Sunteți pe pagina 1din 62

CALITĂŢILE PROFESIONALE ALE INFORMĂRII

O piramidă a calităţilor informării creionează teoreticianul


belgian al presei, Roger Clausse, în viziunea căruia adevărul,
obiectivitatea şi dezinteresarea constituie atributele esenţiale,
indispensabile unei prezentări exacte a evenimentului mediatic. Cele
trei valori exprimate sunt susţinute de calităţile profesionale ale
informării: universalitatea, rapiditatea, concizia, originalitatea şi
varietatea, urmate de calităţile sociale: semnificaţia socială a
faptului relatat, precizia subiectului abordat, integralitatea,
actualitatea şi accesibilitatea. [Roger Clausse, 1963: 27-28, apud
Cristian F. Popescu, 2004, 14-15].
În accepţiunea lui Clausse, dezinteresarea este calitatea
proprie ziaristului şi, implicit, a instituţiei de presă. Ea semnifică
detaşarea de propriile interese, opţiuni, preferinţe, antipatii –
prin raport cu ceea ce se întâmplă în realitate şi care întruneşte
calităţile ştirii. Dezinteresarea sau evitarea conflictului de interese
devine o condiţie sine qua non a materializării
obiectivităţii/neutralităţii şi a adevărului.
Obiectivitatea şi adevărul sunt ţintele supreme ale
jurnalismului de informare, realizabile prin împlinirea dezideratului:
„Realitatea aşa cum este ea”. Universalitatea satisface curiozitatea
diversă şi variată, depinzând, în funcţie de publicuri, de legile
proximităţii psiho-sociale şi afective.[Cristian F. Popescu, 2003: 27-30].
Conform opiniei lui Judith Lichtenberg [1994: 216], „inextricabil legată
de adevăr, onestitate, neutralitate, absenţa valorizării – pe scurt – de
valorile jurnalistice fundamentale, obiectivitatea este piatra de
temelie în ideologia jurnaliştilor, în democraţiile liberale”. Autoarea
este convinsă că: a). jurnalismul nu este obiectiv; b). jurnalismul nu
poate fi obiectiv; c). jurnalismul nu ar trebui să fie obiectiv.

1
Raţionamentul celor trei obiecţii se poate reduce la un singur
argument: nimeni nu poate fi perfect obiectiv [Cristian F. Popescu,
2004: 19]. De altă părere sunt jurnaliştii americani, angajaţi ai agenţiei
de ştiri Associated Press, care au făcut din obiectivitate, ca ideal posibil
de atins în ştiri/în informare, nucleul dur al profesiunii. Ea ar permite
distincţia netă dintre jurnalismul de informare şi jurnalismul de opinie.
Neutralitatea, ca valoare profesională şi etică, înseamnă „a
investiga tot şi a spune tot, imediat, fără nici o părtinire, adică
proporţional cu importanţa fiecărei persoane/acţiuni, şi fără nici o
valorizare din partea jurnalistului. Premisa sine qua non a atingerii
neutralităţii este emanciparea de orice conflict de interese, şi chiar de
aparenţa lui. În absenţa neutralităţii, adevărul rămâne inaccesibil
jurnalismului...” [Cristian F. Popescu, 2004: 20].
Rapiditatea reprezintă acelaşi lucru cu proximitatea temporală,
promptitudinea informării fiind una dintre calităţile ei fundamentale
deoarece, odată concretizată, se evită manipularea. În condiţiile
concurenţei, rapiditatea devine sinonimă cu scoop-ul (întâiul care
transmite) sau cu exclusivitatea.
Concizia şi originalitatea se referă la „stilul” unei publicaţii,
cu toate elementele ei constitutive: maniera de redactare propriu-zisă
a textului de presă, modalitatea de asamblare şi ierarhizare a
„scenelor” evenimentului, titrarea etc.
Varietatea este articulată din două perspective: a). a
jurnalistului, prin abordarea unor teme/subiecte/interlocutori diverşi,
în texte diverse (ştire, relatare, reportaj, interviu ş.a.); b). a instituţiei
mass-media, prin atingerea tuturor segmentelor de public sau, altfel
spus, satisfacerea orizontului de aşteptări ale publicului.
Semnificaţia socială a faptului relatat vizează consecinţele
sau repercusiunile evenimentului asupra vieţii/personalităţii unui
număr mare de oameni. Această calitate socială a informării face
distincţia dintre eveniment şi fapt divers şi, prin extensie, între

2
jurnalismul excepţiei (presa populară, yellow journalism, tabloidul,
tv/radio comerciale) şi presa de informare generală.
Precizia subiectului abordat este sinonimică cu acurateţea
informaţiei, calitate profesională şi deontologică, care denotă
fidelitatea redactării, corecta ierarhizare a informaţiei în text,
prin alegerea unui unghi de abordate adecvat, a celui mai
potrivit plan al textului şi a unei exprimări potrivite.
Integralitatea are în vedere relatarea tuturor faptelor
relevante, prin echilibrarea informării sau acordarea dreptului la
exprimare/apărare tuturor celor implicaţi.
Actualitatea înseamnă respectarea legii proximităţii
temporale. Jurnalistul trebuie să publice informaţii petrecute acum şi
nu ieri sau săptămâna trecută. În schimb, a insera în text
fapte/elemente din t62recut (elemente de context sau de
background), care au legătură directă cu evenimentul pe care-l
relatăm (îl explică) ajută la înţelegerea rapidă, completă şi corectă a
prezentului.
Accesibilitatea are mai multe conotaţii: a). respectarea
dreptului la informare, ca principiu constituţional; b). accesul liber
la informaţie al jurnalistului şi, prin intermediul lui, al publicului; c).
îndeplinirea rolului de mediator între instituţii şi publicuri, între
diferite segmente de publicuri şi instituţii.
Interdependenţa valorilor/standardelor profesionale ce acelea
deontologice sunt clar precizate în codurile deontologice. Redăm, în
continuare, un extras din Codul etic adoptat la 15 aprilie 1975, de
Associated Press Managing Editors Association: „Un bun ziar
este onest [fair], corect [accurate], cinstit, responsabil, independent
şi decent. Adevărul îi este principiul fundamental. (...) Ziarul
trebuie să înlăture faptele, declaraţiile despre care se ştie că nu sunt
corecte sau că induc în eroare. Trebuie să promoveze dreptul la
liberă exprimare şi libertatea presei, şi trebuie să respecte

3
dreptul individului la viaţă privată. Dreptul publicului de a fi
informat în chestiuni importante este suprem, iar ziarul trebuie
să lupte cu vigoare pentru accesul publicului la informaţiile despre
guvern, despre întâlniri, precum şi accesul la documente”. [apud Bruce
M. Swain, 1978: 112-113].

DISFUNCŢIILE INFORMĂRII CORECTE

Jurnalismul cunoaşte o serie de tendinţe parazitare şi nocive,


care sunt responsabile de o prezentare tendenţioasă a informaţiei:
subinformarea, parainformarea, suprainformarea,
pseudoinformarea, derapajul mediatic, infotainment.
Prin infotainment se înţelege tratarea informaţiei din
perspectiva divertismentului, concretizată prin reducerea
evenimentului la dimensiunile faptului divers sau prin abordarea
evenimentului exploatând preponderent elementele aparţinând
interesului uman. [Cristian F. Popescu, 2004: 21]. În acest caz,
„informaţia este prezentată ca divertisment, fie pentru că faptul are
elemente de divertisment, fie pentru că faptul este redus la
divertisment” [C. F. Popescu, 2004: 27].
Subinformarea rezultă din: a). text incomplet; b). selectare
incorectă a evenimentelor; c). controlul politic/ideologic al
puterii (partid unic, dictatură = cenzură + propagandă). Toate aceste
forme ale subinformării converg spre manipulare. O formă a cenzurii
este şi limba de lemn, care, în viziunea lui Andreas Freund, [1991:
240] „are certitudinea că porneşte de la premise evidente. De aici,
situaţia în care ceea ce ar trebui justificat este prezentat ca decurgând
de la sine. Nu apar răspunsurile la întrebări. În locul argumentelor, este

4
un gol umplut de forţa peremptorie a declarativului. În locul
argumentării, dogmatismul”.
Etichetarea (amer. Labeling) unei persoane, a unui fapt, a unei
instituţii, a unei culturi, a unei mentalităţi are, în primul rând, o
accepţiune pozitivă. Ea reprezintă „ o explicaţie succintă, o marcă, un
fel de gen proxim, a cărei menire este una singură: publicul să poată
stabili uşor şi repede conexiunile corecte, reperele, asemănările.”
[Cristian F. Popescu, 2004: 25]. În al doilea rând, etichetarea are şi o
conotaţie peiorativă, constituită din: sacrificarea nuanţelor, apropierile
forţate/incorecte/superficiale, compararea a doi termeni de
necomparat etc. Toate acestea au ca rezultat nivelarea realităţii,
deformarea ei, precum şi reducerea diversităţii la unicitate.
Teoreticienii [Cristian F. Popescu, 2004: 25-26] prezintă o serie de
modalităţi de realizare a etichetării „negative”, pe care jurnalistul
profesionist este obligat să le evite: a). citatul trunchiat, din care
dispare nuanţarea; b). nenuanţarea semnifică, în esenţă, maniheism
(atribut al gândirii/limbii de lemn); c). decuparea incorectă a
evenimentului (a + b). În acest caz, etichetarea este sinonimă cu
prejudecata, cu ideile primite; d). Nesesizarea evoluţiilor,
schimbărilor de profunzime din realitatea imediată; e). opacitatea sau
starea de spirit a jurnalistului, care în lipsa curiozităţii epistemice, nu-şi
pune întrebări şi nu gândeşte (în amer. tunnel vision versus open
minded). În traducere liberă, tunnel vision semnifică „boală prin
care vederea periferică a unui om este afectată”. Ziaristul care
nu-şi pune întrebări este catalogat drept neprofesionalizat, uşor
manevrabil, lipsit de responsabilitate faţă de publicul său.
Suprainformarea se manifestă la nivelul instituţiei de presă şi,
de aici, la nivell întregii media. În opinia lui Andres Freund [1991: 249],
suprainformarea „este un prea-plin de informare în anumite subiecte în
dauna altora, minimalizându-le pe acestea din urmă, deşi sunt mai
importante. Este o diversiune care creează confuzie, banalizează

5
evenimente dramatice şi ameţeşte prin abundenţa detaliilor
nesemnificative”. Ca elemente ale suprainformării (care conduce,
implicit, la subinformare) menţionăm: personalizarea agresivă,
polemica articulată preponderent la atacul la persoană.
Prin parainformare „informaţiei valabile i se substituie imagini
cu semnificaţii relative şi reduse, prin senzaţional sau prin
senzaţionalizarea problemelor care nu sunt probleme referitoare la
persoane”. Parainformarea se materializează prin senzaţionalism,
acolo unde el nu există. Iar, senzaţionalismul este indus prin „titlurile
mari de pagină a ziarelor sau prin locul/timpul acordat(e) în
radiojurnal/telejurnal, precum şi prin formulările şocante. Altfel spus,
printr-o ierarhizare incorectă a informaţiei.
Pseudoinformarea se concretizează prin obscurantism (stare
de înapoiere culturală; atitudine ostilă, refractară faţă de tot ce
reprezintă progres) sau/şi publicitate mascată [Andreas Freund, 1991:
263]. Cele două disfuncţii ale informării converg fie spre propagandă,
fie spre publicitate.
Psihologia factoizilor. Factoidul este aparenţa faptului real,
adică faptul care nu există încă şi care nu va exista niciodată, precum:
o promisiune, un eveniment anunţat, o ipoteză, o probabilitate.
Ziariştii greşesc enorm când transformă, în textul jurnalistic, o ipoteză
în certitudine, deoarece aceasta ar însemna transformarea factoidului
în fapt, a ficţiunii în realitate ( de aici, se ajunge la informarea greşită
sau la manipulare).
Derapajul mediatic constă în suma/combinarea
disfuncţiilor specificate. În mod lapidar, factorii de bază care pot
declanşa un derapaj mediatic sunt [C. F. Popescu, 2004: 30]: a).
evenimentul trebuie să fie suficient de important în ceea ce priveşte
impactul emoţional/fizic asupra publicului; b). evenimentul se petrece
pe neaşteptate, încât, jurnaliştii, copleşiţi de complexitatea realităţii,
de legea proximităţii temporale şi de obsesia priorităţii (scoop-ul), au

6
mari şanse să fie depăşiţi de eveniment; c). evenimentul are o
oarecare durată, ceea ce justifică insistenţa mediatizării (prin care se
respectă regula acoperirii jurnalistice complete); d). aglomerarea
jurnaliştilor la locul evenimentului îi face dependenţi de aceleaşi surse;
e). de aici, decurge ceea ce se numeşte suivism, adică acel fenomen
prin care media au devenit o singură voce în relatarea unui
eveniment, în cea mai mare parte a lui, creat/inventat.
INFORMAŢIA DE PRESĂ
Informaţia de presă prezintă un fapt socialmente
semnificativ, adică are un impact asupra cititorilor.
În funcţie de tipul de jurnalism pe care-l deserveşte (jurnalism
de informare şi jurnalism de scandal/popular), informaţia de presă
are particularităţi diferite. Astfel, informaţia, specifică jurnalismului
de informare, prezintă evenimente de importanţă majoră pentru
public, în opoziţie cu faptul divers, care exploatează funcţia de
relaxare/divertisment a presei. Ţintele acestui ultim tip de jurnalism
sunt: excepţia, insolitul, extra-ordinarul, excentritatea, tot ceea ce
iese din sfera obişnuitului. Viaţa publicului (socială, profesională,
afectivă) nu depinde de aceste „evenimente”, prin care se urmăreşte
stârnirea curiozităţii. Realitatea este abordată din perspectiva
aceasta, iar afectivitatea, senzaţiile publicului sunt veşnic stimulate
[C.F. Popescu, 2004:44].
Din perspectiva jurnalismului popular, „Biografia devine biografie
romanţată (şi romanţioasă), ştiinţa care devine science fiction, o
discretă dar aţâţătoare ficţionalizare a realităţii, dragostea, sexualitate,
visarea, evaziunea în toate formele ei, acestea sunt modalităţile
curente ale presei de acest fel, trăind exclusiv din fapte diverse care
dacă nu apr, sunt inventate.” [44].
Donald L. Ferguson şi Jim Patten [1982; 13] schiţează un fel de
aritmetică a ştirii:
1 om obişnuit + o viaţă obişnuită = 0 (zero)

7
1 om obişnuit + 1 aventură extraordinară = ştire
1 soţ obişnuit + o soţie obişnuită = 0
1 soţ + 3 neveste = ştire
1 casier de bancă + 1 soţie + 7 copii = 0
1 casier de bancă + 10.000 de dolari = ştire
1 om + 1 maşină + 1 pistol + 2 litri de benzină = ştire
1 om + 1 soţie + 1 scandal + 1 proces = ştire
1 om + 1 realizare = ştire
1 om obişnuit + 1 viaţă obişnuită de 79 de ani = 0
1 om obişnuit + 1 viaţă obişnuită de 100 de ani = ştire
Andreas Freund distinge, în funcţie de importanţa lor, trei tipuri
de evenimente: „majore, lipsite de interes, de importanţă medie”. Din
punctul de vedere al actualizării lor, acelaşi autor deosebeşte
evenimentele reale de cele proiectate (factoizii): „Acestea ar trebui
să ridice probleme diferite în ce priveşte verificarea şi comentariu”.
Din păcate însă, proiectul este luat drept realitate, fiind tratat ca atare,
ipoteza, drept certitudine, visul, drept adevăr.
Legat de conceptul de responsabilitate a jurnalistului s-a
cristalizat profesionalismul acestuia, precum şi anticiparea efectelor pe
care rezultatele activităţii lui le au asupra publicului. Nu este datoria
ziaristului să decidă ceea ce este bine şi ce nu este bine pentru
cititori/telespectatori. Lipsa de responsabilitate a jurnalistului
apare doar atunci când acoperirea jurnalistică este incompletă
sau deviată/răuvoitoare (nerespectarea dreptului la imagine,
calomnia, injuria, nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie, intruziunea
în viaţa privată etc.). În accepţiunea lui Herbert Strentz [1998: 22],
„Interesul publicului este cel mai bine servit dacă decizia de a
publica se ia în funcţie de rigorile interesului textului, în
funcţie de importanţă şi de acurateţe, şi nu în funcţie de binele
care ar putea să rezulte”.

8
TITLUL JURNALISTIC

Definiţii. Conform opiniei lui Schneider şi Esslinger (1993, p. 7), titlul


„constituie partea cea mai grea a meseriei de jurnalist. Nicăieri
altundeva nu se concentrează laolaltă atât de multe probleme în atât
de puţine cuvinte”. În accepţiunea lor, un titlu bun trebuie să
îndeplinească cinci exigenţe: a). să aibă un mesaj foarte clar; b).
mesajul să fie extras din informaţia principală a articolului şi nu din cea
colaterală; c). să existe o strânsă legătură între text şi titlul acestuia,
d). titlul să fie corect formulat, uşor de înţeles şi fără echivoc (adică să
nu ofere mai multe înţelesuri); e). să incite la lectură. Hefferman şi
Lincoln consideră că „titlul trebuie să fie scurt, dar focalizat exact pe
punctul central al articolului”. Aceste două definiţii, în opinia lui Ilie
Rad, se pliază, foarte bine, presei occidentale sau americane, unde
obiectivul jurnaliştilor este de a informa pur şi simplu. În perimetrul
românesc, însă, unde informaţia se îmbină cu comentariul
jurnalistului, unele dintre aceste imperative nu se pot aplica. În acest
sens, posibilităţile de redactare a unui titlu sunt mult mai multe pentru
ziaristul român decât pentru cel american sau vest-european.
Din titlu cititorul poate descifra orientarea publicaţiei, profilul
acesteia (cultural, politic, cultural, religios etc.).
După DEX, titlul semnifică „un cuvânt sau text pus în fruntea
unei lucrări sau a unei părţi distincte a ei, indicând rezumativ sau
sugestiv cuprinsul acesteia”. În opinia lui Leo H. Hoek, titlul este „un
ansamblu de grafeme desemnând elemente lingvistice care servesc la
indicarea contextului şi care funcţionează ca nume propriu al textului”
(Hoek, 1973, p. 2; apud Ilie Rad, 1999, p. 45). Criticul Marian Popa se
întreabă: „Dar ce este, în fond, un titlu? O etichetă pusă pe un obiect
care este opera? O prelungire a ei? O protuberanţă? Un echivalent sau
o negaţie? O aluzie la conţinut? O anticipare? Unrezumat, o concluzie?

9
Toate acestea şi multe altele?” (Popa, 1971, p. 190). Sau, după acelaşi
autor, „orice titlu are un sens, dar el nu are încă şi o semnificaţie,
semnificaţia apărând numai prin confruntarea generată de lectura
cărţii” (Popa, 1971, p. 191).

TIPOLOGIA TITLURILOR

Ilie Rad (1999, p. 50) realizează următoarea clasificare a titlurilor:


1. Titlul clasic, tradiţional se particularizează prin trăsătura
specifică de a informa cititorul în privinţa conţinutului articolului,
fără a recurge la alte procedee. Exemple: „Atentat împotriva lui
Ghaddafi” (Adevărul, 13-14 iunie 1998); „PUNR se consideră
învingător în procesul cu Guvernul României” (Adevărul de Cluj,
28 mai 1998).
2. Titluri bazate pe jocuri de cuvinte presupun din partea
cititorului, pentru o corectă decriptare, anumite cunoştinţe
istorice, politice, literare etc., precum: „Alienaţia civică a
Convenţiei Democrate” (Adevărul, 1 aprilie 1998), unde numele
organizaţiei apolitice, Alianţa Civică, membră a Convenţiei
Democrate, s-a transformat în...„alienaţia civică”. În revista
Academia Caţavencu abundă asemenea titluri, bazate pe jocuri
de cuvinte: „Seratata muzicală” (10-16 martie 1998), cu aluzie la
o serată muzicală organizată de Iosif Sava); „De Unu Mai
rămâneţi la serviciu, Unu Mai bun nu găsiţi!” (28 aprilie – 1 mai
1998).
3. Titlurile citat se uzitează, în special, în cazul interviurilor,
atunci când o informaţie importantă, insolită, senzaţională etc.
este extrasă şi folosită drept titlu: „Radu Vasile: ‹România va
rata integrarea în NATO şi UE, dacă nu va demonstra în 10 luni

10
că poate face reformă›” (Adevărul, 18 mai 1998, p. 6). Ilie Rad
atrage atenţia că titlul citatul trebuie folosit cu maximă rigoare,
nefiind permisă omiterea sau adăugarea unor cuvinte, deoarece
cititorul avizat, care va parcurge interviul respectiv, va fi
neplăcut surprins dacă nu va găsi titlul reprodus aidoma în corpul
interviului. În cazul citatelor prea lungi, unele redacţii şi jurnalişti
recurg la parafrazare, eliminând anumite cuvinte sau adăugând
altele, pentru a-i da o anumită independenţă titlului. Revista 22
recurge frecvent la acest procedeu, fragmentând interviurile
ample cu subtitluri despre care se şi menţionează: „Subtitlurile
aparţin redacţiei”. În astfel de cazuri, ghilimelele nu se pot
utiliza. De reţinut că parafrazările trebuie făcute cu maximă
prudenţă, pentru că pot oricând apărea distorsionări de sens,
trunchieri etc., ceea ce atrage după sine replici din partea celui
intervievat, scuze din partea redacţiei, soldate uneori cu
sancţionarea jurnalistului respectiv. Alături de citatul riguros
sau parafrazarea cât mai exactă, există şi o a treia
modalitate, total nerecomandabilă: utilizarea unui citat (nu
putem şti cât de exact reprodus), fără ca acesta să se
regăsească în articolul propriu-zis.
4. Titluri care exploatează valorile stilistice ale unor semne
de punctuaţie, precum: „Maria Tereza, împărăteasa care a
născut ... 16 copii!” (Adevărul de Cluj, 20 septembrie 1995, p. 5);
„Salvarea are nevoie de ... ambulanţă!” (Adevărul, 11 februarie
1993, p. 3). Punctele de suspensie au aici rolul de a atrage
atenţia asupra unui fapt - surpriză.
5. Titluri care parafrazează: a). proverbe şi zicători : „Cine
compensează azi un ou, mâine compensează un bou!”
(Academia Caţavencu, 17-23 martie 1998, p. 8); „Fie şcoala cât
de rea, unii-ar sta mai mult în ea!” (10-16 martie 1998, p. 8). b).
versuri, de obicei din scriitorii clasici: „Spioni au fost, spioni sunt

11
încă!”, parodiere a cunoscutului vers patriotic, „Eroi au fost, eroi
sunt încă!”; „La trecutu-ţi mare, nema viitor!”. c). maxime sau
expresii celebre: „Mă răzgândesc, deci exist”, după cartezianul
Cogito, ergo sum. d). titluri de opere, filme, melodii etc.: titlul
filmului „Alo, aterizează străbunica!” a inspirat titlul unei rubrici
permanente din Academia Caţavencu „Alo, aterizează
provincia!”; titlul filmului „Lista lui Schindler” a făcut carieră în
publicistica românească: „Lista lui Coşea”, „Lista lui Tărăcilă”,
„Lista lui NATO” etc.
6. Titluri care utilizează rimele: „Unii cu faima, alţii cu spaima”
(Adevărul, 9 ianuarie 1993, p. 3); „Au învins, dar n-au convins”.
7. Titluri care folosesc jocuri de litere: „UN MECI M(H)AGIC!”;
„OmuL IScusit”.
8. Titluri interogative sau exclamativ-imperative. Primele
constituie o provocare la adresa curiozităţii cititorului, care se
grăbeşte să citească articolul respectiv, pentru a afla răspuns la
întrebarea pusă. De exemplu: „Credeţi oare că scriitorul trebuie
să mănânce de trei ori pe zi?” (Apostrof, nr. 7-8, 1997, p.1) sau
„Va intra Dida Drăgan în PNL?” (Jurnalul Naţional, 18 mai 1998,
p. 24). Dintre cele exclamativ-imperative amintim: „Hai acasă,
puişor!” (Evenimentul zilei, 7 august 1998, p.1); „Femeile astea!”
(Adevărul de Cluj, 7 august 1998, p. 1).
9. Titluri defective de predicat, în cadrul cărora predicatul poate
fi marcat prin linie de pauză (- ), prin două puncte (:) sau prin
semnul egalităţii (=). Spre exemplu: „Un filosof în oraşul muzicii:
D. D. Roşca” (Adevărul de Cluj, 14-16 octombrie 1995, p.5);
„Clasa managerială – multe drepturi şi nici o obligaţie” (Adevărul,
3 iulie 1997, p. 2).
10. Titluri asociate cu supratitluri şi cu subtitluri. Foarte multe
ziare şi reviste au adoptat titluri lungi, împărţite în supratitlu,
titlu propriu-zis şi subtitlu. De obicei, supratitlurile sunt legate

12
semantic de titluri, în sensul că supratitlul este o subordonată
care se antepune principalei din titlu: această subordonată poate
fi circumstanţială de scop, de timp, de cauză, modală, concesivă
etc. : „La votul pentru demararea noului prim-ministru / Radu
Vasile şi-a zdrobit adversarii” (Adevărul, 2 aprilie, 1998). În cazul
subtitlului şi al titlului, poate exista o relaţie de independenţă:
„Pregătiri pentru noul premier / O mochetă nouă şi sepepişti
urlând la ziarişti” (idem, 3 aprilie 1998). De obicei, supratitlurile,
titlurile şi subtitlurile, care rezumă ideile articolului respectiv, se
culeg cu caractere diferite, ceea ce le asigură şi o oarecare
autonomie.
11. Titluri evazive, care derutează cititorii. În cazul unor astfel
de titluri, există o contradicţie între semnificaţia titlului propriu-
zis şi conţinutul articolului. De ex. „Sâmbătă, la închisoarea
Jilava, / Reverendul luteran Richard Wurmbrand i-a învăţat pe
deţinuţi cum să evadeze” (12 aprilie 1993, p. 2).

CALITĂŢILE TITLULUI
În opinia lui Cristian Florin Popescu (2003, p.149), un titlu bun
are nevoie, în primul rând, de „forţa cuvântului semnal”, acesta
depinzând de „frecvenţa folosirii cuvântului, de posibilitatea ca el să fie
perceput fără efort de decodare. Sensul lui trebuie să fie clar, lipsit de
echivoc. Şi mai trebuie să coincidă cu posibilităţile cititorului mediu.”
Jacques Douel (1987, 68-69, apud Cristian Fl. Popescu, 2003, 149)
consideră că un titlu trebuie să fie concis, să conţină cuvinte concrete,
iar formularea să fie simplă”.
Pentru obţinerea conciziei, titlul nu trebuie să conţină mai mult
de 7 cuvinte, pentru a putea fi perceput dintr-o singură privire. În plus,
cu cât un titlu este mai scurt, cu atât el poate beneficia de litere mai
mari în ziar.
A întrebuinţa cuvinte concrete în titlu înseamnă:

13
- a renunţa la abrevieri (sigle) (cu excepţia acelora unanim
cunoscute, tip ONU; UE; UNESCO; NATO etc.);
- a evita cuvintele de specialitate, „ismele” (dadaism,
abstracţionism, proletcultism etc.), cuvintele rare (arhaisme,
neologisme, barbarisme, regionalisme), cuvintele polisemantice.
De asemenea, este indicat să se renunţe, conform lui C. F.
Popescu (2003, 149), la aglomerarea substantivelor, adjectivelor, la
apoziţii, la atributive, la subordonate, în general, la propoziţii incidente.
Cu cât exprimarea este mai directă, cu atât impactul lui este mai mare.
Construcţia sintactică cea mai directă în titlu este subiect –
predicat (la diateza activă!) – complement.
Citatul în titlu este folosit, de obicei, pentru interviuri, iar
impresia dominantă a autorului constituie titlul reportajului.
Titlul se redactează după o primă revizuire a textului, în cadrul
căreia trebuie să se obţină corectitudinea, expresivitatea, concizia
şi claritatea.

Paragraful iniţial şi paragraful final

14
Paragraful este, conform opinei lui John M. Lannon [1986; 87], „locul
pentru lucrurile care stau împreună”. Pentru Cristian Fl. Popescu [2003,
83], „acelaşi fragment factual, aceeaşi ordine de idei formează un
paragraf, reperabil şi prin aşezarea în pagină”. Referitor la lungimea
sa, teoreticienii consideră că lungimea unui paragraf este optimă,
atunci când el este complet. „Dar încearcă să eviţi să spui prea mult
despre orice” [John M. Lannon; 1986; 87]. Fiecare paragraf din textul
jurnalistic trebuie să afirme limpede ceva semnificativ. Fără un
subiect clar, jurnalistul nu are unde ajunge. Nici cititorul. [2003,
83].
Existenţa enunţului cheie în cadrul paragrafului îi conferă
acestuia valoare. Enunţul cheie trebuie să cuprindă fie ideea
principală, fie elementul factual esenţial al paragrafului.
Paragraful iniţial sau intro-ul trebuie să conţină ideea – cadru sau
factualul – cadru al întregului text. Intro-ul este cel mai important
paragraf al articolului, determinându-i pe cititori să citească articolul
până la capăt sau să-l abandoneze rapid pentru un altul. „Pentru a
construi un bun început de text, talentul trebuie să tindă să concilieze
mai multe imperative, aparent, puţin conciliabile: să anunţe tema, să
atragă atenţia cititorului, să-l facă să-şi dea seama că subiectul poate
să-l intereseze, dar să lase destul mister, pentru ca să nu aibă impresia
că a aflat tot din primul paragraf. Să-i spui destul pentru a-i trezi
curiozitatea, dar puţin, pentru a dori să continue lectura” [Didier
Husson, Olivier Robert, 1991; 78]. Reguli generale ale paragrafului
iniţial în accepţiunea lui David Randall [1998, 166-167]:
- intro-ul are rolul de a capta interesul cititorilor şi de a da tonul
articolului pe care îl precede;
- intro-ul trebuie să fie direct, ordonat şi clar. De evitat redactarea
unui intro ambiguu şi complicat, prin inserarea detaliilor
neesenţiale, a denumirilor precise ale funcţiilor unor persoane sau

15
surse (acestea pot aştepta până la paragraful al doilea sau chiar
mai încolo).
- Intro-ul trebuie să fie autonom, semnificaţia acestuia fiind
independentă de a paragrafelor următoare, cu excepţia explicaţiilor
şi expunerilor.
- Intro-ul nu trebuie să înceapă cu o propoziţie subordonată, întrucât
întârzie expunerea faptului esenţial şi ridică întrebări în mintea
cititorilor.
- Cifrele nu au ce căuta la începutul intro-ului, de asemenea şi
numele organismelor oficiale.
- Numai rareori se începe cu citate, întrucât creează confuzie.
Funcţiile paragrafului iniţial [Jane T. Harrigan, 1993; 352]:
- să atragă atenţia cititorului;
- reprezintă începutul unui flux de energie care îl împinge pe cititor
să avanseze;
- spune ceva despre subiectul şi semnificaţia story-ului;
- arată ce fel de story este: hard news, feature, profil, analiză sau alt
tip;
- stabileşte ritmul şi tonul story-ului;
- luminează un unghi bine definit;
- stabileşte vocea şi autoritatea jurnalistului.
Tipologia paragrafului iniţial [C. Fl. Popescu, 2003, 85]:
- vizualizarea, prin care se urmăreşte migrarea cititorului în spaţiul
unde se petrec faptele. În acest sens, vor fi alese cuvintele care
arată, folosindu-se stilul cinematografic (jurnalistul este, în
acest caz, pe postul camerei de luat vederi), reflectând secvenţe
scurte din care cititorul singur recompune peisajul. Esenţial este ca
jurnalistul să ştie să vadă ce este nou şi interesant în
realitatea investigată, astfel încât capacitatea sa de a observa
atât mediul geografic, cât şi oamenii (comportament, ţinută,
mimica, intonaţia, gesturile, mod de a vorbi) trebuie valorificată.

16
- citatul în paragraful iniţial trebuie să fie semnificativ, coerent,
clar şi concis. Citarea unui fragment scos din discursul vorbitorului
este corectă, dacă nu semnifică altceva decât dacă ar fi fost
reprodus discursul integral. Jurnalistul recurge la citat, atunci când
este incapabil de a exprima mai bine faptul/ideea. În plus,
selecţionarea şi reproducerea citatutul trebuie realizate cu
acurateţe.
- metafora sau comparaţia, inserate în paragraful iniţial, sunt utile
din două considerente: 1. legătura dintre semnificaţia metaforei
sau a comparaţiei şi mesajul esenţial să se concretizeze fără efort;
2. conotaţiile metaforei să fie aplicabile la tema textului şi
explicitate de-a lungul textului.
- Jocul de cuvinte (calamburul), ironia se bazează tot pe o
complicitate cu cititorul, întrucât implică o lectură dublă pentru a fi
descifrate: lectura ad litteram şi decodarea semnificaţiei figurate.
Toate acestea se construiesc pornindu-se de la o aluzie.
- Slogan, formulă fixă, proverb. În accepţiunea lui Olivier Reboul
[1975, 20], „un enunţ este un slogan când produce altceva decât
spune. Oricare i-ar fi funcţia aparentă, funcţia lui reală nu se află în
semnificaţia sa, ci în impact; nu în ce vrea să spună, ci în ce vrea să
facă.” Intenţia jurnalistului, care alege un asemenea intro, este de a
deturna textul spre umor, cu condiţia ca evenimentul relatat să
permită acest lucru.
- Tonul practic, sfătuitor, pedagogic prezintă o serie de riscuri,
întrucât cititorul nu cumpără ziarul pentru a fi moralizat. Acest ton
trebuie folosit cu măsură şi aluziv.
- Balansul teză – antiteză presupune dezvoltarea a două serii
paralele de argumente contradictorii. Este benefic în textele de
opinie (editorial, comentariu, cronică, text polemic).
- Paragraful interogativ lansează tema sub forma unei probleme
care urmează să fie rezolvată/demonstrată în text.

17
- Introducerea ex abrupto a personajului se realizează, fie prin
relatarea succintă a faptei pe care a comis-o, fie printr-o schiţă de
portret.
David Randall distinge următoarele tipuri de paragrafe iniţiale:
- intro-ul tip hard news, în cadrul căruia aspectul sau aspectele
cele mai importante trebuie să se afle exact la început sau, altfel
spus, intrarea în subiect cât mai repede cu putinţă.
- intro-ul narativ, care expune subiectul din perspectiva
cronologică. De obicei, acest tip de intro se întrebuinţează la
articolele feature, iar la articolele de ştiri doar atunci când cum s-a
întâmplat este mai important decât ce s-a întâmplat.
- Anecdota, care relatează o anecdotă independentă de restul
articolului, ilustrând un aspect legat de subiect. Este uzitat în cazul
articolelor mai lungi, cu intenţia de a prezenta personajele
principale, de a le dezvălui caracterul relaţiilor lor sau pentru a
relata un episod neştiut din seria de evenimente altminteri
binecunoscute. De reţinut, că anecdota trebuie să fie bună şi să
demonstreze ceva.
- Picătura întârziată sau lead-ul amânat este un intro ce se
întinde pe câteva paragrafe, şi în care „adevăratul” intro este
amânat, întocmai ca poanta unei glume.
- Intro-ul tip glonţ, opus celui de mai sus. În acest caz, întregul
subiect este cuprins într-o singură propoziţie relevantă. Este
eficient, evocator şi puternic atunci când reuşeşte, dar dezastruos
când eşuează; reclamă talent real, experienţă şi discernământ. De
regulă, se foloseşte în cazul unui subiect important, anticipat şi
abordat de toată presa.
- Intro-ul rezumat este folosit pentru a extrage elementele
esenţiale ale unui lanţ complex de evenimente, precum şi atunci
când nici un aspect al story-ului nu este ieşit din comun, dar
principalul punct de interes îl reprezintă consecinţele.

18
- Intro-ul declaraţie, în cadrul căruia jurnalistul introduce o
declaraţie bizară sau şocantă în speranţa de a-i determina pe
cititori să citească mai departe.
- Intro-ul şoc, care preia două elemente ale subiectului, cel mai
adesea originea şi deznodământul şi se cuplează astfel încât să
producă un şoc.
- Intro-ul punere în scenă, în care ziaristul descrie în cuvinte o
scenă neobişnuită, dar esenţială pentru înţelegerea subiectului. El
trebuie să fie bine scris, iar semnificaţia sa explicată la scurtă
vreme după expunere.
- Intro-ul interogativ este o introducere periculoasă, întrucât
cititorii pot da un răspuns imediat şi trece mai departe. Cel mai
bine este să nu le punem întrebări directe, uşor de rezolvat,
precum şi unele la care există un răspuns surprinzător. Acest tip de
intro e folosit adesea în cazul articolelor uşurele, de tip lifestyle. El
trebuie uzitat cu multă parcimonie.
- Intro-ul umoristic, unul dintre cele mai comune, este o
deschidere foarte eficientă atunci când reuşeşte, întrucât cititorii
simt că sunt în compania unui autor amuzant şi vor citi mai
departe, anticipând şi mai mult umor.
- Intro-ul filozofic este intro-ul de feature cel mai abordat şi care,
de fapt, reuşeşte cel mai rar. El constă dintr-o aserţiune preţioasă,
generală şi satirică, care se vrea profundă, deşi nu reuşeşte
aproape niciodată.
- Intro-ul istoric, caz în care articolul începe cu o frază despre
istoria subiectului. Când se foloseşte acest tip de intro, fie faptul
istoric trebuie îndeajuns de fascinant încât să capteze cititorul, fie
întorsătura (care apare de obicei în paragraful doi şi care începe cu
„Dar...”) trebuie să aibă forţă.
- Intro-urile false reprezintă deschideri despre care autorul crede
că face articolul atrăgător pentru cititori, dar care, de fapt, este pur

19
şi simplu de prisos. Se constituie, fie dintr-o glumă ratată, fie dintr-
o naraţiune, inadecvat elaborată.
Paragraful final este la fel de important ca şi cel iniţial, având un rol
decisiv în echilibrarea textului. Paragraful final trebuie să exprime o
concluzie adecvată, nu subiectivă (incoerentă), singura posibilă, atât
pentru jurnalist, cât şi pentru cititor. O regulă de bază prevede ca
nici un text să nu se termine nedecis. Didier Husson şi Olivier
Robert [1991; 84-85] inventariază şase tipuri de paragraf final:
1. paragraful sinteză, care presupune o rememorare succintă a
faptelor/ideilor/argumentelor expuse.
2. paragraful cu final umoristic, care, fie încheie un text redactat
în întregime în această grilă, fie apare ca o poantă care se
impune. Dar, atât în cazul umorului, cât şi în cazul ironiei, efectele
trebuie dozate farmaceutic.
3. încheierea circulară, cel mai des uzitată, reia ideea principală
(sau semnificaţia – urmări, consecinţe etc. – faptului principal)
exprimată în paragraful iniţial sau în paragraful cheie al textului
(nut paragraph). În acest caz, textul este limpede şi conferă
senzaţia unei construcţii ale cărei părţi se echilibrează.
4. paragraful final interpelare este cel mai riscant, întrucât
interpelarea (interogaţia, exclamarea, adresarea directă către un
interlocutor nevăzut) este retorică. În plus, cititorul nu suportă să
fie interpelat.
5. finalul deschis sau finalul indecis. Acest tip de final poate să
apară ca un sinonim al suspensului, atunci când evenimentele
se află încă în derulare. În această situaţie, se impune ca, imediat
ce apar elemente noi, textul cu „final deschis” să aibă o urmare.
6. finalul paradox poate apărea atunci când evenimentele capătă
un curs neaşteptat sau când deznodământul lor este paradoxal.
În opinia lui David Randall, finalurile „nu trebuie să aibă una dintre
acele concluzii groaznice, forţate, false, când autorul simte nevoia de

20
a da un verdict sau de a-i face cititorului un fel de semn de adio în
cuvinte. Dar nici nu trebuie să se termine abrupt, de parcă autorul s-ar
fi plictisit brusc, şi nici să se topească fără vlagă”. El consideră
finaluri reuşite:
- anecdotele, fără remarcile cvasi-filozofice ale jurnalistului;
- scurtele descrieri ale unei scene de final;
- un citat relevant;
- un fapt amuzant sau statistic;
- vreo întorsătură la firul principal al articolului, pe care aţi păstrat-o
pentru final;
- un ecou al intro-ului sau al altui paragraf.

CONSTRUCŢIA ŞI DESCRIEREA

David Randall (1998, 179) este ferm în această privinţă:


„construcţia unui bun articol depinde de claritate, organizare şi
eficienţă”. Piramida inversată, o construcţie des folosită de jurnalişti,
vizează plasarea elementelor din material în ordinea descrescătoare a
interesului şi importanţei.
Probleme în construcţia unui subiect apar în cazul articolelor
întinse şi complexe. Dificultatea constă în maniera de a prezenta
aspecte, adesea diferite, în mod clar şi logic cu scopul de a creiona o
imagine coerentă. O construcţie bună presupune, conform aceluiaşi
autor:
- să evaluezi informaţia pe care o ai;
- să decizi asupra naturii sale;
- să-ţi formezi o viziune de ansamblu şi să determini ce efect doreşti
să obţii;
- să decizi care sunt piesele de care ai nevoie şi care sunt inutile;

21
- ce mărime şi ce formă ar trebui să aibă şi cum trebuie potrivite la
un loc.
Secretul unei construcţii de calitate constă, afirmă Randall, în ideea de
a ne imagina articolul ca fiind alcătuit din blocuri, precizând
următoarele legături de construcţie:
- fiecare aspect al subiectului trebuie lucrat pe rând (pentru a evita
confuzia, nu e bine sa se treacă de la un aspect la altul, iar apoi din
nou la primul);
- legătura între blocuri să se realizeze cât mai natural cu putinţă, prin
utilizarea lui „între timp”, a lui „dar” şi a lui „totuşi”;
- în cazul articolelor mai lungi, intro-ul poate constitui chiar unul
dintre blocuri;
- o atenţie sporită trebuie acordată blocului, care nu conduce la un
altul, acestea constituind, de fapt, aspecte secundare sau efecte
secundare ale subiectului principal;
- în cazul în care evenimentele despre care scriem au o structură
cronologică, atunci este indicat să o folosim;
- în mod imperios, dezminţirile sau negările trebuie să urmeze
acuzaţiilor, cât mai curând posibil. Separarea acestora prin alte
paragrafe este unul dintre cele mai uşoare moduri de a crea
confuzie în mintea cititorului. Nu e bine să se lase distanţă între
declaraţiile celor două părţi, întrucât s-ar putea să reformulezi
acuzaţia iniţială;
- de fiecare dată când subiectul îi cere, jurnalistul este obligat să
explice lucrurile astfel încât cititorul să înţeleagă deplin mecanismul
evenimentului;
- informaţiile de context nu se prezintă în blocuri mari de text, greu
digerabile. Acest tip de material e bine să fie intercalat în firul
narativ principal şi redat succint;
- construcţia consecutivă să fie evitată;

22
- pentru a schimba ritmul într-o secţiune lungă de citat indirect să se
folosească citatul;
- declaraţiile scrise în citat indirect din intro trebuie să fie sprijinite
prin citate în paragrafele ulterioare;
- Recapitularea este indispensabilă în cazul articolelor de urmărire.
Este esenţial, când recapitulaţi, ca, dacă o anume acuzaţie a fost
negată în articolele precedente, toate articolele de urmărire în care
acuzaţia este repetată, să repete şi dezminţirea.

DESCRIEREA
Descrierea sau culoarea este, în opinia lui David Randall, unul
dintre elementele obligatorii din fiecare articol: „Descrierile, fie ele
scurte remarci sau pasaje întregi, adaugă informaţie şi îi ajută pe
cititori să-şi imagineze mai bine ce s-a întâmplat, cui şi unde. [...]
Descrierea dă viaţă articolului, îi duce pe cititori acolo unde aţi fost şi
dumneavoastră şi evocă atmosfera. Poate aduce savoare în cea mai
aridă şi mai stearpă ştire şi poate face diferenţa între un reportaj care
satisface şi unul care nu reuşeşte acest lucru. Atâta vreme cât aveţi în
minte că descrierea îşi are locul său în articol pentru a-i ajuta pe cititori
să înţeleagă şi nu pentru a vă furniza dumneavoastră prilejul de a vă
expune cuvintele şi expresiile nou învăţate, va aduce un plus de
claritate şi nu va fi un obstacol în calea ei”. El formulează o serie de
indicii în vederea obţinerea unei descrieri benefice pentru text:
- ceea ce este familiar pentru jurnalist, pentru cititor s-ar putea să nu
fie;
- de evitat pasajele descriptive lungi; elementele de culoare să fie
dozate în porţii mici, prezentate ici şi colo, nu în pasaje lungi,
nesegmentate, important este locul unde le plasaţi;
- prezentarea oamenilor să fie însoţită de detalii (înfăţişare, conduită
etc.) – acolo unde este relevant;

23
- în descriere, jurnalistul trebuie să fie precis, prin evitarea
adjectivelor vagi şi subiective; scrierea descriptivă înseamnă să
găseşti modalităţi de a da viaţă lucrurilor, nu de a împrăştia, la
întâmplare, adjective prin articol;
- de evitat comparaţiile, exagerările, expresiile obosite şi a clişeelor;
- surprinderea detaliilor este fundamentală, jurnalistul trebuind să-şi
formeze ochiul pentru descoperirea acestora;
- valorificarea referinţelor familiare, prin folosirea imaginilor şi
comparaţilor din viaţa cotidiană şi nu date care înseamnă prea
puţin sau nimic pentru cititori; când foloseşti comparaţii, oamenii să
se poată raporta la ele.

ORGANIZAREA DE BAZA A ŞTIRILOR ÎN


VIZIUNEA LUI GEROGE A. HOUGH

Fiecare scriitor trebuie să lucreze în conformitate cu convenţiile


unor specii literare, fie că este vorba de un roman, eseu, biografie,

24
schiţă, poezie sau ştire. Fiecare informaţie, idee sau emoţie pe care
scriitorul vrea să o comunice trebuie făcută în aceeaşi formă. Scrierea
ştirilor este adesea privită ca fiind foarte stilizată şi convenţională.
„Trebuie să scrii totul în acelaşi fel”, spun criticii. Scrierea ştirilor nu
este mai restricţionată decật povestirea scurtă sau sonetu. Aceasta se
foloseşte de un anumit număr de reguli, care de-a lungul timpului s-au
dovedit a fi utile în redarea ştirilor pentru cititorii ziarelor. Dar, odată
însuşite aceste reguli, intervine creativitatea şi imaginaţia.
Scrierea ştirilor cere disciplină, dar şi imaginaţie, percepţie, umor şi
stil, fiind astăzi mult mai deschisă spre inovare decat a fost odată
(încearcă să citeşti un ziar din 1890 sau1900). Astăzi, ziariştii se
bazează pe adevărate tehnici de scriere, dar şi tehnici neconvenţionale
şi creative.

Organizarea de bază

Ştirea poate fi organizată şi redată într-o varietate de feluri, aceasta


fiind alcătuită dintr-un început (lead), mijloc (body) şi un sfậrşit, o
concluzie.

LEAD

CORPUL STIRII

CONCLUZIA

25
Fig.3.1 Structura de bază a ştirii. Toate ştirile au un lead
- un punct de plecare, un corp- dezvoltarea evenimentului şi o
concluzie care este
Opţională (apare adesea in feature).

Există mai multe feluri de a scrie un lead. Un tip de bază al lead-ului


este lead-ul rezumat, care este construit pe cele şase intrebări: cine,
ce, unde, cand, cum şi de ce.
Corpul sau dezvoltarea se bazează pe faptele expuse în lead.
Acesta poate fi concis sau lung. În ştirile de un paragraph, corpul şi
lead-ul sunt unul şi acelaşi. De asemenea, concluzia este opţională,
unele ştiri pot cere o concluzie, altele nu. Unele concluzii scot în
evidenţă importanţa faptelor, altele servesc drept semnificaţie a
faptelor prezentate în lead sau corp.

VARIANTE

Piramida inversată

26
Multe incidente cu un singur eveniment sunt prezentate în piramida
inversată.

LEAD
Fig.3.2 piramida inversată se
foloseşte în lead-ul rezumat şi
CORPU prezinte faptele în ordinea
L descrescătoare a importanţei
STIRII lor.

Aceasta constă în lead-ul rezumat şi dezvoltarea faptelor în ordine


descrescătoare a importanţei: cel mai important fapt urmează după
lead şi cele mai puţin importante sunt la sfậrşit. Piramida inversată nu
conţine concluzii. Acest format are un avantaj şi anume faptul că ştirea
poate fi tăiată, paragraf cu paragraf de jos in sus. Iată un exemplu:
Filadelphia- UPI-YMCA anunţă sambătă cumpărarea a 620 de arii
de pămậnt din Munţii Pocono, la 15 mile nord-est de Jim Thorpe, Pa.
Pământul este acoperit de pădure şi traversat de un râu şi va fi
folosit pentru a mări actualul teritoriu YMCA pentru programul dedicat
adulţilor.
YMCA local deţine în present trei campusuri în apropiere de
Dowington,Pa.

Primul paragraf reprezintă lead-ul rezumat care conţine informaţiile


esenţiale, cel de al doilea aduce detalii explicative, iar cel de al treilea
informaţii de background menţionate în lead. Dacă din lipsa de spaţiu,

27
povestea trebuie tăiată, se poate renunţa la cel de al treilea paragraf,
fără ca restul sa aibă de suferit. Dacă trebuie tăiat şi cel de-al doilea
paragraf poate rămậne doar lead-ul rezumat.
Lead-ul-rezumat în piramida inversată conţine lucrurile
esenţiale. Iată un alt exemplu:

O flacără a distrus astăzi, la sud de depozitul Arlingto, un camion şi


lemnele pe care le transporta.
Departamentul de pompieri Arlington a declarat că pompierul Albert
R.Schutz a suferit o rană la picior în lupta cu focul din Morgan Millwork
Co, 521S.15th St, înainte de ora 6 dimineaţa.
Incendiul a cauzat pagube serioase, distrugậnd lemnele din depozit.
Camionul care transporta lemnele a fost distrus şi împins în clădire.
Autorităţile au declarat că vor continua investigaţiile pentru a stabili
cauza incendiului înainte ca angajaţii firmei să ajungă la muncă.

Această ştire este alcătuită dintr-un lead şi trei paragrafe şi este


puţin mai lungă decật primul exemplu. Informaţia în plus este aranjată
cu grijă în ordine descrescătoare: rănile pompierului în al 2-lea
paragraf, pagubele depozitului in al 3-lea şi investigarea în ultimul
paragraf.

Lead-ul cu fapte egale

Multe ştiri nu sunt alcătuite după normele piramidei inversate.


Acestea sunt ştirile ale căror detalii sunt la fel de importante şi nu pot
fi eliminate din cauza lipsei de spaţiu. Aceste detalii nu sunt prezentate
într-o anumită ordine cronologică, ci apar într-o ordine logică.

28
LEAD

PARAGRAF 1
FIG.3.3 Un lead-rezumat
poate fi urmat de mai multe
PARAGRAF 2 paragrafe,ce conţin fapte sau
informaţii de importanţă
egală. Astfel, ultimul
PARAGRAF 3 paragraf este la fel de
important ca primul.

PARAGRAF 4

Sậmbătă, la Spitalul General Municipal, au fost tratate de răni


uşoare, patru persoane implicate în patru accidente diferite.
Ştirea trebuie să explice fiecare accident, să identifice persoanele
implicate şi natura rănilor. Dacă cineva a afirmat ceva, afirmaţia
trebuie redată.

Importanţa cronologiei

Cậnd se relatează o acţiune sau o serie de evenimente, cronologia


este răspunsul la problemele organizării. În aceste cazuri lead-ul poate
fi un rezumat sau un rezumat partial. Rezumatul parţial nu este
complet, acesta oferind idei despre felul ştirii fără a-i schimba
rezultatul sau putând fi un punct de plecare, precum primul episod al
ştirii. Corpul trebuie relatat în ordine cronologică, scurt sau lung, dar
obligatoriu cronologic. Concluzia poate fi ultimul episod al
evenimentului sau poate fi o afirmaţie a unor fapte în afara cronologiei.

LEAD

29
EVENIMENTE IN
ORDINE
CRONOLOGICA

EPISODUL FINAL

Lead-ul poate fi doar un rezumat parţial, spunậnd doar suficient


pentru a reda ideea textului şi pentru a stậrni curiozitatea cititorului.
Acesta trebuie să evite dezvăluirea a ceea ce va urma.

Doi hoţi, unul negru şi unul alb, au jefuit un magazin şi au obligat


proprietara să Ie dea mai mult de $98 din casă.
Aceştia au mai luat şi 58$ din poşeta lui Ella Hill, care conduce
Quick Pix Party din Waverly, şi au împuşcat-o în baie, după care au
plecat.
Proprietara magazinului a declarat poliţiei că aşeza marfa în timp ce
hoţii au intrat, în jurul orei 13.30.
Bărbatul negru s-a furişat în spatele ei şi a prins-o de păr, a
ameninţat-o cu arma, după care a luat banii, a spus femeia.
După ce a forţat-o să deschidă casa, bărbatul alb a luat cei 98$, 20
mărunţiş şi 78$ bancnote.

Primele două paragrafe reprezintă lead-ul- rezumat. Cronologia


începe in al 3-lea paragraf cu introducerea celor doi bărbaţi. Ultimele

30
două paragrafe sunt în afara cronologiei şi sunt incluse pentru detalii.
Descrierea bărbaţilor scoate în evidenţă ceea ce are de făcut poliţia.

Ştirea cu o concluzie

Ştirile cronologice pe care le-am analizat au un tip de concluzie, una


formală, care să-l lase pe cititor cu un anumit punct de vedere.
Concluzia formală este mai mult decat o opinie, decật un detaliu.
Aceasta este asemătoare cu lead-ul rezumat, aduce în final un cuvậnt
sau o idee din lead.

LEAD

CORPUL STIRII

CONCLUZIA

Lead-ul aşază scena şi arată ideea textului sub formă de rezumat şi


prin felul in care a început acţiunea. Iată un bun exemplu în care
putem vedea legătura dintre lead şi concluzie.

Doi bărbaţi, care au făcut parte din echipa de cercetaşi acum foarte
mult timp încat au uitat carui grup au aparţinut, şi-au amintit,
duminică, noţiunile de prim ajutor salvând un băiat de la înec.
J.R şi W.I, amândoi 21, locuind pe strada Sedgewick, au auzit ţipete
şi au fugit din casă pentru a salva un băiat de la înec. După ce l-au
scos din apă i-au făcut respiraţie artificială.

31
“Băiatul s-ar fi putut îneca”, a declarat detectivul Shaner, “dacă nu
ar fi fost salvat de aceşti doi bărbati. Când am ajuns acolo, băiatul era
deja în afara oricărui pericol, întors pe o parte pentru a respira mai
uşor.”
Băiatul a declarat poliţiei că ieşise cu alţi băieţi la scăldat şi a
alunecat într-o gaură. Acesta a fost dus la spitalul din Norfolk.
“Primul-ajutor este ceva ce nu poţi uita” au declarat salvatorii.
Dar cậnd au fost întrebaţi din ce grup au făcut parte la cercetaşi,
bărbaţii nu şi-au adus aminte, declậrand că a trecut mult timp de
atunci.

Lead-ul şi concluzia servesc la evidenţierea unor circumstanţe ieşite


din comun care fac ştirea interesantă.

Ştirea cu interes suspendat

Aceasta este o formă specializată de ştire, interesul suspendat sau


forma piramidală. Este folosită în special la povestirile scurte, pline de
umor, editorii numind-o “luminător de pagină”. Acest tip se scrie într-
un anumit mod, deoarece jurnalistul trebuie să fie foarte atent pentru a
salva ce este mai bun la sfậrşit.

LEAD

32
DEZVOLTAREA STIRII

DEZVÃLUIREA TREPTATA

STIREA INTERESANTA

La fel ca la glume, dacă se oferă prea mult, efectul este pierdut.


Dacă o glumă bună face auditorii să rậdă la momentul potrivit şi în
cazul ştirii, cu cật este amậnat sfậrşitul, cu atật este mai captivantă.

Jurnaliştii nu au nevoie imediat de toate aceste modalităţi de scriere.


Ele sunt prezentate pentru a oferi idei ajutătoare, constituind anumite
forme care pot fi folosite în timp ce se asimilează cunoştinţele de bază
în ceea ce priveşte elaborarea ştirilor. Mereu rămậne loc de flexibilitate
şi creativitate.
Scrierea ştirilor nu este rigidă şi inflexibilă. Deşi există mai multe
feluri de organizare a faptelor, există posibilitatea de a relata o ştire
conform circumstanţelor şi propriului stil.

33
SCRIEREA LEAD-URILOR ÎN VIZIUNEA LUI
GEROGE A. HOUGH

LEAD-UL – REZUMAT

Acest tip de lead prezintă atật de complet faptele, încật poate sta şi
singur (reprezintă un text autonom).
El răspunde la următoarele întrebări:- Ce s-a întậmplat?
- Cine a fost implicat?
- Unde s-a întậmplat?
- Cậnd s-a întậmplat?
- De ce s-a întậmplat?
- Cum s-a întậmplat?
Acestea sunt cele şase întrebări jurnalistice care ajută la
organizarea ştirii. Dacă primele întrebări işi găsesc răspunsul în primul
sau al doilea paragraf, o mare parte din muncă este aproape gata. Tot
ce rămậne sunt detaliile:
AFIRMAŢIA , la care se adaugă CE S-A INTAMPLAT
SURSA
MENTIONAREA
TIMPULUI
LOCUL
CUM / DE CE
Fig.4.1 Lead-ul rezumat pune accent pe ce s-a
întamplat, toate celelalte elemente ajutậnd la o explicare mai bună a
subiectului.

34
Cele şase întrebări au două sarcini fundamentale: alcătuiesc primul
paragraf (sau primul calup de paragrafe) şi servesc ca dezvoltare
pentru corpul ştirii.
Cincinnati-AP- un pilot a fost omorật azi într-un accident de
maşină, la est de Cincinnati.
Cel care a fost omorật este KarlWolfe, 21 din Battle Creek.

Aceste două paragrafe reprezintă lead-ul: comunică ce s-a


intamplat (un pilot a fost ucis), cui i s-a întâmplat (Karl W.), unde s-a
intâmplat (Cincinnati), cậnd s-a întậmplat (azi), cum s-a întậmplat
(accident de maşină.). Victima este prezentată în general în primul
paragraf, urmậnd a fi descrisă în cel de-al doilea. Singurul răspuns care
lipseşte este la întrebarea de ce, probabil că nu se cunoştea cauza la
momentul relatării.
Aceasta este o ştire despre un singur eveniment, ce poate fi
alcătuită pe baza celor cinci întrebări. Leadurile bazate pe cele 5W
oferă informaţiile pe care vrem să le aflăm, în special dacă suntem în
lipsă de timp. De aceea, lead-ul rezumat reprezintă un bun început
pentru o ştire, oferind răspunsul la cele cinci întrebări.

Întrebarea CE?

În analizarea unei ştiri, răspunsul la întrebarea CE este cel mai


important. Începậnd cu ce s-a întậmplat vom ordona următoarele
fapte:
1-o sumă de 100,000$
2-de la guvernul federal
3-la Spitalul Universitar
4-cercetarea pentru descoperirea alcoolismului prematur la
muncitorii industriali

35
5-Spitalul va lucra cu Direcţia de Reabilitare Vocaţională a
proiectului.
6- Robert Jackson, directorul D.R.V a anunţat, azi-dimineaţă,
începerea proiectului.

Spitalul üniversitar a primit o sumă pentru a studia alcoolismul.

Aceasta este o afirmaţie clară, însă nu este suficientă.

Spitalul üniversitar a primit 100,000$ de la guvernul federal pentru


a studia alcoolismul prematur la muncitorii industriali.
Proiectul va fi preluat de Spital şi de Direcţia de Reabilitare
Vocaţională, ne-a confirmat ieri R.J, directorul direcţiei.

Avem acum un rezumat concis, unul care este de sine stătător sau
care poate servi drept lead-rezumat pentru o relatare mai lungă.
Dacă e să analizăm cele două ştiri, cea despre pilot şi aceasta cu
spitalul, putem alcătui o definiţie a lead-ului-rezumat. Astfel, acesta
constă din:
1- o constatare a ceea ce s-a întậmplat
2- timpul- cậnd
3- identificarea locului acţiunii
4- cum şi de ce s-a întậmplat
5- identificarea persoanelor implicate.
Un alt element ca lead-ul să fie complet este atribuirea, citarea unei
surse. Uneori apar surse identificate: poliţia, spitalul, un purtător de
cuvậnt etc.
Există şi lead-ul rezumat dintr-o frază alcătuită pe baza celor cinci
întrebări:

36
O fetiţă de 6 ani a murit marţi la Spitalul Mercya fiind grav rănită,
după ce a căzut de la etajul cinci al apartamentului, aflat pe strada
Byscane, unde locuia împreună cu mama ei.

Întrecarea CINE?

Uneori cine este inclusă ca o parte a unei constatări a ceea ce s-a


întâmplat, la fel ca la ştirea despre pilot, care uneori poate apărea în
relatarea sursei, alteori nu. În următorul exemplu întrebarea cine
primeşte alte accente:
Piesa „Femeia” lui ClairBoothe Luce va începe repetiţiile în cinci
martie, care vor dura pậnă în 25 aprilie în strada Teatrului.

Leadul evidenţiază ce urmează să se întậmple, numele persoanei


apărând ca o informaţie în plus, ca detaliu.

Celelalte întrebări

Lead-urile despre ce s-a întậmplat sunt foarte comune, fiind urmate


de cele despre cine. Celelalte întrebări sunt mai rare, cele cu o
precizare a timpului sau cum şi de ce s-a întậmplat fiind soluţii
ocazionale pentru probleme ocazionale.
Unde - locaţia reprezintă un element de interes şi trebuie
menţionată în lead. O referire la o stradă locală sau termenul “aici”
face trimitere la faptul că este vorba de un ziar local. Locaţia trebuie

37
plasată alături de verb: Cincinnati, Ohio- un pilot a fost ucis într-un
accident pe S.52, aproape de est de Cincinnati.

Cum şi de ce

Răspunsul pentru aceste două întrebări este lăsat pentru cel de-al
doilea sau al treilea paragraf. Acestea sunt subordinate ale lui ce, la fel
ca în lead-ul următor:
O fată a fost grav rănită, luni, când a căzut de la etajul al doilea din
partea de est a casei ei.
Un bărbat de 73 de ani, lovit de o maşină cậnd traversa strada din
apropierea casei, a murit luni la Spitalul General, Madison.

Mai multe despre când

Jurnalismul trăieşte în contratimp, atunci cậnd trebuie să furnizeze


la timp ştirile către cititori. “Acum, acum, acum”- prima pagină a
ştirilor. Cotidienele nu răspậndesc informaţia atật de repede ca radioul
sau televiziunea, dar şi ele lucrează cu timpul, de aceea găsim de
multe ori în lead termenul “astăzi”.
Din moment ce ziariştii trebuie să introducă elementul timp,
întrebarea este unde anume. La fel ca locaţia, acesta trebuie introdus
după verb, însă se potriveşte şi la finalul propoziţiei: Peste 15.000 de
protestatari au trecut prin centrul orasului sậmbătă.
Există, însă, tendinţa de a aduce timpul cật mai aproape: Sậmbătă,
membrii Local 43 au ratificat un nou contract de trei ani cu cei de la
Central Power Co.

Aşadar, putem vorbi de o anumită flexibilitate în ceea ce priveşte


plasarea elementului temporal.

38
Timpul prezent: folosirea în lead a cuvậntului “astăzi” nu
reprezintă singurul mod de a preciza timpul. Modalitatea cea mai
indicată o constituie folosirea verbelor la prezent, fără a menţiona ziua
săptămậnii sau termenul “azi”.
Timpul trecut nu este recomandat în relatarea ştirilor, deoarece
arată evenimente care au trecut, care nu mai sunt de actualitate.

VARIANTE ALE LEAD-ULUI- REZUMAT

Lead-ul orb

Lead-ul nu doar oferă informaţii esenţiale, ci şi stậrneşte interesul


cititorului. Din lipsă de timp, lumea citeşte doar ceea ce pare
interesant. Dacă lead-ul este prea lung, nu este citit.
Lead-ul orb este o soluţie pentru această problemă, acesta omiţând
numele, bazându-se pe un rezumat general, scurt şi la obiect (pentru a
atrage atenţia). Ideea este cea care incită, nu detaliile:
Un muncitor a suferit un accident de lift plonjând 20 de etaje şi s-
a ales doar cu o rană la picior şi cu încheietura mậinii drepte
fracturată.
Glen Roberts, 39, un muncitor care ajuta la instalarea unui lift într-
o clădire în construcţie, s-a dezechilibrat.

39
Aceste lead-uri sugerează un motiv bun pentru a folosi lead-ul orb,
evenimentul fiind mai important decât numele. Avantajul lead-ului orb
este concizia, prezentarea pe scurt a ideii, renunţarea la detalii.
Condiţia este valabilă doar dacă ceea ce s-a întậmplat este suficient de
important cât să atragă atenţia. Este un lead bun, doar dacă ce s-a
întậmplat este mai important decật cui i s-a întậmplat. Cậnd persoana
este cunoscută, lead-ul orb nu mai este valabil.

Identificare amânată

Între lead-ul orb şi lead-ul rezumat se află cel cu identificarea


amânată. În acest caz, numele este redat în prima propoziţie,
identificarea fiind complet amânată până la sfârşit:
John Rainey, 73, este internat la terapie intensivă la Spitalul Park,
după ce a fost lovit de o maşină sâmbătă noaptea.
Rainey, domiciliat în strada 315, 24th S. s-a ales cu o fractură de
picior şi de coloană în timp ce traversa strada 21, fiind azvârlit la 23 m
de locul accidentului.

Alte aspecte ale lead-ului

Informaţii despre origine- datelines

Se recomandă folosirea unor termeni care arată locaţia, originea,


atunci când acţiunea se desfăşoară în altă parte de unde se află ziarul.
Termenul “datelines” poate crea confuzii, fiind confundat cu “date”,
care înseamnă dată, neavând nici o legătură cu timpul. Se foloseşte la
începutul lead-ului şi ajută la identificarea locaţiei: Cincinnati-Ohio

40
Sursele

Acestea apar împreună cu originea şi identifică sursa: AP-Associated


Press, FBI, UPI.
Folosirea originii sau menţionarea lor depinde de politica ziarelor.
Ziarele locale nu au “datelines”.

Paragrafe scurte

Lead-urile sunt mai scurte decât erau acum 20, 30 de ani. Lumea nu
mai are timp de citit şi atunci sunt preferate paragrafele scurte şi la
obiect. Pentru a îndepărta plictiseala, cititorii preferă coloanele înguste.

Propoziţiile scurte

În ultimii 30 de ani, ziariştii au renunţat la propoziţiile lungi, întrucât


cele scurte sunt mai uşor de citit. Scrierea ştirilor trebuie să fie
flexibilă, alternând propoziţii lungi cu cele scurte, astfel încât lungimea
variază în funcţie de ceea ce vrea să transmită ziaristul. Dacă o
propoziţie are 30 de cuvinte, ea trebuie recitită pentru a se tăia ceea
ce este în plus, în final ajungând la 18-20 de cuvinte:
Continuitatea misterioasă a scurgerii naturale de gaz în apropiere
de comunitatea din nord de Michigan a obligat evacuarea a 25 de
familii din casele lor, au declarat autorităţile. Se elimină cuvintele
„misterioasă”, “din casele lor” şi “au declarat autorităţile”.

Lead-ul ca unitate

Lead-ul nu este mereu o singură propoziţie într-un singur paragraf,


excepţie făcând ştirile foarte scurte. Cu cât ştirea este mai lungă, cu
atât este şi lead-ul mai lung, putând avea atâtea paragrafe, cât

41
permite complexitatea evenimentului. Lead-ul nu este o propoziţie sau
un paragraf, ci este începutul ştirii, astfel încât acesta trebuie să fie
complet, să ofere toate informaţiile esenţiale.

Folosirea paragrafelor

Aşa cum am văzut, un lead poate conţine mai multe paragrafe:


Duminică noaptea o explozie a rănit trei oameni, unul dintre ei
fiind grav rănit, şi a distrus şapte apartamente.
Apartamentele aparţin unei clădiri care tocmai a fost renovată.
Focul a fost repede stins de patru maşini de pompieri.
Sean B, care locuia în unul din apartamente a fost grav rănit,
având arsuri de gradul unu şi doi pe tot corpul.

Acesta este un lead simplificat, dar punctul vizat trebuie luat în


serios. În lead trebuie prezentată fiecare informaţie pe scurt, în
propoziţii concise.

Atribuirea

Unele lead-uri oferă informaţii de la surse. Cậnd apare o atribuire în


lead, aceasta se plasează la sfârşitul primei propoziţii sau în al doilea
paragraf. Unele lead-uri nu au nevoie de atribuire, dacă sursa nu este
cunoscută, putând fi omisă.
Atribuirea oferă credibilitate:
Sămbăta va avea loc deschiderea noului muzeu de artă, a
declarat purtătorul de cuvânt al muzeului.

În general, cititorul priveşte ziarul ca fiind o sursă de încredere.


Trebuie găsite surse de încredere, care să ofere informaţii exacte.

42
Accent pe oameni

Majoritatea lead-urilor sunt construite în jurul celor două întrebări,


ce şi cine. Ce s-a întậmplat şi cui i s-a îmtậmplat. Un lead care
relatează un accident din weekend în care au fost rănite 10 persoane,
arată şi cui i s-a întâmplat, dar nu este un cine-lead, deoarece numele
persoanelor nu apar în primul paragraf. Aceste lead-uri s-ar putea numi
Cine-Ce-lead-uri.
Adevăratul Cine-lead este construit pe nume, personalitate, vârstă
etc: de exemplu preşedintele USA a mers la biserică este un
eveniment important, deoarece persoana în cauză este una cunoscută.
Nu este acelaşi lucru dacă altcineva obişnuit ar merge la biserică.
Numele este o ştire în sine.
Multe Cine-lead-uri au etichete Washington, pentru că aici sunt
foarte multe persoane cunoscute.
Subiectele despre persoanele necunoscute interesează datorită
faptului că acestea au făcut sau li s-au întâmplat ceva important:
D.K, cel care a bătut recordul la cea mai lungă supravieţuire după
un transplant de inimă, a murit azi.

Lead-uri creative

Toate lead-urile aduse în discuţie pậnă acum sunt normale şi


convenţionale. Din când în când mai trebuie scris şi ceva diferit.

Lead-urile întrebări

Sunt folosite pentru a sări de la propoziţiile declarative la cele


interogative: nu aveţi nevoie de o pisică pentru a face casa mai
primitoare?

43
Lead-uri imperative

Se face trecerea de la indicativ la imperativ: Duceti-vă la canalele


Hudson. Sau oriunde altundeva mai aproape de casă pentru a pescui.

Stilul adresării directe

Aceasta permite un contact direct cu cititorii: La mulţi ani, Charlie B,


oriunde te afli!

Aceste sugestii de lead-uri nu sunt potrivite în scrierea ştirilor, însă,


uneori sunt binevenite. Nu se scriu din lipsă de imaginaţie sau
creativitate, ci pentru un contact direct cu cititorii.
Originalitatea, creativitatea sunt posibile şi în cele mai simple lead-
uri, în fapte de rutină. Structura şi organizarea primează, însă
imaginaţia şi creativitatea folosite în formele convenţionale le fac
captivante.

44
PRINCIPII GENERALE DE FOLOSIRE A CITATULUI

Rolul citatelor în textul jurnalistic este de a conferi acestuia


autenticitate şi veridicitate. Ele reprezintă, în esenţă, un liant între
cititor şi lume prin intermediul cuvântului tipărit. O regulă
fundamentală este de a nu modifica citatele. Cuvintele încadrate de
ghilimele trebuie să fie identice cu cele rostite. Tendinţa de ale
îmbunătăţi, prin regruparea sau chiar schimbarea cuvintelor, este
inacceptabilă. Jurnalistul poate, cel mult, să îndrepte greşelile
gramaticale minore, să elimine repetiţiile sau cuvintele de umplutură.
Pentru Constantin Stan (1999, 63), arta introducerii citatelor se
reduce la ştiinţa alegerii, folosirii, parafrazării şi renunţării. În
plus, în toate cele patru metode trebuie să guverneze respectarea
calităţilor cerute textului de presă: precizia, claritatea, economia de
limbaj.
Dintre multitudinea de citate pe care le putem insera în articol,
cele care merită selectate sunt acelea „care prezintă pe scurt ceea ce
gândeşte o persoană, cele care sintetizează un sentiment sau o

45
atitudine, care oferă o perspectivă individuală într-o formulă plastică,
strălucitoare şi concisă” (Stan, 1999, 63). Talentul jurnalistului constă
în arta de a sesiza, decupa şi folosi citatul memorabil.

IMPORTANŢA CITATELOR

Citatele sunt indispensabile scriiturii de presă, întrucât sunt


întrebuinţate, în accepţiunea aceluiaşi autor, pentru:
a). a documenta şi sprijini afirmaţiile la persoana a III-a făcute în
introducerea textului şi în restul său;
b). a evidenţia o chestiune controversată, atunci când formularea
exactă poate constitui un punct de litigiu (în contextele juridice, de
exemplu);
c). a reliefa schimburile de replici şi depoziţiile din cadrul unor
procese, audieri, şedinţe şi ale altor întâlniri în care se poartă discuţii;
d). a evidenţia unele distincţii şi nuanţe din pasajele importante ale
unui discurs şi pentru a reflecta, cu ajutorul citatelor, particularităţile
de limbaj al vorbitorului.
Indiferent de conţinutul citatelor, dacă impresionează sau nu,
exactitatea trebuie să primeze în faţa culorii. Chiar dacă sunt anoste şi
fade, citatele trebuie să fie corecte.
Un indiciu al textului de presă bine organizat este acela că citatele se
încadrează natural în context.

ATRIBUIREA CITATELOR

• Întrucât ghilimele semnalează prezenţa unei voci, alta decât


cea a autorului, precizarea, printr-un verb declarativ – a spus,
a afirmat, a reiterat -, este obligatorie.

46
• Repetiţiile referitoare la identitatea vorbitorului (o dată
dezvăluită) se evită, ele reflectând stângăcia autorului.
• De asemenea, se evită identificarea vocii în mijlocul citatului,
precum: „....... – a spus X - ........”.
• Inoportună este şi atribuirea unui citat direct mai multor
persoane: „...........................”, declară minerii.
• Clişeele nu se citează, întrucât nu spun nimic nou şi
interesant.

FRAGMENTAREA
S-a observat folosirea frecventă, din partea debutanţilor în jurnalism, a
citatelor parţiale inutile, formate din două ori mai multe cuvinte
banale. Această practică nu este benefică, întrucât, de cele mai multe
ori, citatele conţin doar lucruri banale.
Regula fundamentală recunoscută de toţi teoreticienii în
jurnalism este ca citatele să nu fie scoase din context. Prin
urmare, ruperea unei fraze din contextul în care ea a apărut şi plasarea
ei într-un alt ansamblu pot produce efecte catastrofale, dintre care
menţionăm: denaturarea, dezinformarea, manipularea.

C. Stan consideră că declaraţiile politicienilor, care au dificultăţi


de abordare a unei teme, nu trebuie corectate, excepţie făcând
situaţia în care s-au exprimat greşit din neatenţie sau din pricini
obiective (oboseală, stres, emoţie).

CITAREA INDIRECTĂ

47
Cu toate că oferă mai multe posibilităţi de manevră, citarea
indirectă comportă mai multe riscuri. Cel mai important risc este „de
a denatura sensul afirmaţiilor prin folosirea unei formulări şi unei
tonalităţi diferite de cele originale. A păstra spiritul celor spuse şi nu
litera este adesea foarte greu, graniţa dintre subiectivitatea autorului
(propria opinie despre fapte, personaje) şi obiectivitatea redării
discursului fiind destul de permeabilă. De aceea, sursele se vor indica
de fiecare dată când apare o nouă informaţie. În caz contrar, ea va fi
automat atribuită jurnalistului cu toate consecinţele care decurg din
acest fapt. Cu cât informaţia este mai faptică, cu atât sursa trebuie să
fie mai riguros precizată” (Stan, 1999, 69).
Citatele indirecte se vor folosi numai pentru cuvintele
semnificative sau pentru cele care exprimă fără echivoc atitudinea
faţă de evenimente a persoanelor citate.
O altă regulă prevede ca informaţiile ce nu pot fi atribuite se vor
cita numai în parafrază, iar sursele ce nu pot fi citate se vor introduce
prin sintagme de genul „se crede că...”, „observatorii susţin...”,
„analiştii...”.

ETICHETĂRILE

Etichetările de genul „criminali”, „naţionalişti”, „terorişti” se pun între


ghilimele şi se indică, în mod clar, cine le foloseşte, altfel reporterul
este cel responsabil şi învinuit pentru folosirea lor.

48
TEXTUL JURNALISTIC

Teoria presei afirmă existenţa unei manieri proprii de redactare a


textului publicistic, indicậnd prezenţa unui stil şi, implicit, a unui
discurs specializat.
Teoreticienii sublinează respectarea unor particularităţi, trăsături
distinctive în perspectiva materializării scriiturii de presă. Astfel,
conform opiniei lui Curtis D.MacDougall (1982; 136 apud Tolcea,
1999;16) „stilul jurnalistic se caracterizează printr-o sintaxă
concentrată, prin alegerea cuvậntului clar, concret şi activ, precum şi a
detaliului obiectiv. De asemenea, stilul jurnalistic are ca tendinţă
eliminarea bruiajului semantic.”
Sorin Preda (2006;18) consideră că „scriitura de presă se
subsumează unor exigenţe stilistice ultimative: clar, concis, credibil. În
discuţie intervine un element extrem de important: gradul de libertate

49
al autorului (subl. aut). Dacă în literatură această libertate pare sau
chiar este maximă, în jurnalism, libertatea este limitată de multe rigori
specifice: evenimentul trebuie să fie: recent, real, verificabil, nou şi să
intereseze pe cật mai multă lume”. Iar consecinţele acestor exigente
constau, în opinia aceluiaşi autor (Preda, 2006; 19) în redactarea unui
atac (lead) puternic, clar, incitativ şi informativ, în egală măsură,
precum şi a unui limbaj care să atragă atenţia, să conchidă prin
reluarea mesajului principal şi, nu în ultimul rậnd, să convingă.
Dezvoltậnd ideea, S.Preda (2006; 43) punctează cerinţele stilistice
fundamentale ale unei scriituri jurnalistice de calitate: claritatea,
concizia, credibilitatea, lizibilitatea, coerenţa, fluenţa, adecvarea etc.
Totodată, el atrage atenţia că respectarea riguroasă a acestor principii
nu asigură în mod obligatoriu unui text de presă nici calitatea şi nici
puterea de convingere. Regulile de scriere vor fi dublate de o serie de
factori: profilul şi stilul ziarului, subiectul abordat, mentalitatea
jurnalistului.
Elaborarea unui text de presă este condiţionată de îndeplinirea
concomitentă de către ziarist, a unui set obligatoriu de reguli:
1).Lizibilitatea sau „uşurinţa cu care înţelegem un text” (Preda,
2006;44). Pentru José de Broucker (1995; 102, apud Preda, 2006; 44)
atingerea lizibilităţii depinde de următoarele deziderate jurnalistice:
 plasarea mesajului principal în prima parte a frazei;
 evitarea propoziţiilor incidente prea mari ( în media avậnd 9,5
cuvinte);
 recurgerea la imagine şi la concret;
 abordarea unei teme grele/complicate determină respectarea
structurii simple: subiect - verb- complement.
Cheia lizibilităţii rezidă în proporţia dintre cuvintele facile şi cele
dificile de înţeles dintr-un text. Conform opiniei lui M.Tolcea (1999; 17),
frazele şi propoziţiile scurte, pe de-o parte, şi cuvintele simple, pe de

50
altă parte, reprezintă expresii ale lizibilităţii. Lizibilitatea unui text, în
accepţiunea sa (Tolcea, 1999; 22), constă în calitatea acestuia, fiind de
altfel motorul lecturii. Lizibilitatea este condiţionată de patru elemente:
a) numărul cuvintelor din propoziţie/frază
b) simplitatea
c) alegerea justă a cuvintelor
d) construcţia logică/ firească a articolului

2).Claritatea.
David Randall (1998; 139) consideră că fiecare articol „trebuie să
fie clar în concepţie, organizare, limbaj”, în caz contrar, va fi
regậndit şi rescris. Imperativele obţinerii acestei exigenţe sunt
(Randall; 1998; 140-142):
 înţelegerea pe deplin a subiectului/ temei, condiţie sine
qua non în vederea prezentării într-un mod clar, corect şi complet;
 includerea fiecărei etape într-o naraţiune, a fiecărui
eveniment într-o secvenţă şi a fiecărei trepte într-un raţionament
pentru a se evita confuziile;
 utilizarea / inserarea background-ului (rezumate şi
recapitulări);
 explicarea jargonului ( birocratic, comercial, politic etc.);
 verificarea clarităţii frazelor;
 evitarea tendinţei de a impresiona prin scriitură şi limbaj;
 adaptarea unui stil simplu, (cu precizarea că simplitatea să
nu se confunde cu limitarea lingvistică sau cu lipsa de discernămậnt).
În accepţiunea Luminiţei Roşca (1999; 90), claritatea „reprezintă
acea calitate a unui text de a fi înţeles în conformitate cu intenţia
autorului. Un text clar este un text coerent, iar coerenţa este dată de:
1. Ordinea logică a ideilor

51
2. Respectarea regulilor gramaticale, specifice limbii în care este
redactat
textul”.
În funcţie de genul jurnalistic ales, alegerea ideii textului şi
stabilirea unghiului de abordare sunt premisele clarităţii în concepţie şi
redactare. ( Roşca, 1999; 90).
O condiţie indispensabilă în vederea dobậndirii clarităţii şi, implicit,
în eliminarea confuziilor şi ambiguităţilor o reprezintă stăpânirea
regulilor gramaticale.
În acest sens, topica propoziţiei, care deţine un rol substanţial în
redactarea unor enunţuri clare, impune următoarea ordine a părţilor de
propoziţie: subiect - predicat – complement ( în cazul în care predicatul
este urmat atật de complementul indirect cật şi de cel direct, ordinea
indicată este S-P-CI-CD) ( Roşca, 1999; 91).
La fel de importante în obţinerea clarităţii sunt şi elementele de
tranziţie, „acele structuri care ordonează logic (într-o anume logică)
discursul şi conferă coerenţă textului”.( Roşca, 1999; 93).
Exemple de asemenea elemente de tranziţie sunt: din nou, în final,
în plus, următorul, dar, oricật, totuşi, în schimb, similar cu,
comparative cu, dincolo de, pe lậngă, în partea opusă, după aceea, în
acelaşi timp, mai tậrziu, nu numai …ci şi.
În opinia lui Sorin Preda (2006, 45), claritatea condiţionează
existenţa celorlalte virtuţi stilistice şi lipsa este generată de echivoc.
Prin urmare, imprecizia decodării survine din „trei neglijenţe de ordin
grammatical, semantic şi logic”(Preda, 2006; 45):
 din perspectiva gramaticală, o gestionare inadecvată a sintaxei
(prin folosirea neglijentă a elementelor de legătură: conjuncţii,
prepoziţii, adverbe) provoacă derapaje semantice;
 din punct de vedere semantic, „nu toate cuvintele au aceeaşi
forţă semantică “(Preda 2000; 46). Prevenirea ambiguităţilor impune
existenţa în textul de presă a unor repere contextuale puternice.

52
 abaterile de la logică, care derivă „dintr-o inerţie a formulelor
fixe sau dintr-o preluare neatentă a unor neglijenţe propriului limbaj
oral”, (Preda, 2006; 46), sunt cele mai nocive.
De asemenea, dezacordul creat între sensul figurat al cuvântului şi
contextul pragmatic, real al propoziţiei constituie o altă sursă
principală a neclarităţii.
Soluţia ar consta în alegerea cuvintelor celor mai puternice, ţinậnd
cont şi de contextul în care le folosim. (Preda, 2006, 47).

3. Credibilitatea
Prin credibilitate, Luminiţa Roşca (1999, 95) înţelege „acea însuşire
a unui text de a fi convingător , chiar şi pentru cel mai exigent cititor.
Credibilitatea este o calitate pe care un text o dobậndeşte atunci cậnd
cititorul este convins că textul informează cu acurateţe despre fapte
din realitatea înconjurătoare.” În consecinţă, credibilitatea depinde de
acurateţe, ce semnifică exactitatea informaţiei atật în ceea ce priveşte
conţinutul, cật şi forma: de la corectitudinea gramaticală, nume,
instituţii, cifre corecte, relaţii corect stabilite între persoane, instituţii,
fenomene, pậnă la selecţionarea corectă a datelor de context,
raţionament condus corect, ierarhizarea corectă a informaţiei. De
asemenea, deloc neglijabile sunt: citarea corectă, neamestecarea în
acelaşi text a informării cu opinia şi unitatea titrare- text.( C.F.
Popescu, 2004; 125).
În plus, menţinerea şi creşterea audienţei sunt consecinţa unor
texte/emisiuni credibile. Iar un text este credibil atunci „cậnd faptele
prezentate sunt rezultatul direct al observaţiei sau provin din surse
identificate cu precizie” ( Roşca, 1999; 95).
Specialiştii recomandă evitarea preţiozităţilor de limbă, a frazelor
greoaie/stufoase, a formulărilor confuse, care pun la îndoială calităţile
profesionale ale jurnalistului şi, indirect credibilitatea publicaţiei.

53
Referitor la unitatea titrare-text, jurnalistul este dator să răspundă
în text la aşteptările promisiunilor create de titlu.
José de Boucker (1995; 73, apud Roşca, 1999; 95) sublinează
interdependenţa dintre credibilitate şi garanţia succesului şi a
permanenţei pe piaţa presei: „dacă vrei să fii citit- ascultat- privit- nu
numai azi, ci şi mậine şi totdeauna, trebuie să fii credibil. Nimeni nu
mai citeşte un ziar atunci cậnd există sentimentul sau convingerea că
se înşală sau că este înşelat”.
Pentru Sorin Preda (2006; 48): „a fi credibil înseamnă să fii coerent
şi să respecţi premise de la care pleci. Înseamnă ca mulţimea detaliilor
surprinse să se potrivească într-un ansamblu supratextual sau, oricum,
să nu ridice inutile semne de întrebare (Cine?, Ce?, Cum? ), să nu
genereze fără vreun scop anume ezitări de lectură, concluzii sau
neclarităţi”. În concepţia sa, inamicul credibilităţii este inconsecvenţa,
„alăturarea întậmplătoare a unor detalii descriptive, trecerea
necontrolată de la figurativ la concret şi invers”. (Preda, 2006;49-50).
Teoreticienii actului jurnalistic afirmă că dobậndirea credibilităţii
este rezultatul atenţiei şi efortului susţinut, ea fiind un dat imanent al
faptului de presă. „Precizia, spune Randall, (1998;151), nu înseamnă
exces. Înseamnă să relatezi cu acurateţe şi să decrii detaliile suficient
de relevante, fără să devii insensibil”.
4. Concizia vizează, după M.Tolcea (1999;16), eliminarea cuvintelor
de prisos şi a detaliilor inutile. În acest sens, maximum de informaţie în
minimum de cuvinte reprezintă un principiu fundamental al scriiturii de
presă. Pentru obţinerea ei, M.Tolcea (1999; 25-36) propune:
a). contragerea propoziţiilor secundare în părţile de propoziţie
corespunzătoare;
b). eliminarea acelor cuvinte a căror prezenţă nu e necesară;
c). renunţare la detaliile, nuanţările, precizările care nu aduc nici un
spor de informaţie.

54
În accepţiunea lui S.Preda (2006; 51), concizia „ţine de o bună şi
atentă utilizare a limbii. Expresiile tautologice, repetarea aceleiaşi idei,
insistenţa ticurilor verbale, poncifele, elementele de legătură folosite
excesiv- toate au menirea de a încărca textul, obturậnd semnificaţia şi
mesajul”. Indemnul „scrie gậndindu-te că vei transmite textul din
Australia pe banii tăi” este o soluţie în obţinerea conciziei.
Important, însă, este ca fragmentele eliminate să nu afecteze nici
expresivitatea, nici fluenţa stilistică sau ideatică a textului. (Preda,
2006; 52).
În vederea redactării unui text concis, eficient, Preda (2006; 53),
menţionează următoarele norme:
 folosirea cu măsură a prescurtărilor numelor de institutii;
 neprecizarea adresei complete a personajului sau locului în care
s-a întậmplat evenimentul. Acest lucru nu este nici moral
( atentăm la intimitatea personajului) şi nici eficient (încărcăm
inutil trextul). Este suficientă inserarea unui reper mai general:
colţ cu…, lậngă…, aproape de….
 concentrarea pe mesajul esenţial (ceea ce transmite) şi nu pe
maniera ( felul ) în care se va face. Evitarea frazelor stufoase, cu
multe subordonate, şi a perifrazelor;
 evitarea psihologizării: gậnduri, sentimente, amintiri, constatări
prelungi şi tihnite.
Pe lậngă cele deja menţionate, Randall (1998; 158-162) mai adaugă:
 acordarea unui sens fiecărei fraze şi a fiecărei propoziţii;
 redactarea să se realizeze fără consultarea caietului de notiţe (în
felul acesta vom consemna doar esenţialul): „…însă veţi scrie
mult mai eficient folosind memoria decật copiind largi fragmente
din cele notate în carnet” (pagina 159);
 vậnarea şi îndepărtarea remarcilor prosteşti sau a celor care se
referă la lucruri evidente;

55
 folosirea diatezei active şi nu a celei pasive;
 utilizarea cu parcimonie a citatelor; ele trebuie „rezervate doar
pentru relatări pe marginea unor dispute animate, dậndu-le
posibilitatea de a comenta sau de a-şi face o părere despre
opiniile şi sentimentele protagoniştilor. Citatele nu trebuie
folosite ca umplutură ” (Pag. 160);
 scurtarea unui citat trebuie să fie conştientizată de către cititor;
 utilizarea bulinelor şi a listelor pentru a reliefa anumite aspecte
dintr-un articol;
 evidenţierea expresiilor fără sens (a automatismelor, a clişeelor);
 întrebuinţarea acelor cuvinte care pot fi folosite în locul
expresiilor lungi (ex: „Subiectul la care mă refer” se reduce la
„Acesta”).
5.Fluenţa, strậns legată de credibilitate, este, după S.Preda (2006;
53) „ruda săracă a virtuţilor stilistice”. O cauză a lipsei de fluenţă
reprezintă „secvenţializarea discursului” sau „trecerea brutală, imobilă
şi inconsecventă de la o afirmaţie (constatare) la alta”. (Pag.53). Iar
cele două situaţii generatoare de secvenţializarea discursului sunt
(Preda, 2006; 53-54):
a).proasta gestionare a începutului- justificarea şi explicaţiile. În
consecinţă, întrebările fundamentale (cui?, cine?, ce?, unde?, de ce?)
sunt tratate separat, ca un inventar, ca o bifare. La fel şi atacul (leadul)
neclar, stufos, cu exces de informaţie provoacă o secvenţializare a
textului;
b). apropierea inabilă, chiar ilogică, a două momente mult despărţite în
timp şi spaţiu.
6 Onestitatea se referă la prezentarea subiectului aşa cum este
el, fără a exagera sau a se ridica deasupra valorii sale reale. În
viziunea lui D. Randall (1998; 146-150), atingerea acestei virtuţi
stilistice se poate face prin:

56
 realizarea unui articol echilibrat, ca urmare a unui efort conştient
de a reflecta adevărul atật prin detalii, cật şi prin linia generală a
materialului; astfel, după includerea, în articol, a ambelor părţi
(tabere) şi după citarea acestora în mod corect şi onest,
jurnalistul are datoria de a se asigura că ceea ce a inserat
reflectă ceea ce ştie că reprezintă imaginea de ansamblu;
 evitarea hiperbolizării, care provoacă supralicitarea subiectului;
cuvinte ca „senzaţional”, „şocant”, „dramatic” şi „cutremurător”
nu redau întotdeauna realitatea.;
 scrierea titlului să nu se facă într-un limbaj simplist, în alb şi
negru, fără nuanţe intermediare;
 deducerea motivelor nu intră în responsabilitatea jurnalistului; el
trebuie doar să afle lucruri şi să le relateze aşa cum sunt.

7 Prospeţimea limbajului constituie un element indispensabil


oricărui articol de presă, care îşi propune să informeze, să
impresioneze. D. Randall (1998;143) consideră că un asemenea
limbaj, viu şi proaspăt, impune respectarea următoarelor exigenţe:
 tratarea fiecărui subiect ca pe un lucru nou, particular;
evitarea subiectelor care par să se scrie singure;
 renunţarea la clişee şi platitudini (fraze şi cuvinte familiare,
prea familiare care nu mai au nici un impact); de asemenea,
evitarea comparaţiilor şi a figurilor de stil;
 ocolirea automatismelor, a personificărilor uzate prin abuz;
 utilizarea cu precauţie a jocurilor de cuvinte;
 găsirea de noi comparaţii, metafore, formulări originale,
folosirea unui limbaj nou şi viu prin încercarea de a descrie un
anume lucru comunicậnd exact natura sa.

57
Luminiţa Roşca (1997; 46-51) defineşte textul jurnalistic în
funcţie de patru criterii majore:
1. Condiţiile specifice de producere a acestuia. Astfel,
textul jurnalistic este rezultatul activităţii de colectare, de selecţie,
ierarhizare şi condensare a informaţiei de către un ziarist angajat, prin
contract permanent sau de colaborare, al unei publicaţii, care îşi
asumă toate responsabilităţile privind respectarea strategiei publicaţiei
şi a regulilor deontologice.
Valoarea informaţiei jurnalistice e conferită de o serie de criterii de
analiză a filtrării ei, apreciază Albert Kientz (1971; 73-107, apud
Luminiţa Roşca, 1997; 47):1. „originalitatea mesajului; 2. gradul de
inteligibilitate a acestuia;3.gradul de implicare a subiectului;
4.profunzimea psihologică a informaţiei transmise.”
2. Vehicul al informaţiei, textul jurnalistic este, în acelaşi timp,
marfă (produs destinat cumpărării şi consumării) şi serviciu public.
Astfel, activitatea jurnalistului este marcată de constrậngeri interne (de
ce un eveniment devine informaţie de presă, cum se filtrează
informaţia, cum se construieşte textul, cum „se ambalează
informaţia”pentru a „fi vậndută”) şi externe (statutul publicaţiei, reguli
de etică profesională etc.). (Coman, Mihai,1996; apud Roşca, 1997;
48).
3. Sistemul mass media, care este legat de conceptul de
eveniment: „evenimentul este nucleul în jurul căruia evoluează atật
activitatea ziariştilor, cật şi interesul publicului” (Roşca, 1997; 49).
Pentru David Randall (1998; 40), raritatea evenimentului dă cea
mai mare parte a valorii sale, fără să depindă de public.Totodată,
evenimentul presupune încă trei elemente: sursa, cunoaşterea ( cea
mai mica valoare o au subiectele care sunt deja în arena publică) si
şincronizarea (Randall,1998;40-41).
4. Actul de comunicare, pe care jurnalistul îl realizează ca urmare
a redactării textului de presă. Referindu-se la cele şase funcţii ale

58
limbajului formulate de Roman Jakobson, Luminiţa Roşca
(1997;50-51) afirmă că funcţia referenţiala se identifică cu
funcţia informativă a textului jurnalistic, iar funcţia fatică ţine de
retorica acestuia.

59
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE:
1. Coman, Mihai - Manual de jurnalism, vol. I şi II, Iaşi,
Polirom, 1999.
2. Randall, David – Jurnalistul universal, Iaşi, Polirom, 1998.
3. Capelle, Marc – Ghidul jurnalistului, Bucureşti, Carro,
1996.
4. Popescu, Cristian Florin – Manual de jurnalism, vol. I şi II,
Bucureşti, Tritonic, 2003.
5. Mouillaud, Maurice – Presa cotidiană, Bucureşti, Tritonic,
2003.
6. Preda, Sorin – Tehnici de redactare în presa scrisă, Iaşi,
Polirom, 2006.
7. Roşca, Luminiţa – Producţia textului jurnalistic, Iaşi,
Polirom, 2004.
8. Cappon, Rene – La început a fost cuvântul, vol. II,
Bucureşti, Rompres, 1999.

60
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizia subiectului abordat:


a). este sinonimică cu acurateţea informaţiei;
b). presupune o corectă ierarhizare a informaţiei în text;
c). nu constituie o calitate profesională şi deontologică.
2. Subinformarea rezultă din:
a). text incomplet;
b). selectare incorectă a evenimentelor;
c). accesul liber la informaţie;
d). acordarea dreptului la exprimare a tuturor celor implicaţi.
3. Factoidul reprezintă:
a). aparenţa faptului real;
b). o ipoteză;
c). evenimentul proiectat.
4. Un titlu bun trebuie să îndeplinească următoarele exigenţe:
a). să aibă un mesaj ambiguu;
b). mesajul să fie extras din informaţia principală a articolului şi nu din cea colaterală;
c). să existe o strânsă legătură între text şi titlul acestuia;
d). să incite la lectură.
5. Enunţul cheie trebuie să cuprindă:
a). ideea principală;
b). un detaliu semnificativ;
c). elementul factual esenţial al paragrafului.
6. Precizaţi trei funcţii ale paragrafului
iniţial:...............................................................................................................................
...............................
7. Citatele:
a). nu trebuie scoase din context;
b). scoase din context şi plasate într-un alt ansamblu pot dezinforma, manipula;

61
c). niciodată nu denaturează realitatea, indiferent cum ar fi utilizate.
8. Paragraful final:
a). nu este la fel de important ca cel iniţial;
b). nu are un rol decisiv în echilibrarea textului;
c). trebuie să exprime o concluzie adecvată, nu subiectivă (incoerentă), singura
posibilă, atât pentru jurnalist, cât şi pentru cititor.
9. Descrierea sau culoarea (David Randall):
a). reprezintă un element obligatoriu fiecărui articol de presă;
b). nu adaugă informaţie;
c). nu evocă atmosfera;
d). îi ajută pe cititori să-şi imagineze mai bine ce s-a întâmplat, cui şi unde.

Rezolvare:

1. a); b).
2. a); b).
3. a); b); c).
4. b); c); d).
5. a); c).
6. - să atragă atenţia cititorului;
- reprezintă începutul unui flux de energie care îl împinge pe cititor să avanseze;
- spune ceva despre subiectul şi semnificaţia story-ului;
- arată ce fel de story este: hard news, feature, profil, analiză sau alt tip;
- stabileşte ritmul şi tonul story-ului;
- luminează un unghi bine definit;
- stabileşte vocea şi autoritatea jurnalistului.
7. a); b).
8. c).
9. a); d).

62