REFERAT DESPRE REPORTAJ

REPORTERUL ŞI ROLUL SĂU ÎN PROCESUL JURNALISTIC

Informaţia deţine un rol primordial în viaţa omului. În procesul de informare rolul
principal îl deţine reporterul, care efectuează munca de colectare şi redactarea a informaţiei.
Reporterii pot fi generalişti sau specializaţi pe anumite domenii: social, economic, politic,
sportiv etc. E adevărat că majoritatea publicaţiilor au astfel de rubrici fixe. Şi tot atât de
adevărat este că reporterul capătă mai multă experienţă atunci când se ocupă în mod frecvent de
o anume tematică. Dar, uneori, aceasta poate duce la o obişnuinţă a lucrului, la birocratism, la
rutină, ceea ce reduce spontaneitatea, frenezia, pasiunea, originalitatea, ineditul. Pentru a evita
aceasta, unele instituţii de presă practică o „rotaţie a cadrelor“, pentru a anumită perioadă de
timp.
Însuşirile unui bun reporter
Pentru a fi sau a deveni un reporter, nu-ţi este suficient să posezi un reportofon. Fie că se
capătă prin studiu, sau prin lucrul efectiv pe teren, sau este înnăscut, simţul, „flerul“ reporterului
– acela de a recunoaşte o ştire, un subiect atrăgător şi de a discerne ce poate fi important şi ce-i
amănunt nesemnificativ – este unul dintre cei mai relevanţi factori care asigură succesul şi
valoarea unei informaţii sau ale unui reportaj şi, implicit, ale autorului. Desigur că experienţa
are o mare influenţă. Dar, când aceasta se împleteşte cu talentul, cu pasiunea, succesul este mai
uşor asigurat.
Abilitatea unui reporter bun se vădeşte şi din modul cum se adaptează la condiţiile
evenimentului pe care-l va comenta, din felul cum scoate o informaţie interesantă pentru
public chiar şi prin greutăţile, dezavantajele pe care le întâmpină la faţa locului: necooperarea
martorilor, concurenţa cu mulţimea de reporteri ai altor publicaţii etc.
Redactarea informaţiilor sub presiunea timpului este o constantă a muncii de reporter.
Informaţia este un produs perisabil. Dacă ştirea s-a „răsuflat“ deja, poate fi ea cât de ingenios
redactată, şi-a pierdut caracterul inedit. Doar dacă vine cu amănunte noi care să capteze
atenţia publicului, veşnic în criză de timp şi saturat de informaţiile atâtor alte publicaţii.
Pe lângă concurenţă şi timp, un alt inconvenient este spaţiul disponibil. Capacitatea de
încadrare în spaţiul acordat este un atribut al abilităţii în mânuirea cuvintelor. După culegerea
informaţiilor, ziaristul trebuie să le sorteze, în funcţie de importanţa lor, să le cumuleze în aşa fel
încât să redea maximum de informaţie în minimum de cuvinte. Va evita astfel aspectul trunchiat,
incomplet, al informaţiei.
Inflaţia informaţională impune unui reporter un simţ autocritic foarte dezvoltat. O ştire,
un articol, un reportaj valoros îl obţine cel care, de multe ori, doar în câteva minute,
redactează atent, şi abil, şi ispititor pentru public atât informaţia, cât, mai ales, titlul acesteia.
Însă când se dă mai multă importanţă dorinţei de afirmare profesională decât obiectivităţii
şi mai ales, bunei cuviinţe şi deontologiei profesionale, când se profită de orice, numai pentru
a se stoarce o informaţie şocantă, se pune într-o lumină nefavorabilă nu numai prestanţa
personală sau a instituţiei de presă pentru care se lucrează, ci chiar însăşi meseria de gazetar.
Spiritul de observaţie este foarte important pentru un reporter. El este cel care informează de
la faţa locului. De aceea este deosebit de important ca informaţia să cuprindă cât mai multe indicii
şi observaţii pertinente, prin care cititorul să se edifice deplin asupra situaţiei sau evenimentului
respectiv.
De asemenea, acurateţea materialului informativ este asigurată şi de imparţialitatea,
obiectivismul cu care acesta este redat. Subiectivismul, prejudecăţile îi scad calitatea şi
creează neîncredere în rândul cititorilor.
 Pentru a culege informaţii de la faţa locului în condiţii optime, un reporter trebuie să ştie
să se adapteze mediului respectiv, nu numai în limbaj, în termeni de specialitate, ci chiar în
comportament şi în vestimentaţie.
Abilitatea de a culege datele unui material jurnalistic nu o dă talentul de vorbitor, cât
harul de a şti să asculţi. Curiozitatea, dorinţa şi abilitatea de a scormoni realităţile
înconjurătoare este o calitate reportericească esenţială. Punerea lor în slujba jurnalisticii
trebuie făcută însă cu profesionalism şi cu decenţă.
Pentru a obţine răspunsuri la întrebări mai dificile sau pentru a contacta personalităţi foarte
importante şi foarte ocupate, un reporter trebuie să insiste cu înţelepciune şi perseverenţă. De
perseverenţă are nevoie şi atunci când vrea să scoată la lumină un adevăr pe care flerul lui l-a
intuit, dar pentru care nu are prea multe dovezi. Munca şi perseverenţa s-au scontat întotdeauna
cu succes.
Autenticitatea fiecărei informaţii este caracteristica cea mai importantă a jurnalisticii. Numai
un diletant se poate hazarda să dea drumul unei informaţii fără a o verifica personal, minuţios şi
atent, chiar dacă în favoarea ei pledează destule dovezi. O ştire nefondată sau parţial adevărată
poate crea confuzii şi neplăceri atât pentru cei în cauză, cât şi pentru reporter sau instituţia pentru
care se lucrează.
Cunoştinţe şi echipament
Pe lângă toate aceste aptitudini pe care trebuie să le posede un reporter, acesta mai are
nevoie şi de o serie de cunoştinţe şi ustensile.
Pentru orice eveniment posibil, pentru a prinde orice şansă-i surâde, reporterul trebuie să
poarte tot timpul un carneţel cu unealta de scris în buzunar. Iar pentru interviurile, reportajele
pregătite din timp, un carnet de birou. De asemenea trebuie să aibă o agendă în care să-şi noteze
toate datele importante ale persoanelor din domeniul în care îşi desfăşoară în mod frecvent
activitatea: nume complet, eventual pseudonim, funcţie, telefon, fax, anumite succese sau eşecuri
ale respectivilor subiecţi. Aceasta are o aşa mare importanţă, încât este bine ca reporterul să o
păstreze în dublu exemplar, pentru a nu risca pierderea ei.
Când se foloseşte reportofonul, bine este ca principalele date ale discuţiei să fie totuşi
notate, pentru a preveni riscul consumării bateriilor sau ştergerii benzilor.
Eficienţa carneţelului este condiţionată oarecum de sistemul de scriere stenografiată, care
înlocuieşte unele grupuri de litere sau cuvinte uzuale cu anumite semne, uşurând şi mărind
randamentul notării informaţiilor. De asemenea este bine ca reporterul să aibă cunoştinţe şi
abilitate în redactarea dactilografiată sau, şi mai bine, computerizată a informaţiei. Această
metodă simplifică şi eficientizează mult procesul redacţional şi permite accesul la sistemul
Internet.
Un aparat foto şi stăpânirea uneia sau mai multor limbi de circulaţie internaţională
lărgeşte mult orizonturile, posibilităţile, graniţele de mişcare ale reporterului. Nu întotdeauna
poţi beneficia de serviciile unui fotoreporter sau ale unui translator. Mai ales când eşti martor
la un eveniment neprevăzut, lipsa acestora reduce mult posibilitatea de a surprinde
senzaţionalul ocaziei respective.
Valoarea de informaţie
Ştirea cea mai importantă este, desigur, aceea care consemnează un eveniment deja
petrecut, realizat: o descoperire ştiinţifică, o hotărâre guvernamentală – deci ceea ce se poate
dovedi. Mai sunt trei categorii de ştiri, în ordine valorică descrescătoare: ştiri care comentează
evenimente ce se întâmplă, ştiri care anunţă evenimente despre care se spune că se vor
întâmpla şi ştiri despre ceea ce se spune – conflicte de idei, idei noi etc.
Jurnaliştii, pentru a stabili valoarea acestor ştiri, pentru a sorta după importanţa lor faptele
şi evenimentele cu valoare de informaţie pentru public, ţin cont de anumite criterii. Ştirile care
conţin mai multe astfel de elemente capătă un indice valoric superior pentru un anumit
subiect.
 Deci o informaţie este cu atât mai valoroasă cu cât este mai recentă (proximitatea
temporară), cu cât se referă la evenimente care interesează în mod deosebit categoria de
public către care se adresează (proximitatea spaţială), cu cât pune accent pe neobişnuitul
evenimentului respectiv. De asemenea, o mai mare importanţă au ştirile despre evenimentele
petrecute în viaţa unor personalităţi foarte cunoscute, chiar dacă evenimentul în sine este
destul de banal. Faptul că a fost implicată personalitatea respectivă dă îndeosebi valoarea
informaţiei.
Un fapt sau un eveniment are valoare de informaţie atunci când afectează sau interesează
într-o anumită măsură publicul, dar şi atunci când afectează sau interesează mai multe
persoane.
Au valoare de informaţie conflictele de idei, de interese, conflictele armate, competiţiile
sportive. Dar şi faptele şi evenimentele de interes uman în care se regăsesc mai mulţi oameni.
Care reflectă reuşitele, bucuriile, necazurile obişnuite, în care se identifică mai mulţi oameni
obişnuiţi.
Factori ce influenţează tratarea ştirilor
Mai mulţi factori influenţează sortarea ştirilor: recunoaşterea instinctivă a acelora care
sunt mai importante, gustul publicului, spaţiul disponibil, specificul publicaţiei respective,
presiunile patronului şi a companiilor care cumpără spaţiul publicitar, constanţa proporţiei
între articole pe anumite teme şi chiar competiţia cu alte instituţii de presă.
Sursele
Informaţia se obţine prin consultarea unor surse. Un reporter bun trebuie să ştie cum să
obţină cât mai multă informaţie de la o sursă şi să aibă acces la cât mai multe şi mai sigure
surse. Acestea pot fi interne: reporteri, colaboratori, corespondenţi şi externe, adică cele din
afara redacţiei. În altă ordine, sursele pot fi directe, când se obţin direct de la protagoniştii
evenimentului, şi indirecte, când se obţin la a doua mână. Sau: fizice, când se obţin din
înregistrări, documente, lucrări de referinţă, colecţii de ziare, şi umane, adică autorităţi şi
persoane implicate în eveniment. Se mai pot clasifica şi astfel: surse de birou sau surse de
teren.
Arhivarea materialelor este foarte importantă pentru instituţie. Atât a materialelor de
presă, pentru anumite sinteze sau cronologii despre acestea, cât şi a bazelor de date. Stocarea
pe computer este cea mai recomandată. Cea mai importantă sursă de date este Internet-ul.
Apoi mai sunt bibliotecile, dicţionarele enciclopediile, diversele cărţi de date, referinţele
bibliografice etc.
Sursele la care pot apela jurnaliştii sunt: conferinţele de presă, unde pot pune întrebări
organizatorilor; briefing-urile, unde se obţin informaţii cu caracter neoficial, de regulă;
anumite rapoarte şi statistici ale unor instituţii guvernamentale, poliţieneşti, din sănătate, din
cercetare, din economie sau de la partidele politice; comunicatele, sondajele de opinie etc...
Sunt situaţii când sursa abordată oferă informaţii, dar cere să vorbească off the record
(neoficial). Un reporter bun caută să-şi procure informaţii pe cât se poate, on the record
(oficial). Se pot obţine însă informaţii de certă valoare şi sub off the record, atunci când sursa
este o persoană sau o instituţie foarte importantă care, dacă şi-ar deconspira numele, ar bloca şi
scurgerea de informaţii.
Mijloace de documentare
Pentru alcătuirea unui articol sau reportaj este nevoie de documentaţie. Pornind de la un
zvon sau de la un anunţ, reporterul va observa, va intervieva, va consulta documente oficiale,
jurnale, memorii de activitate, statistici, reviste, Internet şi tot ce este necesar pentru a-şi
verifica şi completa materialul publicistic.
Când nu are norocul să se găsească la locul potrivit în momentul potrivit, va trebui să
reconstituie evenimentul cu ajutorul martorilor, însă recomandabil este ca reporterul să-şi facă
o serioasă reţea de relaţii, să fie foarte atent la tot ce se întâmplă în jurul lui şi să se poată face
prezent sau să telefoneze exact acolo unde trebuie, chiar şi la ore mai puţin acceptate, pentru
ca să-şi poată asigura prioritatea în publicarea cât mai completă a ştirii sale.
E adevărat că este foarte important să poţi identifica sursa la momentul potrivit. Dar
trebuie să ştii şi să obţii ceea ce doreşti de la această sursă. Pentru a primi un răspuns bun
trebuie să pui întrebări foarte bune.
Intervievarea este principalul mijloc de documentare a reporterului, complementar
observaţiei. Identificarea surselor şi pregătirea intervievării, prin construirea unui eşafodaj de
chestionare, poartă numele de predocunentare. Aceste întrebări nu trebuie să forţeze, să
limiteze aria dezvăluirilor, ci să fie acomodate, în mod flexibil, la mersul convorbirii, ţinând
doar sub control interviul, pentru a nu se pierde firul ideii.
Predocumentarea presupune adesea o minuţioasă muncă de arhivă. Reporterul trebuie să
se documenteze atât asupra specificului problemei care-l interesează, dar şi asupra celor ce s-
au mai scris despre respectivul subiect.
O dată obţinută o ştire, ea trebuie verificată foarte atent. Aceasta se mai poate realiza
adeseori prin încrucişare de surse, adică prin găsirea a cel puţin două surse de la care poate
culege informaţii şi pro şi contra referitoare la materialul de publicat. Omiterea unor aspecte,
neglijarea părerii unora dintre cei implicaţi duce adeseori la reacţii negative din partea
acestora.

TEXTUL JURNALISTIC
Nu orice text scris este şi jurnalistic. Textul jurnalistic are particularităţile lui specifice.
a) Informaţia unui text jurnalistic, în comparaţie, spre exemplu, cu una a unui proces-
verbal, poartă amprenta reporterului, care o filtrează profesionist, îi dă nota de originalitate şi
imprevizibil şi o publică pe măsura aşteptărilor publicului.
Albert Kientz consideră că informaţia se poate filtra, la modul general, după:
– originalitatea mesajului, care constă în gradul de inedit, de neobişnuit, în
particularităţile originale ale mesajului;
– gradul de inteligibilitate a acestuia, care se referă la puterea de percepţie a publicului
căruia te adresezi şi la redactarea informaţiei în funcţie de acesta: fără cuvinte abstracte, fără
fraze lungi, cu anumite cuvinte cheie, care să se explice pe parcursul mesajului;
– gradul de implicare a publicului, care face referire la întinderea, la spaţiul, la numărul
de persoane afectat de mesajul redactat;
– profunzimea psihologică a informaţiei transmise, adică impactul pe care mesajul
transmis îl are asupra publicului, profunzimea cu care acesta atinge psihicul uman. Natural că
subiecte ca: sex, violenţă, viaţă de familie, vor avea un mai mare acces la publicul larg,
deoarece nu necesită un nivel de cunoştinţe, de pregătire prea mare al cititorului, pe când
receptarea informaţiilor despre economie, politică, social, este mai limitată.
b) Textul jurnalistic respectă codul grafic sau ideologic al publicaţiei sau formatul
programului postului pentru care este redactat. În acelaşi timp este şi marfă, şi suport al
informaţiei şi serviciu public. Pentru conceperea lui, reporterul respectă nişte reguli atât de
natură internă, cât şi externă.
c) Temelia informaţiei este evenimentul, actualitatea, realitatea înconjurătoare. „Aici“,
„acum“ şi „acesta“ sunt trei termeni prin care evenimentul ne ancorează puternic în cotidian.
Punând semnul egalităţii între eveniment şi cotidian, presa creează condiţiile unui transfer
de semnificaţie de la primul către al doilea, transfer prin care primul devine perisabil, iar celui
de-al doilea îi conferă perenitate.
d) Prin transmiterea unei informaţii referitoare la un eveniment către publicul interesat se
realizează o comunicare.
După lingvistul Robert Jakobson, orice act de comunicare, pentru identificarea funcţiilor
limbajului, presupune un emiţător (E), un destinatar (D) şi mesajul transmis (M). Condiţiile în
care are loc comunicarea presupune următorii parametri: canalul utilizat (Ca), gradul de
realizare al contactului (Co) dintre E şi D, codul (C) şi referentul (R).
Acelaşi lingvist descrie funcţiile limbajului astfel: funcţia referenţială (denotativă), care
reprezintă contextul comunicării, care defineşte orice text jurnalistic, care se centrează pe referent;
funcţia conativă, care se adresează direct receptorului (interviul); funcţia expresivă (emotivă),
care se axează pe emiţător, pe subiectivismul autorului (editoriale şi unele reportaje); funcţia
fatică, care se bazează pe canalul de transmisie ce asigură comunicarea; funcţia metalingvistică,
axată pe cod; funcţia poetică, axată pe mesaj, care utilizează figurile de limbaj (metafora,
hiperbola) prin care atrage atenţia asupra mesajului (editorial, comentariu, pamflet şi reportaj).
Toate aceste funcţii nu pot exista izolat în procesele de comunicare. Jurnalistul exploatează toate
posibilităţile pentru a transmite informaţia.

REPORTAJUL
Reportajul este singurul text jurnalistic ce permite exploatarea mijloacelor stilistice
specifice prozei, fapt ce nu este totuşi suficient pentru a-l încadra între genurile literare,
deoarece funcţiile care le caracterizează pe acestea sunt doar cea poetică şi cea expresivă. Ori
reportajul se axează pe funcţia referenţială şi fatică, în primul rând, iar funcţia poetică sau
calităţile literare sunt secundare.
Reportajul este deci, specia publicistică ce informează asupra unor fapte de actualitate,
din realitatea imediată, de interes pentru un public larg, în urma investigării la faţa locului,
apelând adesea la modalităţi literare de expresie.
Informaţia şi tratarea informaţiei în reportaj
Nu toate informaţiile valide a fi publicate pot face obiectul unui reportaj. O ştire despre
care a aflat un reporter nu poate constitui un subiect de reportaj, dar dacă reporterul a asistat la
evenimentul respectiv, şi a cules date de la martorii sau protagoniştii respectivului eveniment,
el poate alcătui, cu toate aceste informaţii, un reportaj.
Un reporter poate participa la un eveniment în două ipostaze: de martor sau de
participant. Şi poate efectua un reportaj folosindu-se de două procedee fundamentale:
observarea şi culegerea datelor prin intervievarea celor implicaţi şi / sau a martorilor.
De asemenea nu orice fapt din realitatea înconjurătoare la care asistă reporterul poate
constitui subiectul unui reportaj.
Un text, pentru ca să i se confere semnificaţie jurnalistică, trebuie să corespundă celor
şase valori ale informaţiei: proximitatea temporală, proximitatea spaţială, neobişnuitul
faptelor, conflictul, consecinţele, captarea interesului uman (crearea emoţiei, care este
specifică reportajului).
E adevărat că activitatea gazetărească are două etape esenţiale: colectarea informaţiilor şi
redactarea textului. Dar, de o mare importanţă este şi momentul premergător acestora, etapa
preliminară, am putea spune, care răspunde la două întrebări: De ce scriu acest reportaj?
Pentru cine?
Mai rămâne de evaluat calitatea informaţiei şi care valori ale acesteia vor trebui
evidenţiate pentru a se putea capta interesul uman. Bineînţeles că valoarea emoţională,
sensibilizantă a informaţiei se va valorifica la maximum. Dar şi partea dramatică a
evenimentului şi consecinţele acestuia sunt deosebit de importante. În funcţie de aceste
aspecte, se aleg unghiul de abordare, strategia de colectare a datelor şi de construcţie a
textului, detaliile semnificative.
Stabilirea unghiului de abordare
După ce şi-a colectat toate informaţiile necesare, reporterul le va inventaria şi va evalua,
stabilind unghiul de abordare, care nu va reliefa nici părerea autorului, nici atitudinea acestuia
faţă de eveniment. Acesta reprezintă perspectiva din care este prezentat evenimentul şi se
evidenţiază de obicei în primul paragraf al textului sau în formula complexă: titlu-şapou-
paragraf iniţial. Autorul poate amâna prezentarea elementelor care conturează unghiul de
abordare, îmbinând naraţiunea cu dialogul şi descrierea, pentru a-l lăsa pe cititor să-l
descopere după lectura integrală a textului.
În funcţie de unghiul de abordare, se stabileşte structura informaţională (ierarhizarea
informaţiei), construcţia textului şi utilizarea stilului potrivit cu conţinutul abordat. Pentru
jurnalist, unghiul de abordare reprezintă un ghid după care îşi sortează, selectează şi
ierarhizează informaţiile şi îşi accentuează elementele semnificative. Pentru cititor, unghiul de
abordare este elementul care-i dirijează lectura şi facilitează înţelegerea mesajului.
Tipologia reportajului
Această noţiune este pur teologică, dar ajutătoare totuşi pentru unii jurnalişti în
înţelegerea profunzimii mecanismelor ce stau la baza construcţiei unor texte jurnalistice atât
de complexe precum sunt reportajele.
Reportajele, în funcţie de concepţia retorică, se clasifică în reportaje de atmosferă, care
evidenţiază în mod detaliat „culoarea locală“ astfel încât cititorul să se „simtă“ ca şi prezent la
faţa locului şi reportaje de eveniment, care plasează pe cititor în mijlocul faptelor şi care nu
sunt lipsite de elementele de decor, ci le situează pe plan secund.
Clasificate din punct de vedere al evaluării semnificaţiei, complexităţii evenimentului,
reportaje pot fi: faptele diverse, reportaje axate pe evenimentele actuale de larg interes uman
şi social; reportaje bazate pe evenimente cauzate de conflicte puternice ce au consecinţe
semnificative – greve, revoluţii, războaie; evenimente care necesită o perioadă de investigare
mai mare, cu semnificaţii umane şi sociale multiple.
Imediat după revoluţie, reportajul, în presa scrisă, intră cumva într-un con de umbră. Încet
însă „România liberă“, „Adevărul“, „Cotidianul“ încep să readucă reportajul pe paginile lor,
iar „Evenimentul zilei“ conferă acestuia un loc privilegiat.