maiorescu, Critice, vol. I, 1908, p. 212-
213).
O personalitate culturală marcantă a secolului al XIX-lea a fost Ion Heliade
Rădulescu de al cărui nume se leagă numeroase "începuturi" în plan cultural: prima
gazetă în limba română din Ţara Românească, Curierul românesc, la 8 aprilie 1829,
editorul primelor reviste şi suplimente culturale, Gazeta Teatrului Naţional, Curier de
ambe sexe, Muzeul Naţional, Adaosul literal, autorul celei dintâi gramatici româneşti,
Gramatica românească, editată la Sibiu în 1828. În plan cultural, contribuţia lui I. H.
Rădulescu a fost ecoul ideilor iluministe pe care acesta le-a îmbrăţişat şi le-a promovat în
toată activitatea sa. În virtutea acestor idei, a considerat că presa, ca principal factor de
educaţie şi de luminare a maselor, reprezintă şi cel mai important factor de progres social:
"Nu este nici o treabă, nu este nici o vârstă care să nu afle plăcere şi folos într-această
aflare vrednică şi cuviincioasă cuvântării omului, adică în gazetă".
Preocupările sale privind evaluarea stadiului de evoluţie a limbii române,
structura, aspectele etimologice şi principiile de normare a acesteia veneau în continuarea
studiilor remarcabile ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene al căror continuator se
considera I. H. Rădulescu. În procesul complex al editării de ziare şi de cărţi în limba
română cărturarul a constatat limitele limbii, în principal, dificultatea de a transpune o
limbă latină ca româna cu ajutorul alfabetului slavon, dar şi instabilitatea morfo-sintactică
şi existenţa unor praguri de acceptabilitate scăzută a neologismelor. De aceea, în
elaborarea Gramaticii din 1828 I. H. Rădulescu a promovat ideea adoptării principiului
fonetic în ortografie, propunând reducerea alfabetului chirilic de la 43 la 27 de litere şi s-a
pronunţat împotriva exagerărilor etimologiste. Criteriile considerate de I. H. Rădulescu
relevante în procesul de normare a limbii au fost: latinitatea formelor, uzul sau circulaţia
cuvintelor, regularităţile gramaticale, eufonia cuvintelor. Principiile utilizate de cărturarul
muntean la întocmirea primei gramatici româneşti răspundeau nevoii de simplificare şi de
accesibilizare a limbii pentru masele largi de vorbitori. De asemenea, se afirma
necesitatea îmbogăţirii vocabularului prin adoptarea terminologiei latino-romanice şi a
celei greceşti adaptate specificului limbii române: "Vorbele streine trebuie să se
îmfăţoşeze în haine rumâneşti şi cu mască de rumân înaintea noastră". Astfel, el
considera că e corect să spunem "patriotism" şi nu "patriotismos" (forma greacă a
termenului), precum şi "naţie", "ocazie", "colegiu", "privilegiu".
După 1840, odată cu apariţia lucrării Paralelă între limba română şi italiană şi
Prescurtare de gramatica limbei româno - italiene (1841) viziunea sa asupra limbii se

21
modifică, devenind, în acelaşi timp, complexă şi artificială. În aceste lucrări, Heliade
Rădulescu afirmă teza că româna şi italiana sunt dialecte ale limbii latine şi că, de fapt,
există o singură limbă, limba româno - italiană. Principalul argument pe care se
fundamenta această idee era de natură statistică şi anume: existenţa numărului mare de
forme lexicale asemănătoare în cele două limbi. După modelul purismului latinist
promovat de Massim şi Laurian, Heliade Rădulescu propunea reformarea limbii, nu prin
latinizarea, ci prin italienizarea acesteia prin împrumuturi masive din această limbă.
Asemenea înaintaşilor purişti şi cărturarul muntean propunea introducerea unui
sistem de comunicare artificial, împrumutat dintr-o limbă "soră", italiana. E dificil de
spus ce s-a întâmplat cu Heliade Rădulescu autorul Gramaticii de la Sibiu, cu viziunea
echilibrată asupra sistemului şi evoluţiei limbii şi care este motivaţia teoriilor asupra
limbii de la 1840 - 1841? Poate că, sub influenţa diferitelor "purisme" a decis că o viziune
radicală asupra limbii este mai benefică evoluţiei acesteia sau că, pur şi simplu, lansarea
unei teorii extravagante îi va aduce mai multă notorietate sau că românilor le va fi mai
uşor să împrumute termeni noi din limba italiană, deoarece efortul de adaptare este mai
mic. Oricare ar fi fost motivaţia şi oricât de numeroase argumentele, teoria propusă de
Heliade Rădulescu nu a fost acceptată ca teorie "fondatoare" şi a fost considerată încă de
la început ca o extravaganţă a autorului Gramaticii de la Sibiu.
Totuşi, datorită personalităţii şi forţei sale intelectuale, tendinţele de italienizare a
limbii au avut o anume forţă de atracţie, ceea ce explică prezenţa unui număr mare de
italienisme utilizate frecvent în limba presei, în traduceri, în unele lucrări originale, cum
ar fi: "bela", "novissime", "assolut", "canzona", "fermata", "fiorituri", "fidanţata",
"grupetti", "impresario", "pizzicato", "sorginte". Pe de altă parte, prezenţa acestor idei în
spaţiul cultural românesc din prima jumătate a secolului al XIX-lea a dus la introducerea
în limbă a unui număr semnificativ de împrumuturi din limba italiană. Astfel,
terminologia muzicală este aproape în totalitate împrumutată în secolul al XIX-lea din
limba italiană.
"Purismele" care au marcat filologic secolul al XIX-lea s-au înscris în lupta pentru
găsirea celei mai potrivite căi de a făuri şi de a norma limba literară, disputele şi chiar
exagerările de toate felurile contribuind la clarificarea problemelor şi la eliminarea
elementelor străine "spiritului" limbii. În procesul de clarificare un rol hotărâtor l-a avut
Titu Maiorescu care a susţinut principiul fonetic în ortografie, ceea ce elimina toate
purismele care "împestriţau" limba. În Raportul înfăţişat Academiei Române cu privire la
revizuirea ortografiei Titu Maiorescu, "raportor în chestia ortografică", "dădea" un scurt
rezumat asupra oportunităţilor de a se stabili cadrul definitiv al scrierii fonetice.
"Majoritatea ziarelor şi revistelor române de astăzi sunt scrise curat foneticeşte,
fără nici un etimologism, şi - ceea ce este cu desăvârşire important - cerinţele mai tuturor
profesorilor de limba română de la şcoalele secundare din ţară reclamă aceeaşi
simplificare a scrierii… Dacă mai adăugăm că profesorii celor trei catedre de filologie şi
literatură română de la universităţile din Bucureşti şi Iaşi, d-nii A. Philippide, Ovid
Densuşianu şi I. Bianu, se arată în scrierile lor adepţi ai fonetismului curat şi-l introduc
astfel la viitorii învăţători ai limbii române, ne pare de la sine indicată direcţiunea în care
se cuvine să facem acum modificările ortografiei noastre".
Calea întemeierii românei moderne era "limba potrivită cu vorbirea poporului de
astăzi', "limba frumoasă în care scria Constantin Negruzzi şi pe care nu am fi trebuit să o
părăsim, rătăcindu-ne după confuziile filologilor" (Direcţia nouă, 1872).

22
 Analiza presei epocii a arătat că procesul de găsire a formei potrivite a limbii
române literare (norme ortografice, ortoepice, morfosintaxice, lexicale şi stilistice) se
caracterizează prin aplicarea pe scară largă a principiilor puriste. La nivel lexical se
remarcă abundenţa neologismelor de origine latină şi romanică şi a celor de origine
greacă şi turcă, excesul de regionalisme şi arhaisme, iar din punctul de vedere al
morfosintaxei se relevă instabilitatea sistemului morfologic, şi productivitatea sufixului –
iune. Stilul textelor este predominant polemic, exploatând valenţele stilistice ale limbii
vorbite, cu numeroase locuri comune (Roşca, 2000, p. 56-65). Despre rostul polemicii în
presă Nicolae Iorga afirma:
"Polemica înseamnă luptă. Polemizează omul cinstit care descopere o faptă rea
sau o socoteală şireată, o momeală cu meşteşug. Polemizează acela care se vede atacat
fără dreptate şi-şi apără numele bun. Polemizează acela care înfăţişează idei ce i se par
mântuitoare, dar a căror izbândă o vede ameninţată de cine nu înţelege sau nu vrea să
înţeleagă. Polemizează omul de gust împotriva celor ce mint lumea cu frumuseţi falşe şi
nesănătoase. Polemizează omul de ştiinţă serios contra flecarilor. Aceasta este polemica
bună, pe care ai datoria de a o începe, de a o urmări, de a o duce la capăt. E ca un fel de
poliţie socială, literară, ştiinţifică" (Originea şi margenile polemicilor, 28 septembrie
1903, "Sămănătorul").
În condiţiile schimbărilor politice şi economice de la începutul secolului al XIX -
lea care au creat premisele apariţiei României moderne, presa s-a ancorat în procesul de
tranziţie de la formele de viaţă şi de la gândirea de factură medievală la liberalismul
apusean. După cum spunea Eugen Lovinescu, vorbind despre transformările radicale din
cultura română începând cu secolul al XIX-lea: "În veacul şi de la locul nostru, lumina
vine din Apus: ex occidente lux! Progresul nu poate deci însemna pentru noi, decât
fecundarea fondului naţional prin elementul creator al ideologiei apusene, căci, după cum
spunea Alecu Russo: <…În 16 ani de la 1835 până la 1851 mai mult a trăit Moldova
decât în cele cinci sute de ani istorici de la descălicarea lui Dragoş, la 1359, până în zilele
părinţilor noştri… Părinţii noştri au deschis ochii în leagănul strămoşesc; oamenii de la
1835, care inaugurează generaţia de faţă, au răsărit din larma ideilor nouă. Ochii şi
gândul părinţilor se învârteau la răsărit, ai noştri sunt ţintiţi spre apus: deosebire de la
cer la pământ>" (Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, 1972, p.76).

Consolidarea sistemului de comunicare al mass-media

Tranziţia economică, socială, politică, tranziţia în planul mentalităţilor se
regăseşte şi în limba presei.
Legea presei, constituţia, asociaţiile profesionale
Consolidarea economică, întărirea socială şi politică a burgheziei au dus la
consolidarea statului de drept. "Cadrele vieţii noastre sociale au fost trase aproape
definitiv prin Constituţia de la 1866; la această dată, acţiunea revoluţionară a ideologiei
poate fi deci privită ca încheiată; formal, viaţa poporului nostru a devenit sincronică vieţii
europene; din epoca eroică a renaşterii, am intrat în faza consolidării materiale" (Eugen
Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, 1972, p. 192). În acest context istoric,
pentru jurnalişti, a exercita atributele profesionale însemna şi asumarea responsabilităţilor
ce derivau din aceasta.
Profesionalizarea jurnaliştilor români se conturează, în special, în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, concomitent cu consolidarea instituţională a întreprinderilor de

23
presă, cu creşterea conştiinţei de breaslă a jurnaliştilor în condiţiile în care se constituie
normele, statutul şi valorile profesiei. Evenimentul care a marcat decisiv evoluţia presei
române a fost apariţia Legii asupra presei, la 13 aprilie 1862. Legea instituia un sistem
coerent de relaţii între presă, societate, individ şi puterea politică, evidenţiind valorile
profesionale şi responsabilităţile sociale ale gazetarului. Legea asigura dreptul ziaristului
la liberă exprimare şi proteja valorile morale ale societăţii, dreptul la imagine, valorile
familiei, precum şi alte valori democratice promovate şi recunoscute de stat. E interesant
de reţinut că, înainte chiar de a avea o Constituţie (în sensul pe care-l dăm astăzi
temenului) sistemul legislativ românesc a impus o serie de norme legate de libertatea de
expresie, de delictele de presă cu scopul de a codifica activitatea jurnaliştilor şi de a
defini responsabilităţile acestora, în condiţiile exploziei ziarelor.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea consemnează şi cea dintâi manifestare
publică a gazetarilor, mărturie a existenţei conştiinţei şi solidarităţii de breaslă,
materializată prin desfăşurarea primului Congres al presei din România, la 8/20
noiembrie 1871. Obiectivele participanţilor la Congres s-au circumscris problemelor
legate de misiunea presei şi de unele aspecte economice ale gestiunii ziarelor (Roşca,
2000, p. 77-80). Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolulu al XX-lea au marcat
înfiinţarea unui număr impresionant de asociaţii profesionale, dacă ne raportăm la
"tinereţea" presei române, care erau preocupate atât de apărarea şi promovarea valorilor
pe care se fundamenta practica jurnalistică, cât şi de pregătirea profesională a acestora
sau de statutul lor social şi material.
Ideea pregătirii de specialitate a ziariştilor apare în discursul liderilor de opinie,
cum ar fi, la începutul secolului al XX-lea, în lucrarea lui Emil Samoilă "Ziaristica". De
asemenea, este atestat şi interesul oficialităţilor pentru înfiinţarea unor cursuri
pregătitoare pentru cariera de jurnalist. Interesul pentru standardizarea procedurilor şi
popularizarea cunoştinţelor despre gazetărie este ilustrat şi prin unele manifestări publice
cum ar fi organizarea Primului curs de ziaristică română, susţinut de Nichifor Crainic şi
anunţat în ziarul Curentul din 20 ianuarie 1929. Încă de la începuturile presei, gazetarii
români au căutat să legitimeze actul jurnalistic prin crearea unui sistem de norme care să
aşeze profesia de jurnalist alături de celelalte profesii, definite prin norme etice şi
juridice, stabile din perspectiva complexităţii cunoştinţelor şi a importanţei serviciilor
oferite societăţii (Roşca, 2000, p. 93 - 99).
Procesele de constituire, de individualizarea şi de consolidare a limbajului
jurnalistic reprezintă componente esenţiale ale fenomenului de profesionalizare a
ziaristicii româneşti, în condiţiile consolidării instituţionale.

Publicistica - privire generală

Astfel, în primul deceniu de după 1859 numărul ziarelor şi publicaţiilor de tot
felul a crescut, cele mai importante şi mai numeroase fiind editate în Bucureşti, noua
capitală a ţării, unde apăreau aproape 75 la sută din periodicele româneşti. Cel mai bine
reprezentată este publicistica politică: opiniile se polarizează pe măsură ce bătălia
politică ia amploare. Presa politică sprijină interesele partidelor conservator, liberal sau
socialist, dar dezabterea publică ia în discuţie teme majore ale societăţii româneşti din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cu toate slăbiciunile presei de partid, aceasta a avut
un rol important în formarea opiniei publice, în educarea alegătorilor şi în promovarea
platformelor economice şi ideologice ale partidelor. Disputa politică se axa pe dezbaterea

24
a două modele de dezvoltare a României: modelul tradiţionalist (partidul conservator,
ziarul Timpul) şi modelul european (partidul liberal, ziarul Românul). Iată care era linia
editorială a ziarului Timpul, aşa cum reiese din primul număr:
"Timpul îşi propune a fi un organ politic nepărtinitor şi a nu urmări alt scop decât
răspândirea de idei şi de ştiri politice şi literare, al căror adevăr îşi va fi dat mai întâi
silinţa să-l consulte şi să-l poată dovedi. Programa noului ziar este dar simplă în aparenţă,
însă în realitate este grea şi complicată. Greutatea provine atât din starea momentană a
politicei interne în România, cât şi din vechea manieră cu care sunt scrise multe din
ziarele noastre.
…Aşadar, majoritatea Camerei actuale şi ministeriul care o reprezintă nu sunt
apărate de nici un organ de publicitate. Timpul crede că o asemenea lacună nu poate să
rămână neîndeplinită, presupuind că este vorba să avem o viaţă publică serioasă, şi crede,
prin urmare, că este oportună înfiinţarea unui nou ziar, a cărui deviză să fie: expunerea
nepărtinitoare şi pe cât se poate de complectă a diferitelor idei cari agită opinia publică
din România" (15 martie 1876).
Tot în Timpul se putea citi:
"Dacă statul român ar fi puternic - ceea ce un stat liberal nu poate fi, căci
el renunţă la puterile sale în favoarea individului, dacă naţia română ar fi economiceşte
puternică, ceea ce o naţie agricolă nu poate fi, căci valoarea producerii ei e mărginită într-
un mod fatal, atunci cestiunea israelită n-ar fi un pericul, ba nu s-ar fi născut niciodată.
Cestiunea israelită e ducerea ad absurdum a liberalismului din România, şi dacă liberalii
sunt patrioţi, sunt naţionalişti, vor trebui să renunţe la principiile lor cosmopolite şi să
admită principiul romanilor: salus ripublicae summa lex, vor trebui să creeze un guvern
autoritar şi statornic, un guvern puternic, care să lupte alăturea cu naţia întreagă în contra
unui pericul, cu un cuvânt vor trebui să sprijine şi să asigure domnia elementelor
conservatoare din ţară. Dacă liberalii sunt patrioţi şi naţionalişti, vor trebui să devie
reacţionari şi să împărtăşească cu noi acest titlu, cu care azi ne fac imputări" (27 februarie
1879).
Pe lângă programe editoriale şi "profesiuni" de credinţă, polemică şi cronici de
toate felurile, ziarele vremii publicau o mare varietate de informaţii şi texte, pe care,
urmărindu-le, ne putem face o imagine despre discursul jurnalistic promovat de ziarele
sfârşitului de secol nouăsprezece.
Astfel, citim în Naţiunea din august 1882:
"Institutul Saicariu / De la 16 - 31 ale curentei luni se vor ţine esamenele cu elevi
cari au făcut cl. VII, în institut. Elevii cari vor respunde în mod satisfăcător la obiectele
clasei, vor obţine certificate la absolvirea cursului liceal, cu cari certificate, conf.
regulamentului respectiv, se vor putea presenta la esamenele de bacalaureat în 5 august
1882".
Şi tot în Naţiunea, ştiri politice de ultimă oră:
"Londra, 29 august / The Times cere ca Cabinetul să iea precauţii contra
consecinţelor cooperării Turciei în Egipt; consiliază guvernul englezesc d'a avea
pretutindeni în Egypt forţe considerabile spre a putea ţine pe turci în misbândă"
Sau ştiri de fapt divers:
"Un pisoiu monstru / O pisică din casa No. 35 strada Grădina cu cai a fătat
sâmbăta trecută 5 pisoi din cari 3 vii şi doi morţi. Unul din cei vii are capul puţin mai
mare decât de obiceiu, cu doue guri, doue nasuri, şi şiase ochi. Labele dinainte de

25
genunchiu la vale seamănă cu mâinile unui om: pelea e fără per şi unghiile sunt în forma
degetelor. Monstrul trăieşte" (18 august 1882).
În ciuda concesiilor puriste, a prezenţei unor forme flexionare şi a unor fonetisme
încă nefixate, limbajul este accesibil, textele încadrându-se în canoanele publicistice ale
vremii.
Tot în această perioadă publicistica culturală se manifestă ca un segment esenţial
al presei şi va reprezenta, pe termen lung, una dintre caracteristicile importante ale presei
româneşti.
Încă din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea presa română se orientează către
presa de largă informare generală. Apar primele cotidiane independente şi primele semne
care indică transformarea editării de ziare într-o întreprindere industrial-economică ce
vizează rentabilitatea şi profitul. Apariţia Universului editat şi finanţat de Luigi
Cazavillan, un ziarist italian stabilit în România după 1877, a marcat naşterea
cotidianului popular, ca exponent al presei de informaţie din ţara noastră. Toate ziarele
publicate cu marca Universul (suplimente, numere ocazionale) au creat o masă de cititori
şi au avut o contribuţie esenţială în epocă la creşterea interesului pentru lectură şi la
diversificarea conţinuturilor mass-media. A fost şi primul trust de presă care a tratat
activitatea de editare a unei publicaţii nu ca pe o afacere politică, ci ca pe o serioasă
întreprindere economică, aducătoare de profituri importante, în măsura în care aceasta
venea în întâmpinarea aşteptărilor şi intereselor publicului. În legătură cu ziarul Universul
istoricul Nicolae Iorga afirma :
"La noi aşa era odată ziarul Universul. El s-a prefăcut însă pe încetul într-o gazetă
de informaţie curată şi serioasă, aruncând cu totul în umbră reportajul de incidente negre.
Telegramele sunt autentice, bogate şi sigure. Corespondenţa din străinătate începe a se
face vrednică de cetit, deşi ar trebui completată şi dată la intervale statornicite dinainte.
Lucrurile mici din ţară se îngrămădesc în rânduri cu slovele cele mai mici. Din acest
punct de vedere această foaie e mai presus de critice.
…Cele mai multe articole prime pe care le tipăreşte de un timp Universul sunt înţelepte şi
nepărtinitoare, pornind de la oameni cu simţul răspunderii. Această parte de orientare ar
trebui să crească, să se amestece în cât mai multe rubrice, să schimbe cu desăvârşire foiţa
stricătoare a gustului care e Universul literar…" (Un ziar!, 16 ianuarie 1905,
"Sămănătorul").
În prima jumătate a secolului al XX-lea, cu precădere în perioada interbelică,
presa a cunoscut o dezvoltare fără precedent, concomitent cu progresul economic al ţării
şi cu stabilizarea instituţiilor democratice. Numărul publicaţiilor creşte, iar conţinuturile
se diversifică în funcţie de interesele publicului, de profesii, de specializări, de nevoia de
divertisment. Există un important segment al presei locale şi numeroase publicaţii în
limbi străine.
Cotidianele cu cel mai mare tiraj şi cu largă distribuţie naţională erau Universul,
Adeverul, Dimineaţa. Universul era cel mai important cotidian de informaţii, fără simpatii
politice, Adeverul şi Dimineaţa valorificau cu precădere informaţia, fiind de orientare
social-democrată, iar Curentul şi Cuvântul, publicaţii independente de centru-dreapta.
În epocă se putea citi în Universul:
"Corespondenţii ziarului nostru din toată ţara sunt din nou rugaţi, şi pe această
cale să controleze în mod riguros ştirile ce transmit redacţiunei şi în special ştirile luate
din a 2-a mână neutru pentru ca astfel ziarul să nu fie niciodată nevoit a desminţii

26
informaţiunile sale. Direcţiunea politică aminteşte totdeodată d-lor corespondenţi că sunt
direct responsabili de veracitatea ştirilor ce transmit ziarului şi prin urmare trebuie să ţină
neîncetat seama de avisul de mai sus" (6 februarie, 1916)
Sau desminţiri:
"Ştirile din Rotterdam arată că Agenţia Havas răspândeşte în ţările neutre ştirea
neadevărată că două dintre cele mai mari bănci din Germania de Sud ar fi făcut bancrută
cu pasive de 500 de milioane de mărci. Această ştire nu este răspândită decât în scopul
vădit de a combate al patrulea împrumut de războiu, ce Germania va emite curând"
(Universul, 7 februarie, 1916).
Adeverul publica un fel de "cârcoteli":
"Brătienii lansează o nouă cointeresare, care se numeşte <Clădirea Românească>.
Afacerea aceasta va da kix, pentru că toată lumea ştie că tot ce au clădit Brătienii s'a
dărâmat" (15 iulie 1919)
"Partizanii guvernului răspândesc ştirea că…starea bolnavului s-ar mai fi
ameliorat, iar din Paris vine ştirea că pierdem Cadrilaterul" (18 iulie 1919)
"Cea mai frumoasă Bătaie de flori a anului va fi de sigur aceea pe care Uniunea
ziariştilor profesionişti organizează pentru sâmbăta 6 iulie a.c. la şoseaua Kiseleff.
Biletele de intrare s-au pus în vânzare la magazinul Conservatorului" (20 iulie, 1919)
"Aviz D-lor Agricultori, / Toţi domnii agricultori de sfeclă sunt rugaţi a trece cel
mult până la 1 August st. N. pe la Sindicatele respective din Ilfov, Ialomiţa, Vlaşca şi
Dâmboviţa spre a iscăli un memoriu relativ la majorarea preţului sfeclei de zahăr spre a fi
înaintat autorităţilor în drept" (20 iulie, 1919).
În Timpul:
"BUDAPESTA, (Prin telefon) În mijlocul unei mulţimi entuziaste, a avut loc pe
velodromul oraşului, prezentarea celor 40 de participanţi ai "Turului Ungariei",
plumbuirea bicicletelor şi împărţirea numerilor. Concurenţii au fost viu aplaudaţi de
public. Mâine la ora 7 se dă plecarea în prima etapă pe distanţa Budapesta-Szeged, în
lungime de 16 kilometri. Alergătorii belgieni şi olandezi care îşi anunţaseră participarea,
au comunicat, în cursul zilei de azi că renunţă a mai participa" (6 septembrie, 1937).
"Comandamentul de căpetenie al Armatei - Comunicat asupra operaţiunilor din
ziua de 15 mai 1944 - Pe Nistrul inferior inamicul a dat numeroase şi puternice
contraatacuri, pentru recucerirea terenului pierdut în cursul săptămânei trecute. A fost
respins cu mari pierderi. O acţiune locală germană într-un cot al fluviului continua cu
succes. Pe restul frontului din Basarabia şi Moldova, nici un eveniment important" (17
mai 1944)
"Agenţia DNB a anunţat ieri dimineaţa evacuarea oraşului Casino de către
trupele germane. Agenţia anunţa textual: "Apărătorii germani ai oraşului Cassino au
evacuat poziţiile lor conform planurilor, pentru a scurta linia. Mişcarea a fost efectuată
fără intervenţia inamicului, care, după încercările lui de a efectua o spărtură în ultimile
două luni, a renunţat la atacuri directe asupra poziţiilor germane de la Cassino. Evacuarea
nu a fost atât de complexă încât nici o armă grea nu a căzut în mâna duşmanului" (20
mai, 1944).
După cum se constată, accentul se pune pe informaţie, care este mult mai diversă
în conţinut şi în felul în care este prezentată, gazetarii fiind, se pare, conştienţi de rolul lor
în formarea opiniei publice.

27
 În continuarea tradiţiei secolului al XIX-lea apăreau publicaţiile editate de
partidele politice. Un segment important al presei de partid l-a reprezentat presa
socialistă, ale cărei publicaţii au avut un rol important în diversificarea terminologiei
social-politice şi în procesul de accesibilizare a conţinuturilor pentru cititori cu niveluri
diferite de instrucţie. De asemenea, presa socialistă a cultivat reportajul, gen jurnalistic
care permitea atât informarea publicului, cât şi seducţia acestuia prin valorificarea
potenţialului afectiv al textului.
Caracteristici importante ale presei în această perioadă sunt:
a) diversificarea surselor de informare (creşte numărul de corespondenţi şi rolul
acestora în transmiterea informaţiilor de la faţa locului şi se înmulţesc
agenţiile de ştiri internaţionale şi autohtone);
b) structurarea şi stabilizarea genurilor gazetăreşti.
c) De asemenea, ia amploare fenomenul editării de suplimente cu rol în
diversificarea informaţiei şi fidelizarea cititorilor presa profesionalizându-se
pe măsură ce întreprinderea asimilează noile tehnologii.
Se impun principiile limbajului jurnalistic (acurateţea, accesibilitatea, adecvarea
stilistică, claritatea, credibilitatea) şi se fixează limbajul tehnic al profesiei.
Perioada interbelică se caracterizează prin existenţa unui mare număr de publicaţii
culturale, literare, satirice, mai mult sau mai puţin efemere, editate de scriitori sau de
personalităţi ale vieţii sociale, culturale, politice. Astfel de apariţii editoriale erau girate
de Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, N. D. Cocea,
Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Pamfil Şeicaru. Una dintre cele mai originale şi mai
vitale reviste ce apare în această perioadă poartă denumirea Bilete de papagal şi este
condusă de Tudor Arghezi. Ca format, revista era minusculă, "o revistă atât de mică n-a
mai apărut niciodată nici la furnici" şi îşi propunea "să realizeze în universul hârtiei
tipărite un echivalent al puricelui din lumea de carne şi oase. Un purice nervos, dotat cu o
remarcabilă natură de inspector general. Ce e puricele altceva decât un ac cu gămălie
animat? Blajin la un capăt, cu capătul celălalt înţeapă". În Bilete de papagal publică un
număr mare de tineri poeţi şi prozatori, iar genurile predilecte sunt pamfletul şi tableta.
Tematica tabletelor ("planetele") o constituie profilul social şi politic al epocii: corupţia,
minciuna, neputinţa de a ajusta nedreptăţile, lumea modernă. Iată, spre ilustrare, o tabletă
în care autorul evocă în maniera unui moralist sceptic unul dintre miturile moderne, mitul
Băncii:
"Pe când Banca pe care ai slujit-o cu fervenţă, câte 20 de ore pe zi, construia
miliarde şi un palat de poveste, atât de somptuos, atât de inenarabil încât chiar un preot de
2 m înălţime şi cu o fabuloasă barbă neagră de profet a putut admira în minunile ei de
piatră şi metale mâna semănătoare de franci a Bunului Dumnezeu, sărutând fotoliile,
după o metanie schivnicească, exact în locul de piele marochină unde se răsfaţă un prunc
şi un centru cald, tu, Tamavachis, îţi calculai bagajele şi spălai putina discret. Să fii
sănătos! Permite-mi să te felicit" (T. Arghezi, Bilete de papagal, nr. 285, 1929).
Despre "mascota" revistei, papagalul Coco, Arghezi scria:
"Cine eşti tu, Coco? / Coada indigo, pieptar de ametist, bonetă de catifea gălbuie
şi un cârlionţ frizat pe creştetul înmuiat în apă de argint… Stofa în care era mascat fusese
ţesută cu un meşteşug uimitor şi cu materiale extrase din agată textilă şi din vată de aur,
răsucite într-un caier al luminii lunii pe un fus de cristal.

28
 Exilat pe o caterincă, repetă gesturi şi cuvinte învăţate şi împărtăşeşte condiţia
mizeră a flaşnetarului, vagabond pe uliţi. La aspecte care-l aşează deasupra făpturilor
muritoare se asociază altele care-l împing în tagma umiliţilor soartei".
Bilete de papagal a apărut la Bucureşti, zilnic, în perioada 2 februarie 1928 - 10
august 1929, 15 iunie - 5 octombrie 1930, săptămânal între 1937 - 1938, din nou zilnic,
15 decembrie 1944 - 12 februarie 1945. Tableta argheziană, gen scurt, marcă a conciziei,
cultivă ironia fină, comicul subtil, umorul gros, ironia inocentă.

Profesionalizarea câmpului jurnalistic

Concomitent cu procesul de modernizare a întregii societăţi româneşti, a avut loc
ceea ce am putea numi profesionalizarea ziariştilor, prin apariţia întreprinderii de presă,
prin instituirea normelor legislative care reglau funcţionarea acestora şi prin înfiinţarea
asociaţiilor profesionale care promovau practicile şi normele etice specifice activităţii
gazetăreşti.
Ce se înţelege însă, în general, prin noţiunea de profesionalism? În mod curent,
aceasta înseamnă asumarea de către practicieni a responsabilităţilor sociale şi a
sistemului de norme etice general acceptate într-un spaţiu geografic larg. Tot
profesionalism înseamnă şi definirea, între parametri flexibili, a culturii profesionale,
cultură pe care practicienii să o recunoască şi să o cultive, cu scopul stabilirii identităţii
grupului. Astfel, prin decizia de constituire a primelor forme de învăţământ jurnalistic
din România, procesul de profesionalizare se afla în curs de finalizare.

Forme de manifestare a propagandei comuniste

Crearea identităţii profesionale a jurnaliştilor români, stabilizarea practicilor şi
cunoştinţelor din domeniul jurnalismului, identificarea particularităţilor culturale în
evoluţia ziaristicii româneşti au fost întârziate cu mai bine de jumătate de secol, din cauza
condiţiilor istorice nefavorabile României, după cel de-al doilea război mondial.
În perioada comunistă (după al doilea război mondial, până în decembrie 1989)
evoluţia firească a presei (specializare, diversificare, concentrare economică, stabilizare
în plan legislativ şi deontologic, întărire a formelor asociative ale breslei) a fost încetinită,
dacă nu chiar deturnată de la obiectivele sale fireşti. Dintr-o formă de manifestare a
expresiei publice independent de celelalte "puteri" ale corpului social, mass-media au fost
integrate sistemului de propagandă comunist. Centralismul economic, formele de
proprietate colectivă, lipsa de autonomie economică, intruziunea politicului în orice
activitate, chiar şi în spaţiul privat, inexistenţa unui spaţiu public propice intersectării
vocilor, toate acestea au determinat funcţionarea presei ca un subsistem al structurilor de
propagandă, aflat în slujba partidului unic. Funcţia informativă a presei a fost profund
afectată, iar comunicarea verbală naturală a fost înlocuită cu limbajul ideologic sau cu
ceea ce s-a numit "limba de lemn" (Francoise Thom). Discursul ideologic al presei
comuniste poate fi ilustrat cu texte care "reflectau" realitatea, în forme simpliste şi cu
numeroase locuri comune:
"Întreprinderea de aparate electrice de măsurat, din Timişoara este o adevărată
cetate a creativităţii. De fapt, această unitate a industriei româneşti, ce a început să
producă în 1972, când i s-a dat şi acest nume, înregistrează acum, un dezacord între firmă
şi conţinutul activităţii. Pentru că ponderea cea mai mare a produselor o deţin deja
aparatele electronice de măsurat. Fiecare produs al întreprinderii încorporează mai multe

29
invenţii şi inovaţii. Specialiştii din întreprindere au fost prezenţi, în anul 1987, la cinci
saloane de invenţii şi au cucerit numeroase premii pentru mărci de noi produse şi pentru
tehnologii. Numeroase invenţii şi inovaţii au primit premii speciale" ("Stilul gândirii
politice - modelator al gândirii şi acţiunii în spirit", Scânteia, 7 mai 1988).
Celebrarea sărbătorilor fondatoare ale puterii prilejuia "producţia" de texte festive,
în care se etalau frazele lung, împănate cu superlative:
"Se împlinesc, astăzi, 67 de ani de la crearea Partidului Comunist Român.
Preluând şi ducând mai departe tradiţiile luptelor seculare ale maselor pentru o lume mai
bună şi mai dreaptă, lipsită de asuprire, pentru independenţă, tradiţiile de luptă ale clasei
muncitoare, ale socialiştilor, concentrând în fiinţa sa vrerea şi aspiraţiile poporului român
care, prin jertfe de neuitat, realizase visul străvechi al unirii tuturor românilor într-un
singur stat, Partidul Comunist Român s-a dovedit, încă din zorii fiinţării sale a fi
purtătorul de cuvânt al celor mai înalte idealuri ale clasei muncitoare, ale ţărănimii, ale
tuturor celor ce muncesc, conducătorul neînfricat al luptei împotriva exploatării, pentru
independenţă, pentru dezvoltarea liberă a ţării…( Scânteia, 8 mai 1988).
Ideologia noii lumi, a omului nou era permanent promovată în mesaje
mobilizatoare şi triumfaliste :
"După cum se ştie, în perioada de amplă efervescenţă revoluţionară inaugurată de
Congresul al IX-lea s-a desfăşurat o laborioasă activitate de regândire a procesului de
edificare a noii societăţi în toate laturile şi componentele sale, ceea ce a condus la
redimensionarea unor adevăruri esenţiale, anterior uitate sau subestimate, la
fundamentarea unor aprecieri novatoare, la dezvoltarea unor idei şi orientări care
călăuzesc procesul de edificare a noii societăţi. Elaborarea concepţiei de societate
socialistă multilateral dezvoltată, instituirea unui cadru organizatoric unic, în felul său, de
conducere democratică a societăţii, definirea rolului partidului de centru vital, edificarea
unei noi viziuni asupra complexului economic naţional, a unui nou mecanism economico
- financiar, sunt numai câteva din contribuţiile creatoare ale partidului, ale secretarului
său general, ce asigură un cadru nou, adecvat cerinţelor noii etape de dezvoltare…"
(Scânteia, 5 mai 1988).
Limbajul ideologizat al presei comuniste este mobilizator şi activ politic, cu un
vocabular sărac, îmbâcsit de stereotipuri care "anulează" realitatea, patetic şi falsificator.
"Limba de lemn" inhibă, de fapt, funcţia referenţială a limbajului în absenţa căreia nu mai
putem vorbi de comunicare, ci de influenţare, de manipulare a maselor prin subinformare
şi manifestări ale propagandei.

TEME ŞI APLICAŢII

1. Care este accepţia comună a noţiunii de limbă? Luând în considerare distincţia

dintre limbă şi limbaj inventariaţi limbaje, cărora le puteţi găsi cu uşurinţă
parametri extralingvistici şi lingvistici ce le pot defini.
2. Realizaţi o fişă în care să identificaţi caracteristicile extralingvistice şi
lingvistice ale limbajului administrativ. Pentru aceasta studiaţi cereri,
întâmpinări, formulare tipizate, documente, dosare, documente financiar-
contabile şi juridice, etc.

30
3. Care dintre perspectivele teoretice româneşti asupra existenţei sau non-
existenţei unui stil jurnalistic consideraţi că este cea mai adecvată şi mai
completă? Explicaţi şi argumentaţi opţiunea dumneavoastră.
4. Comentaţi rolul conotaţiei şi denotaţiei în comunicarea jurnalistică. Faceţi
referire şi la teoria lui Roman Jakobson cu privire la conţinutul oricărui mesaj
verbal şi la funcţiile acestuia.
5. Care sunt avantajele / dezavantajele studierii limbajului jurnalistic din
perspectivă istorică? Detaliaţi.
6. Identificaţi forme ale purismului latinist al secolului al XIX-lea în textele
următoare:
"Legelaţiunea/ Era popriamente a poporului. Lex în sensu publicu e
decretatulu facutu de poporu in comitia.
Legile cele mai vechi se faceau in Comitiale curiate si se refereau cea mai
mare parte la negotiale familiei cumu erau arogatiunea, testamentele, altele
determinau cumu se se faca alegerile magistratiloru, asia era lex curiata de
imperio.
Plebiscitele la începutu au avutu influentia mai pucina in urma prein legea
Valeria Oratia (Liv. III. 55), Publia (Lib. VIII, 12) şi Ortensia s'au facutu
universalmente obligatorie" (Titu Maiorescu, "Şcoala Barnuţiu", în Critice,
vol. II, 1908, p. 208)
"Introducăciune pregătiţivă în filosofie sau sciemânt. Prodata introducăciunii
este cunoscăciunea insemninţei sciemântului ca mama nascativă a celorlalte
sciinţe!
Astă cercetăciune este cu putinţă pe trei drumuri a) pe drumul verbământal
(etimologic) b) pe drumul suflemîntal (psichologic) c) pe drumul tâmplătural
(istoric)" (Aron Pumnul, "Din manuscriptul despre filozofia populară" apud
Titu Maiorescu, "Direcţia nouă" în Critice, vol. I, 1908, p. 219).

7. Citiţi cu atenţie textele de mai jos din publicistica timpurie a lui Mihai
Eminescu de la Curierul de Iaşi. Identificaţi caracteristicile limbajului
publicistic precum şi unele fenomene specifice limbii literare de la sfârşitul
secolului al XIX-lea.
"Din Belgrad primim ştirea telegrafică că Scupcina va dizbate un proiect de
lege care regulează un sistem vamal protecţionist. Dorim tot succesul posibil
guvernului sârbesc pentru a-şi realiza această escelentă idee. Serbia va fi cea
dentâi care va rupe-o definitiv cu liber-schimbismul superficial şi ruinător care
istoveşte puterile tuturor popoarelor din valea Dunării de Jos" (Mihai
Eminescu, Opere, vol. IX (Publicistică 1870-1877), 29 mai 1877).
"În noaptea de 24 spre 25 c. au izbucnit foc în şirul de case ce formează
unghiul stradei de sus şi stradei sf. Atanasie, peste drum de cişmeaua cu bazin
din colţul stradei şcoalei de arte. Şapte dugheni, între cari o mare magazie de
fierării, au dost distrusă cu desăvârşire, la altele au ars numai acoperământul.
Se ştie că pompierii noştri formează artileria teritorială, încât cea mai mare
parte dintre dânşii se află pe câmpul de război. Cei puţini câţi au rămas şi-au
dat toate silinţele putincioase, ajutaţi şi de câţiva soldaţi ruşi, şi-au izbutit a
localiza macar incendiul. Dar izbucnirea lui au avut s-o mulţămească timpului

31
 foarte priincios şi liniştit, fără nici un pic de vânt. S-au distins cu această
ocazie serjentul major Avrămescu şi soldatul pompier Şapira; dintre soldaţii
ruşi unul ş-au fript mâinile ş-au fost transporatat la spital. Magazia de fierării
era asigurată, celelalte dugheni nu. Pagubele sunt foarte însemnate şi în flăcări
au murit şi doi copii izraeliţi. Incendiul s-a iscat se zice prin spargerea unei
lampe de petrol" (ibidem, 27 mai 1877).
"De mai multe zile se răspândise zgomotul că ruşii ar fi fost bătuţi la Bielo.
Depeşile de la Gorni-Studen, confirmate chiar prin cele de la Constantinopol,
arată că, din contră, armata principelui ereditar a respins atacurile turcilor, cari
au suferit pierderi enorme.
În Asia linişte.
Agenţia Havas vesteşte din Bucureşti sub 25/13 septemvrie că convoiul de
muniţii şi provizii comandat de Şefket Paşa au intrat în Plevna.
Se semnalează diverse mişcări în armata rusască de pe Iantra.
Parte din garda imperială este îndreptată spre Plevna, pe care ruşii continuă a
o bombarda.
La Şipka continuă lupta de artilerie, ruşii răspund puţin.
Turcii risipiră bandele bulgare de la cîrlova.
Muntenegrenii au cuprins la 20 (8) septemvrie cetatea Nosdrane şi întreaga
strâmtoare Duga şi păzesc intrările strâmtoarei la Gatzko şi Socia contra lui
Hafiz Paşa. Acum ei atacă cetatea Goransko" (ibidem, 16 septemvrie 1877).
Rescrieţi textele în limba actuală. Constataţi diferenţele.
8. Citiţi cu atenţie:
"Victima fusese găsită într-o râpă, la câţiva kilometri de orăşel. Şeful de post,
un sergent major mustăcios cu aer de Poilu-nici măcar francezii n-ar fi putul
inventa un exemplar mai clasic-, respira anevoie, privind morocănos cadavrul.
Medicul Alexandru Morogan ştia că în fond e nedumerit şi consternat.
Localitatea, o urbe măruntă împlântată la poalele muntelui nu cunoştea
evenimente mari, tragediile se consumau în parametri domestici şi biologici,
isprăvind rar la tribunal şi cel mai adesea la Cimitirul Buna Vestire din coasta
târgului" (Rodica Ojog Braşoveanu, 2000, Nopţi albe pentru Minerva).
Rescrieţi textul ca pe un text de presă, adăugând şi completând informaţiile
date, în aşa fel încât să fie accesibil şi inteligibil.
9. Exemplificaţi denotaţia şi conotaţia cu câte 5 exemple extrase din presa scrisă
actuală. Comentaţi contextual fiecare exemplu în parte.
10. Limbajele funcţionează prin : a) cuvinte; b) enunţuri; c) texte. Alegeţi varianta
pe care o consideraţi corectă şi explicaţi.
11. Alegeţi o publicaţie din perioada de început a presei româneşti. Realizaţi o
prezentare a acesteia urmărind parametri: introducere în contextul istoric si
social al epocii, date tehnice, strategii editoriale, strategii manageriale, grafica
publicaţiei, stilul şi limba utilizate.

TEXTUL JURNALISTIC

Modul în care am utilizat anterior noţiunea de limbaj pare echivalent cu ceea ce se

înţelege îndeobşte prin discurs adică rezultat al acţiunii de utilizare a limbii în practica

32
discursivă, ce presupune un locutor cu intenţii în comunicare, un receptor (auditorul) şi
care are eficienţă doar între parametri socio - istorico - culturali (Roşca, 2002, Aspecte
ale evoluţiei presei scrise româneşti în perioada 1985-1995. Textul jurnalistic din
perspectivă pragmalingvistică, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti). În acest
sens, se poate spune că limbajele se constituie dintr-o sumă de texte şi tot ceea ce
înseamnă producţie, construcţie, receptare a acestora. Limbajele conţin texte, dar şi orice
text conţine trăsăturile limbajului pe care îl reprezintă. Din această perspectivă, pare
rezonabil să afirmăm că o prezentare a ceea ce reprezintă textul şi textualitatea în
cercetarea pragmatică modernă poate constitui o modalitate de a defini şi de a înţelege
cum acţionează textul jurnalistic asupra receptorului, ca "mărturie" a funcţionării
discursului jurnalistic.

Noţiunea de text

Empiric, orice vorbitor al unei limbi se raportează la noţiunea de text, ori de câte ori
utilizează termenul de text. Pentru cei mai mulţi dintre vorbitorii unei limbi, textul este un
ansamblu coerent de propoziţii, formulate de obicei în scris. Într-un sens restrictiv, mulţi
vorbitori aplică termenul de text, numai producţiilor literare.
În legătură cu aceasta, ar trebui să ne întrebăm ce se înţelege la nivelul bunului
simţ prin: "ansamblu coerent de propoziţii"? Propria experienţă de comunicare ne
conduce către constatarea că unii dintre vorbitorii care acceptă şi utilizează intuitiv-
empiric termenul de text, vor spune că "ansamblu coerent de propoziţii" înseamnă: "un
lanţ de propoziţii care se leagă între ele" sau care "au împreună un înţeles" sau care "au o
idee comună".
Din această perspectivă, ar putea fi util să răspundem la întrebarea: cum
receptează un astfel de vorbitor un poem de Ion Barbu? Dacă vorbitorul nu este
familiarizat cu convenţiile poeziei moderne, în general, şi cu ―lumea‖ poeziilor lui Ion
Barbu, în special, s-ar putea să-i "scape" sensul (ideea) poemului şi să recepteze
ansamblul de propoziţii ca fiind "fără sens", "fără înţeles", non-coerent. Deşi "scris",
având forma convenţională de text, ansamblul de propoziţii va fi receptat ca lipsit de
coerenţă, deci ca non-text. Altfel spus, sensul pe care vorbitorii unei limbi îl dau de obicei
termenului text face parte din competenţa lingvistică a acestora, iar aceasta este diferită în
funcţie de sistemul de referinţe şi de universul cultural ale fiecărui vorbitor în parte. Deci
formulările "cu sens" sau "coerente" pot primi valori diferite de la vorbitor la vorbitor.
Unii autori consideră că un text poate fi alcătuit dintr-o propoziţie (Coteanu, 1973;
Apotheloz, 1995; Charaudeau, 1997).
Pentru a deosebi un text de un non-text, cu alte cuvinte, pentru a acorda valoare de
text unei succesiuni de semne (enunţul "Calul paşte iarbă" poate fi considerat "o
succesiune de semne"), e util să luăm în considerare şi alte situaţii de comunicare. Astfel,
în unele lucrări de teoria textului apare problema dacă inscripţiile de forma: "Fumatul
interzis!" sau proverbele sunt texte. Din perspectiva abordării intuitiv-empirice
inscripţiile şi proverbele nu sunt texte, deoarece nu reprezintă "un ansamblu coerent de
propoziţii". Astfel, conform unui criteriu formal, perspectiva intuitiv-empirică exclude
din categoria textelor orice enunţ alcătuit dintr-o propoziţie sau frază. Este acest lucru
conform realităţii textului? Raportându-ne la viziunile moderne asupra textualităţii se
poate afirma că, în acest context, accepţia dată termenului de coerenţă ("ansamblu

33
coerent de propoziţii") este lipsită de rigoare şi generatoare de confuzii deoarece lipsesc
precizările legate de situaţia concretă în care este produs textul. Limitarea calităţii de text
doar la enunţurile formulate în scris şi excluderea enunţurilor alcătuite dintr-o propoziţie
sau frază din categoria textelor constituie limitele viziunii empirice asupra noţiunii de
text.
Identificarea şi descrierea trăsăturilor ce definesc textul constituie obiectivele şi
fundamentul strategic al teoriilor textului. În cadrul larg al teoriilor textului se face
distincţia între text, ca obiect al cercetării şi textualitate, calitatea unui şir de semne de a fi
considerat ca text. Toţi cei ce au cercetat domeniul au fost preocupaţi de răspunsul la
câteva întrebări fundamentale: Există o ―gramatică a textului‖? Dacă da, în ce măsură
calchiază aceasta regulile lingvisticii, dacă nu, ce rol are lingvistica în această pseudo-
gramatică? Printre autorii care au avut în centrul preocupărilor problematica textului şi a
textualităţii sunt: Beaugrande şi Dressler, 1981, Halliday şi Hassan, 1976, Petofi, 1985,
Van Dijk, 1972. În spaţiul românesc, cel mai cunoscut reprezentant al domeniului a fost
profesorul Emanuel Vasiliu (Introducere în teoria textului, 1990).

Perspective asupra textului

Teoriile textului şi-au găsit suportul teoretic prin articularea a trei mari domenii: sintaxa,
semantica şi pragmatica. Accepţia care se dă acestora depăşeşte viziunea tradiţională
plasându-se într-o perspectivă semiotică .

Sintaxa se poate defini ca o relaţie definită între semne (Vasiliu 1990). În relaţia
cu sintaxa, cercetătorii au căutat argumente care să justifice considerarea textului ca o
unitate de rang superior în ierarhia: morfem-cuvânt-sintagmă-propoziţie (Van Dijk,
1972). În această perspectivă, coerenţa este reprezentată chiar de structura sintactico-
semantică a lanţului de propoziţii, iar textul este considerat ca o unitate de rang superior
frazei, ceea ce presupune că textul se supune regulilor sintactico-semantice de alcătuire a
frazelor.
Aşadar, textul are o structură de suprafaţă, reprezentată prin propoziţiile care o
alcătuiesc, şi o structură profundă sau macrostructură. Criticii teoriei arată că unul din
punctele slabe ale acestei viziuni îl reprezintă absenţa regulilor explicite care ar trebui să
dea posibilitatea trecerii de la structura profundă la structura de suprafaţă şi de a decide în
legătură cu orice şir de propoziţii dacă este text sau nu. Iar încercarea de a considera
textul ca o unitate de rang superior frazei, unitate care se supune regulilor de alcătuire a
frazelor, nu este în concordanţă cu realitatea textului, deoarece ―nu dispunem de o listă de
conectori textuali, deci de conectori care să lege propoziţiile în texte şi nu în fraze‖
(Vasiliu, p. 36). Cu alte cuvinte, este greu să afirmăm că structura oricărui text este
alcătuită după modelul sintactic, ca o înşiruire de unităţi înlănţuite într-o ordine dată.
În ceea ce priveşte determinarea lingvistică a textului, mulţi autori au observat că
există trăsături gramaticale care marchează "unitatea" acestuia: repetiţia, recurenţa
parţială, paralelismul, expresiile jonctive, parafraza, pro-formele, elipsa, timpul si
aspectul (Apotheloz, 1995; Beaugrande & Dressler, 1981; Halliday & Hasan, 1976;
Vasiliu, 1990). Această constatare ar putea genera ideea că relaţiile dintre frazele
aceluiaşi text repetă relaţia dintre propoziţiile frazei, ceea ce nu corespunde realităţii
lingvistice şi textuale. De aceea, ne putem întreba, în ce măsură perspectiva lingvistică

34
asupra textului este relevantă în ansamblul teoriilor textului. Cu privire la aceasta, pot fi
luate în considerare următoarele aserţiuni:
a. Orice text (considerat fie "un obiect de limbaj" fie "un act de limbaj") se
caracterizează printr-o serie de trăsături gramaticale ce-i asigură coeziunea
gramaticală (Mihăilă, 1995, p. 31).
b. Din această cauză orice text poate fi descris în termeni gramaticali.
c. Descrierea textelor în conformitate cu criteriile gramaticii nu clarifică problema
naturii textului şi nu reprezintă un punct de plecare pentru definirea textualităţii.
Aceste descrieri pot arăta cu precizie cum este un text, dar nu pot răspunde la
întrebarea ce este un text? Despre legătura existentă între producerea textelor şi
descrierea acestora în termenii gramaticii, Vasiliu afirmă: "Este adevărat că un text
(în măsura în care ştim că e text) se caracterizează prin coeziune şi printr-o serie de
trăsături ale înţelesului; nu este însă adevărat că aceşti factori sunt de natură să
definească conceptul de textualitate" (1990, p. 157). De asemenea, s-a constatat că
trăsăturile gramaticale enunţate mai sus sunt doar mărci de natură semantică şi nu
sintactică, care asigură continuitatea referenţială a unei secvenţe de propoziţii şi nu
reprezintă condiţia textualităţii (Apotheloz, 1995).
Aşadar se poate conchid că aspectele lingvistice constituie doar factori de descriere a
textului şi nu au calitatea de a defini textul.

Semantica, domeniul sensului şi al semnificaţiilor, al relaţiei dintre semne şi

vorbitor, constituie sfera care circumscrie conceptul fundamental al textualităţii,
coerenţa. Semantica în sine nu este capabilă să dea seamă de calitatea unui şir de semne
de a fi text, dar are o funcţie importantă în asigurarea unităţii referenţiale a textului,
aspect esenţial al eficienţei textului. Majoritatea autorilor care au studiat textualitatea au
inventariat structurile semantice care determină unitatea referenţială a textului, însăşi
coerenţa textului. Rolul semanticii în configurarea coerenţei textului se va concretiza în
analiza constituenţilor textualităţii, coerenţa fiind unul dintre cei mai importanţi
constituenţi ai textualităţii.

Domeniul considerat ca cel mai potrivit pentru identificarea specificului

textualităţii s-a dovedit a fi pragmatica. Derivând din semiotică, pragmatica se ocupă de
relaţia dintre semne şi vorbitori. Atragerea pragmaticii în cercetarea lingvistică a avut
rolul de explica o serie de fenomene ale limbii pentru care lingvistica tradiţională nu are
instrumentele potrivite. Astfel de fenomene sunt: pronumele personal, deicticele,
categoria verbelor ilocuţionare, timpurile verbale.

Constituenţi ai textualităţii din perspectivă pragmatică

Analiza pragmatică a textualităţii aduce în discuţie numeroase concepte pragmatice care

au rolul de a oferi o descriere cât mai completă a acesteia. Astfel de concepte sunt:
intenţionalitatea, acceptabilitatea, situaţionalitatea, informativitatea, intertextualitatea,
coeziunea şi coerenţa (Beaugrande şi Dressler, 1981). Considerând că situaţia de
comunicare conţine şi elementele informativităţii şi intertextualităţii, coerenţa aflându-se
în interdependenţă cu coeziunea, pot fi apreciate ca standarde suficiente pentru definirea
textualităţii doar coerenţa, intenţionalitatea, acceptabilitatea şi situaţia de comunicare.

35
 Coerenţa
Orice teorie a textului ia în considerare, ca aspect esenţial al textualităţii, definirea
coerenţei.

Ce este coerenţa?
Unii teoreticieni prezintă coerenţa ca un concept de natură sintactică, pragmatică
şi semantică. Din această perspectivă, coerenţa este înţeleasă ca un sistem de relaţii
definite la diferite niveluri: sintactic, pragmatic şi argumentativ, semantic (Stati, 1990).
În legătură cu trăsăturile sintactice care contribuie la asigurarea coerenţei
textului, se afirmă că susţinerea dimensiunii gramaticale a relaţiilor transfrastice (dincolo
de propoziţie, frază) poate fi o idee demnă de susţinut. Există şi un nivel pragmatic al
coerenţei, ilustrat prin "funcţiile pragmatice" ale unităţilor lingvistice analizate. Funcţia
pragmatică este definită ca "intenţie de comunicare", în acelaşi timp, scop şi efect al
comunicării. Nivelul semantic al coerenţei este marcat de fenomene semantice precum:
trecerea de la discursul direct la discursul indirect, continuitatea tematică, "podul
semantic", marcatorii transfrastici, atracţia referenţială. Aşadar, coerenţa semantică
înseamnă unitatea referenţială a şirului de propoziţii, obţinută cu ajutorul marcatorilor
transfrastici. Marcatorii transfrastici consideraţi "responsabili" de unitatea referenţială
sunt: conectorii, propoziţiile marcator, mărcile tematice, pronominalizarea, conexiunile
lexicale (ibidem).
Teoriile centrate pe studiile de pragmatică oferă modele pragmatice ale coerenţei.
În acest sens, este edificator modul în care prezintă coerenţa cercetătorii american şi
german Beaugrande şi Dressler (1981). Introducând conceptele de "totalitatea
cunoştinţelor" (cunoaştere) (engl. Knowledge) existente sau / şi aşteptate de receptori, de
"Lume a Textului" (engl. Textual World) şi "situaţie în care se află receptorii" (engl.
receiver's situation), autorii definesc coerenţa ca "rezultat al combinării conceptelor şi
relaţiilor într-o Reţea compusă din Spaţii Cognitive organizate în jurul unor Teme
principale" (1981, p. 94).
Conceptul reprezintă o configurare a cunoştinţelor, conţinutul cognitiv al formelor
de comunicare, iar relaţiile pot fi înţelese ca ―poduri‖ între conceptele care apar în
aceeaşi "lume a textului". Astfel, în exemplul ―copii la joacă‖ există două concepte:
conceptul-obiect "copii" şi conceptul-acţiune "joacă" şi relaţia obiectul agent al acţiunii.
Cele două concepte intră în relaţia acceptabilă pentru dezvoltarea unui enunţ coerent,
dacă situaţia de comunicare o permite. De multe ori relaţiile nu sunt explicite în text, iar
receptorii ―suplinesc‖ prin proceduri mentale ―podurile‖, în absenţa cărora enunţurile nu
au sens (conceptul de ―pod semantic‖, Stati, 1990). Din această perspectivă, coerenţa este
un proces cognitiv care se activează prin simpla juxtapunere a două concepte; ea nu este
intrinsecă textului, ci este un produs al activităţii cognitive a receptorului, plasat într-o
situaţie de comunicare specifică, având drept rezultat configurarea sensului enunţurilor-
texte.
Interpretarea coerenţei după Beaugrande şi Dressler a arătat că ea poate fi
înţeleasă ca o modalitate de a exprima un anumit mod de raportare a vorbitorilor la un şir
de propoziţii: "dacă rezultatul acestei raportări este construirea unei lumi a textului, atunci
şirul este coerent" (Vasiliu, 1990, p. 99). Un astfel de model defineşte coerenţa din
perspectiva "procedurilor" de prelucrare utilizate de vorbitori, pentru activarea

36
domeniului conceptual. În sprijinul perspectivei alese, Beaugrande şi Dressler aduc o
formulare a lui Janos Petofi: "Un text nu are sens decât în interacţiunea cunoştinţelor
prezentate de text cu ceea ce oamenii ştiu despre lume" (1974). Cu alte cuvinte, un text
nu este coerent decât atunci când cunoştinţele oferite de acesta sunt activate de
cunoştinţele oamenilor despre lume.
Tot în cadrul pragmaticii, definirea coerenţei este pentru unii teoreticieni (Vasiliu,
1990) un prilej de a valorifica noţiunea de expectaţie, noţiune la care se face îndeobşte
referire în majoritatea lucrărilor de lingvistică pragmatică. În viziunea cercetătorului
român, textualitatea este definită ca "grad minim de coerenţă permisă în raport cu o clasă
de norme" (p. 146). Această modalitate de a înţelege coerenţa elimină ambiguităţile unor
teorii ale textului, rafinând alte concepte (cum ar fi cel de expectaţie), cu scopul de a
construi un sistem teoretic simplificat şi, în acelaşi timp, cuprinzător şi eficient. Aşadar,
coerenţa dă seama de calitatea de text a unui şir de semne, iar expectaţia defineşte textul
în termenii ―conformităţii dintre modul în care propoziţiile se succedă şi expectaţia
privitoare la modul de succesiune a propoziţiilor‖ (p. 114).
Prin expectaţie se înţelege faptul că "vorbitorii se aşteaptă (în condiţii
determinate) ca, odată începută o succesiune de propoziţii, aceasta să continue într-un
anumit fel şi nu în altul" (ibidem). Expectabilitatea se aplică atât "activităţii de
construcţie" cât şi acceptabilităţii textului, în raport cu situaţia de comunicare (locul,
timpul, mentalitatea şi cunoştinţele interlocutorilor). Intenţia de comunicare (ca factor
declanşator al "activităţii de construcţie") se află în relaţie cu emiţătorul ("producătorul"
textului), iar "acceptabilitatea", cu receptorul textului. Astfel, receptorii consideră
coerent un şir de unităţi lingvistice atunci când acesta este construit în conformitate cu
aşteptările lor. Expectaţia este înţeleasă în relaţie cu competenţele lingvistice ale
locutorilor, dar şi cu situaţia de comunicare, cu statutul social şi psihologic al vorbitorilor
şi cu relaţia dintre aceştia, cu scopul comunicării şi cu alte situaţii de comunicare (alte
texte). Astfel, plasarea conceptului de coerenţă în domeniul pragmaticii oferă şi
posibilitatea măsurării coerenţei: "Vom spune că expectaţia cu privire la construcţia unui
şir este atitudinea unui colectiv de vorbitori standard într-o situaţie standard de
comunicare exprimată prin faptul că anumite alăturări de propoziţii sunt considerate
aşteptate sau neaşteptate" (Vasiliu, p. 114).
În legătură cu acestea se poate constata că un şir de propoziţii poate fi "aşteptat"
de unii vorbitori şi considerat "coerent" şi "neaşteptat" de alţi vorbitori şi considerat ca
"non-sens" sau "aberant". Aceasta înseamnă că vorbitorii manifestă o anumită toleranţă
privitoare la acceptabilitatea şirurilor de propoziţii. Toleranţa se manifestă în grade
diferite şi "reflectă pluralitatea de norme care guvernează comportamentul lingvistic al
vorbitorilor unei anumite limbi" (p. 116). Existenţa pluralităţii sistemelor de norme
explică "tratamentul" diferenţiat pe care îl aplică vorbitorii, şirurilor de semne luate în
discuţie ca texte.

Pentru a înţelege cele spuse până acum despre coerenţă, expectaţie şi pluralitatea
de norme a comportamentului vorbitorilor faţă de şirurile de enunţuri vom lua în
considerare următoarele şiruri de semne, acceptate de vorbitori ca texte:
"În faţă, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de
stejar masiv, totdeauna strâns înfăşurată în cearceafuri ude…O masă fără picioare, la
mijloc, bazată pe calcule şi probabilităţi, suportă un vas ce conţine esenţa eternă a

37
"lucrului în sine", un căţel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând
în mână o sintaxă şi…20 de bani.
…Acest om demn, unsuros şi de formă aproape eliptică, din cauza nervozităţii
excesive la care a ajuns de pe urma ocupaţiilor ce le avea în consiliul comunal, este silit
să mestece, mai toată ziua, celuloid brut, pe care apoi îl dă afară, fărâmiţat şi insalivat,
asupra unicului său copil, gras, blazat şi în etate de patru ani, numit Bufty…" (Urmuz,
Pâlnia şi Stamate. Roman în patru părţi).
Pentru vorbitorul standard, aflat într-o situaţie de comunicare standard există, în
textele de mai sus, sintagme ce pot fi considerate "fără sens", cum ar fi: "o masă fără
picioare", "la mijloc, bazată pe calcule şi probabilităţi"; "un vas ce conţine esenţa eternă a
lucrului în sine"; "o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând în mână o sintaxă";
"om de formă aproape eliptică"; "om silit să mestece, mai toată ziua, celuloid brut, pe
care apoi îl dă afară, fărâmiţat şi insalivat, asupra unicului său copil". Lipsa de coerenţă
se datorează faptului că, în lumea reală, nu există referent sau sistemul de referinţe nu
permite crearea de reprezentări pentru ceea ce exprimă enunţurile.
Pentru receptorii care acceptă lumea textului creat de Urmuz enunţurile de mai
sus au sens, deoarece ele conduc către reprezentări congruente cu lumea absurdă
construită de autor. Desigur, există categorii de receptori care acceptă coerenţa textelor
absurde în diferite grade, în funcţie de educaţie, structură psihologică, interese personale,
momentul în care sunt puşi faţă în faţă cu această lume. Aşadar, dacă suntem de acord că
ceva există, tot ce este congruent cu acel ceva are sens. Astfel, putem crede că există lumi
ale uriaşilor, piticilor, planetei Marte, ale oamenilor-pâlnie, un imperiu al şobolanilor, al
clanţelor inteligente şi, în funcţie de forţa credinţei noastre, să imaginăm universuri în
care obiecte inexistente sau non-reprezentate în lumea reală să aibă consistenţă în lumea
creată. Reprezentarea este coerentă dacă lumea creată este acceptată de un individ sau de
un grup de indivizi.

"După părerea mea, distincţiile dintre a priori şi a posteriori, sintetic şi analitic,

nu privesc conţinutul judecăţii, ci justificarea emiterii ei. Acolo unde justificarea lipseşte,
dispare şi posibilitatea efectuării acestei clasificări. O eroare apriorică este aşadar un
lucru la fel de absurd ca, de pildă un concept albastru. Când spunem că o propoziţie este
aposteriorică sau apriorică în sensul pe care îl am eu în vedere, noi nu judecăm asupra
condiţiilor psihologice, fiziologice şi fizice care au permis constituirea în conştiinţă a
conţinutului propoziţiei; de asemenea, nu ne pronunţăm asupra modului în care altcineva
a ajuns s-o considere, poate în mod eronat, adevărată; ne pronunţăm asupra temeiului cel
mai adânc care justifică acceptarea adevărului acestei propoziţii.
…Acum, ceea ce se cere este de a descoperi demonstraţia, reducând-o pas cu pas,
până la adevărurile primitive. Dacă, odată angajaţi pe acest drum, ajungem numai la
legile logice generale şi la definiţii, adevărul are un caracter analitic; se presupune,
totodată, că au fost luate în considerare şi acele propoziţii de care depinde admisibilitatea
fiecărei definiţii. Dacă însă efectuarea demonstraţiei este imposibilă atâta timp cât nu
facem apel la adevăruri care nu sunt de natură general-logică, ci aparţin unui anumit
domeniu special al ştiinţei, propoziţia este sintetică. Pentru ca un adevăr să fie
aposterioric, este necesar ca demonstraţia lui să facă apel la fapte; cu alte cuvinte, să
folosească adevăruri indemonstrabile şi care nu au caracter universal, ele cuprinzând

38
enunţuri despre obiecte determinate în mod special" (Gotlob Frege, Fundamentele
aritmeticii).
Textul de mai sus aparţine unui logician şi tratează probleme din domeniul logicii.
El nu va crea nici un fel de aşteptări unui cititor nefamiliarizat cu problematica şi cu
lexicul special al logicii. În funcţie de interesul pentru domeniu şi cunoştinţele de logică
pe care le are, acesta va avea unul din următoarele comportamente: a) nu va recunoaşte
toate enunţurile ca făcând parte din competenţele sale lingvistice; b) în ciuda faptului că
va recunoaşte toate enunţurile ca făcând parte din competenţele sale lingvistice va
înţelege, va da sens doar unora dintre acestea; c) în ciuda faptului că va recunoaşte toate
enunţurile ca făcând parte din competenţele sale lingvistice, nu va articula semantic
unităţile de sens, textul fiind receptat ca non-coerent.
Ce înseamnă text coerent din perspectiva limbajului logicii? Un lexic special
alcătuit din termeni precum: "adevăr", "adevăr primitiv", "adevăr indemonstrabil",
"admisibilitatea" unei definiţii, "demonstraţie", "analitic", "aposterioric", "aprioric",
"definiţie", "demonstrabil", "fals", "judecată", "propoziţie", "propoziţie sintetică",
"sintetic", un lexic foarte bogat şi cu posibilitatea de a se îmbogăţi, odată cu apariţia unor
noi teorii; preponderenţa demonstraţiilor şi a raţionamentelor conduse până la
consecinţele finale ale acestora, construcţii textuale abstracte; absenţa reprezentărilor
comune. O lume a textului atât de specială presupune receptori cu cunoştinţe temeinice în
domeniu, capabili să înţeleagă forţa abstracţiunilor şi să opereze cu ele. În aceste condiţii,
este evident că doar o minoritate de receptori vor înţelege în termeni de coerenţă un text
asemenea celui prezentat.

Interpretări asemănătoare fundamentează coerenţa discursului jurnalistic al cărui

contract de comunicare se constituie din sisteme comune de reprezentări ale partenerilor
comunicării (instanţa mediatică şi publicul), în procesul de creare a mesajelor care
satisfac aşteptările şi nevoile de informare, divertisment, evaziune ale publicului. Astfel,
în textul următor:
"Acţiunile europene, la maxim 16 luni/Acţiunile firmelor europene au încheiat
prima şedinţă bursieră din 2004 la cel mai înalt nivel din 16 luni, după ce un set de
statistici privind producţia fabricilor din SUA i-a încântat pe investitorii care mizează pe
creşterea profiturilor în urma redresării economice, transmite Reuters. Giganţi din
sectorul tehnologic şi din cel al telecomunicaţiilor precum Philips şi Deutsche Telekom
au înregistrat creşteri de peste 3% fiecare. Indicele FTSE Eurotop 300 al principalelor
acţiuni europene a terminat şedinţa de vineri în creştere cu 1% la 967, 9 puncte - cel mai
ridicat nivel atins după august 2002, chiar dacă volumul tranzacţiilor a depăşit puţin un
miliard de euro. Indicele DJ Euro Stoxx 50 a urcat cu 1,3%, la 2.795,7 puncte. La
Londra, FTSE 100 a închis în creştere cu 0,7% indicele CAC-40 al bursei din Paris a
progresat cu 1,1%, iar DAX din Frankfurt a urcat cu 1,4%. Acţiunile europene au avansat
cu 11% în ultimul trimestru al anului 2003, investitorii anticipând că firmele vor obţine
profituri mai importante o dată cu ameliorarea climatului economic. La New York,
acţiunile din sectorul tehnologic au consemnat o creştere modestă, indicele Nasdaq
Composite avansând cu 0,17% la 2006, 68" (Ziarul financiar, 5 ianuarie 2004)
Coerenţa se activează în prezenţa unui public interesat de informaţia financiar-
bursieră şi al cărui sistem de referinţe conţine cunoştinţele şi terminologia specifice. În
absenţa acestora textul citat pare a fi scris într-o "limbă" străină, cititorul înregistrând o

39
întreagă listă de termeni necunoscuţi precum: "FTSE Eurotop", "DJ Euro Stoxx 50",
"indicele CAC-40", "DAX", "Nasdaq Composite", la aceasta adăugându-se cifrele şi
procentele raportate la ani sau zone geografice diferite, care cresc confuzia cititorului
neavizat. De aceea, astfel de texte, care au un public fidel, dar restrâns se inserează în
rubrici sau publicaţii specializate, răspunzând astfel asteptărilor unei audienţe cunoscute
şi evitând astfel, situaţiile de non-comunicare, în care receptorii nu "se regăsesc".

Aşadar, "tratamentul" diferenţiat pe care îl aplică vorbitorii textelor se explică

prin capacitatea acestora de a accede la lumea textului. Un text nu este coerent "în sine",
ca entitate abstractă, el "trezeşte" aşteptări şi este coerent în raport cu un receptor sau cu o
comunitate de receptori.

Coeziunea
Coeziunea este înţeleasă frecvent ca o caracteristică a textului de a fi reprezentat
de un şir de construcţii sintactice corect formate din punctul de vedere al normei
lingvistice acceptate de vorbitor.

Ce este coeziunea?
Termenul de coeziune a fost impus de cercetătorii britanici M. A. K. Halliday şi
R. Hassan (1976). În viziunea acestora, coeziunea se întemeiază pe structurile semantice
care stabilesc continuitatea referenţială a textului. Halliday şi Hassan consideră că
structurile semantice care asigură continuitatea referenţială a textului sunt referinţa,
substituţia, elipsa, conjuncţia, coeziunea lexicală.
În ceea ce priveşte determinarea lingvistică a textului şi alţi autori au observat că
există trăsături gramaticale care marchează "unitatea" textului: repetiţia, recurenţa
parţială, paralelismul, expresiile jonctive, parafraza, pro-formele, elipsa, timpul şi
aspectul (Beaugrande şi Dressler). Considerate semne formale ale textualităţii, aceste
trăsături gramaticale nu sunt indispensabile construirii unui text şi pot fi interpretate doar
ca factori de descriere a textelor şi nu ca reguli de bună formare a textului (Vasiliu).
În legătură cu coeziunea, în termeni foarte generali, se poate reţine că : a) ea este
definită prin descrierea unor structuri sintactico - semantice; b) structurile gramaticale
descrise devin operaţionale într-o situaţie concretă de comunicare şi în interacţiune cu
ceilalţi factori ai textualităţii; c) ea se poate defini ca legătură existentă între unităţile
lingvistice ce compun un text, legătură ce se manifestă prin particularităţi gramaticale, ce
apar ca rezultat al relaţiilor transfrastice (p. 29).
Astfel, în textul extras din opera lui Urmuz şi analizat anterior, lipsa de sens a
sintagmelor enumerate se plasează în sfera coeziunii şi se explică prin incompatibilitate
referenţială între lumea textului şi lumea receptorilor şi prin lipsă de coeziune lexicală,
deoarece pentru un vorbitor al limbii române sunt inacceptabile asocierile lexicale din
sintagmele: "o masă, la mijloc, bazată pe calcule şi probabilităţi"; "un vas ce conţine
esenţa eternă a lucrului în sine"; "o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând în
mână o sintaxă"; "om silit să mestece, mai toată ziua, celuloid brut, pe care apoi îl dă
afară, fărâmiţat şi insalivat, asupra unicului său copil".

Pentru a ilustra situaţia în care texte coerente, dacă sunt luate în considerare
noţiunile de "lume a textului", expectaţie, pluralitatea de norme ale receptorilor faţă de

40
acceptabilitatea şirurilor de semne, dar lipsite de coeziune (parţial sau total) am ales
câteva fragmente din versuri semnate de Ion Caraion:
"şi aşa şi luna ca un portofel cu lăbuţele din faţă copie albastră a cerului perorând
perorând şi cum pe strada teilor creşteau oţetari şi că pe tine nu te voi pierde niciodată"
(Retragerea din jignire)
Coeziune a textului este afectată, în primul rând, de absenţa semnelor de
punctuaţie şi de utilizarea inacceptabilă, din punctul de vedere al normelor limbii literare,
a conectorului şi.
"totu-i harababură acolo unde a fost atâta rânduială / încăţelesc stelele şi a nins
(moartea intra şi ieşea în dezordine)
"o pasăre un peşte un şoarece o reptilă / ţin divan / noian de prididiri" (Structuri)
Versurile de mai sus ilustrează o altă formă lipsei de coeziune, prin alcătuirea
unui cuvânt după regulile derivării în limba română ("a încăţeli", "prididiri"), dar al cărui
sens nu este atestat în dicţionare şi a cărui interpretare semantică rămâne la latitudinea
receptorului.

"S-au dus repede acasă / La Paris era ora 12 / homarii mor la ora 11 / la ora 12
francezii mănâncă / el a mâncat-o pe ea / ea l-a mâncat pe el, / şi apoi s-au culcat"
(Burniţă)
În versurile din Burniţă coeziunea slabă apare datorită ambiguităţii semantice
generate de utilizarea pro-formelor (pronumele personal) în secvenţa: "el a mâncat-o pe
ea / ea l-a mâncat pe el" şi a alăturării unor enunţuri între care nu există legătură logică:
"La Paris era ora 12 / homarii mor la ora 11 / la ora 12 francezii mănâncă"
"să zicem că te plimbi că mă plimb / o şi dacă tot ce ştiu ar fi doar trecutul… /
apamoartealampamamapacavaca / dumnezeu nu s-a amestecat în nimic" (dinastia
părerii)
"pantalonii stewardesei schimbarea gărzii / hanna umbrela galentul / câtă salată
istorică îndulcită cu clopotniţe şi gloanţe" (bună seara jadwiga, bună seara)
Absenţa blancurilor dintre cuvinte, ceea ce duce la formarea unui cuvânt compus
inexistent în limba română ("apamoartealampamamapacavaca"), şi juxtapunerea de
sintagme şi termeni în absenţa semnelor de punctuaţie constituie abateri de la norma
literară şi reprezintă forme de manifestare a lipsei de coeziune în unele texte literare, în
cazul de faţă expresii literare ale curentului suprarealist.
Analiza noastră a evidenţiat câteva moduri de manifestare a lipsei de coeziune a
unor texte (poeme cu vers alb) considerate coerente de comunităţi de receptori, ca urmare
a acceptării unor coduri culturale şi a exersării, prin educaţie, a unor modalităţi specifice
de receptare a poeziei. În felul acesta, ideea că un text considerat coerent de receptori
poate avea o coeziune slabă sau foarte slabă, idee care contrazice modul comun de a
înţelege legătura dintre înţeles şi respectarea normei gramaticale, devine mai uşor de
acceptat.
Se poate pune întrebarea dacă este posibil ca un text coerent să fie total non-
coeziv. Răspunsul poate fi afirmativ doar în condiţiile imaginării unor lumi şi a unor
coduri culturale în care coeziunea se supune altor reguli decât cele care sunt accesibile
comunităţii vorbitorilor limbii române.

Intenţionalitatea

41
 Un standard indispensabil în procesul de definire a textualităţii este
intenţionalitatea, înţeleasă ca atitudine a producătorului enunţului faţă de setul de
ocurenţe ce constituie un text coeziv şi coerent, producător ce-şi propune să transmită
cunoştinţe sau să atingă un scop prin intermediul unui plan de comunicare. Uneori
condiţiile de producere a textului diminuează coeziunea şi coerenţa planului propus, dar
receptorii manifestă toleranţă faţă de intenţia explicită sau implicită a comunicării pe care
o acceptă.
Astfel, într-un text de presă precum editorialul intenţionalitatea explicită este
reprezentată, la nivel formal, de tonalitatea articolului, formulele lingvistice care
marchează contactul cu cititorul, opiniile exprimate, informaţiile transmise, iar
intenţionalitatea implicită se manifestă prin alegerea şi tratarea temei editorialului, prin
activarea argumentativităţii limbii, prin utilizarea elementelor scripturale (corp şi
caracter de literă, format, loc în pagină, prezenţa / absenţa fotografiilor, titrarea,
blancurile) cu scopul de a semnala receptorului prezenţa sau absenţa unei semnificaţii
anume.

Acceptabilitatea
Acceptabilitatea constituie un standard al textualităţii în măsura în care există
mărci implicite sau explicite ale atitudinii receptorului faţă de enunţul sau de setul de
enunţuri propuse de iniţiatorul comunicării ca fiind coerente şi coezive sau faţă de oferta
de a afla mai mult sau de co-operare la planul propus. Atitudinea receptorului depinde de
o serie de factori, printre care: tipul de text pus în discuţie, selecţiile culturale sau sociale
operate în construcţia textului şi gradul de ―dezirabilitate‖ al planului propus de
producătorul textului. În acelaşi timp, acceptabilitatea înseamnă ce crede producătorul
textului despre atitudinea şi gradul de toleranţă al receptorului, dar şi ceea ce există în
mod real în relaţia receptorului cu textul. Astfel:
"Religia Galiei nu ne-a parvenit decât prin interpretare romană. Cezar
menţionează un zeu suprem pe care el îl identifică cu Mercur şi alţi patru zei, identificaţi
respectiv cu Apollo, Marte, Jupiter şi Minerva. Deşi această mărturie este foarte
controversată, ea pare, în lumina arheologiei, destul de întemeiată. Mercur trebuie să fie
zeul, de la care au rămas numeroasele statuete, pe care irlandezii îl numesc Lugh. Numele
lui intră în compunerea multor toponime.
Întrucât celţii aduceau jertfe umane unui număr de trei zei (Teutates, Esus şi
Taranis), fiecare dintre ei ar putea fi , la nevoie, Marte al lui Iuliu Cezar. Teutates pare
mai degrabă un nume generic însemnând "zeul tribului" (cf. irlandezului tuath, "principat
tribal").
…Jupiterul galez era strămoşul mitic al druizilor. El nu a fost identificat.
…Monumentele figurate păstrează aspectul şi numele multor alte divinităţi, ca
zeii silvestri Sucellus şi Nantos, şi, mai ales zeul Cernunnos ("Cornutul") cel cu coarne de
cerb" (Eliade / Culianu, Dicţionar al religiilor)
Textul propus pentru a înţelege cum "funcţionează" acceptabilitatea este un
fragment dintr-un dicţionar al religiilor. Ce propune iniţiatorul comunicării? Acesta
propune un text ştiinţific de informare privind religia celţilor, bazat pe cunoştinţe din
domeniul istoriei religiilor sau, mai larg, din domeniul istoriei universale şi pe surse mai
noi sau mai vechi, în condiţiile în care se consideră că există receptori interesaţi de aceste
informaţii. Ce presupune o acceptabilitate mai mică sau mai mare din partea

42
receptorului? În primul rând, interes pentru istoria şi pentru religia celţilor, cunoştinţe în
domeniu, dorinţa de a-şi aminti sau îmbogăţi cunoştinţele, intenţia de a contrazice,
argumentând, informaţiile din dicţionar, nevoia de a utiliza în situaţii precise cunoştinţele
oferite de un dicţionar, ştiinţa a ceea ce înseamnă un articol de dicţionar, etc. Aşadar,
pentru configurarea unui grad minim de acceptabilitate este necesar ca universul cultural
al emiţătorului să se intersecteze cu cel al receptorului.

Informativitatea
Un alt constituent al textualităţii îl constituie informativitatea. Aceasta se referă la
calitatea unui şir ocurenţial sau a unor informaţii de a fi aşteptat,-e / neaşteptat,-e,
cunoscut,-e / necunoscut,-e receptorilor. Informativitatea este discutată atât referitor la
conţinut (cunoştinţele transmise prin intermediul textului), cât şi la şirul gramatical de
ocurenţe: şir de sunete neaşteptat, ocurenţe sintactice neobişnuite pentru utilizatorii unei
limbi. Formele gramaticale neaşteptate, ―bizare‖ nu sunt comentate în termenii
informativităţii, ci ai accentuării (focus), cu scopul concentrării anumitor teme, idei, chiar
afecte
Exemplul ―extrem‖ pentru gradul cel mai înalt de probabilitate, ―ordinul întâi de
informativitate‖ este legat de textul stop ―construit‖ de culoarea roşie a semaforului, care
este predictibil pentru toţi membri grupului care circulă în mod obişnuit şi care au ocazia
să utilizeze textul stop, în situaţiile potrivite. Un grad inferior de probabilitate (la nivelul
conţinutului şi al şirului de semne) este caracteristic textelor comune cu care operează
majoritatea vorbitorilor unei limbi, în situaţii standard de comunicare, acestea
reprezentând al doilea ordin de informativitate. Textele de gradul al doilea sau al treilea
de informativitate produc efecte în receptare: stârnesc atenţia, interesul, motivaţia pentru
actul comunicării. Un text de tipul "Marea este apă" nu va atrage atenţia vorbitorilor şi
nici nu-i va determina să continue comunicarea, în timp ce "Marea nu este apă; În prezent
este o soluţie de gaze cu apă" va menţine treaz interesul pentru text, vorbitorii fiind puşi
în situaţia de a rezolva o problemă, identificată de textul enunţat. Vorbitorii se aşteaptă la
un enunţ de tipul "Marea este apă", dar nu se aşteaptă şi vor fi surprinşi de enunţul
"Marea nu este apă". A discuta despre informativitate (ca termen "tehnic" al teoriei
pragmatice) înseamnă a înţelege semnificaţia noţiunii de expectaţie cu accent pe sursele
care generează expectaţii în comunicarea umană şi pe consecinţele apariţiei acestora în
lumea reală.
De asemenea, informativitatea nu are valori absolute, ea fiind în relaţie cu ceilalţi
constituenţi ai textualităţii: intenţionalitatea, acceptabilitatea, coerenţa.
De exemplu:
"Cine vorbeşte <comunică> şi <se comunică>. O face pentru alţii şi o face pentru
el. În limbaj se eliberează o stare sufletească individuală şi se organizează un raport
social. Considerat în dubla sa intenţie, se poate spune că faptul lingvistic este în aceeaşi
vreme <reflexiv> şi <tranzitiv>. Se reflectă în el omul care îl produce şi sunt atinşi, prin
el, toţi oamenii care îl cunosc… Cele două intenţii ale limbajului stau într-un raport de
inversă proporţionalitate. Cu cât o manifestare linvistică este menită să atingă un cerc
omenesc mai larg, cu cât creşte valoarea ei <tranzitivă> cu atât scade valoarea ei
<reflexivă>, cu atât se împuţinează şi păleşte reflexul vieţii interioare care a produs-o"
(Tudor Vianu, Dubla intenţie a limbajului).

43
 Textul lui Vianu are un grad relativ mare de informativitate în condiţiile în care
situaţia de comunicare permite un grad mare de acceptabilitate. Informativitatea este
decelabilă de receptorii interesaţi de problematica stilului şi limbajului, iar mărcile
acesteia sunt: jocul semantic ("comunică" / "se comunică") care propune o interpretare
semantică, ceea ce duce la descoperirea de sensuri noi, introducerea termenilor-cheie
"tranzitiv" şi "reflexiv", a căror explicaţie motivează receptorul pentru lectură şi invită la
reflecţie. Unele idei îi pot surprinde pe receptori ceea ce creşte valoarea informativă a
textului. Un text care conduce la comparaţii, asocieri de idei, paralelisme, referinţe
istorice şi culturale, rezolvarea unor probleme are o structură informativă substanţială.

Situaţionalitatea
Situaţionalitatea este un termen care desemnează factorii determinanţi pentru
relevanţa unui text într-o situaţie curentă.
Dacă situaţia reală perturbă comunicarea, participanţii la discurs apelează de
obicei la negociere. Situaţionalitatea se constituie dintr-un complex de factori care
influenţează / conţine aspecte ale comportamenului, ale stării participanţilor la discurs,
nevoile, aşteptările, dorinţele acestora de a coopera, de a invoca, de a informa sau de a fi
informaţi. Situaţionalitatea ―iradiază‖ efecte către ceilalţi determinanţi ai textualităţii,
având rolul de a evidenţia anumite caracteristici ale acesteia, păstrând continuitatea
discursului.
De exemplu, discursul oral evidenţiază diferite structuri textuale şi retorice în
funcţie de situaţia de comunicare care îl generează. Se distinge conversaţia, generată de o
situaţie de comunicare relaxată, cu reguli uneori impuse ad-hoc de partenerii de dialog în
limitele unor convenţii sociale sau culturale; discursul pedagogic, ce se desfăşoară într-un
spaţiu bine definit, determinat temporal, cu obiective de comunicare ce vizează
cunoaşterea, presupune şi comunicarea directă, unul dintre parteneri aflându-se în poziţie
de autoritate; discursul politic se construieşte în spaţiul public, este promovat de o
persoană publică reprezentând o forţă politică, vizează mobilizarea sau seducţia
auditoriului, nu se bazează pe comunicarea directă, se adresează grupurilor umane, nu
indivizilor, funcţionează pe modelul retoricii politice utilizează noile tehnici de
mediatizare şi produce efecte asupra spaţiului public; pledoaria juridică, discurs de
persuasiune care face apel la norme (juridice, sociale, morale), produsul unei instanţe
autoritare, vizează modificarea convingerilor auditoriului (juriul, judecătorul, publicul) în
conformitate cu obiective propuse (achitarea inculpatului, diminuarea sau anularea
pedepsei) şi care se desfăşoară în condiţii specifice (sala tribunalului, sala Curţii de apel,
etc.).

Intertextualitatea
Intertextualitatea este prezentă în construcţia textelor nu numai în situaţia în care
vorbitorii se referă în mod explicit la alte texte, ci şi atunci când textul este produs doar
ca urmare a existenţei (anterior) a altui text. Cele mai multe texte ce caracterizează
activitatea umană comunică doar pentru că există referinţa explicită sau implicită a altor
texte. Procedeele prin care se manifestă intertextualitatea sunt: reluarea, infirmarea,
rezumarea, relatarea, evaluarea altor texte. În capitolul privitor la intertextualitate,
Beaugrande şi Dressler consideră că tipologiile, clasele de texte sunt o consecinţă a
intertextualităţii. De pildă, naraţiunea este un tip de text care valorifică şi combină alte

44
texte cum ar fi: dialogul, descrierea, relatarea, uneori monologul interior, infirmarea,
rezumarea etc, iar "întregul" semnifică un alt tip de text, cu altă retorică şi cu altă
funcţionalitate.

Intertextualitatea este parte a construcţiei celor mai multe dintre comunicări, fie
ele scrise sau orale.
"Iată, de pildă, o pagină în care scriitorul povesteşte amintiri din vremea petrecerii
sale ca student la Paris: <Dumineca, încercam excursii în împrejurimi. Dar atâta lume se
arunca asupra tramvaielor şi asupra cochetelor bateaux-mouche de pe Sena, încât groaza
şi dezgustul pe care mi l-a inspirat totdeauna îmbulzeala omenirii nerăbdătoare de a lua
cât mai repede un loc cât mai bun mă făcea să mă întorc, adesea înapoi. N-am cunoscut
casa unui coleg francez, burghezia acestei societăţi aşa de prudente şi de econoame
ferindu-se, cu dreptate, de orice străin care n-ar fi fost îndelung şi cu îngrijire verificat. La
profesori nu era obiceiul să se meargă, şi încercări făcute naiv mi-au dat lecţii usturătoare.
Nu ştiu cum şi prin cine, m-am pomenit însă într-o seară în bogatul apartament al lui
Emile Picot, fostul secretar al prinţului Carol, cercetătorul literaturii noastre trecute şi al
cântecului nostru popular…Îmi aduc aminte că, vorbind tot despre lucruri româneşti care
plictiseau vizibil pe atunci aşa de voinica şi de blonda doamnă Picot, eruditul francez mi-
a pomenit cu admiraţie de Nicolae Mavros, care, spunea el, "era singurul om în stare de a
vorbi franţuzeşte ca în secolul al XVIII-lea"> (O viaţă de om, I, 1934, p. 206-207).
Interesanta pagină ne vădeşte un om luptând. Amintirea excursiilor neizbutite ale
studentului apare în forma luptei pentru un loc şi a sentimentelor de <groază> şi
<dezgust>, pe care i le provoca îmbulzeala. Lipsa de acces în casele burgheziei determină
atitudinea scriitorului: această societate se ferea, <cu dreptate>, de orice
străin…Încercarea de a vizita pe profesori dă loc la <lecţii usturătoare>. Omul care îşi
aminteşte în acest chip n-a înregistrat cu pasivitate evenimentele şi nu le reaminteşte
acum din poziţia unui contemplator liniştit…S-a spus că Nicolae Iorga este un polemist.
Şi de fapt oamenii şi lucrurile nu trăiesc în fantazia sa decât în lumina atitudinii de
simpatie sau, mai des, de împotrivire, pe care acestea i-o provoacă" (Tudor Vianu, Arta
prozatorilor români. Nicolae Iorga).
Intertextualitatea a intervenit în mai multe rânduri în construcţia textului de mai
sus, în primul rând prin citare: textul lui Iorga care reprezintă baza de analiză a lui Tudor
Vianu şi citatul în citat, vorbele profesorului Picot introduse de Iorga prin verbul de
declaraţie "spunea el". Alte modalităţi de expresie a intertextualităţii sunt: calificarea,
evaluarea: "Interesanta pagină ne vădeşte un om luptând", "Omul care îşi aminteşte în
acest chip n-a înregistrat cu pasivitate evenimentele şi nu le reaminteşte acum din poziţia
unui contemplator liniştit…", rezumarea şi reluarea: "Amintirea excursiilor neizbutite
ale studentului apare în forma luptei pentru un loc şi a sentimentelor de "groază" şi
"dezgust", pe care i le provoca îmbulzeala. Lipsa de acces în casele burgheziei determină
atitudinea scriitorului: această societate se ferea, "cu dreptate", de orice
străin…Încercarea de a vizita pe profesori dă loc la <lecţii usturătoare>", referirea
directă la alte texte: "S-a spus despre Nicolae Iorga că este un polemist".

"<D. Maiorescu a fost ales ieri de către colegiul universitar din Bucureşti. Din 55
de voturi, d-sa a întrunit 28, 24 au fost date concurentului său liberal, dl. D. Cantili, şi 3
d-lui Haşdeu, care candida ca radical.

45
 Rectorul universităţii a trecut prin urmare cu o majoritate de o jumătate de vot.
…Oricum ar fi alegerea, deşi cam şchioapătă, a domnului Maiorescu a fost un
succes pentru partidul conservator şi d. Brabeţeanu nu mai este acuma singurul
conservator ales...Nu voim însă să tragem această concluzie din votul universitar, căci, în
sfârşit, profesorii sunt şi ei oameni ca toţi oamenii muritori şi apoi, vorbind pe faţă, ar fi
fost mai bine să rămână d. Brabeţeanu singur. Tribuna Senatului cu toate astea n-are să
fie îngrămădită, căci se ştie că d. Maiorescu nu pronunţă mai mult de două discursuri pe
sesiune.>
Cu toate astea, noi nu împărtăşim, nu putem împărtăşi vederile ziarului d-lor
Lahovary. Orice ar gândi d-nii conservatori, d. Maiorescu va fi, cum zice românul, un
senator şi jumătate, mai ales că are alături pe d. Brabeţeanu, care nu e o cantitate cu totul
neglijabilă" (I. L. Caragiale, Dragoste în familie, "Gazeta poporului", 1895).

Intertextualitatea este pusă în valoare în textul de mai sus prin citare: "vederile
ziarului d-lor Lahovary, infirmare: "Cu toate astea, noi nu împărtăşim, nu putem
împărtăşi vederile ziarului d-lor Lahovary", evaluare: "Orice ar gândi d-nii conservatori,
d. Maiorescu va fi, cum zice românul, un senator şi jumătate, mai ales că are alături pe d.
Brabeţeanu, care nu e o cantitate cu totul neglijabilă" şi accentuare: "cum zice românul".

Cu exemple actuale se poate ilustra:

Reluarea: "Aceştia din urmă n-au mai ieşit în stradă pentru că nu ştiu ce înseamăn spiritul
de gaşcă, că acest spirit nu prea se găseşte în societăţile private" (Jurnalul Naţional, 8
ianuarie 2004);
Infirmarea: <"Actualul lider spune că n-aţi plecat cu mâna goală". "Olteanu ăsta e un
tâmpit. Când am ajuns eu la Noua Generaţie ei nu aveau nici ce să mănânce">
(Cotidianul, 8 ianuarie 2004);
Relatarea: "Aflându-mă la Paris la începutul acestui an şi la începutul ostilităţilor contra
lui Saddam le-am spus unor amici, români care erau ostili intervenţiei militare,
întrebarea: dacă în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, ani de gravă penurie materială şi de
şi mai gravă umilinţă şi umană, dacă…ar fi fost de acord ca SUA să fi intervenit prin
mijloace militare…" (Cotidianul, 8 ianuarie 2004);
Evaluarea altor texte: "Faptul că media a înjurat miniştri, primari, prefecţi şi directori este
în regulă. În fond, de asta se şi cumpără în România ziare şi de asta se uită lumea la ştiri"
(Cotidianul, 8 ianuarie 2004);
Rezumarea: "Liderul PRM se lăuda în 1996 într-o emisiune televizată că a inaugurat în
urmă cu trei ani prima statuie a mareşalului Antonescu la Slobozia" (Cotidianul, 8
ianuarie 2004).

Consideraţii finale
Abordarea pragmatică a textului vine în sprijinul proceselor de definire şi de
înţelegere a varietăţii de texte cu care operează fiinţa umană în procesul comunicării.
Această viziune captează şi ideea că un text posedă semnele unei activităţi de planificare,
fiind produs şi determinat de o situaţie de comunicare specifică. În conformitate cu
aceasta, aspectele lingvistice constituie doar factori de descriere a textului şi nu au
calitatea de a defini textul. Domeniul pragmaticii se referă la relaţiile dintre semne şi cei
ce utilizează aceste semne, iar analiza pragmatică se ocupă de fenomenele lingvistice

46
legate de punerea în situaţie a limbii în procesul enunţării şi de relaţia dintre emiţător şi
receptor.

TEME ŞI APLICAŢII

1. Citiţi cu atenţie următorul fragment din Omul recent (Horia Roman Patapievici,
2001). Este coerent şi coeziv? Explicaţi prin raportare la textul integral al lucrării.
"La fel ca inginerii pentru administrarea invenţiilor ştiinţifice există erudiţii şi
cercetătorii de întreţinere, care au drept misiune să menţină în stare de funcţionare
un corpus de încredere al întregii culturi. Ei au exact valoarea inginerilor, nici mai
multă, nici mai puţină. -Cât priveşte transmiterea culturii, indispensabili; cît
priveşte conţinutul ei, utili, dar dispensabili. Vin apoi creatorii de cultură: autorii
'operelor'. Ei pot proveni din orice mediu, pot fi, la rigoare, inculţi (inculţi, dar nu
ignari: ignarul este incultul cu pretenţii, incultul fudul, incultul agresiv, cel care
vrea să transforme întreaga lume în una care să îi semene. Privită dintr-o
perspectivă severă, cultura este, desigur, divertisment. Aceasta este însă
interpretarea ei slabă; în sens tare, cultura trebuie să fie transformare a omului,
anagogie. Nu există sens al culturii care să rămână la ea. Omul cultivat este omul
care a folosit cultura ca pe o scară: cu menţiunea că, spre deosebire de scara lui
Wittgenstein, cultura rămîne în carnea ta după ce ai trecut prin ea, chiar dacă, cum
se spune potrivit unei vorbe celebre, ai uitat deja totul" (p. 277-278).

2. Schimbând situaţia de comunicare se modifică şi parametrii textuali şi textul în

sine. Rescrieţi textul de mai sus în aşa fel încât să fie înscris într-o altă situaţie de
comunicare şi în alţi parametri textuali.
3. Notaţi termenii, sintagmele la care renunţaţi pentru a redacta noul text, precum şi
termenii absolut indispensabili pentru marcarea situaţiei noi de comunicare.
4. Arătaţi modul în care funcţionează intertextualitatea în fragmentul de mai jos,
preluat din lucrarea lui Mircea Iorgulescu, Marea trăncăneală (2002):
"Nu există spaţiu de viaţă intimă în lumea lui Caragiale. Nu există, la fel, nici
măcar bănuiala vreunei diferenţe sociale, intelectuale sau de orice altă natură între
indivizi: axiologia morală a fost abolită. "Am auzit, dragă" - se adresează nevasta
unui potentat local reginei aflate prin apropiere prin gara oraşului - "că aţi fostără
cam bolnăvioară!" Şi continuă în acelaşi ton şi stil: "Dar acu te-ai făcut bine…Se
vede…Fie, că frumoasă eşti! să nu-ţi fie de deochi! să trăieşti!…" Când copilul
primei doamne a oraşului, prezent şi el la întâlnirea cu familia suverană, se
scobeşte în nas, mama îl apostrofează relaxat: "Nu-ţi e ruşine să bagi mâna în
nas!…şezi frumos! Te vede madam Carol!", "madam Carol" fiind, desigur, soţia
lui Carol I de Hohenzollern, regina Elisabeta, fiica prinţului de Wied, înrudită cu
familiile domnitoare din Olanda, Suedia şi Rusia (p. 13).
5. Textul de mai jos face parte din volumul Lavandă şi usturoi sau Murmurul
caselor (2002) de Sergiu Singer. Arătaţi care sunt mărcile coerenţei şi efectele
utilizării acestora, în planul receptării:
"Tatei îi plăcea să pună murături la butoi şi probabil din cauza asta făceam cu el,
toamna, adevărate incursiuni în Piaţa Mare.

47
 Câteva zile la rând, cumpăra de toate: pătlăgele verzi, , castraveţi, pepenaşi verzi
şi mici, ardei verzi şi roşii, pătlăgele vinete, tot mici, conopidă, şelină, morcovi,
păstârnac, usturoi, mărar cu floare pentru murături şi cam tot ce credea el că
trebuie să pună la murat. De exemplu, punea şi câteva mere şi, mai ales, frunze de
vişin, pe care le luam însă din livada de vis-a vis.
Pentru că precupeţii ştiau că el cumpără numai legume de soi, puneau la o parte
legumele mai frumoase şi, când apărea "jupânul", începea o tocmeală "ca la
piaţă". La sfârşit, fiecare era sigur că a făcut alegerea vieţii lui.
În decurs de câteva zile căram acasă o parte din produse în sacoşe sau precupeţii
pe care-i cunoştea din anul precedent le aduceau acasă cu căruţa şi începea din
nou tocmeala pentru transport, la care tata era foarte ferm: "Doar n-o să se
întoarcă cu ele în piaţă!"…
Aşadar, în perioada murăturilor, era la noi în curte la fel ca la Obor. Legumele
erau puse pe nişte mese de lemn care aşteptau tot anul în grajdul din fundul curţii
ca să fie întrebuinţate şi, în plus, pe masa de ping-pong, care, în perioada asta, era
sechestrată de tat fără posibilitatea de a te împotrivi" ("Tata, vecinul şi
murăturile", p. 66).
6. Cu referire la textul de mai sus, arătaţi care sunt mărcile coeziunii şi efectele
utilizării acestora, în planul receptării.
7. Identificaţi parametrii textuali şi arătaţi care sunt mărcile lingvistice ale acestora:
"Supa de hrişcă se face în felul următor:
Se toacă mărunt o ceapă sau două şi se rumenesc într-o tigaie cu ulei, până se
auresc puţine. Se pune hrişca spălată şi poate şi puţin zdrobită peste ceapă şi se
prăjeşte câteva minute, până se face ceva mai închisă la culoare şi capătă iz de
prăjeală.
Se stinge cu supă sau cu apă, lăsând totul să se umfle până devine un terci mai
îngroşat. Se toarnă într-o tavă şi se întinde cam de un deget grosime.
După ce s-a răcit, se taie în cubuleţe şi se pune în farfurii, turnând deasupra o supă
fierbinte din carne de vacă sau de pasăre sau o supă de zarzavat clară, dacă este zi
de post" (Sergiu Singer, 2002, Lavandă şi usturoi sau Murmurul caselor, p. 15).

"Un călător român întors dintr-o capitală nordică povesteşte că şi-a piedut o
"pungă" cu 100 000 de lei, dar şi-a găsit-o, cu toate bancnotele neatinse după trei
zile. Întâmplarea îl face să conchidă că oamenii locului sunt de o moralitate
ireproşabilă. Concluzie falsă, spune autorul articolului apărut în Bilete de
papagal, în 1929: în realitate toţi călătorii au scotocit prin pungă, dar, cum nu au
recunoscut "biletele Băncii Naţionale din România" şi-au închipuit că e vorba de
"reclame industriale sau de manifeste subversive" (Ioana Pârvulescu, 2003,
Întoarcere în Bucureştiul interbelic, p. 65-66).

Textul jurnalistic între parametri pragmatici

La o abordare intuitiv-empirică, text jurnalistic este orice text produs pentru a fi difuzat
de un canal / suport al mass-media (ziar, program radio, program de televiziune). Aşadar,
obiectul analizei îl poate face orice text, acceptat ca text jurnalistic şi difuzat prin
intermediul ziarului sau oricărui suport mass-media. Ţinând seama de modul în care a

48
fost prezentată noţiunea de text, pare rezonabil să abordăm problemele textului
jurnalistic, din perspectiva sugestiilor oferite anterior.
Corelând modul specific de producere şi de "funcţionare" ale textului jurnalistic
cu analiza pragmatică evidenţiată în capitolul anterior am constatat că o analiză în care
am lua în considerare toţi cei şapte constituenţi textuali aşa cum i-am întâlnit în viziunea
lui Beaugrande şi Dressler pare stufoasă, repetitivă, mai greu de planificat şi de urmărit.
O privire atentă asupra constituenţilor pragmatici avuţi în vedere arată că putem limita
analiza la: situaţia de comunicare, intenţionalitate şi acceptabilitate, aceştia captând şi
aspectele coerenţei, coeziunii, intertextualităţii şi informativităţii. Astfel, situaţia de
comunicare nu se poate configura în absenţa mărcilor coerenţei, coeziunii,
intenţionalităţii şi acceptabilităţii, iar intenţionalitatea şi acceptabilitatea derivă din
situaţia de comunicare, captând aspecte ale informativităţii, intertextualităţii, coerenţei,
coeziunii.
Aplicarea modelului pragmatic propus de Beaugrande şi Dressler la textul
jurnalistic conduce astfel la o analiză specifică şi la o descriere adecvată a textului
jurnalistic cu ajutorul unei terminologii specifice în care un loc important îl au termenii:
intenţie de comunicare, expectaţie, activitate de construcţie.

Situaţia de comunicare
În perspectivă pragmatică, un şir de semne nu este acceptat ca text decât într-o
situaţie concretă de comunicare. Astfel, situaţionalitatea este înţeleasă ca un cumul de
factori relevanţi pentru un text, cu efecte semnificative în actul de comunicare. Este
important de reţinut că, ori de câte ori apare o situaţie care perturbă comunicarea,
participanţii la discurs apelează la negociere.
În cadrul comunicării prin presă negocierea are loc în absenţa uneia din instanţele
comunicării. De aceea, atunci când un receptor decide că un anume text nu este
concordant cu aşteptările sale, el are câteva posibilităţi de a negocia: renunţă la a mai
cumpăra publicaţia respectivă (atitudinea radicală), telefonează sau scrie la redacţie
pentru a aduce la cunoştinţa instanţei de enunţare părerea sa, în fapt, semnalul său de
demarare a negocierii (atitudinea cooperantă). În cadrul comunicării prin presă se poate
considera că negocierea şi-a atins scopul (comunicarea este mai fiabilă) dacă semnalul
transmis de receptor ajunge la emiţător care trimite receptorului semnale în sensul celor
transmise de acesta. Un exemplu de negociere îl reprezintă rubricile în care jurnaliştii
răspund scrisorilor primite de la cititori. Acei cititori ale căror scrisori sunt luate în
considerare sunt de acord, de obicei, că negocierea şi-a atins scopul.
Situaţionalitatea a fost descrisă şi ca un complex de factori care influenţează /
cuprinde comportamenul, starea participanţilor la discurs, nevoile, aşteptările, dorinţele
acestora de a coopera, de a invoca, de a informa sau de a fi informaţi. Toate acestea
constituie aspecte legate şi de acceptabilitate, fiind în concordanţă cu ceea ce înţelegem
prin coerenţă, în sensul că, asemenea coerenţei, situaţionalitatea poate fi înţeleasă ca o
sferă care iradiază efecte către celelalte aspecte ale textualităţii şi care captează efectele
produse de text, având rolul de a evidenţia, elimina, performa anumite elemente ale
textualităţii, păstrând continuitatea discursului.
Astfel, situaţia concretă de comunicare este indispensabilă pentru atingerea
standardului coerenţei: ea este cea care conturează cadrul de definire a sistemului de
referinţe, a sistemului de expectaţii, a sistemului tehnologic de adecvare a mesajelor la

49
sistemul de expectaţii. Aşadar: timpul, spaţiul, caracteristicile instanţelor de enunţare,
ideologia şi tehnologia sunt cele patru elemente ale situaţiei de comunicare care permit
coerenţei textului jurnalistic să ―se desfăşoare‖.
Situaţia care permite acceptarea ca texte jurnalistice a unor texte, poate fi descrisă
prin: a) existenţa suportului ("canalului") care permite transmiterea mesajelor către
destinatar; b) identitatea şi statutul partenerilor comunicării; c) precizarea locului şi
timpului difuzării şi receptării textului; d) contextul socio-istoric.

Suportul
Ziarul (jurnalul, gazeta) reprezintă un context care face posibilă acceptarea sau
non-acceptarea unor texte, ca texte jurnalistice. Fără "suportul" unui ziar, un text nu este
"actualizat" ca text jurnalistic. Mai mult, "forma" ziarului condiţionează în mod egal, atât
producerea cât şi receptarea mesajului. Evidenţierea trăsăturilor celor mai generale ale
ziarului, permite o mai bună înţelegere a modului de funcţionare a sistemului mass-
media, sistem ce ―trăieşte‖ numai în condiţiile proceselor complexe de producere şi
receptare a textelor.
Considerând ziarul ca rezultat al unui proces complex de tipărire, el poate fi
descris ca un obiect, fabricat de un lanţ de producţie, specific industriei tiparului. Ca orice
produs industrial, ziarul are calitatea de marfă şi este destinat vânzării. Ziarul ca marfă se
diferenţiază de alte produse ce se supun regulilor comerciale şi economice ale pieţei prin
faptul că "vinde" informaţie de actualitate şi de interes general, este perisabil şi se vinde
sub preţul de producţie.
Ca factor de transmitere a informaţiilor unui public potenţial, interesat de acestea,
ziarul reprezintă şi un produs cultural. În procesul de definire a culturii ―ca sistem de
mesaje care reglează relaţiile‖ din societate, Gerbner analizează discursul mass-media ca
"indicator cultural" (Gerbner, 1985). Această abordare presupune evidenţierea proceselor
de captare, producere şi difuzare a informaţiei. Din această perspectivă, ziarul reprezintă
―un mijloc‖ ("un vehicul") care asigură comunicarea între cei care captează şi produc
informaţia şi publicul care consumă / receptează informaţia şi poate fi considerat ca unul
dintre elementele care reglează comunicarea dintre diferite straturi ale societăţii. În
legătură cu aceasta, cercetările se plasează în domeniul sociologiei şi psihologiei
cognitive. Sunt de reţinut studiile legate de impactul mesajelor mass-media asupra
consumatorilor sau de comunicarea politică (Balle, 1994; Cayrol, 1991; McQuail, 1987)
şi cele privitoare la lectura ziarului şi specificul acesteia în relaţie cu diferite categorii de
cititori (Anciaux, 1992; Guery, 1990; Richaudeau, 1981). Referitor la specificul lecturii
ziarului, Marc Lits remarcă faptul că lectura ziarului este un alt fel de lectură, diferită
calitativ de alte tipuri de lecturi (1996, p. 25). Aceasta permite cititorului receptarea
parţială, selectivă a mesajelor, revenirea la pagina de ziar ori de câte ori cititorul are
nevoie de repere cum ar fi programul teatrelor sau al cinematografelor, previziunile
meteorologice sau informaţiile privind cotaţiile bursiere. Lectura ziarului este o lectură
discontinuă atât în timp, cât şi în spaţiu, ceea ce permite cititorului să acumuleze
informaţii care, în ansamblu, creează cultura modernă de tip "mozaic".
Evidenţierea elementelor formale care individualizează o publicaţie constituie un
alt mod de abordare a acesteia. O asemenea abordare face abstracţie de calitatea acestuia
de a fi rezultatul unor procese, fie ele tehnice, sociale sau cognitive. În această
perspectivă, ziarul este o tipăritură, având, în general, un număr de pagini ce variază

50
între 2 (Scînteia poporului din 22 decembrie 1989; Ziua, numărul special editat la
moartea lui Corneliu Coposu), 24 (Curentul, la apariţia sa), 52 (Wall Street Journal),
peste 100 de pagini, numerele unor titluir americane de la sfârşitul săptămânii; fiecare
pagină cu suprafaţa între 660 cmp (Jurnalul Naţional, Oglinda) şi 2478 cmp
(Evenimentul zilei), 2436 cmp (Adevărul), 2394 cmp (Curentul) şi 2204 cmp (Wall Street
Journal). El dispune de semne grafice precum: blancurile, ilustraţiile, graficele,
caricaturile, caracterele tipografice pentru texte şi pentru titluri, liniile verticale şi
orizontale, care au rolul de a pune în valoare informaţiile, care iau formă de texte şi sunt
concretizate în pagina de ziar prin blocuri tipografice.
Această modalitate de a descrie ziarul subliniază faptul că în ziar coexistă o
"informaţie estetică şi una semantică" (Kientz, 1971, cap. 1). În legătură cu această dublă
determinare a receptării mesajului transmis prin intermediul ziarului (cognitivă şi
estetică), alţi cercetători ai fenomenului mass-media vorbesc despre existenţa unui "cod
scripto-vizual" (Vanoye, 1977; Lits, 1996). Dimensiunea scripto - vizualului,
concretizată prin fotografii, desene, caricaturi, grafice este mult mai frecvent în presă
decât scrisul, având funcţii diverse: de a ilustra, de a completa sau de a simboliza
informaţia, dar şi de constitui informaţie în sine, alături de o explicaţie sumară.
Elementele scripto-vizuale au şi rolul de a individualiza o publicaţie pe o piaţă dată sau
chiar de a indica tipul publicaţiei. Astfel, în presa cotidiană românească actuală,
caracterizată printr-un număr foarte mare de publicaţii, grafica acestora constituie primul
element de diferenţiere. Culoarea dominantă distinge două cotidiane aflate în competiţie
Adevărul (albastru) şi România liberă (roşu); dimensiunea fotografiilor, ponderea
acestora în pagină diferenţiază Evenimentul zilei de Naţional (pondere mare a fotografiei
de presă, dimensiuni mari, portret, fotografii color şi în interiorul publicaţiei). De
asemenea, o grafică specifică, cu desene, caricaturi şi rubrici deja stereotipe,
individualizează pe piaţa românească Academia Caţavencu, o publicaţie satirică. Trebuie
precizat şi că un segment important al presei scrise actuale, revistele, se bazează, în
principal pe exploatarea codurilor scripto-vizuale. Elementele scripto-vizuale permit
identificarea rapidă a publicaţiei, "lectura" globală, contextualizarea mesajelor şi
realizarea contactului emoţional între instanţa mediatică şi audienţă.
În sistemul mass - media tehnologia (tehnicile de tipărire, tehnicile de aşezare în
pagină, tehnicile de inserţie a ilustraţiilor, tehnicile de cadrare a textelor) constituie
suportul care susţine şi adecvează mesajele la expectaţiile receptorului, participând la
procesul de creare a semnificaţiilor.
De exemplu, în presa comunistă (anii '80), exista o grijă permanentă pentru ca N.
Ceauşescu să nu apară niciodată în fotografii, mai scund decât partenerii săi. Astfel, cu
prilejul vizitei preşedintelui Poloniei, J. Jaruszelski (1989), care era un bărbat foarte înalt,
persoana angajată cu designul publicaţiei la care eram angajată a lucrat în redacţie până la
2 dimineaţa pentru ca în fotografie, Ceauşescu să apară la aceleaşi dimensiuni cu
omologul său polonez. Tot în ceea ce priveşte lucrul la imaginea preşedintelui, merită
aminintite interminabilele ore de retuş ale fotografiei celor doi soţi, Nicolae şi Elena,
pentru a părea mai tineri, folosirea, atunci când situaţia o permitea, a fotografiilor de
tinereţe. Grija pentru imaginea conducătorului era permanentă şi munca laborioasă, mai
ales cu prilejul festivităţilor care, invariabil, îl omagiau pe Conducător. Astfel, în numărul
din România liberă din 23 august 1985 imaginea lui Ceauşescu apărea de 5 ori numai în
pagina I astfel: Ceauşescu fotografiat de două ori în prezidiu, în poziţii diferite; ca

51
fotografie în fotografie (portretul sale amplasate deasupra prezidiului) şi într-un desen cu
o simbolistică naivă (Ceauşescu + porumbei + tricolor). Tot în ceea ce priveşte fotografia,
grija pentru detalii era atât de marcată, încât retuşul elementelor de decor în cazul
primirilor importante, mergea până într-acolo încât să poată fi identificat desenul de pe
covor, picturile de pe pereţi, etc. Ilustrative pentru modul în care erau tratate astfel de
detalii în fotografii sunt numerele din Scânteia, Scânteia tineretului şi România liberă
care relatau despre vizitele lui N. Ceauşescu în Jamahiria Arabă Libiană (5 martie 1985),
în R. S. Cehoslovacă (12 mai 1987), în R. P. Bulgaria (9 octombrie 1987) sau despre
vizita lui Mihail Gorbaciov în România (27 mai 1987). La acestea se adaugă toate
numerele festive care constituiau calendarul oficial de presă instituit de instanţele de
propagandă.
Dacă în presa comunistă, tehnologia contribuia la construirea şi accentuarea
sensurilor propagandei, în presa actuală, tehnologia, tehnicile şi condiţiile de tipărire
constituie elementul cel mai important al manifestării competiţiei în mass-media.
Multitudinea de publicaţii apărute ca ciupercile după evenimentele din decembrie 1989 s-
au constituit în instituţii de presă solide sau au dispărut, după cum au răspuns nevoilor de
informare a publicului, schimbărilor de mentalitate din spaţiul public românesc,
intereselor financiar-politice ale mediilor de afaceri ori s-au adaptat pieţei de publicitate
aflată în continuă expansiune. În confruntarea mass-media din ultimii 15 ani un rol
important în impunerea unor publicaţii pe piaţa l-a avut performanţa tehnologică. Astfel,
segmentul important al revistelor (presa feminină), unele publicaţii elitiste cum este
Ziarul Financiar s-au impus şi au atras o audienţă din ce în ce mai mare datorită
investiţiilor făcute în tehnologie de vârf ceea ce a dus la calitate deosebită a produsului
mediatic: hârtie, ilustraţii, culori de cea mai bună calitate. Printre profesioniştii şi experţii
mass-media există ideea, validată economic, că viitorul este al instituţiilor mass-media cu
investiţii importante în tehnologie. Tehnologia performantă înseamnă informaţie
profesionist "ambalată", ceea ce obligă la informaţie profesionist colectată şi redactată.
Iată cum prezenta Ziarul financiar evoluţia sa printre "profesionişti", la cinci ani de la
apariţie:
"Ce-am construit / Ziarul Financiar are cinci ediţii pe săptămână într-un format
variind între 12, 16 sau 20 de pagini. ZF editează şapte suplimente care acoperă mai
multe domenii:
-luni apare suplimentul de resurse umane, Profesii.
-miercuri este ziua suplimentului de imobiliare, Proprietăţi.
-vinerea este destinată Ziarului de Duminică, supliment cu profil cultural, şi pentru După
Afaceri, supliment de investiţii şi tendinţe.
-de două ori pe lună apare Ziarul Medical.
-în prima zi de vineri a fiecărei luni ZF vă prezintă Descoperă, revistă de ştiinţă şi
cunoaştere.
-ultimul supliment, care va apărea în cea de-a treia vineri din fiecare lună, va fi
ProMotor, revistă cu profil auto.
În fiecare an apar alte cel puţin cinci suplimente dedicate sistemului bancar, asigurărilor,
construcţiilor, pieţei telecom şi pieţei IT. La finalul fiecărui an apare Anuarul ZF (Ziarul
Financiar, 17 noiembrie 2003).

52
 Ziarul reprezintă cel mai important element de individualizare a situaţiei de
comunicare specifică textului jurnalistic; el constituie, în acelaşi timp, contextul material
şi cultural ce pune în valoare textul jurnalistic.

Identitatea şi statutul partenerilor comunicării

Pentru a lămuri ce efecte are situaţia de comunicare în procesul de producere a
textului de presă vom analiza cine şi în ce condiţii produce texte jurnalistice?
Instanţa producătoare a unui text jurnalistic este asimilată, cel mai adesea,
imaginii unui jurnalist, deoarece textul jurnalistic este redactat de un jurnalist angajat prin
contract permanent sau de colaborare, care îşi asumă toate responsabilităţile privind
respectarea strategiei publicistice şi a regulilor deontologice ce derivă din acest contract.
Ca autor al textului, jurnalistul este influenţat de o instanţă superioară ierarhic (şeful de
departament, redactorul-şef adjunct, redactorul-şef, conducerea publicaţiei, în ansamblu),
care determină o serie de decizii pe care acesta le ia în procesul de redactare.
Destinatarul mesajelor din mass-media este definit ca public, dar în mass-media
noţiunea de public este utilizată cu semnificaţie specifică. Unii autori disociază calitatea
informaţiei de a fi publică, de "grupul social" caracterizat prin interese comune şi
denumit generic public: ―Public este un termen cu semnificaţie specifică în mass-media.
Aceasta înseamnă în acelaşi timp calitatea informaţiei cât şi corpul social ai cărui membri
acţionează conform unui interes comun" (Gerbner, 1985, p. 15).
În Dicţionarul de sociologie termenul de "public" se defineşte doar în sensul celei
de-a doua accepţii propuse de Gerbner: "Publicul este un grup uman, format din indivizi
aflaţi la distanţă unii de alţii, caracterizaţi prin atitudini şi opinii comune şi prin
continuitatea ideilor şi valorilor sociale. Structura publicului este derivată din structura
socială şi se caracterizează printr-o accentuată mobilitate şi prin durata în timp limitată"
(1993).
De exemplu, într-o situaţie de comunicare particulară, cum a fost perioada
comunistă, publicul era luat în considerare, mai ales prin raportare la ideologie şi tot în
raport cu ideologia, se constituiseră conduitele de lectură specifice acestuia, ca reflex al
ideologiei ce guverna viaţa socială şi viaţa privată a individului. Astfel, cei mai mulţi
receptori se aşteptau la tratarea ideologică a realităţii; unii se obişnuiseră cu acest mod de
tratare a realităţii, alţii nu se puteau acomoda cu ideologizarea excesivă. De aceea, în
acest conglomerat de expectaţii (toate generate de puterea instanţei de enunţare din mass-
media de a trata exclusiv ideologic realitatea) au luat naştere conduitele receptorilor de
evitare a aspectelor ideologice ale mesajelor transmise prin mass-media. Astfel se poate
vorbi despre individul care supravieţuieşte în sisteme totalitare ca despre ―homo duplex"
(om dublu, dedublat), însuşire care îi permite să desfăşoare acţiuni convenabile
sistemului (să cumpere Scînteia, de exemplu), dar să nu citească decât rubrica Meteo,
ştirile sportive sau Programul TV, să facă afirmaţii ―pe linie‖ (de exemplu despre
capacitatea de muncă şi organizare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu), dar să nu creadă
nimic din cele spuse. Această stare de fapt a permis unor instanţe de enunţare din mass-
media sau publice să practice stilul ―şopârlelor‖ sau să promoveze mesaje ce uşurau
―lectura printre rânduri‖.
Astfel, apariţia volumului de versuri al Anei Blandiana ―Motanul Arpagic‖ în
1989, al cărui personaj principal a fost imediat asimilat cu Nicolae Ceauşescu a fost
receptată ca o modalitate de manifestare a stilului "şopârlei" şi a provocat multă emoţie în

53
cercurile de intelectuali (şi nu numai), conceperea şi publicarea volumului fiind
considerat un act de mare curaj. Interesant că autoarei volumului nu i s-a întâmplat nimic
neobişnuit, dar directorul editurii a fost concediat. Deşi poate părea straniu astăzi, actul
de a publica un asemenea volum de versuri a fost considerat un act de mare curaj, de
disidenţă chiar. Sistemul, însă, l-a sancţionat pe cel care era însărcinat să apere valorile
sistemului, pe directorul editurii şi nu pe autor, poeta Ana Blandiana.
Duplicitatea majorităţii receptorilor era cunoscută şi exploatată de instanţele de
enunţare ale mass-media. Acesta era şi unul dintre argumentele care justificau gradul
excesiv de ideologizare a mesajelor la care se ajunsese în presa cotidiană, în perioada
respectivă. Exacerbarea cultului personalităţii instituise în redacţii o serie de proceduri
care păreau desprinse din lumea lui Orwell. Astfel, se avea permanent în vedere ca, pe
prima pagină, titlurile să conţină numele lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu şi
să nu existe, pe cât posibil, articole semnate. Parcurgând presa anilor ‗80 ai senzaţia că
unica preocupare a jurnaliştilor, colectivelor redacţionale, instanţelor de propagandă era
aceea de a se îngriji de imaginea conducătorului şi a soţiei sale, utilizând mai cu seamă
reţetele departamentelor de imagine din domeniul relaţiilor publice, decât reţete
jurnalistice.
Adaptarea conţinutului mesajului la profilul publicului, ceea ce înseamnă şi
sistemul de expectaţii al acestuia, poate fi ilustrat cu un fenomen specific presei
româneşti a anilor '90. Suprasaturat de presa militantă a primilor ani de după decembrie
'89, care continua, de fapt, militantismul epocii comuniste, publicul român a abandonat
rapid presa de opinie, "serioasă", "cu tradiţie" manifestându-şi interesul faţă de ştirile de
scandal şi de faptul divers, care au invadat presa scrisă încă din primele luni ale anului
1990. Instituţiile mass-media s-au adaptat rapid acestei tendinţe a audienţei, ceea ce a dus
la fenomenul "tabloidizării" presei:
"Această victorie a stilului tabloid a condus la generalizarea unui singur tip de
discurs jurnalistic: de ani de zile publicul este bombardat cu subiecte minore, prezentate
ca şi cum ar fi realităţi, evenimente sua preocese de mare însemnătate, în timp ce faptele
sau tendinţele majore cu care oamenii se confruntă zilnic sunt ignorate sau minimalizate
la notele scandaloase. "Senzaţionalizarea" vieţii de zi cu zi conduce la stereotipie;
excesele stârnesc un interes anecdotic şi slăbesc atât ideea de informare, cât şi nevoia de
informare" (Coman, 2003, p. 73-74).
Există semnale în mass-media actuale care arată că profilul publicului a trecut şi
trece printr-un proces de modificare a intereselor şi sistemului de reprezentări şi de
aşteptări, ceea ce face necesară o modificare a strategiilor fundamentale de abordare a
contractului de informare prin mass-media. Un astfel de "semnal" îl reprezintă succesul
presei specializate şi elitiste (Ziarul Financiar, Capital).
Aşadar, planificarea şi construcţia textului jurnalistic sunt determinate de
identitatea instanţei producătoare, în aceeaşi măsură în care sunt influenţate de
expectaţiile publicului, de profilul acestuia. Acestea constituie ceea ce se consideră, în
general, standarde profesionale minimale în activitatea jurnalistică.

Timpul şi locul difuzării mesajelor

Situaţia de comunicare specifică activităţii de producere a textului jurnalistic
circumscrie şi ―lumea receptării‖: timpul şi locul difuzării acestuia. Un text jurnalistic
este produs cu intenţia de a fi difuzat şi receptat la un moment precis, într-un spaţiu

54
geografic bine stabilit. Spre deosebire de textele cu caracter ştiinţific sau literar, care sunt
produse cu intenţia de a fi receptate independent de coordonatele temporale sau spaţiale,
"producerea" textelor jurnalistice se supune constrângerilor generate de difuzarea şi
receptarea lor într-un timp şi spaţiu identificate cu precizie. Un text publicat într-un
cotidian din România este adesea "produs" pentru a fi receptat de către un anume
segment de cititori români, amplasaţi geografic cu o anume precizie: fie doar în Braşov,
Constanţa, Cluj, Iaşi (cotidian local), fie în toată ţara (cotidian naţional).
Pentru a fi acceptat ca text jurnalistic, un text va ţine seamă de aşteptările unui
public delimitat geografic, care se "aşteaptă" să "consume" informaţie de actualitate, prin
intermediul ziarului, zilnic sau săptămânal.
De aceea, criterii importante de prelucrare a informaţiilor în comunicarea
jurnalistică îl constituie proximitatea spaţială şi temporală. Proximitatea este prezentată
în majoritatea lucrărilor referitoare la mass-media, ca un criteriu important în ierarhizarea
informaţiilor. În termenii pragmatici ai teoriei textului, ea reprezintă o caracteristică a
situaţiei de comunicare şi contribuie la planificarea textului; proximitatea este de
asemenea o condiţie ce trebuie satisfăcută pentru o acceptabilitate mare a textului. În
unele lucrări de pragmatica textului, proximitatea temporală este prezentată ca operator
al coerenţei care creează ―podurile‖, legăturile de sens între cunoştinţele lumii
înconjurătoare (Beaugrande şi Dressler, p. 98) şi are rol în organizarea evenimentelor
într-o structură continuă.
Un atribut al coerenţei care activează scheme de organizare îl reprezintă spaţiul
sau localizarea evenimentelor. Precizările sau descrierile situaţiilor de comunicare
dezvoltă imagini mentale şi constituie un potenţial de îmbogăţire a lumii textului. Astfel,
o informaţie de actualitate, cum ar fi modificarea tarifelor în transportul CFR din
România, este de interes doar în relaţie cu publicul larg din Romania. Cetăţenii francezi
sau australieni nu vor avea nici un interes pentru o astfel de informaţie, în consecinţă, în
ziarele din Franţa sau Australia nu se vor publica texte despre modificarea tarifelor CFR
din România, deoarece informaţiile nu sunt coerente în spaţiul public aferent grupului de
receptori vizaţi. În realitate, textele jurnalistice pot fi difuzate şi în alte spaţii geografice
sau receptate în alt timp, decât cele presupuse de instanţa emiţătoare, ca aşteptate de un
public configurat şi prevăzute prin planificarea acestora.
În această situaţie, acceptarea lor ca texte depinde de profilul receptorului, care
poate cunoaşte sau nu limba în care e redactat textul, poate fi interesat sau nu de
informaţia oferită de acesta, poate fi mai aproape / mai departe în timp şi spaţiu de
momentul / locul producerii textului. Aceste aspecte (şi nu numai acestea) pot constitui
clase de norme care să explice gradele diferite de toleranţă a receptorilor faţă de
coerenţa "şirurilor de semne" propuse ca texte.
Spre exemplificare, se poate discuta cazul unor texte produse ca texte jurnalistice
şi acceptate ca atare la momentul T1 şi supuse receptării la momentul T2.
Ziarul Curentul din 1929 publica sub titlul generic Curentul Ardealului, articole care
prezentau situaţia din Ardeal. Ne putem pune întrebarea în ce măsură textele din
Curentul Ardealului îşi mai păstrează calitatea de texte jurnalistice, citite în anul 2004?
Răspunsul este negativ, deoarece cititorul de astăzi nu le mai receptează ca informaţii de
actualitate, în sensul în care ele au fost produse la vremea respectivă. În aceeaşi situaţie
se află, astăzi, publicaţiile din perioada comunistă, care, pe măsură ce îşi pierd receptorii
care le asumă ca texte de presă, câştigă un public tânăr, pentru care Scânteia, Scânteia

55
tineretului, Munca de partid constituie documente care atestă existenţa unei epoci istorice
trecute, ele prezentând un interes ştiinţific sau istoric, pentru categorii restrânse de
receptori.
Se poate, aşadar, considera că acceptabilitatea unui text jurnalistic este maximă
doar atunci când condiţiile receptării (profilul destinatarului, un anumit spaţiu şi timp) se
află în acord cu intenţia de comunicare.

Contextul socio-istoric
O componentă esenţială a situaţiei de comunicare şi a procesului de producere /
acceptare a textelor o constituie contextul socio-istoric. Ideologia, caracteristicile sociale,
economice, juridice influenţează modul de funcţionare a sistemului mass-media, care, la
rândul său, impune anumite constrângeri producţiei şi receptării de texte. Construcţia
textelor de presă este şi rezultatul selecţiei informaţiilor şi "filtrării" lor din perspectiva
valorilor ideologice dominante, categoriilor sociale puse în valoare de funcţionarea unui
sistem social. Într-o lucrare de referinţă (1994), Roger Fowler tratează pe larg relaţia
existentă între producerea textului jurnalistic, specificul instituţiei de presă şi
constrângerile pe care această relaţie le impune jurnaliştilor.
În viziunea lui Fowler, textul de presă este "produsul final al unui proces complex
care începe cu selecţia sistematică a evenimentelor şi temelor în conformitate cu un set de
categorii sociale" (p. 12). El este considerat, în acelaşi timp, rezultat al funcţionării unui
sistem instituţional complex: instituţia de presă şi toate celelalte instituţii fundamentale
ale societăţii, având drept efect construcţia simbolică a realităţii în conformitate cu valori
sociale acceptate de categorii largi de receptori. Din această perspectivă, textul jurnalistic
este funcţional doar în relaţie cu o anume ideologie. Instituţia de presă, ca ―motor‖ al
producţiei de texte jurnalistice, funcţionează într-un sistem socio-politic dat, gestionează
resurse materiale, financiare şi umane, asemenea oricărei întreprinderi, are interese
economice (care uneori antrenează şi interese politice) şi acţionează conform cererii şi
ofertei pe o piaţă, piaţa mass-media. În acest sens, produsul finit (ziarul, emisiunea radio-
tv, textul de presă) este, în principal, rezultatul acţiunii unor constrângeri ideologice.
Acţionând pe o anumită piaţă instituţia de presă se adresează unor consumatori ce "se
aşteaptă" la anumite reprezentări ale realităţii. Acest fapt generează o selecţie a
evenimentelor în conformitate cu un set de valori sociale şi ideologice şi în acest sens,
presa apără sistemul social din care ea însăşi face parte.
Componenta ideologică este uşor de identificat în cazul unor instituţii de presă
care funcţionează în sisteme totalitare. Presa comunistă exploata cu precădere teme legate
de activitatea profesională şi politică a muncitorilor şi ţăranilor, considerate ―clase
conducătoare‖ ale societăţii. De exemplu, în România, în perioada în care legea privind
interzicerea avorturilor a generat o explozie a avorturilor ilegale, ziarele publicau
numeroase poveşti moralizatoare cu caracter educativ, despre familii fericite cu mulţi
copii. Ideea pe care presa o promova era aceea că viaţa de familie nu poate fi cu adevărat
împlinită, decât în prezenţa unui număr mare de fii şi fiice (colecţia Scînteia tineretului,
1980-1985, pagina de Familie). Deoarece ideologia comunistă considera că sistemul
comunist reprezintă cea mai evoluată formă a organizării sociale, critica fenomenelor
sociale negative lipsea din paginile ziarelor. Astfel, omuciderea, abandonul familial,
prostituţia nu erau consemnate ca fenomene. Atunci când erau relatate astfel de situaţii,
ele nu erau tratate ca fenomene, ceea ce ar fi făcut necesară intervenţia societăţii şi a

56
autorităţilor, ci erau tratate doar ca evenimente marginale, "accidente" sociale (colecţia
România liberă, 1985-1989, rubrica ―Cotidiene‖, colecţia cotidianului Informaţia, 1985-
1989, rubrica ―Aflăm de la Miliţia Capitalei‖).
Transformările socio-economice din perioada posttotalitară au antrenat şi
modificarea setului de valori promovate de mass-media. Astfel, colectivismul şi elogiul
proprietăţii colective asupra mijloacelor de producţie şi a produsului social au fost
înlocuite cu individualismul şi cu promovarea dreptului la proprietate privată, conform
Constituţiei din 2003, Art. 44 (2): "Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod
egal de lege, indiferent de titular". De asemenea, prin intermediul mass-media, au început
să circule valorile ordinii noi, capitaliste: consensul, transparenţa, domnia legii, libertatea
de alegere, pluralismul politic, dreptul la liberă exprimare, iar temele puse în circulaţie
ilustrează sau apără aceste valori. Temele dezvoltate cu precădere în presa actuală, în
"consens" cu valorile sistemului sunt: corupţia, privatizarea, retrocedarea caselor şi
terenurilor naţionalizate, reforma, integrarea României în organismele internaţionale
(NATO, UE) (colecţia Adevărul, România liberă, Evenimentul zilei, 1996-2004).
Ideologia, sistemul de valori şi de reprezentări caracteristice unei epoci istorice
sau unor regimuri politice, acţionează asupra "comportamentului" profesional al
jurnaliştilor determinând întregul sistem de selecţii la nivelul realităţii, al categoriilor
sociale, al limbii, influenţând, în cele din urmă, întregul sistem reprezentaţional pe care
aceştia îl activează prin intermediul mass-media.

Intenţionalitatea
Constituent indispensabil în procesul de definire a textualităţii, intenţionalitatea
este înţeleasă ca atitudine a a locutorului faţă de situaţia de comunicare, de conţinutul
comunicării, de receptor, faţă de actul comunicării. Intenţionalitatea se descrie în relaţie
cu emiţătorul / producătorul mesajului şi se concretizează în procesul de planificare a
textului. Intenţionalitatea nu se confundă cu intenţia de comunicare, aceasta din urmă
fiind înţeleasă doar ca factor declanşator al activităţii de construcţie a textului,
influenţând procesele de selecţie şi de ―tratare‖ a informaţiilor, de planificare.
Intenţionalitatea înglobează expectaţiile provocate de asumarea contractului de
comunicare de către instanţa mediatică şi de către instanţa receptoare.
În accepţie comună, intenţia jurnalistului faţă de receptor este întotdeauna aceea
de a-l convinge de veridicitatea unor fapte, declaraţii, opinii. Reuşita comunicării
intervine în condiţiile în care şi receptorul şi jurnalistul operează cu un sistem de valori
comune. În exemplul următor: "Stabilitatea macroeconomică nu este garantată, iar
aderarea României la Uniunea Europeană în 2007 nu reprezintă o afacere încheiată, a
avertizat pe un ton pesimist Willem Buiter, economistul-şef la Băncii Europene pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), unul dintre cei mai mari investitori străini de pe
piaţa românească.
"Pierderea controlului fiscal în Ungaria, Polonia şi Cehia reprezintă un
avertisment privind creşterea presiunilor asupra bugetului şi a inflaţiei, pe măsură ce
aderarea se apropie, iar ţara trebuie să finanţeze investiţii în creştere pentru infrastructură,
mediu şi reabilitarea sectorului energetic" a arătat Buiter, în cadrul unei întâlniri
organizate la Sinaia între membri al Executivului şi reprezentanţi ai comunităţii
investitorilor străini.

57
 Premierul Adrian Năstase a ţinut să dea replica economistului-şef al BERD,
afirmând că instituţia ar putea da faliment în câteva luni dacă lucrurile ar sta aşa rău în
România, cum sugerează Buiter.
BERD are o expunere pe România de peste 2 miliarde de euro.
Discursul oficialului BERD a contrastat puternic cu discursul pefului
Executivului, care a evitat să se oprească asupra punctelor slabe ale României, inclusiv la
capitolul macroeconomic. "România are de rezolvat provocări structurale continue şi
trebuie să înveţe din experienţa ţărilor vecine. În ultimele luni, inflaţia a dat semne de
întrerupere a trendului descendent, iar echilibrele fiscale sunt supuse în permanenţă
presiunilor", a arătat Buiter" ("Contre între Năstase şi BERD", Ziarul Financiar, 12
ianuarie 2004).
Mesajul este receptat în conformitate cu intenţia de comunicare de cititorii ale
căror valori se bazează pe echilibru, raţiune, realism şi imparţialitate.
Aşadar, prezentarea textului jurnalistic din perspectiva intenţiei de comunicare
presupune evidenţierea constrângerilor ideologice care influenţează construcţia textului, a
aspectelor privind tratarea evenimentului, planificarea activităţii de construcţie şi
producerea textului în sine.

Factori care influenţează construcţia textului

Aşa cum se arată în unele studii de specialitate, activitatea de producere a
mesajelor în mass-media este guvernată de două mari categorii care acţionează asupra
activităţii de selecţie şi ierarhizare a informaţiilor: contradicţia şi consensul (Fowler,
1994). Categoriile consensuale, cum ar fi: legalitatea, moderaţia, compromisul,
cooperarea, ordinea, pacea, toleranţa, capacitatea de a construi, transparenţa,
onestitatea, realismul, responsabilitatea, raţionalitatea, imparţialitatea, hărnicia,
libertatea de alegere, egalitatea subsumează o serie de valori sociale şi morale care
afirmă starea de "status-quo" şi conferă stabilitate sistemului. În contradicţie cu aceste
valori se află: ilegalitatea, extremismul, dogmatismul, confruntarea, haosul, violenţa,
capacitatea de a distruge, lipsa de transparenţă, iraţionalitatea, iresponsabilitatea,
monopolul / uniformitatea, inegalitatea (Steve Chibnall, 1977). În general, în discursul
presei valorile consensului sunt prezentate, explicate, puse în valoare, în timp ce valorile
contradicţiei fac obiectul criticii sau polemicii în presă.
Relaţia strânsă dintre presă şi ideologia dominantă a sistemului în care aceasta
funcţionează se evidenţiază în procesul de selectare a tematicii, dar şi a fenomenelor de
limbă. De exemplu, în presa comunistă termeni ca proprietate privată, capital, profit,
apăreau rar şi atunci când erau utilizaţi aveau conotaţii negative. Ei reprezentau valorile
negative ale societăţii. După evenimentele din decembrie 1989, aceşti termeni (şi nu
numai aceştia) şi-au redobândit semnificaţia, revenind la "valoarea lor referenţială" în
conformitate cu valorile culturale ale societăţii.
În viziunea lui Fowler acest fenomen ilustrează funcţiunea ideologică a
limbajului, în condiţiile în care ―limba nu este o fereastră transparentă, ci un mediu care
structurează şi refractează‖, caracteristici ale oricărui discurs ―reprezentaţional‖.
De aceea, una dintre dificultăţile jurnalistului în procesul de "construire" a
textului de presă este alegerea stilului potrivit ţinând seama de "prăpastia" existentă între
conţinut, care este ideologic, intenţie (evidenţierea valorilor consensului) şi receptare,
care este personală, individuală (1994, p. 47). În condiţiile în care, actul receptării este un

58
act individual, jurnalistul face un efort să adapteze comunicarea instituţională (specifică
instanţei care produce mesaje) la specificul receptării care se circumscrie comunicării
interpersonale. Acest demers, absolut necesar oricărei comunicări jurnalistice eficiente se
realizează prin utilizarea unor modele de comunicare orală care creează cititorului /
receptorului "iluzia conversaţională‖.
Necesitatea ―armonizării comunicaţionale‖ dintre instanţa producătoare de texte
(un sistem instituţional cu mod de comunicare specific) şi cea receptoare (un individ al
cărui mod de comunicare specific este conversaţia) reprezintă consecinţa ―prăpastiei
comunicaţionale‖ existente între cele două instanţe. Această ―prăpastie comunicaţională‖
îi creează jurnalistului cele mai mari dificultăţi: odată pentru că trebuie să prezinte
evenimentele în mod veridic, apoi, pentru că trebuie să facă acest lucru într-un ―stil‖ cu
care receptorul este obişnuit. De aceea, procesele planificării şi construcţiei sunt marcate
de două fenomene pe care Fowler le denumeşte iluzia obiectivităţii şi iluzia oralităţii.
Crearea iluziei obiectivităţii are drept consecinţe atragerea şi menţinerea
interesului receptorului pentru textul de presă, care crede că realitatea este prezentată aşa
cum este. Mulţi receptori ştiu că realitatea este cel mai adesea deformată în procesul de
reflectare, dar o acceptă ca pe un joc ale cărui reguli şi le asumă. Nevoia de "iluzie
conversaţională" este diferită în mass-media în funcţie de obiectivul de informare şi de
receptor. Astfel, în presa scrisă tabloidă (Libertatea, Naţional) efortul de creare a
"iluziilor" obiectivităţii sau conversaţiei este mai mare şi mai vizibil decât în presa
adresată establishmentului sau presa "elitelor" (Ziarul financiar, Capital, Dilema,
Academia Caţavencu), publicaţii cu grad mare de elaborare, cu grijă pentru acurateţea
informaţiei şi neutralitatea tonului şi care propun cititorului o lectură critică a
evenimentelor.
Elemente care creează iluzia obiectivităţii în discursul presei sunt: prezentarea
opiniei ca fapt, citarea unor grupuri (lideri, profesori, experţi) pentru a da mai multă
autoritate unui punct de vedere, utilizarea părerilor publicului larg pentru a justifica sau
impune anumite opinii, selecţia citatelor, unele strategii de intervievare, cum ar fi
aserţiunea cuprinsă în întrebare ("Ce spuneţi despre faptul că la Camera Deputaţilor s-a
luat hotărârea…"), întrebarea ipotetică ("Ce s-ar fi întâmplat dacă…"), alegerea unui
răspuns din mai multe posibile. În procesul de informare, activitatea din presa de agenţie
este cel mai puţin influenţată de nevoia de adaptare la public, deoarece publicul ştirilor de
agenţie este profesionist (instituţiile mass-media), un public pe care nu trebuie captat cu
orice preţ, un public care are nevoie de o informaţie cât mai obiectivă, neutră şi, în acelaşi
timp, clară şi concisă. De aceea, redactarea ştirilor în agenţiile de presă pune în mişcare
suma atributelor profesionale ale jurnalismului modern, evitând modalităţile facile de
tratare a evenimentului (ilustraţii mari, titluri culese cu corp mare de literă şi care agaţă
cititorul, formule colocviale prezente în titlu sau text) şi cele mai multe "trucuri" prin care
se creează "iluziile".
În activitatea concretă de producere a textelor, iluzia oralităţii se concretizează
prin utilizarea unor elemente de lexic din limbajul colocvial, uneori argotic, a unor
structuri sintactice specifice discursului oral, prezenţa deicticelor (formule care fac
referire la situaţia de discurs: aici, acolo, atunci, mâine, eu/tu, noi/voi) şi printr-o punere
în pagină fragmentată, "informală". De asemenea, utilizarea povestirii ca principal mijloc
de expresie, care exploatează plasticitatea limbajului cu scopul de a emoţiona, de a atinge

59
percepţia afectivă a receptorilor conturează "iluzia conversaţională" în discursul
promovat prin mass-media.
Nevoia de comunicare directă cu publicul, lipsa de feed-back real îi fac pe
jurnalişti să activeze "iluzia" oralităţii prin utilizarea lexicului colocvial şi a formulelor
eliptice: "Cu un picior în PD/ Guşă. Alianţă cu Băsescu", "Finish ca la şotron, Anuţa, 18
km într-un picior" (Evenimentul zilei, 13 ianuarie 2004), "Emisiunii "Madam" nu-i e bine.
Vine Teo cu pielea ei în băţ" (Naţional, 13 ianuarie 2004), "Mai mult de jumătate dintre
lucrările corectate după două sisteme de evaluare prezintă diferenţă semnificative, Ocaua
mică la notele elevilor de clasa a VIII-a", "Mischie, urecheat de partid" (Cotidianul, 14
ianuarie 2004);
a elementelor de argou: "Şpagă 300000 de lei pentru o cursă rapidă cu taxiul la
amantă" (Libertatea, 3 ianuarie 2004);
a jocurilor de cuvinte şia invenţiilor lexicare cu rol incitativ: "Spre Cotroceni, via
Las Vegas, SO-LIA lui Bush", "Boli tratate cu muzică bună, Muzicament" (Naţional, 13
ianuarie 2004), "Primarul Braşovului, Ioan Ghişe: "PSD a mafiotizat presa" (Evenimentul
zilei, 12 ianuarie 2004);
adresării directe: "Vă mai amintiţi snoava populară în care un copilaş se uita pe
fereastră în timp ce mama lui deretica prin casă? "(Naţional, 13 ianuarie 2004), "Vă daţi
seama ce relaţie nebună am putea avea - Octav Cozmâncă şi Dick Morris. Bill Gates şi
badea Gheorghe din Botoşani! Cucul şi calculatorul" (Evenimentul zilei, 14 ianuarie
2004);
utilizării citatului în titlu: "Adrian Mărăşoiu, şeful Autorităţii pentru aplicarea
Legii 10 îl contrazice pe Ion Iliescu / "Chiriaşilor din casele naţionalizate nu li se vor
prelungi contractele", "Colegele de detenţie comentează tăcerea veteranei de la Tîrgşor:
"Ce să spună? Cum şi-a tocat copilul?" (Evenimentul zilei, 14 ianuarie 2004);
precum şi prin exploatarea funcţiei incitative a povestirii: "Moş Racu, un bătrân
de 77 de ani, s-a refugiat într-o colibă fără acoperiş din pădurile Maramureşului /
Filozoful munţilor înjură "organizarea lumii", "De 65 de ani se luptă cu handicapul /
"Notarul", dactilograful fără mâini" (Evenimentul zilei, 13 ianuarie 2004) sau "Bolnavă
de diabet, / O ieşeancă oarbă face Facultatea de Psihologie" (Naţional, 13 ianuarie 2004).
Alegerea modalităţilor "informale" de punere în pagină (culori numeroase, uneori
combinaţii neaşteptate de culori, texte scurte, numeroase modalităţi de "ambalare" a
informaţiei (chenare, letrine, formate diferite), ilustraţie bogată, paginarea "fărâmiţată",
rubricizarea excesivă sunt formule întâlnite în tabloide (Libertatea), în revistele care se
adresează publicului feminin (Ioana, Olivia, Unica, Cosmopolitan), în revistele pentru
adolescenţi (Bravo, Cool, 21 de ani), în revistele care promovează programele TV (Tv
mania, TV Story, Acasă Magazin). Această "regie" a informaţiei uşurează contactului
cititorul cu pagina tipărită, având rolul de a "încălzi" relaţia cititorului cu informaţia
tipărită, care, altfel, este rece şi impersonală.

Procesul selectării faptelor şi declaraţiilor ce se pot constitui în eveniment de

interes pentru presă premerge activitatea de planificare propriu-zisă a textului.
Un text tipărit într-un cotidian sau într-o publicaţie de informare generală este
acceptat ca text jurnalistic dacă informează despre un eveniment de actualitate sau dacă
oferă opinii în legătură cu un eveniment de actualitate. În această perspectivă, sistemul
mass-media este legat de conceptul de eveniment .

60
 Empiric, prin eveniment se înţelege orice întâmplare din realitatea înconjurătoare,
cu o anume semnificaţie pentru un individ sau pentru un grup uman. Din perspectivă
subiectivă, eveniment este tot ceea ce produce modificări în statutul existenţial, social,
profesional al unui individ. Prin extensie, pare rezonabil să afirmăm că sunt acceptate ca
evenimente de către o comunitate umană, acele întâmplări din realitatea înconjurătoare
care pot afecta statutul social, moral, afectiv, politic, economic, cultural al acesteia sau
care modifică percepţiile, sentimentele, cunoştinţele, interesele, proiecţiile indivizilor ce
alcătuiesc comunitatea respectivă.
Cum definim evenimentul prin raportare la informaţie? În mod comun, noţiunea
de eveniment este prezentată ca ―ocurenţă spaţio-temporală, antecedent cronologic,
materie care alimentează din afară sistemul mediatic‖ (Lazăr, în Coman (coord), 2000,
vol II, p. 106). Evenimentul este de domeniul realului, în timp ce informaţia este de
natură discursivă, reprezentând produsul, "punerea în formă" a realului. Distincţia
eveniment / informaţie nu este o chestiune de nuanţă, ci una de fond, ea implicând o
distincţie fundamentală, aceea dintre realitate şi ―producţia mass - media‖, în acest
context, textele jurnalistice fiind considerate ―construcţii simbolice ale realităţii",
materializare a discursurilor sociale preexistente şi împărtăşite de grupuri umane
numeroase şi din sfere diverse ale societăţii (ibidem). De exemplu, producerea
evenimentului (incendierea turnurilor gemene din New York) a precedat informaţia, de
fapt informaţiile, deoarece după producerea evenimentului, "tratarea" acestuia s-a produs
diferit în spaţiile publice din New York, Teheran, Irak. Moscova, Roma, Sofia în funcţie
de aşteptările receptorilor şi rapiditatea cu care ajungeau ştirile. Interesant, că în cazul
unui eveniment de asemenea calibru, pe măsură ce evenimentul se învecheşte,
informaţiile devin mai unitare indiferent de locul de pe glob unde ea este tratată. De
asemenea, trebuie reţinut că evenimentul are relevanţă locală (este limitat în timp şi
spaţiu), în timp ce informaţia ca formă discursivă este universală.
Evenimentul pe care jurnalistul trebuie să-l relateze publicului reprezintă materia
fără de care activitatea de construcţie a textului jurnalistic n-ar putea exista. Nu tot ceea
ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare este tratat ca eveniment de interes pentru presă.
În procesul de selectare a faptelor, declaraţiilor cu valoare de informaţie (engl.
newsworthiness sau news value), de interes pentru un public potenţial, jurnaliştii
utilizează un sistem de criterii, care îi ajută la identificarea valorilor care conferă unui
fapt semnificaţie jurnalistică. Aceste valori, avute în vedere în scopul evaluării faptelor
din realitate, devin şi mărci ale semnificaţiei jurnalistice în procesul de receptare a
mesajului de către cititorii cărora le este adresat mesajul.
Analiza practicilor profesionale a arătat că jurnaliştii au în vedere în activitatea de
selecţie, ierarhizare şi construcţie mai multe valori ale informaţiei semnificative:
proximitatea temporală (actualitatea); proximitatea spaţială (geografică); neobişnuitul
faptelor; personalităţile implicate; consecinţele; conflictul; interesul uman. Orice
informaţie tratată în texte jurnalistice se caracterizează prin proximitate temporală
(actualitate) şi spaţială (geografică) (Mencher, 1991, Manual de Jurnalism (vol. I), ed. a
II-a, 2001). Experienţa de producător şi de receptor de texte de presă arată că doar aceste
valori nu sunt suficiente pentru a califica un fapt, ca eveniment semnificativ, demn de a fi
reţinut pentru a fi transformat în eveniment mediatic. De obicei, criteriul proximităţii
funcţionează fie corelat cu consecinţele evenimentului, fie cu amploarea acestuia (durata
în timp, numărul mare de persoane implicate) sau cu proeminenţa persoanelor implicate.

61
 Este posibil ca în blocul X din cartierul Y din Bucureşti, reţeaua de alimentare cu
apă să nu funcţioneze timp de 24 de ore. Este un fapt de actualitate, foarte "aproape" de
bucureşteni. Chiar dacă jurnaliştii ar afla această informaţie, ei nu ar trata-o într-un text
jurnalistic, deoarece este o întâmplare obişnuită, fără consecinţe semnificative pentru
grupuri mari de oameni, care nu presupune un conflict între persoanele implicate, nu
afectează personalităţi ale vieţii sociale, politice, culturale (proeminenţa), iar gradul de
interes uman este scăzut. Dacă însă, în acelaşi loc din Bucureşti reţeaua de alimentare cu
apă ar fi defectă timp de o săptămâna, aceasta ar putea fi o informaţie de presă. Prin
amploare, întâmplarea ar avea consecinţe semnificative asupra comunităţii afectate, ar
putea genera conflicte (între cetăţeni şi administraţia blocului, între administraţia blocului
şi primarul sectorului), ar spori interesul uman al evenimentului (lipsa de apă va crea
probleme speciale familiilor cu nou-născuţi, bătrâni, bolnavi), implicând, eventual,
instanţele sanitare. De asemenea, dacă în zonă locuieşte o persoană publică, un membru
al unei binecunoscute formaţii pop, reprezentantul unui organism public, fiica primarului
sau un fost demnitar comunist, ştirea va avea o valoare informativă şi mai mare, deoarece
conform criteriului proeminenţei numele mari creează ştirile "mari".

Planificarea
Selecţia şi ierarhizarea informaţiilor, în conformitate cu ceea ce convenţional se
numeşte "valoare de informaţie" reprezintă un proces specific activităţii jurnalistice, fără
de care nu se poate vorbi de "planificarea" şi "construcţia" textului de presă. Forma finală
a textului jurnalistic este rezultatul activităţii de colectare, de selecţie, de ierarhizare şi de
condensare a informaţiei. Textul jurnalistic nu oferă informaţia brută, aşa cum o oferă, de
exemplu, procesul-verbal. Ea este în prealabil tratată sau "filtrată" de jurnalist, în aşa fel
încât să răspundă aşteptărilor publicului. Cu cât rafinarea informaţiei ţine cont de
aşteptările unui public mai larg, cu atât acceptabilitatea textului jurnalistic va fi mai mare.
În timpul procesului de organizare a informaţiilor se operează selecţii succesive
privind tipul de text, locul acestuia în contextul informativ, modalităţile discursive
utilizate, cantitatea şi calitatea informaţiilor introduse în actul comunicării. De asemenea,
se iau în consideraţie posibilele transformări ce pot interveni, în urma negocierilor dintre
instanţele aflate în comunicare. Procesele generate de intenţionalitate sunt permanent
influenţate de situaţia de comunicare, în principal de configuraţia instanţei receptoare şi
de posibilele perturbări ce pot afecta eficienţa comunicaţională.
Presa de informare selectează în grila ei informativă doar acele informaţii pe care
publicul se aşteaptă să le găsească într-un cotidian sau săptămânal de informare. Sunt
considerate demne de interesul publicului doar acele evenimente care conţin informaţii
noi (de actualitate) sau neaşteptate, neobişnuite, care "trimit" la schimbări în raport cu o
tradiţie statuată convenţional sau care modifică percepţia comună a realităţii. Odată
identificată originalitatea mesajului, toate informaţiile care structurează evenimentul vor
fi introduse în text în relaţie cu ceea ce este nou, semnificativ, inedit, original în mesaj. În
conformitate cu noutatea şi importanţa informaţiei care influenţează construcţia textului
de presă, jurnalistul va colecta toate informaţiile ce vor descrie evenimentul şi vor lămuri
consecinţele acestuia. Sunt luate în considerare consecinţele evenimentului, în măsura în
care acestea sunt semnificative şi influenţează interesul publicului faţă de evenimentul
prezentat.

62
 De exemplu, în cazul accidentelor sau catastrofelor naturale, problema
consecinţelor este luată în considerare încă de la prima "avizare" a evenimentului,
deoarece consecinţele (morţi, răniţi, persoane salvate, pagube) constituie nucleul dur al
ştirilor de această factură. În cazul ştirii privind avalanşa din Munţii Bucegi, cea mai
mare avalanşă cunoscută până acum în România, principala componentă a acesteia a
circumscris informaţia privind consecinţele evenimentului: existenţa victmelor, numărul
de morţi (5), condiţiile în care aceştia au murit, modul în care echipele de Salvamont au
luptat pentru recuperarea cadavrelor. Această componentă a ştirii generează şi interesul
uman: reacţiile rudelor, prezentarea (în exces) a informaţiilor legate de înmormântări,
poveşti emoţionante despre curajul celor decedaţi, transformarea victimelor în eroi. În
relatările unor evenimente de felul: reacţii ale premierului în legătură cu accidentul de
vânătoare în care a fost implicat Ilie Sârbu, ministrul agriculturii; canibalul din
Rotenburg, primul proces de canibalism din istoria Germaniei; un muzician din
Republica Moldova şi-a vândut un rinichi pentru a-şi cumpăra un saxofon; românca cu
cea mai mare tumoră din lume va fi operată la Bucureşti de o echipă de chirurgi
americani (Evenimentul zilei, ianuarie 2004), accentul nu cade pe consecinţe, deoarece
acestea sunt evidente: prin vânzarea rinichiului muzicianul îşi va continua activitatea,
operaţia îi va salva / sau nu viaţa româncei, ci pe ineditul, excepţionalul evenimentului în
sine.
O informaţie, oricât de nouă, semnificativă sau de inedită ar fi, nu va fi receptată
în conformitate cu intenţia autorului, dacă textul care o conţine, nu va fi redactat într-un
limbaj accesibil publicului căruia se adresează. De aceea, jurnalistul va evita termenii
abstracţi, frazele lungi, structurile sintactice arborescente, inversiunile cu funcţiune
stilistică. Pentru fixarea informaţiei şi uşurarea receptării, jurnaliştii "cristalizează"
mesajul în jurul unor cuvinte - cheie sau al unor metafore ce au rolul de factor integrator.
De asemenea, o accesibilitate crescută necesită o anume redundanţă. De aceea, reluarea
ideilor avansate iniţial în altă formă prin explicaţii, repetiţii, parafrazări (procedee pe
care se sprijină şi intertextualitatea) ajută la o mai bună înţelegere a mesajului şi, mai
ales, la conservarea acestuia. Accesibilitatea este asigurată de coeziunea, dar şi de
coerenţa textului, în măsura în care acesta oferă receptorilor informaţii la care aceştia se
aşteaptă. De exemplu, dacă în pagina de politică internă a ziarului România liberă,
publicăm un articol amplu despre ultimele evenimente politice din Noua Zeelandă,
preluat dintr-o publicaţie din Noua Zeelandă, fără să explicăm sau să contextualizăm
informaţiile, oricât de coerentă şi coezivă va fi fost redactarea articolului, apariţia
acestuia într-un ziar românesc, la rubrica de evenimente interne, va contraria publicul,
acesta neregăsindu-şi sistemul de referinţe şi nici răspuns la aşteptările sale de lectură. Un
articol adaptat aşteptărilor publicului neo-zeelandez nu va fi niciodată acceptat ca fiind
coerent de publicul român, cu alt sistem de referinţe şi "aşteptări" diferite, generate un alt
fond cultural.
Evaluarea informaţiilor în funcţie de interesul publicului este un criteriu
fundamental în tratarea informaţiilor. O informaţie afectează un public mai larg sau mai
restrâns, provoacă reacţii imediate, îndepărtate sau nu provoacă nici un fel de ecou. O
grevă în transportul bucureştean provoacă reacţii, influenţând unele decizii ale
locuitorilor Capitalei: amânarea deplasării, decizii în legătură cu modificarea traseului
obişnuit, (eventual) alegerea altor mijloace de transport. O grevă generală a
transporturilor feroviare i-ar putea interesa pe toţi cetăţenii României, afectându-le pe o

63
durată de timp mai scurtă sau mai lungă deciziile. În realitate, greva generală a
transporturilor feroviare nu-i va afecta direct decât pe cei care intenţionau să se deplaseze
cu ajutorul acestor mijloace de transport, iar greva le-a modificat intenţiile. Pe de altă
parte, căsătoria unui înalt personaj din administraţia publică nu va declanşa reacţii de
tipul celor discutate mai sus (modificarea stilului de viaţă sau înlocuirea unor decizii cu
altele), ci doar reacţii emoţionale.

Procesul de redactare a textului de presă este un proces continuu de gândire şi

revizie care implică o succesiune de evaluări ale informaţiilor şi o sumă de decizii.
Redactarea presupune o acţiune de planificare realizată cu maximum de acurateţe.
Planificarea redactării este precedată de procesul de căutare a informaţiilor, ideilor şi în
acest proces rolul surselor este determinant. Sursele pot fi atât de natură imaterială:
propria noastră memorie, cunoştinţele pe care le-am dobândit de-a lungul timpului,
modul specific de a înlănţui logic informaţiile, valorificarea spiritului de observaţie,
conversaţiile diverse cât şi materiale: persoane fizice, lucrări diverse, documente oficiale,
conferinţe de presă. Planificarea propriu-zisă a textului constituie un proces de organizare
a ideilor plecând de la general la particular în succesiunea următoare: tema
("marginalizarea socială în România"), subiectul ("şomerii, o categorie de marginali"),
teza sau ideea textului ("şomajul în creştere produce fenomene sociale cu consecinţe
semnificative asupra educaţiei, demografiei, mediului de afaceri, structurii sociale", etc)
şi mesajul ("creşterea numărului de şomeri este un fenomen negativ, care frânează
dezvoltarea armonioasă a societăţii, deci este un fenomen ale cărui efecte trebuie
contracarate").
Activitatea de planificare a textului jurnalistic ţine seama şi de natura şi de
complexitatea evenimentului evidenţiat, de tipul de text pe care autorul are intenţia să-l
realizeze (ştire, reportaj, anchetă, interviu, comentariu, editorial), de configuraţia psiho-
socială a publicului vizat. În conformitate cu accepţia dată textualităţii din perspectiva
pragmatică, nu poate fi conceput un text jurnalistic în afara unei activităţi de planificare
desfăşurată de emiţătorul-jurnalist cu intenţia de a atrage şi de a menţine interesul
receptorului (publicului vizat). Tratarea informaţiei în sensul procesului de planificare
este un mecanism care reglează atât activitatea de construcţie a textului jurnalistic, cât şi
acceptarea acestuia de către public.
După identificarea temei, subiectului, ideii şi mesajului textului, sistemul de
selecţii şi ierarhizări discursive organizează şi planifică discursul în conformitate cu
unghiul de abordare privilegiat de strategiile de editare. Unghiul de abordare, noţiune
centrală în procesul de planificare şi în activitatea de construcţie propriu-zisă a textului,
constituie elementul definitoriu al pragmaticii textului; el este şi o componentă a
intenţionalităţii, fiind determinat şi de modul de articulare a acceptabilităţii. Astfel,
subiectul ales poate fi prezentat din diverse perspective, luând în considerare mai multe
criterii, ceea ce înseamnă tot atâtea "căi" de acces către informaţie, prin care se pot
clarifica controversele, necunoscutele, mizele evenimentului sau fenomenului.
Comparaţia cu perspectivele oferite de camera de luat vederi sau de aparatul de
fotografiat poate uşura înţelegerea rolului unghiului de abordare în procesul de
planificare a redactării. Acesta focalizează informaţia şi interesul receptorului pe o "felie"
de realitate, ceea ce-l ajută să aibă acces către eveniment, îi stârneşte curiozitatea şi

64
creează condiţiile propice pentru explorarea evenimentul / fenomenul în ansamblu şi
pentru înţelegerea semnificaţiilor acestuia.
Posibile "căi" de acces către înţelegerea unor fenomene pot fi (Ferreol şi Flageul,
1998, p. 26 -27):
- prezentarea / descrierea evenimentului, fenomenului, punându-se accent pe
elementul de noutate, inedit;
- utilizarea punctele de vedere ale "actorilor": salariaţi / patroni, producători /
utilizatori, individ / societate, instituţie publică / cetăţean;
- perspectiva analitică, concretizată prin evidenţierea componentelor sau
subdiviziunilor unui produs, eveniment, fenomen: şomajul este un fenomen
social cu componentele economică, socială, educaţională, politică,
infracţională, etc.
- perspectiva explicativă ce pune în valoare raţionamente de tipul: cauze - fapte
- consecinţe;
- perspectiva temporală presupune prezentarea faptelor în logica prezent / trecut
/ viitor, înainte / după o dată fixată ca reper, termen scurt / termen lung;
- perspectiva spaţială, cu rol în evidenţierea localizării faptelor conduce la o
organizare a informaţiilor în structurile duale: interior / exterior, naţional /
internaţional, comunal / regional / naţional, întreprindere / ramură;
- nivelul la care se poate situa prezentarea: general / particular, participanţi /
sistem, micro / macro;
- luarea în considerare a potenţialului de a crea opoziţii sau contradicţii prin
raţionamente de tipul; avantaje / dezavantaje, poli pozitivi / poli negativi;
- abordarea comparativă a fenomenelor prin evidenţierea asemănărilor şi
deosebirilor ;
- perspectivele obiective sau subiective, ce au în vedere distincţia dintre
prezentarea faptelor şi judecăţile de valoare.
Diversitatea umană, a fenomenelor, întâmplărilor, ideilor şi valorilor constituie
fundamentul diversităţii unghiurilor de abordare, perspectivelor pe care le putem lua în
considerare în tratarea temelor de interes. De aceea nu se poate realiza un inventar
exhaustiv al posibilelor unghiuri de abordare.

În funcţie de gradul de implicare a publicului, jurnalistul selectează şi ierarhizează

informaţiile, alege tipul de text jurnalistic (ştire, reportaj, anchetă, interviu, comentariu) şi
solicită / negociază cu conducerea redacţiei alocarea spaţiului tipografic adecvat (în
pagina I sau într-o pagină de interior: pară sau impară). În aceste condiţii, planificarea
activităţii de construcţie a textului ţine seama atât de sistemul de referinţe (obişnuinţe de
lectură, cunoştinţe, interese, proiecţia în viitor) ale publicului, cât şi de elementele
constitutive ale evenimentului pe care textul îl prezintă.

Acceptabilitatea
Constituent complementar intenţionalităţii, acceptabilitatea se referă atât la
atitudinea receptorului faţă de actul de comunicare, la relaţia reală existentă între receptor
şi text, cât şi la ceea ce crede instanţa de enunţare despre receptor (atitudine, sistem de
referinţe, grad de toleranţă, expectaţii). Ca şi intenţionalitatea, şi acceptabilitatea se află
în interdependenţă cu situaţia de comunicare. De asemenea, mecanismele puse în mişcare

65
de intenţionalitate nu au valoare dacă un receptor nu acceptă textul ca fiind coerent şi
coeziv, acceptând în felul acesta, schimbul de informaţii.
De aceea procesul de construcţie a textelor se declanşează doar în momentul în
care emiţătorul se află în contact direct cu un posibil receptor sau se află într-o situaţie
standardizată social care îi permite să opereze cu un construct mental, reprezentând
profilul unui posibil receptor. Acesta este şi cazul comunicării prin presă, care are ca
specific faptul că emiţătorul construieşte mesaje pentru un public potenţial, de cele mai
multe ori, absent.

Accesibilizarea mesajelor
Schimbul de informaţii prin mass-media se desfăşoară în sfera publică,
vehiculează informaţie de interes public, acceptată de receptor, în măsura în care
răspunde exigenţelor sale de cunoaştere, de lectură (selectivă cu interes variabil),
intereselor sale sociale, de divertisment, de relaţionare cu mediul. Altfel spus, un univers
cultural comun creează un set de stereotipii de percepţie a informaţiilor şi de organizare a
acestora într-o formă inteligibilă unui grup semnificativ de indivizi.
Aşadar, acceptabilitatea asimilează noţiunea de expectaţie, pe care o valorifică în
sensul în care producătorul textului crede că receptorul are anumite aşteptări, în timp ce
receptorul are anumite aşteptări. Aşa cum producătorul textului jurnalistic construieşte o
imagine a receptorului ‖ideal‖, tot aşa şi receptorul îşi creează o imagine despre autorul
textului, imagine care intervine şi influenţează procesul receptării. Afirmam anterior că
acceptabilitatea unui text jurnalistic este maximă doar atunci când condiţiile receptării
(profilul destinatarului, un anumit timp şi spaţiu) vor fi în acord cu intenţia de
comunicare. În acest sens, autorii textelor jurnalistice utilizează o serie de strategii de
construcţie (corolar al strategiilor de receptare), care le permit să anticipeze orizontul de
aşteptări al publicului şi care uşurează procesul de selecţie a textelor.
În acelaşi timp, prin procedee specifice de limbaj şi cu ajutorul elementelor
scripto - vizuale jurnaliştii urmăresc permanent menţinerea sau creşterea interesului unui
număr cât mai mare de receptori. De asemenea, gradul de obiectivitate sau de
subiectivitate percepute de receptor în procesul lecturii pot influenţa atitudini, credinţe,
opinii ale acestuia.
Din perspectiva teoriilor pragmatice ale textului, text jurnalistic este orice text
produs pentru a fi difuzat de un canal al mass-media, cu scopul de a fi acceptat / receptat
de un public determinat geografic, cu un anume profil psiho-cultural. De asemenea, textul
jurnalistic se constituie ca o "construcţie" lingvistică a realităţii imediate şi se supune
unor constrângeri generate de codul utilizat, de situaţia de comunicare şi de intenţia
actului de comunicare; este produsul unui proces instituţional complex ce funcţionează în
conformitate cu reguli şi valori specifice instituţiei de presă şi este conceput în
conformitate cu ―profilul‖ unui receptor ideal, cu expectaţiile acestuia.
Producţia mass-media a fost definită ca "un joc" de limbaj cu scopul realizării
comunicării eficiente, în situaţia în care mesajul răspunde unor nevoi culturale şi / sau
sociale ale receptorului. În mod simplist, se poate spune că receptorul acceptă condiţiile
contractului în momentul în care selectează canalul (postul de radio, postul tv,
publicaţia), emisiunea, articolul de fond sau reportajul de actualitate. Acceptarea
condiţiilor contractului la momentul T1 (momentul selecţiei iniţiale) nu presupune
"fidelitate" absolută din partea receptorului. Odată ce a ales jurnalul radio, de exemplu,

66
ascultătorul nu este "obligat" (prin asumarea contractului) să-l urmărească în întregime.
Odată cumpărat ziarul, cititorul nu va fi "obligat" să citească toate articolele şi va opera la
momentul T2 o selecţie a textelor, iar la momentul T3 va opera chiar o selecţie a
informaţiilor din fiecare text în parte (alegând să citească total sau parţial textele).
Aceasta înseamnă că interesul receptorului de presă este variabil atât calitativ, cât
şi cantitativ: el are un interes mai ridicat sau mai scăzut în raport cu fiecare mesaj în parte
şi îşi propune să recepteze mai mult sau mai puţin integral textul de receptat. Unele
cercetări au aratat că, în general, oamenii citesc aprox. 1 / 5 din conţinutul unui ziar, iar
50% dintre cititori revin la conţinutul ziarului de 2 - 3 ori timp de 24 de ore, deoarece
ziarul serveşte ca element de referinţă în mai multe momente ale zilei - consultarea
rubricilor de Mică publicitate, a Programului TV, a Horoscopului (Silverblatt, 1995, p.
171).
Contractul dintre emiţător şi receptor nu este o "anexă" a textului jurnalistic; el
este un ―construct mental‖, rezultat al acceptării unui model cultural, care este activat ori
de câte ori situaţia de comunicare o impune. Termenul de cultură este utilizat în sensul
studiilor de antropologie culturală, ca dimensiune integratoare a vieţii sociale. Aceasta
este considerată o consecinţă a viziunii în care ―cultura nu este numai produsul elitelor
societăţii; ea este productivă în sine, deoarece construieşte categorii cu ajutorul cărora
poate fi definită realitatea socială de zi de zi" (Jensen, 1986, p. 24).
Relaţia dintre emiţător şi receptorul mesajelor transmise de mass-media a fost
comparată cu cea existentă între autorul romanului poliţist şi cititor: "Cititorul alege un
roman poliţist în cunoştinţă de cauză: cunoaşte termenii contractului care se stabileşte
explicit între autor şi el însuşi şi situează lectura într-un orizont de aşteptări bine definit
şi care grupează şi diferite caracteristici ale genului" (Lits, 1996, p. 127). Aşadar,
receptorul alege textul / mesajul mass - media în cunoştinţă de cauză, conform termenilor
contractului şi orizontului său de aşteptare.

Stereotipii de receptare
După o definiţie dată de Alex Mucchielli, stereotipurile sunt reprezentări
schematice ale unui grup cu privire la membrii altor grupuri sau la anumite situaţii tipice.
Stereotipurile stau la baza creării "modelelor culturale de comunicare", care nu sunt
altceva decât "schematizări ale situaţiilor de comunicare cel mai des întâlnite", fiecărui
model de acest fel findu-i asociată o anumită formă de comunicare" (2002 (traducere), p.
130-131). Aşa cum se vorbeşte despre modelul comunicării cu autoritatea, al comunicării
amicale, al comunicării amoroase, despre modelul şcolar al învăţământului tradiţional, se
poate vorbi şi despre comunicarea mediatică.
Studiile recente privind mesajele mass-media au evidenţiat semnificaţia socială şi
politică a stereotipurilor, mai cu seamă în contextul reprezentărilor mediatice ale rasei,
femeilor, relaţiilor politice şi industriale şi ale formelor de devianţă. Aceste studii "au
indicat, de exemplu, modurile în care convenţiile şi codurile producţiei de ştiri
încurajează forme particulare de stereotipare, ca rezultat logic al orientării lor într-un
cadru instituţional particular şi într-un set anume de valori profesionale de informare.
Căutarea "extraordinarului"… şi tendinţele spre exagerare şi spectaculos sunt capabile nu
numai să genereze stereotipuri, dar şi să dea sau să nege legitimitatea stereotipurilor care
se află în mod curent în circulaţie" (Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi
studiile culturale, 2001, p. 318).

67
 În alţi termeni, receptarea textului jurnalistic este posibilă pentru că atât
emiţătorul, cât şi receptorul au aceleaşi stereotipii de a percepe informaţiile despre lume
şi de a le organiza (de a le da sens). Stereotipiile de percepţie reprezintă principalele
garanţii de stabilitate a sensului; ele asigură ceea ce se numeşte îndeobşte lectura de
recunoaştere. Convergent cu aceasta, s-a constatat că o informaţie nu poate fi receptată
decât dacă poate fi introdusă într-o structură de gândire (E. Morin, 1978; Otten, 1987).
În sensul acesta, conceptele de strategie de lectură, lecturi rapide sau selective
sunt fundamentale pentru a înţelege specificul receptării textelor jurnalistice. Ele sunt de
mult timp operaţionale în cercetările legate de sistemul mass-media şi funcţionale în
procesul de construcţie a textelor jurnalistice (Richaudeau, 1981). Tipul de lectură /
receptare pe care îl practică consumatorul de presă reprezintă constrângerea cea mai
importantă la care se supun cei ce "produc" textele jurnalistice. Aceştia ştiu că discursul
mass-media se adresează unui public eterogen şi grăbit, al cărui interes este variabil ca
intensitate, în funcţie de conţinutul mesajului, de tipul de text, de factori psiho-socio-
economici ce pot interveni în timpul receptării:
"Când citesc un text îl citesc în funcţie de ceea ce am făcut în ajun, de situaţia politică,
de starea mea de spirit, de preocupările mele, de ceea ce am înregistrat în conversaţia cu
altul, de ceea ce a fost copilăria mea, de formaţia mea şcolară, de viaţa mea afectivă"
(Lits, 1996, p. 114).
Specific procesului de receptare a textelor din mass-media este faptul că modul în
care interacţionează emiţătorul cu receptorul permite celui din urmă să opereze
permanent o selecţie a mesajelor şi să le accepte (în conformitate cu orizontul său de
aşteptări), parţial sau integral. Prin definiţie, lectura textului jurnalistic este o lectură
selectivă, cu interes variabil. Textele ştiinţifice, cele literare sau juridice, de exemplu,
sunt receptate de cititori mult mai motivaţi şi care manifestă un interes stabil faţă de actul
de lectură, odată ce şi-au asumat contractul specific. De aceea, autorii textelor jurnalistice
utilizează o serie de strategii de construcţie, corolar al strategiilor de receptare, care le
permit să anticipeze orizontul de aşteptări al publicului şi care uşurează procesul de
selecţie a textelor. În acelaşi timp, prin procedee specifice de limbaj şi cu ajutorul
elementelor scripto - vizuale jurnaliştii urmăresc permanent menţinerea sau creşterea
interesului unui număr cât mai mare de receptori.
Stereotipiile de receptare generează o altă caracteristică a producţiei / receptării
mesajelor din mass-media: serialitatea. Serialitatea constă în "oferta" pe o piaţă dată, a
unor mesaje stereotipe, în tranşe orare fixe. Această modalitate de a produce şi difuza
mesaje creează nevoi, obişnuinţe şi stereotipii de receptare. În plus, cititorii / ascultătorii /
telespectatorii receptează cu atât mai uşor un mesaj, cu cât ei pot să-l înscrie într-o serie
de fenomene asemănătoare. În legătură cu aceasta, Umberto Eco a stabilit o tipologie a
culturii serializate, considerând serialitatea un element definitoriu al culturii moderne
(Eco, 1993). Prezentarea jurnalului televizat zilnic, la aceleaşi ore, apariţia cotidiană /
săptămânală / lunară a publicaţiilor constituie modalităţi diverse de a exprima serialitatea,
comparabile cu romanele politiste din La Serie noire sau cu foiletoanele televizate.
Analiza efectului de serie raportat la discursul jurnalistic a condus la constatarea că
"jurnalul televizat este probabil seria cea mai populară" (Lits, p. 132). Serialitatea
constituie o provocare importantă pentru dezbaterile contemporane despre mass-media.
Aşa se explică şi faptul că serialul constituie producţia mass-media cu cea mai mare

68
audienţă şi căreia i se acordă, în ultimii ani, atenţia cea mai mare din partea
managementului instituţiilor mass-media.
Şi presa tipărită exploatează efectul de serie prin utilizarea rubricilor fixe şi a
ierarhiilor stabile în pagina de ziar, în aşa fel încât recunoaşterea principiul serialităţii îi
facilitează cititorului activarea proceselor de lectură şi de selecţie a mesajelor.
Cunoscând importanţa efectului de serie pentru fidelizarea cititorilor, unii jurnalişti îl
exploatează explicit, în construcţia textelor. De exemplu, editorialele semnate de Ion
Cristoiu (perioada 1997-1999) în cotidianele Evenimentul Zilei şi, ulterior, în Naţional, în
care acesta introduce seria editorialelor pe aceeaşi temă. Strategia jurnalistului este
conformă cu manifestările-standard ale serialităţii: a) anunţarea temei tratate prin
stabilirea titlului seriei; b) fixarea tipului de serialitate (cu continuare) prin avertizarea
cititorului şi numerotarea textului (1, 2, 3); c) amânarea concluziei pentru ultimul text din
serie, cu scopul de a crea nevoia cititorului de a citi raţionamentele jurnalistului, până la
ultimul "serial".
Aşa cum s-a evidenţiat până acum, receptarea textelor jurnalistice este parţială,
selectivă, ierarhizată, rareori ea poate fi integrală, cu interes constant. În aceste condiţii,
interesul destinatarului pentru mesajul mass - media poate fi caracterizat ca variabil. O
altă însuşire a discursului promovat prin mass-media este serialitatea. Ea creează
stereotipii de receptare şi uşurează selecţia mesajelor.
Din analiza standardelor textualităţii raportate la producţia mass-media s-au
desprins o serie de constatări care, coroborate, ar putea da seamă de specificul textului
jurnalistic.

Consideraţii finale
Un text este acceptat ca text jurnalistic numai în contextul unui suport cunoscut
de public (ziar, program radio, de televiziune sau în fluxul unei agenţii de presă).
A spune că planificarea şi construcţia textului jurnalistic se desfăşoară în
conformitate cu aşteptările publicului vizat, cu intenţia de a atrage şi de a menţine
interesul publicului este acelaşi lucru cu a afirma că acceptarea textului jurnalistic
depinde de satisfacerea aşteptărilor publicului.
Selecţia şi ierarhizarea informaţiilor, în conformitate cu ceea ce convenţional se
numeşte valoarea de informaţie reprezintă un proces specific activităţii jurnalistice, fără
de care nu se poate vorbi de "planificarea" şi "construcţia" textului jurnalistic.
Acceptabilitatea textului jurnalistic se manifestă în condiţiile unei construcţii
accesibile a mesajului lingvistic, o anume redundanţă fiind necesară pentru conservarea
mesajului. Acceptabilitatea unui text jurnalistic este maximă doar atunci când condiţiile
receptării (profilul destinatarului, un anumit timp şi spaţiu) se află în acord cu intenţia de
comunicare.

TEME ŞI APLICAŢII

1. Precizaţi care sunt aspectele care descriu situaţia de comunicare pentru un text
jurnalistic.
2. Identificaţi şi comparaţi codurile scripto-vizuale caracteristice ziarului Adevărul şi
cotidianului Libertatea. Comentaţi consecinţele în planul planificării, construcţiei
şi acceptării produselor mediatice pentru fiecare dintre cele două publicaţii.

69
3. Luaţi în considerare şi analizaţi cum funcţionează modalităţile de adecvare a
mesajelor la sistemul de expectaţii ale publicului în cazul săptămânalului magazin
Formula AS. Identificaţi cel puţin 5 modalităţi de adecvare (practici şi proceduri
jurnalistice, modalităţi de redactare, aspecte lingvistice şi stilistice) la diversele
expectaţii ale publicului (publicurilor) revistei.
4. Arătaţi cum funcţionează "proximitatea temporală" ca operator al coerenţei în
textele de mai jos. Identificaţi marcatorii lingvistici ai actualităţii şi comentaţi.
"Editurile Lider şi Orizonturi propun o nouă traducere a romanului de succes al
lui James Caldwell , Changi (o primă ediţie a apărut în primii ani după revoluţie),
în traducerea lui Sergiu Celac: "Changi era ca o perlă în extremitatea estică a
insulei Singapore, scânteietoare sub bolta cerului tropical. Se înălţa pe un vârf de
colină, înconjurată de o centură de verdeaţă, iar mai departe verdele junglei se
pierdea în azurul mării şi marea se topea în nesfârşitul zării. Văzută de aproape,
Changi îşi pierdea farmecul şi se înfăţişa cum era de fapt - o închisoare
respingătoare şi cumplită… Acum, în aceste celule, pe culoare şi în toate colţurile
şi cotloanele se aflau cam opt mii de oameni. Majoritatea englezi şi australieni,
câţiva neozeelandezi şi canadieni - rămăşiţele trupelor din campania extrem -
orientală" ("O carte pe zi" / James Caldwell, King Rat, Lider, 2003, în Cotidianul,
20 ianuarie 2004, p. 9).

"O dată cu acţiunile de restaurare a clădirilor din Centrul Vechi al oraşului Baia
Mare (desfăşurate în cadrul proiectului "Millenium III"), s-au găsit mai multe
obiecte de importanţă istorică. La Muzeul Judeţean Maramureş a avut loc o
prezentare a ceea ce s-a descoperit până în prezent. Cu acest prilej, au fost
prezenţi reprezentanţii primăriei Baia Mare, ai firmei care execută lucrările, ai
Ministerului Culturii şi Cultelor şi ai Muzeului Judeţean. Muzeograful Dan Pop a
declarat că la faţa locului au fost descoperite fragmente din ceramică, oase, vase,
obiecte din sticlă, fier din secolele XV-XIX, care au intrat în patrimoniul
Muzeului. O parte dintre acestea au fost restaurate, iar restul sunt în curs de
restaurare. Până în 15 martie, când este stabilită data finalizării lucrărilor de
cercetare arheologică, există încă posibilitatea să fie descoperite şi alte obiecte ce
pot completa informaţiile istorice cu privire al evoluţia oraşului Baia Mare"("Baia
Mare / În centrul Vechi s-au descoperit obiecte din secolele XV-XIX",
Cotidianul, 20 ianuarie 2004, p. 9).
5. În ce termeni prezentaţi (descrieţi) publicaţii care nu mai apar astăzi: Baricada
(1990), Scînteia poporului (decembrie 1989), Tineretul liber (1990-1993),
Literatură, Arte, Idei (suplimentul publicaţiei Cotidianul, 1993, '94, '95). Fac
parte din mass-media? Ce funcţii au? Cum se conservă în sistemul mass-media?
6. Explicaţi aspectele, pe care le consideraţi importante, ale intenţionalităţii şi
acceptabilităţii în relaţie cu textul jurnalistic.
7. Cum apără presa sistemul ideologic din care face parte? Identificaţi categoriile
sociale pe care mass-media le ilustrează. Analizaţi publicaţii cotidiene, reviste
magazin, reviste specializate, presă umoristică. Identificaţi maximum 10 categorii
consensuale pe care se construiesc mesajelea mass-media actuale.
8. Arătaţi care sunt mărcile obiectivităţii, făcând referire la un editorial din presa
română actuală.

70
9. Identificaţi mărcile lingvistice cu ajutorul cărora se creează "iluzia"
conversaţională în textele mass-media. Luaţi în considerare următoarele texte:
"Într-o săptămână în care (aflăm din Evenimentul zilei, marţi) o femeie a găsit o
geantă cu 170 de milioane şi a predat-o poliţiei, ce mai contează că Institutul
Cultural Român s-a inaugurat oficial (miercuri)? Cu care ocazie Regele Mihai I a
fost premiat de Ion Iliescu şi unde preşedintele ţării s-a dat în stambă şi a căinat,
cu lacrimi de crocodil, soarta culturii române şi a creatorilor ei. Numai că, susţine
România liberă în editorialul semnat de Ileana Lucaciu, "Toate aceste acţiuni cu
deviză culturală n-au decât un scop, atragerea intelectualităţii, spre a fi folosită
drept masă de manevră electorală". Cei de la putere vor, subliniază dna Lucaciu
"ca la carnavalul electoral artiştii să-i susţină". Pot s-o liniştesc pe editorialista Rl.
"Artiştii" care vor susţine actuala putere vor fi aceiaşi care au mai susţinut-o: alde
Săraru, Păunescu, Mironov…Şi ca să rămân tot în zona culturii, e clar că apar în
fiecare zi noi intelectuali. De exemplu, dl. Bulucea, care după ce a citit cărţile
semnate de Iliescu şi Năstase a declarat (Evenimentul zilei, miercuri): "Sunt cărţi
scrise atât de bine, încât te ridică înpicioare de emoţie". Excitaţia dlui Bulucea în
faşa unor cărţi este înduioşătoare. Am cunoscut intelectuali care aveau erecţii
când citeau o carte bună. De bună seamă, cărţile citite de dl Bulucea nu erau chiar
atât de grozave încât să-l ducă până la o erecţie…("Cuvântul care nemulţumeşte",
Academia Caţavencu, 2 februarie 2004, p. 5).

"Guvernul şi-a scos trâmbiţele de primăvară la soare şi a anunţat pompos şi foarte

solemn că ne aflăm în "stare de creştere economică". Noi ascultăm trâmbiţele şi
apoi ne uităm în jur, să vedem minunea, circulând măcar în grabă prin pieţe, prin
întreprinderi, pe ogoare sau pe străzi. Dacă urmăreşti creşterea economică sau un
escadron de extratereştri pare a fi unul şi acelaşi lucru. Şi extratereştrii, şi
creşterea economică românească poartă pecetea invizibilului. Doar guvernanţii, ci
ochii lor paranormali, mai mult scufundaţi în cifre şi-n hârţoage, în birouri şi pe
scaune rotitoare decât în realitatea economică, văd creşteri peste creşteri. Tot ce
creşte pe hârtile guvernamentale nu se regăseşte în mod serios pe uliţele
norocoase ale realităţii.
…Pe la noi aleargă mai mult depresiile, grijile, nevoile, durerile şi dorinţele
înflăcărate decât realităţile, împlinirile şi realizările. Optimismul oamenilor
politici apare mai degrabă ca un fel de a râde lângă unul care tocmai face infarct
sau lângă funia umedă a spânzuratului. Sau de a râde şi a striga: "Organul iubitor
al acestui om este şi mai iubitor acum, graţie politicilor noastre măreţe" sau "i-am
dat cinci lei pentru o pâine, acum poate amâna momentul spânzurătorii". Fireşte,
umorul negru nu prea este specific românesc, dar încape, prin politicile noastre cu
vârf şi îndesat, sub formă de reflecţie socială foarte-foarte serioasă. Politicienii
devin un fel de filozofi abstracţi, care vorbesc despre un adevăr "cosmic", pe care
nu-l simte nimeni. Ce spun hârtiile? Păi ce contează? Hârtiile spun multe. Şi la
tribunal, şi prin casele noastre şi la administraţia blocului. Dar, cât de reală este
hârtia postrevoluţionară, cât de sănătoasă este concluzia prezentată de ea putem
verifica în realitatea imediată" ("Creşterea economică şi extratereştrii" (editorial),
Naţional, 9 martie 2004).

71
 10. Analizaţi tot din perspectiva modalităţilor de a crea "iluzia" conversaţională în
mass-media şi pagina I a cotidianului Naţional, precum şi paginile de mijloc ale
săptămânalului Academia Caţavencu.
11. Arătaţi ce procedee s-au utilizat pentru a accesibiliza textul următor:
"Geaba au încercat Ion Iliescu şi Adrian Năstase să-i îmbrobodească pe
reprezentanţii asociaţiei "Reporters sans frontieres" (cea mai prestigioasă din lume
în materie de apărare a libertăţii presei). Ca şi la Uniunea Europeană, cei de la
"Reporters sans frontieres" au înţeles cam care este situaţia libertăţii de exprimare
în ţara în care, la un semn, televiziunile sting lampa şi se fac că nu văd marile
fraude. Şi, tot ca la un semn, aprind luminile şi pun proiectoare orbitoare pe un
amărât ca Gregorian Bivolaru care, arătând ca unul beat într-o bodegă de
periferie, e luat pe sus de trupe antrenate să-l prindă pe Bin-Laden.
Ce mă face să cred că unii dintre oficialii români sunt fie de rea-credinţă, fie
destul de săraci cu duhul? Bunăoară faptul că, la Timişoara unii activişti sau
apropiaţi ai PSD au spus reprezentanţilor cunoscutei asociaţii internaţionale că
Evenimentul zilei are legături cu Partidul România Mare. Vă daţi seama ce proşti!
Evenimentul zilei este un ziar apropiat de România Mare cum este partidul lui
Adrian Năstase de o grupare de călugări budişti săraci! În loc să îşi exprime
indignarea pentru agresarea unui ziarist şi pentru alungarea din presă a altuia
(Eugen Sasu), oficialii de la Timişoara bat câmpii despre Evenimentul zilei şi
intoxică o mare asociaţie internaţională! De ce? Răspunsul este destul de simplu.
Pentru a marca ostilitatea aceloraşi personaje faţă de jurnaliştii liberi şi faţă de o
presă nesubordonată" (Evenimentul zilei, 1 aprilie 2004).
12. Arătaţi care sunt modalităţile prin care se încearcă accesibilizarea textului de mai
jos:
"OMNIASIG, a treia companie de pe piaţa românească a asigurărilor generale, a
cumpărat 40% din acţiunile societăţii de asigurări AGI Romănia, în cadrul ofertei
publice de vânzare de acţiuni lansată de această din urmă companie pe Rasdaq,
încheiată ieri…
Cu 1,3 milioane euro (52 miliarde lei), Omniasig a cumpărat 388 000 de acţiuni,
la preţul de 135 000 lei pe acţiune, ceea ce îi va conferi 405 din acţiunile AGI
România.
AGI a vândut în cadrul ofertei 480255 de acţiuni (adică 72,8% din totalul
acţiunilor operate spre vânzare la preţul de 135 000 lei/acţiune, astfel încât îşi va
majora capitalul cu 1,6 milioane de euro, până la 3 milioane de euro…" (Ziarul
Financiar, 31 martie 2004, p. 3).

COMPOZIŢIA

În relaţie cu terminologia folosită anterior compoziţia se referă la producerea şi

construcţia textelor. În lucrările clasice de retorică şi stilistică compoziţia înseamnă un
ansamblu de reguli pe care autorii le aplicau cu scopul de a-şi atrage încrederea
auditoriului. Exigenţele oricărei compoziţii clasice erau naturaleţea, claritatea şi măsura
(control al stilului, al oricărui exces de comunicare sau de ornare). Comentând calităţile
compoziţiei prozei şi poeziei greceşti Nietzche, de exemplu "şi-a dat seama că naturaleţea

72
şi claritatea prozei şi poeziei greceşti erau rezultatul unor regolistici uluitor de complicate
pentru mentalitatea modernă şi n-a putut spune altfel decât că <grecii dansau în lanţuri>"
(Florescu, 1973, p. 59). Aşadar, orice compoziţie presupune reguli utilizate în cadrul unei
teorii a genurilor. Astfel, compoziţia tragediei antice şi a celei clasice franceze
presupunea unitatea de timp, loc şi acţiune (acţiunea se petrecea în acelaşi loc, timp de 24
de ore), opera oratorică în Antichitate avea întotdeauna următoarea structură: exordium
(captarea bunăvoinţei, atenţiei), narratio (expunerea faptelor), argumentatio (probele
materiale şi argumentele), peroratio (recapitulare şi apelul la auditoriu). De asemenea, ca
regulă generală, se ştie că naraţiunea cunoaşte următoarele "momente": expoziţiunea
(prezentarea locului, a timpului şi a personajelor), intriga (acel moment care "provoacă"
acţiunea şi dezvoltarea acesteia), dezvoltarea faptelor (prezentarea evenimentelor în
complexitatea lor şi a istoriei personajelor), punctul culminant (momentul de maximă
tensiune a povestirii), deznodământul (finalul acţiunii). Compoziţie înseamnă, aşadar,
identificarea şi asamblarea unor structuri textuale diverse într-un tot cu finalitate unică, în
conformitate cu un sistem de reguli prestabilite. Din această sferă de interes fac parte şi
practicile discursive care permit selectarea modalităţilor de exprimare a "spuselor" unei
persoane şi inserarea acestora în texte diverse. Din această perspectivă, introducerea în
discuţie a problematicii "stilurilor" limbii (modalităţi de asumare a discursului şi de
introducere a "spuselor" unei persoane) şi a coerenţei textelor, înţelese ca fapte de limbă,
de stil, dar şi ca procedee de construcţie a textelor oferă o delimitare mai completă a ceea
ce se înţelege în mod comun prin compoziţie. Lărgirea în acest sens a sferei de înţeles a
noţiunii de compoziţie conduce la transferul acesteia din domeniul retoricii, teoriei
literare şi teoriei genurilor, în domeniul teoriei textului.

Structura textelor jurnalistice

Condiţiile specifice de producere a textului jurnalistic se concretizează prin activităţi de

planificare şi construcţie a textului particulare şi elaborate, care pot fi descrise utilizând
conceptele pragmatice introduse şi dezvoltate în capitolele anterioare. Astfel, planificarea
şi "construcţia" textului jurnalistic se desfăşoară în conformitate cu aşteptările publicului
vizat, cu intenţia de a atrage şi de a menţine interesul publicului. Corolar al activităţii de
construcţie este acceptarea sau acceptabilitatea textului jurnalistic, care depinde de
satisfacerea aşteptărilor publicului, în condiţiile unei "construcţii" accesibile a mesajului
lingvistic. Coeziunea asigură contactul cu receptorul şi conservă mesajul. Produsul finit
al activităţii de construcţie, ce se desfăşoară între anumiţi parametri socio-lingvistici este
textul jurnalistic.

Piramida inversată
În conformitate cu ideea că ziarul este o realitate culturală, toată lumea este de
acord că majoritatea textelor tipărite într-un ziar (o publicaţie cotidiană sau săptămânală
de informare) sunt articole. Tot în acord cu modelele culturale, textele ce alcătuiesc
conţinutul unui ziar sunt acceptate ca articole dacă răspund formal unei a din schemele: a)
titlu - text sau b) titlu - şapou - text, sunt semnate, iar atunci când nu sunt semnate, ele
reprezintă punctul de vedere al redacţiei şi informează despre evenimente de actualitate.
În textele construite conform schemei titlu - text, funcţia şapoului este preluată de
paragraful iniţial al textului (fr. "attaque", "amorce", engl. "lead") care are rolul de a

73
rezuma evenimentul, precizând acţiunea, autorul / autorii, circumstanţele relevante ale
acţiunii. Atât titlul cât şi şapoul sau paragraful iniţial se constituie în segmente textuale cu
ajutorul cărora se ierarhizează informaţiile în timpul şi după redactarea textului. O
ierarhizare specifică a informaţiilor conduce la o compoziţie specifică a textului, în
conformitate cu ideea că titlul şi paragraful iniţial creează anumite aşteptări de lectură.
În lucrările de referinţă din spaţiul cultural american există numeroase încercări
de tipologizare a "lead"-ului; cu excepţia tipologiei care distinge (pe criterii funcţionale)
între "lead"-ul direct şi cel indirect sau amânat, toate celelalte constituie simple inventare
ale modalităţilor stilistice diverse pe care le utilizează jurnaliştii în exerciţiul cotidian al
redactării de texte.
Aspectul formal al unui text jurnalistic influenţează structura textului. În acest
sens van Dijk consideră că elementele constitutive ale textului jurnalistic: titlul, şapoul
sau paragraful iniţial, faptele, consecinţele, "fundalul" (engl. "background"), reacţiile
verbale ale protagoniştilor reprezintă macrostructuri specifice textului jurnalistic (1988).
Schema textuală propusă de van Dijk este utilă cercetării, deoarece ea permite descrierea
textelor jurnalistice cunoscute / acceptate ca texte jurnalistice. Autorul identifică
elemente structurale care aparţin fără nici un dubiu construcţiei textelor jurnalistice, cum
ar fi: titlul, şapoul sau paragraful iniţial ("lead"). Celelalte elemente prezentate de van
Dijk: faptele, consecinţele, fundalul (contextul), reacţiile verbale nu sunt specifice numai
construcţiei textelor jurnalistice, ci oricărui tip de text narativ. Se poate de asemenea
constata că "macrostructurile" textuale propuse nu decurg dintr-un criteriu unic de
clasificare. Astfel, termeni precum ―fapt‖ / ‖eveniment‖ aparţin câmpului semantic al
naraţiunii, în timp ce "reacţii verbale" nu aparţine aceluiaşi câmp semantic. Pe de altă
parte, nici titlul nu constituie un element specific producţiei jurnalistice.
Totuşi, structura propusă de van Dijk permite discuţia în legătură cu două dintre
caracteristicile textului jurnalistic: construcţia "în trepte" sau "în cascadă" (engl.
"installment structure"), care decurge din faptul că elementele informative sunt prezentate
în ordinea descrescătoare a importanţei lor.
Structura ―în cascadă‖ de care vorbeşte van Dijk este cunoscută jurnaliştilor sub
denumirea de ―piramidă inversată‖ sau ―răsturnată‖ şi este reprezentată sub forma unei
piramide cu vârful în jos, alcătuită din trei secvenţe textuale: baza piramidei, constituie
cea mai importantă structură textuală (paragraful introductiv sau "lead"), corpul textului
(contextul) şi fraza sau paragraful final. Secvenţa textuală cea mai importantă este "lead"-
ul care oferă răspunsuri la întrebările care individualizează o informaţie de alta, care
creează reperele narativ-referenţiale ale unei informaţii de presă: Cine? Ce? Unde?
Când? Cum? eventual: De ce? Un "lead" puternic înseamnă o introducere care transmite
într-un paragraf informaţiile fundamentale legate de un eveniment de actualitate, în mod
coeziv şi coerent. În paragraful / paragrafele următoare ("background") este prezentat
cadrul de desfăşurare a evenimentelor sau se amplifică informaţiile deja anunţate în
"lead", pentru a fi mai uşor înţelese şi receptate de către cititori. Finalul ştirii conţine
informaţiile de detaliu, cel mai puţin semnificative, acele informaţii care ar putea să
lipsească, fără să afecteze coerenţa ştirii.
Această construcţie textuală este specifică comunicării jurnalistice, fiind, ca
structură, unicul tip de text care individualizează tipurile de texte jurnalistice faţă de alte
tipuri de texte (poetice, ştiinţifice, explicative). Ea este adaptată aspectelor pragmatice
ale comunicării jurnalistice şi reprezintă suportul cel mai important pentru ca receptarea

74
să devină efectivă şi comunicarea să fie eficientă. Utilizarea structurii ―piramidei
inversate‖ sau ―răsturnate‖ standardizează activitatea de producere a textelor, fiind un
important suport în ierarhizarea informaţiilor, în redactarea şi în alegerea titlului. De
asemenea, ea are efecte şi în receptare: uşurează şi ordonează lectura, satisface
curiozitatea.
Tipul de text care concretizează structura piramidei inversate este ştirea, textul de
presă cu gradul cel mai mare de neutralitate (jurnalistul "se ascunde" în spatele faptelor)
şi de concizie. Ştirea îşi organizează informaţiile după criteriul relevanţei informaţiilor în
relaţie cu un eveniment de actualitate şi cu sistemul de aşteptări ale publicului.
Astfel, primul element de captare îl reprezintă titlul, în care, fie se introduce o
informaţie de interes dintre cele care circumscriu evenimentul, fie se realizează un titlu-
rezumat al evenimentului. De exemplu, "Muzica ar putea fi interzisă în şcolile din
Kuweit" (Libertatea, 5 ianuarie 2004) face parte din prima categorie de tiluri şi, deşi
informaţia este dubitativă ("ar putea fi interzisă"), ea stârneşte curiozitatea cittorului.
Primul paragraf (lead) al textului dezvoltă şi concretizează informaţia din titlu,
răspunzând la întrebările: Cine? Ce? Unde? Cum? Din ce cauză?: "Un deputat kuweitian
a anunţat că va conlucra cu alţi deputaţi în vederea interzicerii predării muzicii în şcolile
emiratului, catalogând această activitate drept pierdere de timp". În lead informaţiile
privind cauzele evenimentului sunt vagi, ceea ce menţine curiozitatea cititorului, în
anasamblu, însă, lead-ul este suficient de informativ pentru ca un cititor cu o strategii de
lectură să decidă dacă continuă sau nu lectura textului.
Paragraful următor oferă mai multă precizie răspunsurilor: Cine? (numele
complet), Cum? ("să înainteze această propuneri pentru dezbateri în cadrul
parlamentului", Când? ("săptămâna viitoare"), Din ce cauză? ("catalogând muzica drept
antiislamică): "Deputatul Daihallah Buramia al Mutairi a afirmat că ar fi posibil să
înainteze această propunere pentru dezbateri în cadrul parlamentului, ce se va întruni
săptămâna viitoare într-o şedinţă privind sistemul educaţional din emirat. "Lecţiile de
muzică ocupă timpul elevilor, fără ca aceştia să aibă vreun câştig din aceasta. Părinţii nu
îşi trimit copiii la şcoală să înveţe să cânte, ci pentru a primi o educaţie ştiinţifică utilă,
care să le servească lor şi ţării", consideră deputatul kuweitian. Catalogând muzica drept
antiislamică, Mutairi a declarat că intenţionează să propună înlocuirea acestei discipline
cu un curs de educaţie islamică".
Ultimul paragraf conţine alte informaţii despre iniţiatorul legii ('medic de
profesie", Mutairi este deputat islamist), ceea ce permite contextualizarea evenimentului
("la ultimele alegeri legislative", "forţele islamiste au câştigat 40% din voturi'): "Medic de
profesie, Mutairi a obţinut un mandat de deputat în parlamentul kuweitian în urma
alegerilor legislative din iulie, care au constituit un adevărat succes pentru forţele
islamiste, câştigătoare a 40% din locuri".
Structura compoziţională a ―piramidei inversate‖ a reprezentat (şi mai reprezintă
încă) ―un mit‖ al presei scrise, începând cu deceniile 6-7 ale secolului al XX-lea,
considerându-se că modul acesta particular de organizare a informaţiilor constituie forma
textuală cu maximă eficienţă în comunicarea jurnalistică. Ea răspunde aşteptărilor
publicului şi conceptului de ―lectură eficientă‖, concept operaţional în mass - media prin
derivatele lui: lectura rapidă, lectura selectivă, lectura parţială. A organiza informaţiile
în structura piramidei inversate înseamnă a livra informaţia esenţială în primul paragraf,
lăsându-i receptorului posibilitatea de a alege continuarea sau renunţarea la lectură, în

75
funcţie de starea şi de interesele de moment. În felul acesta, se manifestă consideraţie faţă
de receptor, stabilindu-se o relaţie bazată pe respect şi încredere reciprocă între emiţător
şi cititor.

Caracterul narativ-referenţial
S-a discutat despre textul jurnalistic ca despre o unitate tematică, lingvistică şi
grafică, parte a sistemului mass-media, a cărei funcţiune importantă este aceea de a relata
despre evenimente publice. Formularea de mai sus e mai mult o descriere a textului
jurnalistic, decât o definiţie propriu-zisă. În acest sens, ştirea este considerată text
jurnalistic-standard, delimitat grafic în contextul ziarului, care relatează evenimente de
interes public, reale si recente, făcând parte din categoria textelor narative şi referenţiale
(Kosir Manca şi Linda Waugh, 1995, p. 131-132). De altfel, caracterul referenţial
constituie o însuşire ce conferă identitate comunicării jurnalistice, în general, fiind
caracteristic pentru tot ceea ce înseamnă text publicat în presă. Printre noţiunile care
concretizează referenţialitatea în ―producţia‖ mass-media se numără: eveniment
mediatic, proces de evenimenţializare, spaţiu public (Charaudeau, 1997), într-o formulare
comună referenţialiatatea fiind tot ceea ce ţine de realitate şi de reflectarea realităţii.
În ceea ce priveşte narativitatea în mass-media, ştirile pun întotdeauna în
circulaţie scurte povestiri sau descrieri ale unor fapte sau declaraţii reconstituite,
niciodată simultane cu receptarea. Descrierile evidenţiază starea fiinţelor, lucrurilor şi
faptelor, proprietăţile lor naturale şi circumstanţiale şi au rolul de a ancora faptele şi
ideile în realitate. Ştirile sunt, de cele mai multe ori, simple descrieri ale faptelor, spuselor
actorilor sociali; în acest caz, ele relatează despre cum sunt faptele în realitate. Ca
naraţiuni, ştirile raportează despre evenimente de actualitate, arătând faptele, punând
―actorii‖ în mişcare conform unei puneri în scenă evidente pentru receptori.
Caracterul narativ-referenţial al textelor de presă a constituit baza dezvoltării unei
direcţii de cercetare noi a mass-media: naratologia mediatică. Aceasta consideră
discursul promovat de mass-media identic cu discursul narativ (ca structură, expresie şi
funcţionalitate) şi analizează structurile narative, funcţiile şi construcţia acestuia.
Aserţiunea pe care se sprijină naratologia mediatică este aceea că modalitatea de
expresie care ―construieşte‖ discursul în mass-media este naraţiunea. Cercetările
moderne de antropologie culturală, de etnografia receptării, de psihologia lecturii,
studierea mass-media ca parte a industriilor culturale, au dus la modificarea viziunii
privind priorităţile mass-media. Astfel, în anii ‘90 se modifică concepţia asupra a ceea ce
înseamnă comunicare jurnalistică eficientă, ca urmare a rafinării studiilor de receptare a
produselor mass-media, considerate ca producţii culturale.
Punctul de plecare pentru teoriile actuale ale receptării îl constituie ideea că
receptarea produselor mass-media nu constituie un act pasiv, după modelul ―clasic‖
codificare / decodificare. Poziţiile dominante în abordarea problemei în cadrul studiilor
culturale se bazează pe două idei mari:
a. Semnificaţiile produselor culturale nu sunt preluate mecanic, ci sunt
negociate;
b. Semnificaţiile sunt refăcute de receptori (Coman, 2001, (Introducere în
studiile culturale), p. 14). Sintagma lecturi negociate implică în acelaşi timp
lecturi rapide, lecturi parţiale, lecturi selective, dar şi posibilitatea
receptorului de a refuza acele valori hegemonice incluse implicit sau explicit

76
 în textele din mass-media: ―codurile de negociere (ale receptorilor produselor
culturale) funcţionează prin ceea ce am putea numi logici situaţionale,
concrete‖ (Stuart Hall, 1997 apud Coman, p. 14). Tot în sfera receptării se
plasează şi ideea că publicul reface semnificaţiile prin selecţii şi combinări ale
fragmentelor de fluxuri semnificante, ceea ce aduce în discuţie problema
existenţei şi descrierii practicilor de semnificare ale indivizilor şi micro-
grupurilor.
În perspectiva acestor idei, corelate cu teoriile antropologiei culturale, ale
naratologiei mediatice, pragmaticii lingvistice, psihologiei receptării, au fost reevaluate
modalităţile de descriere a practicilor de comunicare jurnalistică, a tipurilor textuale şi
priorităţile informative ale mass-media. Astfel, privitor la tipurile textuale şi la rolul
acestora în comunicarea mediatică se afirmă că forma textuală apropriată comunicării
jurnalistice este naraţiunea, ca formă naturală a comunicării umane, cu grad mare de
intersubiectivitate. Din această perspectivă, se consideră că aşteptările publicului se
circumscriu sferei povestirii şi dialogului, forme textuale care permit recompunerea
semnificaţiilor şi receptarea negociată, în cadrul sistemelor de referinţe şi de aşteptări ale
audienţei. De aceea, marele public este interesat de cea mai nouă poveste, de ce spun
ceilalţi oameni despre evenimente şi persoane şi de ce povestesc oamenii despre ei
înşişi, despre alţii şi despre realitate; cu alte cuvinte, povestiri şi texte despre spusele
oamenilor.
Aşa se explică faptul că mulţi editori contemporani pun accent în strategiile
editoriale pe naraţiune, sub forma ştirii, a relatării, a reportajului, a anchetei. În presă,
textele informative care tratează despre fapte diverse au forma povestirii şi au ca structură
compoziţională privilegiată prezentarea faptelor în ordine cronologică. De altfel,
realitatea presei a arătat că instanţele de presă care privilegiază în strategia editorială
naraţiunea se bucură de audienţe crescute şi de profituri considerabile. Se consideră că în
tratarea faptelor de viaţă, cu implicaţii psihologice este mai eficient să se utilizeze
naraţiunea, ca una din formele naturale ale comunicării umane. De asemenea, stilul
povestirilor este mai viu, în comparaţie cu tonalitatea neutră, ―rece‖ a ştirilor
standardizate prin folosirea structurii piramidei inversate. Stilul ―alert‖ al naraţiunilor de
fapt divers se datorează utilizării construcţiilor stilistice şi retorice care creează efecte de
oralitate, efecte de dramatizare, efecte de ficţiune (Charaudeau, 1997). Naraţiunile din
categoria faptelor diverse (engl. news story, fr. recit) au dimensiuni reduse, tratează
despre fapte de actualitate cu caracter neobişnuit, cu mare potenţial de dramatizare şi care
s-ar putea întâmpla oricui, prezintă faptele, de preferinţă, în ordine cronologică,
utilizează unghiuri de abordare care valorizează componenta psihologică a întâmplărilor.
Caracterul neobişnuit al faptelor diverse răspunde şi nevoii marelui public de a evada din
cotidian, de obicei într-un univers conceput după modelul oferit de lumea ficţiunii. Astfel
de naraţiuni creează uneori atmosferă de basm şi au în centrul lor personaje cu profiluri
ieşite din comun:
"Povestea lui Moş Racu este a unui miner care a urcat muntele pentru a dobândi
înţelepciunea sub cerul liber. La 77 de ani doarme sub cerul liber, în mijlocul unei păduri
de lângă Baia Mare adăpostit doar de o colibă neterminată. Născut în 1926 în mijlocul
unei familii basarabene, Mihai Racu se desparte la 16 ani de familia sa, pe care nu avea
să o mai revadă vreodată. A lucrat la Mina Săsar, timp de 25 de ani, ca muncitor
necalificat" ("Moş Racu, un bătrân de 77 de ani, s-a refugiat într-o colibă fără acoperiş

77
din pădurile Maramureşului / Filozoful munţilor înjură "organizarea lumii", Evenimentul
zilei, 13 ianuarie, 2004).
"Senzaţionalismul" specific acestui gen de ştiri se manifestă în prezentarea
mediului în care trăieşte personajul. Moş Racu s-a refugiat "pe Valea Usturoiului, în locul
numit Plescioara, în inima pădurii", locul fiind izolat: "cărarea spre coliba moşului este
istovitoare chiar pentru un tânăr" şi inedit: "coliba nu are acoperiş". Personajul este, pe
măsura spaţiului în care trăieşte, asemănător personajelor de ficţiune: "mulţi cred că Moş
Racu nu există decât în imaginaţia visătorilor" şi spune despre sine că este "ca o trestie în
pustiu, bătută de vânt, o umbră de om care îşi duce ultima sută de metri spre groapă". Tot
ca în basme, înţelepciunea lui Moş Racu este rezultatul convieţuirii cu natura: "Natura îl
inspiră pe pribeagul din munte", "Am venit să stau la aer curat, în pădure…Am găsit
coliba, nu am făcut nimic. Nici nu am nevoie. Îmi place să mă gândesc la ceea ce a scris
Hogaş, scriitorul meu de suflet. Ascult vocile pădurii, glasuri nedesluşite, de parcă ar
vorbi o lume necunoscută". Subiectul, izolarea omului modern în mijlocul naturii pentru
a-şi găsi liniştea, în acelaşi timp, actual şi mitologic pare a fi preluat din cultura arhaică şi
este tratat ca atare.
Tiparul narativ al basmului se întâlneşte şi în povestirea "dactilografului fără
mâini", în care un personaj extraordinar (eroul) învinge greutăţile, trecând peste obstacole
pe care oamenii obişnuiţi nu le pot învinge:
"Un oltean fără antebraţe a învins handicapul cu care s-a născut şi bate de aproape
50 de ani la maşina de scris, dactilografiază dosarele de pensionare sau de admitere în
liceu. Nea Marin Jitianu este cel mai de vază cetăţean din Cezieni, judeţul Olt. Nici şeful
de post şi nici primarul nu sunt la fel de cunoscuţi precum "Notarul", aşa cum îl numesc
oamenii pe bătrânul care "s-a născut şi a crescut în primărie". La cei 65 de ani pe care-i
împlineşte în septembrie, nea Marin a rămas poate cel mai iscusitdactilograf "fără şcoală"
din comuna aflată la cîţiva kilometri de Caracal…Deşi pare incredibil, olteanul poate să
scrie şi de mână" ("De 65 de ani se luptă cu handicapul / "Notarul", dactilograful fără
mâini", Evenimentul zilei, 13 ianuarie, 2004). În această poveste lipseşte, însă, tema
comuniunii omului cu natura, accentul punându-se pe calităţile extraordinare ale
personajului, calităţi care--l transformă în erou.
Ca parte a unui sistem narativ ce constituie reprezentarea imaginarului colectiv,
se consideră că povestirea de presă are o structură identică cu a oricărui alt tip de
naraţiune (personajul, timpul naraţiunii, descrierea). Ceea ce deosebeşte naraţiunea de
presă de alte tipuri de naraţiuni este construcţia acesteia prin ierarhizarea informaţiilor în
ordinea descrescătoare importanţei lor şi existenţa titlului, şapoului şi a paragrafului
iniţial, considerate indici semantici de ierarhizare a informaţiilor, construcţie ce
răspunde nevoilor de lectură sau de receptare selectivă, parţială, cu interes variabil.
Receptarea specifică a produselor mass-media este influenţată şi de componentele grafică
(aşezarea în pagină, dimensiunea şi spaţiul ocupat, raportul dintre blancuri şi text) şi
tipografică (fonturile alese, utilizarea chenarelor, a sublinierilor, a culorii) privind modul
în care sunt "ambalate" acestea.
Particularităţile procesului de producţie mediatică (viteza producerii şi difuzării
textelor) explică unele caracteristici ale acesteia. Astfel, faptul că receptorii aşteaptă o
comunicare imediată şi un schimb informaţional de tip denotativ, ceea ce conduce la
exploatarea cu precădere a principiului economiei în comunicare, constituie una dintre
cele mai importante componente ale comunicării mediatice.

78
 Ştirea
În limba română termenul de ştire are două accepţiuni importante: cea dintâi este
pusă în evidenţă prin sinonimia cu substantivele veste, informaţie, noutate şi prin extensia
termenului: cunoaştere, cunoştinţă (DEX, 1973, p. 931), iar cea de-a doua accepţie, des
întâlnită în jargonul profesional al jurnaliştilor, este asociată unui tip de text, cel mai scurt
tip de text (scris sau vorbit), cu finalitate informativă, destinat unei receptări rapide, care
transmite de obicei informaţii de ultimă oră (fr. actualites, engl. news). În jargonul
jurnaliştilor termenul de ştire sinonim cu informaţie, noutate, veste are, mai degrabă,
sensul de ―informaţie demnă de publicat de un anume ziar, post de radio sau de
televiziune; eveniment cu valoare de ştire‖. Oxford English Dictionary consemnează la
articolul news (echivalentul rom. ştire): ―Noutate: raport sau descriere a unor
evenimente sau întâmplări recente, prezentate sau asimilate ca informaţie nouă;
întâmplări noi, ca subiect de relatare sau discuţie‖ (apud Hartley, 1999, p. 21). Termenul
poate desemna şi ―raportarea‖ sau ―relatarea‖ evenimentului, în urma căreia ―discursul se
transformă într-o poveste cu înţeles, aşa cum vorbirea se compune din elemente ale
limbajului‖ (ibidem, p. 21).
Denumirea generică de articol de informare subsumează o tipologie a textelor
din presa scrisă extrem de diversă şi de eterogenă din punct de vedere discursiv şi
compoziţional. Astfel, în categoria textelor de informare sau a textelor informative
(Lochard, 1996) sunt incluse: ştirea de agenţie, ştirea de presă, reportajul, ancheta. Ceea
ce reuneşte tipurile de texte de mai sus în categoria textelor informative este obiectivul
(finalitatea) comunicării şi anume: informarea unui public cât mai larg. Acest obiectiv
este formulat explicit în discursul despre presă al jurnaliştilor (Accardo et alii, 1995), în
lucrările de normare a activităţii jurnalistice (manuale de jurnalism) şi implicit, prin
caracteristicile de construcţie şi cele discursive ale textelor informative.
Ca modalitate de relatare a unor fapte sau de raportare a unor declaraţii de
interes pentru public ştirea a fost descrisă ca tipul de text cu cel mai scăzut grad de
implicare a instanţei de enunţare (Charaudeau, 1997). Acest fapt a permis catalogarea
ştirii ca tipul de text cel mai obiectiv, în care singurele elemente de subiectivitate
prezente sunt cele intrinseci textualităţii, în contextul mass-media: selectarea, ierarhizarea
şi organizarea informaţiilor legate de un fapt sau de o declaraţie de interes public.
În legătură cu gradul scăzut de implicare a instanţei mediatice în producerea
ştirilor, se consideră că ştirile produse de agenţiile de presă reprezintă gradul maxim de
obiectivare a instanţei de enunţare mediatică faţă de realitate. Procesul de ―fabricare‖ a
ştirilor într-o agenţie de presă, rapiditatea transmisiilor şi exigenţele beneficiarilor
(instituţii mass-media abonate la fluxul agenţiei de presă) au generat un tip de text cu o
structură specifică care a fost preluată şi de alte instanţe mediatice: presă tipărită, presă
electronică. Concepută iniţial pentru ―nevoile‖ jurnaliştilor din agenţiile de presă, această
structură (cunoscută în formulări metaforice ca ―piramida inversată‖ sau structura în
cascadă, van Dijk, 1988) a fost considerată potrivită şi pentru textele din presa tipărită,
dar mai ales pentru presa audio-vizuală, deoarece uşura ierarhizarea informaţiilor,
răspundea exigenţei de economie a comunicării jurnalistice şi permitea receptarea
mesajului de către public, chiar în condiţiile unei lecturi selective.
Ştirea de agenţie este mult mai standardizată decât ştirile care apar în ziare: ea are
obligatoriu structura piramidei inversate, redactarea ţine seama de un număr minim şi

79
maxim de semne în care textul trebuie să se încadreze şi solicită o grijă permanentă
pentru obţinerea tonalităţii neutre. Tratarea informaţiilor în cascadă (în ordinea
importanţei), într-un text care nu trebuie să depăşească 300 (min.) şi 600 (max.) de
cuvinte, constituie pentru jurnalişti o piatră de încercare. Chiar dacă sunt scurte, ştirile nu
sunt uşor de construit, deoarece redactarea propriu-zisă trebuie să fie precedată de un
proces laborios de evaluare a informaţiilor, în aşa fel încât jurnalistul să pătrundă logica
întâmplărilor şi să extragă informaţiile cu adevărat semnificative pe care să le transpună
în forma textuală cea mai citită şi mai accesibilă: ştirea. Se consideră că o ştire este
completă şi eficientă (din perspectiva eficienţei comunicării) atunci când textul răspunde
la acele întrebări care fac inteligibil un eveniment (fie el fapt sau declaraţie din realitate):
Cine? Ce? Unde? Când? Cum? De ce? De asemenea, ştirea ca tip textual dă măsura
maximei concizii în comunicarea jurnalistică. De exemplu, o ştire care răspunde structurii
"în cascadă" produsă de Agenţia Naţională Rompres oferă informaţiile esenţiale legate de
eveniment, dar şi informaţii care să intereseze strict publicul naţional (paragrafele 4 şi 5):
Duminică, 25 ianuarie 2004 - ora 15:54
Mihail Saakaşvili a devenit oficial noul preşedinte al Georgiei
Tbilisi, 25 ian /Rompres/ - Mihail Saakaşvili a depus duminică jurământul în faţa
parlamentului de la Tbilisi, devenind astfel noul preşedinte al Georgiei şi promiţând ca va
readuce prosperitatea în ţară, după declinul economic din perioada postsovietică, transmit
AP şi Reuters.
"Voi respecta constituţia ţării şi-mi voi îndeplini îndatoririle prezidenţiale cu
onoare, pentru a asigura securitatea şi demnitatea poporului nostru/…/Promit să fac tot
ce-mi stă în putere pentru a revigora ţar mea", a declarat Mihail Saakaşvili cu mâna pe
constituţia Georgiei, în faţa clădirii parlamentului de la Tbilisi, unde, până în urmă cu
două luni, a condus mişcările de protest ce au condus la demisia fostului şef al statului,
Eduard Şevardnadze.
După depunerea jurământului, Mihail Saakaşvili a semnat un act prin care steagul
alb-roşu, folosit de protestatari în timpul demonstraţiilor a devenit noul drapel naţional al
Georgiei.
La ceremonia de învestire a noului şef al statului georgian au fost prezente
numeroase personalităţi politice reprezentând o serie de ţări străine cu care Mihail
Saakaşvili a spus că doreşte să fie în relaţii egale de prietenie, între care secretarul de stat
american Colin Powell şi ministrul rus de externe, Igor Ivanov.
Preşedintele Ion Iliescu a fost reprezentat de consilierul prezidenţial Corina Creţu,
care i-a transmis noului preşedinte al Georgiei un mesaj din partea şefului statului român,
mesaj de felicitare şi succes, subliniind, totodată, că preşedintele României rămâne un
susţinător fidel al procesului de transformări din Georgia, menit să conducă la
îndeplinirea tuturor aspiraţiilor poporului georgian, inclusiv de integrare euro-atlantică a
ţării. Consilierul prezidenţial Corina Creţu a transmis, în acest context, preşedintelui
Mihail Saakaşvili invitaţia adresată de preşedintele Ion Iliescu de a întreprinde o vizită
oficială în România, în acest an, şi dacă este posibil, chiar în prima jumătate a anului."
Pe ―piaţa‖ informaţiei, ştirile produse în agenţiile de presă au o importanţă
deosebită, ele reprezentând sursa care asigură funcţionarea în regim de ―foc continuu‖ a
sistemului mass-media. De aceea, pentru a se asigura că produsele lor sunt redactate cu
acurateţe, claritate, într-un stil neutru, marile agenţii de presă pun la dispoziţia
jurnaliştilor angajaţi, îndrumare de utilizare a limbii, care cuprind reguli de ortografie şi

80
punctuaţie, comentarii privind unele aspecte morfo-sintactice ale limbii, explicaţii
lexicale şi semantice, reguli privind stilul ―casei‖ De exemplu, "îndrumarul‖ agenţiei
Reuters cuprinde indicaţii de tipul:

“Abreviaţie: Va trebui folosită de dragul scurtării, niciodată pentru a diminua claritatea; cititorul nu
trebuie obligat să alerge pentru a se lămuri ce înseamnă abreviaţia în cauză.
Adjectiv: tinde să devină cârja ziaristului leneş, preocupat să injecteze accente dramatice în ştire; folosiţi-l
cu rezervă.
Alibi: nu este un sinonim pentru scuză; înseamnă pretenţia cuiva de a se fi aflat în altă parte la momentul
desfăşurării unei fapte.
Beduin: are aceeaşi formă pentru masculin şi feminin
Comunicat: anunţ oficial, ceea ce face tautologică exprimarea “comunicat oficial”.
Grafitti: forma de plural pentru mâzgălelile de pe pereţi, singular: grafitto
Inci: pentru a-l trece în centimetri se înmulţeşte cu 5 şi se divide cu 2 (exact se înmulţeşte cu 2,54).
Jargon: preferă un cuvânt familiar în locul unuia căutat; preferă cuvântul scurt celui lung şi cuvântul
simplu celui compus; preferă cuvântul concret celui abstract; preferă cuvântul saxon celui de origine
latină; oricum, cu excepţia situaţiilor în care citezi pe cineva, apelează la limba clasică, clară.
Lead: paragraful introductiv al unei ştiri; în agenţiile de presă denumeşte şi ştirea proaspătă, scurtă,
transmisă de sine stătător pe flux; lead-ul este partea cea mai importantă a ştirii menită să atragă atenţia
cititorului. Un lead superficial, colateral esenţei evenimentului poate fi comparat cu “sărutul morţii”.
Opţiune: nu reprezintă neapărat sinonimul pentru alternativă: poţi avea doar două alternative, dar mai
multe opţiuni.
Sofisticat: cuvânt relaţionat obsesiv de regulă cu armele cărora este recomandat să le spunem simplu:
moderne.
Superlativ: să evităm superlativele dacă ele constituie judecăţi de valoare. Redactorul de agenţie nu are
atribuţii de arbitru sau de judecător. În concluzie, ne vom feri de expresiile “prăpăstioase” precum: cel
dintâi, cel mai mare, cel mai bun, cel mai bătrân, greu de argumentat” (Udroiu, Neagu, 1999, Angrosişti
în piaţa informaţiei, Bucureşti, Niculescu, p. 215).

De cele mai multe ori, ziariştii din presa scrisă preiau ştirile de la agenţiile de
presă la care publicaţia plăteşte abonament, acestea fiind ―prelucrate‖ în conformitate cu
stilul publicaţiei. ―Prelucrarea‖ priveşte în principal titrarea (ştirile primesc titluri care le
sporesc forţa de captare: titluri eliptice, în tonalitate ironică sau hazlie, după cum o
impune stilul publicaţiei); alteori, corpul ştirii se comprimă sau se extinde, unele pasaje
sunt reformulate mai sugestiv (dar mai puţin neutru) prin valorificarea registrului
conotativ al limbii, ceea ce nu este permis în procesul de redactare a ştirii de agenţie.
Alteori, ştirile sunt preluate de la agenţii de ştiri, fără a fi deloc sau aproape delor
prelucrate :
"În grădina Casei memoriale "Ecaterina Teodoroiu", situată în cartierul Vădeni
din municipiul Târgu Jiu, la mai puţin de un metru de gardul acesteia, se ridică o nouă
construcţie, încălcându-se Legea privind protejarea monumentelor istorice, informează
Rompres.
Deşi autorizată, construcţia se ridică ilegal în perimetrul Casei memoriale
"Ecaterina Teodoroiu" pentru că Direcţia judeţeană pentru Cultură Gorj, emitenta
"avizului favorabil", a încălcat legea, care prevede că "pentru fiecare monument istoric,
se instituie o zonă de protecţie prin care se asigură conservarea integrală a acestuia şi a
cadrului său construit sau natural".
De menţionat că aceeaşi direcţie pentru cultură a avizat, cu câţiva ani în urmă, şi
amplasarea unei cârciumi lângă gardul Casei memoriale "Ecaterina Teodoroiu" ("Gorj /
Vilă în grădina Casei memoriale "Ecaterina Teodoroiu", Cotidianul, 20 ianuarie 2004).

81
 Sau
"România va importa uraniu sărăcit din Franţa, pentru reactorul nuclear de
cercetare de la Piteşti, a declarat, ieri, secretarul de stat Lucian Biro, citat de AFP.
"România va importa uraniu sărăcit din Franţa conform angajamentelor asumate la
Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA) de a renunţa la uraniul îmbogăţit,
care ar putea folosi la producerea de energie sau la fabricarea unei bombe atomice, a
precizat Biro. O delegaţie formată din trei experţi români a plecat, luni, în Franţa, pentru
a analiza detaliile unui contract cu o durată de doi ani, estimat la circa patru milioane de
euro. Programul este în mare parte finanţat de Statele Unite şi de AIEA, România
contribuind cu circa 500 000 de euro" ("Anunţ / România va importa uraniu", Cotidianul,
20 ianuarie 2004).
Ştirea de presă a fost descrisă, evidenţiindu-se caracterul de noutate absolută a
informaţiilor. Prin definiţie, ştirea transmite informaţii de ultimă oră, în timp ce
reportajul, ancheta (alte texte informative), raportează despre evenimente care s-au
produs cu ceva timp în urmă, distanţare în timp care permite evidenţierea, uneori,
explicită a unor semnificaţii ascunse ale evenimentelor, a unui punct de vedere al
instanţei mediatice faţă de acestea.
Ştirea nu propune niciodată un punct de vedere explicit, ea permite, însă,
receptorului să deceleze semnificaţii (sociale, politice, psihologce) datorită unghiului de
abordare ales şi prin modul particular de ierarhizare a informaţiilor care compun
evenimentul (de Broucker, 1995; Mencher, 1991; Roşca în Coman (coord.), 1999). De
altfel, ―jocul‖ dintre explicit şi implicit, între ceea ce se afirmă şi ceea ce se consideră a fi
presupus, înţeles, dedus constituie o însuşire fundamentală a comunicării jurnalistice şi
funcţionează atât la nivelul discursului informativ (Charaudeau, 1997), la nivelul
textualităţii (Beaugrande & Dressler, 1981) cât şi şi al ―organizării‖ lingvistice a textelor
(Charaudeau, 1983).
În presa scrisă ―se fabrică‖ o diversitate de ştiri după conţinut (politic, social, fapt
divers, monden, divertisment, sport, de prezentare a unor persoane, a unor produse), după
structură (narativă, piramidă inversată, descriptivă, explicativă), după scop (de avizare a
evenimentului, de informare, de divertisment). Ca tip de text, ştirea este standardizată
compoziţional şi stilistic doar în practica agenţiilor de presă, parţial în presa electronică.
Ştirile sunt editate în presa scrisă în rubrici sau în pagini de informare, care
grupează informaţii din aceeaşi sferă tematică. Editorii se îngrijesc de vizibilitatea acestor
spaţii tipografice, prin punerea în mişcare a dispozitivelor de vizibilitate, pentru a asigura
condiţii optime de receptare a ştirilor. Ele nu apar niciodată (sau foarte rar) în afara
rubricilor, deoarece, datorită conciziei maxime, ar risca să se ―piardă‖ în pagina de ziar,
printre blocuri tipografice de dimensiuni mai mari. De aceea, ştirea este strâns legată de
ideea de rubrică, de decupaj tematic al realităţii. Lizibilitatea ştirilor este o altă însuşire de
care se îngrijesc editorii. Lizibilitatea are componente care ţin de compoziţia ştirii (titlu,
lead), de aspectele lingvstice (sintaxă, lexic, stil / stiluri), de grafica paginii şi de
elementele tipografice care finalizează procesul de editare.

TEME ŞI APLICAŢII

1. Textele de mai jos se definesc ca ştiri? Dacă da, arătaţi care sunt, pentru fiecare
dintre ele mărcile ştirii ("ştiritatea" sau informativitatea în presă)?

82
 "Coca-cola România, în parteneriat cu Junior Achievement România, a lansat
recent programul educaţional "Etica-cea mai bună etichetă în afaceri". Programul
se va derula în anul universitar 2003-2004, este destinat tuturor studenţilor şi, pe
lângă cursuri în principalele centre universitare din ţară, include şi o parte
competiţională. Competiţia va începe în al doilea semestru al anului universitar
2003-2004 şi va consta în şase studii de caz care vor fi propuse spre dezbatere on-
line. Coca-cola Romania va acorda o serie de premii participanţilor şi
câştigătorilor, premiul I fiind o bursă "Platinium Junior Achiever", constând în
participarea câştigătorului la conferinţa de Leadership GTI, desfăşurată la
Chicago, în iunie 2004" ("Un program pentru studenţi", Olivia, nr. 12, decembrie
2003).

"Cel mai important site american în domeniul auto, Edmunds.com, a acordat

recent premiile pentru "Cele mai dorite modele" ale anului 2002. Astfel, în topul
preferinţelor s-a situat Nissan 350 Z, ales pentru că redefineşte segmentul
modelelor sport, oferind cel mai bun raport performanţe/preţ: 290 CP pentru mai
puţin de 27 000 de dolari. Printre celelalte modele premiate s-au numărat MINI
Cooper VW Passat, Honda 52000, BMW Seria 3 / Seria 5, BMNW X5, Porsche
911, Mercedes-Benz E-Class / SL, Range Rover şi Ferrari 360 Modena" ("350 Z,
cel mai dorit automobil", Autostrada, 19 noiembrie 2002).

"În 22 ianuarie 1963, la Paris se semna Tratatul de la Elysee dintre Republica

Franceză şi RFG, în cadrul istoricei vizite în Germania a preşedintelui francez
Charles de Gaulle, prima după război a unui şef de stat din zona aflată de cealaltă
parte a baricadei în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Pentru a marca
împlinirea a 40 de ani de la acest eveniment, la Fundaţia Europeană Titulescu din
Bucureşti s-a deschis expoziţia "Prietenia franco-germană în imagini". Au fost de
faţă ministrul român de Externe, Mircea Geoană, şi ambasadorii celor două state,
Philippe Etienne, respectiv dr. Armin Hiller. Imaginile prezintă momentele-cheie
care au pus bazele construcţiei europene" ("O prietenie istorică", Flacăra, nr.2,
2003).
2. Care sunt elementele de compoziţie specifice ştirilor de mai sus. Există elemente
comune sau aspecte care le diferenţiază? Ilustraţi.
3. Realizaţi planul unui text informativ cu următorul titlu şi şapou:
"Americanul care a revoluţionat medicina va interveni asupra celei mai mari
tumori din lume/ Operaţia Lucicăi Bunghez, filmată de Discovery
Lucica Bunghez, braşoveanca ce poartă cea mai mare tumoare din lume a fost
internată, ieri, la Spitalul de Urgenţe Floreasca din Bucureşti. La această clinică,
pacienta va fi supusă unei dificile intervenţii chirurgicale de extirpare a giganticei
tumori încolăcită doi metri pe trupul femeii şi care măsoară aproape 80 de
kilograme. Cazul bolnavei a atras atenţia lumii întregi. Cotidianul braşovean
"Monitorul Expres" împreună cu medicul de origine română Dinu Gangure, din
New York, l-au contactat pe celebrul chirurg american Mc Kay Mc Kinnon, de la
Spitalul Universitar Chicago, specializat în şase domenii ale chirurgiei plastice şi
de refacere, printre care şi operarea tumorilor. Acesta este medicul care a
revoluţionat medicina, după ce a operat-o, în iarna lui 1998, pe Lori Hoogewind,

83
 o americancă ce suferea, ca şi Lucica, de neurofibromatoză şi avea o tumoare de
91 kg, întinsă de pe stomac pe coasta dreaptă" (Evenimentul Zilei, 13 ianuarie
2004).
4. Redactaţi un text informativ complet şi credibil, utilizând structura piramidei
inversate şi având următorul lead: "<Fără simţul orientării, în meseria asta eşti
mort> se laudă Florin Iacob, zis Coco, veteranul celei mai vechi firme care face
curierat pe biciclete în Bucureşti" (Evenimentul Zilei, 31 martie 2004).
5. Redactaţi o scurtă naraţiune care să înceapă în felul următor: "Chris Kirk din
Olympia (SUA) a avut o surpriză de proporţii la sfârşitul săptămânii trecute când
s-a întors dintr-o călătorie la Los Angeles şi şi-a găsit apartamentul învelit integral
în folie de aluminiu" (Evenimentul Zilei, 13 ianuarie 2004). Construiţi în aşa fel
naraţiunea încât aceasta să fie veridică.
6. Alegeţi un reportaj din Formula As şi arătaţi care este structura narativă a
reportajului şi care sunt indicii referenţialităţii. Rescrieţi reportajul sub forma unei
ştiri de aproximativ 15 rânduri. Motivaţi selecţia făcută în raport cu unghiul de
abordare ales.
7. Rescrieţi textul folosind o altă ierarhizare a informaţiilor şi redactând un alt lead:
"Cei trei complici italieni ai mafiotului Francesco Schiavone arestaţi în apropiere
de Cluj veniseră de mai multe ori în Romania, printre altele pentru a participa la o
întâlnire cu alţi membri ai Camorrei, mafia napoletană, susţine cotidianul italian Il
Mattino. Francesco Schiavone era urmărit prin Interpol de câţiva ani şi a fost
arestat în Polonia, la sfârşitul săptămânii trecute, în urma unei operaţiuni la care a
participat şi Poliţia română. Potrivit sursei citate, cei trei italieni au fost reţinuţi de
poliţiştii români sâmbătă seara, la Cluj, după ce s-au întâlnit în gară cu Mihaela
Botez, iubita lui Schiavone. Anchetatorii sunt convinşi că, în ultimele luni, în
România, Ungaria şi Polonia au avut loc numeroase întâlniri între membrii mafiei
napoletane. Pentru investigatori nu există dubii că membrii clanului Schiavone au
transferat în România, Ungaria şi Polonia bani şi investiţii, precum şi "centrala
operativă". Mafiotul a ales ţări din Europa de Est nu numai pentru a spăla bani
prin activităţi aparent legale-precum fabrici de lactate cu specific italisn-dar şi
pentru a stabili o alianţă cu traficanţii de arme din spaţiul fostei Uniuni Sovietice"
(Ziarul Financiar, 17 martie 2004).
8. În textul de mai sus există informaţii pe care le puteţi elimina fără să afectaţi
coerenţa? Dacă da, identificaţi-le şi apoi rescrieţi textul. Puteţi face acest lucru
fără să schimbaţi unghiul de abordare? Rescrierile succesive influenţează
receptarea? Comentaţi şi explicaţi.
9. Citiţi articolul lui Caragiale "Moftul (Studiu de mitologie populară)" (Moftul
român, 29 ianuarie 1893 apud I. L. Caragiale, "Moftul român", 1991) şi arătaţi în
ce strategie de comunicare introduce el procesul de redactare a textului de presă.
Identificaţi tema, subiectul şi rezumaţi textul, evidenţiind cuvintele-cheie pentru
fiecare idee în parte.

Coerenţa
Coerenţa este conceptul central care defineşte textul şi textualitatea. Din perspectivă
pragmatică coerenţa se defineşte ca un proces cognitiv care se activează prin simpla

84
juxtapunere a două concepte; ea nu este intrinsecă textului, ci este un produs al activităţii
cognitive a receptorului, plasat într-o situaţie de comunicare specifică, care are drept
rezultat configurarea sensului enunţurilor-texte. Cu alte cuvinte, semnificaţiile generate
de "lumea textului" pot fi descifrate doar de către mintea omului prin procese specifice şi
în anumite situaţii de comunicare. Informaţiile prezentate de "lumea textului" sunt
decriptate în conformitate cu aşteptările receptorului şi în rezonanţă cu sistemul său de
referinţe, în măsura în care se activează procesele cognitive specifice receptării umane. În
funcţie de gradul de compatibilitate al sistemelor de referinţă prezente în comunicare, de
competenţele de comunicare şi de gradul de toleranţă la eroare / abatere de la norme ale
comunicatorilor există niveluri ale coerenţei textuale. Astfel, acelaşi text poate fi
considerat coerent, slab coerent sau non-coerent de către subiecţi diferiţi sau de către
acelaşi subiect aflat în situaţii de comunicare diferite.
Corolar al viziunii pragmatice cognitiviste, cercetările recente din domeniul
pragmalingvisticii au stabilit că relaţiile de coerenţă se constituie la nivel semantic.
Printre fenomenele semantice care determină coerenţa unui text se numără:

Trecerea de la discursul direct la discursul indrect

În procesul lingvistic de trecere de la discursul direct la cel indirect transformările au
loc la nivel sintactic, în timp ce înţelesul se păstrează, ceea ce conferă unitate şi coerenţă
semantică relaţiei dintre cele două structuri compoziţionale.
Discursul direct:
"Un vienez trecând prin Colonia şi văzând râul cel mare care trecea p-acolo:
- Dar ce mare e Dunărea aici!
- Dar nu e Dunărea e Rinul.
- Aşa-l numiţi dumneavoastră aici, răspunse vienezul; noi la Viena îl numim Dunăre!"
(Povăţuiri părinteşti date unor deputaţi guvernamentali, în "Alegătorul liber", 1873,
nr. 81, 18 august, nesemnat, atribuit lui I. L. Caragiale)
Discursul indirect:
Un vienez se miră de mărimea Dunării în Colonia. Un localnic îi răspunse că nu e
Dunărea e Rinul, dar vienezul afirmă că aşa numesc localnicii râul, dar la Viena el se
numeşte Dunărea.
Prin trecerea textului din stilul direct în cel indirect se obţine echivalenţa
semantică a celor două texte, cu observaţia că se atenuează efectele stilistice: ironia,
umorul.

Continuitatea tematică
Într-o secvenţă de fraze, fiecare enunţ descrie acelaşi obiect sau povesteşte acelaşi
eveniment, fără să existe un raport sintactic de natură cronologică sau conclusivă. De
exemplu: ―Fratele meu suferea de durere de măsele. Suferea în linişte, cu resemnare.‖
Tema "durerea de măsele" este urmărită şi explicată cu consecvenţă de locutor.
"Gore Pirgu era o lichea fără seamăn şi fără pereche. Nesăratele lui
giumbuşlucuri de soitar obraznic îi scoseseră faima de băiat deştept, la care se adăugase -
de ce nu se ştie - şi aceea de băiat bun, deşi bun nu era decât de rele. Acest chimiţă avea
un suflet de hengher şi de cioclu. De mic stricat până la măduvă, giolar, rişcar, slujnicar,

85
înhăitat cu toţi codoşii şi măsluitorii, fusese Veniaminul cafenelei "Cazes" şi Cherubinul
caselor de întâlnire" (Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche).

"Ieri am avut o zi grea. Trebuia să fiu în câte zece locuri deodată, dacă nu, măcar
pe rând. Am urcat în bătrâna mea "Dacie" şi, cu toate că fusese o noapte geroasă bateria
a funcţionat. Fiindcă nu am cumpărat o baterie nouă am rămas cu 72 000 de lei în
buzunar. Ziua începea bine. Am lăsat motorul să se încălzească şi m-am uitat la aripa din
dreapta. Am un vecin, patron de dugheană, care ştie să conducă, dar nu ştie să parcheze.
Aripa era pur şi simplu neatinsă. Am mai câştigat 100 000, ceea ce, la casa unuia cu un
venit de numai 98 000 de mii înseamnă ceva" (Tudor Octavian, O zi cu şansă, "Tratat de
înjurături", vol. I, p. 136)

"Fericirea, ca şi ordinul la militari, nu se discută, se execută. Pentru fericiţi,

motivele nu contează, important e că ating starea. Discuţiile despre fericire au cusurul că
explică şi nuanţează excesiv o trăire. O fericire îndelung explicată începe să semene cu o
nefericire" (Tudor Octavian, Pragul de sus al fericirii, "Tratat de înjurături", vol. II, p.
133)

“Podul semantic” sau non-coerenţa

De multe ori destinatarul aflat în faţa unui text non-coerent sau fără înţeles este
obligat să facă deducţii care să facă înlănţuirea de enunţuri plauzibilă. Această operaţie
duce la construirea propoziţiilor numite ―poduri semantice‖. De exemplu: enunţul ―Ion se
apropie de fereastră, dar ploaia nu înceta‖ poate fi înţeles ―logic‖ cu ajutorul enunţului-
―pod semantic‖ (absent): ―Căci spera ca ploaia să înceteze‖. Această situaţie este atât de
frecventă în comunicare încât vorbitorii nici nu o mai sesizează.
" Veta (din fund către Jupân Dumitrache): Ei! Toate bune, frăţico, dar noi nu
dormim în noaptea asta? Chiriac are să se scoale mâine până-n ziuă la ezirciţ" (I.L.
Caragiale, O noapte furtunoasă). "Podul semantic" în înlănţuirea de enunţuri de mai sus
este reprezentat de: "Chiriac va fi obosit mâine deoarece trebuie să se scoale mâine până-
n ziuă…"
"Cele trei nenorociri ale secolului sunt: penicilina, votul universal şi confecţiile.
Penicilina, pentru că în loc să fi trăit fericiţi două miliarde de pământeni, trăim nefericiţi
şase şi o să trăim înghesuiţi zece, votul universal, pentru că ştim cu toţii ce se întâmplă
când au păreri cei deprinşi să n-aibă niciodată păreri şi confecţiile, deoarece doamnele şi
ţaţele se îmbracă la fel…" (Tudor Octavian, Cele trei nenorociri ale scolului, "Tratat de
înjurături", vol I, p. 90). "Podul semantic" se constituie din enunţul absent: "Descoperirea
penicilinei a făcut să crească numărul de locuitori de pe Pământ".

Marcatorii transfrastici sau elementele de tranziţie

Marcatorii transfrastici (elementele de tranziţie) au rolul de a marca legături sau
de a desemna legăturile existente între diferite segmente ale textului, contribuind, în
acelaşi timp, la unitatea semantică a acestuia. Elementele de tranziţie au rol important în
conturarea structurii compoziţionale şi argumentative a textului.

Conectorii sintactici: adiţionali: "şi", "în plus", "următorul", "deci", "în final";
contrastanţi: "dar", "oricât", "în schimb", "de cealaltă parte", "totuşi", "în caz contrar"; de

86
comparaţie: "similar cu", "asemănător cu"; spaţiali: "dincolo", "aici", "acolo", "lângă",
"în partea opusă"; temporali: "mai târziu", "mai devreme", "după aceea", "în acelaşi
timp".
"Intrarăm în localul cel mai apropiat, la Durieu, în dosul Băncii Naţionale şi ne
aleseserăm în fund masa, în colţul cel mai ferit. Dar, în acea seară, prietenul nu era în
apele lui: nu povestea, nu bea, nu fuma." (Mateiu Caragiale, Craii de Curtea - veche)
"În sfârşit, al treilea citat, de data aceasta din Pârvan: "Putinţa de a trăi noi înşine
în sufletul altuia e singura valoare cu adevărat omenească" (Monica Lovinescu, Est-etice
/ Unde scurte IV, p. 112)
"Totuşi, din această explorare pe nişte terenuri încă virgine, unde nu şi-a împlântat
nici un drapel posesiv, criticul se întoarce victorios, parcă în ciuda intenţiilor sale, cu atât
mai victorios cu cât pare mai puţin conştient de a fi" (Monica Lovinescu, Est-etice / Unde
scurte IV, p. 114)

Conectorii pragmatici şi argumentativi: "de altfel", "ei bine", "dar", "chiar".

"Asasinatul se încheie la 4 iunie 1960, când codeţinutele constată că nu mai are puls. O
alertează pe Mariţa. Ea le comandă s-o scoată afară…De fapt, nu murise încă. A fost dusă
la spitalul Văcăreşti…"(Monica Lovinescu, Est-etice / Unde scurte IV, p. 32)

Propoziţii-marcator din categoria: "te rog", "îţi ordon", "să mă explic", "doream să spun".
"Iată cum, în stadiul actual al lucrurilor în România, arhivele de istorie literară, atunci
când duci cercetarea până la capăt, devin pur şi simplu arhive de istorie" (Monica
Lovinescu, Est-etice / Unde scurte IV, p. 33)

Mărcile tematice: sintagme nominale care asigură coerenţa discursului, reluând un

conţinut frastic sau precizând funcţia pragmatică sau rolul argumentativ al unui enunţ
precedent. De exemplu: ―I-a venit să ne vadă. Această vizită…‖; ―Dacă Ana m-ar fi
ascultat, nu s-ar fi căsătorit cu Ion. Acum plăteşte scump hotărârea sa…‖; ―M. mi-a
vorbit de proiectul său de a merge la Polul Nord. Sunt convins că această aventură va
sfârşi rău…‖; ―De ce nu? Iată o întrebare la care nu ştiu să răspund.‖

"Mateiu Caragiale mă întrebă: - D-ta eşti ofiţer sau soldat?

Întrebarea asta uşor polemică era un fel de apărare a sacrosanctelor ziduri de la Capşa pe
cari prezenţa unei simple cătane nu ar fi putut să le ofenseze" (Monica Lovinescu, Est-
etice / Unde scurte IV, p. 20)

Pronominalizarea: Un ansamblu de mijloace prin care locutorul menţionează un referent

pentru a doua, a treia oară, în acelaşi text. Între expresiile care desemnează acelaşi
referent într-o frază sau într-o secvenţă de mai multe fraze se stabileşte un raport de
coreferenţă. Elementele coreferente au rolul de a marca unitatea semantică a enunţului /
textului, de a relansa textul şi de a evita monotonia repetiţiilor. Coreferenţa conferă
textelor, în acelaşi timp, precizie şi expresivitate. De exemplu: ―Îl vezi pe omul cu
ochelari? E Gheorghe.‖; ―Exista de asemenea candidatul propriului vostru şef. Protejatul
domnului Ilie; A sosit Ion. El este foarte obosit.

87
 "Abia se isprăvea masa, că lui Pirgu ise şi făcea de ducă. Îi era omului sete. Lui
Gorică nu-i erau însă pe plac (vinurile), el vrea un vin mai uşor, vin indigen, vin de
grădină, descoperea el câte unul grozav şi ne căra, prin cine ştie ce fund de mahala, să ne
cătrănească cu câte o poşircă mucegăită şi tulbure" (Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-
Veche)
"Şi pe urmă, teoria mititelului procopsit nu este destul de clară? Pentru cine
iubeşte Constituţia, este, când o calcă alţii, nu numaiun drept, dar şi o datorie s-o mai
calce şi el.
Atâta numai că advocăţelul de la 87 nu mai teoriza ca cel de la 75 faţă de
negustorime, ci faţă de oameni mai greu de speriat cu mari opuri, cu mari autori şi cu
mirifice fleacuri. El nu mai vorbea ca colegul său dela Mazar-Paşa către bunii şi drept-
credincioşii creştini…
Bine, coane Lascare- au zis aceştia d-a dreptul, fără să se împiedice a sta de vorbă
cu mititelul teoretician-nu vezi d-ta că acesta este un cerc viţios?" (I. L. Caragiale, Cerc
viţios, "Constituţionalul", 4/16 iulie 1889)
"Îndeosebi, promitem neruşinatului inspector poliţist, canaliei ordinare, mişelului
fără ruşine, sălbaticului zbir şi călău antropofag, care răspunde la dezgustătorul nume de
Coriolan Drăgănescu…" (I. L. Caragiale, Fantastic, "Universul", 10 martie 1900)

Conexiunile lexicale : actualizarea unor termeni în raporturi paradigmatice. Aşa se

explică apariţia în aceleaşi contexte lingvistice a perechilor: "ochi" - "a privi", "tată" -
"fiu", "pantof" - "cizmar", "examen" - "profesor", "vânat" - "puşcă" - "vânător" sau
termeni care desemnează obiecte normale într-o situaţie tipică: bucătărie, un meci de
fotbal, o sală de aşteptare.
"Având în vedere că d. Stavrache Stavrescu, proprietarul imobilului din Strada
Graţiilor No. 13 bis, lipit în dreapta cu imobilul aceluiaşi proprietar cu No. 13 simplu, iar
în stânga un loc viran tot al aceluiaşi proprietar nengrădit depunându-se fel de fel de
murdalâcuri de către vecini şi de către trecători, pentru care i s-au făcut în mai multe
rânduri proces de contravenţiune asupra salubrităţii publice, iar imobilul respectiv cu No.
13 bis fiind compus dintr-o cameră, o săliţă şi o bucătărie, toate de cărămidă şi magadie
de scânduri de lemne de foc, pe care l-a închiriat cu contract în regulă încă de la sf.
Gheorghe trecut domnişoara Lucreţia Ionescu pe un an, iar acuma sub felurite pretexte
refudă, nevoind să considere absolut nimic" (I. L. Caragiale, Proces -verbal).
În textul de mai sus se evidenţiază mai multe serii de conexiuni lexicale care au ca
element comun termenul imobil: "imobil" - "proprietar" - "a închiria" - "contract";
"imobil" - "vecin" - "trecător"; "imobil"- "cameră" - "săliţă" - "bucătărie" - "magadie".
Înlănţuirea seriilor lexicale contribuie la desemnarea referentului şi la crearea unităţii
semantice.
"La expoziţiile particulare, statul nu mai cumpără nimic. Dacă n-a achiziţionat
nici măcar un tablou de la expoziţia atât de oficialei Ligia Macovei, cum ar face-o pentru
nişte artişti care n-au avut cu Partidul legăturile ei? De fapt, statul nu mai subvenţionează
decât portretele de aniversare ale Lui şi ale Ei. Dacă se poate şi împreună, cu câţiva
voievozi tutelari în fundal sau niscaiva îngeraşi, simbol al paradiziacei existenţe pe care
El şi Ea au asigurat-o poporului român. Cum numărul celor ce şi-au pătat pânzele
semnând o atare pictură onomastică de gang (…) e totuşi limitat, s-a ivit o speţă nouă: a
amatorilor ce nu sunt nici membri ai Uniunii, singura virtute fiind de a putea întineri mai

88
eficient cuplul prezidenţial decât o izbutesc drasticele retuşuri fotografice" (Monica
Lovinescu, Est-etice / Unde scurte IV, p. 332).
"În ce mă priveşte, nu reuşesc să mă las niciodată prins de acţiune în filmele
poliţiste străine, deoarece când văd o hală mă gândesc automat la producţie, plan,
productivitate…"(Tudor Octavian, Telefonul poliţistului muribund, "Tratat de înjurături",
p. 105)

Atracţia referenţială
Aceasta este înţeleasă ca o formă de asociere între referenţi. Astfel, cuvântul
"unchi" este însoţit de specificarea persoanei în raport cu care cineva este numit "unchi":
―unchiul Mariei‖, ―Unchiul meu‖. Substantivele caracteristice atracţiei referenţiale sunt
cuvintele relaţionale: "aliat" - "prieten" - "compatriot" - "complice"; "şef" - "subaltern" -
"patron"; "divorţ" - "căsătorie"; "combinaţie" - "conexiune" - "uniune"; "diferenţă" -
"asemănare" - "contradicţie". Există şi cuvinte non - relaţionale care exercită atracţie
referenţială, cum ar fi: "fotografie", "trăsătură", "urmă". De asemenea, există cuvinte care
nu exercită niciodată atracţie referenţială: substantivele nume de luni, zilele săptămânii,
nume de profesiuni, nume de animale.

Alte aspecte care contribuie la asigurarea unităţii referenţiale a enunţului sunt de ordin
logico-semantic: inferenţele, presupoziţia şi subînţelesul.

Inferenţele
Inferenţele sunt noţiuni cu care se operează în domeniul logicii. Astfel, se poate
spune despre un enunţ B că este o inferenţă a enunţului A, dacă valoarea de adevăr a lui
A îl determină pe locutor, independent de informaţiile pe care acesta le deţine despre
lume, să admită B. Un enunţ de tipul "Până sâmbătă îmi voi fi terminat lucrarea"
antrenează inferenţa "Până duminică îmi voi fi terminat lucrarea". Utilizatorii unei limbi
raţionează uzual prin inferenţe, corelând informaţii pe care le deţin. Un enunţ ca "Ion are
temperatură", poate atrage după sine replica "Să chemăm doctorul", care se bazează pe
inferenţa (neexprimată, de altfel) "Deci Ion este bolnav". Succesiunea de enunţuri: (a)
"Ţara noastră nu mai exportă petrol" (b) "Consumul de produse rafinate din petrol a
crescut în ultimii ani" (c) "În curând ne vom confrunta cu o creştere a preţului la aceste
produse" se constituie într-un raţionament explicit. Două argumente, primele două
enunţuri conduc către o concluzie, enunţul al treilea. Pe de altă parte, dacă analizăm
enunţul (a), constatăm că acesta nu ar fi putut fi afirmat, dacă nu am accepta ca adevărat
(a'): "Înainte, ţara noastră exporta petrol". Altfel spus, dacă (a') nu ar fi fost admis ca
adevărat de interlocutor, locutorul nu ar fi afirmat (a). În accepţia lui Ducrot enunţul (a)
este "pose" ("spus", "afirmat"), iar (a') este "presuppose" ("presupus ca adevărat").
Uneori, strategiile implicitului sunt utilizate ca metode de construcţie a textului.
Astfel, textul următor este construit ca o inferenţă explicită, în care b se deduce direct din
a:
"America e ţara tuturor posibilităţilor (a), deci şi a posibilităţilor de a rămâne un
mediocru măcinat de nemulţumiri" (b) (Tudor Octavian, Impresii din călătorii, "Tratat
de înjurături", vol. II, p. 122)
Foarte adesea, textele conţin raţionamente incomplete, fie cu scopul de a atrage
atenţia receptorilor, fie cu scopul de a accentua unele secvenţe textuale. Secvenţa de mai

89
jos se constituie într-un astfel de raţionament, care formulează premisele (a şi b) şi din
care lipseşte judecata "Deci pe fratele meu îl cheamă Ghivi".
"Un sfert din bărbaţii Gruziei se cheamă Ghivi (a). Unul din ei e fratele meu" (b)
(Tudor Octavian, Fratele meu, Ghivi, "Tratat de înjurături", vol. II, p. 160).
Posibilitatea de a utiliza asemenea procedee, fără a crea texte ambigue sau non-
coerente se datorează existenţei sistemelor de rererinţă şi a matricilor inferenţiale
comune receptorilor umani.

Presupoziţia
Tot o inferenţă este şi presupoziţia, dar o inferenţă implicită care se păstrează,
chiar şi atunci când enunţul (a) este negat sau formulat ca interogaţie. O. Ducrot a atras
atenţia că cea mai mare parte a enunţurilor utilizate într-o comunicare se bazează pe
presupoziţii, ca rezultat al existenţei unui sistem de valori acceptate de toată lumea:
―Alegerea unui enunţ ce comportă o anumită presupoziţie modifică raportul dintre
interlocutori în ceea ce priveşte continuarea conversaţiei" (p. 353). Cu alte cuvinte,
alegerea unui enunţ ce implică o anume presupoziţie permite orientarea argumentaţiei
într-o direcţie sau alta.
Construirea şi receptarea unor enunţuri precum "Ţara noastră nu mai exportă
petrol" sau "Regele Franţei este chel" (presupoziţie analizată de logicianul Bertrand
Russel) se bazează pe presupoziţiile "Ţara noastră a fost / este exportatoare de petrol" şi
"Franţa este regat" care constituie fundamentul coerenţei logice a acestora. Acelaşi
fenomen semantico-logic se întâlneşte şi în alte situaţii:
"Foile străine au constatat cum guvernul actual ştie a păstra în politica exterioară
o anumită măsură cumpătată şi cum în politica interioară el ştie a respecta principiile şi
regulile după cari se conduc toate statele moderne" (I. L. Caragiale, Revolta în sec,
"Voinţa naţională", 30 septembrie 1885). În enunţurile de mai sus, presupoziţiile se
constituie din inferenţele conţinute: "există în politica exterioară o anumită măsură
cumpătată" şi "există în politica interioară principii şi reguli după cari se conduc toate
statele moderne". Ultima presupoziţie conduce în mod logic la raţionamentul "dacă
guvernul actual se conduce după principiile şi regulile după care se conduc statele
moderne, înseamnă că guvernarea actuală este modernă".
"Ar trebui să înceteze odată acest moft politic. Alegerile au fost libere tot aşa de
libere cum sunt în toate Statele constituţionale din lume, cum mai libere nu pot fi" (I. L.
Caragiale, Revolta în sec, "Voinţa naţională", 30 septembrie 1885). Presupoziţia
evidenţiată mai sus poate fi formulată în felul următor: "în statele constituţionale au loc
alegeri libere", ceea ce conduce la raţionamentul următor: "Dacă în România au fost
alegeri libere ca în orice stat constituţional, atunci România este stat constituţional".
Uneori presupoziţiile contribuie la conturarea ideii centrale a textului, în cazul articolului
lui Caragiale, elogiul partidului aflat la guvernare.

Subînţelesul
Şi subînţelesul face parte din sfera conceptuală a semanticii şi reprezintă o
consecinţă a aplicării, în conversaţie, a legii exhaustivităţii. O anume deontologie
discursivă impune aplicarea legii exhaustivităţii în comunicare, ceea ce presupune
obligaţia locutorului de a oferi toate informaţiile pertinente pe care le deţine în legătură
cu un subiect, mai ales pe acelea care îl interesează în mod deosebit pe destinatar. La

90
rândul său, destinatarul presupune că locutorul respectă legile discursului, ceea ce-i
permite să facă deducţii pornind de la această presupunere (Ducrot, p. 369). Acceptând ca
principiu de bază al comunicării legea exhaustivităţii şi anume că este de la sine înţeles că
un locutor va oferi toate informaţiile pertinente pentru un interlocutor, participanţii la
discurs au toată libertatea de a face inferenţe, deducţii. Presupunând că locutorul a oferit
toate informaţiile pertinente pentru destinatar, un enunţ de felul: "Am căzut şi m-am
zgâriat la genunchi" este interpretat prin deducţii: a) "nu te-ai zgâriat în alte părţi ale
corpului"; b) "nu te-ai lovit la genunchi"; c) "nu te-ai lovit în alte părţi ale corpului".
Toate aceste deducţii, şi altele de acelaşi fel, sunt consecinţa unui subînţeles fundamental
al propoziţiei enunţate şi anume: "căzătura nu a fost puternică şi nu a avut consecinţe
grave". Decriptarea subînţelesului are efecte asupra atitudinii locutorului destinatar faţă
de discurs, faţă de situaţia de discurs, faţă de producătorul enunţului.
Subînţelesurile sunt, de cele mai multe ori, implicite. Uneori, în construcţia
textelor, acestea sunt explicite şi au rolul de a afirma ceea ce este îndeobşte subînţeles de
receptor, pentru a veni în întâmpinarea aţetptărilor receptorului sau pentru a accentua o
informaţie sau alta.
"Citim în Naţiunea:
<O foaie oficioasă în polemica sa cu Românul pretinde că toţi câţi combat
colectivitatea nu mai fac parte din partidul naţional liberal, că însuşi C. A. Rosetti
încetase a face parte din acel partid de când începuse a dezaproba actele guvernului. Ce?
ca să facă cineva parte din partidul liberal-naţional trebuie să trăiască din budget şi prin
gheşefturi?…Mare neruşinare! Mulţi bani e-or fi costând cei ce-şi permit să scrie
asemenea enormităţi!>
Atât, scurt şi coprinzător.
Ziarul de care e vorba e Voinţa naţională " (I. L. Caragiale, Enormităţi, "Voinţa
naţională", 3 iulie 1885)
Subînţelesul din textul de mai sus explicitat în text: "Ce? ca să facă cineva parte
din partidul liberal-naţional trebuie să trăiască din budget şi prin gheşefturi?" este afirmat
cu scopul de a atenua forţa argumentului "Însuşi C A. Rosetti încetase a face parte din
acel partid când începuse a dezaproba actele guvernului", argument ce nu putea fi negat.
Explicitarea subînţelesului "Ziarul de care e vorba e Voinţa naţională" aferent enunţului
"O foaie oficioasă în polemica sa cu Românul" are rolul de a evidenţia numele ziarului,
deoarece textul apărea chiar în publicaţia cu pricina, deci era un prilej de promovare a
mărcii ziarului.
"Ca şi poliţia slabă faţă de numărul covârşitor al cazurilor de mici fapte rele, n-
avem decât o povaţă de dat cititorilor:
Feriţi-vă de minciunile foilor opozante!" (I. L. Caragiale, Feriţi-vă…, "Gazeta
poporului", 16/28 noiembrie 1895)
Textul de mai sus conţine în acelaşi timp o presupoziţie: "Ziarele de opoziţie
conţin informaţii mincinoase" şi un subînţeles "Ziarul nostru afirmă numai adevăruri".

"<Întâmplarea> care a făcut să vuiască întregul judeţ şi care, parţial încă mai este
învăluită în mister, s-a petrecut în dimineaţa zilei de 12 aprilie" (Realitatea munteană, 12
ianuarie 2004). Subînţelesul pe care se bazează textul de mai sus este că întâmplarea care
a făcut senzaţie era aşteptată sau

91
 Discuţia, fie şi extrem de sintetică, despre inferenţe, presupoziţii şi subînţeles este
necesară, deoarece discursurile operează cotidian cu acestea. Relevarea lor în texte
constituie una din modalităţile de a contribui la coerenţa textului, fiind, în acelaşi timp,
un instrument de identificare a sistemului de valori acceptate de o comunitate, la un
moment dat. Presupoziţiile dau posibilitatea destinatarilor de a produce inferenţe şi de a
decripta subînţelesuri, constituindu-se în subiecţii unor forme subtile de persuasiune, de
care chiar producătorii enunţurilor nu sunt întotdeauna conştienţi. Inferenţele,
presupoziţiile, subînţelesurile nu pot fi decriptate şi nu pot fi folosite cu scopuri
persuasive decât dacă se respectă regula de aur a coerenţei, adică, dacă receptorul şi
emiţătorul au acelaşi sistem de referinţe. Se consideră îndeobşte că publicatiile nu se
diferenţiază prin modul în care selectează şi tratează informaţia, ci prin "jocul" diferit al
presupoziţiilor, inferenţelor şi subînţelesurilor.

TEME ŞI APLICAŢII

1. Identificaţi modalitatea principală prin care se obţine coerenţa în fragmentul

următor:
"Locuitorii din Mihail Kogălniceanu nu sunt foarte impresionaţi de staţionarea
trupelor americane în zonă. S-au obişnuit cu haina militară, din 1954 se tot
poartă pe aici. Rar o familie care să nu aibă legătură cu meseria în cauză"
("Americanii! Iată-i!", Flacăra, nr. 4, 2003, p. 27).
2. Citiţi cu atenţie textul de mai jos. Identificaţi subînţelesurile şi presupoziţiile.
Comentaţi efectul lor asupra receptării textului:
"…Nu are deloc un proces al comunismului, al ceauşismului, ci se transmite o
telenovelă politico - halucinogenă, un soi de drog nostalgic, vizual şi mental -
în an electoral, pe un sfert dus! Şi o bună parte din populaţie prizează cu
plăcere acest drog, nu încearcă să lupte cu realitatea tot dură, tot murdară a
României privind spre viitor, ci se autoinjectează cu trecut, un trecut
romanţat, reambalat în policromie - ca odinioară revistele lucioase ale
Vestului, apariţii de vis pentru românul anilor '80. Aşa-zisul "divertisment",
bâlciul cretino-sexual care invadează mass media, nu era de ajuns pentru
anestezierea populaţiei. În loc de confruntări între oamenii politici ai
momentului - buni, proşti, cum or fi, pe ei o să-i votăm la iarnă - asistăm la o
vânzoleală a umbrelor trecutului. Cu ce efect? Simplu, întărirea caracterului
de vot inerţial pentru ce se va întâmpla în decembrie 2004. Dacă în 1990 am
avut un proces de vot pozitiv, în 1992 unul atipic, în 1996 şi 2000 votul a fost
negativ, în 2004 se conturează un vot inerţial: deşi am vrea o schimbare, nu
vedem alternativa şi atunci votăm "care este" - ontologul Vanghelie de la 5 s-
ar putea să aibă dreptate.
Avem votcă Ceauşescu, de ce n-am avea heroină Ceauşescu vândută la liber"
("Heroina Ceauşescu", Adevărul, 15 aprilie 2004).
3. În textul de mai sus există mărci tematice care au rolul de a rezuma şi de a
accentua ideile-forţă ale comunicării? Identificaţi-le şi comentaţi efectul
folosirii lor.
4. Ce rol are titlul în configurarea coerenţei unui text jurnalistic. Ilustraţi cu
titrarea textelor din dosarul "IRAK în direct", Flacăra, nr. 4, 2003.

92
5. Se poate vorbi de coerenţă în absenţa conectorilor? Eliminaţi conectorii
transfrastici din următorul text. Comentaţi şirul de enunţuri astfel obţinut.
"Nu e greu de văzut de ce e PIB-ul atât de mic din moment ce la el lucrează,
de-adevăratelea, cel mult o treime din populaţie. Dar, mai dificil pare
răspunsul la întrebarea cum de reuşeşte statul, miraculos, să dea la restul
pensii şi ajutoare. Totuşi, poate. Iată cum: deşi statul nu ştie să administreze
economia e numărul unu în inginerii. Pune accize în euro, îşi manevrează
bugetul după cursul de schimb, plafonează pensiile şi ajutoarele sociale,
întârzie bursele ca să dea alocaţii şi invers. Statul ia de la toţi, mai puţin de la
cei legaţi de cauza relelor - devalizatorii de bănci, magnaţii economiei
subterane, privaţii care amplifică arieratele de stat. În loc să reducă
posibilităţile de a face afaceri fără capital, legislaţia şi fiscalitatea sunt aplicaţii
la nivel de teoremă a axiomelor intereselor de grup despre care vorbeam. Iar
când e gata-gata să scape din mână morişca de bani, statul schimbă regulile
jocului" ("Clasamentul adevărului", Jurnalul Naţional, 15 aprilie 2004).
6. Care credeţi că au fost modalităţile utilizate pentru obţinerea coerenţei
următorului text: utilizarea mărcilor tematice, a conexiunilor lexicale sau prin
atracţia referenţială:
"Să fii candelăreasă la morminte nu e o ocupaţie ca oricare alta. E o "meserie"
care se moşteneşte de obicei de la mamă la fiică şi nu e deloc uşor să-ţi faci
loc printre cele cu vechime. În Cimitirul Belu din Bucureşti, la îngrijitul
mormintelor muncesc zeci de femei. O căndelăreasă are în îngrijire zeci de
morminte la care candelele trebuie să ardă în pemanenţă şi munceşte zilnic ore
în şir pentru a ţine mormintele curate şi îngrijite. Unele dintre ele sunt
angajate ale Administraţiei Cimitirelor, dar cele mai multe muncesc pe cont
propriu cu o autorizaţie de prestări servicii pe care scrie îngrijitor morminte"
("Căndelăresele ţin morţilor de urât", Jurnalul Naţional, 15 aprilie 2004).
7. Comentaţi textul de mai jos din punctul de vedere al coerenţei răspunzând la
câteva intrebări: acesta este sau nu coerent, dacă da în ce condiţii, prin ce
modalităţi, cu ce intenţie de comunicare:
" …O dilemă care ar putea fi calificată, pornind de la cele două formule
invocate frecvent în presa din ţară: "O ţară care - şi îngroapă trecutul riscă să
deraieze", repetă partizanii lămuririi complete a moştenirii Securităţii sau
"îngropaţi trecutul, altfel vă va îngropa el pe voi", susţine C.V. Tudor în
numele atâtor apărători ai păstrării colbului pe dosarele comunismului.
Filosoful francez Paul Ricoeur crede că recursul la istorie, reanimat în acest
debut de secol, este urmarea dezamăgirilor omului în raporturile sale cu
divinitatea şi a eşecului utopiilor colectiviste. Dar întâlnirea cu trecutul nu se
face uşor. În ea se înlănţuie memoria colectivă, ficţiunea şi amintirea
personală…pentru a cunoaşte trecutul avem la-ndemână, aşadar, metode
nesigure, lacunare. Dar altceva n-avem. "Norocul cunoaşterii este elixirul
vieţii", conchide Ricoeur.
… Situaţia din România, în multe privinţe, ar putea fi mai compatibilă cu
modelul propus de Michnik. Cu diferenţa fundamentală, totuşi, că prăbuşirea
comunismului s-a făcut în mod sângeros, iar naţionalismul autoritarist a fost

93
 ideologia alternativă a celor care au guvernat ţara în primii ani după revoluţie"
("Una din două", Jurnalul Naţional, 14 aprilie 2004).
8. Redactaţi un text jurnalistic, plecând de la o temă de actualitate în care să
folosiţi ca marcă a coerenţei trecerea de la discursul direct la discursul
indirect. Indicaţi tema, tipul de text, publicaţia, rubrica, cu alte cuvinte situaţia
de comunicare pentru care îl consideraţi potrivit.
9. Redactaţi un text jurnalistic având ca idee centrală presupoziţia: "Există forţe
interesate de integrarea României în Uniunea Europeană". Indicaţi tema, tipul
de text, publicaţia, rubrica, cu alte cuvinte situaţia de comunicare pentru care
îl consideraţi potrivit.

Raportarea discursurilor persoanelor în text

În analiza pragmatică a textului s-a discutat despre redarea vorbirii în mod direct ca
despre o modalitate importantă de marcare a coerenţei textului şi ca procedeu de
construcţie specific intertextualităţii. În viziunea pragmalingvistică (Charaudeau, 1997)
redarea vorbirii unei persoane este analizată ca proces de "raportarea" discursului /
discursurilor în text. "Discursul raportat" ("declaraţiile raportate") semnifică un act de
enunţare prin care un locutor raportează unui interlocutor spusele cuiva; semnifică de
asemenea, contextul lingvistic care înglobează, interpretează şi valorizează afirmaţiile
unei persoane. De altfel, comunicarea interumană funcţionează prin inserţia în discurs a
unor fragmente de discursuri, nu neapărat marcate ca atare, fenomen cunoscut ca
interdiscursivitate. Introducerea "declaraţiilor raportate" într-un text presupune
descrierea şi explicaţia acestora şi, uneori, prezentarea reacţiilor faţă de anumite
declaraţii.
Se ştie îndeobşte că redarea vorbirii sub forma "stilului" direct sau indirect
constituie procedee cu ajutorul cărora sunt redate, într-o exprimare scrisă sau orală,
spusele unei persoane. Indiferent de situaţia de comunicare, spusele unei persoane depind
întotdeauna de verbe din categoria lui "a spune", "a întreba", "a răspunde" cunoscute şi
sub denumirea de verba declarandi. Pe lângă cele două procedee fundamentale, există şi
forme mixte sau intermediare de reproducere a spuselor cuiva: vorbirea directă legată şi
vorbirea indirectă liberă. Modalitatea lingvistică aleasă pentru redarea spuselor unei
persoane este în strânsă legătură cu scopul comunicării şi cu aspectele extralingvistice ale
situaţiei de comunicare (identitatea partenerilor comunicării, timpul, locul şi modul). De
asemenea, trebuie ştiut că redarea vorbirii în mod direct, indirect sau indirect liber are
efecte diferite asupra interlocutorului / receptorilor.

Vorbirea directă
În "stilul" direct sau vorbirea directă se redau spusele cuiva exact aşa cum au fost
formulate, ca un citat. Astfel, în vorbirea directă nu există propoziţii subordonate,
comunicarea reprodusă fiind un enunţ independent, o propoziţie principală, iar verbul de
declaraţie putând fi situat înainte, după sau intercalat în comunicarea redată. De exemplu:
"Mi-a spus: cântă mai tare!", "Cântă mai tare! mi-a spus", "Cântă, mi-a spus, mai tare".
Vorbirea directă este marcată de o serie de aspecte gramaticale: prezenţa verbelor
de declaraţie, a verbelor cu valoarea semantică a unui verb de declaraţie sau a
substantivelor şi expresiilor cu sensul "a comunica‖ care introduc vorbirea directă,

94
independenţa sintactică a enunţurilor, utilizarea standard a semnelor de punctuaţie:
ghilimelele sau linia de dialog pentru a marca introducerea vorbirii directe, două puncte
după verbul de declaraţie atunci când acesta precedă comunicarea şi virgula, între verbul
de declaraţie şi comunicare, atunci când acesta urmează sau este intercalat în comunicare.
Verbele de declaraţie sau a verbele cu valoarea semantică identică cel mai des
utilizate sunt: "a zice", "a gândi", "a striga", "a zbiera", "a afirma", "a nega", "a aproba",
"a corecta", "a face", "a mărturisi", "a interveni", "a şopti", "a găsi cu cale", "vorba ceea",
"vorba cântecului", etc.
Independenţa sintactică a enunţurilor nu înseamnă izolare sintactică şi semantică,
ci absenţa conjuncţiilor subordonatoare.
―Toată inimiciţia iraţională a lui Simion pentru Olimpia se redeşteptă:
--Nu vorbesc cu dumneata! Să nu-mi zici papa, că nu te cunosc. Nu eşti fata mea. Copiii
mei sunt cei ce mă urmează şi se închină mie.‖ (G. Călinescu)
―Vorba ceea: Şi piatra prinde muşchi, dacă şade mult într-un loc‖.
―--Politica, rosti el sentenţios, este arta de a face cât mai uşor suportabilă
majorităţilor laborioase şi productive guvernarea de către o minoritate egoistă şi
parazitară.‖ (I. Vinea)
Verbele de declaraţie sunt omise în lucrările dramatice, dar şi în proză sau lirică,
în scopuri expresive (concizie, dinamism, accentuarea tensiunii). În publicistică verbele
de declaraţie sunt omise în cazul interviurilor.

Componenta stilistică a descrierii vorbirii directe are în vedere evaluarea acestuia

din dubla perspectivă a locutorului şi a autorului discursului, precum şi a elementelor care
personalizează discursul.
Din punctul de vedere al locutorului, stilul direct este o marcă a subiectivităţii,
iar din punctul de vedere al autorului este o marcă a obiectivităţii. În limbajul publicistic,
prezenţa vorbirii directe este percepută ca o marcă a obiectivităţii ziaristului. "Stilul"
direct conţine şi manifestarea formelor personale de exprimare, ceea ce explică prezenţa
elementelor afective, expresive ale limbajului (exclamaţii, interogaţii, vocativul,
imperativul, registre lexicale conotate afectiv). Aceasta permite ca, în texte literare sau în
interviuri să se poată realiza portretul persoanelor prin ce, cum, cât şi când spun.
―--Mă rog, dacă nu vă supăraţi, aveţi apă?
--Da.
--E rece?
--Potrivită.
--Nu-i puneţi gheaţă?
--Ba da.
--Aşa? Îi puneţi gheaţă?
--Fireşte!
--E flir…e firl…?…ăsta…
--Da avem filtru.
--Monşer! Te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă?…Teribil mi-e sete!‖ (I. L.
Caragiale, Petiţiune)
Formele de prezentare a discursului direct în mass-media sunt foarte variate şi
rareori citarea în mass-media este totală, de cele mai multe ori, dincolo de ghilimele sau
de linia de dialog avem de-a face cu fragmentarea sau trunchierea discursului de referinţă,

95
în funcţie de obiectivele de informare ale instanţei mass-media. În interviuri, dialogul
dintre jurnalist şi sursă are drept scop lămurirea unei probleme, fenomen sau eveniment
de actualitate:
"…Am încercat să lămurim paradoxurile din sondajele de opinie cu directorul Societăţii
Academice Române, Alina Mungiu Pippidi.
Un lucru foarte important este credibilitatea institutului care face sondajul. IMAS,
în acest moment, este un institut care e asociat cu guvernul. De ce? Pentru că directorul
IMAS, Alin Teodorescu, este consilierul primului-ministru, iar toate sondajele PSD sunt
comandate la IMAS.
-Să n-avem încredere în IMAS?
-Să nu avem încredere în partidele care-şi comandă sondaje cu rezultate pozitive şi, mai
ales, într-un guvern care-şi comandă sondaje proprii. Să-ţi comanzi sondaje în care mereu
stai bine e un mod de a-ţi fura singur căciula.
-De ce credeţi că guvernul şi PSD fac asta?
- Pentru a crea iluzii. Dacă comanzi sondaje în care spui mereu că stai bine, mai mulţi
oameni cred lucrul ăsta. Opoziţia se descurajează, iar cei care se fac părtaşi se încurajează
şi numărul lor creşte. Noi avem dovezi ştiinţifice din sfera politicului, care spun că acest
fenomen de cooptare prin iluzie, care se cheamă "timing", nu este niciodată mai mare de
trei la sută" (Evenimentul Zilei, 21 noiembrie 2003, p. 7).
În presă există numeroase situaţii în care se construiesc relatări care au drept scop
să informeze şi să interpreteze declaraţiile unor personalităţi:
"Când ziarista de la Le Figaro l-a întrebat dacă nu se simte <puţin răspunzător de
rămânerile în urmă înregistrate de România>, Iliescu (Ion Iliescu, preşedintele României,
n.a.) a început prin a o pune la punct.
<Dumneavoastră sunteţi prizonierii stereotipurilor colportate despre mine: fostul
comunist Iliescu, cu mentalitatea sa de troglodit care nu înţelege nimic din democraţie,
care nu este capabil să se adapteze…Sunt fabulaţii>, a spus şeful statului. Imediat, el a
adăugat: <Iliescu s-a aflat în avangarda mişcării pentru transformarea revoluţionară a
României, pentru democraţie şi economie de piaţă. Trebuie însă să se ţină cont şi de
costul social al reformelor. În decurs de 13 ani, noi am pierdut şase milioane de locuri de
muncă>" (Evenimentul Zilei, 21 noiembrie 2003, p. 7). Obiectivul de informare al
textului îl reprezintă "raportarea" declaraţiilor preşedintelui ţării, iar verbele de declaraţie
care introduc vorbirea directă sunt: a pune la punct, a adăuga.

Vorbirea indirectă
În "stilul" indirect, comunicarea este subordonată unui verb de declaraţie. Din
punct de vedere sintactic, întreaga reproducere e legată de verbul de declaraţie prin
conjuncţie, iar construcţia apare ca o completivă directă. Astfel:

Vorbire directă: ―Îmi spunea adeseori:

--Fii atent al cursuri!‖
Vorbire indirectă: ―Îmi spunea adeseori să fiu atent la cursuri.‖

Printre mărcile gramaticale ale stilului indirect se numără: prezenţa obligatorie a

unui verb de declaraţie, care nu poate fi suprimat, existenţa raportului de subordonare (în
locul celui de coordonare din D) şi a unei conjuncţii subordonatoare ("că", "să", "dacă").

96
În procesul transpunerii din stilul direct în stilul indirect, propoziţiile enunţiative devin
completive, exclamativele îşi pierd intonaţia caracteristică şi interjecţiile care le însoţesc,
imperativele îşi pierd, în primul rând intonaţia, iar dacă sunt construite cu modul
imperativ, în subordonată apare conjunctivul, optativele enunţiative îşi păstrează modul,
optativele exclamative se transpun ca depinzând de un verb cu sensul ―a dori‖, în
transpunerea D în I pronumele personale şi verbele la persoana I şi a II-a trec la persoana
a III-a, pronumele demonstrative de apropiere sunt înlocuite cu pronume demonstrative
de depărtare. Tot în procesul transpunerii D în I au loc următoarele transformări: "ieri"
devine "ziua dinainte", "ziua precedentă"; "aici": "acolo"; "acum": "atunci"; "astăzi": "în
ziua aceea", "în acea zi"; "mâine": "a doua zi", "după o zi", "peste o zi"; "poimâine":
"după două zile", "peste două zile".
―Mă duc să-i spun mamei că m-am hotărât să merg mai departe.‖

D ―Mi-a spus: -- Ah! Ce frumoasă zi a fost!‖

I ―Mi-a spus c-a fost o zi foarte frumoasă‖

D ―—Dă foc! zise Lică…‖

I ―Lică zise să dea foc.‖

D ―—M-aş duce la teatru.‖

I ―Spune că s-ar duce la teatru‖

D ―Zicea întruna: --De-ar veni o scrisoare!‖

I ―Zicea întruna c-ar dori să vină o scrisoare.‖

D ―Mă pusei jos, se puse şi călugărul.

--Vii de departe?‖
I ―Şi-l întrebai dacă vine de departe.‖

D ―—Ei, ce-aţi făcut la stâna negrenilor? A întrebat moş Mitrea.

I ―Moş Mitrea a întrebat ce-au făcut la stâna negrenilor.‖

D―A spus: --Pleacă în momentul acesta.‖

I ―A spus să plec în momentul acela‖

Din punct de vedere expresiv, în stilul indirect se pierd o serie de elemente

afective, prezente în stilul direct: intonaţia devine neutră, enunţiativă şi se pot produce
modificări care să exprime o anume atitudine, intenţie a povestitorului faţă de
comunicarea relatată.
D ―Mi-a spus: --Îmi place articolul tău!‖
I ―Mi-a spus că i-ar plăcea articolul meu‖
―Mi-a spus că i-ar fi plăcând articolul meu.‖
―A pretins că-i place articolul meu.‖
De multe ori, atitudinea vorbitorului se poate exprima şi cu ajutorul expresiilor:
"chipurile", "pasămite", "cică", "vezi Doamne", "vorba vine". De asemenea, există

97
tendinţa către o sintaxă mai neutră şi o expresie mai abstractă. Stilul indirect este mai
precis, dar prea puţin expresiv, de aceea excesul duce la exprimări monotone, repetitive.
În limbajul publicistic "stilul" indirect este utilizat în relatări: în relatările care redau
conţinutul conferinţelor de presă, în relatările ―construite‖ pe baza unor dialoguri,
anchete, etc. De exemplu:
"Însărcinatul cu afaceri ad-interim al României în Turcia, Gabriel Marica, ne-a declarat,
aseară, că nu fusese contactat de cetăţeni români care să-i semnaleze eventuale probleme
pe care le-ar fi avut conaţionali de-ai noştri după atentatele de ieri de la Istanbul…
Oficialul român ne-a mai spus că în cazul în care există cetăţeni în România care ştiu de
prezenţa unor conaţionali înzona atentatelor, aceştia pot să ia legătura cu Consulatul
General al României la Istanbul" (Evenimentul Zilei, 21 noiembrie 2003, p. 9).
Frecvent, sub masca vorbirii indirecte se ascunde, de fapt, parafrazarea,
rezumarea sau evaluarea declaraţiilor unor persoane:
"Preşedintele legislativului european Pat Cox, a adresat condoleanţe familiilor îndoliate şi
a exprimat întreaga sa solidaritate cu guvernul de la Ankara şi lupta contra terorismului"
sau "La Paris, purtătorul de cuvânt al preşedintelui francez Jacques Chirac a condamnat
în termeni foarte duri cele două atacuri de la Istanbul" (Evenimentul Zilei, 21 noiembrie
2003, p. 9).
Pentru credibilizarea şi accesibilizarea mesajelor, jurnaliştii utilizează în acelaşi
text rezumarea sau parafrazarea urmate de vorbirea directă:
"La rândul său, preşedintele George W Bush a condamnat atacurile, declarând că
teroriştii <urăsc libertatea şi ţările libere>"; "Şeful diplomaţiei turce, Abdullah Gul, a
promis că ţara sa nu va ceda în faţa acestor atacuri teroriste. <Deşi au murit atâţia oameni
nevinovaţi, vom continua să luptăm împotriva terorismului>, a spus Gul"; "Mircea
Lucescu, antrenorul român al echipei de fotbal Beşiktaş Istanbul, este îngrozit de
atentatele care au zguduit Turcia. <Pericolul este peste tot. Am văzut morţi pe caldarâm.
E groaznic, e înfricoşător!> a declarat tehnicianul "vulturilor". Internaţionalul Daniel
Pancu, elevul lui "Il Luce", a evitat ieri să iasă în oraş" (Evenimentul Zilei, 21 noiembrie
2003, p. 9).

Vorbirea indirect liberă

"Stilul" indirect liber se caracterizează prin reproducerea vorbelor cuiva, fără
utilizarea conjuncţiei care să creeze dependenţa sintactică dintre termenul de declaraţie şi
comunicarea propriu-zisă, ceea ce are drept consecinţă interferenţa vorbirii autorului cu
vorbirea personajului sau a altei persoane.
Vorbirea indirect liberă nu trebuie confundată cu monologul interior: ea este o
modalitate de reproducere a vorbirii, în timp ce monologul interior este o modalitate de
organizare şi expunere compoziţională, care recurge uneori şi la vorbirea indirectă liberă.
Al. Graur arată că ―vorbirea indirectă liberă, în ciuda aşa zisei ei libertăţi, depinde în fapt
de un verb de declaraţie subînţeles‖.
Vorbirea indirect liberă e slab marcată gramatical: punctuaţie variabilă, absenţa
conjuncţiilor subordonatoare, absenţa verbelor de declaraţie. Pot exista elemente verbale
care sugerează că o parte din vorbire este indirectă, propoziţiile sunt independente,
enunţiative, se conservă intonaţia specifică stilului direct în interogaţii.
Din punct de vedere expresiv se păstrează intonaţia, eventualele elemente afective
şi diverse particularităţi lingvistice ale vorbitorului. Utilizarea acestei modalităţi de redare

98
a vorbirii evită monotonia "stilului" indirect şi abuzul de vorbire directă. În textele
literare efectele stilistice se bazează pe confuzia de subiect vorbitor (în unele operele
literare aparţinând lui I. L. Caragiale şi Marin Preda). Prin instrucţia şcolară, receptorul
român ştie că VIL intră în codul literaturii:
―Îşi puse dar de gând ca să facă din poporenii săi oameni harnici. Omul harnic mănâncă
piatră, scoate caş din apa de baltă şi seceră fir de grâu unde – au crescut cucute” (I.
Slavici)
―D. Georgescu îndoieşte pasul…intră în parc: caută peste tot… Madam Georgescu –
fatalitate – nicăieri. Obosit, omul şade pe o bancă, şi, pentru prima oară, după o alergare
de cinci ceasuri, înjură în gând…Pe cine? Pe coana Anica… Dumneaei a făcut toată
încurcătura. Dumneaei face toate încurcăturile…Dar nu strică dumneaei; el strică; nu
trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la Bucureşti” (I. L. Caragiale)

În limbajul jurnalistic caracterizat prin claritate, concizie, acurateţe, VIL se

utilizează cu măsură, pentru a se evita confuziile şi ambiguităţile. Cu toate acestea, există
numeroase situaţii în care se întâlneşte vorbirea indirect liberă în limbajul mass-media, cu
scopul de a dinamiza discursul şi de a diversifica modalităţile de redare a declaraţiilor
persoanelor implicate. De exemplu:
"Cei trei furau benzina direct din conductă. Aveau o instalaţie artizanală şi cine s-ar fi
gândit tocmai la ei!" (PRO TV, 14 ianuarie 2002);
"Au fost surprinşi de poliţie tocmai când vindeau drogurile. Nu mai puteau face nimic, s-
au gândit să fugă" (Antena 1, 24 decembrie 2001);
"Acesta încercase să oprească acţiunea poliţiei. Dar poţi să te pui cu mascaţii?" (România
liberă, 23 iulie 2001);
"Crezuse că poate rezolva dosarul cu pricina, dar cine este în stare de aşa ceva? Timpul
trecea pre repede!" (Evenimentul zilei, 16 august 2001);
"…Chiar în timp ce vorbeam, un tânăr cu cojocel a cumpărat o lădiţă cu 500 de euro.
Mare tulburare în piaţa asta a monedelor, aveam să aflu, nici nu mai ştii cum să te
orientezi, de vreme ce până şi ghidul ăla scos de americani nu mai limpezeşte
lucrurile…" (Evenimentul zilei, 8 decembrie 2003, p. 3);
"Ca în vremurile de aur ale scolasticii medievale, argumentul ontologic este suprem: bă,
nenorociţilor, puteţi să daţi voi cu clanţa până vi se usucă gâţii, că n-am şcoală, că nu
ştiu să vorbesc, că am furat, că am deturnat, ce sunteţi voi, nimic, faţă de primarul
Vanghelie, care este. Să mă daţi voi jos pe mine, care este?" (Adevărul, 18 decembrie
2003);
"Afirmaţiile deputatului Florin Georgescu dezvăluie o gravă problemă de autoritate. Cine
face politica fiscală a guvernului: Tănăsescu sau Georgescu? Şi, mai ales, unde se face
ea, la Palatul Victoria sau la sediul partidului? După modul în care sunt anunţate unele
dintre deciziile cu impact asupra fiscalităţii, ele par mai degrabă rezultatul unei şedinţe de
partid decât al uneia de guvern" (Adevărul, 16 decembrie 2003).
Valoarea expresivă a stilului indirect liber, rolul lui în marcarea "stilului" unui
autor, a unei publicaţii, în caracterizarea unei persoane publice constituie suficiente
argumente care justifică utilizarea frecventă a acestuia în limba presei, în aproape toate
tipurile de texte, cu excepţia ştirilor.

Vorbirea directă legată

99
 Vorbirea directă legată constă în reproducerea vorbirii directe făcând-o
dependentă de un cuvânt de declaraţie, dependenţă marcată relaţional cu ajutorul
conjuncţiilor subordonatoare. Procedeul este întâlnit în limba populară şi în limba
literaturii, cu scopul de a caracteriza un personaj.
―Mi-a spus că ―du-te imediat‖.
―Am umplut căruţa şi îmi mai rămăsese şi la moară. Abia mai simţeam spinarea. Muierea
asta: “Că mai stai, mă, de te odihneşte, că dacă te boşorogeşti, nu mi-e de tine…‖ (M.
Preda)
―Miai, ca prostu: că să dăm.‖ (M. Preda)

Din perspectiva gramaticii normative, în procesul redării vorbirii persoanelor se

înregistrează o serie de abateri de la normă, cum sunt: folosirea superfluă a conjuncţiei
că înaintea lui să sau înaintea unor pronume, adjective şi adverbe interogative: ―i-a spus
că să plece‖; menţinerea unor cuvinte din categoria celor ce trebuie transformate sau
eliminate în procesul redării vorbirii indirecte: ―I-a rugat să-l amâne până mâine, când
oricum avea de mers la oraş―, în loc de ―până a doua zi‖; confuzii în ceea ce priveşte
persoana: enunţul ―I-a spus că are de încasat bani‖ trebuie să suporte corecţii pentru a
dezambiguiza conţinutul: ―Ea i-a spus că el are…‖, ―I-a spus că el, Ion, are…‖;
menţinerea punctuaţiei din vorbirea directă, ceea ce reproduce o situaţie din limba
populară, în care există o variantă de vorbire indirectă cu intonaţie de vorbire directă:
―M-a întrebat că vreau să merg cu el?‖ (Avram, p. 464).

"Stilurile" limbii şi procesele discursive

A relata declaraţiile unei persoane în mass-media constituie un procedeu profund
subiectiv. Subiectivitatea se manifestă în selecţiile succesive pe care instanţa mediatică le
operează: în conţinut, în identificarea locutorului, în modurile de citare alese, în
configurarea procesului de transformare la care sunt supuse afirmaţiile originare care
stau la baza construirii evenimentului mediatic. Poate tocmai subiectivitatea marcată
explică preocuparea mediilor profesionale de a se legitima prin precizarea şi definirea
obiectivităţii demersului lor. Chiar şi noţiunea de profesionalism este definită în lucrările
de specialitate, ca o sumă de tehnici şi proceduri care permit o mai mare obiectivare a
jurnaliştilor în procesele de reconstrucţie şi de reprezentare scripto-vizuală a realităţii.
Din perspectiva unei analize pragmalingvistice a discursului jurnalistic, aşa cum
se configurează în Charaudeau (1997) şi cum se dezvoltă în Roşca (2002, p. 79-87), în
textele produse în mass - media se evidenţiază:
(a) discursul raportat distinge în mod explicit între declaraţiile raportate (dit
rapporte) şi enunţarea de origine (dit d’origine);
(b) introducerea în discurs a ―declaraţiilor originare‖ presupune o dublă operaţie:
de reconstrucţie (reorganizare a actului de enunţare, care se transformă prin
asimilarea unor declaraţii ce aparţin altei instanţe de enunţare) şi de
deconstrucţie (demarcarea ―declaraţiilor raportate‖ de cele ―originare‖);
(c) modalităţile discursive care pun în relaţie ―discursul raportat‖ cu ―declaraţiile
relatate‖ şi cele ―originare‖ generează efecte cunoscute şi analizate de mediile
profesionale;
(d) o serie de efecte sunt legate de ―funcţionarea‖ discursului raportat, cum ar fi:
efectul de autenticitate (în legătură cu declaraţile originare), de

100
 responsabilitate (în legătură cu cel ce a produs declaraţiile), de adevăr (în
legătură cu receptorul);
(e) o altă categorie de efecte vizează însuşiri sau comportamente ale locutorului
în raport cu cele relatate: autoritatea, puterea, atitudinea.
Procesul de raportare a declaraţiilor unui locutor în mass-media are un caracter
subiectiv ceea ce explică selecţia modurilor de citare utilizate într-un text: citarea parţială
după (:), titrarea paginii şi atribuirea afirmaţiilor în titlu şi text marcată prin semnele
citării, raportarea cu ajutorul discursului narativizat (titlul articolului). Modalităţile de
citare folosite în relatare au efecte asupra receptării. Astfel, citarea după (:) cu ajutorul
semnelor citării creează iluzia că avem de-a face cu declaraţii in extenso (chiar dacă, în
mod evident, citarea nu poate fi decât parţială în mass-media) şi cu intenţia instanţei de
enunţare de a fi obiectivă şi de a nu interveni în conţinutul celor relatate.
Modul ales de instanţa mediatică pentru a relata afirmaţiile unei persoane este
consecinţa evaluării semnificaţiei faptelor de limbă (cu semnificaţie / fără semnificaţie,
vectori de semnificaţie pentru o comunitate umană mai numeroasă sau mai puţin
numeroasă, pe termen scurt sau pe termen lung), a efectelor presupuse în relaţie cu
intenţia de comunicare şi cu interesul receptorilor şi poate constitui un important criteriu
de definire a ―produselor‖ mass - media. Astfel, s-a constatat că în construcţia textelor
produse în mass-media se înlănţuie efectul de dramatizare cu cel de ficţiune şi efectul de
obiectivare cu cel de adevăr. Opţiunea instanţei de enunţare pentru un efect de
obiectivare, de dramatizare, de ficţiune sau sau de adevăr poate fi alta, la fiecare nivel al
selecţiilor. Această modalitate alternativă de a produce efecte de adevăr şi de ficţiune, de
obiectivare şi de dramatizare în construcţia aceluiaşi procedeu discursiv (fr. le dit
rapporte) constituie o componentă esenţială a discursului produs în mass - media.
Modul de configurare a procesului de transformare la care sunt supuse
declaraţiile originare (fr. dit d’origine) se află la baza construirii evenimentului mass -
media. Procesul de transformare evidenţiază elementele specifice configurării discursului
raportat: selecţia şi repartizarea informaţiilor în construcţia textuală (titlu, şapou,
ilustraţie, legendă); raportul dintre citare, elementele narative şi modalităţile de
introducere a citării; introducerea în text a reacţiilor sau a explicaţiilor la declaraţiile
originare (fr. dit d’origine); contextul scripto - vizual (titluri, ilustraţii, linii, blancuri,
letrine).
Procesul de transformare este consecinţa aplicării în activitatea de construcţie a
două strategii conjugate: strategia editorială şi strategia impusă de alegerea unui anume
unghi de abordare. Configuraţia finală a textului este şi un indice al gradului de
informativitate şi al poziţiei ocupate de text în ansamblul strategiilor de informare ale
publicaţiei.

TEME ŞI APLICAŢII

1. Aţi întâlnit vorbire indirect liberă în presa scrisă? Dar în presa audio-vizuală? Notaţi
formele lingvistice aşa cum le-aţi întâlnit. Comentaţi abaterile de la normă.
2. Selectaţi un reportaj, un editorial şi un interviu din presa scrisă actuală. Identificaţi
modalităţile de redare a vorbirii persoanelor, arătaţi care sunt modalităţile predilecte
pentru fiecare tip de text, faceţi un inventar al verbelor de declaraţie întâlnite şi al
eventualelor erori de utilizare sau construcţie.

101
3. Ce efecte are utilizarea stilului direct asupra receptorilor în textele de presă? Dar în
relaţia cu jurnalistul?
4. Prin ce procedee se evită repetarea verbului "a spune" în textele de presă?
5. Ca jurnalist, relataţi o experienţă profesională şi personală în care să arătaţi cum aţi
transformat "spusele" originare în declaraţii de presă, pentru a servi unor scopuri.
Arătaţi cum aţi utilizat "citarea parţială".
6. Selectaţi texte de presă cu ajutorul cărora să arătaţi cum se înlănţuie efectul de
dramatizare cu cel de ficţiune şi efectul de obiectivare cu cel de adevăr.
7. Selectaţi texte din presa scrisă (Libertatea, Evenimentul Zilei, România liberă, Ziarul
financiar) sau audio-vizuală (TV R1, Antena 1, Pro TV, Radio România 1, ProFm,
Europa Fm) şi arătaţi în ce măsură şi prin ce mijloace creează instanţa mediatică
efectele de adevăr / obiectivitate. Ulterior, comparaţi observaţiile făcute privitor la
procedeele utilizate de o instanţă mediatică sau altă. Este indicat să folosiţi o perioadă
şi un corpus compatibile şi semnificative.
8. Selectaţi texte din presa scrisă (Libertatea, Evenimentul Zilei, România liberă, Ziarul
financiar) sau audio-vizuală (TV R1, Antena 1, Pro TV, Radio România 1, ProFm,
Europa Fm) şi arătaţi în ce măsură şi prin ce mijloace creează instanţa mediatică
efectele de dramatizare / ficţiune. Ulterior, comparaţi observaţiile făcute privitor la
procedeele utilizate de o instanţă mediatică sau altă. Este indicat să folosiţi o perioadă
şi un corpus compatibile şi semnificative.

IV. LIMB~ ŞI STIL

Selectarea problemelor de limbă şi stil relevante pentru conturarea unui "profil" al

limbajului jurnalistic actual reprezintă obiectivul principal al acestui capitol.
În ceea ce priveşte limba presei, selecţia faptelor de limbă va fi parţială, deci
subiectivă, iar perspectiva, în ansamblu, normativă. De ce normativă? Cercetarea
conţinuturilor mass-media din ultimii ani a înregistrat un număr relevant de abateri de la
normă, de greşeli gramaticale ceea ce conduce la reiterarea, cu orice prilej, a ideii de
claritate, de transparenţă şi de accesibilitate a limbajului publicistic. O comunicare
eficientă este o comunicare coerentă din perspectiva teoriei textului şi corectă din punct
de vedere gramatical. Ca stil funcţional, limbajul publicistic are şi rolul de a promova şi
de a apăra limba literară şi de aceea numeroasele derapaje ale exprimării corecte apărute
în ultimii ani în presă sunt îngrijorătoare. Introducerea tematicii privind lexicul şi
semantica are rolul de atrage atenţia asupra "locurilor" unde se creează sensul şi asupra
"responsabilităţilor" privind ambiguităţile de limbaj. O cercetare atentă a limbii presei a
arătat că şi o serie de aspecte sintactice sunt responsabile de frecvenţa erorilor de înţeles
prin ambiguizare şi limbaj neîngrijit. Aşa se explică tratarea problemelor de topică, acord
şi regim (recţiune) atât normativ cât şi sub aspectul cultivării limbii. S-a considerat utilă
problematizarea unor aspecte lingvistice (pronumele) cu scopul de actualiza cunoştinţele
şi de a modifica perspectivele, ceea ce poate duce la o înţelegere mai nuanţată a
fenomenelor lingvistice şi de comunicare. Tratarea faptelor de limbă relevante pentru
limbajul publicistic a urmărit nu doar aspectele creării sensului, ale exprimării îngrijite, ci
şi valorile expresive aşa cum se întâlnesc în limba presei. Prezentarea aspectelor limbii în
acest context nu este exhaustivă, ci doar ilustrativă şi semnificativă.

102
 Şi stilul este înţeles îndeobşte ca fapt de limbă. Stilul se constituie şi în valoare
estetică (stilul baroc, gotic, rococo), stil individual (stilul lui Caragiale, al lui
Shakespeare), stilul unei epoci (stilul renascentist sau stilul brâncovenesc). Tudor Vianu
consideră că este lipsit de stil "amestecul de lucruri disparate, neasimilate" şi "unitatea
moartă, coeziunea mecanică din care nu ne vorbeşte o individualitate originală
animatoare" (1975, Studii de stilistică, "Stilul"). Stilul presupune armonia dintre
originalitatea individului (Le style c'est l'homme) şi cea a timpului şi a societăţii în care
acesta trăieşte. Cercetarea faptelor de stil s-a efectuat din perspectivă estetică şi
lingvistică.
Stilistica estetică studiază mijloacele expresive ale operelor literare având ca
domeniu de interes valoarea estetică sau funcţia poetică a acestora. Tudor Vianu enunţa
ca principiu important al cercetării stilistice faptul că "particularităţile de expresie
studiate nu sunt simple fapte de constatare, ci fapte de apreciere, valori" (1975,
"Cercetarea stilului").
Stilistica lingvistică are ca obiect de cercetare limba, mijloacele de expresie,
elementele afective ale expresiei lingvistice a întregii comunităţi. O cercetare complexă
în sfera stilisticii limbii a efectuat-o Iorgu Iordan în lucrarea sa Stilistica limbii române
(1975). Iorgu Iordan a arătat că sub influenţa afectelor, a emoţiilor de tot felul, a fanteziei
şi a situaţiilor de comunicare personalizate şi în limba comună au loc procese care se
constituie în fapte de stil, acestea reprezentând obiectul de studiu al stilisticii lingvistice.
Stilistica lingvistică se bazează pe constatarea că stilul "frumos", "creaţia artistică" se
găseşte în limba comună, acestea fiind preluate şi dezvoltate în literatură şi nu invers. În
această viziune, stilul literaturii este o prelungire a "stilurilor" limbii comune, iar
vorbitorii unei limbi se constituie în creatori de stil.
Astfel, unele modificări fonetice precum: sărăcan care devine hărăcan, diavol,
ghiavol sau ghimon (mai rar), bine care se aude adesea ca bene indică o lipsă de
participare la comunicare sau la o acţiune. Aceste fenomene specifice limbii comune au
fost utilizate de către scriitorii satirici, cum ar fi Caragiale cu scopul de a accentua satira:
"Caragiale s-a distins printr-o intuiţie nu numai subtilă, ci şi foarte justă, în imitarea a
ceea ce s-ar putea numi "legile fonetice" româneşti, acolo unde a purces la "stâlcirea"
neologismelor întrebuinţate de eroii comediilor lui. Multe au devenit un fel de bun
lingvistic comun, căci au intrat în vorbirea oamenilor de cultură care le invocă la tot
pasul. Dau lista mai mult ori mai puţin completă a exemplelor găsite în comediile lui
principale: "bampir", "famelie", "renumeraţie", catrindală", foncţie", "fotel", "docoment",
"nifilist", "scrofuloşi" la datorie, "naturel", "depandă", "suspandaţi", "cioclopedică",
"andresă", "enfluanseze", "enteres", "stabilament", "cumbate", "costituţiune", "vitrion",
"examplu"…" (Iordan, p. 37).
Un loc aparte alocă Iorgu Iordan şi studierii fenomenelor argoului, metaforelor,
hiperbolei care conferă un grad mare de expresivitate limbii comune. În finalul
capitolului "Lexic" I. Iordan inserează o listă a cuvintelor "vorbirii afective" pentru a
ilustra diversitatea surselor şi modalităţilor de utilizare şi de "construcţie" a sensurilor.
De exemplu, pentru termenul "bazaconie" Iordan consemnează: "de la vechea
însemnare, juridică şi morală de 'nelegiuire' a ajuns la cea actuală, foarte răspândită de
'faptă, întâmplare, afirmaţie curioasă, nepotrivită', aşadar sinonim cu comedie, drăcie,
năzbâtie, năzdrăvănie ş. a.". În legătură cu o lectură "afectivă" a termenilor "boteza",
"mandea", "moft" se spune: "a boteza vinul 'a turna apă' (cu intenţia de a înşela pe

103
cumpărător. Are paralele în numeroase limbi, de ex. baptiser le vin (fr.), battezare il vino
(it.), den Wein taufen (germ.). Se spune şi lapte botezat. În limbajul politic de pe vremuri
'a boteza pe cineva' însemna 'a-l primi în partid'"; "mandea" 'eu, cel care vorbeşte,
subsemnatul; cuvânt de origine ţigănească, foarte frecvent în vorbirea mai mult sau mai
puţin argotică. Sinonim: Pieptea sau Cheptea (de la gestul pe care îl facem cu mâna spre
piept, când vorbim despre noi)": "moft" 'fleac, lucru de nimic'. Iarăşi un cuvânt bogat în
rezonanţe, datorită, în parte, sunetelor. Foarte răspândit, cu acest înţeles, acum 70-80 de
ani, când devenise o adevărată etichetă pentru scepticii şi umoriştii care voiau să
caracterizeze scurt anumite manifestări de neseriozitate ale oamenilor. Caragiale s-a
folosit de el într-o foarte largă măsură, cum probează şi numeroasele derivate existente în
opera lui: moftangie, moftangiu, moftolog, moftologic, moftologie (ultimele trei sunt
creaţii pur personale, cu intenţii satirice). Cf. şi "moftul român", titlul ziarului umoristic
publicat de el însuşi, împreună cu Toni Bacalbaşa, Dr. Urechia etc." (p. 323, 332).

Lexicul

Lexicul sau vocabularul unei limbi este reprezentat de un ansamblu constituit din
totalitatea cuvintelor acelei limbi. Aşadar, ―obiectele‖ lexicului sunt cuvintele unei limbi
aşa cum sunt ele inventariate şi descrise la un moment dat. Termenii care denumesc
ansamblul cuvintelor româneşti "vocabular" şi "lexic" sunt de origine franceză: din fr.
"vocabulaire"< lat. medievală "vocabularium"< lat. "vocabulum" şi din fr. "lexique". E
interesant de constatat că, în timp ce termenul "vocabular" nu a dezvoltat serii lexicale,
"vocabulă" fiind folosit extrem de rar, mai recentul "lexic" a dat naştere unei serii lexicale
(familii de cuvinte) extrem de bogate: "lexical", "lexicologie", "lexicologic", "lexicolog",
"lexicograf", "lexicografie". Lexicologia este ştiinţa care studiază sistemul lexical al unei
limbi, ca ramură a lingvisticii.
Ce este cuvântul? Numim cuvânt orice segment fonic care are autonomie faţă de
enunţ, prezintă o distribuţie (D) proprie, poate fi substituit (S) cu o unitate similară şi este
permutabil (P). Precizarea limitelor se face prin izolare, iar cele trei procedee prin care se
validează autonomia unui segment fonic pot fi ilustrate după cum urmează:
P "Gheorghe doarme liniştit."
Prin procesul de P. se obţine: "Doarme G. liniştit", "Liniştit doarme G.", "G.
liniştit doarme"
S "G. învaţă" şi "G. studiază" (termenii substituiţi au un înţeles asmănător)
D conduce la asocierea termenului analizat cu alţi termeni:
"G învaţă", dar neacceptabil "Scaunul învaţă"
"G. studiază", dar neacceptabil "Scaunul studiază"
De asemenea,
"G. învaţă să schieze", dar neacceptabil "G. studiază să schieze"
Contextele fac dovada existenţei unei distribuţii specifice.

Din punctul de vedere al structurii, cuvintele româneşti pot fi analizate fonologic,

morfologic, sintactic şi semantic (sensurile cuvintelor, dinamica acestora, cum sunt
generate sensuri noi).
Vocabularul poate fi studiat din punct de vedere al: a) materialităţii cuvintelor:
morfonemia; b) semnificaţiei (sensului) acestora: semantica şi originii cuvintelor:

104
etimologia. Morfonemia are ca principal obiectiv ―să studieze structura materială a
componentelor vocabularului: realizarea sonoră şi grafică a cuvintelor, structura silabică
şi cea morfematică, variabilitatea formelor‖ (Şerban şi Evseev, 1978, p. 14). Prin
semantică se înţelege în mod curent acea ramură a ştiinţei lingvistice al cărui obiect de
studiu sunt sensurile, iar etimologia constituie o disciplină complexă care studiază
originea şi ―istoria‖ cuvintelor, utilizând resursele morfonemiei şi ale semanticii.
Sistemul lexical al unei limbi constituie partea cea mai mobilă a limbii, deoarece
este cea mai legată de evoluţia societăţii. Astfel, într-un timp istoric dat, o colectivitate
acţionează asupra vocabularului prin selecţie, evaluare, conservare şi transmiterea
fondului lexical. De asemenea, trebuie consemnat şi faptul că în cadrul vocabularului
unei epoci există diferenţe între vocabularul specific fiecărui individ.
În legătură cu particularităţile vocabularului individual s-a constatat că nu există
vorbitor care să cunoască şi să folosească integral vocabularul contemporan, că el
depinde de experienţa extralingvistică a fiecărui individ, un cuvânt va avea rareori
aceeaşi semnificaţie pentru mai mulţi indivizi, comunicarea este posibilă deoarece fiecare
cuvânt are un sens convenţional impus de tradiţie şi una sau mai multe nuanţe atribuite de
experienţa individuală, vorbitorii nu cunosc toate sensurile cuvintelor, vocabularul
individual are două sfere: una activă şi alta pasivă şi diferă în funcţie de suportul
comunicării (oral, scris).

Descriere
Descrierea vocabularului unei limbi se poate face după criteriile circulaţiei,
uzului, originii, valorii.
Criteriile circulaţiei şi uzului disting între fondul principal lexical (FPL) şi masa
vocabularului(lexicului) (ML).
Fondul principal lexical este alcătuit din cuvintele cel mai des utilizate de
majoritatea vorbitorilor şi care contribuie la formarea legăturilor sociale prin intermediul
raţiunii. Termenii ce se circumscriu FPL au mare stabilitate, intrând în alcătuirea
expresiilor frazeologice, un sistem derivativ şi un polisemantism bogate şi rădăcini
profunde în limbă. Etimologic, cuvintele din FPL au origini diverse, nucleul fiind alcătuit
în principal din elemente latineşti, vechi slave şi cuvinte autohtone. Astfel, din fondul
principal lexical fac parte termeni de origine latină: "miel", "paşte", "păşune", "tata",
"mama", "fiu", "fin", "frate", "ginere", "mătuşă", "nun", "părinte", "unchi", "văduv",
"biserică", "botez", "creştin", "dumnezeu", "Paşti", "păgân", "sfânt"; slavă: "nevastă",
"babă", "drag", "a iubi", "obraz", "cocoş", "gâscă", "ogradă", "muncă", "treabă", "vorbă",
"a citi", "chip", "plug", "zăpadă", "vreme"; maghiară: "a cheltui", "fel", "a făgădui",
"gând", "a locui", "oraş", "seamă", "sobă"; turcă: "chior", "duşman", "murdar", "odaie";
greacă: "fasole", "folos", "hârtie", "ieftin", "lipsă", "patimă", "pedeapsă", "tipar",
"zahăr".
Tot din FPL fac parte şi o serie de termeni mai noi, care corespund realităţilor
sociale şi mentalităţilor actuale, cum ar fi: "poezie", "muzică", "aparat", "film", "maşină",
"radio", "telegramă", "tramvai", "avion", "bicicletă", "naţiune", "opinie publică",
"socialism", "capitalism", "liberalism", "jurnalism", "relaţii publice", etc.
Masa lexicului cuprinde toate elementele care nu fac parte din FPL: termeni
tehnici, termeni legaţi de specificul de dezvoltare a unei epoci, arhaisme, elemente de
argou (termeni cu circulaţie de anumite grupuri sociale), regionalisme. Spre deosebire de

105
FPL, masa vocabularului este extrem de mobilă, înregistrând prin intermediul
vocabularului toate schimbările ce se produc în societate. Ea se află în strânsă legătură cu
FPL, fiind, în acelaşi timp sursă şi depozitar al cuvintelor ce ies din circuitul principal al
cuvintelor.

Criteriile uzului şi valorii cuvintelor disting la nivelul vocabularului trei

compartimente: fondul comun, fondul expresiv şi fondul savant.
Fondul comun este alcătuit de cuvinte cunoscute şi folosite de toţi vorbitorii în
trei forme de exprimare: exprimarea literară, familiară şi populară.
Exprimarea literară (a nu se confunda cu expresia literaturii) constituie o formă
de exprimare îngrijită, conform normelor limbii literare, activată în situaţii oficiale sau
profesionale, în care vorbitorii se îngrijesc de corectitudine, claritate şi acurateţe.
Exprimarea familiară este consecinţa unei situaţii de comunicare particulare, în
care vorbitorii se află într-o oarecare stare de intimitate. Comunicarea este simplă,
presărată de termeni argotici, de expresii, formule ale oralităţii, figuri de stil (inimă
pentru ―sensibilitate‖, cap pentru ―minte‖, ―inteligenţă‖, a vedea pentru ―a şti‖, pâine
pentru ― serviciu‖, ―loc de muncă‖).
Exprimarea populară se caracterizează prin utilizarea cuvintelor populare, a
regionalismelor, locuţiunilor şi expresiilor idiomatice ("a o lăsa baltă", "deştept ca
bumbu", "a tăia frunză la câini", "a-şi lua inima în dinţi", "a turna gaz pe foc", "a arde
gazul de pomană").
Fondul expresiv conţine o terminologie care exprimă nu numai conţinutul
noţional, ci şi atitudinea vorbitorului, cuvinte noi, rare. Astfel de termeni sunt:
onomatopeele, diminutivele şi augmentativele, cuvinte cu alte sensuri decât cele
denotative: "jigodie", "bou", "vacă", "oaie", "gulie", "a umbla cu capul în traistă", cuvinte
împrumutate din alte limbi, din argou, din graiul popular din fondul arhaic.
Fondul savant utilizat în principal de vorbitori instruiţi cuprinde cuvinte
împrumutate din alte limbi pe cale livrescă.

Procedee de îmbogăţire a vocabularului

O modalitate importantă de individualizare a lexicului unei limbi o constituie
analiza procedeelor de îmbogăţire a vocabularului. Îmbogăţirea vocabularului are loc
prin mijloace interne şi mijloace externe (împrumutul).
Mijloacele interne circumscriu fenomenele derivării cu sufixe: -ar, -ătate, --ean,
-eală, -easă, -et, -ism, -ist, -tor, -al, -ar, -esc, --iu, -iza, -isi, cu prefixe: des-, pro-, stră-,
contra-, con-, în-, ne-, răs/z-, re-, cu prefixoide (false prefixe): ante-, anti, arhi-, inter-,
post-, semi-, super-, trans-; compunerii: doisprezece, cumsecade, nemaivăzut,
Câmpulung; câine-lup, traistă-goală, aşa-zis, Delta Dunării, Teatrul Dramatic din
Constanţa, compunerii cu elemente savante (în stilurile administrativ şi ştiinţific): aero-,
agro-, auto-, biblio-, bio-, cardio-, crono-, demo-, fono-, geo-, hidro-, psiho-tec(ă);
abrevierii: ASIROM, TAROM, ARTEXPO, BANCOREX, Rompres, Romexpo, Plafar,
Romtelecom; conversiunii sau schimbării valorii gramaticale: substantivarea (eul meu,
binele, sinea mea, culesul fructelor), adjectivarea (gând ascuns, vorbe răspicate, mână
tremurândă).
Româna se caracterizează printr-un sistem derivativ foarte bogat şi flexibil, ceea
ce constituie una din caracteristicile sale importante, aşa cum compunerea constituie

106
caracteristica lexicală a limbii germane sau abrevierea, a limbii ruse. Derivarea cu sufixe
este mai răspândită decât derivarea cu prefixe, existând în limba română actuală peste
600 de sufixe dintre care unele extrem de productive: "Existenţa unui număr atât de mare
de sufixe, precum şi productivitatea incontestabilă a unora dintre ele ne îndreptăţesc să
afirmăm că româna este o limbă de tip derivativ, asemenea latinei care îi stă la bază şi a
cărei structură o continuă, în linii mari. De cele mai multe ori , sufixele conferă cuvintelor
nou create o anumită valoare semantică şi morfologică ceea ce ne permite să clasăm
derivatele realizate cu ajutorul lor în câteva categorii importante, după cum urmează:
nume de agent, nume de instrument, derivate cu sens colectiv, derivate abstracte, derivate
care indică originea, derivate augmentative, derivate diminutivale" (Hristea (coord.),
1984, p. 72). Despre valenţele stilistice ale derivării în limba română, Iorgu Iordan
constată că în ceea ce priveşte sufixarea, compartimentul lexical cu valoare afectivă este
cel al diminutivelor şi augmentativelor (Iordan, 1975, p. 158-83). Despre exploatarea
expresivă a limbii cu ajutorul prefixelor, Iorgu Iordan arată că în procesul utilizării
prefixelor valenţele afective sunt mult mai reduse decât în cazul sufixării, din cauza
naturii, a funcţiei lor. Astfel, "deosebirea semantică dintre cuvintele prefixate şi temele
respective este atât de mare, încât se poate vorbi de un adevărat cuvânt nou (şi ca înţeles,
nu numai ca aspect formal)…În chipul acesta, intervenţia afectului, care se întemeiază
adesea tocmai pe existenţa unor nuanţe semantice, se produce mai rar la prefixe, unde
diferenţele de nuanţă apar oarecum ca ceva excepţional" (Iordan, p. 184).
Evaluarea unor prefixe devine interesantă şi surprinzătoare în interpretarea lui
Constantin Noica, într-o lucrare dedicată expresivităţii unor forme lexicale româneşti din
perspectiva limbajului filosofic. Astfel, în articolul "Despre ctitoriile prefixului în" Noica
afirmă:
"Prefixul "în" este o sărbătoare a gândului. El are darul în limba noastră, să
înfiinţeze, să aducă în fiinţă. Dar nu aduce fiinţa din nimic, nici măcar în înţelesul pe
care-l capătă termenul "înfiinţare". Prefixul face mai degrabă ca, într-un câmp dat, ceva
să prindă fiinţă, aşa cum spuneau anticii că o formă (o idee, gândul unui lucru) se
întipăreşte într-o realitate dată şi dă o întruchipare. El presupune, tocmai, unele stări şi
procese nedeterminate, pe care să le ia sub stăpânire şi să le modeleze. Ceea ce săvârşeşte
el este întru ceva, în sânul a ceva, în sensul a ceva, în orice caz cu presupunerea aceva,
poate şi împotriva a ceva. Iar acest demers este gândului de tot preţul.
Dacă nu creează din nimic, prefixul "în" fixează: dă consistenţă inconsistentului.
Aşa făcând, el aduce gândului, cu uşurinţa sa de-a intra în compunere, mijlocul de a da
socoteală, prin cuvinte potrivite, de întruchipările reale şi posibile din sânul lumii. Se
împlântă în fluiditatea şi amorfismul lumii, făcând ctitorii.
Gândul însuşi, preluând prefixul din ctitoriile gata făcute şi înregistrate de limbă,
îl poate lua asupră-şi, în slujba demiurgiei proprii, aducând ctitorii noi. Îţi plimbi cugetul
peste lume şi în-trupezi gânduri, în-sufleţeşti lucruri, în-chipui rânduieli şi aşezări, în-
lănţui sub legi, în-vredniceşti destine, întemeiezi şi împlineşti" (Noica, 1987, p. 81).
Tot legat de aspecte ale îmbogăţirii şi expresivităţii limbii, Noica vorbeşte în
aceeaşi lucrare despre perechea "sinele şi sinea", termeni alcătuiţi în limba română prin
substantivare cu ajutorul articolelor hotărâte de masculin şi de feminin:
"În lumea limbilor se întâlnesc perechi cu destin ales. În limba greacă au existat
Logos şi Eros. Despre Animus şi Anima, din limba latină, s-a scris până şi în zilele
noastre, iar în general despre spirit şi suflet, cu neînţelegerea sau alteori armonia lor, ştiru

107
să spună câte ceva despre toate limbile europene. La rândul lor limbile Orientului
îndepărtat par a rosti gânduri adânci despre un principiu masculin şi unul feminin. Dar
limba română păstrează pentru ea o pereche deosebită, sinele şi sinea, care este poate mai
grăitoare, în unele privinţe decât altele.
…Cum a apărut perechea aceasta în limba română? Dar ea se alcătuieşte încă, sub
ochii noştri. Reflexiunea filosofică, de dată recentă aici la noi, este cea care pune înainte
subiectul acesta sinele, iar spiritul limbii îi întovărăşeşte o făptură de mult zămislită în
sânul ei, dar care aştepta să fie trezită la viaţă: sinea" (Noica, 1987, p. 11).
Faptul că un filosof ca Noica a dedicat un volum cuvintelor limbii române, mai
precis unor cuvinte de care "nu ne putem desprinde", raportându-se la bogăţia de sensuri
şi la posibilităţile acestora de a ne trimite la gândire, la mituri, la geneză chiar,
demonstrează forţa pe care o au cuvintele unei limbi la conturarea identităţii omului, a
societăţii, a lumii. "Un cuvânt e de obicei un mijloc de exprimare: o idee se exprimă prin
cuvinte. Dar acum, iată câte un cuvânt (cuvinte ale "rostirii", n.n.) care se exprimă prin
idei" (ibidem, p. 322).

Îmbogăţirea lexicală prin mijloace externe se referă la termenii împrumutaţi din

alte limbi şi la fenomenul de calchiere a termenilor sau structurilor lingvistice.
Un împrumut este neologism câtă vreme este resimţit ca o noutate în limbă, iar
din perspectiva evoluţiei istorice, caracterul neologic al cuvintelor cunoaşte diferite grade
de noutate. Cu cât un cuvânt se învecheşte, cu atât se pierde caracterul său de inovaţie
lingvistică. Împrumuturile sunt favorizate de fenomenul de bilingvism a unui număr mai
mic sau mai mare de vorbitori, de un climat socio-cultural care să permită introducerea în
limba română a cuvintelor străine.
Astfel, în limba română contemporană, cel mai bine reprezentate sunt elementele
neologice de origine franceză: "aeroclub", "heliomarin", "electroacustic", "malnutriţie",
"cicloturism", "elitist", "interdisciplinaritate", "eurocomunism", "micromodel",
"muzicotecă", "deltaplan", "mini-jupă", "antitusiv", "modernitate", "parapsihologie",
"subliminal", "umoral", "film", "gamă", "gaulist", "gonflabil", "gigantism", "premieră",
"profil", "pubelă", "patronat", "peisajer", "ufolog", "viziona" (Dimitrescu, 1995, p. 241-
253). Elementele italiene: "autoutilitară", "stradal", "zebră", "pizza", "expresso", "giacă",
"borsetă", "cantautor", "virtuoz", "iniţiatic", "copertină", "cinerama", "incitativ",
"respiro", "situaţional", "regal", "silenţios" (Dimitrescu, 1995, p. 253-254), spaniole:
"marijuana", "poncho", "patio", "favela" (Dimitrescu, 1995, p. 255-256) şi cele de origine
engleză: "sponsor", "staf", "card", "hacker", "holding", "feedback", "service", "folk" /
"folkist", "bluf", "jogging", "rummy", "bridge", "week-end", "implementare", "top-
model", "miss", "show", "play-back", "tenismen" (Avram, 1997) constituie o componentă
importantă a fondului neologic contemporan.
Multe dintre cuvintele noi care au pătruns în limbă sunt scrise şi pronunţate diferit
în presă, la radio şi televiziune, nefiind încă normate conform regulilor gramaticale ale
limbii române. În limba română contemporană se constată preeminenţa împrumuturilor
de origine franceză şi romanică aşa cum s-a manifestat în toată perioada evoluţiei limbii
române moderne, ceea ce duce la întărirea statutului de limbă romanică. Se remarcă şi
prezenţa unui număr masiv de anglicisme datorită "expansiunii" în care se află limba
engleză şi a influenţei din ce în ce mai marcate a culturii de tip anglo-saxon. Fondul
neologic al românei nu are numai rolul de a îmbogăţi şi diversifica comunicarea umană,

108
ci şi pe acela de a moderniza vocabularul. Astfel, în evoluţia limbii române ostrov a fost
treptat marginalizat de insulă, besactea a intrat în concurenţă cu casetă, iar pojarnic
rezistă cu greu în faţa termenului literar, neologic pompier (Hristea (coord.), 1984, p. 51).
Îmbogăţirea fondului neologic al românei a influenţat şi sistemul sinonimiei lexicale care
este extrem de bogat şi de expresiv.
Despre potenţialul expresiv al cuvintelor străine sau al neologismelor Iorgu Iordan
afirmă că ele sunt adesea superioare în expresivitate, de aceea sunt preferate celor
"indigene": "Să se compare caput, "distrus", "sdrobit", "sfărâmat", şpaţir (Da' cum se
face că nu eşti la şpaţir cu conaşul Bock?, 1907, , viţ, "spirit", halt toate de origine
germană, mai nouă orimai veche; coneţ (a face cuiva coneţul, "a-l omorî, a-i lua zilele",
guleaiu, "chef", niznai ("a face pe niznai" sau pe niznaiul). În nici unul din cazurile
acestea cuvântul străin nu poate fi înlocuit prin sinonimul "românesc", fără pagubă pentru
valoarea stilistică a expresiei Originea străină a unui termen poate evoca o anumită
atmosferă spirituală, caracteristică pentru o epocă din viaţa poporului nostru sau pentru o
categorie socială, care, în ipoteza dispariţiei din limba comună a termenului respectiv,
continuă să-l păstreze şi să-l utilizeze" (Iordan, 1975, p. 311). În această situaţie se află
unele turcisme şi grecisme cum ar fi: ageamiu, apelpisit, catadixi, exoflisi, furda(lâc),
furlandisi, ghilosi, hahaleră, haram, hatâr, hiritisi, iavaş, ifos, istericale, nevricale,
paligorie, pandalie, pichirisi. "La unele va fi intervenind şi fonetismul, dar superioritatea
lor expresivă faţă de sinonimele latineşti sau romanice izvorăşte înainte de toate, dacă nu
exclusiv, din semnificaţia social-psihologică a mediului pe care îl evocă" (Iordan, 1975,
p. 311-312).
Despre modul de utilizare a împrumuturilor recente de origine engleză Mioara
Avram (1997, p. 27-30) constată prezenţa acestora în limbajul argotic: mănei sau moni,
existenţa unor serii sinonimice repartizate funcţional şi specializate semantic: blue-jeans,
jeanşi, blugi sau chewing-gum, gumă de mestecat, ciungă, adoptarea în comunicarea
cotidiană a formulelor de conversaţie: hello, bye-bye, all-right, OK, şi, foarte recent,
formulele de urare precum: o zi bună, week-end plăcut, Crăciun fericit. Prin extensie, se
alcătuiesc şi alte formule de politeţe pornind de la aceste calcuri de origine engleză.
Zilele trecute, cumpărând un cadou pentru o aniversare, înainte de plecare, vânzătoarea
mi-a urat: să oferiţi cu plăcere. Alteori mi s-a urat să aveţi poftă în locul calcului de
origine franceză poftă bună, resimţit de unii vorbitori tineri ca tocit, ne-modern.
Potenţialul expresiv al cuvintelor străine a fost "exploatat" de scriitorii români, iar
cel care a ilustrat fenomenul într-o diversitate de forme şi procedee a fost I. L. Caragiale.
Personajele lui Caragiale folosesc cuvinte străine prin imitaţie, din dorinţa de a părea
altceva decât sunt sau ori de câte ori vorbesc "radical" pentru a face impresie sau pentru a
exprima idei "înalte". Problema introducerii cuvintelor străine şi a adaptării lor la
sistemul fonetic, lexical şi morfo-sintactic al limbii române i-a preocupat pe
contemporanii lui Caragiale, pe Caragiale, pe cei cărora le-a urmat generaţia lui Caragiale
şi pe cei care au urmat lui Caragiale. Problema neologismelor este veche în procesul
impunerii normelor limbii române. Este discutată de Aron Pumnul, de puriştii latinişti, de
Titu Maiorescu, de Hasdeu, de Sextil Puşcariu, de toţi cei care într-o formă sau alta au
fost preocupaţi de normarea, descrierea şi de expresivitatea limbii române, dar cel care îi
dă corp, formă, expresie este I. L. Caragiale, în opera sa satirică.
O altă modalitate de îmbogăţire a vocabularului o constituie calcul lingvistic.
Calcul lingvistic duce la introducerea în limbă a unor forme lexicale noi prin traducerea

109
morfemelor unui cuvânt, a componentelor unui cuvânt compus ori ale unei locuţiuni prin
echivalente româneşti. Calcul lingvistic constă în copierea, imitarea sau împrumutarea
structurii unui cuvânt străin derivat sau compus. Astfel: ―a întrevedea‖ redă forma fr.
entrevoir, “concetăţean‖ este calchiat după fr. concitoyen, ―demers‖ > fr. demarche,
―supraveghea‖ > fr. surveiller, ―dreptunghi‖ > fr. rectangle, ―anotimp‖ > germ.
Jahregzeit (―timpul anului‖), ―a lua cuvântul‖ > fr. prendre la parole, ―a cădea de acord‖
> fr. tomber d’accord, ―a trece în revistă‖ > fr. passer en revue, " a face onorurile casei' >
fr. faire les honneurs de la maison), "a face opinie separată" > fr. faire opinion separee),
"a lupta contra morilor de vânt" > fr. lutter contre les moulins a vent), ―farfurie
zburătoare‖ > engl. flying saucer. Se poate constata că o serie de expresii cu aparenţă de
formaţii româneşti sunt, de fapt, calcuri frazeologice, cele mai multe de origine franceză.
Prezenţa unui număr foarte mare de calcuri în română, calcuri vechi sau foarte
recente, aproximativ 3000 (Hristea, 1984, p. 121) dovedeşte că procedeul lingvistic al
calcului lingvistic este productiv, poate la fel de productiv cu cel al împrumutului, şi
funcţional, dacă luăm în considerare existenţa dubletelor sinonimice, în care împrumutul
este dublat de calc. Se înregistrează: "angular" (din fr. angulaire, lat. angularis) şi
"unghiular", calc lingvistic cu aceeaşi etimologie cu a sinonimului său; "consacra" (din fr.
consacrer) şi "consfinţi" (după fr. consacrer; cf. adj. lat. sacer, sacra, sacrum, "sfânt"),
"imediat" (din fr. immediat) şi nemijlocit (după fr. immediat). Alteori, calcul este înlocuit
de forme neologice, cum este cazul lui "neatârnare", dublat de "independenţă" sau
"propăşire", de "progres". Studiul calcurilor româneşti ridică şi o serie de controverse. De
exemplu, este "floarea-soarelui" un format românesc sau un calc după lat. helianthus
(helios, "soare" şi anthos "floare")? În sprijinul acestei din urmă idei se aduce ca
argument şi faptul că şi în alte limbi există formaţii similare: germ. Sonnenblume, engl.
sunflower sau foarte asemănătoare: fr. tournesol.

Etimologia
Ştiinţa care se ocupă cu studiul originii cuvintelor şi cu precizarea istoriei acestora
este etimologia. Pentru aceasta lingvistul trebuie să stabilească etimonul (cuvântul de
origine), să cunoască legile fonetice care au dus la transformarea cuvintelor în diferite
etape de evoluţie ale limbii române.
De exemplu, în procesul de transformare al lat. "coxa" în rom. coapsă au acţionat
următoarele legi fonetice: o accentuat urmat de o silabă ce conţinea pe a s-a transformat
în diftongul oa, x a devenit ps, iar a neaccentuat final s-a închis, devenind ă. În procesul
de formare a rom. ―nor‖, etimonul lat. "nubilum" a suferit următoarele transformări: b
intervocalic a dispărut, l intervocalic s-a transformat în r, iar consoana finală a "căzut".
Astfel, a rezultat rom. ―nuăru‖ şi mai apoi ―nouru‖. Cu timpul u final a dispărut, cele
două vocale s-au contopit ajungându-se la forma ―nor‖. De asemenea, grupul consonantic
latin "ct" a dus la apariţia în daco-română a lui pt ca în drept < lat "directus", cuptor,
lapte, noapte, opt). Aceste exemple au evidenţiat câteva legi fonetice care au funcţionat
în procesul formării românei din latina populară: "o" accentuat s-a transformat în
diftongul oa (de ex. rom. roagă), în unele cuvinte "x" intervocalic s-a transformat în
unele cuvinte în ps (ar. frapsin, dr. frapsăn, frapsăne, frapţăn din lat. "fraxinus"), "ct"> pt
(rom. cuptor, lapte, noapte, opt), "l", în r (rom. soare, moară), generând fenomenul
lingvistic de rotacism, prezent în graiurile din Maramureş până în zilele noastre. Sistemul
de legi fonetice care dă seama de fondul lexical al românei, interpretarea lui şi discuţia

110
excepţiilor reprezintă un capitol important în lucrarea fundamentală a lui Al. Rosetti,
Istoria limbii române (1968).
În alte situaţii, etimologia, în sensul celor discutate mai sus, simpla indicare a
etimonului nu este suficientă. Astfel, în limba română ―pătlăgeaua roşie‖ şi ―pătlăgeaua
vânătă‖ au devenit ―roşie‖ şi ―vânătă‖, ―pătlăgeaua‖ sau ―pătlăgica‖ fiind adaptarea
cuvântului de origine turcă "patlican". Eliminarea termenului ―pătlăgică‖ se explică prin
tendinţa vorbitorilor de a se exprima cu economie. Un alt exemplu care "vorbeşte despre
"istoria" cuvintelor este ―ficat‖, cuvânt de origine latină, care, însă, nu are ca etimon lat.
iecur, cu avea acelaşi semnificat cu ―ficat‖. În limba latină este atestat termenul de
ficatum, ―cu / de smochine‖ şi sintagma "iecur ficatum" cu sensul ―ficat de gâscă
îngrăşată cu smochine‖. Cu timpul, în latina populară "ficatum" a preluat şi sensul lui
"iecur" şi cu acest sens a fost moştenit în limba română. În acelaşi context, se poate
aminti şi românescul ―a mânca‖, împrumutat din latinescul "manducare" (―a da din fălci‖)
şi nu din verbul omonim în limba latină.
Uneori, acelaşi cuvânt a fost împrumutat de două ori: o dată pe cale orală, a doua
oară pe cale livrescă. Astfel, slavonul "suvursiti" a produs în limba rom: ―a sfârşi‖ şi ―a
săvârşi‖, lat. "salutare" a produs într-o fază mai veche a limbii ―a săruta‖ şi mai nou,
neologicul ―a saluta‖, lat. "directus" > ―drept‖ şi ―direct", lat. "circus" > ―cerc‖ şi ―circ,
lat. "carbonem" > ―cărbune‖ şi ―carbon‖.
În legătură cu metodele folosite de cercetători în domeniul studiului istoriei
cuvintelor, academicianul Rosetti afirma în Istoria limbii române, capitolul "Metoda
romanistului":
"Limba latină care stă la baza fiecărei limbi romanice trebuie căutată în textele
care ne-au fost transmise. Pornind de la texte, şi nu de la forme reconstruite prin
comparaţia limbilor romanice, ce riscă să nu fi existat în limba vorbită, suntem siguri că
ne aflăm pe un teren solid. Criteriul reconstrucţiei trebuie întrebuinţat numai atunci când
textele nu atestă un fonetism sau o formă, care există cel puţin în două limbi romanice. O
formă reconstruită pe baza unei presupuneri, fără să existe un al doilea termen de
comparaţie, este nesigură - afară de cazuri excepţionale - şi nu are şanse de a fi luată în
consideraţie de cine vrea să urmeze o metodă riguros ştiinţifică" (p. 91). În cercetarea
originii cuvintelor limbii române s-au luat în consideraţie fenomenele social-politice care
au influenţat structura lexicului limbii române în epoci istorice, fenomenele de substrat,
adică modul în care a influenţat limba populaţiilor autohtone formarea limbii române,
amestecul limbilor datorat bilingvismului şi cele lingvistice, determinate de chiar
sistemul şi de dinamica limbii române.
Studiul istoriei limbii române a identificat câteva caracteristici esenţiale ale
acesteia din perspectiva formării şi evoluţiei acesteia în timp. Despre istoria limbii
române şi, implicit, despre structura etimologică a acesteia se pot reţine câteva teze
fundamentale pentru înţelegerea structurii şi "spiritului" limbii române.

Româna este limbă de origine latină, care s-a format şi dezvoltat în teritoriile
aflate la nord de Dunăre, în urma romanizării acestora prin cucerirea lor de către
trupele imperiului roman conduse de Traian (101-107 e.n.).
Teritoriile cucerite de romani erau locuite de triburi de origine tracă, cunoscute
sub denumirea de daci. Tracii şi ilirii au populat regiunile carpatice şi cele ale
peninsulei balcanice.

111
 Procesul de romanizare însemna impunerea civilizaţiei romane şi a limbii latine,
ca instrument util în comunicarea dintre daci şi romani. Baza de formare a limbii
române o constituie latina vorbită.
Romanizarea Daciei se încheie în 150 e.n., iar în 212 printr-un decret al
împăratului Caracalla locuitorii Daciei devin cetăţeni romani.
Procesul de formare a românei în urma romanizării populaţiilor dace continuă şi
după părăsirea Daciei de către armatele romane (275 e.n.).
S-a constatat că limbile balcanice: româna, bulgara, albaneza, sârbo-croata, fără
a fi înrudite au o serie de trăsături comune, fie datorită aceluiaşi substrat (dialectele de
origine traco-iliră), fie prin influenţele unei limbi asupra alteia ca urmare a convieţuirii
în vecinătate. Al. Rosetti arată că fondul comun lingvistic al limbilor balcanice nu poate
fi explicat doar prin influenţa substratului. El consideră că e vorba de o civilizaţie
balcanică în care civilizaţia greacă şi cultura bizantină au avut rolul cel mai important,
la aceasta adăugându-se bilingvismul şi mobilitatea extremă a acestor popoare.
Aşa se explică, poate, şi capacitatea extremă a limbii române de a asimila cu
uşurinţă elemente lexicale din limbi foarte diferite ca origine de a sa.
Româna veche (daco-romana) păstrează elemente de influenţă greacă, balcanică
şi slavă. Influenţele slave în daco-romană datează din secolele VI-XII, perioadă care a
marcat convieţuirea dintre slavi, popoare migratoare care s-au stabilit pe teritoriul
vechii Dacii, şi populaţia romanizată pe care aceştia au găsit-o aici. Prin contactul
dintre cele două populaţii s-a produs asimilarea slavilor de către autohtoni, asimilare
care a lăsat în limbă urme adânci. Ca efecte ale bilingvismului româno-slav se pot
enunţa ca influenţe ale slavei în româna veche: muierea vocalei iniţiale e, prezenţa
consoanelor h, j, genul neutru, procedeul numărării de la 11 la 19 prin adunare,
prezenţa infinitivului, a formelor reflexive. Influenţa cea mai importantă a fondului slav
asupra limbii române s-a manifestat în componenţa vocabularului în sferele lexicale ale
familiei, stărilor sociale, comerţului, agriculturii, naturii, faunei, florei, etc. De exemplu,
terminologia slavă a noţiunilor concrete conţine termeni precum: caznă, chip, cireadă,
comoară, horă, muncă, năduf, norod, ocină, pag, pâlc, plocon, prieten, scârbă, sfat, sfert,
stâlp, tălmaci, vorbă, zălog, zvon. Printre termenii din sfera creştină şi bisericească se
numără: blagoslovi, a se căi, chilie, chivot, colindă, colivă, cristelniţă, duhovnic, icoană,
Hristos, Isus, ispăşi, liturghie, maslu, metoh, mitră, monah, mucenici, pomană, popă,
post, pravilă, praznic, schit, sfânt, slava, stareţ, strană, taină, ţârcovnic, troiţă, etc.
Din limbile vecine sunt atestate în limba română veche elemente maghiare,
ucrainene, albaneze, bulgăreşti şi sârbo-croate.
Privind evoluţia limbii române se constată că fondul său vechi a fost întărit de-a
lungul timpului, ori de câte ori situaţia socio-politică sau culturală a permis-o. Astfel,
fondul vechi lexical de origine greacă (bizantin) a fost întărit şi înnoit prin contactele
politice şi culturale puternice cu Grecia din secolulal XVII-lea; fondul slav a fost de
asemenea revitalizat prin introducerea termenilor de origine rusă în secolele XVIII- XX,
iar fondul latin, prin împrumuturile masive din limbile romanice, în principal din limba
franceza şi italiană, dar şi prin împrumuturi latineşti savante.
"Româna este astăzi limba romanică al cărei vocabular s-a modificat în cursul
secolului al XVIII-lea şi al XIX-lea, prin eliminarea în masă a vocabularului de origine
turcă-otomană şi greacă şi prin intrarea masivă a termenilor de civilizaţie "europeană",

112
veniţi cu deosebire din franceză, ceea ce a permis limbii române să-şi modernizeze
majoritatea sectoarelor vocabularului său" (Rosetti, 1968, p. 595).

Etimologia populară
În procesul comunicării vorbitorii încearcă de multe ori să-şi explice sensul unor
cuvinte, pe care nu le înţeleg, care nu fac parte din vocabularul lor sau de care vor să facă
paradă în vorbirea "radicală", prin apropierea cuvântului de un anumit etimon, pe care îl
aleg în funcţie de experienţa lor lingvistică. Din dorinţa de a înţelege şi de a fi expliciţi,
cel mai adesea, vorbitorii au tendinţa de a încadra cuvântul, uneori în mod nejustificat,
într-o familie de cuvinte cunoscute. Seriile lexicale sunt alese după asemănările grafice
dintre cuvinte, dar şi prin raportarea la contextul situaţional în care este utilizat termenul.
Astfel, "reclamaţie" este înlocuit de unii vorbitori de "lăcrămaţie", cuvânt format prin
asocierea cu "lacrimă", în contextul în care întocmirea unei reclamaţii se face în situaţii
de criză, de necaz, uneori însoţite de lacrimi; "remuneraţie" este înlocuit de
"renumeraţie", prin asocierea cu "număr" (banii se numără). În următoarele etimologii
populare, "vindicativ" a fost înţeles ca ―cel care vindecă‖, prin apropierea de un cuvânt
cunoscut, din FPL, uşor de ţinut minte, "incuibaţie" se foloseşte în loc de "incubaţie",
prin raportare la "cuib", termen din sfera semantică a lui incubaţie, ceea ce conferă
vorbitorului siguranţă în comunicare; "arcoladă", în loc de "acoladă", având ca punct de
sprijin termenul "arc", ce desemnează o formă cu care poate fi asemănată acolada;
"funegru", în loc de "funebru", prin crearea unui fals compus ce are drept fundament
termenul negru şi "stomacologie" în loc de "stomatologie", prin raportarea la termenul
"stomac", care în anumite viziuni despre corpul uman poate avea legătură cu durerea de
măsele sau cu ceea ce se petrece în cavitatea umană.
Etimologia populară este un fenomen lingvistic care creează cuvinte noi,
neatestate în limbă pe baza asemănărilor formale şi / sau semantice dintre cuvinte, din
nevoia vorbitorului de confort în relaţie cu limba şi cu interlocutorul său sau din
necesităţi discursive ivite din situaţia de comunicare specifică. Valoarea expresivă a
etimologiei populare a fost magistral exploatată de I. L. Caragiale în satira sa socială, în
procesul portretizării personajelor prin limbaj. Fin observator al comportamentului
lingvistic al oamenilor, Caragiale a înregistrat cu multă minuţiozitate numeroase fapte de
limbă, tendinţe ale limbii, excese ale vorbitorilor conturând astfel imaginea modului în
care comunicau şi se comunicau contemporanii săi. Caragiale pare să fi manifestat o
adevărată fascinaţie faţă de fenomenele comunicării, de limba în uz, de "inovaţiile"
vorbitorilor. La Caragiale, etimologiile populare înregistrate se manifestă în relaţie cu
termeni noi, recent împrumutaţi din alte limbi, pentru utilizarea cărora vorbitorii ar fi avut
nevoie de un grad avansat de instrucţie sau pur şi simplu de instrucţie. Printre
etimologiile populare create sau înregistrate de Caragiale în opera sa, aproape intrate în
uz pentru a marca o situaţie comică sau pentru a ironiza o persoană se numără:
"renumeraţie mică după buget" (pentru "remuneraţie" apropiat de a număra); "scrofulos
la datorie", în loc de "scrupulos la datorie"; "boieri", pentru "buri", termen pe care îl
explică Jupân Dumitrache în timp ce citeşte "Vocea patriotului naţionale"; "a suplima"
asociat cu "sublimat"; "călduri dropicale", în loc de "călduri tropicale" asociat cu dropică,
"lege de murături", pentru "moratoriu", "bulametru" asociat cu "bulă", pentru
"barometru"; "asinuitate" în loc de "asiduitate" prin asociere cu "asin"; "a mânca de la
datoriile ce ne impun" în loc de "a manca" după franţuzescul "manquer a ses devoirs" (a

113
nu-şi îndeplini datoriile); "sufragiu universale" accentuat de Nae Ipingescu pe "i" şi
coroborat cu "a mânca", ceea ce creează o serie lexicală, unitară semantic; "intrigatoriu",
în loc de "interogatoriu", etimologie influenţată de "intrigă" sau cunoscuta expresie
folosită de Miţa Baston "cerneală violentă", în loc de "violetă".
Deşi "creaţiile" etimologiilor populare nu constituie norme ale limbii literare, ele
atestă vitalitatea limbii şi libertatea pe care şi-o ia vorbitorul în raport cu aceasta, conferă
expresivitate limbii şi asigură un anume confort vorbitorilor în relaţie cu necunoscutele
lingvistice care apar în comunicare.

Limbajul jurnalistic şi aspectele lexicului

Limbajul publicistic oferă cadrul cel mai adecvat pentru îmbogăţirea
vocabularului unei limbi. Prin natura profesiei, prin varietatea temelor abordate într-o
publicaţie, ziarul este cadrul care favorizează introducerea unor termeni noi, împrumutul,
inovarea unor sensuri noi, uneori figurate, amalgamarea termenilor neologici cu elemente
de argou sau cu termeni din limbajul familiar. În legătură cu aceasta, Florica Dimitrescu
afirma în Cuvânt înainte la ediţia a doua, "Dicţionar de cuvinte recente" (ed. a II-a, 1997,
p. 8): "Pentru moment observăm însă, împreună cu academicianul francez Bertrand
Poirot-Delpech, fin comentator al meandrelor lexicale, că limbajul presei - sursa de bază
a DCR-ului - are o covârşitoare influenţă aupra lexicului curent: "C'est etonnant comme
l'argot du journalisme a envahi le vocabulaire commun, signe de son emprise sur le
public!" (Le monde, 13 III 1996, p. 16)".
Pe lângă rolul important al limbajului presei de a introduce şi fixa termeni noi se
remarcă şi prezenţa fenomenelor care ţin de relaţia vorbitorilor cu limba: pleonasmul,
etimologia populară, invenţiile lexicale şi semantice, valorificarea potenţialului expresiv
al vocabularului, clişeele verbale, etc.
O privire asupra limbajului presei din secolul al XIX-lea evidenţiază câteva
caracteristici esenţiale: introducerea şi fixarea termenilor tehnici din sfera gazetăriei, a
terminologiei socio-politice moderne prin împrumuturi din limbile romanice, în principal
din franceză, dar şi din italiană şi prin încercările de impunere a normelor limbii literare,
fenomen care s-a definitivat în prima jumătate a secolului al XX-lea şi ca urmare a
activării componentelor militantă şi cărturărească a presei româneşti.
În perioada totalitarismului comunist, a doua jumătate a secolului al XX-lea, presa
de propagandă manifestă o distanţare faţă de aspectele limbii vorbite prin promovarea
unui veritabil "ceremonial lingvistic" în care se impuneau şi se respectau adevărate
"protocoale" lingvistice: fraze lungi, arborescente, evitarea cuvintelor concrete, preferinţa
pentru adjectiv, frecvenţa "neaoşismelor" ("a îndrăgi", "a înmănunchia", "drumeţie",
"ospeţie", "meleag", "plai", "tălmaci", "zestre"), atracţia pentru epitet şi metaforizarea
excesivă. În presa vremii sunt atestate numeroase împrumuturi şi calcuri din limba rusă:
"activ", "bolşevic", "colhoz", "comsomol", "secretar general", dar şi neologisme de
sorginte romanică precum: "a potenţa", "simptom", "amplitudine", "a tensiona",
"decantare", "a greva". Se dezvoltă fenomenul derivării cu sufixe, creşte productivitatea
unor sufixe de origine latină, precum şi a compuselor cu false sufixe sau prefixe.
În limba presei actuale circulă numeroasese împrumuturi de origine franceză: "a
surmonta", "a tuşa", "a antama", "vitrat": "Vilă spaţioasă cu suprafeţe vitrate mari"
(Ghidul caselor, 19 noiembrie 2003), "turbion": "Lia Roberts vrea doar să creeze un
turbion pe scena politică", de origine engleză: "fitness", "fan", "jogging", "stand-by",

114
"horror", "lifting", "gay", "twist": "Panduru a schimbat jocul lui Poli. Cum? În primul
rând, a transformat valsul în twist" (Gazeta Sportuilor, 10 noiembrie 2003, p. 8),
"suporter", "rugby": "Asociaţia internaţională a suporterilor de rugby l-a ales pe fostul
dictator în echipa liderilor mondiali" (Evenimentul zilei, 13 noiembrie 2003), "hacker":
"Autorităţile britanice avertizează asupra riscurilor prezentate de grupurile de hackeri din
Europa E, care blochează activitatea on-line a companiilor" (Evenimentul zilei, 13
noiembrie 2003), "sponsor": "Sponsor pentru "U"-Cluj" (Ziua, 20 iunie 2003). Într-un
text publicat în România liberă la rubrica "Dus-Întors" şi apoi republicat înt volum Tudor
Octavian realizează o parodie a stilului agrementat excesiv cu anglicisme: <"Mini-
market"-ul este un fel de "butic non-stop", o combinaţie între "fast-shop" şi "deli". Mulţi
confundă "fast-food' cu "fast-shop" şi "place-market"-ul cu "small-deli-goods". Or, se ştie
că un "big-shop" funcţionează de rgulă într-un "big-house', că într-o "fundătură-house"
sau într-un "hol-de-bloc-house" e potrivit un "snack": cel mult un "sell-shop". Îşi trebuie
mult curaj să deschizi un "ware-house". Pentru România, specialiştii noştri în "outling
district marketing" recomandă magazinele tip "general store" adică, într-o traducere pe
înţelesul tuturor "băcănie de mahala"> ("Ce este un mini market, Tudor Octavian, 1997,
"Tratat de înjurături", vol. 1, p. 101).
Există şi numeroase forme compuse cu falsele prefixe: "neocomunist",
"criptocomunist" şi fenomenul exploatării din punct de vedere expresiv a familiilor de
cuvinte în acelaşi text: "ambiguu", "ambiguitate", "ambiguizare", "dezambiguizare";
"privat", "privatiza", "privatizare", "privatizat"; "butic", "buticar". Se constată de
asemenea că unii termeni îşi recapătă semnificaţia afectată de ideologie în perioada
comunistă: "proprietar", "proprietate"; "capital", "capitalist", "burghezie", "proletariat",
mai ales în compartimentul terminologiei social - politice.
Coexistenţa formelor familiare cu neologismele, a cultismelor cu termenii
populari sau cu termeni din limbajul ştiinţific constituie o caracteristică importantă a
lexicului presei: ―Este grav că, la fel ca altădată, faptul că eşti agreat la vârf (calc recent)
te spală de toate păcatele (expresie familiară)” (Rl, 25 octombrie 1993); ―puterea s-a
descalificat (termen din limbajul sportiv) prin neparticipare‖ (Rl, 25 oct. 1993); ―Aşa că,
într-un fel sau altul se va rupe pisica (expresie familiară)…‖ (Rl, 25 octombrie, 1993);
―Cred unii, oare, că mâncarea din troacă (familiar) e mai hrănitoare, mai bogată în
proteine (ştiinţific) şi mai consistentă‖ (Rl, 25 octombrie 1993). Bine reprezentat în presa
actuală este compartimentul expresiilor familiare: "directorii vor fi scuturaţi" (A, 16
noiembrie 2001), "ministrul nu s-a prea plâns, deşi a chiţăit" (Ez, 21 noiembrie 2001),
"unui ofiţer i s-a pus pata" (Ez, 21 noiembrie 2001), "PSD ţine cu dinţii de Topliţa"
(Cotidianul, 24 ianuarie 2002), "Mafia lui Mazăre vrea să pună botniţă presei" (Jurnalul
Naţional, 18 ianuarie 2002), "Edilul-şef al Constanţei a pus pe butuci şi uzinele Rocar"
(Jurnalul Naţional, 18 ianuarie 2002), "Nişte bucureşteni ne fac viaţa iad" (L, 6
noiembrie 2003), "Soarele a dat în clocot" (Ez, 6 noiembrie 2003), "Dacă liderii PSD se
îmbată cu apă rece crezând în realitatea cosmetizată…" (Rl, 10 noiembrie 2003), "PNL şi
PD nu prea au chef să intre în horă cu primul ministru" (Ez, 10 noiembrie 2003).
De asemenea, se recuperează sensul vechi al unor termeni: ―A fost o zi
binecuvântată…‖, "Supăraţi nevoie mare că în România mai vorbeşte cineva fără carnet
de membru PSD, toţi ciracii şi servitorii lui Adrian Năstase răspândesc zvonul că mă
despart de Evenimentul zilei" (Evenimentul zilei, 7 mai 2004), sunt recuperaţi termenii
arhaici: ―Războiul pentru reîntregire, neatârnare, independenţă…‖, sau terminologia

115
religioasă, interzisă în presă şi în comunicarea publică în perioada comunistă: "drumul
crucuii", "cuvânt de priveghere", "îngeri", "legea postului", "mântuire", "patimi",
"smerenie", "stare duhovnicească".
Se constată de asemenea utilizarea aproape generalizată a termenilor de argou: "a
da ţeapă", "ţepar", "a pili", "a mierli", ―La Paradisul şmenarilor‖ (România liberă, 1993).
Exemple mai recente: "nişte bişniţari", "va da de pământ cu blatiştii, cu făneii şi gigeii"
(Adevărul, 16, 21 noiembrie 2001), "ne făceau bulangii", "înfige şuriul pe la spate", "erau
nişte jeguri", "beton", "maşini şutite" (Naţional, 12 noiembrie 2001), "bengos", "bazat",
"naşpa", "Ştim! Şmenurile lui Mazăre nu mai sunt un secret depă ce Jurnalul Naţional le-
a adus la cunoştinţa cititorilor"(Jurnalul Naţional, 18 ianuarie 2002), "…l-a invitat pe d-l
Mihăilescu să poftească pe la Grădina Zoologică să-şi ia zebra înapoi pe motiv că este
tare mofturoasă şi fiţoasă" (Jurnalul Naţional, 22 ianuarie 2002).
Prezenţa fondului lexical expresiv şi a invenţiilor lexicale cu scopul de a accentua
anumite fenomene sociale sau tipuri umane sau de a le satiriza constituie constante ale
limbii presei. În ultima perioadă au fost semnalate următoarele formaţii lexicale şi
semantice: "a mitingi" (Ziarul politic, 23 noiembrie 2001), "cuponiadă" (Adevărul, 20
noiembrie 2001), "şeful SNTR s-a lăsat fumat de propriul sindicat" (Evenimentul zilei,
16 noiembrie 2001), "Platon şi Aristotel virusaţi de un salmonel", "Cuvântul care
armagedonorează", "Coana Miţa Beletrista, "…stârnită de furia Adişorului împotriva e-
mailiştilor" (Academia Caţavencu, 29 ianuarie - 4 februarie 2001), "baroni locali" (dec.
2003), "PNA-ul stă cu ochii pe…", "Năstase pune coarne europenizării", "Năstase minte
şi pe faţă şi pe dos", "Un Vadim de la oi" (Ez, 13 noiembrie 2003), "vânzători de gogoşi
pe tema asta există" (Academia Caţavencu, 11-17 noiembrie 2003), "Eu am crezut în Moş
Nicolae până în decembrie '89 când garda de onoare i-a dat omoru'" (Aspirina săracului,
5 decembrie 2003), "O săptămână spală pe alta" (Aspirina săracului, 5 decembrie 2003),
"traseist politic", "baroni locali", "fotbaliada" (Cotidianul, 30 aprilie 2004), "a zappa",
"zappat" (procesul de "butonare" a televizorului, schimbarea rapidă a canalelor),
"mineriadă", "căpşuniada", "pesederizare", "manelişti", "Mihai Voteazu", "Micky
Şpagă", "proezia".
Vocabularul presei are şi calitatea de a inventa sau promova expresii culte sau
expresii memorabile, care sunt atribuite unor personalităţi dispărute sau unor persoane
proeminente aflate în atenţia publicului larg, deci şi a mass-media. Printre formulele
memorabile, care au făcut "carieră" în presă o perioadă mai lungă sau mai scurtă au fost
înregistrate în ultimii ani: "Unde eşti, tu, Ţepeş Doamne?" (Eminescu) (Cotidianul, 19
noiembrie 2001), "Pax americana" (România liberă, 22 noiembrie, 2001), "Un regat
pentru o bucată de Google" (Jurnalul Naţional, 30 aprilie 2004). Alte expresii intrate în
circuitul presei actuale: "iarna nu-i ca vara", "ruşinea campionatului ruşinii".
În limba presei clişeele (îmbinări fixe de cuvinte care sunt reluate în mod stereotip
şi repetat) sunt numeroase şi frecvente. Utilizarea în exces a stereotipurilor lingvistice
constituie una din caracteristicile limbajului jurnalistic. Adeseori, clişeele ajung
asemenea ticurilor şi devin rizibile. Printre clişeele presei se pot aminti: "în principal",
"din start", "la ora actuală", "pe parcurs", "a fi în măsură", "paşi" (rapizi, concreţi, etc),
"în consens cu", "probleme" (Valeria Guţu-Romalo, p. 204), "bani publici", "lumea
fotbalului românesc", "au intrat în febra pregătirilor pentru Sărbătorile de iarnă",
"Evenimentele care au ţinut mereu capul de afiş al ziarelor, căsătoriile starurilor de ieri şi
de azi ale fotbalului românesc" (Ez, 18 noiembrie 2003), "iarna îşi arată colţii" (Ez, 3

116
decembrie 2003, p. 4), "Câinii - fotbaliştii echipei Dinamo" (Pro Sport, 5 decembrie
2001, p. 5), "afaceri bănoase", "avantajoase", "profitabile", "reportaje de senzaţie" sau
"senzaţionale", Parisul, "Oraşul îndrăgostiţilor" sau "Oraşul-lumină", Las Vegas, "Oraşul
jocurilor de noroc".
În ceea ce priveşte îmbogăţirea vocabularului prin mijloace interne, în limba
presei se constată vitalitatea sufixelor de origine latină: "-ism", "-ist", "-iza",
valorificarea derivatelor cu sufixe: "Muşetescu, El Privatizator" (Ez, 4 mai 2004) şi
prefixe: "dezeroizarea", "desceauşizare" cu scop expresiv, introducerea masivă a
elementelor lexicale internaţionale, prezenţa masivă a neologismelor compuse cu ajutorul
pseudoprefixelor: "auto-": "să se autoîmpuşte în ouă" (Ez, 7 mai 2004), "electro-", "hidro-
", "bi-", "semi-", "-demo": "demograţierea puşcăriaşilor", "fono-": "fonocardiogramă",
"fonoizolare", "fonomontaj", "fonocardiograf", "fonometru", "fonograf"; "mega":
"megacosmos", "megarelief", "megacalorii", "giga-": "giga-minciuna' (expresiv) şi
sufixelor "-gen", "-oid", "-tehnic", "-fer", "-mobil". Acestora li se adaugă formaţii
neologice alcătuite cu ajutorul elementelor de compunere "cripto-": "criptogramă",
"criptocomunist", "criptogame", "criptocristalin", "criptogenetic", "graf-": "grafie",
"grafism", "grafică", "grafomanie", "grafologie", "grafometru", "grafospasm", "super": "E
supertare, supercool, superputernic! El a salvat emisiunea, a comentat Andrei Gheorghe
incidentul" (Ez, 6 noiembrie 2003) şi "-tecă": "animotecă", "cinematecă", "discotecă",
"fonotecă", "mediatecă".

De reţinut:
E corect: "contraatac", "interregn", "preexistent", "transsiberian", "înnora",
"înnopta". Sunt corecte formele: "dezbate", "dezacord", "dezonoare", "desprinde",
"desţeleni", "deszăpezi", "deşela", "desăra", "dejuga".
Numele proprii străine se scriu cu ortografia limbilor respective dacă acestea
utilizează alfabetul latin (Mişkolc, Bordeaux, Goethe, Shakespeare, Corneille) sau în
transcrierea oficială a statului respectiv (Hiroshima, Bangkok, Kuwait). Excepţie fac
numele străine pentru care există o scriere şi o rostire fixate prin tradiţie în limba română:
Viena, Budapesta, Paris, Londra, Varşovia.
Sunt incorecte abrevierile: f. pentru "foarte", p sau pt. în loc de "pentru", d.p.d.v.
pentru "din punct de vedere" sau "din punctul de vedere".
Pleonasmul este o greşeală de vocabular, care constă în folosirea unor cuvinte şi
sintagme ce repetă înţelesul cuvintelor anterioare. Exemple: "a se întoarce înapoi", "a
avansa înainte", "a rezuma pe scurt", "a colabora împreună", "a convieţui împreună", "a
coexista alături", "panaceu universal", "şi-a adus aportul", "prefer mai bine", "grăbeşte-te
mai repede".
Vulgarismele sunt cuvinte şi expresii triviale, obscene, invective, blesteme,
imprecaţii, jurăminte vulgare pe care convenienţele sociale le resping, deoarece afectează
bunul-simţ al auditorilor.

TEME ŞI APLICAŢII

1. Indicaţi deosebirile semantice datorate sufixelor: raţie-raţiune, divizie-diviziune,

pensie-pensiune, secţie-secţiune, reacţie-reacţiune, instrucţie-instrucţiune.

117
2. Alcătuiţi serii de trei cuvinte cu prefixele şi pseudoprefixele de circulaţie
internaţională. Reţineţi sensul şi ortografierea lor; arhe-, bar(o)-, cata-, cripto-, dia-,
endo-, etero-, izo-, mega-.
3. Alcătuiţi serii de câte trei cuvinte pentru fiecare din elementele de compunere.
Reţineţi sensul şi ortografierea lor: antropo-, biblio-, cromo-, demo-, fono-, -graf-,
lito-, -scop, -teca.
4. Găsiţi în presa actuală 10 împrumuturi de origine engleză.
5. Găsiţi în presa actuală: 10 exemple de expresii familiare, 10 elemente de argou şi 10
neologisme, 10 expresii memorabile, 5 invenţii lexicale sau semantice (de exemplu
"taliban" cu sensu de "extremist").
6. Analizaţi textele următoare din punctul de vedere al structurii etimologice şi al
câmpului semantic acoperit.
"Unul dintre sponsorii oficiali ai PSD, Vasile Turcu, afacerist apropiat de Ion Iliescu,
a fost recompensat material de PSD pentru ajutorul dat în campania electorală din
2000", a afirmat ieri purtătorul de cuvânt al Acţiunii Populare, Mugur Ciuvică.
Potrivit lui Ciuvică, Turcu este patronul firmei Romconstruct, una dintre beneficiarele
contraactelor de achiziţii publice făcute cu instituţii ale statului, din 2001 încoace.
Doar pentru lucrările de renovare a Muzeului Naţional de Istorie a României, firma
lui Vasile Turcu a încasat în 2002 peste 91 de miliarde de lei, a precizat Ciuvică. El a
mai vorbit despre privatizarea fostelor ICRAL-uri, jumătate dintre acestea fiind
cumpărate de Vasile Turcu, "la preţuri ridicol de mici" ("AP cu ochii pe Turcu",
Evenimentul Zilei, 19 aprilie 2004)

"Liderii Alianţei PNL-PD nu s-au speriat de ameninţările preşedintelui

PSD:"Atitudinea agresivăa lui Adrian Năstase dovedeşte frica şi spaima guvernanţilor
de a fi desconspiraţi că folosesc metodele oculte ale defunctului PCR. PNL crede că
premierul Adrian Năstase şi miniştrii săi pot face ce vor cu banii personali, dar nu pot
dispune discreţionar de banii publici", a declarat ieri purtătorul de cuvânt al
liberalilor, Eugen Nicolăescu, criticând dur refuzul demnitarilor PSD de a preciza din
ce bani vor plăti casa de avocatură menită să apere onoarea Guvernului şi a PSD"
("PSD=PCR", România liberă, 19 aprilie 2004)

"…Marea Britanie, aliatul cel mai fidel al americanilor în combaterea activă a

terorismului, a insistat că este nevoie de stabilitate şi de hotărâre în cadrul coaliţiei
pentru a democratiza Irakul. Până acum nici o forţă britanică nu a cerut rechemarea
celor 8200 de militari ai Regatului Unit din Irak.
Şi Polonia a anunţat că rămâne în front-premierul Leszek Miller este de părere că o
retragere a trupelor ar fi un semnal că teroriştii au dreptate şi că sunt mult mai
puternici decât întreaga lume civilizată.
…Îngrijorarea vine însă la nivelul Uniunii Europene şi din perspectivă politică - mai
multe publicaţii occidentale, de la BBC la Washington Post şi La Stampa susţineau că
noua poziţie adoptată la Madrid ar putea indica o apropiere mai degrabă mai degrabă
de "vechea Europă", adică ar însemna otrecere în barca Franţei şi a Germaniei, ţări pe
care, de altfel, Zapatero le-a numit între cele cu care guvernul său doreşte să-şi
apropie relaţiile. În cazul în care lor li s-ar adăuga şi Rusia, care a trimis suficiente
semnale, în privinţa războiului din Irak că se simte mai bine alături de Franţa şi

118
 Germania, atunci frontul antiamerican ar câştiga serios în pondere…" ("Liderii
europeni nu rup frontul din Irak", Ziarul Financiar, 17 martie 2004).
7. Arătaţi, de asemenea, cum funcţionează procedeul derivării în textele de mai sus.
8. Analizaţi textele următoare din punctul de vedere al modului în care se "valorifică"
potenţialul lexical (derivarea, compunerea, schimbarea valorii gramaticale; fond
comun, fond expresiv; fond neologic, fond arhaic, fond regional) şi frazeologic al
limbii:
"Tot mai mulţi activişti pesedişti umblă cu jalba-n proţap prin sat să adaoge membri
la colecţia mare a partidului de guvernământ. Obiceiul acesta-i un fel de vin "vechi
burduf vechi" cu deosebirea că vinul vechi este totuşi o delicatesă. Obiceiul de a
"bate-n porţi după pesedişti" n-are nimic din gustul suav şi romantic al vinului vechi,
dar începe să devină, totuşi, eficient şi cât se poate de pragmatic.
…facem mereu o rotaţie zdravănă a aceloraşi partide, a aceloraşi figuri, a aceloraşi
"dedesubturi", aşa încât politica "rotaţiei" nu mai oferă nici ea o surpriză. Nimic nou
pe frontul campaniei electorale, nimic nou în "burduful nostru" şi, parcă, ce avem a
mai face decât să dăm în bucluc cu toţii la PSD, chiar să stăm la coadă ca la uleiul lui
Ceauşescu?
Interesant este că politicienii izbutesc să ne aburească din patru în patru ani cu aceeaşi
nevinovăţie şi cu aceleaşi cuvinte îngrozitor de "lemnoase"… ("Abureală electorală",
Naţional, 3 ianuarie 2004).

"Când am venit la facultate în Bucureşti, acum vreo 20 de ani, eram, ca orice

ardelean, gata să strâmb din nas la tot ce ţine de "buricul sudului". De departe, din
Braşov, bucureştenii ni se păreau nouă, liceenilor de atunci, superficiali şi nesuferiţi.
Invadau din când în când pârtiile de schi şi patinoarele din Poiana Braşov, făcând
multă gălăgie şi "sclifosindu-se".
…Dimpotrivă, ca ardeleancă, din cauza accentului meu , a tărăgănelii vocii care suna
a tranşanţă, mai degrabă eu păream "sclifosita". Pe stradă îmi plăcea să mă uit la
lume, îmi plăcea mult aglomeraţia, îmi plăceau şi amicii mei turuitori şi barul de la
Arhitectură, unde puteai să vezi tot felul de feţe, şi cenaclurile la care mă duceam şi
unde i-am ascultat pe cei ce aveau să devină importanţii scriitori de azi.
…Ce e fain (cum ar spune ardeleanul) aici, în Bucale, e că, oricum ţi-ar trece prin cap
să ieşi din casă nu se uită nimeni lung după tine. E o "zonă liberă de prejudecăţi" Aş
mai fi vrut să povestesc despre o broască de fier din Cişmigiu…" ("Bucureştiul unei
foste ardelence", Evenimentul Zilei, 19 aprilie 2004).
9. Comentaţi următorul fragment din Cuvântul înainte al lui Constantin Noica la
lucrarea Cuvânt împreună despre rostirea românească (1987):
"Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai
învăţat niciodată. Căci orice cuvânt este o uitare şi în aproape oricare s-au îngropat
înţelesuri de care nu mai ştii. Cum altfel am putea da folosinţă vie cuvintelor? Dar
dacă în orice cuvânt există o parte de uitare, este totuşi vorba de uitarea noastră şi ea
devine propria-ne amintire. Iar acesta e actul de cultură: să înveţi noutatea ca şi cum
s-ar ivi din tine.
…Dar ne suntem datori nouă, ca purtători ai limbii acesteia şi lucrători în ea. Până ce
va veni ceasul de judecată al limbilor, în care e despicată lumea, noi gândim şi creăm
în cuvintele noastre, încă. Pentru noi ele sunt vii, chiar dacă s-au îngropat în uitare.

119
 Din această uitare - ce adesea e o uitare de sine, în măsura în care vorbirea omului
este şi fiinţa lui - noi le putem scoate, pe toate cele care ne par grăitoare: pe unele spre
a ne desfăta numai, ca într-un muzeu (cine ar mai spune astăzi "cu smerită mândrie",
când mândrie a încetat să însemne "înţelepciune"?), pe altele, spre a ne reîmprospăta
şi spori gândul, din neaşteptatele, uneori uimitoarele lor adâncimi de înţeles.
…Despre acesastă bucurie, încă pe deplin încercată de cultura noastră vie, vrea să
vorbească lucrarea de faţă. Ea s-a născut din bucuria de a vedea în prepoziţia "întru" unul
din cele mai sugestive cuvinte-cheie pentru întemeierea filosofică, şi a trecut peste
cuvintele ca "sinea", "rostire" şi atâtea altele, peste unele cuvinte ale lui Eminesciu, ale
lui Varlaam, ale câtorva dieci, sau ale păstrătorilor şi mocăncuţelor din Ardeal (care spun
"troaş", de la Traian, "troian", "troiănaş"), ca printr-o interminabilă sărbătoare a gândului"
(p. 7-8).

10. Citiţi articolul lui Caragiale "Congresul cooperativ român. Şedinţa de inaugurare"
şi identificaţi locuţiunile şi termenii ale căror semnificaţii sunt legate de câmpul
ocupaţional al locutorilor. De exemplu: "D. Moceanu, delicatese şi comestibile român
cu verva-i cunoscută, ţine pentru protecţionism un discurs foarte sărat şi foarte
gustat: vorbele-i merg ca untul şi bine cântărite şi socoteala fără cusur. (Aprobări din
tot publicul)".

Sens şi semnificaţie
Cea mai dificilă întreprindere a lingviştilor, de-a lungul timpului, a fost aceea de a defini
termenul de sens. O variantă de definire simplă arată că sensul unui cuvânt este
determinat de conţinutul lexical (raportarea cuvântului la referent / denotatum), de sensul
gramatical (valoarea gramaticală), de sensurile afective, de conţinutul lingvistic
corespunzător intenţiei vorbitorului.
Luând în considerare cele patru componente ale sensului se constată că în
procesul de identificare a acestuia, contextul lingvistic este determinant. De altfel, încă
din Antichitate filosofii au remarcat lipsa de precizie a vocabularului, comentând
polisemia, sinonimia, omonimia ca fenomene care creează ambiguitate în comunicare.
Cercetările privind schimbările de sens, definirea şi constituirea sensului sunt
guvernate de interesul pentru principiile generale privind "funcţionarea" limbii.

Raportul dintre limbaj şi gândire

Filosofii au fost şi sunt interesaţi de limbaj deoarece prin limbaj ei exprimă
noţiuni, concepte, raţionamente, relaţii, creează sisteme de percepţie şi înţelegere a lumii,
limbajul şi gândirea fiind "materia primă" a activităţii lor. Rudolf Carnap a susţinut că
problemele filozofiei când sunt reale sunt chestiuni de limbaj (Stati, 1971, p. 57).
Tot filosofii au fost cei dintâi care au observat că vocabularul este un instrument
bogat şi eficient, înzestrat cu o mare ―elasticitate‖, una dintre proprietăţile limbajului
fiind aceea că el este potrivit şi pentru formulele axiomaticii euclidiene, şi pentru
imaginile poetice, şi pentru limbajul retoricii şi pentru cel al comunicării politice.
În Evul Mediu, logicienii făceau distincţia între semnificaţie (proprietatea unui
cuvânt de a desemna un obiect) şi suppositio (proprietatea cuvântului de a fi
interpretabil). Această distincţie este foarte convenabilă deoarece, în realitate, limbajul

120
funcţionează la nivele diferite: denotativ - conotativ, univoc - echivoc, cognitiv - afectiv,
iar în comunicare, vorbitorii decodează, în primul rând, nivelul pe care se plasează şi,
ulterior, semnificaţia enunţului. De multe ori, probleme de adecvare a comunicării la
context sau la interlocutor se datorează neputinţei locutorului de a identifica corect
nivelul de comunicare. De exemplu, umorul funcţionează, în principal, la nivelul
echivocului, iar acei receptori care nu sesizează sau nu au însuşirile necesare plasării la
nivelul echivocului afirmă îndeobşte că nu "gustă" umorul. Un limbaj savant adresat unui
receptor care nu se poate plasa în sfera cognitivă a limbajului utilizat creează confuzie,
refuz al comunicării, interpretări inadecvate.
Pentru a stabili sensurile unor cuvinte, Aristotel recurgea, în procesul de
dezambiguizare, la stabilirea opoziţiilor, de altfel, un procedeu de factură modernă.
Astfel, opoziţiile "ascuţit" - "grav" şi "ascuţit" - "tocit" evidenţiază două sensuri ale
adjectivului "ascuţit".
Logica deosebeşte patru valori semantice ale verbului a fi, în funcţie de enunţul în
care acesta apare, ilustrând astfel rolul contextului în dezambiguizarea sensurilor. Astfel
în enunţurile:
"Copacul e verde", "Ion e inteligent", unui individ i se atribuie un predicat, iar verbul "a
fi" semnifică "are calitatea de";
"12 e un număr", "7 e un număr prim", un element aparţine unei clase, iar verbul "a fi"
semnifică "apartenenţa";
"Balena e un mamifer", o clasă e inclusă în altă clasă, iar verbul "a fi" semnifică
"incluziunea";
"Budapesta e capitala Ungariei", verbul "a fi" semnifică "identitatea".
Aşadar, dezambiguizarea ca fenomen necesar comunicării se poate realiza prin
mijloacele lingvisticii: evaluarea tuturor celor patru sensuri (lexical, gramatical, afectiv,
aferent contextului intenţional), evidenţierea opoziţiilor lingvistice, cu instrumentele
logicii. Pragmatica are şi ea un rol în dezambiguizare prin luarea în considerare şi
evaluarea nivelurilor la care funcţionează limbajul.

Semantica
Prin semantică se înţelege în mod curent acea ramură a ştiinţei lingvistice al cărei
obiect de studiu îl constituie sensurile. Greimas afirma că semantica a fost considerată
întotdeauna ―ruda mai săracă a lingvisticii‖. Semantica este disciplina cea mai apropiată
de filozofie, deoarece, în cele din urmă, obiectul ei de studiu îl constituie relaţia dintre
limbă şi gândire. A defini sensurile şi a analiza cum s-au format, cum au evoluat acestea
şi care este relaţia dintre sens / semnificaţie, situaţia de comunicare şi vorbitori înseamnă
a parcurge etapele pe care le-a parcurs limba în procesul de constituire a sistemului
lingvistic.
În urma parcurgerii ciclurilor şcolare comune (gimnaziu, liceu) şi a unor
experienţe proprii de comunicare, receptorii au o serie de cunoştinţe de semantică pe care
le activează ori de câte ori este cazul. Astfel, în cele mai multe cazuri, sensul este asimilat
cu înţelesul, se ştie că un cuvânt poate avea două sau mai multe sensuri şi că între
sensurile unităţilor lingvistice se instituie relaţii de sinonomie, antonimie, omonimie,
paronimie. Se ştie, de asemenea, că vorbitorul are o anume libertate de a acţiona asupra
sensului, ceea ce generează sensuri noi şi explică o anume dinamică a "lumii" sensurilor.

121
 Constituită ca ştiinţă la sfârşitul secolului al XIX-lea în cadrul lingvisticii istorice
(Michel Breal, 1883) semantica a împrumutat la început metode, când din retorica
clasică, când din psihologie. Viziunea istoristă a dominat studiul semanticii până la
mijlocul secolului al XX-lea. Semantica istorică a răspuns de-a lungul timpului la
întrebarea: ―Cum se transformă sensurile?‖ oferind explicaţii privind schimbările de sens
evidenţiate de studiul lingvistic. În viziunea istoristă, principiile care stau la baza
schimbărilor de sens se află în inteligenţa şi voinţa celor ce folosesc limba. Astfel, Breal
este preocupat de metaforele lexicalizate precum: "gura fluviului", "piciorul mesei",
"poalele muntelui", accentul fiind pus pe o anume expresivitate, caracteristică unor
comunităţi lingvistice.
Tot în cadrul larg al semanticii istorice) s-au studiat fenomene precum mutaţiile
de sens ca analogia (metafora), uitarea, restrângerea şi lărgirea sensurilor (Lazăr
Şăineanu, Semasiologia, 1887). Unele cuvinte îşi datorează sensurile actuale faptului că
vorbitorii "au uitat" sensurile originare ale cuvintelor. Astfel, "şugubăţ" are sensul de
―glumeţ‖, ―pus pe şotii‖, în timp ce sensul originar al cuvântului era ―ucigaş―, ―asasin‖.
Tot aşa explică Şăineanu sensul cuvântului "slăbănog", care, la origine, avea înţelesul de
―paralitic‖.
Antoine Meillet, un alt reprezentant al semanticii diacronice, explică mutaţiile
semantice prin influenţa factorilor extralingvistici, lingvistici şi sociolingvistici. Cauzele
extralingvistice explică fr. "gallerien", rom. "ocnă", "ocnaş", cu sensul de ―puşcărie‖,
―puşcăriaş―. Cauzele lingvistice explică fr. "on", care provine din fr. "homme" sau
formele negative din limba franceză "pas" şi "point" care provin din substantivele
omonime. Un rol important în explicarea unor sensuri ale cuvintelor acordă autorul
francez cauzelor sociolingvistice. Astfel, pentru un apicultor cuvintele "albină", "pom" nu
au acelaşi sens ca pentru un individ care nu are astfel de preocupări. Cuvântul "operaţie"
are un sens pentru un matematician, un altul pentru un chirurg, pentru un contabil sau
pentru un ofiţer. Termenii "a muta", "mutare" utilizaţi de şahişti şi-au restrâns sfera din
uz, exprimând o operaţie necesară începerii sau continuării jocului. Când cuvinte sau
expresii se ―deplasează‖ dinspre un grup socio-profesional către masa vorbitorilor are loc
lărgirea sferei semantice. De exemplu, expresii din jargonul actorilor, "a-i face cuiva o
scenă", "jocuri de culise" sau din domeniul juridic, "rechizitoriu", "în ultimă instanţă" au
pătruns în limba comună, fără ca vorbitorii să le mai asocieze cu sfera în care s-au format
şi dinspre care au "migrat".

Semantica sincronică, apărută mult mai târziu decâ cea diacronică, a încercat să
răspundă la întrebarea ―Ce este sensul?‖, iar răspunsul la această întrebare a dat naştere la
mai multe direcţii în semantica sincronică: semantica structurală, semantica
transformaţională şi semantica logică.
Semantica structurală este produsul aplicării metodei structuraliste. În mod
curent, atunci când se vorbeşte despre structuralism se face referire la Ferdinand de
Saussure, considerat de altfel, întemeietorul, ―părintele‖, structuralismului. Există şi alţi
autori ale căror cercetări se înscriu în cadrul doctrinei structuraliste, cum ar fi: Pottier,
Greimas, Coseriu. Teoria lui Saussure se fundamentează pe câteva postulate:
1. Limba este considerată un sistem de semne.
2. Conţinutul cuvântului este considerat ca o microstructură.
3. Analiza sensurilor se realizează în termeni de trăsături distinctive.

122
4. Totalitatea vocabularului este concepută ca o macrostructură, divizată în câmpuri
semantice.
5. Semnul lingvistic, reprezentat de obicei prin cuvânt, constituie o entitate abstractă,
asocierea psihică a două imagini: semnificatul şi semnificantul.
6. Semnificatul reprezintă imaginea obiectului sau noţiunea, iar semnificantul, imaginea
acustică.
7. Condiţia esenţială a semnului lingvistic este determinarea arbitrară a acestuia.
Semnul lingvistic este considerat o entitate abstractă care nu concepe semnificatul
în absenţa semnificantului şi semnificantul în absenţa semnificatului. În acest sens,
semnul lingvistic este asemenea foii de hârtie, cu două feţe: o faţă nu poate exista fără
cealaltă faţă (comparaţia îi aparţine lui Saussure). În viziunea lui Saussure, semnul
lingvistic ca entitate abstractă are următoarea reprezentare:

Semnificat / concept

Semnificant / Imagine
Acustică

Obiecţii ce s-au adus teoriei lui Saussure:

Deşi extrem de productivă, teoriei semnelor aparţinând lui Ferdinand de Saussure
i s-au adus de-a lungul timpului o serie de obiecţii dintre care amintim doar două dintre
acestea.
Dacă toate semnele lingvistice sunt arbitrare, atunci cum se explică existenţa în limbă
a unor semne motivate ( de exemplu, onomatopeele)?
A considera semnul lingvistic doar ca o asociere între imaginea obiectelor sau
noţiunilor şi imaginea lanţului fonic ce le reprezintă, înseamnă a elimina din analiză
cuvintele care denumesc concepte care nu au un corespondent în obiecte, fenomene
concrete.

Comentarii, exemple:
Fără a dezvolta complicatul aparat de analiză semantică propus de structuralişti,
vom ilustra prin câteva exemple aspecte ale analizei semantice din această perspectivă
Sensul lexical este o entitate decompozabilă în trăsături semantice distinctive
denumite seme. Astfel, o analiză elementară arată că substantivul "tigru" se compune din
următoarele seme: ―mamifer‖, ―sălbatic‖, ―carnivor‖, ―felină‖. Fiecare sem distinge
semnul lingvistic de alte semne, în aşa fel încât ansamblul tuturor distincţiilor defineşte
individualitatea semantică a unui cuvânt. Astfel, semul ―mamifer‖ separă clasa tigrilor de
clasa vieţuitoarelor care nu sunt mamifere; semul ―carnivor‖ distinge în interiorul clasei
mamiferelor, pe cele carnivore de cele necarnivore; semul ―felină‖ restrânge şi mai mult
clasa, introducând deosebiri între anumite mamifere carnivore care sunt sau nu feline.
Dacă un sem nu are valoare distinctivă atunci, asta înseamnă că el are un rol pur
―decorativ‖ (exemplu preluat din Ionescu, 1993, p. 187).
Analiza cuvintelor polisemantice se poate baza pe structura clasică a articolelor
de dicţionar. Analiza următoare şi comentariul sunt preluate fără modificări din Miclău
(1977, p. 41). În DLRM: ―Moale 1. Care cedează uşor la apăsare, modificându-şi forma.

123
2. Neted, mătăsos, fin. 3. (Despre sunete, voce) Încet, stins; prin extensie: plăcut,
armonios. 4. (Despre pas, mers) Uşor, domol. 5. Fig. (Despre oameni) Lipsit de energie şi
apatic‖. Se poate dovedi că fiecare sens reprezintă o trăsătură distinctivă, prin înlocuirea
fiecărui sens cu opusul său, obţinându-se în felul acesta o modificare a expresiei. Astfel
trăsăturile 1 şi 3 se găsesc în raport de comutare cu ―tare‖, 2 cu ―aspru‖, 4 cu ―grav‖,
―apăsat‖, 5 cu ―energic‖.
Semul este şi o unitate minimală de sens. De exemplu, semul ―care serveşte la
tăierea unor materiale sau obiecte nonrigide sau slab rigide‖, ca element semantic
distinctiv al cuvântului "foarfecă" constituie o unitate minimală (Ionescu, 1993, p. 187).
În acest context, este necesară şi o nuanţare a ―postulatului‖ arbitrarului semnului
lingvistic. Prin această formulare Saussure arată că nu există nici o legătură între sunetele
limbii franceze, de exemplu, şi ideea de ―soră‖ ceea ce explică faptul că acelaşi concept
este exprimat în alte limbi prin alt complex sonor. Aşadar, semnificantul este ―nemotivat
în raport cu semnificatul, cu care nu are nici o legătură naturală în realitate‖ (Saussure
apud Miclău, 1977, p. 165). Tot Saussure atrage atenţia asupra categoriilor de cuvinte
motivate: interjecţiile ("Ah!" "Oh!"), onomatopeele ("cucu", "trosc-pleosc", "cucurigu")
şi cuvintele cu simbolism fonetic ("a miorlăi", "a sughiţa", "a înghiţi").
Altfel, există categorii de cuvinte al căror sens este motivat:
a) etimologic (sensul cuvintelor "mamă", "tată", "ţară" motivate prin originea
latină şi prin evoluţia în timp);
b) prin influenţa referentului (denotatum, obiectul, fenomenul numit: "pierde-
vară", "ghiocel">"ghioc", "mărăcinar", "mierea-ursului"; în franceză "peirce-
neige">―ghiocel‖, în germ. "Maiblume", ―lăcrămioară‖);
c) în lanţul seriilor lexicale: "casă", "casnic", "căsnicie", "căsătorie", "căsuţă";
"rod", "rodi", "roditor", "rodire", "rodnic", "rodnicie";
d) în procesul compunerii: "bună-cuviinţă", "bunăvoinţă", "bot-gros", "coada-
şoricelului", "Crăciunelul-de-Sus";
e) motivarea indirectă prin figurile de stil semantice: metonimia, sinecdoca,
metafora.

Fenomene semantice evidenţiate prin analiza semantică

Analiza structurală a avut rolul de a evidenţia o serie de fenomene semantice cu
scopul de a "ordona", de a "organiza", de a introduce lumea sensurilor unei limbi într-un
sistem. În anii '70 / '80 s-au realizat sistematizări semantice structurale şi pentru limba
română care au evidenţiat o serie de fenomene lingvistice şi printre care se numără:
Structuri semantice:
Carte
“volum” “registru” “document” “hârtie scrisă”
volum catastif act bilet
tom condică document scrisoare
operă cadastru dispoziţie epistolă
op registru uric răvaş
manual
tratat
scriere
broşură

124
În exemplul de mai sus, pentru fiecare "sem" există o serie de termeni cu sensuri
echivalente.

Învăţătură
“cunoştinţe” “învăţătură”
cultură studiu
educaţie ucenicie
pricepere culturală pedagogie
învăţătură studenţie

Tipuri semantice
În cadrul fenomenului cunoscut ca omonimie, nici un cuvânt nu conţine mai mult
de un sens denotativ:
“căţel”: a) ―pui de câine‖ > (semnificaţia ―pui‖ este unică dacă se referă la
―pui de lup‖ animale din specia ―canis‖)
‖pui de vulpe‖
b) ―dispozitiv mecanic‖ > sensuri obţinute pe principiul metaforei
c) ―parte din căpăţâna unui usturoi‖
În cazul cuvintelor polisemantice denotaţia este, uneori, dificil de identificat. Este
cazul verbului "a face", verb cu un polisemantism foarte bogat în limba română, ceea ce
creează uneori dificultăţi în determinarea sensului, mai ales în expresii: "a face mâncare"
- ―a găti‖, "a face o prostie" – ―a comite o prostie‖. În acest exemplu verbul "a face" are o
semantică foarte "slabă", fiind mai degrabă un indicator al unor acţiuni a căror direcţie
este indicată de complementul direct.

Cuvinte polare
Seria cuvintelor polare poate fi ilustrată cu termenul ―a împrumuta‖: ―a da (lua)
cu împrumut‖.

Sensuri relaţionale se redau, de obicei, prin intermediul uneltelor relaţionale.

Analizele semantice au evidenţiat următoarele tipuri de relaţii:
Asocierea ―citaţi cu toţii‖
Posesiunea ―pisica cu clopoţei‖
Instrumentlitatea ―călătoreşte cu avionul‖
Modalitatea ―îl aştepta cu sufletul‖
Coroborat cu sensurile relaţionale există şi cuvinte relaţionale, acele cuvinte care
nu pot apărea în enunţuri decât însoţite de corelatul lor: fiul Mariei, bunica mea, prietenul
lui Ion, amicul nostru şi care exprimă în general grade de rudenie, de prietenie, etc

Abordarea critică a semnului lingvistic aşa cum a fost pus în circulaţie de

Ferdinand Saussure a permis lingviştilor britanici I. Ogden şi I. A. Richards construirea
modelului triunghiului semantic. Acest model are avantajul că pune în relaţie limba,
gândirea şi referentul incluzând astfel în structura semantică şi relaţiile dintre semnificat,
semnificant şi referent. Modelul semantic al triunghiului permite includerea în analiză a
cuvintelor - concepte sau a cuvintelor fără referent, semnificaţia acestora fiind explicată
prin relaţia specială creată între semnificat şi semnificant.

125
Modelul lui Ogden şi Richards
Semnificant (referinţă, noţiune, sens)

Semnificat (simbol, semn)

Referent (denotat, lucrul,obiectul)

În acest model semantic vârful triunghiului, referinţa constituie punctul central al

definirii sensului. Astfel, de la semnificat nu se poate ajunge la referent decât trecând prin
referinţă, iar de la referent spre semnificat, tot prin punctul de referinţă. Referinţa este un
punct de semnificare fix ce concretizează procesul gândirii. Astfel, pentru vorbitorii unei
limbi sensul pe care îl acordă cuvântului "bine" se leagă de raţionamentele asumate de o
colectivitate privind noţiunea de bine (în sens larg, sensul este determinat de o cultură
comună), dar şi de experienţa individuală a fiecărui vorbitor privind această noţiune.

Semantica logică
Semantica logică îşi găseşte originea în limbajul filosofiei şi în analiza logică a
ştiinţelor exacte. Analiza limbajului cu instrumentele logicii sau matematicii a avut drept
punct de plecare "imperfecţiunile" limbilor naturale şi scop final construirea unor modele
logice care să elimine sau să explice ambiguităţile limbilor naturale. Conceptele
fundamentale ale semanticii logice fac parte din limbajul logicii sau matematicii, iar
printre acestea se numără: adevăr (valoare de adevăr, regulă de adevăr), aserţiune,
denotatum, intensiune / extensiune, sens, implicaţie, echivalenţă, validitate, sisteme
modale (cuvinte modale, conjuncţii modale).
Apropierea lingvisticii de logică a avut loc, cu precădere, în cea de-a doua
jumătate a secolului al XX-lea, iar printre reprezentanţii de seamă ai lingvisticii logice se
numără Rudolf Carnap, Gotlob Frege, Bertrand Russel, Alfred Tarski, Ludwig
Wittgenstein. Rudolf Carnap are meritul de a fi arătat că sistemele logicii matematicii
sunt limbaje, cu o structură analogă cu aceea a limbilor naturale, dar cu o serie de
particularităţi care derivă din caracterul lor artificial, neambiguu şi caracterul explicit şi
exact al regulilor (Vasiliu, 1978). Deoarece problema centrală a oricărei analize
semantice o constituie problema adevărului, un rol important în apariţia semanticii logice
l-a avut teoria adevărului, pusă în circulaţie de A. Tarski (Ionescu, 1992).
Semantica logică a captat conceptele semioticii apropriindu-le demersului
ştiinţific şi obiectivelor propuse. Astfel, în semantica logică sensul înseamnă "a şti să
aplici un semn obiectului", iar raportul semn-denotat se stabileşte prin sens (Vasiliu,
1978). În relaţia complexă semn-obiect-receptare se consideră că:
1. Orice obiect poate servi ca semn cu condiţia să existe un subiect capabil să
transforme obiectul în semn.
2. Desemnarea este un act provocat.
3. Când fac acţiunea de denumire subiecţii acţionează împreună, căci scopul lor
nu este desemnarea obiectelor ca atare, ci comunicarea.

126
 Distincţia fermă între logică şi lingvistică aparţine epocii moderne ştiut fiind că în
Antichitate între cele două discipline existau suprapuneri, elemente comune, chiar o
terminologie comună. Aceasta a fost sursa unor confuzii, mai ales la nivel semantic.
Epoca modernă a delimitat mai ferm cele două sfere, atrăgându-se atenţia (Rudolf
Carnap) că "diversele sisteme ale logicii matematice nu sunt decât limbaje cu o structură
analogă cu aceea a limbajului natural, dar cu o serie de particularităţi care derivă din
caracterul lor artificial, anume caracterul lor neambiguu şi caracterul explicit şi exact al
regulilor" (Vasiliu, 1978, p. 11).

Referinţa
Noţiunea de referinţă permite explicarea procedeelor de desemnare
neconvenţională a unor grupuri de vorbitori.
Enunţuri precum: "Delfinul este un peşte" şi "Soarele, luna, stelele răsar" creează
o contradicţie logică între denumirea obiectelor şi însuşirile acestora. Astfel, în realitate,
"Delfinul este un mamifer" şi Soarele, Luna, stelele "nu răsar". Ceea ce permite
vorbitorilor să comunice în prezenţa unor enunţuri care nu desemnează corect referentul
este experienţa comună şi o anume viziune asupra realităţii. Astfel, pentru că îndeobşte
vietăţile acvatice sunt peşti, cei mai mulţi vorbitori utilizează acest termen ca fiind
generic pentru toate vietăţile ce trăiesc în apă. Aşa se face că enunţul "delfinul este un
peşte" nu creează confuzii în comunicare, deşi nu corespunde însuşirilor realităţii
denumite. De asemenea, raportarea simplistă la fenomenele cosmice şi exprimarea
acestui mod de raportare prin metafore comune a dus la apariţia sintagmelor precum:
"stelele răsar", asumate de comunităţi largi de vorbitori şi introduse în uz.
În procesul abstract de constituire a sistemului de referinţe, în relaţia gândire -
limbaj, un rol important îl are cunoaşterea şi codificarea socială.
De exemplu, s-a constatat o deosebire între graiul femeilor şi al bărbaţilor din
Ţara Moţilor, unde rotacismul a fost semnalat numai în graiul femeilor. Rotacismul este
un fenomen vechi în limbă şi atestarea lui în graiul ―moaţelor‖ se explică prin izolarea
acestora, care petrec sezonul de vară la munte, cu paza şi îngrijirea oilor, ele părăsind
foarte rar, aproape deloc locurile natale. Deplasându-se des cu căruţele în care încarcă
doniţele fabricate de ei pe care le vând în ţară, trăind o mare parte din timp în afara
comunităţii de moţi, bărbaţii au eliminat din graiul lor acele particularităţi (rotacismul) pe
care nu le-au regăsit în graiul comunităţilor cu care au intrat în contact.
În aceeaşi ordine de idei, în Descriptio Moldaviae Dimitrie Cantemir constată că
fenomenul palatalizării labialelor ―bg‘ine‖, ―pk‘iatră‖ caracteriza numai graiul femeilor,
iar bărbaţii care utilizau această particularitate fonetică erau luaţi în batjocură, fiind
porecliţi ―ficior de babă‖.
Într-o limbă ca aranta (limba unei populaţii primitive din Australia Centrală),
cuvintele sunt, practic, de neînţeles dacă nu se cunoaşte situaţia în care au fost spuse. Într-
o astfel de limbă, sistemul de referinţe este determinat de contextul lingvistic şi
situaţional.
De asemenea, se cunoaşte că în limba eschimoşilor există un număr impresionant
de cuvinte care denumesc diferitele ―stări‖ ale zăpezii. Aceasta se datorează condiţiilor de
viaţă ale eschimoşilor, pentru care zăpada reprezintă nu numai un fenomen al naturii, ci
un "obiect" care le influenţează viaţa. Evident că o populaţie care trăieşte ―sub semnul‖
zăpezii va avea un tip de percepţie, un sistem de desemnare a obiectului diferite faţă de o

127
populaţie care nu cunoaşte fenomenul zăpezii sau pentru care zăpada este un fenomen
printre multe alte fenomene şi care nu determină existenţa sau, chiar supravieţuirea
comunităţii, la un moment dat. Pentru un european "zăpadă pufoasă" şi "zăpadă topită"
afirmă două stări ale aceleiaşi unităţi culturale, pe când un eschimos vede în această
diferenţă opoziţia între două entităţi distincte, aşa cum percepe un european distincţia
între "zăpadă", "gheaţă", "apă".
Introducerea noţiunii de referinţă permite, de asemenea, definirea unor termeni
care nu denumesc obiecte sesizabile în realitate, cum ar fi: "unicorn", "sirenă",
"vârcolaci", "Centaur", "Polifem", "zeu", "iele". În semantica logică, Gotlob Frege
consideră astfel de cuvinte pseudonime: fiind lipsite de referent ele sunt lipsite şi de
semnificaţie. Această interpretare se datorează faptului că logicianul este interesat de cât
de departe putem opera cu expresiile lingvistice făcând abstracţie de referent şi cum
trebuie raportate unele la altele expresiile pentru a nu ―încălca‖ relaţiile cu obiectul. Cu
toate acestea, partenerii unei comunicări se înţeleg între ei, având, în legătură cu
pseudonumele, imagini identice sau foarte asemănătoare, transmise prin cultură sau
tradiţie.
În studiile despre referinţă se remarcă discuţia despre numele proprii, care nu
"conţin esenţa generalizată" aşa cum se evidenţiază în cadrul numelor comune, precum:
băiat, iepure, scaun, floare, care au ca referent întreaga clasă de obiecte caracterizate prin
trăsăturile sale comune. "În acelaşi timp, numele propriu are capacitatea de a evoca
reprezentarea individului, obiectului desemnat, dat fiind că în zdrobitoarea majoritate a
cazurilor el desemnează entităţi concrete, nu abstracte. Rareori se botează o idee cu un
nume, iar dacă se face acest lucru, ea nu va căpăta denumiri ca Maria, Elena, Londra,
Dunărea, ci mai de grabă expresii convenţionale ca a, b, x, y" (Miclău, 1977, p. 65).
În concordanţă cu cele spuse până în prezent despre referinţă, se situează noţiunea
de referinţă culturală aparţinând lui Umberto Eco (1976). Din perspectivă semiotică,
pentru Umberto Eco obiectul semanticii îl constituie, în primul rând, conţinutul, nu
referentul, iar conţinutul se defineşte ca unitate culturală.
Codurile acceptate de societate construiesc o lume culturală, care nu este nici
actuală, nici posibilă; existenţa ei este de ordin cultural şi constituie modul în care
societatea vorbeşte, gândeşte. În această viziune, referinţa culturală este esenţială, o
unitate culturală fiind sinonimă cu semnificatul unui termen. De exemplu, în enunţul
―Iuliu Caesar a murit în 44 e.n‖, ceea ce se exprimă este adevărat din punct de vedere
istoric, deoarece în cultura noastră există coduri pentru care enunţul este înţeles ca având
conotaţia ―adevăr istoric‖.
Aşadar, semantica se constituie din teoria semantică şi teoria referinţei. Teoria
semantică înseamnă enumerarea tuturor trăsăturilor semantice ale unei entităţi lexicale,
iar teoria referinţei se referă la relaţia dintre obiect şi sensul său. Definiţiile moderne ale
sensului captează termeni precum semn lingvistic, semnificat şi semnificant (Ferdinand
de Saussure), referinţă, referent, simbol (Ogden şi Richards), reconstrucţia limbii
(Bloomfield), cod cultural şi unitate culturală, "deschidere" semantică (Umberto Eco).
Sensul se situează în centrul preocupărilor omului modern şi este înţeles ca inventar al
comportamentului uman, pentru că lumea "umană" se defineşte în mod esenţial ca lume a
semnificaţiilor (A. J. Greimas).

Sinonimia şi referinţa

128
 Sinonimia este un fenomen semantic ce permite înlocuirea unor termeni sau
enunţuri cu altele cu înţeles identic sau aproximativ identic. Sinonimia constituie o altă
bogăţie semantică şi expresivă a limbii române şi una dintre caracteristicile sale lexicale.
În ceea ce priveşte sinonimia lexicală romanistul suedez Alf Lombard afirma într-un
studiu citat de Gh. Bulgăr (1996, p. 9): "Foarte bogată în sinonime, în special în sinonime
aproximative, bogăţie datorată în mare parte avalanşei de cuvinte împrumutate, - româna
prezintă pentru lexicograf anumite facilităţi pe care nu le oferă franceza, de exemplu…
Când româna importă un cuvânt străin, ea păstrează foarte adesea cuvântul anterior, care
serveşte pentru a exprima acelaşi lucru. De unde în limba actuală, foarte numeroase grupe
de sinonime, - ca: "timp" (tempus), "vreme" (slav); "greu" (grevum pentru gravem) şi
"dificil" (francez); "repede" (rapidum), "iute" (slav) şi "rapid" pentru rapid…Importul
aproape nelimitat de cuvinte noi, cadrul uimitor de extensibil al vocabularului, felul în
care cuvintele trăiesc împreună în interiorul acestui cadru, concurenţa dintre cuvintele
care aparţin straturilor diferite, diferenţierea semantică sau geografică a sinonimelor,-
toate aceste probleme lexicologice constituie un întreg pe care nici o altă limbă nu-l oferă
mai bine studiului". Seriile sinonimice dovedesc sursa sinonimiei în limba română:
împrumutul, extensia semantică, formaţiile interne ale limbii, dinamica nivelurilor
stilistice ale limbii (regionalismele, argourile, etc.) Numeroase cuvinte ale limbii române
şi-au alcătuit serii sinonimice după diferitele sensuri pe care le are un cuvânt. De
exemplu, "carte" şi-a dezvoltat trei serii sinonimice, plecând de la trei sensuri
fundamental: 1. "operă", "volum", "tom", "scriere", "lucrare", "op"; 2. "ştiinţă",
"cultură", "instruire", "studii"; 3. "scrisoare", "act", "document", "înscris", "uric"; "calic",
două serii sinonimice: 1. "sărac", "nevoiaş", "oropsit", "sărman" şi 2. "zgârcit", "avar",
"egoist", "meschin", iar "cap" este consemnat în dicţionare cu următoarele serii
sinonimice: 1. "ţeastă", "craniu", "căpăţână", "dovleac", "glavă", "tărtăcuţă", "bostan"; 2.
"minte", "cuget", "gândire", "cugetare", "judecată", "raţionament", "memorie"; 3.
"persoană", "om", "individ", "ins"; 4. "şef", "căpetenie", "ştab", "comandant"; 5.
"început", "frunte"; 6. "capăt", "sfârşit", "final", "terminaţie", "extremitate"; "satana":
"diavol", "dracul", "Scaraoţchi", "Lucifer", "necuratul", "ucigă-l toaca", "sarsailă",
"naiba", "aghiuţă", "demonul". Exemplele de mai sus ilustrează ideea că seriile
sinonimice depozitează termeni vechi ("uric", "calic". "glavă", "naiba"), expresivi
("dovleac", "tărtăcuţă", "bostan", "ştab"), tabuuri lexicale ("necuratul", "ucigă-l toaca"),
cultisme ("tom", "op", "avar", "Lucifer"), regionalisme care coexistă cu termeni
neologici, forme ale limbii literare actuale ("operă", "volum", "cultură", "cap",
"persoană", "final", "diavol", "demon").
Fenomenul sinonimiei se aplică nu numai la lexic, ci şi la sintaxă, deoarece există
construcţii sintactice diferite din punct de vedere lingvistic, dar care exprimă aceeaşi idee,
se referă la aceeaşi realitate. Din această categorie fac parte cuplurile de enunţuri: (1)
"Van Gogh a pictat celebrul tablou Floarea soarelui", "Celebrul tablou Floarea soarelui
a fost pictat de van Gogh"; (2) "Nefiind preocupat de literatură, a ratat examenul",
"Fiindcă n-a fost preocupat de literatură, a ratat examenul"; (3) "Nu", "Ba", "N-am
primit" (ca răspunsuri la întrebarea: "Ai primit scrisoarea mea?"); (4) "Ieşi afară",
"Părăseşte încăperea", "Pleacă de aici", "Pleacă!", "Valea!"; (5) "A venit G", "A venit
fratele tău", "A venit prietenul meu", "A venit profesorul", "A venit doctorul" (în
condiţiile încare G. este în acelaşi timp fratele unui interlocutor, prietenul meu, doctor şi
profesor). E dificil ca în toate aceste situaţii să vorbim despre sinonimie, deoarece

129
constatăm o prea mare eterogenitate lingvistică. Pentru a înţelege situaţiile de comunicare
din exemplele de mai sus este suficient să ne amintim distincţia dintre sens (conţinut
lingvistic) şi semnificaţie (referinţă, denotaţie). Despre limitele sinonimiei şi despre
cadrul de analiza a acesteia Sorin Stati constata: "Lingvistica structurală ne pune la
dispoziţie un prim criteriu de clasificare: există enunţuri sinonime independent de context
(situaţie) şi sinonime numai în funcţie de context (situaţie). Deosebim deci sinonimia de
limbă (sinonimie sistematică) şi sinonimia de vorbire (sinonimie accidentală)" (1971, p.
243).
În exemplul (1) ne confruntăm cu o echivalenţă sintactică, în care, dacă
presupunem că în ambele enunţuri Van Gogh este numele celebrului pictor olandez, se
poate vorbi de sinonimie sintactică de limbă. În exemplele (2), (3), (4) se constată o
echivalenţă lingvistică, mai degrabă de "limbă" decât de "vorbire", deoarece chiar dacă
pot fi utilizate în contexte diferite şi se pot referi, deci, la situaţii, persoane diferite,
nucleul semantic, sensul rămân aceleaşi. În exemplele de la (5) nu se mai poate vorbi
despre sinonimie lingvistică, ci despre identitate referenţială: "G", "fratele tău", "prietenul
meu", "profesorul", "doctorul" se referă la aceeaşi persoană. În acest caz, lingvistica
logică introduce noţiunea de coreferenţă care delimitează toate situaţiile în care expresii
lingvistice diferite din punct de vedere al categoriei gramaticale, construcţiei, sferei
lexicalo-semantice numesc acelaşi referent. Discuţia despre semnificaţia numelor sau
expresiilor în raport cu referinţa conduce la concluzii şi are semnificaţie, doar atunci când
există informaţii despre situaţia în care locutorul utilizează expresia / expresiile limbii.
Nu se poate spune că "fratele meu" este sinonim cu "prietenul meu", deoarece au structuri
semantice diferite, sensuri diferite, dar este evident că în situaţia în care desemnează
acelaşi obiect (au acelaşi denotatum, referent), devin termeni coreferenţi. Relaţia de
coreferenţă este accidentală şi este determinată de procesele de desemnare într-o situaţie
de comunicare dată. Relaţia de coreferenţă este de asemenea determinată de prezenţa
locutorilor şi de activarea capacităţii acestora de a interpreta enunţurile şi de a identifica
situaţia de echivalenţă.
Problematica referinţei captează şi analiza numelor proprii şi a pronumelor de
persoana I şi a II-a, care, în procesul comunicării au capacitatea de a denumi o infinitate
de obiecte. În enunţurile: "Maria Popescu a câştigat premiul cel mare la Loto", "Tu ţi-ai
schimbat de nenumărate ori profesia", "Eu nu am terminat încă de redactat lucrarea
promisă ", şirul persoanelor care pot fi numite prin numele propriu "Maria Popescu" sau
care îşi pot asuma rolurile de "eu" şi "tu" în comunicare este imposibil de cuantificat.
Numai contextul, situaţia de comunicare, de fiecare dată alta în timp, spaţiu şi identitate a
locutorilor dă seamă de semnificaţia acestor expresii lingvistice. Altfel, utilizate în
absenţa informaţiilor de context ele creează confuzie. Numeroase expresii lingvistice ale
limbii pot deveni, în mod accidental, echivalente semantic sau coreferente. De exemplu, o
persoană poate fi în acelaşi timp mai înaltă decât X şi mai scundă decât Y. În acest
context "mai înalt" şi "mai scund", antonime în sistemul limbii, denumesc aceeaşi
realitate şi intră în relaţie de echivalenţă semantică, de coreferenţă.
Aceste câteva exemple arată că: 1. fenomenele de definire a sensului sunt legate şi
de problema sinonimiei şi a echivalenţelor lingvistice; 2. referinţa este un concept crucial
în definirea sensului şi a sinonimiei; 3. referinţa are un rol esenţial în dezambiguizarea
enunţurilor limbii; 4. referinţa este un concept pragmatic, iar sensul este un concept

130
lingvistic; 5. coreferenţa este un fenomen pragmatic, sinonimia face parte din sistemul
limbii.

De reţinut
1. Mounin afirma că semantica este parte a lingvisticii în care se trece neîncetat
de la limbă la lume şi de la lume la limbă.
2. Studiul denotaţiei şi conotaţiei este o constantă în lingvistica modernă.
"Cuvintele au sensuri denotative, numite şi logice sau intelectuale, şi sensuri
conotative, numite şi afective sau emotive. Sensurile denotative sunt obiective
şi constante. Dicţionarele înregistrează de regulă numai sensurile denotative,
cele care îi interesează şi pe logicieni" (Stati, 1971, p. 204).
3. Mecanismele conotaţiei dau seamă de existenţa figurilor (tropilor).
"Expresivitatea unei comunicări verbale se realizează, se intensifică şi prin
fenomenul general al sugestiei, prin ecoul semnului lingvistic implicit care se
manifestă în momentul receptării semnului lingvistic explicit" (Gh. N.
Dragomirescu, 1975, p. 94). Printre procedeele semantice generatoare de
expresivitate, prin intermediul figurilor ambiguităţii, se numără: economia de
expresie, similitudinea şi analogia, substituţie, abatere logică sau gramaticală
(ibid.)
4. Cele mai cunoscute figuri ale ambiguităţii sunt: metafora, metonimia,
sinecdoca. Metafora poate fi definită ca figură prin care obiectul se denumeşte
cu numele altui obiect, asemănător, folosit nu ca noţiune, ci ca imagine cu
caracter evocator. Metafora are la bază analogia şi transferul semantic, fiind
cunoscută şi ca o comparaţie prescurtata. Metafora constituie maximul de
concizie expresivă. Textele poetice oferă cele mai expresive metafore:
"Leoaică tânără, iubirea", "Eu am rămas un pom" (Nichita Stănescu), "Toată
floarea cea vestită a întregului Apus"…Să dea piept cu uraganul ridicat de
semilună" (Mihai Eminescu). Metafora este şi o formă de expresivitate
comună. Atunci când vorbitorii denumesc anumite realităţi cu nume
metaforice, precum: ghiocel, mierea ursului, toporaş, poalele muntelui,
piciorul scaunului, un munte de om, vatra satului, băierile inimii, vlăstar,
lingurică, dovleac (din seria tărtăcuţă, bostan, tigvă) asociindu-le cu alte
obiecte, cu care se aseamănă.
Metonimia este înlocuirea unui cuvânt prin altul cu condiţia ca cele două
cuvinte să denumească obiecte între care există sau se poate imagina o
corespondenţă calitativă. Exemple: "persoană pentru lucru" (un Alecsandri, un
prometeu, afrodisiac, mercurial), "lucru pentru persoană" (cer pentru
Dumnezeu), "recipient pentru conţinut'' (o halbă de bere, a băut un păhărel,
un coş de struguri, un pumn de grăunţe, o mână de sare), "cauză pentru
consecinţă", "consecinţă pentru cauză", "locul pentru produs" (un cotnar),
"simbol pentru ceea ce simbolizează": "Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi
regi s-adună / Să dea piept cu uraganul ridicat de Semilună (Mihai Eminescu),
"instrumentul, obiectul fizic implicat pentru fenomene psihice": "un om de
inimă, "un om cu cap", "C are condei".
Sinecdoca denumeşte o figură de substituţie prin care se denumeste un obiect
cu numele altuia cu care se află în relaţie cantitativă sau de "cuprindere", cum

131
 ar fi" partea pentru întreg, întregul pentru parte, specia pentru gen şi invers
(Dragomirescu, p. 186). Exemple de sinecdocă intrate în uz: a avea un
acoperiş, a avea atâtea primăveri sau din limbajul poeziei: "Românul e născut
poet" (V. Alecsandri), "Boliac cânta iobagul" (Mihai Eminescu).

Discursul jurnalistic
Problematica sensului este cea mai importantă componentă lingvistică a
comunicării. În discursul mediatic, ea cunoaşte mai multe forme de manifestare, cea mai
vizibilă şi cea mai uşor de decriptat aflându-se în sfera creării conotaţiilor prin analogie
sau alunecare de sens (invenţii semantice, metafora, comparaţia, metonimia, sinecdoca,
personificarea, analogia, etc.). De exemplu: metafora care situează evenimentul
(afirmaţiile) în sfera ironiei: "Ironii/ Victoria României a provocat furie presei germane
pe elevii lui Voller / "Germania, o echipă de castraveţi" (Jurnalul Naţional, 30 aprilie
2004), "Protecţia consumatorilor se ia la trântă cu băncile pentru creditul de consum"
(Capital, 6 mai 2004), "Baronii de teflon" (Evenimentul zilei, 4 mai 2004), metafora -
clişeu: "Trăim primăvara gimnasticii româneşti", "PSD nu-i poate salva scaunul lui
Iordănescu", "Ultimul tren spre Gelsenkirchen" (Evenimentul zilei, 5 mai 2004), metafora
lexicalizată: "5000 de boboci sunt aşteptaţi să se înscrie la şcoală" (Evenimentul zilei, 4
mai 2004), sinecdoca: "Inginerii / Afacere în trei cu pagubă pentru "buzunarul"
contribuabilului" (Jurnalul Naţional, 30 aprilie 2004), epitete: "Bancherul penal
Nicolaescu, numărul 2 la Realitatea Tv", "Dinu să-şi vadă de barba lui jegoasă
(Evenimentul zilei, 5 mai 2004).
Procedeele semanticii sunt "responsabile" de ambiguităţile provocate de
construcţia discursivă a mass-media, precum şi de exploatarea categoriilor estetice
(umorul, ironia, grotescul, tragicul, dramaticul). Astfel, presa satirică, din care fac parte
revistele Academia Caţavencu, Aspirina săracului îşi construieşte discursul pe
ambiguităţi semantice pe care, decriptându-le, receptorul se plasează în registrul satirei,
ironiei, umorului: "Isus e un tip vertical şi pe unu orizontal" (referirea la Isus prin
asociere cu tabla de cuvinte încrucişate), "Năstase şi-a pus Catedrala pe socru" (atracţia
paronimică "socru - soclu" trimite la primul socru al premierului, fost nomenclaturist,
înmormântat la Mausoleul din Parcul Carol, ce va fi demolat pentru a se construi
Catedrala neamului), "Dialogurile lui Blaton" (titlul trimite la dialogurile lui Platon, iar
textul se constituie într-un dialog imaginar dintre Socrates şi Bekalides, în care cititorul îl
recunoaşte pe Gigi Becali, cunoscut pentru blaturile pe care le-a patronat în fotbal),
"Baronacul, iahtul şi o ştiucă" (trimitere la titlul unei fabule), "Fraţii Aşijderi", "Veninul
şi cânepa", "Moş Guerilă", "Popa Postu", "Patronul lui Procust", "Gaz Motan", "Mazeta
sporturilor", "Poziţie de moftsaid", "Show biz da' culţi", "Flagrant deliciu", "Vipu' de la
cablu", "Dosarele hardcore" (Academia Caţavencu, 27 aprilie-3 mai 2004). Umorul se
creează prin neobişnuitul asocierilor dintre semnificat şi semnificant, ceea ce creează
lumi, sisteme referenţiale care se supun unor interpretări neconvenţionale. Astfel,
sintagma "dosarele hardcore" trimite, odată către filmul SF "Dosarele X", apoi către sfera
"inimii" (engl. hard, înseamnă "inimă"), creându-se în felul acesta o sferă semantică
definită simplist ca "dosarele neobişnuite ale inimii", ceea ce stârneşte interesul
receptorului pentru a iniţia procesul de decodare.
Tot în sfera semanticii se regăseşte şi una din cele mai importante proceduri
profesionale ale jurnaliştilor, adaptarea discursului jurnalistic la expectaţiile publicului, în

132
fapt, la sistemul de referinţe ale acestuia. Este vorba despre faptul că atât jurnaliştii, cât şi
publicul acceptă aceleaşi coduri şi convenţii culturale asimilate într-un timp şi spaţiu
comune. Acest fenomen stă la baza procesului creării revistelor de nişă, adică a acelor
publicaţii care ţintesc publicuri definite printr-o specializare foarte îngustă
De asemenea, introducerea în discurs a evenimentului, "evenimenţializarea" sau
"construcţia tematică" a realităţii (Charaudeau, 1997), sunt procese prin care se atribuie
sens realităţii şi constituie, la nivel discursiv, alte aspecte ale semanticii dezvoltate de
discursul jurnalistic. Într-un articol din Adevărul (29 aprilie 2004), cu titlul: "Promovat
pentru păgubirea bugetului de stat", se scrie în legătură cu privatizările: "La final de
mandat, într-un interviu de bilanţ, l-am putea întreba pe fostul şef al privatizării, Ovidiu
Muşetescu: "Una dintre realizările dumneavoastră remarcabile în cei aproape patru ani de
mandat este includerea privatizării pe lista noilor modalităţi de păgubire a bugetului de
stat. Cum aţi reuşit această performanţă?" În dialogul imaginar, Muşetescu ne-ar putea
răspunde dezinvolt, aşa cum a mai făcut-o şi cu altă ocazie: "Am vândut pe ochi
frumoşi". Lucru demonstrat de altfel, de scandalurile legate de privatizările năşite de
Muşetescu, care explodează ca un foc de artificii în ultima vreme şi la care autorităţile
sunt impasibile". Aşadar, construcţia tematică în cazul privatizărilor APAPS se
circumscrie ideii că privatizările APAPS au păgubit bugetul statului prin vânzarea "pe
ochi frumoşi". Această "temă" constituie o modalitate de a decupa realitatea legată de
privatizările APAPS, de a o dezvolta şi de a o prezenta receptorilor. Un alt exemplu de
semnificare a realităţii se referă la o informaţie despre vilolenţe în coloniile israeliene din
Fâşia Gaza, violenţe denumite în Evenimentul zilei (3 mai 2004) cu titlul: "Măcel
palestinian" nu "morţi în Fâşia Gaza", "violenţe", "atacuri asupra unui vehicol israaelian',
"masacru", etc. Alegerea termenului de "măcel" pentru a denumi evenimentele creează o
lume în care carnagiul, ororile sunt posibile, iar receptorilor li se creează aşteptări
conforme cu "universul" prefigurat.

TEME ŞI APLICAŢII

1. Folosind ca instrument de lucru Mică enciclopedie a figurilor de stil (Gh. N.

Dragomirescu, 1975, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică) sau orice
dicţionar / tratat sau lucrare de lexicologie, semantică sau retorică definiţi şi
exemplificaţi alte figuri ale ambiguităţii, printre care: elipsa, comparaţia,
personificarea, alegorie, simbolul, aluzia, calamburul, eufemismul, ironia,
sarcasmul, paradoxul, antiteza, anacolutul.
2. Folosind ca instrument de lucru orice dicţionar, tratat sau lucrare de
lexicologie sau de semantică definiţi şi exemplificaţi fenomenele omonimiei,
antonimiei, paronimiei, după modelul pe care l-am oferit în analiza
sinonimiei.
3. Care credeţi că este importanţa stăpânirii fenomenelor semantice în
comunicarea jurnalistică? Comentaţi, sprijinindu-vă pe tot ce aţi aflat până
acum despre limbă, limbaje, comunicare jurnalistică, mass-media, text
jurnalistic, compoziţie, limbă şi stil.
4. Citiţi textul de mai jos: "Dragoste cu de-a silva / PSD ne-a exploatat craca de
sub picioare Din codru rupi o rămurea, îi pasă PSD-ului de ea? Îi pasă, pentru
că e rămureaua lui şi ar putea să o valorifice, să o dea unui om de afaceri

133
 prieten, să ajute vreo organizaţie prietenă ori să o ofere ca mită electorală
mulţimilor proaste. Când şeful peste ramuri este Ion Dumitru, directorul
Regiei Romsilva şi bun prieten al premierului Năstase, veţi înţelege de ce nici
ursul nu se mai simte bine în România şi încearcă să dispară de tot"
(Academia Caţavencu, 4-10 mai 2004). Arătaţi care dintre următoarele
procedee semantice se utilizează pentru realizarea sarirei politice: a) aluzia; b)
jocul de cuvinte; c) metafora; d) paradoxul; e) sinecdoca. Comentaţi fiecare
situaţie în parte.
5. Arătaţi cum se utilizează în fragmentul următor procedeele ambiguităţii şi cu
ce efecte asupra receptării: "Şi vânătoarea, şi girofarul nu sunt decât
complexele de putere ale unor personaje care vor să-l imite pe Tovarăşul. Şi în
congrese, inclusiv ale celor tineri şi mărunţi, şi în alaiuri…Că vânătoarea a
devenit o pasiune mimetică, dominantă în PSD, ca şi masoneria în
guvern…Ca şi în vremea Tovarăşului (numit de unii Împuşcatu') circulă deja
zvonurile. Accidentele de vânătoare sunt şi ele undeva la limita dintre
communicate oficiale şi poveşti vânătoreşti" (Evenimentul Zilei, 3 mai 2004)
6. Prin ce mijloace s-a realizat construcţia tematică a textului următor: "Filozoful
practicant Gigi Becali a caşerat aprioric buzunarele evazate ale şomerilor
hunedoreni cu lovele americăneşti. Aflat într-o transhumanţă electorală prin
masivul Retezat, ciobanul de la Pipera a purtat un monolog tehnico-tactic în
vecinătatea bizonilor din Rezervaţia Naturală, cu tema ontologică a
păşunatului Noii Generaţii pe iarba verde de acasă. Păstrând culoarea
discursului, Gigi Becali a oferit câte 50 de parai pentru fiecare persoană care
se angajează să îi dea votul şi intră în staul. Pardon, partid. Din nefericire
pentru dumneavoastră, nu am putut culege informaţii sigure cu privire la
numărul exact al turmei arvunite de Gigi Becali în judeţul Hunedoara. Alţii
numără oi, nu noi! " ("De ce m-aţi dat de lângă boi", Academia Caţavencu, 4-
10 mai 2004).
7. Identificaţi expresiile lingvistice care denumesc, în context, acelaşi referent:
"Ion Mihai Pacepa, cel mai important spion est-european dezertor din
perioada războiului rece, doreşte atât redobândirea gradului său militar, cât,
mai ales, recuperarea averii care i-a fost confiscată de regimul comunist.
Avere pe care Pacepa nu o revendică "în natură", ci în dolari. Iniţial, avocatul
Cătălin Dancu, cel care îl reprezintă pe fostul şef al spionajului românesc,
estima averea totală a lui Pacepa la trei milioane de dolari. Ieri însă avocatul
Dancu ne-a declarat că, în baza evaluărilor făcute de Secutitate, averea lui
Pacepa s-ar ridica la un milion de dolari, dacă nu s-ar lua în considerare
valoarea tablourilor. Oficial, lista cu averea generalului Pacepa nu a fost
clasificată în totalitate, ceea ce înseamnă că bunurile acestuia nu pot fi
evaluate cu exactitate…În ceea ce priveşte pensia generalului şi cuantumul
acesteia, banii cuveniţi din 1999 - dată la care hotărârea CSJ de reabilitare a
rămas definitivă şi irevocabilă - ar trebui să ajungă la fosta sa soţie, Elena L.
Pacepa…i-a redat acesteia toate drepturile asupra pensiei. Dancu urmează să
ia legătura cu ex-soţia generalului în cel mai scurt timp, pentru a pune la punct
detaliile plăţilor. Din verificările noastre, se pare însă că fosta soţie a părăsit
România de multă vreme. La adresa unde Elena L. figurează cu domiciliul, un

134
 nepot al său ne-a spus: Puteţi s-o căutaţi mult şi bine. Mătuşa mea numai este
de mult în România" ("Fostul şef al Securităţii are de recuperat de la statul
român un milion de dolari", Evenimentul Zilei, 5 mai 2004).

"Când eşti cumnat cu preşedintele Consiliului Judeţean şi mai eşti şi preot în

judeţ, se cheamă că eşti mai puternic ca Dumnezeu. Cel puţin aşa crede
preotul Pârvuţoiu, frate cu Sanda Mischie, soaţa marelui baron local. Ca un
bărbat de viaţă ce este, părinţelul s-a căsătorit de două ori" ("Cumnatul lui
Mischie e, în acelaşi timp, părintele lui", Academia Caţavencu, 13-19 aprilie
2004).
8. Realizaţi un inventar cu termenii utilizaţi în sens denotativ şi conotativ în
fragmentul următor. Explicaţi, arătând ce efecte are utilizarea acestor termeni
asupra construcţiei şi receptării textului.
"Planeta Venus, corpul ceresc aflat, cu excepţia Lunii, la cea mai mică
distanţă de Pământ, va putea fi bservat trecând prin dreptul Soarelui la data de
8 iunie. Acest fenomen, asemănător cu cel care a avut loc pe 7 mai 2003, când
planeta Mercur a trecut prin faţa Soarelui, s-a mai petrecut acum 122 de ani.
Diametrul aparent maxim al lui Mercur este de numai 1/200 din cel al
Soarelui, iar diametrul aparent maxim al lui Venus este mai mare, dar de
numai 1/30 din cel solar. Deci mult prea mic ca să acopere discul solar, dar
suficient de mare pentru ca un astfel de fenomen să poată fi observat cu ochiul
liber, cu o protecţie corespunzătoare" ("Eclipsă/ Spectacolul astral de la 8
iunie va fi vizibil şi pe cerul României? Planeta Venus va trece prin dreptul
Soarelui", Jurnalul Naţional, 4 mai 2004).
"Poate n-o să credeţi, dar am întâlnit şi români nefericiţi în timpul meciului.
La zece noaptea, toată populaţia chiuia în faţa televizoarelor, numai un grup
de gorjeni înghesuiţi într-un autocar aşteptau amărâţi în faţa sediului PSD.
Pasămite surprins cu baronul în ofsaid, tătucul Mischie fusese tăiat de la
borcanul cu liste electorale, aşa că talpa judeţului se ridicase acum gata să
execute un fault la disciplina partidului. Normal că a doua zi arbitrul de centru
stânga Adrian Năstase a dictat lovitură de pedeapsă împotriva lui Mischie,
executată de PNA" (Academia Caţavencu, 4-10 mai 2004).
9. Identificaţi relaţia existentă între lexicul, gramatica utilizate şi referinţa
textului următor. Comentaţi efectele construcţiei textuale asupra procesului
receptării?
"Să vă zică şi domnul Sergiu aici de faţă…Dom'le, marea greşeală a lui Mihai
Viteazu a fost că i-a legat pe ţărani de glie. Greşeala asta io n-o repetez! Ce, îi
leg io în Ghencea pă Dică, pă Rădoi sau pă Aliuţă? Nu, tată! Le dau dezlegare
să plece unde vrea ei! Da' pă bani adevăraţi, nu pă un milion-doo de
dolari…Zi, nea Sergiule, faci un film despre mine la bătrâneţe cu tine în rolul
meu?" (Academia Caţavencu, 4-10 mai 2004).
10. Comentaţi aspectele semantice care stau la baza construcţiei tematice a
fragmentului următor:
"…Frumoase sentimente au nutrit unul pentru altul şi astfel s-au gratulat doi
candidaţi la Primăria Capitalei, în prima confruntare televizată dinainte de
campanie. A fost o rundă de încălzire în direct şi la o oră devârf, în talk-show-

135
 ul năşit de un moderator care, după primul schimb de argumente între
preopinenţi, s-a ascuns sub masă şi n-a mai ieşit de-acolo decât ca să ne ureze
"noapte bună".
Dumitru Dragomir, alintat drăgăstos "Corleone", candidatul PRM, şi Mugur
Ciuvică, poreclit de Putere "Armaghedon", candidatul Acţiunii Populare, au
făcut un circ de zile mari, dând cu ratingul emisiunii de toţi pereţii. Amândoi
îşi doresc să ocupe o demnitate înaltă în statul român. În orice democraţie
europeană, primarul capitalei este o forţă şi un stindard. De la primăria mare
până la preşedinţie nu e decât un pas. Fapt pentru care jacşiracii noştri
aspiranţi au arătat cam tot ce pot" ("Capitala - pierdută în noroi", Adevărul, 21
aprilie 2004).

Pronumele

Din perspectiva gramaticii trdiţionale, pronumele este partea de vorbire flexibilă care
substituie nume şi se caracterizează prin categoriile gramaticale de gen, număr, caz şi
persoană.

Pronume şi substitute
Cele mai importante caracteristici ale pronumelui în viziunea gramaticii
tradiţionale circumscriu atât aspecte morfologice, cât şi aspecte lexicale şi semantice.
Astfel:
1. Pronumele sunt de mai multe specii: personale (în care se include cel de politeţe),
reflexive, de întărire, posesive, demonstrative, relative, interogative, nehotărâte şi
negative.
2. În general, cele mai multe specii de pronume cunosc categoriile gramaticale comune
cu flexiunea nominală: cazul, numărul şi genul.
3. Câteva specii de pronume îşi schimbă forma în flexiune şi după categoria persoanei:
pronumele personale, reflexive, de întărire şi posesive.
4. În general, flexiunea pronominală este bogată, caracterizându-se printr-un număr
relativ mare de forme neregulate, faţă de inventarul redus de cuvinte care aparţin clasei
pronumelui
5. Pronumele este reprezentat prin cuvinte moştenite din latină sau formate în limba
română din elemente moştenite din latină.
6. Toate pronumele fac parte din vocabularul fundamental, având ranguri de frecvenţă
ridicate (Avram, 2001, p. 155).
Critica viziunii tradiţionaliste asupra pronumelui a condus la o serie de constatări
care nuanţează fenomenul:
Pronumele nu substituie numai nume, ci şi alţi termeni ai enunţului: una sau mai
multe propoziţii, un alt pronume ("Eu, care din tinereţe am stat alături de el"), un
adjectiv ("Mamă-sa îl mânca din ochi de drag ce-i era"), un numeral ("În afara celor
16, mai erau 3, care mergeau alături de coloană").
Nu toate formele gramaticale denumite generic pronume se caracterizează prin
categorii de gen, număr, caz şi persoană, existând şi forme pronominale fără flexiune
(neutre, nehotărâte).

136
 Luând în considerare criterii de analiză diferite, clasa pronumelor se dovedeşte a fi
foarte eterogenă, greu de definit în limba română.
O Astfel, conform criteriului semantic coexistă formele pronominale "eu" / "tu",
care se definesc în timpul comunicării ca "persoana care vorbeşte" şi "persoana cu
care se vorbeşte", cu "cine", "ceva", forme neutre ale comunicării.
O Criteriul formal identifică forme pronominale compuse din mai multe secvenţe
fonice: "al meu", din două sau mai multe secvenţe semantice sau fonice alipite:
"cineva", "ceva", "altcineva", "însuşi", sau forme autonome din punct de vedere
semantic, flexionar şi fonic: "nimeni".
O Din punctul de vedere al criteriului flexionar, coexistă "eu", "tu", "el" cu "al
meu", "al tău", "al nostru", "însuşi", "însumi", "acesta", forme cu flexiuni diferite.
O După criteriul capacităţii pronumelor de a deveni sau nu adjective se distinge
clasa pronumelor care devin adjective prin alăturarea unui nume şi prin activarea
fenomenului acordului ("acesta" / "acest om", "însuşi" / "el însuşi").
O Criteriul dublei valori, pronominale şi de conjuncţie subordonatoare distinge
între forme pronominale care se supun dublei valori (pronumele relativ) şi forme care
nu cunosc valoarea de conjuncţie (pronumele personal, reflexiv, demonstrativ, de
întărire).
Toate acestea conduc la ideea că subsumarea unor forme morfologice atât de
variate în clasa pronumelor este improprie. În aceste condiţii pare rezonabil să facem
o primă distincţie între pronume şi substitute, cu observaţia că şi alte categorii
morfologice precum adverbul şi numeralul au rolul de substitute. De exemplu: "Am
plantat un măr. Acesta a crescut mult mai repede decât m-am aşteptat", "Fratele şi
sora mea mi-au făcut o surpriză. Ei au venit acasă pe neaşteptate şi mi-au adus şalul
bunicii", "Actorul şi-a scos masca în timp ce publicul aplauda. El s-a înclinat în faţa
acestuia". Pronumele acesta, ei, el, acestuia substituie antecedentele lor,
substantivele un măr, fratele şi sora mea, actorul, publicul. În enunţul "Am fost la
bibliotecă şi de acolo în parc", adverbul acolo substituie complementul la bibliotecă,

Viziunea pragmatică
Cercetările de pragmatică din ultimele decenii au evidenţiat şi analizat o serie de
aspecte care reprezintă punctele "nevralgice" ale definirii şi clasificării pronumelor. Din
această perspectivă, Emile Benveniste (Problemes de linguistique generale, 1966) oferă o
viziune mai nuanţată, mai complexă şi mai adecvată asupra clasei pronumelui. Astfel,
plecând de la constatările că pronumele este o categorie universală, un element
constitutiv al limbajului (nu se cunoaşte nici o limbă care să fie lipsită de categoria
pronumelor) şi că reunirea mai multor tipuri de forme în categoria pronumelui este
nejustificată, el consideră că o analiză semantică atentă poate surprinde particularităţile
de desemnare ale pronumelor.
În analiza sa Benveniste arată că ―eu‖ denumeşte orice persoană care vorbeşte
într-un anumit moment şi care spune ―eu‖; "eu‖ obligă la identificarea denotatului numai
prin raportare la actul vorbirii (―instanţa de discurs‖) şi de fiecare dată când este utilizat
el indică o singură entitate. Pronumele ―eu‖ şi ―tu‖ sunt forme ―goale‖ care se ―umplu‖
de semnificaţie numai în ―instanţa de discurs‖.
Instanţa de discurs este definită în termenii contextului comunicării: un anume
timp, loc, parteneri de discurs, un anume sistem de aşteptări, etc. configurează instanţa de

137
discurs. Ea este unică şi irepetabilă. Instanţa de discurs permite locutorului să identifice
referentul, ceea ce uşurează procesul de găsire a semnificaţiei.
Formele el, ea, ei, ele se definesc fără referire la contextul pragmatic, ci doar cu
referire la contextul lingvistic, având funcţia de substitute.
Aflarea semnificaţiei prin raportarea la instanţa de enunţare îi permite lui
Benveniste să grupeze într-o unică categorie forme lingvistice din clase distincte. Astfel,
pronumele demonstrativ de apropiere ("acesta"), unele adverbe de timp şi loc ("aici",
"acolo", "atunci", "acum", "ieri", "azi", "mâine"), timpurile, pronumele "eu" - "tu" se
încadrează în categoria denumită a decticelor (deixis) sau a elementelor indiciale. Toate
acestea sunt elemente lingvistice care dobândesc semnificaţie, în măsura în care se
statuează instanţa de discurs, reperele spaţio-temporale, identitatea partenerilor, alte
aspecte ale comunicării. Teoretic, aceste elemente se pot raporta la o infinitate de obiecte,
dar capătă o semnificaţie şi numai una în fiecare context de comunicare. Raportat la ziua
de "azi", 10 mai 2004, momentul în care scriu aceste rânduri, "ieri" înseamnă 9 mai 2004,
iar mâine, 11 mai 2004. Aşadar, "ieri" şi "mâine" sunt expresii lipsite de semnificaţie, pe
care o capătă prin raportare la conţinutul semantic al expresiei "azi", iar "azi" poate fi
atribuit oricărei zile din calendar, ori de câte ori aceasta se actualizează în instanţa de
discurs. Tot aşa se întâmplă şi cu pronumele "eu" care poate asumat de toţi vorbitorii, în
instanţe de discurs diferite. În ceea ce priveşte comunicarea scrisă, "eu" este persoana
care îşi asumă redactarea jurnalului cotidian, editorialul din publicistică, afirmaţiile făcute
de indivizi în situaţii de comunicare diferite (conversaţia, discursul politic, discursul
academic). O persoană îşi asumă rând pe rând în timpul unei conversaţii, postura lui "eu"
sau "tu", după cum preia iniţiativa discursului sau i se atribuie cuvântul.
În aceste condiţii, Emile Benveniste distinge clar între formele "eu" şi "tu",
singurele pe care le consideră pronume, şi celelalte aşa-zise ―pronume‖ a căror utilizare
nu depinde de instanţa de discurs şi care nu constituie o asumare subiectivă a acesteia.

Pronumele şi denotatumul
Analiza semantică a arătat că pronumele nu are valoare referenţială proprie. El
dobândeşte semnificaţie ca substitut, de la termenul substituit: "Intră într-o odaie care era
văruită într-un alb imaculat" sau, în viziunea lui Benveniste, prin raportarea la condiţiile
pragmatice ale discursului: "Tu ai anemone! Am şi eu anemone!" sau "Uite, ăsta cred că i
se potriveşte!" (indicarea persoanei sau a obiectului prin gesturi, mimică, etc). Există şi
contexte lingvistice care nu creează condiţii prielnice pentru evidenţierea valorii
denotative a pronumelor, acestea rămânând forme ―goale‖ de semnificaţie. De exemplu:
"Căuta cu ochii pe cineva împrejur" sau "Cine leapădă floarea, nu simte mirosul".
În realitate, unele pronume, ca de exemplu, pronumele demonstrative,
funcţionează atât ca substitute, cât şi ca deictice: "Dintr-un grup de jucători care îşi
disputau balonul, acesta ajunge la X" (substitut) "Acesta ce caută aici?" (deictic)
În procesul de substituire adjectivele / pronumele relative intră în relaţie cu două
cuvinte simultan, plasate în propoziţii diferite, ceea ce provoacă uneori dificultăţi
vorbitorilor, relevate uneori prin lipsa de fluenţă a mesajelor, alteori prin lipsa de
corectitudine a enunţurilor formulate. În exemplul: "E un om a cărui pricepere e
incontestabilă", pronumele relativ se acordă, substituind în acelaşi timp atât substantivul
"om" (indicat cu ajutorul pronumelui relativ "care"), cât şi substantivul "pricepere"
(indicat cu ajutorul articolului genitival "al").

138
 În legătură cu eterogenitatea formală şi cu sistemul flexionar al pronumelui,
lingvistul suedez Alf Lombard constata, într-o lucrare apărută în 1974 (La langue
roumaine. Une presentation): ―Tout ce systeme de constructions avec le pronom relatif
au genitif est si complique, si peu naturel, que les romains eux-meme doivent faire bien
attention pour ne pas s‘y perdre‖ (―Întregul sistem de construcţii cu pronumele relativ în
genitiv este atât de complicat, atât de puţin natural, încât românii înşişi trebuie să fie
atenţi ca să nu greşească‖).

Particularităţi ale utilizării pronumelor în limba presei

O privire asupra limbii presei evidenţiază ca o trăsătură importantă frecvenţa
pronumelor demonstrative, utilizarea aproape de clişeu a acestora: "este necesară această
reeşalonare…şi în acest sens" (Adevărul, 20 noiembrie 2001), "Aceste valori sunt mai
ridicate decât cele normale pentru această perioadă" (Jurnalul Naţional, 31 ianuarie
2004).
Observarea fenomenului mediatic a arătat că, asemenea tuturor vorbitorilor limbii,
şi jurnaliştii întâmpină serioase probleme în cazul acordului pronumelui sau adjectivului
relativ: "Generalul Toma a aflat de la mine persoana asupra căruia ne-am hotărât"
(Adevărul, 16 noiembrie 2001), în loc de "persoana asupra căreia", "tineri care le place
distracţia" în loc de cărora, "Copilul care-i place apa" în loc de căruia (Monitorizarea
emisiunilor din grila de toamna-iarnă, 2002-2003, Buletin CNA, nr. 24).
Se constată, de asemenea, utilizarea formelor pronominale "eu" / "tu" cu
precădere în presa audio-vizuală, care, spre deosebire de presa scrisă, precizează
condiţiile enunţării. În presa scrisă formele "eu" / "tu" se întâlnesc cu precădere în
interviuri, reportaje, relatări.
Este supărătoare utilizarea neglijentă a determinantului pronominal, plasat
adeseori departe de cuvântul determinat: ―Dincolo de valoarea strict funcţională a lor
descoperim…o savoare plastică deosebită‖ (exemplu citat de Guţu-Romalo, 2000, p. 92);
corect ar fi fost : ―valoarea lor funcţională‖; "Pe lângă calitatea net superioară a lor"
(Ştirile PRO TV, 25 ian 2004) Este, de asemena, nerecomnadabilă şi utilizarea
pleonastică a dativului posesiv alături de adjectivul posesiv, din intenţia emiţătorului de a
accentua ideea de posesie, ca în exemplul: ―Maşina ajută omul să-şi atingă scopurile sale
majore‖ (exemplu citat de Guţu-Romalo, 2000, p. 92); corect ar fi fost : ―Maşina îl ajută
pe om să-şi atingă scopurile majore‖; "Caută-ţi plăcerea ta (Naţional, 16 noiembrie 2001)
sau formulări plronastice de felul: "Să-mi fac propriul meu repertoriu de cântece" (Teo
Show, 16 dec 2003)
Se remarcă şi frecvenţa folosirii pronumelui / adjectivului de întărire (uneori fără
să se ţină seama de acordul cu determinatul substantival), ca urmare a situaţiei de
comunicare specifice din presă: nevoia comunicatorului de a capta atenţia, de a sublinia,
de a evidenţia un fapt, o idee. De exemplu: "noi însumi", "voi însăşi" în loc de "noi
înşine" sau "voi înşivă" (Monitorizarea emisiunilor din grila de toamna-iarnă, 2002-2003,
Buletin CNA, nr. 24); "Însaşi faptul ca a minţit îl încriminează" (Antena 1, "Observator",
27 decembrie 2004). S-a evidenţiat de asemenea frecvenţa utilizării formei de dativ cu
ajutorul prepoziţiei "la": "Noi am dat la fiecare ce au cerut" (Pro Sport, 24 ianuarie
2004). În exemplul de mai sus se constată şi dezacordul dintre subiect şi predicat datorat
distanţei dintre acestea. Formularea corectă ar fi fost: "Noi am dat fiecăruia ce a cerut".

139
De reţinut:
Pronumele feminin în cazul acuzativ, forma neaccentuată, -o, stă întotdeauna după un
verb la perfectul compus sau la condiţional: "am luat-o", "aş lua-o" faţă de "l-am luat", "l-
aş lua".
Pronumele de politeţe se prescurtează: "d-ta", "d-tale", "d-sale", "d-voastră",
"dv.", "dvs.", "d-lor".
Există construcţii cu valoare de pronume de politeţe de tipul: "Măria-ta",
"Excelenţa sa".
Pronumele demonstrativ feminin "aceea" (a nu se confunda cu forma de masculin
plural "aceia") şi compusele lui ("aceeaşi"), precum şi formele "de aceea", "drept aceea",
"cu aceea" se scriu cu hiatul e-e.
Pronumele personal de persoana a II-a singular şi plural la vocativ se separă prin
virgulă (Tu, Ioane, ce faci? Voi, mergeţi mai repede).

TEME ŞI APLICAŢII

1. Ilustraţi câteva dintre particularităţile utilizării pronumelor în mass-media:

frecvenţa pronumelor şi adjectivelor demonstrative şi de întărire, utilizarea
neglijentă a determinantului pronominal şi a pronumelor şi adjectivelor
relative, cu exemple găsite de dumneavoastră în presa actuală (câte două
pentru fiecare situaţie).
2. Arătaţi ce valori semantice şi expresive au pronumele în următoarele texte din
corespondenţa lui I. l. Caragiale:
"Şarmantissimul meu Misiraş, / Pe scurt, - până să am timp a-ţi răspunde
amănunţit la minunata ta scrisoare şi să arăt starea în care m-a găsit şi efectul
ce mi-a produs. Nu încrunta sprâncenele, scumpul meu moralist! Te ştiu ce
inimă bună ai pentru mine îndeosebi şi mă grăbesc a te linişti la rândul meu:
răspunsul meu, te asigur sincer, n-o să facă cea mai mică disonanţă cu părerile
tale; din contra o să surprinză foarte completa-le armonie.
…Nu mai avansa nimic nicăiri în privinţa prostiilor mele cu Fridolina. Ţine-te
şi mai cu seamă ţine-mă într-o onorabilă rezervă. Spune-i lui Jacques să fie
gentil ca totdeauna şi să mă ierte pentru câteva zile. În curând mă voi executa.
Pentru ce nu mi-ai trimes fotografia mea a veche? Ai două exemplare şi eu nu
mai am nici unul. Pentru ce nu mi-o trimeţi pe a ta. Tu ai două de la mine şi o
să-ţi mai trimet una de aici. Le aştept.
Nu da fotografia mea la maestru, cu atât mai puţin Fridolinii sau în tabloul şi
albumul "Junimii"…Complimente Clarchenii şi lui Gabriel şi tutulor, al tău
din toată inima, Caragiale" ("Către Petre Th. Missir", Publicistică şi
corespondenţă, 1999, p. 443)

"Stimati domnule doctor, / Mă aflu cu famelia di mai multe dzâli în Chiatra-N.

Aice-i tare frumoasă pozâţia. Mănânc şi beu, cocoane, di mama focului, că-i
aerul sănătos. Apoi dup' aşeea tăte şele-s di un îftişiug…Vremea-i tare bună,
numai atâta că ploaie câtu-i dzâua…poziţie de munte, mă rog matali. Trebui
să îmbli tăt cu birja cu poclitu ridicat…Noi om şede aice pâră pi la

140
 Septemvrie; dacă voi pute, poate că păr-atunşi m-oi răpedzi şi pi la Sinaia,
într-o doară.
Păr-atunşi primiţi complimente di la noi. Di la fimeea me sărutări pintru
duduia matali, pintru mata o strângere di mână de la al matale,
Caragiale"("Către Alceu Urechia", Publicistică şi corespondenţă, 1999, p.
447)
3. Ce însuşiri ale jurnalului cotidian evidenţiază utilizarea pronumelor în textele
următoare:
"Eu însămi sunt la fel. Îmi vine să înjur şi mă răzbun pe pietonii care
traversează aiurea, fără să le mai pese. Nimeni nu pare să aibă grijă de viaţa
lui, ci doar de stomacul lui, de epiderma lui, de părţi din el, întregul a dispărut.
Trăim într-o nesfârşită metonimie. Sau poate sinecdocă. Uite că nu-mi dau
seama în ce figură de stil trăim şi nici nu mă bate gândul să verific.
Atunci ai murit tu, Dana.
Oare la ce te gândeai când priveai pe fereastra înaltă a spitalului doar un petic
de cer şi când gesturile pe care le mai puteai face se numărau pe degete" (Tia
Şerbănescu, 2002, "Femeia din fotografie", Editura Compania, p. 48)

"Şi totuşi…eu am scris-o, adineauri. Dar şi în troleibuz se vorbeşte despre

moarte. Acum câţiva ani stăteam pe scaun şi, fără să vreau, auzeam două
conversaţii; în faţa mea o femeie în doliu îi explica alteia cum i-a murit
bărbatul, în vreme ce, în spatele meu, un domn, aplecat asupra unei doamne,
explica şi el cum se desfac cuplurile.
-Tocmai îmi scosesem rochia de seară şi-mi trăgeam pantalonii să plecăm la
munte şi mă uitam după fesuleţul care-i plăcea lui…
-Şi-a murit barem cu lumânare?
-Cum să nu? Erau toate lumânările aprinse la tort, că era de sfântu' Vasile…
- El avansează, zice domnul din spate, obţine postul pe care-l voia, ea la fel,
îşi iau mobilă, îşi iau maşină şi, la un moment dat îşi dau seama că toate
bunurile lor nu valorează nimic…
- Ce lume! Ce oameni! Ţipă femeia în doliu, încercând să se strecoare spre
uşă. Eu am pierdut tot ce aveam mai bun pe lume şi ei nu mălasă nici să
cobor. Faceţi loc! Faceţi loc, oameni răi ce sunteţi!" (ibidem, p. 160)

4. Ce relaţie există între pronume şi denotatum în textele următoare (fragmente

din interviuri publicate în presă) şi cum se statuează instanţa de discurs?
Identificaţi instanţele de discurs. Arătaţi ce efecte asupra receptării îl are
modul în care semnifică pronumele?
"Eu şi Nicolas Ullman ne ştim de vreo cinci ani. Nicolas mă vedea la Cannes,
mă vedea în tren, mă vedea peste tot. Eu nu aveam ochi pentru el, pentru că
aveam un iubit, iar în situaţia asta eu sunt focalizată şi nu mai văd pe nimeni
altcineva. Nico a încercat să-mi vorbească, să se apropie de mine. Abia când l-
am auzit cântând la chitară, are vocea ca a lui Elvis Presley, mi-a atras cu
adevărat atenţia… ("Gata, acum putem să fim prieteni", "Rona Hartner,
Portret")

141
 Pe Lynch l-a cunoscut la Berlin, în 1999. El m-a auzit cântând, eu l-am văzut
pe scenă. Nu voiam decât să facem o poză împreună, dar el m-a invitat să
înregistrăm o piesă în studioul lui personal. Aşa a apărut single-ul "You're
More Than That", pe care Rona îl va scoate până la sfârşitul anului şi în
România" ("Prietena lui David Linch", "Rona Hartner, Portret", în Unica,
septembrie 2002)

"-Vă plac tinerii care s-au lansat în film şi în teatru?

-Îmi plac!…Nu tot…Îmi plac avântul, energia. Se fac din păcate puţine filme
şi puţine spectacole, dar mai bine puţin şi bun decât mult şi prost. Trebuie să-ţi
mărturisesc că nu sunt un spectator asiduu de teatru, din păcate…
-Credeţi că tinerii nu au nevoie de modele, de profesori, de maeştri?
-Sper să nu aibă. Eu am respins mereu acest cuvânt, model. Pe noi ne-a
obsedat foarte mult, era modelul uman. N-am avut nici un model, m-am ferit de
idoli, de fetişuri. Am încercat să cresc singur, cum am putut…" ("Libertatea a
devenit aproape o povară pentru că ne-a luat metafora" (interviu cu actorul Ştefan
Iordache), Flacăra, nr. 2 / 2003, p. 33)

"-Cum vă întâlniţi, unde?

-Peste tot. Nu am spaţiu în agenda lui, ci pur şi simplu mă întâlnesc cu el. În
maşină, în special, fiindcă avem multe deplasări în teritoriu. Acolo sunt multe ore
de condus. Şi nu e asaltat de nimeni.
-Care sunt ideile-forţă pe care încercaţi să le implementaţi în Gigi?
-Vedeţi, asta e. El spune la multe lucruri pe care lr descoperă: toate astea erau
în mine, tu îmi arăţi cum să le spun. Şi eu îi spun: Gigi, ştii că în dialogurile lui
Platon, un personaj de acolo, care a fost Socrate, profesorul lui Platon, asta vroia
să demonstreze, că în ei se află cunoaşterea. El descoperă intuitiv lucrurile şi e
fericit când aude că filosofia a abordat lucruri pe care el le-a intuit, gândit….
-Nu e o chestie marginală (consilierea politică a lui Gigi Becali n. n.) pentru
marele Dan Pavel cu o carieră strălucită?
-Ce carieră? cariera mea sunt cărţile. Or, am observat următorul lucru: după ce
am terminat ultima carte, a fost mare lansare…S-a scris puţin. Am ieşit cu Gigi, el
a zis trei chestii cu filosofia, s-a dat pe toate posturile. E o nedreptate…Şi mai este
ceva…Merg cu Gigi prin diverse locuri, vin ăia cu cărţile mele să le semnez. E o
ironie a sorţii…" ("Dan Pavel: <Becali nu citeşte cărţi, dar contracte citeşte>
(interviu cu Dan Pavel, politolog, şeful campaniei electorale a lui Gigi Becali la
rubrica Aceste interviuri au fost adevărate, sunt reale şi vor fi autentice),
Academia Caţavencu, 27 aprilie-3 mai 2004)

5. Evaluaţi pronumele din următoarele texte preluate din presa actuală. Arătaţi în
ce măsură prezenţa pronumelor este relevantă din punct de vedere cantitativ,
semantic şi expresiv. Comentaţi situaţia evidenţiată de analiză.
"Fostul ministru croat al Afacerilor Externe, Mate Granici, care a condus
diplomaţia croată din 1993 până în 2000, este acuzat că a dat mită unui
director de întreprindere, în timp ce intermedia vânzarea acţiunilor
întreprinderii respective. Mate Granici este preşedinte de onoare al Centrului

142
 Democratic, formaţiune aflată la putere începând din 2003" ("Ştirile zilei",
"Fostul ministru croat de Externe - arestat pentru corupţie", Adevărul, 8, 9
mai 2004)

"Un grav accident, soldat cu rănirea gravă a şase persoane, dintre care trei
copii, a avut loc aseară, în jurul orei 20,00, în comuna ilfoveană Baloteşti, au
informat surse din poliţie. Potrivit purtătorului de cuvânt al IPJ Ilfov, Sorina
Găină, accidentul s-a produs pe DN 1 (mai precis, în zona Gardena, la ieşirea
din Săftica), când Ion Iordache, şoferul unei Dacii, a ieşit de pe o stradă
laterală şi nu a acordat prioritate unui alt autoturism Dacia Solenza condus de
Ovidiu Barbu, care circula regulamentar dinspre Bucureşti spre Ploieşti. La
închiderea ediţiei, poliţiştii care abia finalizaseră ancheta la faţa locului, n-au
putut furniza mai multe informaţii despre starea răniţilor şi mai ales a copiilor
care au fost transportaţi la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca şi Budimex"
("SMS", "Şase răniţi într-un accident la Baloteşti", Evenimentul Zilei, 13 mai
2004)

"Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale are prevăzute în

bugetul pe anul 2004, 54 miliarde de lei pentru subvenţionarea primei de
asigurări agricole şi 670 miliarde de lei pentru acordarea de despăgubiri
producătorilor agricoli în caz de calamitate. Piaţa asigurărilor agricole s-a
dublat anul trecut, după apariţia Legii asigurărilor agricole, care prevede
subvenţii de 20% din primă pentru asigurările de grindină, îngheţ de
primăvară sau furtună şi condiţionează acordarea de despăgubiri pentru
calamităţi (secetă, îngheţ de iarnă, uragan) de către stat de încheierea
asigurărilor pentru primele riscuri la companiile de asigurare de pe piaţă.
Suma care a fost acordată ca despăgubire pentru calamităţi în anul 2003 a fost
522 miliarde de lei. Sumă de care au beneficiat un număr de 1312 peoducători
agricoli" ("Pe scurt", "670 ml. Lei pentru despăgubiri", Ziarul Financiar, 28
aprilie 2004)

"Agenţia de consultanţă în publicitate AdEntity a devenit partenerul afiliat în

România al grupului britanic Chime Communications. Înfiinţată în anul 1989
Chime Communications este cea mai mare companie independentă de PR şi
servicii de marketing integrat din Marea Britanie. Grupul a înregistrat în 2003
încasări de 60 de milioane de lire sterline. Agenţia AdEntity a fost înfiinţată
anul trecut, având acţionari pe RH Printing (33%), Daniel Laurenţiu Ionescu
(33%) şi Cezar Batog (33%). AdEntity va beneficia de logistica grupului şi va
reprezenta interesele clienţilor Chime în România" ("Bazar", "AdEntity s-a
afiliat la Chime Communications", Capital. Nr. 19, 6 mai 2004).
6. Explicaţi prezenţa redusă a pronumelor din textele de mai sus.
7. Ilustraţi cu exemple din presa actuală situaţii în care pronumele au valoare de
substitute sau de deicitice (câte 5 exemple pentru fiecare valoare în parte).
Urmăriţi cu atenţie presa şi găsiţi exemple de utilizare eronată a pronumelor,
fenomen explicabil şi prin ignorarea calităţii de deictic sau de substitut al
pronumelui.

143
 8. Identificaţi şi corectaţi erorile privind utilizarea pronumelor din următoarele
exemple preluate din monitorizarea efectuată de CNA şi de Institutul de
Lingvistică al Academiei Române, în perioada ianuarie-iulie 2003, în presa
scrisă şi audio-vizuală:
"…dar în particular îi apără şi acoperă" (România liberă, 7 februarie 2003, p. 18,
P.M. Băcanu);
"drept dovadă a acestui fapt îl constituie modul în care deputatul…" (România
liberă, 17 februarie 2003, p. 18, Mihai Ciorcan);
"Preşedintele ARB susţine că orice sistem autohton nu va putea oferi băncilor
încrederea că va asigura o securitate şi rapiditate cel puţin similare celor SWIFT"
(Adevărul, 6 mai 2003, p. 5, ştire);
"…toţi n-au nici o problemă în a apăra, concomitent, interesele…" (Adevărul, 11
februarie 2003, p. 1, Marius Niţu, editorial);
"…în audienţă la conducerea serviciilor persoanei pe raza căruia au
domiciliul…"…" (România liberă, 30 ianuarie 2003, p. 14, Ion Traian Ştefan);
"Dan Codreanu a cărei soţie, spun unii, lucrează chiar în cadrul…" (România
liberă, 17 februarie 2003, p. 9, Lucian Cristea);
"Cazul a fost anunţat cu durere la Poliţie de însăşi tatăl copiilor" (România liberă,
28 ianuarie 2003, p. 24, Iulian Chivu).
9. În ceea ce vă priveşte, puteţi identifica dificultăţile pe care le aveţi sau le-aţi
avut în utilizarea pronumelor în scris sau oral?

Acordul

Acordul este un fenomen sintactic care presupune prezenţa unor corespondenţe formale
între două sau mai multe cuvinte între care se stabileşte o relaţie de dependenţă.
Acordul apare în combinaţiile verb şi substantiv / pronume subiect sau substantiv
şi adjectiv / adjective, dependenţa dintre componentele grupului fiind evidenţiată cu
ajutorul mărcilor gramaticale. Astfel, în exemplul ―ele cântau‖ cele două componente
(subiectul şi predicatul) se află în raport de dependenţă prin categoriile numărului şi
persoanei care sunt comune, iar în ―copiii veseli‖, ―o fată frumoasă‖ dependenţa este
marcată de morfemele (-i, -ă) care indică acelaşi gen, număr şi caz la ambele
componente.
Acordul presupune fenomenul de redundanţă (repetarea unei informaţii deja
existente): desinenţa -ă din ―frumoasă‖ aduce aceleaşi informaţii ca şi -ă din ―fată‖;
aduce, însă, şi o informaţie suplimentară şi anume ideea dependenţei adjectivului faţă de
substantiv. Această "informaţie" este utilă în comunicare, mai ales atunci când există
două substantive ce ar putea fi determinate de acelaşi adjectiv, ceea ce ar putea conduce
la o situaţie ambiguă, desinenţa având rol în dezambiguizarea contextului lingvistic. În
sintagma "talpa pantofului neagră", desinenţa -ă a adjectivului indică dependenţa de
substantivul "talpă" şi nu de "pantof" Aceeaşi situaţie o întâlnim în exemplul "mănuşi din
piele, albe" sau "mănuşi din piele albă" sau ―zidul casei, alb‖ sau ―zidul casei albe‖.
Erorile de acord sunt mai frecvente în comunicarea orală şi mai rare în cea scrisă,
mulţi vorbitori fiind sensibilizaţi prin instrucţie şcolară sau prin ridiculizarea acestor erori
în conversaţii uzuale sau prin mass-media. Dezacordul se manifestă cu precădere în acele
contexte lingvistice care favorizează scăderea ―vigilenţei‖ vorbitorilor.

144
 Acordul predicatului
Ca reguli foarte generale se poate reţine că: a) predicatul se acordă cu subiectul
gramatical; b) acordul predicatului cu subiectul se face în număr, persoană, gen şi caz.
Astfel, este corect: "El vine"; "Ei vin"; "Ele au fost alertate de poliţie"; "Piesa a fost
atractivă", "Ea este o elevă apreciată".
Există contexte lingvistice care favorizează dezacordul sau incertitudinea
vorbitorilor:
a. în cazul subiectului multiplu, când termenii sunt persoane diferite, persoana I
are preponderenţă asupra celorlalte, iar persoana a II-a asupra persoanei a III-a: "Eu, tu şi
el alergăm", "Tu şi el alergaţi".
b. dacă termenii subiectului multiplu sunt coordonaţi disjunctiv, verbul este la
singular: "Ori eu, ori tu vei trage ponoasele".
c. dacă termenii sunt nume de persoană, masculinul determină genul: "Ion şi
Ioana au fost salutaţi de George".
d. Distanţa dintre subiect şi predicat favorizează dezacordul: "Construcţiile
înşirate unele după altele pe o câmpie, vuietul acela mă făcea să asemăn tot ceeea ce
vedeam cu imaginea unui transatlantic". Corect: "mă făceau".
e. Când predicatul este la pluralul politeţii, numele predicativ sau participiul
diatezei pasive rămân la singular: "Şi dumneavoastră sunteţi oaspetele nostru, sunteţi
invitat".
f. Acordul după înţeles: acordul predicatului se face cu subiectul logic, nu cu cel
gramatical: "Majoritatea oamenilor au plecat", "Fiecare dintre noi suntem solidari cu…",
"Careva puteţi aduce cartea", "Nici unul nu putem veni". În majoritatea situaţiilor acest
acord este acceptat de limba literară.
g. Acordul prin atracţie: acord care se face cu cuvântul cel mai apropiat sau cu
celcare atrage atenţia: "Gălăgia copiilor m-au trezit" în loc de "Gălăgia m-a trezit"; "E
acolo popa, notarul, primarul, sunt toţi acolo".
h. De teama dezacordului, pe care îl resimt ca pe o eroare ―dezonorantă‖ mulţi
vorbitori fac acorduri şi atunci când nu este nevoie (fenomenul hipercorectitudinii).
Astfel, se întâlnesc uneori ―acorduri‖ eronate: "în ceea ce privesc filmele" sau "Ce sunt
cu fotografiile acestea" (Guţu-Romalo, p. 39), formele corecte fiind "în ceea ce priveşte
filmele" şi "Ce e cu fotografiile acestea?"

Observaţii:
În legătură cu fenomenul acordului în situaţiile discutate mai sus, Mioara Avram constată
că:
―Există trei tipuri de acord: gramatical, după înţeles şi prin atracţie… Acestea nu
au aceeaşi poziţie în raport cu norma. De obicei acordul după înţeles şi mai ales cel prin
atracţie reprezintă abateri de la normele limbii literare, dar există unele fapte de acord
după înţeles sau prin atracţie care sunt cel puţin tolerate de limba literară, dacă nu
constituie chiar norma într-o situaţie dată. De exemplu: acordul după înţeles din
"Majoritatea au venit" ori "Dumneavoastră sunteţi modest" sau acordul prin atracţie din
"A fost odată un moş şi o babă" ori "cartea şi caietul meu". În una şi aceeaşi unitate
sintactică (propoziţie sau frază) se impune folosirea consecventă a tipului de acord
adoptat iniţial; de evitat deci oscilaţia între acordul formal şi cel după înţeles în propoziţii

145
coordonate care au acelaşi subiect: "Majoritatea a înţeles şi vor veni" sau între acordul
după înţeles la un atribut al subiectului şi acordul formal al predicatului: "Apărută în
1867, Convorbiri literare sunt considerate…‖ (2001, p. 324-325).

Acordul în cadrul grupului nominal

În cadrul grupului nominal atributul adjectival se acordă cu termenul determinat
în gen, număr şi caz în funcţie de categoriile gramaticale ale părţii de vorbire acordate.
După categoriile gramaticale luate în considerare în procesul de armonizare dintre
determinat şi determinant se întâlnesc următoarele situaţii:
a. Acordul în gen şi număr: "Dumneavoastră, generos", "vedeta fotbalului
românesc, de mulţi ani transferată", "Ionescu, înscrisă la concurs" (acord după înţeles);
b. Uneori, norma gramaticală este înlocuită de norma tradiţională: "limba şi
literatura română", "vin şi ţuică fiartă";
c. În cazul atributelor pronominale sunt corecte formele: "studenta al cărei caiet",
"studenta în caietul căreia";
d. Sunt nerecomandabile formulările: "un punct de convergenţă al mai multor
arte", "lansările cuplurilor de sateliţi";
e. Normele limbii literare impun respectarea acordului în caz: "unei întâlniri
aşteptate", "spectacolelor îndrăgite". În limba română contemporană se manifestă
tendinţa de renunţare la acordul în caz, considerat ca redundant, ceea ce duce la formulări
(nerecomandabile) de tipul: "studenţilor aceştia", "studenţilor cei mai buni", "studentelor
acestea", "studentelor cele mai bune", "oamenilor aceştia". Formele corecte sunt:
"studenţilor acestora", "studenţilor celor mai buni", "studentelor acestora", "studentelor
celor mai bune", "oamenilor acestora".
f. Neglijarea acordului în caz afectează şi determinanţii de tipul: "iubitei noastre
mamă", "în cursul celei de-a treia zi" (în loc de "zile");
g. Ideea necesităţii acordului în gen şi număr a generat extinderea fenomenului la
unele adverbe ―acordate‖ în virtutea fenomenului hipercorectitudinii. Astfel, au apărut în
limba vorbită, şi nu numai, sintagme precum: "copii noi-născuţi", "munţi nespuşi de
frumoşi", "soluţii îndelungi căutate", "experţii sunt unanimi de acord", "una din
problemele largi dezbătute", în loc de "nou-născuţi", "nespus de frumoşi", "îndelung
căutate", "larg dezbătute". Explicaţia apariţiei unor aberaţii flexionare ca cele de mai sus
se explică prin faptul că în limba română aproape orice adjectiv poate fi folosit ca adverb
şi că adverbul poate determina nu numai un verb, ci şi un adjectiv. Confuziile apar în
situaţii de comunicare tensionate (transmisiile în direct) sau atunci când vorbitorii nu
stăpânesc norma gramaticală sau nu consideră importantă aplicarea acesteia.
h. În cazul adjectivului de întărire apar numeroase erori de acord, datorită
prezenţei a două componente, fiecare cu flexiune proprie. Astfel, însu- cunoaşte flexiunea
în gen şi număr, iar formele dativului reflexiv (-mi, -ţi, -şi, -ne,-vă, -şi, -le) îşi schimbă
forma după număr şi persoană. Dubla flexiune creează incertitudine chiar şi vorbitorilor
instruiţi.

Observaţii:
Aceiaşi factori influenţează negativ atât realizarea acordului atributului cu
determinatul, cât şi acordul predicatului cu subiectul: contradicţia între forma şi înţelesul
termenului determinat, atracţia exercitată de un cuvânt mai apropiat sau atracţia exercitată

146
de o singură componentă al termenului determinat, nesiguranţa vorbitorilor în privinţa
termenului determinat, existenţa unor formule considerate invariabile, deprinderi
regionale care ţin de o particularitate morfologică a articolului posesiv, invariabil în unele
graiuri (Avram, 2001, p. 361).

Fenomenul acordului în presă

Dezacordurile afectează claritatea şi acurateţea mesajelor transmise prin mass-
media. Frecvenţa dezacordurilor în presă (acordul fiind considerat de cei mai mulţi
receptori ca un indicator al educaţiei) duce la scăderea credibilităţii mass-media şi uneori
la ―pierderea‖ unui segment de cititori instruiţi.
În publicistica satirică utilizarea dezacordurilor face parte din strategiile de
reconstruire a comunicării orale şi de evidenţiere a situaţiilor de comunicare care
favorizează limbajul neîngrijit, abaterile de la norma literară sau alte situaţii specifice
normei culturale la care se face referire. Utilizarea cu intenţie a dezacordului vizează
efecte stilistice explicite, Caragiale fiind maestrul absolut al umorului de limbaj în cultura
noastră. În "Politică şi delicateţe" (Epoca, 13 martie 1897) firma unui negustor anunţă:
"Icri moiu prima - Stridii prospeţi - Somonu du Rhin etc. ", un "funcţionăraş foarte
pirpiriu" se adresează băcanului: "Ei bravos! Zice tânărul; ţi-a venit icre
proaspete?…Cum dai kilo?", iar negustorul o întâmpină pe "cucoana lui conu Iancu":
"Sărut mâna, madam X…, sărut mâna…De ce nu poftiţi jos? Nu-i nimeni în prăvălie;
numai câţiva mitocani…nu vă cunoaşte. Poftiţi să vedeţi şi alte mezeluri…avem stridii,
brânzeturi proaspete, ne-a venit o langustă vie…". Celebre pentru umorul lor sunt şi
dezacordurile din "Proces-verbal" (Universul, 29 octombrie 1899): "Având în vedere că
după cum redultă din declaraţiile părţilor, aseară ar fi venit domnişoara Matilda Popescu
în birjă singură fără mobilă numai cu mama sa d-na Ghioala Popescu ca să vadă când
începe să se mute domnişoara Lucreţia Ionescu şi cu mătuşa sa d-na Anica Ionescu, iar
acestea au început să râdă spunând că parol, dumneavoastră aţi luat casa! iar la întrebarea
domnişoarei Matilda Ionescu că de ce râde, vechile chiriaşe au răspuns că dânsele au
casa până la sf. Gheorghe, atunci a început nouăle chiriaşe să râdă, iar la întrebarea d-
şoarei Lucreţia Ionescu că de ce râde nouăle chiriaşe au răspuns că dânsele au dat arvună
în regulă şi atunci au început să caute pe proprietar căci era ascuns în casa sa de alături".
Satira din fragmentul de mai sus constituie efectul cumulării unor elemente lingvistice şi
de stil: aglomerarea clişeelor limbajului administrativ, dezacordul, vorbirea indirect
liberă, fraza construită fără respectarea legăturilor logico - gramaticale, anacolutul. În
finalul textului "Proces - verbal" comisarul secţiei Mitică Pişculescu consemnează:
"Având în vedere că în fine s-a convins proprietarul că e mai bine cu o bună maneră
pentru ca să rămâie prin urmare domnişoara Lucreţia Ionescu cu mătuşa sa d-na Aneta
Ionescu la No. 13 bis, iar d-ra Matilda Popescu cu mama sa d-na Ghioala Popescu să se
stabilede la No. 13 simplu, şi nu rămâne nici cu imobilul de la No. 12 nenchiriat
nemaiavând speranţă după sf. Dumitru, deoarece fiind sedon de iarnă lumea s-a grăbit şi
a rămas foarte multe imobile goale, care se vede în fiecare stradă chiar mai la centru
peste tot de închiriat."
Recent, publicistica satirică promovată de Academia Caţavencu îşi reclamă
originile din umorul lui Caragiale, de aceea în paginile săptămânalului "de moravuri
grele" se vor întâlni texte care valorifică toate procedeele lingvistice, exploatate de
Caragiale în proza sa satirică. Ilustrarea valorii stilistice a dezacordului se relevă în

147
exemple precum: "Aidi, bre Băsescule…astea este jmecherii care am întâlnit mulţi ca
tine. Adică ce zici tu: că cinci minus unu este o mână, ţinem un deget, facem patru? Hă,
hă, nu mă păcăleşti! Cinci minus unul face mai mult că ai şi deştele cu ver'gheta!" (text
complementar imaginii şi legendei; "Traian Băsescu expunând teorema <Sectorul 5 +
primar Vanghelie=5>", Academia Caţavencu, 27 aprilie - 3 mai 2004)
"Vorba cântecului: Este multe ne'nţelegeri / Dacă-i vorba de alegeri / Te face din
om - neom / Când votezi, te ţii de pom" ("Contraeditorial? Votaţi alegerile", Academia
Caţavencu, 11-17 mai 2004); "Aş vrea să adresez un apel alegătorilor meu şi îl voi spune
foarte simplu care este: <Stimaţi alegători ai sectorului 5, Votând Marian Vanghelie>"
(text complementar imaginii şi legendei; "Marian Vanghelie, candidatul sectorului 5 la
Primăria lu' Marian Vanghelie", ibidem). Intenţia de comunicare a instanţei mediatice
este, în exemplele de mai sus, aceea de a crea imaginea unui segment al publicului votant
(cetăţeanul turmentat), precum şi pe aceea a politicianului incult, corupt şi cu pretenţii.
Prezenţa dezacordurilor în discursul mass-media, fără intenţie stilistică se
manifestă ca urmare a neatenţiei, inculturii, lipsei de interes pentru aspectele limbii ale
jurnaliştilor sau a unei situaţii de comunicare speciale (catastrofă, accident, emoţie
puternică). În presa scrisă dezacordurile sunt mai puţin numeroase datorită faptului că
până la apariţia ziarului există mai multe "filtre" (jurnalistul, editorul de text, corectura,
"capul limpede") prin intermediul cărora pot fi eliminate erorile. În audiovizual, mai ales
în transmisiile în direct (reportaje de la faţa locului, transmisii de la competiţii sportive,
declaraţii luate "la cald"), sub presiunea timpului şi a evenimentelor, sub presiune
psihologică "se strecoară" dezacorduri mai numeroase şi de toate tipurile.
Au fost evidenţiate o serie de construcţii incorecte, după cum urmează: "Eu sunt
cel care dau banii" (Adevărul, 16 noiembrie 2001), dezacord între subiect şi predicat
datorat identificării greşite a subiectului, eu în loc de cel care; "Nu se ştie cauzele",
"problema comisioanelor sunt condiţiile", "trebuieşte mutaţi", "Ambasada SUA şi
Ministerul Culturii a organizat", "transmite agenţiile de presă" (Monitorizarea
emisiunilor din grila de toamna-iarnă, 2002-2003, Buletin CNA, nr. 24), "Guvernul ia
banii şi acoperă cu ea alte cheltuieli" (ANTENA 1, 22 noiembrie 2001, ora 22), "fetelor îi
plăcea de el" (TVR 1, 28 noiembrie 2001, ora 22: 15); erori datorate lipsei de atenţie în
relaţia de armonizare dintre substitute (ea, îi) şi substituite (banii şi fetelor); "televizorul
era al lui mama soacră" (TVR 1, 28 noiembrie 2001), în locul formei corecte "televizorul
era al mamei soacre"; "vedetele PRO TV sunt nişte oameni deosebiţi de plăcuţi" (1
decembrie 2001), "destui de mulţi", "noi-născuţi", "defecţiunile cele mai des întâlnite"
erori datorate confuziei dintre adverb şi adjectiv, în cazul de faţă, formele deosebit,
destul, nou, cel ar fi trebuit să rămână invariabile.
Frecvent se înregistrează dezacordurile articolului genitival în structura
determinat + determinant în cazul genitiv: "modernizarea sistemului de distribuţie al apei
potabile " în loc de "a apei potabile" sau "cartea unei prietene ale mele" în loc de "cartea
prietenei mele" sau "unei prietene a mele", "scriitoare a cărui roman" în loc de
"scriitoarea al cărei roman", "distribuţie al apei potabile", varianta corectă fiind
"distribuţie a apei potabile' (Monitorizarea emisiunilor din grila de toamna-iarnă, 2002-
2003, Buletin CNA, nr. 24). Aceeaşi sursă evidenţiază şi următoarele dezacorduri privind
predicatul: "nu se ştie cauzele", "problema comisioanelor sunt condiţiile", "trebuieşte
mutaţi", "Ambasada SUA şi Ministerul Culturii a organizat", "transmite agenţiile de

148
presă", ceea ce dovedeşte că în limba română contemporană, acordul rămâne în categoria
greşelilor "încăpăţânate" (Mioara Avram în Buletin CNA, nr. 24, septembrie 2002, p. 15).

TEME ŞI APLICAŢII

1. Identificaţi şi corectaţi greşelile din următoarele exemple preluate din

monitorizarea efectuată de CNA şi de Institutul de Lingvistică al Academiei
Române, în perioada ianuarie-iulie 2003, în presa scrisă şi audio-vizuală:
"Iar promisiunile Executivului, conform cărora se vor găsi locuri de muncă
pentru cei 7000 de disponibilizaţi, nu este decât praf aruncat în ochii…"
(România liberă, 22 martie 2003, p. 1, A. Ştefan);
"Autorităţile irakiene nu s-a conformat…" (Adevărul, 11 februarie 2003, p. 8,
R. Căplescu);
"Încă nu sunt clare, nici acum, care sunt motivaţiile acestora şi…" (România
liberă, 24 ianuarie 2003, p. 10, R. Cristea);
"Ce se discuta pe la colţuri sau în şoaptă, de această dată sunt spuse cu voce
tare" (România liberă, 27 februarie 2003, p. 10, L. Brad);
"…deoarece comercializa produsul "Adela" fără a avea specificat pe etichetă
denumirea - margarină"(România liberă, 15 februarie 2003, p. 2, V. Grigore);
"credem că vinovaţi pentru starea deplorabilă în care se află ţara noastră este
întreaga noastră societate şi în special este vinovată clasa politică" (România
liberă, Dobrogea, ediţie regională, 29 ianuarie 2003, p. 2, I. Grigorescu);
"Noi considerăm că şi această categorie de oameni ar trebui prezentată drept
modele de conduită pentru copii şi tineri…" (România liberă, 7 februarie
2003, p. 1, Al. Dumitru);
"…un grup de oameni de ştiinţă…au efectuat vara trecută săpături în zona
gheţurilor veşnice din Iakuţia, unde a descoperit…(România liberă, 7
februarie 2003, p. 7, E. Chiriţă).
2. Arătaţi care sunt formele corecte în următoarele situaţii: "trebuiesc
întreţinute", "securitatea regională şi globală", "circulaţia pe drumul DN 1 a
fost blocat", "poate cel mai exigent observatori", " din punct de vedere al
defensivei trebuiesc făcute", "când s-au văzut încolţit de", "să-şi facă ei
(băieţii) însăşi rău", "monitorizarea laptelui şi al cornurilor", "o vizită în
România cu ocazia căruia", "fac coade imense", "cam doisprezece grade",
"aparate pentru noi-născuţi", "Mahalia Jackson, prin vocea lui", "a unei
dispoziţii, potrivit căruia", "există resurse suficiente de multe" (CNA,
Monitorizarea emisiunilor din grila de toamnă-vară 2002-2003). Motivaţi
lingvistic sau situaţional prezenţa acestor erori.
3. Urmăriţi în paralel un cotidian regional sau local şi unul naţional timp de o
săptămână. Selectaţi erorile de acord. Ce concluzii puteţi enunţa în urma
propriei monitorizări şi a constatărilor privind aplicarea normelor gramaticale
relativ la acord? Ce comentarii puteţi face înlegătură cu practicile profesionale
şi cultura organizaţională din cele două redacţii?
4. Urmăriţi jurnalele informative ale unui post de televiziune public şi al unui
post de televiziune comercial, timp de o săptămână. Selectaţi erorile de acord.
Comparaţi. Există la posturile alese pentru studiu emisiuni care au drept scop

149
 promovarea normelor limbii române? Corelaţi existenţa sau non - existenţa
acestor emisiuni cu rezultatele monitorizărilor dumneavoastră.
5. Urmăriţi o transmisie sportivă de la început până la sfârşit. Înregistraţi erorile
de acord. Explicaţi cauzele (posibile) ale acestor abateri de la normă.
6. Găsiţi în publicistica satirică sau în cea politică din sfera pamfletului exemple
de dezacorduri utilizate stilistic, cu scopul conturării unor portrete sau a unor
situaţii de comunicare cu efecte asupra receptorilor din sfera comicului,
ironiei, grotescului, satirei.
7. Amintiţi-vă! Ce aţi gândit, ce comentarii aţi făcut când aţi întâlnit forme de
dezacord în comunicarea cotidiană? Ce comentarii aţi auzit de la cei din jur în
legătură cu dezacordurile sesizate în comunicarea cotidiană?

Regimul (recţiunea)

O altă manifestare a relaţiilor sintactice între componentele unui enunţ o constituie

regimul. Respectarea restricţiilor impuse de regim este obligatorie pentru construirea
unor comunicări clare şi coerente.
Regimul presupune ca modalitate de expresie a relaţiei dintre două cuvinte,
prezenţa la unul din ele a unei caracteristici impuse de celălalt (Guţu-Romalo, p. 51). De
exemplu, în limba română, verbele pot impune anumite caracteristici de construcţie, cum
ar fi: verb+complement direct în cazul acuzativ, verb+complement în cazul dativ,
verb+complement exprimat printr-o construcţie prepoziţională.
În limba română, în cazul verbelor tranzitive erorile sau incertitudinea vorbitorilor
derivă din existenţa a două tipuri de tranzitivitate: construirea complementului direct cu
pronume sau cu substantive în acuzativ ("Aude cântecul", "Îl aude") sau cu substantiv sau
pronume precedate de prepoziţia pe ("Îl ascultă pe Ion", "pe elev", "pe el"). După cum se
constată în exemplele anterioare, atunci când obiectul direct este un nume de fiinţă acesta
este exprimat prin substantiv precedat de prepoziţia pe şi reluat de forma sa pronominală.
Este obligatorie utilizarea prepoziţiei pe şi reluarea ei prin formele pronominale, atunci
când obiectul direct este un nume de persoană. Este corect "O văd pe Maria" şi nu "Văd
Maria". În cazul obiectelor directe nume de fiinţă, sunt acceptate însă şi formele:
"Aşteaptă fata", "Vede copilul", dar construcţia pare "şchioapă", incompletă.
Atunci când complementul direct este reprezentat printr-un pronume relativ, este
obligatorie utilizarea construcţiei prepoziţionale. Aşadar, este corect: "Copiii pe care i-aţi
chemat", "Florile pe care le-aţi cumpărat", "Seara pe care aţi petrecut-o", dar
nerecomandabil: "Copiii care i-aţi chemat", "Florile care le-aţi cumpărat", "Seara care aţi
petrecut-o", formule extrem de frecvente în limba contemporană şi ca efect al aplicării
principiului economiei în comunicare. Aceste erori sunt frecvente în limbajul presei
actuale, mai ales în comunicarea audio-vizuală şi se datorează, de multe ori, confuziei pe
care o fac vorbitorii între formele pronumelui relativ care - subiect şi care - complement
direct. Confuzia este întreţinută şi de dubla funcţiune a lui care, aceea de pronume
(relativ) şi de conjuncţie subordonatoare în frază.
În limba română există o categorie de verbe tranzitive care pot fi folosite fără ca
exprimarea complementului direct să fie obligatorie, deoarece sensul verbelor face
trimitere la obiectul direct, iar exprimarea acestuia poate părea redundantă: "El cântă
frumos", nu: "El cântă un cântec" sau "El mănâncă cu poftă" şi nu: "El mănâncă mâncare

150
cu poftă". O altă categorie de verbe tranzitive se construiesc obligatoriu cu complementul
direct, fără de care enunţul devine ambiguu şi incomplet. Astfel sunt recomandabile
enunţurile în care verbe ca: "a produce", "a evoca", "a manifesta", "a achiziţiona" sunt
urmate de un complement direct care are rolul de a concretiza sensul acţiunii. Omiterea
complementelor directe atunci când ele sunt impuse de fenomenul regimului, reprezintă o
eroare frecventă în limba presei actuale.
Există de asemenea verbe a căror flexiune este influenţată semantic. Astfel, verbul
"a manifesta" se conjugă diferit la persoana a III-a singular în raport de fenomenul
tranzitivităţii: "el manifestă bucurie" (tranzitiv), "el manifestează" (intranzitiv).
Tranzitivitatea sau intranzitivitatea, în exemplul de mai sus depind de contextul lingvistic
şi influenţează semantica verbului. Tot aşa, termeni omonimi se dezambiguizează
semantic prin prezenţa sau absenţa unor caracteristici flexionare. Astfel, "constituţie" cu
sensul de "lege fundamentală a unui stat" cunoaşte forme de plural, "constituţiile
României", de exemplu, în timp ce "constituţie" cu sensul de "totalitatea particularităţilor
morfologice, funcţionale şi psihologice ale unui individ, formă fizică a unui individ" este
defectiv de plural. De aceea, în formularea "constituţiile atletelor din China" utilizarea
pluralului în locul singularului obligatoriu atrage atenţia receptorului şi poate duce la
ironizarea celui ce a construit enunţul.
O serie de verbe reclamă complemente indirecte introduse de anumite prepoziţii:
"a se gândi la", "a se încadra în", "a se pricepe la", "a se asocia cu". Un fenomen similar
de recţiune se manifestă în cazul unor adjective care ―cer‖ complement indirect în dativ
("favorabil zăpezii") sau determinanţi prepoziţionali ("plin de bunăvoinţă").
Probleme deosebite ridică neologismul mass-media, care se află într-un proces de
adaptare la sistemul limbii române. Deşi norma impune utilizarea termenului în formă
invariabilă, se întâlnesc frecvent situaţii în care acesta se declină: mass-mediei, mass-
mediilor sau mediile, cu sensul de "totalitatea mijloacelor de comunicare în masă".
Vorbitorii asimilează substantivul de origine latină, formă de plural media cu un
substantiv românesc feminin, ceea ce generează flexiunile mediilor, mediei, neacceptate
de normele etimologice şi semantice.

Fenomenul recţiunii în presă

Urmărirea modului în care funcţionează recţiunea în mass-media ilustrează
problematica generală pe care am relevat-o în partea teoretico-aplicativă.
Utilizarea pronumelui relativ complement direct care fără prepoziţia pe este cea
mai frecventă eroare de regim pe care am înregistrat-o: "în oraşul care cu onoare îl
conduc" (Cronica Română, 23 noiembrie 2001), în loc de "în oraşul pe care îl conduc",
"scrisoarea care ţi-am trimis-o", "exemplul care l-am dat", "investiţiile care le avem", 'a
invitat toţi participanţii" (Monitorizarea emisiunilor din grila de toamna-iarnă, 2002-
2003, Buletin CNA, nr. 24). Se remarcă de asemenea prezenţa unui număr mare de
construcţii greşite din cauza utilizării improprii a prepoziţiilor: "Nu au avut probleme
serioase împotriva activităţii sale" (Adevărul, 16 noiembrie 2001), corect: "probleme cu
activitatea" sau "obiecţii faţă de activitatea sa"; "Podiumul a fost doar 14 metri"
(Evenimentul zilei, 28 noiembrie 2001), în loc de "de doar 14 metri"; "majoritatea
exemplelor negative, considerate de autori" (PRIMA TV, 10 noiembrie 2001), în loc de
"majoritatea exemplelor, considerate negative de către autori", "privesc la vitrine", "am
dat-o la colega", "în spatele la această afacere", "dădeau câte un trandafir la publicul din

151
sală', "luaţi un suc la copii", "este de acord asupra", "vom întreba la ascultători", "mai
avem foarte puţin din timp" în loc de "privesc vitrinele", "am dat-o colegei", "în spatele
acestei afaceri", "dădeau câte un tranfdafir publicului din sală", "luaţi copiilor un suc",
"este de acord cu", "îi vom întreba pe ascultători", "mai avem foarte puţin timp"
(Monitorizarea emisiunilor din grila de toamna-iarnă, 2002-2003, Buletin CNA, nr. 24).
În presa satirică fenomenul regimului a fost şi este exploatat stilistic constituind
alături de fenomenul acordului modalităţile cele mai simple utilizate cu scopul realizării
efectelor satirei.
Cele mai savuroase exemple le oferă publicistica lui Caragiale, ca de altfel în
aproape toate situaţiile în care se evidenţiază comicul de limbaj. Despre lumea lui
Caragiale s-a spus că personajele sale "Se exilează în limbuţie…Vorbesc la nesfârşit,
dezlănţuit, incoerent, dezarticulat, aberant, nebuneşte, fără să spună, cel mai adesea
nimic, dar mereu cu o energie inepuizabilă" (Iorgulescu, 2002, p. 9). Acest delir verbal îşi
are expresia în toate formele de abatere de la normă posibile ale limbii române.
"Ministrul de externe începe să povestească istoria notelor pierdute prezidentului,
cale-l ascultă distrat jucându-se cu un mototol de hârtie…
… - Irracan de mine, bre omule! Răspunde prezidentul. Da' eu stric? Mata de ce
nu ţi le păstrezi notele şi le laşi de se târâie de colo până colo?" ("Accident parlamentar",
Moftul român, nr. 9 1893);
"Dintr-o desperare de amor, pe care-l trata cu o fată de la maşinile de scris la
serviciul central, a nebunit şi a vrut aseară să-şi spintece pântecul în canţilerie, cu nişte
foarfeci mari de la registratură. Au sărit mai mulţi camarazi şi, cu mare luptă, i le-au
putut smulge din mână. Atunci, bietul Tudorache a-nceput să cânte şi să joace, şi pe urmă
s-a repezit să strângă de gât pe unul dintre canmarazi, crezându-l că este amanta lui care-
l trădează" ("1 aprilie", Universul, 31 martie 1900). În exemplul de mai sus,
nerespectarea regulilor recţiunii se asociază cu inadvertenţele semantice sau cu
ilogismele: "o fată de la maşinile de scris la serviciul central".
Mijloacele lingvistice folosite de Caragiale pentru conturarea satirei prin
exacerbarea rolului "marii trăncăneli" au fost preluate de revista satirică de actualitate
Academia Caţavencu, care prin titlu, limbaj, tipul umorului practicat şi declaraţia de
principii îl proclamă pe Caragiale mentor în ale umorului şi patron spiritual.

"Aceste persoane, care într-un fel fără voia lor au fost supuse unor ameninţări, nu
au cum să reziste şi, oameni corecţi, au devenit incorecţi şi atunci devenind şantajabili, ei
nu mai pot ieşi din acele reţele şi concură mai departe la a închide ochii" (Categoria
Meandrele Controlului, Ionel Blănculescu (ministrul Controlului), Academia Caţavencu,
13 - 19 aprilie 2004)
"Dincolo de asta, omu' Sechelariu e mai atipic faţă de zona cealaltă din ţară"
"Există cumva prevăzut de lege că am încălcat legea pe undeva" (Categoria Emil
Bobu, Dumitru Sechelariu (primarul Bacăului), Academia Caţavencu, 13 - 19 aprilie
2004)
"De ce pe agroturismul din Bran o să-l ia Benga" (Academia Caţavencu, 27
aprilie - 3 mai 2004)
"Fa, mergi la vernisaj? La galeriile <Siameza> de pe centru, iepuraş mic cu
blăniţă! Hai, ca mai sunt cu doi semi-intelectuali cu mErcedes care am vrea să vernisăm

152
ceva nou. Te iubesc, n-ai cumva şi o soră-ta, pupateaş pe gură! Tetelu" ("Roxana de la
Marcueting a primit un SMS Tetelu", Academia Caţavencu, 27 aprilie - 3 mai 2004
"Fulga-fuguţa a luat casa de la un particuler şi, aţi ghicit, din banii economisiţi o
viaţă. Fiind luată cu bani de o viaţă, vila nu se pune. Nu se pune. În declaraţia de avere. O
uitare, firească de la o cifră de bani adunaţi la ciorap în sus" ("Vilă uşoară ca Fulga. Etaj,
şapte camere, dependinţe", Academia Caţavencu, 11 - 17 mai 2004)
"Socrate: Parvenide, aici greşeşti. Zenon zicea că nu există mişcare şi dacă-i pui
pe Ahile şi p-o broască s-alerge şi dacă broasca are un mic avantaj la-nceput, Ahile n-o
ajunge.
Bekalides: Bă, dă-mă dracu', Socrate, da' ce, Ahile ăsta era handicapat, că şi dacă
se târa c-un cărucior d-ală pă rulmenţi tot îi dădea clase la broască" ("Dialogurile lui
Blaton" Academia Caţavencu, 11 - 17 mai 2004).

Frecvenţa erorilor de regim în presa actuală, ca şi a celorlalte tipuri de erori

gramaticale şi de stil prezente în discursul mass-media conduce la ideea, exprimată de tot
mai mulţi receptori, că editorii şi jurnaliştii dau dovadă de lipsă de profesionalism şi de
interes pentru "bunăstarea" spirituală şi afectivă a receptorilor lor, promovând produse
mass-media de calitate îndoielnică, realizate în grabă, fără semnificaţie pentru spaţiul
public, creând false nevoi de receptare. Trebuie să distingem între eroarea de limbă şi
utilizarea erorii, cu scopul de a crea satira, umorul, ca rezultat al reflecţiei asupra
funcţiilor comunicării şi a efectelor prezenţei în text a abaterilor de la norma lingvistică şi
care constituie o componentă stilistică, marcă a expresivităţii în comunicare, cu precădere
în textele literare.

TEME ŞI APLICAŢII

1. Identificaţi fenomenele de nerespectare a regulilor recţiunii în limba română şi

comentaţi efectele în plan stilistic. Arătaţi care sunt aspectele situaţiei de
comunicare generatoare ale acestor modalităţi de expresie:
"Noi comisarul secţiei 55 după reclamaţia părţilor şi anume domnişoara
Matilda Popescu de profesiune particulară menajeră împreună cu mama sa d-
na Ghioala Popescu idem, domnişoara Lucreţia Ionescu de profesiune rentieră
împreună cu mătuşa sa Anica Ionescu de profesiune văduvă pensionară
viageră şi d. Stavrache Stavrescu de profesiune proprietar, după ce l-am
eliberat azi dimineaţă de la secţie, deoarece la prima cercetare ce am făcut-o
aseară la faţa locului pentru scandalul provenit, s-a pronunţăt cu vociferări la
adresa guvernului, care este un obiceiu al său cunoscut de toţi concetăţenii din
această suburbie şi în contra noastră chiar în eserciţiul foncţiunii,
transportându-ne în strada Graţiilor No. 13 bis unde se află imobilul în
cestiune al susmencionatului proprietar Stavrache Stavrescu, închiriat
domnişoarii Matilda Popescu cu mama sa pe şase luni, de la sf. Dumitru
corent până la sf. Gheorghe următor şi pe care nu-i permite a intra în
posesiune numai cu arvuna fără a completa chiria, iar domnişoara Lucreţia
Ionescu cu mătuşa sa trebuie să se mute şi pretinde că nu vrea, deşi
proprietarul susţine că i-a rămas pe trecut datoare 22 de lei, lăs3nd şi soba

153
 stricată, care d-sa contesteadă şi nu lasă nici o mobilă amanet, constatând
următoarele…" ("Proces-verbal", Universul, 29 octombrie 1899).
"-Teribilă căldură a fost astăzi! zice Nae ştergându-se de sudoare.
Teribilă! răspunz eu.
Dar acuma tot poţi pentru ca să zici că respiri.
-Se-nţelege…De unde vii?
-Am fost pe la berării cu nişte prietini.
-Ce mai e nou?
-Prost, monşer…Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se
poate mai oribilă…S-a isprăvit…E ceva care poţi pentru ca …"
("Situaţiunea", Universul, 23 iunie 1900).
2. Identificaţi erorile de regim din exemplele următoare, preluate din
Monitorizarea CNA, ianuarie-iulie 2003, şi motivaţi-le lingvistic sau
situaţional:
"Acest lucru este irealizabil, nu atât datorită românilor, cât mai ales…",
"datorită accidentelor suferite, trei dintre jucătorii constănţeni au fost
obligaţi…", "creează o solidă platformă de colaborare dintre ţările noastre",
"potrivit unei decizii luate în cadrul unei şedinţe desfăşurate la Tribunalul Cluj
vizavi de stadiul reorganizării fabricii", "prin rezolvarea deo manieră paşnică
şi durabilă", "s-a arătat atât de nepăsător la îngrijorarea oamenilor", "evoluţia
slabă s-a datorat însă în mare măsură lipsei de experienţă în competiţie de
asemenea anvergură", "să acţioneze de pe funcţia pe care se află", "Gigi
Borugă speră în continuare la o minune", "Patronul companiei de televiziune
pe cablu", "nu şi de cel care i-a luat locul, drept pentru care, câteva zile mai
târziu…", "Nadia ştie că a fost propusă ca şi candidat de către Comitetul
Olimpic Român".
3. Corectaţi următoarele expresii: "două vedete de la Maramureş", "rareori auziţi
acel colţ de lume menţionat", "o puteţi achiziţiona chiar săptămâna trecută",
"se încurcă reciproc cu', "malformaţia congenitală la inimă", "eu aduc ca
Pinocchio", "pretindea că socrul său să-i sponsorizeze", "schimbări
neaşteptate despre vreme", "fără să spună de crimă", "sunt de-o bogăţie foarte
mare aici", "cu ce avem de-a face în acest odios lunetist", "tratată de prost
gust", "dau legătura la Ştiri", "luptă de birocraţie", "dăm bani la naşi în tren",
"o săptămână între care", "nu este deloc bine aspectat" (Monitorizarea
emisiunilor din grila de toamna-iarnă, 2002-2003, Buletin CNA, nr. 24).
4. Urmăriţi în paralel un cotidian regional sau local şi unul naţional timp de o
săptămână. Selectaţi erorile de regim. Ce concluzii puteţi enunţa în urma
propriei monitorizări şi a constatărilor privind aplicarea normelor gramaticale
relativ la acord? Ce comentarii puteţi face în legătură cu practicile
profesionale şi cultura organizaţională din cele două redacţii?
5. Urmăriţi jurnalele informative ale unui post de televiziune public şi al unui
post de televiziune comercial, timp de o săptămână. Selectaţi erorile de regim.
Comparaţi. Există la posturile alese pentru studiu emisiuni care au drept scop
promovarea normelor limbii române? Corelaţi existenţa sau non - existenţa
acestor emisiuni cu rezultatele monitorizărilor dumneavoastră.

154
 6. Citiţi şi reţineţi comentariile privind situaţia termenului mass-media în limba
română actuală (Guţu-Romalo, p. 61-62).
7. Urmăriţi o transmisie sportivă de la început până la sfârşit. Înregistraţi erorile
de regim. Explicaţi cauzele (posibile) ale acestor abateri de la normă.
8. Amintiţi-vă! Ce aţi gândit, ce comentarii aţi făcut când aţi întâlnit forme de
nerespectare a regulilor regimului în comunicarea cotidiană? Ce comentarii aţi
auzit de la cei din jur în legătură cu acest fenomenul sesizat în comunicarea
cotidiană?
Topica
Fenomenul topicii se referă la ordinea cuvintelor în propoziţie şi a propoziţiilor în frază.
În ―Gramatica românească‖ publicată în 1828, Ion Heliade Rădulescu dedica topicii un
capitol special intitulat ―Pentru construcţie‖. Iată ce constata Eliad în legătură cu norma
topicii în limba română:
―Cînd zicerile asfel sînt aşăzate într‘o propoziţie, în cât‘ partea cea din tîiu a ei este
subjetul‘; a de adoilea verbul‘; a de atreilea complinirea dreaptă sau nedreaptă, şi în sfîrşit
complinirile întîmplătoare; atunci Construcţi‘a se-zice firească sau dreaptă, cum:
<Părinţilor, daţi învăţătură fiilor voştri în copilăria lor>‖ (Gramatica românească, (ed.)
1980, p. 124).
Fiecare limbă are un mod specific de organizare a cuvintelor şi propoziţiilor, ceea
ce îi conferă individualitate şi expresivitate. Limba română oferă o anume libertate de
organizare în propoziţie şi frază: ―Spre deosebire de alte idiomuri romanice, limba
noastră uzează de o mare libertate în ce priveşte ordinea cuvintelor, şi aceasta, graţie, mai
ales, împrejurării că formele gramaticale se deosebesc în general foarte clar unele de
altele, aşa că o confuzie este, de obicei, exclusă şi, prin urmare, nu-i necesar să li se arate
funcţia printr-o anumită aşezare, care trebuie numaidecât respectată‖ (Iorgu Iordan, 1975,
p. 210).
Aceasta nu înseamnă că în limba română nu există reguli de ordonare a cuvintelor
şi a propoziţiilor, ci doar că libertatea construcţiilor este relativ mare. În termeni foarte
generali, se poate spune că atributul stă după substantiv, obiectul şi complementul după
verb, iar subiectul se află, în general, înaintea predicatului, relaţia subiect-predicat
constituind nucleul informaţional al oricărui enunţ.
Iorgu Iordan afirmă că elementul specific al topicii limbii române ar fi acela că
topica obiectivă urmează logica cunoscut (determinat, subiect) - necunoscut (determinant,
predicat) care se verifică şi în cazul morfologiei. Astfel, diferite elemente morfologice
care au rolul de a individualiza noţiunile stau după cuvântul la care se ataşază:
desinenţele diverse (băiatului, mergeam), articolul hotărât (fata, băiatul, copiii),
demonstrativele (băiatul acesta).
De asemenea, el consideră că o asemenea interpretare a specificului topicii în
limba română ―merge mână în mână cu accentul‖, conform regulii că ―…în mod obişnuit
nu accentuăm nici prima, nici ultima silabă (dacă e vorba de cuvinte cu trei sau mai multe
silabe); în marea majoritate a cazurilor accentul loveşte penultima sau antepenultima
silabă. La fel se petrec lucrurile în frază: elementul cel mai important al ei, predicatul,
care, în consecinţă este mai puternic accentuat decât celelalte, stă în mijlocul ei, după
subiect (cu atributele lui) şi înaintea complinirilor de toate speciile‖ (Iordan, p. 211).
Topica anumitor părţi de propoziţie depinde de anumiţi factori gramaticali:

155
 a. Astfel, există deosebiri mari de topică între propoziţiile enunţiative şi cele
interogative şi exclamative (afective): "Mama a venit" (enunţiativ), "A venit mama!", "A
venit mama?"
b. Topica este influenţată de partea de vorbire prin care se exprimă părţile de
propoziţie Astfel în exemplul "văd un copil", complement direct exprimat prin substantiv
indică postpunerea, iar în exemplul "îl văd", complementul direct exprimat prin pronume
personal, are ca regulă a topicii, antepunerea.
c. De asemenea, topica este determinată de forma morfologică a cuvântului
determinat, în construcţii precum: "l-am văzut", "văzându-l", "am văzut-o".
d. Topica unei propoziţii subordonate poate depinde şi de conjuncţia prin care este
introdusă. Subordonata cauzală introdusă prin ―fiindcă‖, ―pentru că‖, ―întrucât‖ poate fi
aşezată şi înainte şi după regentă: "Fiindcă nu citise, de aceea nu ştia", "Nu ştia, fiindcă
nu citise". Când elementul introducriv este ―cum‖ cauzala stă numai înaintea regentei:
"Cum nu mai era mult până la venirea trenului, grăbii pasul". Conjuncţiile cauzale ―că‖ şi
―căci‖ nu permit decât postpunerea subordonatelor: "Nu trage prea mult, că se rupe aţa".
Ca regulă generală, subordonata cauzală stă după regentă şi se desparte de aceasta prin
virgulă.

Ordinea cea mai obişnuită a cuvintelor într-o propoziţie este următoarea: subiect –
atribut – predicat – complement direct şi indirect – complemente circumstanţiale. Aceasta
ar corespunde logicii gândirii: de la autorul unei acţiuni la acţiunea propriu-zisă, apoi la
obiectul ei şi, în final, la împrejurările (circumstanţele) în care se desfăşoară.

Mobilitatea topicii
În câteva situaţii topica are caracter fix.
a. În cazul unor pronume neaccentuate: "vă vede", "văzându-vă", "lua-v-ar", "le
dă", "li se dă", "dă-le", "dă-le-o", "dându-li-se";
b. În situaţia propoziţiilor coordonate adversative, propoziţia la care apare
conjuncţia ocupă locul al doilea, iar cele două propoziţii sunt despărţite prin virgulă sau
printr-un semn echivalent: "plec acum, dar voi reveni curând". Conjuncţiile adversative
sunt: dar, iar, însă, ci; în cazul raportului adversativ este necesară respectarea cerinţei
logice, existenţa unei opoziţii: "Sunt bine, dar nu mă plâng".
c. Propoziţiile principale conclusive exprimă o acţiune prezentată drept concluzie
a termenului coordonat, totdeauna anterior şi au loc fix în frază: "Am promis, deci voi
veni", "Am promis, să mergem, aşadar". Conjuncţiile folosite cu rol conclusiv sunt:
"deci", "aşadar", "ca atare", "de aceea", "prin urmare". În limba vorbită se constată
apariţia nejustificată a lui "deci", ca tic verbal şi cumulul pleonastic de conclusive:
"aşadar deci", "deci şi prin urmare", "vasăzică iată deci", care trebuie evitate.
d. Propoziţia subordonată consecutivă este aşezată aproape totdeauna după
regentă şi se desparte prin virgulă, cu excepţia celor construite cu conjunctivul şi a celor
introduse prin "de": "Era prea deştept ca să nu înţeleagă", "A mâncat de m-a speriat".
Alte exemple: "Este atât de furios, încât e în stare de orice"; "A mâncat atât de mult, încât
m-a speriat".
e. Locul propoziţiei atributive este totdeauna după termenul determinat, de obicei
imediat după acesta, uneori este intercalată în interiorul propoziţiei regente.

156
Atributive propriu-zise: "S-a hotărât începerea lucrărilor îndată ce condiţiile devin
prielnice", "Întrebarea dacă vine şi el m-a mirat".
Atributive intercalate: "Tânăra căreia i-am dat floarea este fiica mea", "Întrebarea pe cine
aş prefera însoţitor m-a luat pe nepregătite", "Întrebarea unde se duce l-a surprins".
Atributivele izolate prin virgulă de propoziţia regentă: "Am fost la un singur spectacol,
care mi-a plăcut" (Mioara Avram, 2001, p. 466):
Cele mai multe părţi de propoziţie şi specii de propoziţii coordonate sau
subordonate cunosc două feluri de topici: antepunere sau postpunere faţă de termenul de
referinţă. Una dintre acestea este considerată normală (obiectivă, logică, intelectuală) şi
cealaltă neobişnuită (subiectivă, afectivă, expresivă). Topica subiectivă privilegiază
elementul nou, neprevăzut, de obicei prin inversiune: predicatul precede subiectului,
atributul precede substantivul, iar complementele precedă verbul.
―Psihologic, adică stilistic, lucrul se explică uşor. În anumite momente, elementul
nou ne poate impresiona cu atâta putere, încât simţim nevoia să-l spunem pe el mai întâi:
din punct de vedere afectiv importanţa lui depăşeşte pe a oricărui alt termen‖ (Iordan, p.
211).
Exemple de topică afectivă: "A venit tata?(!)", "Doresc să ştiu dacă a venit tata",
"Ce bine ar fi, dacă tata ar veni!", "Pus-a el băieţii în rânduială…", "Face ea sarmale, face
plachie, face alivenci, face pască cu smântână…", "Gratitudine, omul recunoscător arată",
"Oricând, oriunde şi oricum omul recunoscător arată gratitudine".
Fenomenele speciale de topică sunt legate de problemele de stilistică a limbii şi
de expresivitatea vorbirii.
Inversiunea: schimbarea ordinii termenilor pentru evidenţierea unui segment al
enunţului. Ca în toate limbile moderne, şi în limba română topica exprimă ordinea
cuvintelor în propoziţie sau frază conform ordinii procesului gândirii. Când subiectele
psihologice nu se mai supun ordinii logice vorbim de inversiune care are rolul de a
accentua ideea, imaginea, persoana ilustrată de termenul, enunţul care îşi modifică locul
în lanţul enunţiativ:
"De parcă omul de la Bucureşti ar avea zece, cincisprezece figuri, tot pe alt
format de clişeu, corpul noului boier se reflectează în sumedenii de oglinzi, atârnate peste
tot locul sau intercalate în tencuieli" (Tudor Arghezi apud Dragomirescu, 1975, p. 150);
"Cu o prună nu prea mare / Umpli rasă-o zăcătoare";
"Te iartă iarăşi singur" (T. Arghezi)
"Că Miron Mitrea şi Gabriel Oprea n-au avut nici o tresărire omenească la
Mihăileşti nu m-am mirat prea tare" ("Tragedie şi circ", Cotidianul, 4 iunie 2004)
"De altfel fiul bravului general Geoană a fost tot timpul o simplă interfaţă"
("Candidatul gonflabil", România liberă, 1 iunie 2004)

Dizlocarea: regruparea termenilor în enunţ după o topică afectivă, ordinea

termenilor fiind în funcţie de importanţa pe care o acordă autorul / vorbitorul; prin
dizlocare se separă grupuri sudate (m-am cam săturat, a băgat imediat de seamă, îndată
însă ce).
"Desigur, scriitorul are sarcina să lumineze cuvintele din câte părţi mai multe" (T.
Arghezi)
"Când eram amândoi culcaţi cu faţa în sus, între 12 şi 1 noaptea, am băgat imediat de
seamă că, deasupra noastră, aproape de tavan, o limbă de foc luminoasă, asemănătoare

157
limbilor de foc luminoase care erau deasupra capetelor Sfinţilor Apostoli" ("Întâmplări
paranormale trăite de cititori", Revista fenomenelor paranormale şi de astrologie, nr. 2,
14-20 ianuarie 2002).
"Aproape am uitat cum, şi mai ales de ce, am devenit "bolnavul Europei"
("Tragedie şi circ", Cotidianul, 4 iunie 2004)
"E, însă destul de probabil ca bucureştenii să nu se lase ameţiţi de această
propagandă deşănţată" ("Candidatul gonflabil", România liberă, 1 iunie 2004)

Intercalarea: introducerea unui element în limitele unui grup sintactic, care apare
astfel întrerupt, cu continuarea amânată pentru mai târziu.
În literatură inversiunea are rolul de a accentua o idee, o imagine, de a crea formule
expresive şi memorabile: ―Lacul codrilor albastru/Nuferi galbeni îl încarcă― (M.
Eminescu), inversiune, ―lacul‖, dizlocare, ―albastru‖; ‖Soarele, la răsărit, apare ca un
glob roşu‖ (M. Eminescu), intercalare, ―la răsărit‖.
"Dar a existat ceva în reacţiile - nu numai politice - de după catastrofă care mi-a
întărit, din păcate, o convingere mai veche" ("Tragedie şi circ", Cotidianul, 4 iunie 2004)
"Într-un comunicat de presă remis redacţiei, vicepremierul Ioan Ialpeş răspunde
acuzaţiilor ce i-au fost aduse, într-o conferinţă de presă, de către omul de afaceri Dinu
Patriciu, preşedintele grupului Rompetrol" ("Din acte de control efectuate de organele în
drept rezultă că societatea Petromidia şi-a însuşit ilegal 600 de milioane de dolari",
Adevărul, 4 iunie 2004)

Anacolutul, întreruperea şi modificarea unei construcţii în limitele aceleiaşi unităţi

sintactice sau încrucişarea a două enunţuri diferite este "figură de ordinul ambiguităţii,
care constă în întreruperea neaşteptată a continuităţii sintactice, în propoziţie sau frază,
pricinuită de neconcordanţa dintre unităţile psihologice şi cele gramaticale ale enunţului:
dintre opoziţia dintre indicele gramatical şi accentul psihologic şi cele gramaticale ale
enunţului; din opoziţia dintre indicele gramatical şi accentul psihologic al unităţii
sintactice respective rezultă valoarea stilistică a abaterii gramaticale" (Dragomirescu,
1975, p. 103).
Anacolutul apare frecvent în comunicarea orală, iar în textele literare sau în
publicistică ori de câte ori este utilizat are rolul de a exprima o trăsătură a oralităţii.
Foarte frecvent este utilizat rol expresiv în publicistică lui Caragiale, devenită de referinţă
pentru exemplificarea anacolutului.
―Feciorul Tarsiţii Popeaschii, văduva lui Popa Savu de la Caimata, care a
dărâmat-o răposatul Pache, Dumnezeu să-l ierte! când a făcut bulivaru‘ ăl nou‖ (I. L.
Caragiale).
Ca un reflex al oralităţii, de cele mai multe ori, utilizarea anacolutului indică lipsa
de grijă pentru utilizarea limbii literare:
"La sugestia Consilierului pentru problemele copiilor, Marian Simion Badea, care
nu are decât nouă anişori, în după amiaza zilei sale de naştere, Preafericitul Părinte
Teoctist a împărţit daruri, constând în dulciuri, încălţăminte şi îmbrăcăminte, copiilor
orfani din Centrul de Plasament nr. 2, cât şi a bătrânilor de la Casa de bătrâni "Radu
Vodă", ambele aflate sub oblăduirea personală a Patriarhului nostru, cei cincizeci de copii
aflaţi în îngrijire l-au primit cu bucurie şi emoţie au cântat tradiţionalul "Mulţi ani
trăiască" şi au spus în cor Tatăl Nostru" (Naţional, 8 februarie 2002).

158
 "Tata venise de la Câmpulung - Moldovenesc, la Dărmăneşti - Suceava, unde
eram învăţător, spre a mă felicita pentru aniversare. L-am primit frumos, l-am ospătat;
venind noaptea, am făcut împreună ruga de seară şi ne-am culcat pe pătuţul îngust, căci
nu eram încă căsătorit ("Întâmplări paranormale trăite de cititori", Revista fenomenelor
paranormale şi de astrologie, nr. 2, 14-20 ianuarie 2002).
Fenomenele de topică expresivă sunt extrem de des întâlnite, atât în comunicarea
cotidiană, cât şi în variantele scrise ale limbii care, cu excepţia situaţiilor de abatere de la
normă, au rolul de a distinge limbajele între ele: limbajul poetic de cel administrativ sau
ştiinţific, prin selectarea unor procedee de topică, specifice. Astfel, limbajul poetic
selectează inversiunile, dizlocările, elipsa, etc., limbajul administrativ, elipsa, iar cel
ştiinţific, topica obiectivă. Limbajul jurnalistic favorizează topica obiectivă, dar, pentru
efecte de captare a atenţiei şi interesului publicului valorifică şi topici expresive.

Funcţiunile topicii
Topica poate îndeplini funcţiune gramaticală, semantică, stilistică.
Prin funcţiunea gramaticală, topica evidenţiază funcţiunea diferită a unor părţi de
propoziţie sau propoziţii cu aceeaşi formă. Astfel, topica face distincţie între subiect şi
numele predicativ: "Ion este prietenul meu", "Prietenul meu este Ion", între apoziţie şi
termenul determinat: "inginerul Ionescu", "Ionescu inginerul", între atribut şi
complementul indirect: "Dau cartea elevului", "Dau elevului cartea", între subiect şi
complementul direct: "Cercetarea implică documentarea" (exemplele sunt preluate din
Avram, p. 325). Funcţiunea gramaticală a topicii se exercită întotdeauna în asociere cu
flexiunea şi are rolul de a dezambiguiza construcţii omonime şi s
Funcţiunea semantică diferenţiază sensurile lexicale ale unui cuvânt: "o carte
nouă ", "o nouă carte" ("altă"); "iarna asta" , "astă - iarnă"; "frumoasele fete" (calificare),
"fetele frumoase" (identificare); "e o adevărată poveste" (de necrezut, întreagă), "e o
poveste adevărată" (reală), "diferiţi compuşi" ("alţi"), "compuşi diferiţi" (compoziţie);
"sărmanul copil" ("bietul"), "copilul sărman" ("sărac"); "problemă simplă" ("uşor de
rezolvat"), "o simplă problemă" ("doar o problemă"). Rolul topicii în procesele de
dezambiguizare semantică este tot atât de important ca şi referinţa, de exemplu, deşi
vorbitorii nu-i acordă aceeaşi atenţie.
Funcţiunea stilistică se evidenţiază în caracterizarea unui stil al limbii printr-o
topică exclusivă (antepunerea adjectivului posesiv în stilul poetic: ―al nostru steag‖) sau
preferată (antepunerea adjectivului în limba literară, faţă de stilul oral: ―Teribilă căldură a
fost astăzi! zice Nae, ştergându-se de sudoare‖ (I. L. Caragiale, Situaţiune). Antepunerea
adjectivului contribuie la evidenţierea calităţii numelor.
Aşa cum s-a arătat mai sus, funcţiunea stilistică are rolul de a reliefa anumite
elemente ale enunţului, fie din raţiuni obiective (importanţa în comunicare), fie din
raţiuni de ordin afectiv. Admiraţia, umirea, curiozitatea nerăbdarea sunt tot atâtea stări ale
vorbitorului / emiţătorului care pot activa funcţiunea stilistică a topicii. Interogaţia,
exclamaţia, antepunerea adjectivului, saluturile, înjurăturile, imprecaţiile favorizează
topici expresive.

Topica şi stilul jurnalistic

Abaterile de la normă, în cazul topicii se pot datora influenţei unor structuri
sintactice din alte limbi (în traduceri) sau pot reprezenta fenomene regionale. În

159
comunicarea scrisă, dar mai ales în vorbire, se constată prezenţa unui număr mare de
texte confuze, ambigue, care pot fi clarificate cu uşurinţă, prin modificări de topică.
Anumite stiluri ale limbii selectează o anume topică: inversiunile sunt captate de
stilul oratoric, dizlocările, de stilul poetic, iar în stilul publicistic, prin natura sa
informativă, ar trebui să predomine topica obiectivă, neutră. Cu toate acestea, se constată
că limba presei oferă numeroase exemple de topică nefirească sau forţată ceea ce conduce
la ambiguităţi, afectând credibilitatea mijloacelor de comunicare în masă. De exemplu:
"Fără să avertizeze în prealabil locuitorii, militarii au încercat să demoleze un bloc
dezafectat prin provocarea unei implozii la cererea expresă a preotului paroh din satul
Cordun, Pavel Cornaci" (Jurnalul Naţional, 13 decembrie 2001, p. 3) Fraza conţine nu
numai erori de topică, ci şi de regim: "să avertizeze locuitorii" în locul explicitului "să-i
avertizeze pe locuitori" şi de punctuaţie, forma corectă fiind "Fără să-i avertizeze în
prealabil pe locuitori, la cererea expresă a preotului paroh din satul Cordun, Pavel
Cornaci, militarii au încercat să demoleze prin implozie, un bloc dezafectat".
"…cum poate un guvern corupt să lupte împotriva corupţiei cu eficienţă", "formal
a avut poate o greşeală", "vremea bună ne-o facem singuri" (TVR 1, "Jurnalul de ştiri",
27 decembrie) în loc de "să lupte cu eficienţă", " a avut poate formal vreo greşeală", "ne
facem singuri vreme bună".
Când sunt intenţionate, dizlocările, inversiunile, elipsele, anacolutul, coordonările
şi subordonările defectuoase, etc au rolul de a evidenţia profilul unor persoane sau de a
crea profilul unor personaje prin intermediul satirei. În schiţa "Telegrame" publicată în
ziarul Universul din 15 octombrie 1899, I. L. Caragiale construieşte efectele satirei
politice pe structura elipsei:
"…Onor. prim-ministru
Repet telegrama no…Petiţionat parchetul. Procoror lipseşte oraş mănăstire maici
chef. Substitut refudat pâră vini procoror. Tremur viaţa me, nu mai putem merge cafine.
Facem responsabil guvern. Costăchel Gudurău avocat, aleg col. I, fost deputat
…Onor. prim-ministru
A doua oară atacat palma picioare piaţa endependenţi acelaşi bandit director
scandalos însoţit sbiri. Situaţia devenit insuportabilă. Oraş stare de asediu. Panica
domneşte cetăţeni. Costăchel Gudurău avocat, ecţetera…"
Caragiale a exploatat stilistic elipsa şi în alte texte, printre care "Moşii (Tablă de
materii)" constituie unul dintre cele mai reprezentative pentru concizia publicistului:
"Turtă dulce - panorame - tricoloruri - bragă - baloane - soldaţi - mahalagioaice -
lampioane - limonadă - fracuri - decoraţiuni - decoraţi - doniţe - menajerii - provinciali -
fluiere - cerşetori - ciubere - cimpoaie - copii - miniştri - pungaşi de buzunare - hărdaie -
bone- doici - trăsuri - muzici - artifiţii - fotografii la minut - comedii - tombole - Moftul
român nr. 8 - oale - steaguri - flaşnete - îngheţată cu vanilie - fleici - stambă - căni - pelin
- căluşei - scrânciob - cele din urmă invenţie care era şi la expoziţia americană -
…portretul ţarului - "Moartea vânătorului" - icoane - bricege - săpun - lumânări - panglici
- prescuri - măcelari - grâu - cofeturi pentru colivă - băţivi - căciuli - cojoace -căpestre -
boi - Prima societate de bazalt şi teracotă - Stella - …muşte - popi - cocoane - mateloţi -
impiegaţi - suprimaţi - popor - seniori - dame - M.M.L.L. - A.A.L.L. - târgoveşi -
târgoveţe - ţărani - tărance - intelectuali - artişti - poeţi - prozatori - critici - burgheji -
tramcare - tramvaiuri - capele pârlite - jupe călcate - bătături strivite - copii pierduţi -
părinţi beţi - mame prăpădite - guri căscate - praf - noroi - murdărie - infecţie - lume,

160
lume, lume - vreme frumoasă - dever slab…-criză teribilă monşer!" (Moftul român, 18
mai 1901).
Frecvent întâlnit în publicistica lui Caragiale este şi anacolutul, cu ajutorul căruia
autorul caracterizează personaje şi situaţii, creează tipuri umane şi situaţii comice:
"Leanca: Eu, să trăiţi, săru'mâna, domn' judecător, eu sunt o femeie sărmană,
Dumnezeu mă ştie cum mă chinuiesc pentru o pâine…De-aia şi pusesem de gând de la
Sfântu Gheorghe să las prăvălia, care nu mai poate omul de atâtea angarale pentru ca să
mai mănânce o bucăţică de pâine, şi nu ne mai dă mâna să plătim licenţa…
Leanca: Eu, domn' judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a - njurat, şi
clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la domn'
Marinescu Bragadiru din piaţă, încă domn' Tomiţă zicea să-l iau în birje…
Leanca (cu volubilitate): Onoarea mea, domn' judecător, care m-a-njurat
dumnealui, pardon facu-ţi şi dregu-ţi, şi mi-a spart clondirul, că nu vrea să-mi
plătească…"
Prevenitul (e afumat şi pronunţă foarte îngălat): Eu, domnule judecător,
dumneaei zice, pardon, iar ai venit, mă porcule? Că dumneaei n-are niciodată o politică
vizavi de muşterii. Eu zic…daca domn' Mitică…" ("Justiţie", Moftul român, 21 februarie
1893).
Topica afectivă are şi rolul de a concentra atenţia receptorului pe anumite idei-
cheie: "Ce face românul? Disperat, zice, gata, nu are rost să mai aştept! O să crească
mereu. Mai bine cumpăr acum!" (Evenimentul zilei, 11 iunie 2004) sau de a contura
satira:
"Ce atâtea scheme cu şmecherii de la Constanţa, unde prefectul Martin s-a urcat
pe scenă să-i facă un portret lui Radu cel Ales, căruia însuşi Năstase i-a dus trena în
ultimele zile de campanie, ca premier ce se află"; "Care ţărănişti au ajuns astfel să
îndeplinească abia acum una dintre promisiunile făcute în '96: să umble în Dacie!"; "Tot
mai speriat de faptul că Petru Filip, actualul primar al Oradei, şi-ar putea păstra fotoliul,
şi chiar din primul tur, deputatul Mihai Bar, ca un pesedist inventiv ce este, adăpat numai
de izvoare ale minunilor, s-a gândit că nu ar fi rău să îşi însceneze, cu două zile înainte de
alegeri, un soi de scandal, autotrimiţându-şi o scrisoare de ameninţare la propria-i viaţă,
aşa, ca să îl plângă babele de pe malul Crişului" (Academia Caţavencu, 8-14 iunie
2004).
Fenomenele topicii sunt legate de claritatea şi logica mesajelor, iar efectele asupra
construcţiei discursului sunt mult mai vizibile decât ale altor fenomene lingvistice
(semantice, lexicale, morfo-sintactice). Abaterile de la normele topicii, construcţiile
eliptice, repetiţiile, digresiunile conduc la construcţii greoaie, ambigue care afectează
coerenţa textelor şi logica discursurilor:
"Nu spune nimeni că afacerea "Petromin-Klaveness" a fost benefică pentru statul
român, mărturie stau zecile de articole şi anchete publicate de noi pe această temă, dar
prea bate la ochi faptul că, în cazul anumitor persoane, se trag deja concluzii, fără a se
ţine seama de prezumţia de nevinovăţie, iar anumite ziare, cu care se laudă diverşi
pesedişti constănţeni, cum ar fi Felix Stroe, că au relaţii cordiale, sunt intoxicate cu tot
felul de "făcături" împotriva unor oameni a căror vinovăţie sau nevinovăţie nu a fost încă
demonstrată";

161
 "După aproape 4 luni, fetele, şi la capătul a aproximativ 3 luni, băieţii, la finalul
acestei săptămâni revin în actualitate întrecerile celui mai performant sport de echipă la
noi-handbalul…";
"Potrivit spuselor lui Bud, articolul 48, alin. 3, din Statutul Federaţiei Române de
Box precizează că Biroul Federal deliberează, în mod vizibil, în prezenţa a cel puţin 2/3
din numărul membrilor existenţi în acel moment în Biroul Federal,şinu din numărul total
de membri, ceea ce face ca deciziile luate în cazul demiterii lui Gheorghe Simion şi
Valentin Vrâncean, când s-au pronunţat toţi membrii Biroului Federal, mai puţin cei care
îşi dăduseră demisia, să fie statutare" (Monitorizarea CNA, ianuarie-iulie 2003).
În analiza discursului jurnalistic s-au evidenţiat numeroase abateri de la norma
gramaticală care creează texte confuze, ambigue, lipsite de coerenţă şi, uneori, lipsite de
sens. Respectarea normelor topicii este esenţială pentru crearea unor mesaje construite cu
acurateţe, clare şi concise şi credibile.
Prin definiţie şi obiective comunicaţionale stilul publicistic favorizează topica
obiectivă, care concordă funcţiunii de informare şi standardelor neutralităţii şi
obiectivităţii comunicării jurnalistice. Situaţiile de comunicare în care discursul
jurnalistic răspunde, în principal, nevoii de captare a publicului, de atragere şi de fixare a
interesului acestuia, evidenţiază şi structuri ale topicii subiective.

TEME ŞI APLICAŢII

1. Identificaţi fenomenele sintactice ce caracterizează construcţia enunţurilor următoare:

"Pentru că Dana are trei locuinţe, Năstase şi-a luat un apartament" (România liberă, 1
iunie 2004)
"Tăcutul şi sfiosul deputat PSD Gheorghe Ana are o singură casă, dar bună"(România
liberă, 1 iunie 2004)
"Când sună telefonul, de cele mai multe ori ai doar libertatea de a-l închide pentru că
nu ştii dacă este un intrus sau o greşeală şi nu un prieten, o rudă, o comunicare
personală importantă sau chiar o veste nedotită"(România liberă, 1 iunie 2004)
"Mai mult, concluziile depuse de Ponta pe biroul premierului nu au fost înghiţite de
uitare şi nici nu au fost urmate de obişnuitele obrăznicii publice ale lui Năstase, ci -
de necrezut - s-au soldat cu o decizie fantastică: prima Hotărâre de guvern din 2002
(HG nr. 1) a demis, la pachet, întregul CGMB. Curat anticorupţie, nenicule"
(Academia Caţavencu, 1-7 iunie 2004)
"Problemele dezarmării şi păcii ocupă, constant, în gândirea teoretică şi în activitatea
practică ale secretarului general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae
Ceauşescu, un loc de cea mai mare însemnătate, personalitatea politică proeminentă a
conducătorului partidului şi statului nostru afirmându-se, şi pe acest tărâm, prin
noutatea şi pertinenţa abordărilor, prin amploarea orizontului ideatic, prin analiza
riguros ştiinţifică a realităţilor lumii contemporane, prin viabilitatea soluţiilor
propuse, prin fermitatea şi consecvenţa cu care militează pentru crearea în sistemul
relaţiilorinternaţionale a tuturor condiţiilor de natură să contribuie la realizarea unei
lumi mai bune şi mai drepte, în care dezarmarea şi pacea să fie, înainte de toate,
realităţi concret istorice, izvorâte firesc dintr-o nouă arhitectură a raporturilor dintre
state" (Era socialistă, 10 mai 1987 citat în Academia Caţavencu, 1-7 iunie 2004)

162
 "Domnu' Geoană, ca lu' copilu' meu îţi spun…nu că n-avem apă în prelungirea
Ferentari şi că vecinu' meu rrom să urcă cu mai mult de patru cai în lift, cât e voie, da'
vă rog din suflet, dacă ajungi primar general, să rezolvaţi problema arabo-israeliană,
să nu ne mai deranjeze cu atentatele lor de operetă la ştirile cu violuri serioase de la
ora 5" (Academia Caţavencu, 1-7 iunie 2004).

2. Corectaţi următoarele enunţuri preluate din Monitorizarea CNA, ianuarie - iulie 2003,
arătând dacă erorile sunt din sfera topicii sau nu:
"…obligând un copil de pe acum să rumege toate şabloanele uscate ca o iarbă uitate
pe câmp ale maturităţii"
"…pericolul de a pătrunde hidrocarburile deversate şi în alte perimetre este redus"
"…ca şi cum nimic epocal nu se putea întâmpla de natură să răstoarne socotelile de
acasă…"
"…când Dani a fructificat, printr-o execuţie de generic TV, voleu pe spate, centrarea
lui Mircea Stan, la care apărarea Naţionalei dormea fără perne…'
"…prima maşină şi-a luat-o în ultimul an de şcoală din Germania"
"O persoană a cărei identitate încă nu a fost stabilită…"
"…decizia de soluţionare emisă de chiar entitatea implicată…"
"Mai întâi l-a lovit demai multe ori…pe Aurel Ştefan…, apoi i-a aplicat şi o lovitură
Elenei Prisăcaru…"
"Cumpărarea a avut deci loc…"
"dacă nu va juca, azi, în Bundesliga, acasă, contra Arminiei Bielefeld, Karhan nu va
face deplasarea nici în Cipru"
"…lăsând să se înţeleagă faptul că nu se pot deocamdată pronunţa asupra acuzaţiilor
lansate la adresa lui Priboi…"
"Legea repede a fost promulgată…"
3. Reformulaţi următoarele enunţuri preluate din Monitorizarea CNA, ianuarie - iulie
2003, eliminând ambiguităţile:
"…a găsit ieri ministrul Culturii o justificare pentru lipsa unei necesităţi procesului
comunismului…"
"…a reuşit să răzbată şi să facă faţă durerilor provocării ale vieţii…"
"…un motor extrem de performant, dar care îndeplineşte cu brio exigentele norme de
poluare impuse de Uniunea Europeană"
"E păcat că s-a ajuns că o echipă frumoasă, Sportul Studenţesc, cu tradiţie în fotbalul
românesc, a pierdut nişte puncte"
"Unii dintre ei au preferat să se cazeze la hotelul "Ibis", aflat în apropiere de Gara de
Nord, ceilalţi uzând de o colaborare mai veche cu Universitatea din Bucureşti".
4. Stabiliţi sensul următoarelor adjective în funcţie de poziţia pe care o ocupă în relaţie
cu regentul (antepunere sau postpunere): diferit, pur, sărac, sărman, simplu, înalt,
vechi, anumit.
5. Identificaţi fenomenele speciale de topică din următoarele fragmente:
"Orice întrebare - spune Zacharias Lichter -, fie ea cât de inocentă la prima vedere, e
o sondă aruncată în densitatea obscură a cuvintelor şi, în ultimă instanţă, un mod
indirect de a se manifesta al esenţialei nostalgii a spiritului după perplexitate" (Matei
Călinescu, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter)

163
 "O definiţie foarte, foarte nuanţată a frigului pierde din vedere chiar frigul. O viaţă
compusă din substantive e un calvar. Celor care uită le amintesc doar dimineaţa unei
zile în substantive: frig, miliţieni, oase, nechezol, şedinţă, capete, gâturi, cuvântare,
succese, aplauze, tovarăşa, salam, coadă, plenară, decrety, bulgari, economii" ("O
viaţă în substantive", Tudor Octavian, Tratat de înjurături (vol. I), p. 274)
"Primele trei căi propuse de Toma d'Aquino în dovedirea existenţei lui Dumnezeu se
bazează pe argumentul de continuitate şi contiguitate. El pune, atunci când Dumnezeu
este ultimul termen, problema criteriului de demarcaţie (altminteri transcendenţa lui
Dumnezeu ar fi compromisă).
Ca limită trasată prin postularea implicită a continuităţii, Dumnezeu a devenit, prin
voga extraordinară pe care a cunoscut-o, la sfârşitul secolului al XIX şi începutul
secolului XX, criteriul de demarcaţie între Naturwissenschaften şi
Geisteswissenschaften, fiinţa care garantează, dincolo de retragerea ei din lumea
activă, domeniul de existenţă al oricăror valori care se sustrag măsurării, repetiţiei,
schimbului şi instrumentalizării" (H. - R. Patapievici, 2001, Omul recent, p. 80)
6. Urmăriţi în paralel un cotidian regional sau local şi unul naţional timp de o
săptămână. Selectaţi erorile de topică. Ce concluzii puteţi enunţa în urma propriei
monitorizări şi a constatărilor privind aplicarea normelor gramaticale relativ la
topică? Ce comentarii puteţi face în legătură cu practicile profesionale şi cultura
organizaţională din cele două redacţii?
7. Urmăriţi jurnalele informative ale unui post de televiziune public şi al unui post de
televiziune comercial, timp de o săptămână. Selectaţi erorile de topică cu frecvenţa
cea mai mare. Comparaţi. Există la posturile alese pentru studiu emisiuni care au
drept scop promovarea normelor limbii române? Corelaţi existenţa sau non - existenţa
acestor emisiuni cu rezultatele monitorizărilor dumneavoastră.
8. Aţi întâlnit fenomenele anacolutului, inversiunii, dizlocării, elipsei în presa scrisă?
Dar în presa audio-vizuală? Urmăriţi fenomenul într-o publicaţie, un post de
televiziune şi unul de radio, pe o perioadă de timp alese aleatoriu. Comentaţi.
9. Urmăriţi jurnalul informativ al unui post de televiziune timp de o săptămână. Selectaţi
erorile de topică. Comentaţi.
10. Urmăriţi o transmisie sportivă de la început până la sfârşit. Înregistraţi erorile de
topică. Explicaţi cauzele (posibile) ale acestor abateri de la normă.
11. Amintiţi-vă! Ce aţi gândit, ce comentarii aţi făcut când aţi întâlnit forme de
nerespectare a regulilor topicii în comunicarea cotidiană? Ce comentarii aţi auzit de la
cei din jur în legătură cu acest fenomenul sesizat în comunicarea cotidiană?

ÎNCHEIERE

Cu aproape 10 ani in urmă când am început această cercetare, presa românească arăta
altfel. Era mai apropape de modelul ideologic al presei comuniste din care se născuse.
Jurnaliştii erau mai orgolioşi şi mai siguri de misiunea lor, pe care o considerau aproape
mesianică. Presa era divizată şi mai politizată, în sensul opţiunilor politice afişate. Media
de vârstă în poziţiile de conducere în mass-media era mai crescută. Absolvenţii şcolilor
de jurnalism erau mai puţin prezenţi în peisajul mediatic. Societatea civilă privea către
mass-media cu exagerat de multă înţelegere şi încredere. Nu avusese loc alternanţa

164
politică. O abordare critică sau măcar "tehnicistă" a mass-media era privită cu destulă
reticenţă de către ziarişti, dar şi de o parte a societăţii civile.
Între timp s-au întâmplat toate acele lucruri care nu fuseseră, pentru că istoria se
scrie în ani. Jurnalismul a devenit o instituţie, în adevăratul sens al cuvântului. O
instituţie criticabilă, ca toate celelalte instituţii ale societăţii, de altfel. Consiuliul Naţional
al Audiovizualului şi-a luat rolul în serios şi, pe lângă aplicarea de amenzi posturilor de
televiziune care încalcă legea, a decis realizarea unor monitorizări pentru "a amenda"
acele emisiuni şi pe acei jurnalişti care încalcă normele logicii şi ale limbii române, în
mare suferinţă în ultimii ani. Din ce în ce mai mulţi jurnalişti consideră că jurnalismul
este un meşteşug ce trebuie practicat cu respect pentru public, pentru limba română şi
pentru înaintaşi, cu onestitate, în limitele legii şi eticii profesionale. Jurnaliştii de astăzi
sunt urmaşii unui lung şir de truditori ai limbii române pentru buna şi corecta informare a
publicului, iar jurnalismul constituie o componentă importantă a societăţii moderne, fără
de care viaţa noastră e de neconceput.
Prezenta lucrare nu ar fi fost de imaginat în absenţa activităţii mele didactice din
Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Bucureşti; fără anii de ucenicie
ştiinţifică alături de profesorii mei dragi: Valeria Guţu - Romalo şi Emanuel Vasiliu; fără
nepreţuita colaborare cu colegul meu, profesorul Mihai Coman. Prestigioasa istorie a
jurnalismului românesc şi efortul înaintaşilor mi-au fost alături, iar jurnalismul
contemporan, sursă şi subiect, în acelaşi timp. Mulţumesc CNA pentru iniţiativa de a
realiza şi de a da publicităţii rezultatele monitorizărilor privind utilizarea limbii române în
presa actuală, personal doamnei Gabriela Stoica şi colectivului de cercetători ai
Institutului de Lingvistică al Academiei Române. Mulţumesc tuturor jurnaliştilor care, în
ciuda tuturor dificultăţilor, aleg în continuare să practice acest "meşteşug" făcând, în felul
acesta, posibilă comunicarea în spaţiul public şi promovarea pluralismului democratic.

Bucureşti, iunie 2004

165
BIBLIOGRAFIE

ADAM, Jean-Michel, REVAZ, Françoise, 1999, Analiza povestirii (trad.), Iaşi, Institutul
European
ANCIAUX, Jean Pierre, 1992, Les règles d'or de la communication écrite. La mise en
page, Paris, Les Éditions d'Organisation
ANDERSON, V. Paul, 1987, Technical writing. A reader-centred approach, Harcourt
Brace Jovanovich
ANDRIESCU, Alexandru, 1979, Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Iaşi,
Junimea
APOTHELOZ, Denis, 1995, Rôle et fonctionnement de l'anaphore dans la dynamique
textuelle, Genève-Paris, Droz
AUSTIN, John, 1962, How to do things with words, Oxford, Clarendon Press
AUTHIER-REVUZ, Jacqueline, 1984, Hétérogeneité(s) énonciative(s) în ―Langage‖, 73
AVRAM, Mioara, 1997, Anglicismele în limba română actuală, Bucureşti, Editura
Academiei Române
AVRAM, Mioara, 2001, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Humanitas
BALLE, Francis, 1994, Introduction aux médias, Paris, PUF
BEAUGRANDE, Robert de & DRESSLER, Wolfgang, 1981, Introduction to Text
Linguistics, London, Longman
BENVENISTE, Émile, 1969, Problèmes de linguistique générale, Paris, Gallimard
BERTRAND, Claude-Jean, 2001, O introducere în presa scrisă şi vorbită (trad.), Iaşi,
Polirom
BIRD Elizabeth & DARDENNE, Robert, 1990, Myth, chronicle, and Story. Exploring
the Narratives Qualities of News in Media. Myths and Narratives. Television and the
Press, vol. 15, ―Sage Annual Reviews of Communications Research‖, Sage Publ
BLAGA, Lucian, 1985, Trilogia culturii, Bucureşti, Editura Minerva
BOLOCAN, Gheorghe, 1961, Unele caracteristici ale stilului publicistic al limbii
române literare, în "SCL", XII, nr. 2
BULGĂR, Gh., 1996, Dicţionar de sinonime, Bucureşti, Ed. Palmyra
CAYROL, Roland, Les médias, 1991, Paris, PUF
CHARAUDEAU, Patrick, 1983, Langage et discours. Éléments de sémiolinguistique,
Paris, Hachette
CHARAUDEAU, Patrick, 1997, Le discours d’information médiatique, NATHAN,
Institut National de l‘Audiovisuel
CHIBNALL, Steve, 1977, Law and Order News, London, Tavistock
CHOMSKY, Noam, 1996 (trad.), Cunoaşterea limbii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
COLBY, B. N., 1975, Culture grammars, în ―Science‖, nr. 151, pag. 913-919
COMAN, Mihai, 1999, Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Polirom
COMAN, Mihai, 2003, Mass-media în România post-comunistă, Iaşi, Polirom

166
COTEANU, Ion, 1960, Stilurile moderne ale limbii române, "Limba română", nr. 2
COTEANU, Ion, 1973 (vol. I), 1985 (vol. II), Stilistica funcţională a limbii române
moderne, Bucureşti, Editura Academiei
DeFLEUR, Melvin L., BALL-ROKEACH, Sandra, 1999, Teorii ale comunicării de masă
(trad.), Iaşi, Polirom
DIACONESCU, Paula, 1974, Stilurile funcţionale ale limbii române literare moderne, în
"SCL", XXV, nr. 3
DIACONESCU, Paula, 1975, Elemente de istorie a limbii literare române moderne
(1830-1880), Bucureşti, TUB
DIMITRESCU, Florica, 1997, Dicţionar de cuvinte recente, Bucureşti, Editura LOGOS
DRAGOMIRESCU, Gh. N., 1975, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
DUBOIS, Jean, 1973, Dictionnaire de linguistique, Paris, Larousse.
DUCROT, Oswald & ANSCOMBRE, Jean-Claude, 1983, L'Argumentation dans la
langue, Bruxelles, Pierre Mardaga
DUCROT, Oswald & Schaeffer, Jean-Marie, 1996, Noul Dicţionar enciclopedic al
ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Ed. Babel
DUMITRIU, Anton, 1975, Istoria logicii, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică
ECO, Umberto, 1976, Tratatul de semiotică generală, Bucureéti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică
ECO, Umberto, 1993, De Superman au surhomme, Paris, Grasset
FERREOL, Gilles, FLAGEUL, Noel, 1998, Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi
orală, Iaşi, Polirom
ELIADE, Mircea, 1952, Images et symbôles, Paris, Gallimard
FIALA, Pierre, 1986, Polyphonie et stabilisation de la référence: l’alterité dans le texte
politique, în ―Travaux du Centre de recherches sémiologiques‖, Université de Neuchatel
FLEISCHMAN, Suzanne, 1992, Temps verbal et points de vue narratif, în ―Études
littéraires‖, vol. 25, Université Laval
FLORESCU, Vasile, 1973, Retorica şi neoretorica. Geneză, perspective, evoluţie,
Bucureşti, Ed. Academiei
FOWLER, Roger, 1994, Discourse and Ideology in the Press, London and New York,
Routledge
GEERTZ, C., 1973, The interpretation of cultures, New York, Basic Books
GERBNER, George, 1985, Mass Media Discourse. Message System Analyses as a
Component of Cultural Indicators, \n ―Discourse and Communication. New Approaches
to the Analysis of Mass Media Discourse and Communication‖, Walter de Gruyter-
Berlin-New York
GREIMAS, A. J., 1966, Sémantique structurale. Recherche de méthode, Paris, Librairie
Larousse
GROSS, Peter, 1999, Colosul cu picioare de lut, Iaşi, Polirom
GUERY, Louis, 1990, Le secrétariat de rédaction, de la maquette à la mise en page,
Paris, CFPJ
GUŢU-ROMALO, Valeria, 1991, Le statut fonctionnel de la “langue de bois” în
―Journal of the ARA of Arts and Sciences The XVI Congress of the American
Roumanian Academy of Arts and Sciences‖, Bucureşti, 27 iunie-2 iulie

167
GUŢU-ROMALO, Valeria, 2000, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi,
Bucureşti, Humanitas
HABERMAS, J., 1987, Théorie de l’agir communicationnel, Paris, Fayard
HALLIDAY & HASAN, 1976, Cohesion in English, London
HARTLEY, John, 1999, Discursul ştirilor (trad.), Iaşi, Polorom
HĂULICĂ, Cristina, 1981, Textul ca intertextualitate, Bucureşti, Editura Eminescu
HRISTEA, Theodor (coord.), 1984, Sinteze de limba română (ediţia a treia), Bucureşti,
Editura Albatros
HUSSON, Didier, 1991, Logique des possibles narratifs în ―Poétique‖ nr. 87, Paris, Seuil
IMBERT, Gerard, 1988, Le discours du journal, El Pais, Éditions du CNRS
IONESCU, Emil, 1992, Manual de lingvistică, Bucureşti, Editura ALL
IONESCU-RUXĂNDOIU, Liliana, 1991, Naraţiune şi dialog în proza românească.
Elemente de pragmatic a textului literar, Bucureşti, Editura Academiei Române
IONESCU-RUX~NDOIU, Liliana, 1999, Conversaţia. Structuri şi strategii. Sugestii
pentru o pragmatică a românei vorbite, Bucureşti, ALL Universitar
IORDAN, Iorgu, 1975, Stilistica limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
JAKOBSON, Roman, 1963, Éssais de linguistique générale, Paris, Éditions de Minuit
JENSEN, Klaus Bruhn, 1986, Making sense of the news. Towards a Theory and an
Empirical Model of Reception for the Study of Mass Communication, Aarhus University
Press
KERMOAL, François, 1994, Mieux connaître ses lecteurs. Les méthodes d'analyse du
lectorat et des supports, Paris, CFPJ
KIENTZ, Albert, 1971, Pour analyser les médias. L'analyse de contenu, Paris, MAME
KOSIR, Manca, 1988, Towards a theory of the journalistic text form, ―Media, Culture
and Society‖, vol. 10
KERBRAT-ORECCHIONI, Catherine, 1980, L'Énonciation. De la subjectivité dans le
langage, Paris, Armand Colin
KNEALE, William & KNEALE, Martha, 1974, Dezvoltarea logicii (vol. I, II), Cluj-
Napoca, Editura Dacia
KRISTEVA, Julia, 1972, sémantique et production de sens, în ―Éssais de sémiotique
poétique‖, Paris, Larousse
LINTVELT, Jaap, 1994, (trad.) Punctul de vedere, Bucureşti, Univers
LITS, Marc, 1996, Récit, médias et societé, Louvain-la-Neuve, Pedasup
LOCHARD, Guy, 1996, Genres rédactionnelles et apprehension de l’évènement
médiatique, în ―Réseaux‖, nr. 76, CNET
LOVINESCU, Eugen, 1972, Istoria civilizaţiei române moderne, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică
MAIORESCU, Titu, 1907, Critice 1866-1907 (ediţie completă), Bucureşti, Editura
Institutului "Minerva"
MANCAŞ, Mihaela, 1974, Istoria limbii române literare. Perioada modernă (sec. al
XIX-lea), Bucureşti, TUB
MEAD, G. H., 1925-1926, The nature of aesthetic experience, in ―International Journal
of Ethics‖, nr. 36, pag. 382-393
MENCHER, Melvin, 1991, News Reporting and Writing, Columbia University,WCB
METZLER, Ken, 1986, Newsgathering, Englewood Cliffs, Prentice Hall
McQUAIL, Dennis, 1987, Mass Communication Theory, London, Sage Publ.

168
MIHĂILĂ, Ecaterina, 1995, Textul poetic. Perspectivă teoretică şi modele generative,
Editura Eminescu
MICLĂU, Paul, 1977, Semiotica lingvistică, Timişoara, Editura Facla
MORIN, Edgar, 1972, Retour de l’évènement în ―Communication‖, nr. 18, Paris, Seuil
MORIN, Edgar, 1987, Un récepteur sélectif, în ―Projet‖, nr. 124
MUCCHIELLI, Alex, 2002, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare, Iaşi,
Polirom
NOICA, Constantin, 1987, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti,
Editura Eminescu
OLÉRON, Pierre, 1983, L'Argumentation, Paris, PUF, coll. ―Que sais-je‖
OLÉRON, Pierre, 1989, Le Raisonnement, Paris, PUF, coll. ―Que sais-je‖
OTTEN, M., 1987, Sémiologie de la lecture, în Delcroix, Hallyn(ed.), Méthodes du texte.
Introduction aux études litteraires, Paris-Gembloux, Duculo
PAPADIMA, L., 1991, Homo duplex et le langage în ―Journal of the ARA of Arts and
Sciences The XVI Congress of the American Roumanian Academy of Arts and
Sciences‖, Bucureşti, 27 iunie-2 iulie
PAILLET, Marc, 1974, Le journalisme: fonctions et langage du quatrième pouvoir,
Paris, Denoel
PERELMAN, Chaim & OLBRECHTS-TYTECA, Lucie, 1958, La nouvelle rhétorique.
Traité de l'argumentation, Paris, PUF
PIERCE, Charles S., 1990, (trad.), Semnificaţie şi acţiune, Bucureşti, Humanitas
POPESCU, Cristian. Fl., BÂLBÂIE, Radu, 1998, Mic dicţionar de jurnalism, Fundaţia
Rompres
PUCHEU, René, 1962, Le journal, les mythes et les hommes, Paris, PUF
RAYFIELD, J. R., 1972, What is the story?, în ―American Anthropologist‖, nr. 74
RĂDULESCU, Ion Heliade, 1980 (ediţie şi studiu de Valeria Guţu Romalo), Gramatica
românească, Bucureşti, Editura Eminescu
RICARDOU, Jean, 1988, Noi probleme ale romanului, Bucureşti, Editura Univers
RICHAUDEAU, Francois, 1981, Linguistique pragmatique. Lectures et écritures, Paris,
Retz
RICOEUR, Paul, 1983, Temps et récit, Paris, Seuil
RICOEUR, Paul, 1991, 1991, Évènement et sens, în ―L‘évènement en perspective.
Raisons pratiques 2‖, Paris, Éditions l‘Ehess
RIEFFEL, Rémy, 1984, Du vedettariat médiatique, în ―Hermes‖, nr. 4, Paris, Éditions
CNRS
ROSETTI, Al., 1968, Istoria limbii române, Bucureşti, Editura pentru literatură
ROŞCA, Luminiţa, 1997, 1999: Textul jurnalistic, Reportajul, în Coman, Mihai (coord.),
Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare (vol. I., vol. II), Iaşi, Polirom
ROŞCA, Luminiţa, 2000, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Iaşi, Polirom
ROVENŢA-FRUMUŞANI, Daniela, 2000, Argumentarea. Modele şi strategii, Bucureşti,
BIC ALL
De SAUSSURE, Ferdinand, 1998 (trad.), Curs de lingvistică generală, Iaşi, Polirom
SCHOLES, R., 1982, Semiotics and interpretation, New Haven, Yale Univ. Press
SILVERBLATT, Art, 1995, Media Literacy. Keys to interpreting Media Messages,
Westport, Connecticut, London

169
SLAMA-CAZACU, Tatiana, 2000, Stratageme comunicaţionale şi manipulare, Iaşi,
Polirom
STATI, Sorin, 1971, Interferen]e lingvistice. Din istoria relaţiilor lingvisticii cu alte
ştiinţe, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
STATI, Sorin, 1990, Le Transphrastique, Paris, PUF
O‘SULLIVAN, Tim, HARTLEY, John, SAUNDERS, Danny, MONTGOMERY, Martin,
FISKE, John, 2001, Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale
(traducere de Monica Mitarcă), Iaşi, Polirom
ŞERBAN, Vasile şi EVSEEV, Ivan, 1978, Vocabularul românesc contemporan,
Timişoara, Facla
TURNER, V., 1982, Social dramas and stories about them, în From ritual to theatre:
The human seriousness of play, New York, ―Performing Arts Journal Publications‖
TUŢESCU, Mariana, 1998, L' Argumentation. Introduction a l’étude du discours, Editura
Universităţii din Bucureşti
van CUILENBURG, J.J., SCHOLTEN, O., NOOMEN, G.W., 1998, Ştiinţa comunicării,
Bucureşti, Humanitas
van DIJK, Teun, 1972, Some Aspects of Text Grammars, Haga
van DIJK, Teun, 1987, News Analysis: Case Studies în ―International and National
News‖, Hillsdale, New York, Lawrence Erlbaum Associates
van DIJK, Teun, 1988, News as Discourse, Hillsdale, New York, Lawrence Erlbaum
Associates
VANOYE, François, 1977, Expression, communication, Paris, A. Colin
van PEER, W., 1994, Text, ―The Encyclopedia of Language and Linguistics‖, Oxford,
Pergam Press
VASILIU, Emanuel, 1978, Preliminarii logice la semantica frazei, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică
VASILIU, Emanuel, 1990, Introducere în teoria textului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
VIANU, Tudor, 1975, Opere, vol. 4, Studii de stilistică, Bucureşti, Editura Minerva
VRÂNCEANU, Florica, Un secol de agenţii de presă româneşti (1889-1989), 2000,
Piteşti / Braşov / Bucureşti / Cluj - Napoca, Editura Paralela 45
ZAMFIR, Cătălin şi VLĂSCEANU, Lazăr, 1993, Dicţionarul de sociologie, Bucureşti,
Editura Babel
WAUGH, Linda R., 1995, Reported Speech in Journalistic Discourse: The Relation of
Function and Text, ―Text‖, vol. 15, no. 1

SURSE

Literatură
BARBU, Ion, 1970, Versuri şi proză, Bucureşti, Editura Minerva
CARAION, Ion, 1978, Interogarea magilor, Bucureşti, Cartea Românească
CĂLINESCU, Matei, 1969, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, Bucureşti, Editura
pentru literatură
OJOG BRAȘOVEANU, Rodica, 2000, Nopţi albe pentru Minerva, Bucureşti, Scriptum
URMUZ,1983, Pagini bizare, Bucureşti, Editura Minerva

Lucrări diverse

170
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, 2003
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, 1973
ELIADE - CULIANU, 1993, Dicţionar al religiilor, Bucureşti, Humanitas
FREGE, Gotlob, 1977, Scrieri logico-filosofice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică
IORGULESCU, Mircea, 2002, Marea trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale,
Bucureşti, Editura Compania
PATAPIEVICI, Horia Roman, 2002, Omul recent, Bucureşti, Humanitas
PÂRVULESCU, Ioana, 2003, Întoarcerea în Bucureştiul interbelic, Bucureşti,
Humanitas
SINGER, Sergiu, 2002, Lavandă şi usturoi sau Murmurul caselor, Bucureşti, Curtea
Veche
ȘERBĂNESCU, Tia, 2002, Femeia din fotografie, Bucureşti, Compania
VIANU, Tudor, 1975, Opere (4) Studii de stilistică, Bucureşti, Editura Minerva
VIANU, Tudor, 1973, Arta pozatorilor români, Bucureşti, Editura Eminescu

Publicistică
Academia Caţavencu (colecţia)
Adevărul, iulie 1919, 1990-2004
Aspirina săracului
Bilete de papagal, 1929
Cotidianul, 2004
Curentul, 1929
Curierul de Iaşi, 1876
Dilema, 1996-2003
Epoca, 1897
Evenimentul zilei, 1996-2004
Gazeta poporului, 1895
Gazeta Sportuilor, 2003
Jurnalul Na]ional, 2004
Libertatea, 2004
Moftul român, 1893
Munca de partid
Naţional, 1997-2004
Naţiunea, 1882
Oglinda
România liberă, 1985-1988, 1990-2004
Sămănătorul, 1903, 1905
Scânteia, 1985-1988
Scânteia poporului, 22 decembrie 1989
Scânteia tineretului, 1985-1988
Timpul, 1876, 1879, septembrie 1937, mai 1944
Universul, octombrie 1899, 1900, februarie 1916
Ziarul financiar, 5 ianuarie 2004
Ziua, numărul special editat la moartea lui Corneliu Coposu

171
Revistele care se adresează publicului feminin: Ioana, Olivia, Unica, Cosmopolitan
Revistele pentru adolescenţi: Bravo, Cool, 21 de ani
Revistele care promovează programele TV: Tv mania, TV Story, Acasă Magazin
―Monitorizarea CNA a emisiunilor din grila de vară a anului 2001, Buletin CNA, Nr. 24,
septembrie 2002‖
―Monitorizarea CNA a emisiunilor din grila de toamnă-iarnă 2002-2003‖
―Monitorizarea CNA în perioada ianuarie-iulie 2003‖

Publicistică în volum
Caragiale, I. L. 1991, Moftul român, antologie prefaţată de Alexandru Dobrescu, Iaşi,
Editura Moldova
Caragiale, I. L. 1999, Publicistică şi corespondenţă, ediţie îngrijită de Marcel Duţă,
Bucureşti, Editura "Grai şi suflet - Cultura Naţională"
Cristoiu, Ion, 1999, Singur împotriva tuturor, Editura Evenimentul zilei
Eminescu, Mihai Opere, vol. IX (Publicistică 1870-1877), ediţie critică întemeiată de
Perpessicius, 1980, Editura Academiei R.S.R.
Ionescu, Nae, 1993, Roza vânturilor, Chişinău, Editura Hyperion
Lovinescu, Monica, 1993, Est-etice/Unde scurte IV, Bucureşti, Humanitas
Octavian, Tudor, 1997, Tratat de înjurături (I,II), Bucureşti, Editura Oscar Print

172
View publication stats