Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
NOTE DE CURS
Definiţii
2
Toţi teoreticienii, dar mai ales practicienii, sunt de acord că ştirea este
o relatare succintă a unor fapte reale. Alţii adaugă elementele de neobişnuit,
senzaţional sau măcar de abatere de la regula generală pe care trebuie să le
conţină ştirea. George Fox Mott în “New Surwey of Journalism” propune
chiar o aritmetică a ştirii:
“1 om obişnuit + o viaţă obişnuită = 0
1 om obişnuit + o aventură extraordinară = o ştire
1 soţ obişnuit + o soţie obişnuită = 0
1 casier + o soţie + 7 copii = 0
1 casier – 10.000 de dolari = o ştire
1 soţ + o soţie + un scandal = o ştire
1 om + o maşină + un scandal = o ştire
1 bărbat + o realizare = o ştire”
3
subiecte vor intra într-o anumită emisiune, ce întindere va avea fiecare
relatare şi în ce moment din desfăşurarea cronologică a radioprogramului se
va difuza acel material. Trebuie să reţinem, deci, că informaţia de presă
este relatarea unui fapt selectat din realitate, interpretat şi ierahizat
într-o succesiune de relatări. Responsabilitatea şi profesionalismul
reporterului sau editorului de radio constau în capacitatea de alege acele
fapte care pot fi definitorii pentru momentul respectiv din viaţa social-
politică a ţării sau a localităţii unde funcţionează postul de radio respectiv.
Daniel Garvey şi William L. Rivers consideră că informaţia este o
relatare (un raport) la timp a unor evenimente, fapte şi opinii care interesează
un număr semnificativ de oameni.
Sintetizând, putem propune ca definiţie a ştirii la radio următoarea
formulare: o relatare concisă a unor fapte, evenimente, idei reale,
semnificative, de actualitate, noi, relatare ce prezintă interes pentru
public.
Noutatea. Ştirea sau informaţia de radio este relatarea unui fapt nou
întâmplat. Spre deosebire de accepţia dată termenului în alte domenii ale
cunoaşterii umane, informaţia de presă presupune că undeva, într-un anumit
moment, s-a petrecut un eveniment despre care o masă mai mult sau mai
puţin numeroasă de receptori ar fi interesată să afle. Nou înseamnă, în
presă, nou întâmplat şi nu nou aflat. Ca în toate activităţile umane, fiecare
dintre noi are un orizont de cunoaştere limitat, în fiecare clipă un om poate
afla noi informaţii despre lucruri, evenimente, personalităţi deloc sau puţin
cunoscute. Ce este nou pentru ziarist nu este neapărat nou şi pentru alţi
4
oameni. De aceea numai relatările despre evenimente nou produse pot
deveni ştiri de presă.
5
Transmisia directă îl transformă pe ascultător din simplu consumator de
informaţie în participant la eveniment.
6
comunităţi sociale sau organizaţionale. Există interese generale, de grup şi
personale. Un post de radio, prin informaţiile pe care le difuzează, trebuie să
ţină seamă de categoriile cărora le aparţin ascultătorii. Forţa de constrângere
despre care aminteşte raportul lui Wilbur Schramm trebuie concepută în
sensul elementelor restrictive pe care le conţine o informaţie. Conţinutul
ştirii se poate adresa unei categorii de specialişti şi, astfel, ea nu va interesa
publicul larg sau îl va interesa mai puţin. Sau, de pildă, ştirea poate conţine
prea mulţi termeni tehnici sau cuvinte rare – neologisme, arhaisme,
regionalisme – care vor diminua interesul receptorilor faţă de respectiva
informaţie. Numitorul acestui raport “cheltuiala de efort în percepere” -
semnifică comoditatea receptorului,i care refuză să facă prea mari eforturi
pentru a primi şi stoca o nouă informaţie. Ca atare, ziaristul va face eforturi
la redactarea, prezentarea şi paginarea informaţiilor pentru a amplifica
interesul publicului şi pentru a diminua efortul de receptare.
7
rubricizeze emisiunile mai ample de ştiri, să introducă, din când în când
elemente distinctive – cortine sonore, formule de adresare directă către
ascultători, ştiri de mare interes utilitar (ora exactă sau buletinul meteo, de
exemplu etc.), care au rolul de a stimula atenţia şi de a readuce interesul
ascultătorilor la cote maxime.
c. Conţinutul ştirii. Acesta este elementul determinant al interesului
ascultătorului faţă de ştiri. În ultimii ani, ştirea politică a căpătat tot mai
mult teren, datorită complexităţii acestui domeniu şi datorită evenimentelor
politice ce se succed cu repeziciune, atât în plan intern, cât şi în viaţa
internaţională. În acelaşi timp, şi alte tipuri de informaţii captează interesul
ascultătorului mai mult decât altădată. Este vorba de ştirile de interes social,
de ştirile din domeniul sportului, dar, mai ales, de ştirile utilitare, care aduc
servicii mari ascultătorilor. Dar există şi o altă categorie de informaţii, care
poate capta interesul ascultătorilor, indiferent de categoria socială din care
fac parte. Este vorba de ştirea “fapt divers”, care satisface nevoia de
senzaţional a oamenilor. Aşa se explică proliferarea ştirilor din viaţa
vedetelor, a ştirilor din culisele vieţii personalităţilor politice, artistice,
sportive, a celor care vorbesc despre tot felul de scandaluri din existenţa
intimă a unor personalităţi publice, a ştirilor despre crime, violuri, accidente
etc. Aceste ştiri sunt, de multe ori, la periferia gazetăriei, pentru că spiritul
morbid, bârfa, informaţiile neverificate şi care se insinuează în viaţa privată
a oamenilor fără acordul lor, prezentate uneori fără discernământ şi fără grija
elementară faţă de vocabularul folosit, nu au nimic comun cu gazetăria, cu
decenţa sau cu respectul faţă subiectul şi obiectul informării. Este de
semnalat că aceste “bârfe” jurnalistice nu sunt agreate la radio şi că prezenţa
lor în emisiuni, în comparaţie cu presa scrisă sau cu televiziunea, este foarte
redusă.
8
Actualitatea evenimentului. Prezenţa în actualitate este o condiţie a
însăşi existenţei omului modern. Pentru a-şi îndeplini cu adevărat menirea
socială, ştirea de radio trebuie să prezinte fapte din actualitatea imediată.
Actualitatea unor evenimente poate fi întreţinută o perioadă mai lungă de
timp prin campaniile de presă, în care, chiar dacă evenimentul propriu-zis s-
a consumat, efectele, consecinţele lui persistă şi a-l menţine în actualitate
prin informaţii referitoare la consecinţe şi implicaţii este nu numai util, dar
chiar necesar.
9
personal de interese. Ceea ce intră în acest cadru personal va fi lesne
acceptat şi reţinut.
10
ştirile sunt interesante pentru un număr semnificativ de
persoane.
În aceste condiţii, autoarea defineşte ştirea ca fiind “ prezentarea unor
evenimente, fapte şi opinii recente, care interesează un număr semnificativ
de persoane”. Alţi factori care influenţează valoarea unei ştiri sunt
amploarea, anvergura şi aspectele neobişnuite ale unui eveniment.
11
În aceeaşi lucrare, referindu-se la normele de selectare a ştirilor,
autorii stabilesc mai multe criterii utile pentru reporteri în procesul de
decizie asupra oportunităţii alegerii unui subiect pentru a-l prezenta într-o
informaţie :
proximitatea. Cu cât evenimentul se petrece mai aproape de
receptor, cu atât informaţia va prezenta mai mult interes pentru el;
consecinţele. Putem recunoaşte adevăratele informaţii chiar
atunci când faptele se petrec la mare distanţă, dacă au efecte şi asupra
altora, inclusiv asupra noastră;
proeminenţa. Este interesant pentru receptori ce face o anumită
persoană sau ce suferă o anumită persoană importantă, un vip;
caracterul neobişnuit. Orice fapt ce se plasează în afara
obişnuitului este interesant pentru public sub aspectul noutăţii.Şi, totuşi, nu
orice lucru neobişnuit este interesant. Reporterul trebuie să tragă o linie între
evenimente şi pseudoevenimente, pentru că unele fapte, deşi pot fi şocante,
sunt numai extravaganţe, uneori chiar traivialităţi sau de prost gust;
noutatea interesează întotdeauna publicul. Dacă o ştire va
conţine expresia “pentru prima oară” va fi mereu interesantă pentru public; .
conflictul. Orice disensiuni între oameni, grupuri sau naţiuni
sunt interesante. Presupunerea că liniştea este condiţia naturală a vieţii se
pare că este greşită. Conflictele sunt cele ce ne reţin atenţia: Conflictele pot
conduce la schimbări, care ne pot afecta viaţa.;
interesul uman. “Teoreticianul în domeniul comunicării Daniel
Lerner a sugerat că diferenţa majoră între societăţile primitive şi cele
avansate este abilitatea membrilor societăţii empatia, adică capacitatea
oamenilor de a se plasa în locul altora. În societăţile tradiţionale, rolul
12
fiecărei individualităţi era foarte rigid definit, fiecare individualitate găsea
aproape imposibil să-şi imagineze cum i-ar sta în altă ipostază socială decât
aceea care îi fusese predestinată. În societăţile mai avansate fiecare individ
poate să vieseze. ‘Dacă aş fi fost preşedinte, i-aş fi spus eu preşedintelui
OPEC…’ Asemenea noţiuni sunt vise imposibile, dar sunt vise posibil a fi
visate. Lerner observă că empatia creşte şi datorită mass media” . Oamenii
au tendinţa de a se plasa în locul celor despre care citesc sau aud. Oameni
care suferă, oameni care depăşesc adversităţi, oameni ale căror speranţe sunt
distruse de o soartă crudă – toţi sunt un material bun pentru pentru
conţinutul unor ştiri, dacă sunt oameni cu care receptorii pot schimba
locurile. “Oamenilor le plac ştirile despre oameni. Nimic mai simplu”.
sexul. “În ultimele două decenii, ne-am transformat, dintr-o
societate care rar menţiona sexul, într-o societate care pare că rar mai poate
vorbi despre altceva” Dacă în ziare şi reviste aceasta este o temă deja veche,
la radio şi la televiziune informaţiile despre viaţa intimă a vip-urilor nu se
bucură de mare atenţie din partea realizatorilor pentru că informaţiile pe
această temă rar sunt lipsite de trivialităţi şi vulgarităţi. Dar există şi alte
tipuri de emisiuni pe această temă. Este vorba, în primul rând, de emisiuni
educative adresate, îndeosebi, diferitelor categorii de ascultători tineri.
13
interesantă; această noţiune este relativă, fiind determinată de periodicitatea
apariţiei publicaţiilor, a difuzării unor emisiuni; în cazul radioului cea mai
potrivită ştire este cea despre un eveniment desfăşurat în ultima jumătate de
oră;
proeminenţa – informaţia va avea impact dacă în eveniment
sunt implicate personalităţi, persoane sau instituţii bine cunoscute;
proximitatea – ştirea trebuie să relateze fapte petrecute în
apropierea locului unde se află receptorul;
conflictul – informaţia trebuie să prezinte fapte care să implice
o contradicţie între două sau mai multe persoane; acesta este motivul pentru
care, într-o democraţie, publicul este deosebit de interesat de dezbaterile
politice care implică lupta de idei, confruntarea de programe şi orientări
politice între personalităţi mai mult sau mai puţin cunoscute;
ciudăţenia – informaţia are succes dacă implică fapte
neobişnuite sau stranii. Charles Dana, un faimos editor, a spus odată: „Dacă
un câine muşcă un om, aceasta nu este o informaţie. Dar, dacă un om muşcă
un câine, aceasta este o informaţie”. Dana sublinia, astfel, că oamenii sunt
interesaţi de orice lucru ieşit din comun;
continuitatea- dacă, după informaţie generală despre o anumită
stare a unui sector din viaţa socială se difuzează alta despre un fapt particular
care confirmă informaţia generală, atunci ambele vor avea impact.
14
următoarele elemente care dau unei relatări valoarea unei informaţii
interesante pentru public:
proximitatea;
relevanţa – cu cât efectul unei informaţii este mai mare asupra
ascultătorilor, cu atât impactul ei va fi mai important. Redactorul şi editorul
de ştiri cunosc că un serviciu de ştiri câştigă audienţă dacă ştirile pe care le
difuzează au impact asupra unui număr cât mai mare de ascultători şi pe
perioade cât mai lungi;
scurtarea duratei între desfăşurarea evenimentului şi
transmiterea lui către receptori;
interesul. Producătorii programelor radiofonice de ştiri sunt
dese ori criticaţi pentru că cedează gustului „popular”, dar această critică
este falsă. Radioul se adresează maselor, răspunde intereselor unor mase
foarte mari de oameni şi nu unor minorităţi;
caracterul dramatic al unor evenimente;
caracterul distractiv al unor evenimente. În această categorie
sunt incluse ştirile tip „fapt divers”, care, de obicei, îi fac pe oameni să
zâmbească şi care sunt incluse, în general, la sfârşitul unei emisiuni de
informaţii.
15
l. Ar trebui ascultătorii mei să cunoască acest eveniment imediat
pentru a-şi salva sănătatea sau economiile? (Dacă da, atunci evenimentul
trebuie prezentat în primul buletin de ştiri, iar informaţia trebuie repetată şi
în alte emisiuni ulterioare.)
2. Ar trebui ascultătorii mei să cunoască informaţia pentru a-şi orienta
activităţile lor curente sau pentru a se manifesta ca adevăraţi cetăţeni într-o
societate democrată?
3. Relatarea este necesară ascultătorilor, dar trebuie comunicată
imediat? (Relatări despre evenimente viitoare care interesează ascultătorii
trebuie difuzate, dar pot fi amânate, în cazul în care există alte evenimente la
zi care au prioritate.)
4.Relatarea este importantă pentru o parte semnificativă a
ascultătorilor? (Reporterul trebuie să-şi cunoască bine ascultătorii şi grupele
de interes în cadrul acestora.)
5.Informaţia este importantă pentru ascultători, dar ar putea fi
amânată? (Uneori informaţia, deşi este importantă, poate fi amânată pentru
un radioprogram de mai târziu, dacă nu este suficient timp pentru verificarea
tuturor surselor sau pentru pregătirea difuzării ei.)
6. Relatarea nu este esenţială, dar, totuşi, interesează un număr
semnificativ de ascultători? (În multe situaţii, evenimentele nu au un impact
direct asupra ascultătorilor, dar ei sunt interesaţi de ştiri de senzaţie, despre
viaţa vip-urilor etc.)
7. Relatarea este distractivă? (Deşi programele de radio sunt foarte
dense, există spaţii în care, ocazional, se pot difuza ştiri care nu au alt scop
decât să amuze.)
16
Documentarea. Culegerea informaţiilor. Citarea surselor.
Fie că este vorba de documentarea generală – din care fac parte acele
cunoştinţe de cultură generală de factură enciclopedică, informaţii la zi din
actualitatea internă şi internaţională, datele despre profilul publicaţiei,
rubricii sau emisiunii la care lucrează, despre publicul pentru care lucrează –
fie că este vorba de documentarea specială în legătură cu evenimentul
17
despre care urmează să redacteze o informaţie – acest moment al activităţii
este esenţial în reuşita unui act jurnalistic.
18
Dar, în timpul documentării pe teren, reporterul are obligaţia ca datele
obţinute pe teren să le aducă la cunoştinţa redacţiei pentru a se hotărî ce
pondere va deţine subiectul propus de el în economia emisiunii. Frank
Candlin, în “Teach Yourself Journalism”, îi sfătuia pe tinerii gazetari:
“Ţineţi contactul cu redacţia. Nimic nu supără mai mult pe redactorul şef,
decât faptul că un ziarist trimis pe teren, dispare ore întregi fără să dea vreun
semn de viaţă sau fără să comunice dacă progresează în investigarea
subiectului abordat. Reţineţi că ştirile se referă, în primul rând, la oameni şi
nu la lucruri. Notaţi numele şi titlurile, adresele, numerele de telefon. Ori de
câte ori este posibil, luaţi o declaraţie, puneţi-i pe oameni să relateze ce au
văzut, ce au gândit. Nimic nu dă mai multă credibilitate şi autenticitate unui
material ca o declaraţie a unui martor ocular. Să acţionaţi cu mult bun simţ.
Cu cât veţi uita mai mult de voi înşivă, cu cât veţi rămâne mai mult în
umbră, cu atât veţi reuşi să culegeţi mai multe ştiri interesante. Încercaţi să
vă dezvoltaţi flerul pentru ştiri. În acest scop trebuie să cunoaşteţi
îndeaproape oamenii şi problemele din raza voastră de acţiune, precum şi
din alte domenii, în aşa fel încât să recunoaşteţi, din primul moment, ceea ce
este proaspăt şi original într-un discurs sau într-un eveniment şi poate
constitui subiectul unei ştiri. Urmăriţi până la capăt evenimentele. Fiţi
prudenţi. Vorbele greşite pot fi rectificate când sunt auzite de un număr
redus de persoane; ceea ce se publică într-un ziar sau se difuzează la radio se
adresează tuturor şi nu mai poate fi revocat”.
19
Un moment important în elaborarea unei informaţii este menţionarea
sursei care a furnizat ştirea. Sursele de informaţii trebuie să fie menţionate
pentru ca gradul de credibilitate a postului să crească. În aceste situaţii,
sursele – fie că sunt reporterii sau corespondenţii redacţiei, fie că sunt agenţii
de presă, ziare, alte posturi de radio sau tv. - sunt menţionate astfel încât şi
răspunderea asupra adevărului informaţiei să revină chiar sursei. În acelaşi
timp, o multitudine de surse este o dovadă a seriozităţii postului.
20
Vom analiza regimul celor “5 W” (what, who, where, when, why) +
“1 H” (how) specifice informaţiilor de presă, cu referire, în principal, la
informaţia de radio.
În 1948, sociologul american Harold Laswell, în lucrarea “The
Communication of Ideas, stabilea un model al comunicării prin mass media.
El preciza că acest proces trebuie să conţină răspunsurile la întrebările: who
says, what, to whom, with what effect. Întrucât ştirea este una din
modalităţile de bază în difuzarea unui mesaj prin presă, deci prin una din
componentele mass media, acest model a fost adaptat şi la presă. Lanţul
comunicaţional stabilit de Laswell ar putea fi redat grafic astfel:
21
difuzată pentru un auditoriu de vaste dimensiuni. Mesajele, ca sisteme de
informaţie, sunt materializate pe un suport dat (limbaj scris, vizual, audio)
şi devin documente.
22
- finalul relatării, care poate cuprinde răspunsurile la întrebările:
cine?, ce?, când?, unde?, de ce ?, cum? – derulate în ordinea apreciată ca
fiind necesatră.
Ştirile de fapt divers, ştiri de interes uman cum mai sunt denumite
(features) sunt concepute în alte modalităţi. Ascultătorul trebuie introdus în
atmosfera evenimentului – fie că este tragic, amuzant sau palpitant. Scopul
unor asemenea informaţii fiind acela de a distra, de a-l deconecta pe
ascultător, ele pot începe cu o introducere în care să i se explice acestuia de
ce îi este oferită relatarea. Se apelează la comparaţii cu fenomente sau
evenimente asemănătoare – toate pentru a emoţiona.
23
din ziua precedentă, ca şi cazul celor anticipative. În cazurile în care se
intenţionează să se scoată în evidenţă faptul că, de la producerea
evenimentului până la momentul difuzării informaţiei, a trecut un timp scurt
se menţionează “în urmă cu puţin timp”, “azi- dimineaţă”, “acum câteva
minute” etc.
24
modului de desfăşurare a evenimentului sunt lăsate pe seama altor tipuri de
presă sau a altor tipuri de materiale.
Lead-ul
25
devin cuvinte cheie şi vor fi reţinute imediat de ascultători. Ele sunt cuvinte
simple, directe, cunoscute de toţi receptorii, nu neologisme sofisticate.
26
şi circumstanţele în care evenimentul s-a desfăşurat. Dar, desigur, se poate
începe şi cu răspunsurile la celelalte întrebări: unde, cine, când şi chiar de
ce sau cum, cu condiţia ca elementele cuprinse în răspunsurile la aceste
întrebări să fie cele mai importante aspecte ale informaţiei.
Cuprinsul ştirii
27
uitând adesea chiar evenimentul în sine. Evident, structura informaţiei,
compoziţia se adaptează conţinutului.
28
Timpul verbelor, cum mai precizam, este bine a fi prezentul, iar
din formele trecutului este de preferat perfectul compus pentru că apropie în
timp o acţiune trecută şi pentru precizia pe care o prezintă.
Dacă scurtăm o ştire nu reducem numărul cuvintelor, ci
eliminăm o parte din amănuntele considerate în plus ale relatării.
Este bine să fie evitaţi termenii ştiinţifici, specializaţi şi, ca
atare, cunoscuţi de o masă limitată de ascultători
Frazele sunt mai scurte şi cu mai puţine şi mai clare
subordonări. Ascultătorul trebuie să realizeze de la primul contact auditiv
relaţia dintre elementele comunicării. Pentru aceasta, între elementele
mesajului trebuie să existe o relaţie clară, uşor de descifrat. Orice dificultate
în înţelegerea mesajului poate duce la renunţarea la recepţie.
Propoziţiile trebuie, de asemenea, să fie scurte şi corect
construite, păstrându-se topica obişnuită din gramatica limbii române.
Termenii utilizaţi trebuie să fie cunoscuţi de toţi vorbitorii. Se
apelează, în general, la lexicul din fondul principal de cuvinte,
compartimentul de bază al limbii. Nu-şi au locul în ştirile difuzate la radio
cuvintele arhaice, regionalismele sau neologismele prea stridente,
barbarismele. Radioul este un mijloc de promovare a limbii literare. Această
situaţie implică din partea celor ce vorbesc la microfon şi o mare răspundere,
pentru că modul lor de exprimare este perceput de ascultători ca model şi
normă lingvistică.
Numele proprii la început de ştire nu-şi au locul la radio;
primele cuvinte care trebuie auzite sunt cele denumesc funcţia sau calitatea
în care personajul este prezent în informaţie. Nici apelativele comune –
“domnul”, “doamna” etc – nu se utilizează într-o informaţie de radio. Însă
29
abuzul de nume proprii dăunează conţinutului unei ştiri pentru că seriile de
nume de persoane, denumiri de localităţi, ţări etc. fac imposibilă memorarea
măcar a unuia dintre aceste substantive.
Numerele, de obicei, se rotunjesc, pentru că numerele mari, cu
mai multe cifre nu se pot reţine. De asemenea, nu se pot reţine fracţiile, mai
curând se reţin procentele însă, de obicei, procentele nu comunică mare
lucru ascultătorului obişnuit. Lui nu-i spune mai nimic dacă i se comunică,
de exemplu, că salariul minim pe economie creşte cu 3%. Mult mai mult
înseamnă pentru un receptor detaliul că acest salariu creşte cu 300.000 de
lei. Dacă, de asemenea, există într-o ştire o formulare de tipul ‘s-a înregistrat
o creştere de 65 la sută’, este mai bine să scriem ‘s-a înregistrat o creştere de
două treimi’.
Nu se utilizează nici simbolurile sau abrevierile, decât atunci
când este vorba de instituţii foarte cunoscute (ONU, NATO, de exemplu).
De menţionat că, ştirea pentru radio se scrie complet. Nici un
cuvânt nu se prescurtează, nu se folosesc simbolurile matematice (de
exemplu: 1+1 = 2 se scrie într-o ştire radio: 1 plus 1 este egal cu 2).
Nu este recomandabilă utilizarea prea frecventă a pronumelor
personale ‘el’, ‘ea’, ‘ei’, ‘ele’ sau demonstrative ‘acesta’, ‘aceasta’, ‘aceştia’,
acestea’, care mai apar din dorinţa redactorului de a nu repeta prea des
nume proprii. Pronumele pot induce în eroare denaturând chiar sensul unor
declaraţii.
Se impune – ca o regulă de bază a scrierii pentru radio –
respectarea strictă a punctuaţiei, chiar dacă textul „nu se vede”. Semnele de
punctuaţie îl avertizează pe prezentator asupra intonaţiei în frază, asupra
pauzelor mai mici sau mai mari, asupra accentelor. Virgula, de pildă, îi
30
indică o pauză mai scurtă, iar cratima îi va semnaliza o pauză mai mare.
Crainicii, prezentatorii îşi fac propriile lor semne pe texte, care să le indice
frazarea. Ei îşi subliniază, de asemenea, numele proprii, cuvintele mai
dificile, cifrele sau numerele, pentru a fi atenţi la lectură.
Unele posturi de radio sau tv. utilizează anumite semne pe
pagină care să indice dacă ştirea respectivă poate fi citită pe un ton sobru
sau, dimpotrivă, se recomandă a fi citită cu zâmbetul pe buze. Astfel, pentru
a veni în ajutorul prezentatorilor, pe colţul fiecărei pagini se aplică semnul
cu masca plângând sau, dimpotrivă, râzând. În acest fel crainicul îşi va
adapta lectura la conţinutul informaţiei.
31
6. Ştirile radio urmează unele convenţii standard privind structura
frazei – inclusiv plasarea numelui sursei, indicarea acesteia, la începutul
frazei în loc de sfârşit.
7. Ştirile audio se concentrează pe cele mai noi întâmplări. Trebuie să
ne înnoim scriptul frecvent pentru a fi siguri că nu rămânem în urmă cu
evenimentele. Ascultătorii doresc să ştie ce se întâmplă acum. De aceea cele
mai multe ştiri sunt scrise la prezent”.
Repetiţie şi redundanţă
32
Tipologie
33
Planificare şi dezvoltare. Publicul este dornic să afle ce se pune
la cale pentru creşterea nivelului său de confort – drumuri, construcţii de
locuinţe, magazine, şcoli, spitale etc.
Conflicte şi controverse - confruntarea de idei, de poziţii pro şi
contra interesează totdeauna ascultătorii.
Acţiuni ale grupurilor de presiune. Anumite persoane se
asociază în grupuri care au anumite revendicări. Faptele şi cererile lor –
greve, marşuri, mitinguri, alte forme de protest, precum şi reacţiile
oficialităţilor la aceste acţiuni pot constitui subiecte de informaţii de mare
interes.
Industria – marea majoritate a oamenilor îşi are sursa de trai din
salariile obţinute din industrie. De aceea, orice acţiune – dezvoltarea unor
întreprinderi sau, dimpotrivă, închiderea sau reducerea activităţii într-un
anumit sector sunt subiecte de ştiri apreciate de ascultători.
Sănătate – orice problemă de sănătate poate constitui subiect de
informaţie.
Interesul uman - această categorie de informaţii se referă la
lucruri deosebite care li se întâmplă unor oameni obişnuiţi.
Personalităţi – faptele persoanelor publice pot fi oricând
subiecte de ştiri.
Sportul – mulţi ascultători suportă un buletin de ştiri pentru că
ştiu că, la sfârşit, li se vor oferi câteva informaţii din lumea sportului
preferat.
Informaţii de sezon – legate de anumite sărbători, de anotimpuri
şi de vacanţe intră în preferinţele ascultătorilor.
34
Ştiri de interes local – acestea nu pot lipsi din buletinele de
informaţii difuzate de staţiile locale, pentru că oamenii sunt interesaţi mai
ales de ceea ce se întâmplă în imediata lor apropiere.
Vremea – companiile de radio şi de televiziune cheltuiesc mulţi
bani pentru a obţine informaţii meteorologice cât mai exacte. De obicei,
informaţiile despre vreme sunt prezentate la sfârşitul emisiunilor, dar, în
momentele producerii unor evenimente meteo deosebite, acest gen de ştiri
ţine capul de afiş al emisiunilor.
Trafic – după vreme, al doilea lucru pe care ascultătorii doresc
să-l afle este cum se circulă prin oraş, în zona în care locuiesc sau prin ţară.
Redactorii de ştiri ţin seamă de faptul că mai toate automobilele şi
camioanele posedă aparate de radio. De aceea, audienţă pe mijloacele de
circulaţie auto este foarte mare. Unele posturi de radio şi-au creat chiar
canale speciale pentru conducătorii auto.
Animale – numărul iubitorilor de animale este tot mai mare în
lume şi cuprinde toate categoriile de vârstă sau profesionale. De aceea,
pentru ei, din programele de informaţii nu trebuie să lipsească acele ştiri
despre respectarea sau nerespectarea legislaţiei de ocrotire a animalelor,
faptele nostime sau tragice ale cător protagonişti sunt cei ce nu cuvântă.
35
de sinteză (un rezumat al etapelor de desfăşurare a
evenimentului).
36
relatarea evenimentelor este o calitate determinată de mobilitatea
programelor, costurile mai reduse de transmitere, mijloacele tehnice mai
puţin sofisticate decât cele ale televiziunii.
Grupajul. Rubricizarea
Recomandări
37
Nu sunt utile în emisiunile consacrate drept “serioase” –
buletinde de ştiri, radiojurnale – bârfele, oricât de picante ar fi. Viaţa intimă
a personalităţilor, scandaluri, alte ştiri de senzaţie mai ales negative pot fi
incluse în rubrici speciale.
Nu este obligatorie divulgarea surselor unor informaţii, numai
că acestea trebuie temeinic verificate. În general, acele informaţii din surse
care doresc să-şi păstreze anonimatul nu se difuzează, ci sunt păstrate în
carnetele de notiţe personale ale reporterilor până la confruntarea cu alte
surse sau până la confirmarea producerii evenimentului. Cei ce se grăbesc cu
anunţarea unui eveniment de senzaţie urmând datele furnizate de surse
neverificate riscă să se compromită – şi ei şi postul de radio pentru care
lucrează – şi mai sunt în primejdie să suporte rigorile justiţiei.
Orice informaţie trebuie verificată cel puţin din două surse.
Cine se grăbeşte şi utilizează o singură sursă de informare, riscă fie să
prezinte faptele trunchiat, lipsite de componentele relevante, fie să cadă sub
influenţa opiniei subiective a celui ce culege informaţia.
Reporterul aduce de pe teren mult mai multe date decât cele i-ar
fi necesare pentru redactarea unei informaţii. Datele suplimentare pe care le
deţine îi sunt utile pentru alte materiale sau îi pot fi solicitate de editor
pentru a rescrie ştirea.
38
Sistemul de organizare a producţiei de ştiri are, la radio, o
configuraţie aparte prin “Camera ştirilor – News Room”, al cărei
model este preluat de la BBC. Principiul după care funcţionează
acest compartiment este acela ca toţi cei implicaţi în procesul de
culegere, redactare, difuzare şi prezentare a informaţiilor şi în
elaborarea şi difuzarea emisiunilor informative – buletine de ştiri,
radiojuranale – să lucreze într-o echipă puternic sudată, în care
comunicarea, conlucrarea, chiar solidarizarea să atingă cote maxime.
Existenţa şi funcţionarea spiritului de echipă este condiţia esenţială în
reuşita acestui demers gazetăresc, de maximă importanţă pentru
orice post de radio.
39
economie de personal, dar şi o calitate superioară a emisiunilor pentru că
prezentatorul nu mai este un simplu crainic-lector, ci el cunoaşte bine
evenimentul pe care îl prezintă în informaţia pe care o citeşte la microfon.
40
Camera ştirilor este “inima” unei redacţii de informaţii. Aici se ştie
tot, se produce fiecare informaţie ce va fi difuzată pe post. Aici se primesc
informaţii de la reporteri de teren, cei numiţi de americani “foot reporters”.
Ei transmit informaţiile în Camera ştirilor pentru a fi rescrise şi pentru a le
da o formă menită să le facă apte spre a fi difuzate pe post. Acest proces de
rescriere - “rewriting” – este un proces dificil şi plin de răspundere. În
Camera ştirilor cei ce rescriu textele informaţiilor au datoria să verifice
fiecare detaliu.
41
Producţia programelor de ştiri
42
Următoarea etapă a acestui proces este echilibrarea subiectelor. Într-o
emisiune de informaţii trebuie cuprinse toate tipurile de subiecte care îi
interesează pe ascultători – politice, economice, sociale, fapt divers, sport
etc. Ponderea fiecăreia dintre aceste grupaje este stabilită de editor.
Este stabilită, totodată, modalitatea publicistică ce va fi folosită:
informaţia propriu-zisă, instantaneul, un scurt interviu, nota etc. În fiecare
program de informaţii este necesară alternanţa mijloacelor de expresie
publicistică, pentru că ştirile citite de crainici pot plictisi ascultătorul, oricât
de interesante ar fi subiectele. Dimpotrivă, vocile protagoniştilor implicaţi
în evenimente, scurte secvenţe sonore realizate la faţa locului, în ambianţa
specifică a întâmplărilor prezentate, stârnesc interesul şi conving
ascultătorii.
43
sporesc credibilitatea informaţiilor, conving ascultătorii că faptele narate
chiar au avut loc, la locul şi ora indicate de reporter.
44
Termenul „format” este de origine anglo-saxonă şi reprezintă un
proiect comunicaţional, deci o manieră de alegere şi asamblare de
conţinuturi prin care se caută personalizarea canalului, întărirea capacităţii
de a atrage şi reţine publicul.
Formatul unui program priveşte un anumit tip de produs mediatic, cu
formă, conţinut şi durată determinată, elaborat pe baza unei scheme
repetitive şi recognoscibile.
Multiplicarea după 1990 a posturilor de radio de diferite tipuri: locale,
regionale, teritoriale, naţionale specializate a determinat o mutare a
accentului de redactare din punct de vedere jurnalistic. În primul rând s-a
pornit de la capacitatea de viteză a informaţiei atât ca circulaţie, cât şi ca
perimare, pe de altă parte s-a luat în calcul radio-ascultătorul, care şi el este
prins într-o altă viteză de desfăşurare a activităţii atât în familie, cât şi în
societate. Genurile redacţionale şi formatele publicistice trebuie să ţină cont
de normele de difuzare ale CNA. În acelaşi timp CNA monitorizează şi
forma de exprimare din punct de vedere al corectitudinii limbii române
folosite şi se fac atenţionări posturilor care nu respectă normativul
gramatical acceptat de Academia Română. În comparaţie cu presa scrisă,
presa radio şi televiziune are reglementări determinate de CNA, care
administrează şi supraveghează spaţiul audio-vizual.
Spaţiul audio-vizual înseamnă totalitatea din frecvenţe de radio şi TV
prin care se obţin licenţe de emisie. În cadrul licenţelor de emisie fiecare
post de radio şi TV îşi asumă un program editorial care dă specificul
postului. Posturile generaliste, de regulă, trebuie să conţină până la 25-30%
emisiuni informative, restul fiind acoperite cu emisiuni formative şi de
divertisment.
45
În momentul în care licenţa este obţinută pentru un post specializat,
atunci formatele (tipurile, structurile) trebuie să fie în cadrul
structuriiobţinute din licenţă. De ex.Pro Tv CINEMA, care are ca licenţă
specializarea pe filme, dar foloseşte în momentele de pauză caseta cu
informaţii de la MEDIA FAX care fac parte din acest grup. Formatul din
pauză este reclama postului şi informaţiile zilei.
La posturile de radio formatele emisiunilor în care sunt incluse genuri
jurnalistice sunt determinate de aceeaşi licenţă obţinută şi de condiţiile pe
care şi le-a asumat la depunerea licenţei.
Formatele radio s-au dezvoltat pe piaţa concurenţială a posturilor de
radio american în FM care au trebuit să-şi adapteze programele pentru
supravieţuire. O dată cu apariţia şi la noi în ţară a posturilor de radio private
s-a simţit nevoia adaptării la un anumit tip de format. Succesul însă, depinde
de dibăcia manifestată în alegerea formatului adecvat specificului pieţei.
Copia fidelă a unui format care s-a bucurat de succes pe o piaţă nu
poate fi aplicată altei pieţe, decât dacă pe cele 2 pieţe există o serie de
condiţii asemănătoare. Dacă formatul emisiunii este cumpărat din altă ţară,
se plăteşte licenţa formatului. Plata licenţei presupune doar plata ideii.
Ca să facă faţă concurenţei, formatele emisiunilor s-au structurat pe
informaţii scurte, concise. Apariţia telefonului mobil şi a aparaturii radio
mobilă (uşor de transportat oriunde) au făcut ca formatele emisiunilor să
includă relatarea telefonică. Ea dă oricărei emisiuni nota de autenticitate,
credibilitate şi sentimentul participativ al radio-ascultătorului.
Specializarea canalelor, staţiilor de radio a făcut ca formatul
emisiunilor să aibă secvenţe aproape abligatoriu de interactivitate, radio-
ascultătorul, publicul având capacitatea să intre în direct în timpul
desfăşurării emisiunii. Pe de altă parte, prin apariţia internetului şi
46
transmisiunii on-line ex.RADIO ROMÂNIA TINERET. Radio-ascultătorul
poate accesa programul radio şi chiar dacă a pierdut un buletin de ştiri de la
13.00, el şi-l poate scoate spre ascultare din memoria site-ului şi îşi poate
crea din banca de date a radioului programul pe care îl doreşte să îl asculte.
Criterii:
1.Simultaneitatea sau decalajul relatării cu faptul real:
-emisiuni în direct
-emisiuni înregistrate
2.Locul de filmare:
-emisiuni în interior
-emisiuni de exterior
3.Natura mesajului:
-emisiuni de tip publicistic-informativ (ştiri, reportaj documentar,
anchetă, interviu, dezbatere)
-emisiuni de tip artistic, cu scenariu, interpreţi, pe baza unor formate
create sau achiziţionate.
4.După structura formală:
-emisiuni unitare
-emisiuni complexe
5.După provenienţă:
-emisiuni de producţie proprie
-emisiuni realizate în coproducţie
-emisiuni achiziţionate
6.După adresabilitate:
47
-emisiuni generaliste
-emisiuni specializate
EMISIUNEA COMPLEXĂ
48
-genericul
-documentarea
-sumarul
-înregistrarea materialului
-montajul
-comperajul
-desfăşurătorul
-emisia (difuzarea)
La formatele emisiunilor de radio care sunt de divertisment – ex.
Teatru radiofonic – ele se încadrează în metoda strictă a transpunerii
radiofonice.
În emisiunile de divertisment, pamfletul, schiţa satirică, poezia
satirică, cântecul satiric, toate însoţite de imaginea sonoră constituie un
mozaic publicistic specific acestui format. În aceste formate complexe de
radio se pot folosi accentele sonore, diferitele forme de atragere a atenţiei:
râsete, alte tipuri de coloane sonore, care să creeze reacţiile la ceea ce se
înregistrează în emisiune, reacţie care să inducă ascultătorul în starea de
participare şi să obţină aceeaşi reacţie.
Mai târziu, în 1990, o astfel de tehnică a fost folosită în serialele
americane prin introducerea benzii de râs pe fundalul filmului pentru a
obţine aceeaşi reacţie din partea telespectatorului.
EMISIUNEA INTERACTIVĂ
49
umanitară, atunci postul de radio acceptă apelul telefonic al ascultătorului
gratuit, dacă ia ascultătorul drept finanţator, atunci apelul telefonic costă.
Unele posturi folosesc această tehnică pentru a-şi promova imaginea:
intrarea în direct a ascultătorului este gratuită, altele pe tipul de
interactivitate participativă.
Intrarea ascultătorului în direct într-o emisiune care crează starea de
interactivitate are riscuri: telefoanele nu pot fi triate decât foarte puţin, în
sensul nu al cenzurii, ci în sensul apropierii interesului ascultătorului de
subiectul emisiunii radiofonice. În momentul în care jurnalistul de radio este
în direct cu ascultătorul, capacitatea lui de reacţie trebuie sa fie mobilizată
pentru a face faţă şi la un refuz ferm al dialogului, atunci când acesta a
depăşit mijloacele decenţei conversaţiei, să fie pregătit să aibă răspunsuri
care să nu închidă dialogul şi nici să nu jignească ascultătorul. În concluzie,
moderatorul trebuie să aibă o mare mobilitate de comunicare.
Emisiunea interactivă presupune existenţa pe durata ei a mai multor
genuri publicistice, în funcţie de subiectul care se dezbate: ştire, relatare etc.
În cadrul grilelor de program, ca un specific al ultimilor ani, în spaţiul
audio-vizual au apărut programe de shopping (cumpăraturi) sau pentru
televiziune – teleshopping. Dincolo de aspectul pur financiar, comercial,
specialiştii le acordă acestor programe şi valoarea informativă şi formativ-
educativă, argumentând că în zonele care sunt departe de viaţa trepidantă a
unui oraş sau acolo unde presa scrisă nu reuşeşte să ajungă, aceste programe
suplinesc în mediul rural absenţa publicităţii stradale care în accepţiunea
specialiştilor ar avea şi valenţe de informare şi formare.
În cadrul emisiunilor complexe care sunt specializate pe medii de
ascultători diferite, ex. VIAŢA SATULUI, emisiunile pentru armată,
50
terminologia şi limbajul folosit conţin cuvintele care sunt specifice celor
care practică profesiunile în domeniul respectiv.
ŞTIREA
I.Definiţie
Literatura de specialitate conţine o gamă vastă de definiţii. Melvin
DeFleur şi Everette Dennis, definesc informal ştirea ca „o imagine a
realităţii obţinută repede în circumstanţe dificile”.
Profesorul de jurnalism de la Universitatea din Oregon, Ken Metzler,
oferă o altă definiţie: ştirea este o relatare promptă, succintă a informaţiei
factuale despre evenimente, situaţii şi idei (inclusiv opinii şi interpretări)
calculată să intereseze o audienţă şi să-i ajute pe oameni să facă faţă
mediului înconjurător”.
Thomas Franklin oferă o definiţie mai extinsă: „orice expunere de
întâmplări actuale, nepărtinitoare, corecte, afectând interesele, viaţa şi
bunăstarea persoanelor care citesc, ascultă sau privesc acea prezentare”.
Prin urmare, orice întâmplare ce poate interesa sau afecta oamenii este
ştire.
II.Caracteristici
51
Suntem confruntaţi cu nenumărate posibilităţi de ştiri în fiecare zi.
Unele situaţii sunt în mod clar ştiri, altele nu. Mulţi cercetători şi jurnalişti
au realizat clasificări care se referă la reprezentarea aspectelor fundamentale
ale aprecierii ştirilor.
În primul rând, ştirile sunt factuale. Aceasta înseamnă, după câte ştiu
cei care le pregătesc, că ştirile conţin fapte adevărate. Totuşi există mai
multe feluri de fapte: există fapte importante, adică evenimente şi există
opinii. Prezentarea unei opinii cu impact social poate fi considerată o altă
formă de prezentare a evenimentelor, evenimente rezultând din prezentarea
opiniilor. Elementul factual în prezentarea evenimentelor şi opiniilor, este că
evenimentele s-au întâmplat şi că opiniile au fost exprimate.
Ştirile sunt noutăţi. Mulţi dintre noi sunt interesaţi de întâmplările
recente. Uneori acest interes în ştirile noi este o funcţie a curiozităţii, în timp
ce alteori este o necesitate directă de a cunoaşte informaţia de ultimă oră.
Ele sunt interesante pentru un număr semnificativ de persoane – deşi
număr semnificativ este o cantitate foarte incertă.
Avem astfel definiţia a ceea ce constituie în general o ştire: ştirea este
prezentarea unor evenimente, fapte şi opinii recente, care interesează un
număr semnificativ de persoane.
Amploarea şi anvergura unui eveniment au un impact direct asupra
valorii sale de ştire.
Aspectele neobişnuite ale unui eveniment reprezintă o altă
caracteristică pentru mărimirea valorii de ştire. Stereotipul omului care
muşcă un cîine se menţine adevărat în ştiri. Ştirea este generată când se
întâmplă ceva ieşit din comun. Evenimentul nu trebuie să fie neapărat
cutremurător, el poate fi de-a dreptul stupid.
52
Trebuie de asemenea să stabilim graniţa dintre evenimente şi pseudo-
evenimente.
Conflictul. Orice luptă între oameni, grupuri sau naţiuni poate fi
interesantă. Conflictul este cel care ne atrage atenţia, poate duce la
schimbare, iar schimbarea ne poate afecta viaţa.
Dacă ar fi să facem o comparaţie, între un cotidian, o emisiune de ştiri
de televiziune şi un buletin de 5 minute de ştiri radio, am putea spune că de
fapt toate tratează aceleaşi evenimente. Limitările de timp obligă însă radioul
la două restricţii importante: în primul rând ştirile radio sunt mult mai
selective; folosesc mai puţine din temele zilei decât o face un ziar.
În al doilea rând, ştirile radio sunt mai puţin detaliate decât cele
tipărite. Ele trebuie să fie mai scurte, iar această reducere este realizată mai
ales prin eliminarea detaliilor.
Se poate argumenta că se pot oferi mai multe detalii în comunicarea
radio utilizând scrierea mai concentrată, scăzând mai degrabă numărul de
cuvinte decât cel de amănunte. Abordarea fundamentală a unei ştiri radio o
reprezintă menţinerea numărului de fapte şi detalii la nivelul minim. Trebuie
să tăiem cuvintele inutile, cum am face-o în orice tip de scriitură de presă.
III.Tipuri de ştiri
Jurnaliştii occidentali utilizează termenii de ştiri „hard” şi ştiri „soft”
pentru a descrie materialele pe care le produc.
Cei mai mulţi jurnalişti sunt de acord cu principiile care fac o ştire să
fie „hard”. Ea este un text conţinând o idee puternică, dramatică, ce va stârni
instantaneu interesul publicului. Ştiri despre dezastre, crime şi război; ştiri
despre evenimente politice majore; ştiri despre personalităţi.
53
Cu cât este mai proeminentă o personalitate, cu atât este mai
importantă ştirea. Un eveniment care afectează o mie de persoane înseamnă
o ştire mai puternică decât un eveniment care afectează numai zece.
Ştirile hard sunt noutăţi, deşi nu este necesar ca ele să se petreacă
exact în momentul în care sunt prezentate pentru a fi calificate ca atare.
Termenul de ştire soft poate induce în eroare. El dă impresia că ştirea
nu este bine focalizată, că este mai puţin importantă decât un hard. Soft nu
înseamnă neimportant. Ştirile pot fi umoristice şi sarcastice, dar acest lucru
nu înseamnă că nu ating subiecte serioase.
O ştire soft există sub multe aspecte. În unele cazuri, soft, este
sinonim cu „interes uman”, însemnând o ştire care apelează la emoţiile
umane fundamental, chiar dacă nu este un subiect nou, de impact.
Cercetătorii au aflat că publicul preferă să afle informaţii despre oameni, mai
degrabă decât despre lucruri. Astfel, ştirile soft sunt deseori latura umană a
ştirilor hard.
54
Când: aproape toate ştirile din radio se petrec astăzi, evitaţi folosirea
a.m. şi p.m.
Există patru tipuri de structuri obişnuite pentru construirea unei ştiri
radio:
Problemă-soluţie. Cea mai obişnuită structură începe cu prezentarea
problemei, oferă sprijin prin inserturi sonore şi fapte, dă contextul şi discută
soluţiile dacă ele există.
Succesiunea temporală. O ştire poate duce ea însăşi la ordonarea
ideilor în funcţie de timp. Cum ştirile radio trebuie să fie cât mai actuale,
secvenţa de timp este de obicei o cronologie inversă care începe cu acţiunea
prezentă, merge spre trecut, şi sfârşeşte cu un element viitor.
Clepsidra. Aceasta structură este tot un fel de succesiune temporală.
Se începe cu un lead rezumativ şi apoi se construieşte ştirea cronologic.
Circular. Imaginaţi-vă ştirea ca un cerc. Punctul principal este lead-ul.
Toate punctele de sprijin ar trebui să fie legate de ideea din lead. Spre
deosebire de piramida inversată unde ideile sunt plasate în ordinea
descrescătoare a importanţei, într-o construcţie circulară fiecare parte a ştirii
este egal importantă. Sfârşitul se poate referi la ideea din lead.
55
ziaristul trebuie să conştientizeze în fiecare clipă ce vrea să transmită: Care
sunt faptele? Care sunt evenimentele importante care au avut loc? Care sunt
ideile principale?
Un mod simplu de eficientizare a acestor operaţiuni este conceperea
unei liste cu detalii. Un lucru foarte important de reţinut pentru acela ce
redactează ştirea este următorul: „nu sacrificaţi conţinutul pentru formă!”
Dacă scriitura de ziar este structurată într-o piramidă inversată – ceea
ce înseamnă că informaţia cea mai importantă este inclusă în lead, urmată de
cele mai importante detalii, scriitura radio este liniară; are un început, un
cuprins şi o încheiere.
Inserturile sonore
Este bine să utilizăm inserturi sonore atunci când:
Interviul înregistrat exprimă mai multă opinie decât fapte concrete.
Jurnaliştii pot transmite faptele de obicei mai bine decât persoana
intervievată, dar nu pot surprinde savoarea vorbelor cuiva. Există altceva în
segmentul de interviu care dă autoritate sau interes suplimentar tăieturii
(sirene în fundal sau zgomotul unei zone în construcţie).
Segmentul de interviu reprezintă drama umană.
Inserturile nu trebuie să fie cutremurătoare pentru a fi eficiente. Orice
oferă comentariu, un plus de claritate, sau un unghi interesant merită folosit.
Inserturile sunt eficiente când conţin sunetele evenimentului.
Jurnaliştii radio exploatează inserturile la maximum atunci când lasă
sunetul – sunetul singur, cunoscut şi ca sunet brut – şi vocile să spună ştirea.
Un alt lucru important: nu începeţi şi nu sfârşiţi ştirea cu un insert. Se începe
ştirea cu propria voce, şi insertul este mutat ceva mai jos.
56
Lansările şi anunţurile
În redactarea unei ştiri pentru jurnalele de actualităţi complexe,
începutul unei ştiri nu înseamnă primele cuvinte ale reporterului. Sunt
primele cuvinte ale gazdei, prezentatorul. Punctul de plecare este numit
lansare sau introducere gazdă.
Lansarea ar trebui să dea faptele de bază ale ştirii şi să spună
ascultătorului de ce ştirea este importantă. Ar trebui scrisă astfel încât să
conducă direct la partea de text a reporterului.
Lansările pot preceda şi pachetul de ştiri al unui reporter. Acestea sunt
scrise mai mult ca un lead dar nu trebuie să repete lead-ul reporterului.
Un anunţ înseamnă câteva propoziţii care au rostul de a ispiti
ascultătorul să rămână pe post pentru ştirea ce va veni după publicitate sau
următorul buletin.
V.Scrierea ştirilor
Bazele scriiturii unor ştiri de radio
Există 7 puncte relevante în redactarea unei ştiri de radio:
Scriitura pentru ştirile audio este scurtă şi conversaţională. Fiecare
ştire începe cu cel mai important fapt astfel încât să poată încorpora
interviuri înregistrate ale surselor. Vom compune un text ce poate fi citit
uşor cu voce tare.
Ştirile radio sunt scrise pentru a fi auzite, deci trebuie să fie absolut
clare.
Ştirile radio urmează unele convenţii standard privind structura frazei
– inclusiv plasarea numelui sursei, indicarea acesteia la începutul frazei în
loc de început.
57
Ştirile radio se concentrează pe cele mai noi întâmplări. Ştirile sunt
scrise la prezent.
Lead-ul
Lead-ul este semnalul ca audienţa să înceapă să asculte, de aceea nu
trebuie să conţină detalii importante. Nu este lead-ul din presa scrisă: cine –
ce – unde – cum – de ce? La una sau două din aceste întrebări tradiţionale se
poate răspunde, dar nu la toate.
Orice detalii includem într-un lead difuzat pe calea undelor, ele ar
trebui plasate spre finalul acestuia. Trebuie să presupunem că audienţa nu va
da atenţie primelor câteva cuvinte ale lead-ului.
Jurnaliştii radio şi-au dezvoltate propriul lor stil de scriere a lead-ului,
unul ce a atras atenţia ascultătorului, l-a introdus uşor în subiect cu unul sau
două fapte importante. Fraza de început într-o ştire radio este asemănătoare
unui titlu de ziar.
Din cele 6 întrebări, cele două la care este posibil să răspundem în
lead sunt „Ce?” şi „Unde?”. „De ce?” este o întrebare la care nu se răspunde
aproape niciodată într-un lead radio.
Cele mai multe lead.-uri pot fi grupate în patru tipuri fundamentale:
Lead-ul standard (direct) – este o expunere explicită a faptelor,
utilizându-le pe acelea care vor fi mai sigure pentru atragerea atenţiei
ascultătorului. Este forma cea mai obişnuită de lead.
Lead-ul de fapt divers (soft) – pentru ştirile cu impact mai puţin serios
şi imediat pot fi mai multe posibilităţi de alegere în scrierea lead-ului. De
pildă se poate alege un lead ce prezintă un unghi de interes uman al ştirii, un
unghi de prevedere a viitorului sau un lead ce leagă ştirea de alte subiecte.
58
Lead-ul întârziat – numit uneori şi lead aruncat sau structural, această
formă reprezintă un adevărat anunţ pentru audienţă. El spune puţin despre
faptele din ştire, dar introduce o afirmaţie sau o întrebare provocatoare, la
care audienţa răspunde „Oare despre ce e vorba” şi rămâne pe recepţie.
Lead-ul umbrelă – uneori două sau mai multe ştiri pot fi strâns legate
între ele, sau pot fi de o asemenea importanţă încât fraza lead a jurnalului
trebuie să acopere mai mult decât o ştire. În acest caz va fi necesar să scrieţi
un lead umbrelă, numit uneori şi trecerea în revistă.
Nume de persoane
„Numele fac ştiri” este o axiomă banală pentru jurnalişti, dar
adevărată pentru toate tipurile de ştiri – fie ele pentru ziare, reviste, radio sau
televiziune.
În textul de ziar, numele din lead este cel care atrage atenţia. Dar în
ştirile radio, dacă începem cu un nume, ascultătorul nu este gata să-l audă, şi
probabil nu-l va auzi, petrecând restul timpului ştirii întrebându-se despre
59
cine vorbim. De aceea este necesar să „indicăm” ascultătorului că va apărea
un nume în ştire. Acest lucru se face printr-o frază descriptivă.
Regula generală este amânarea celor mai multe nume sau denumiri
până în a doua sau a treia frază. Dacă numele este larg cunoscut şi este un
instrument de atragere a atenţiei prin el însuşi, atunci este posibil ca el să
înceapă ştirea.
Dar dacă începem cu un nume, trebuie să ne asigurăm că el este
cunoscut bine de toţi ascultătorii. Sunt cazuri în care nu este indicată
utilizarea numelor, mai ales când ştirea nu include persoane locale. De
exemplu prezentarea unui accident aviatic în Florenţa care a ucis 125 de
pasageri este importantă, dar numele lor nu are nicio semnificaţie pentru
ascultătorii care nu sunt din Florenţa. Este suficient să dăm numele lor.
Citatele directe
În scriitura radio, citatele care apar în script – nu cele care sunt
înregistrate – sunt în general parafrazate. Aceasta înseamnă că ele sunt
rescrise, dar reflectă cu acurateţe ceea ce a spus persoana implicată în
eveniment. Există două motive principale pentru a face acest lucru: este
dificil de citit un text care conţine citate exacte, nu există un mod convenabil
de a indica un citat. Ghilimelele nu servesc la nimic în textul difuzat. Nu se
uitilizează „citez” şi „am încheiat citatul” sau astfel de indicaţii pe post, cu
excepţia cazului când citatul este atât de important sau bizar încât vrem să ne
asigurăm că ascultătorii înţeleg perfect că acestea sunt cuvintele
interlocutorului şi nu ale prezentatorului.
Putem alege să construim o ştire povestită parafrazând citatul, în loc
să-l difuzăm direct. Un lead anunţ ar merge în astfel de situaţii. Situaţiile
60
sunt multiple, este imposibil să existe o regulă de aur în ceea ce priveşte
utilizarea citatelor, există însă câteva linii generale:
Nu folosiţi citate directe lungi. Este imposibil pentru un ascultător să
urmărească o afirmaţie lungă, complexă. Este mult mai eficient să le rupeţi
în citate indirecte prin parafrazarea sursei.
Dacă este necesar să folosiţi un citat lung, rupeţi-l prin numirea sursei
de mai multe ori în timpul citatului.
Indicaţi întotdeauna exact audienţei când începe şi când se termină
citatul.
Selectarea ştirilor
Redactorii şefi şi editorii de rubrică pot utiliza următoarele criterii
pentru a alege dintre ştirile existente:
Audienţa – o ştire trebuie să fie relevantă pentru audienţa sa
Oportunitatea – ca jurnalişti trebuie să găsim un unghi ce dă ştirii o
anumită oportunitate
Impactul – impactul ştirii depinde de cât de multă audienţă este
afectată, cât de direct este efectul, şi cât de imediat este acesta
Proeminenţa – numele sunt importante în ştiri, bineînţeles cele care
sunt uşor de recunoscut, proeminente
Proximitate – oamenii sunt interesaţi de evenimentele care se întâmplă
cât mai aproape de ei, sau în care poate fi dezvoltat un unghi local. Acest
criteriu este strâns legat de impact, fiindcă ştirile locale vor avea un impact
mai mare asupra audienţei locale
Conflictul – publicul va rămâne atent la astfel de teme atâta timp cât
rezultatul este incert.
61
INTERVIUL
Definiţie
Interviul este genul ce constituie inima jurnalismului audio-vizual.
Succesiune de întrebări şi răspunsuri într-o întrevedere solicitată de ziarist, el
reprezintă o conversaţie mediatizată. Interviul este genul jurnalistic cel mai
utilizat, atât ca modalitate de colectare a informaţiei cât şi ca element de sine
stătător în conţinutul unei emisiuni.
Tipuri de interviu
După modul de realizare:
Interviu instantaneu – este folosit mai ales ca ilustraţie audio în
buletinele de ştiri, pentru că adaugă credibilitate prin introducerea surselor în
comunicarea directă cu ascultătorii.
Interviul pregătit – folosit pentru obţinerea de informaţii, opinii,
explicaţii etc. şi poate fi folosit atât ca bază pentru realizarea altor tipuri de
emisiuni (reportaje, buletine de ştiri, anchete, comentarii, emisiuni
complexe), cât şi ca material de sine stătător.
În funcţie de circumstanţele realizării:
interviuri prin întâlnire directă – reporterul şi interlocutorul aflându-se
faţă-n faţă, într-un loc ales de comun acord dinainte (în cazul unui interviu
pregătit) sau la locul evenimentului (în cazul întâlnirilor neprevăzute)
interviuri la faţa locului – realizate în timpul producerii evenimentului
sau imediat după eveniment şi difuzate în următorul buletin de ştiri
interviuri la o conferinţă de presă – este mai bine ca interviul luat unui
purtător de cuvânt la o conferinţă de presă să fie luat la sfârşitul întâlnirii. De
cele mai multe ori, ritmul cuiva care vorbeşte la o conferinţă de presă este
62
lent şi poate fi iritant pentru radio. Totuşi, în unele cazuri, cuvintele
înregistrate în prima variantă a rostirii lor fac ştirea mai interesantă.
Interviuri în direct – inserturile de interviuri live dau senzaţia de
participare directă a ascultătorului la emisiune, dar au dezavantajul că
reporterul pierde un anumit control asupra situaţiei.
Interviuri prin telefon
După conţinut:
interviul informativ – este tipul de interviu cel mai obişnuit şi poate
constitui un material factual pentru ştiri sau poate fi porcesat pentru a deveni
un material de sine stătător. Ordinea întrebărilor este importantă pentru ca
detaliile să fie clare. O discuţie preliminară este utilă pentru a puncta
informaţia necesară şi pentru a da timp interlocutorului să-şi amintească sau
să consulte unele date. Tot în această categorie intră interviul – descriere,
care este o mărturie dar nu din partea actorului însuşi, ci din partea celui care
asistă sau a asistat la evenimente şi care transmite ştirea – un alt jurnalist, un
observator, un simplu martor.
Interviul interpretativ – este cel în care reporterul furnizează faptele şi
cere interlocutorului să le comenteze sau să le explice. Scopul este de a
expune raţionamentul acestuia şi de a permite ascultătorului să judece prin
prisma valorilor sau priorităţilor lui.
În această categorie intră trei subtipuri de interviu:
interviul de analiză – este interviul în care interlocutorul încadrează
evenimentul sau situaţia într-un cotext precis, într-o perspectivă dată, şi
răspunde la întrebarea-cheie „de ce?”
interviul de comentariu – se bazează pe întrebarea „care este părerea
dvs despre...?”
63
itnerviul de opinie – poate fi numit şi interviu de controversă. Este
cazul omului politic care răspunde adversarului sau a omului de ştiinţă care
susţine sau respinge o teorie. Scopul este de a afla ce gândesc cei în cauză
referitor la subiect.
Interviul afectiv – are scopul de a oferi o viziune generală asupra
interlocutorului, a.î. ascultătorul să înţeleagă mai bine situaţia în care este
implicat intervievatul, în termeni umani. Exemple specifice sunt
sentimentele rudelor minerilor îngropaţi într-un accident. Puterea
sentimentului prezent este mai importantă decât raţiunea.
Durata conversaţiei preliminare diferă considerabil în funcţie de
circumstanţe; ea poate fi un proces îndelungat, dar există un moment propice
pentru a începe înregistrarea şi este important ca reporterul să fie atent să nu
piardă acest moment, deoarece o asemenea situaţie nu lasă posibilitatea de
reluare.
interviul de personaitate – înseamnă întâlnirea cu un individ
remarcabil sau celebru, în măsură să-şi facă bilanţul carierei, o vedetă sau o
stea a sportului care îşi povesteşte drumul în viaţă. Unele interviuri au însă
ca obiectiv doar atragerea atenţiei publicului asupra unui fapt excepţional. În
asemenea cazuri, jurnaliştii sutn chemaţi să joace un rol de promovare a
acestor fapte mai ales când sunt implicaţi bani publici, prin finanţare directă
sau subvenţii.
Aceste categorii de interviu pot apărea împreună cu pregătirea unui
material pentru o anchetă, un documentar sau un reportaj.
Etapele sunt următoarele: mai întâi faptele, informaţia de background
sau ordinea evenimentelor; apoi interpretarea, semnificaţia sau implicaţiile
faptelor; efectul lor asupra oamenilor, o reacţie personală la temă.
64
Fiecare interviu este diferit, dar două principii rămân fundamentale
pentru reporter: să asculte atent şi să întrebe mereu „De ce?”.
Documentarea
Jurnalistul trebuie să studieze pe cât posibil totul în legătură cu
personajul pe care îl va intervieva, pentru că numai astfel îşi poate formula
corect întrebările. Înainte de a merge la interviu, reporterul trebuie să fie
sigur că posedă mereu următoarele informaţii: numele întreg al
interlocutorului, activitatea sa, titlul său oficial.
El trebuie de asemenea să aibă fixat foarte bine scopul interviului şi
implicit tehnicile pe care doreşte să le folosească.
65
Există o relaţie directă între cât de multe ştie reporterul înainte de
interviu şi cât va afla în timpul acestuia.
Este bine ca jurnalistul să cunoască dinainte:
Contextul istoric al temei, de la evenimentele anterioare importante la
situaţia actuală
Argumentele aduse în mod obişnuit atât pentru, cât şi împotriva unor
aspecte ale temei
Subtilităţile temei, reporterul să fie atent să nu simplifice excesiv
lucrurile, în încercarea de a face subiectul mai uşor de înţeles
Liderii sau avocaţii temei, precum şi pe oponenţii ei.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească reporterul înainte de a
porni la realizarea interviului sunt:
Să obţină suficientă informaţie asupra subiectului şi interlocutorului,
astfel încât să poată deţine controlul interviului;
Să cunoască în detaliu ceea ce trebuie să scoată în evidenţă interviul;
Să-şi fixeze întrebările cheie.
Pregătirea întrebărilor
Baza interviului o constituie întrebarea. Calitatea întrebărilor
determină calitatea răspunsurilor. De aceea, exprimarea concisă a ideilor,
simplitatea, formularea la obiect sunt calităţi esenţiale pentru construirea
unor întrebări eficiente.
Pregătirea unui interviu presupune şi realizarea unor liste de întrebări.
Ea serveşte doar ca linie de orientare şi pentru a menţine interviul alert, în
cazul unei pauze de discuţie. Este de asemenea o modadlitate de verificare la
final, pentru a vedea dacă au fost acoperite toate punctele vizate.
66
Un interviu este o conversaţie cu un scop. De aceea întrebările pot fi
clasificate, în diferite categorii:
În funcţie de scop:
- Întrebări factuale sau de informaţie – care oferă date concrete
- de opinie – cand se cere punctul de vedere unui specialist
- de mărturie – se urmăreşte să se obţină confirmarea unei informaţii
- de motivaţie – pentru a afla cauzele unei acţiuni sau decizii
- de urmărire – pentru a detalia sau clarifica un punct discutat anterior
- de completare – puse în special la sfârşitul interviului.
67
de obiecţie – dacă, intenţionat sau nu, interlocutorul devine evaziv sau
divaghează, reporterul nu are voie să-i treacă cu vederea greşelile sau să lase
să se strecoare incertitudini ori enormităţi, el trebuie să ceară explicaţii
de controversă – uneori (deşi rar) poate fi necesar ca interlocutorul să
fie contrazis. Întrebarea de controversă îl poate forţa pe acesta să admită un
element de la care ar fi dorit să se sustragă.
După forma răspunsului cerut:
întrebări deschise – sunt cele care necesită un răspuns elaborat
întrebări închise – pot căpăta un răspuns într-un singur cuvânt.
Mai există de asemenea Întrebări de întindere – introduc ideea lăsării
răspunsurilor la latitudinea interlocutorului, care alege dintr-o gamă largă de
posibilităţi.
Un alt tip de întrebare, care de asemenea pare de ajutor, este cea de
tipul sau – sau.
Întrebările trebuie formulate scurt şi simplu, iar reporterul trebuie să
aibă grijă ca întrebările să-i fie clare mai întâi lui însuşi. Ocazional,
jurnaliştii întreabă dacă pot pune întrebări. Acest lucru este, desigur, inutil,
din moment ce acceptarea interviului reprezintă acceptarea faptului de a
răspunde la întrebări.
68
calitatea sunetului nu este cea mai bună pentru folosirea acestui tip de
interviu în buletinele de ştiri şi, cu excepţia urgenţelor înregistrările de acest
tip nu se folosesc dacă se poate aranja un alt tip de interviu
posibilitatea interlocutorului să înţeleagă greşit întrebarea este mai
mare, deci formularea lor trebuie făcută cu mai multă atenţie.
Persoana căutată trebuie neapărat informată că discuţia se
înregistrează, iar la sfârşitul interviului reporterul trebuie să întrebe dacă
poate reveni pentru informaţii adiţionale.
69
Ani de-a rândul interviurile pentru radio erau concepute mai întâi pe
hârtie şi apoi erau citite pe două voci – reporter şi intervievat -, înregistrate,
fonotecate şi, în sfârşit, difuzate. Se mima, de multe ori cu succes, dar de şi
mai multe ori fără, stilul oral, încercându-se o interpretare a textului. Era şi
dificil, şi nespecific unei prese orale prin definiţie. Procedeul era preferat din
cauza fricii, în primul rând. Frică de interlocutor, care ar fi putut să spună
cine ştie ce pe post, frică de reporter, care şi el ar fi putut scăpa de sub
controlul mai marilor săi şi să ofenseze vreo persoană sus pusă. Interviul
inregistrat, fonotecat, ascultat , cenzurat şi vizat de mai marii redacţiei era
prezentat în emisiuni. Dar, în acest fel nici interlocutorul, nici reporterul nu
mai aveau nici un fel de personalitate, nu se mai putea face vreo distincţie
între interlocutori şi reporteri. Totul era anost, oamenii citeau ca nişte
automate texte ce nu le aparţineau.
Vorbirea liberă a înviorat emisiunile de radio. Mai mult, vorbirea “în
direct”, de la faţa locului, cu emoţia specifică, le conferă emisiunilor un plus
de autenticitate şi de interes.
Concluzii:
70
interesul „clienţilor săi” – ascultătorii. De aceea, vorbind în numele lor, el
trebuie să-i ceară invitatului său acele răspunsuri pe care receptorii ar dori
să le audă.
Intonaţia cu care sunt rostite întrebările şi răspunsurile sunt
esenţiale pentru conferirea sensului dorit unei discuţii. Elementele
nonlingvistice – tonul, accentul, punctele de suspensie, suprapunerea de
voci, exclamaţiile, interjecţiile – pot sublinia sensul dorit, exprimat prin
cuvinte sau, dimpotrivă, pot da un înţeles contrar unei fraze. Controlul
asupra acestor elemente nonlingvistice trebuie să aparţină în totalitate
reporterului. El trebuie să-şi controleze nu numai fiecare cuvânt, dar şi
modul cum îl rosteşte şi, de asemenea, trebuie să sesizeze orice inflexiune a
vocii interlocutorului, care ar putea denatura sensul discuţiei şi să solicite o
explicaţie. (De pildă se poate adresa interlocutorului cu intervenţii de genul:
“remarc în vocea dumneavoastră o undă de îndoială”, “sesizez o notă ironică
în felul cum prezentaţi lucrurile” etc.)
Reporterul trebuie să-i dea şansa interlocutorului să răspundă
prezentând informaţiile pe care le deţine. Întrebările trebuie să-i ofere
această posibilitate. Un reporter care vorbeşte mai mult decât interlocutorul,
dându-i acestuia posibilitatea doar să rostească nişte răspunsuri monosilabice
sau să nu-şi termine nici o frază nu este un profesionist. În aceste situaţii
prezenţa interlocutorului nu se justifică, dar nici reporterul nu va avea zile
multe de lucru în continuare în redacţia respectivă.
Întrebările la care trebuie să răspundă interlocutorul sunt cele
adresate în interviu, pe care le-au auzit şi ascultătorii. Ceea ce s-a discutat
înainte de începerea interviului reprezintă o discuţie particulară, iar, dacă
reporterul consideră utilă prezentarea unor informaţii aflate în afara
71
interviului propriu-zis, atunci el va adresa întrebările şi va primi răspunsurile
aşteptate, fără referiri la discuţiile din afara interviului.
Reporterul nu se miră pe parcursul interviului, nu aprobă şi nu
dezaprobă, indiferent de răspunsurile pe care i le invitatul său. El nu rămâne
un ascultător pasiv al răspunsurilor, ci, urmărindu-le cu atenţie, este gata
oricând să intervină cu o întrebare suplimentară sau cu sublinierea unei idei
exprimate de interlocutor.
REPORTAJUL
Definiţie
„Specie publicistică apelând adesea la modalităţi literare de expresie,
care informează operativ asupra unor realităţi, situaţii, evenimente de interes
general sau ocazional” (Mic Dicţionar Enciclopedic).
„Etimologic, un reportaj este un raport, şi unul şi celălalt informează.
Dar scopurile lor sunt diferite. Raportul este un mijloc de comunicare între
iniţiaţi. Reportajul este un mod de comunicare ce descrie marelui public
spectacolul unui eveniment”.
„Prin definiţie un reportaj raportează ceea ce se întâmplă şi ceea ce s-a
întâmplat. El prezintă un eveniment, o situaţie, expune fapte”.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române adaugă la această definiţie
faptul că informaţiile sunt „culese de obicei de la faţa locului”
Ideea
Munca reporterului este una creativă. Ca reporter eşti mereu în căutare
de subiecte. Cum să le găseşti?
Fii atent la poveştile spuse de cei din jur. Pot fi o sursă de subiecte.
Nu neglija subiectele care vin spre tine.
72
Altă sursă de idei sunt ziarele, posturile de televiziune sau de radio.
Uneori ideile vin pur şi simplu din întâmplările trăite de reporter. De
aceea trebuie spirit de observaţie şi o atenţie veşnic trează.
Subiectele îţi pot fi date din redacţie.
Documentarea
Ce informaţii cauţi atunci când te documentezi?
Pierre Ganz consideră că după ce te-ai decis asupra subiectului,
reporterul trebuie să obţină cât mai multe informaţii despre:
informaţii despre eveniment. În cazul în care evenimentul este
spontan, nu se pot găsi informaţii în serviciul de documentare. În schimb
dacă evenimentul este previzibil, de regulă reporterul ar trebui să găsească
mai multe informaţii în baza de date a instituţiei în care lucrează.
Informaţii despre protagonişti. Reporterul trebuie să cunoască
suficiente date despre protagonişitii evenimentului pentru a-i înţelege şi a-i
prezenta
Informaţii despre cadrul în care se desfăşoară evenimentul. Detalii
despre topografia locului, detalii geografice sau care privesc arhitectura.
Informaţii despre contextul evenimentului (background). Fără aceste
informaţii, reporterul riscă să nu înţeleagă sau să înţeleagă doar într-o mică
măsură evenimentul.
Un truc – caută evenimente similare şi vezi cum au decurs, ce
probleme au apărut pe parcursul desfăşurării lor.
73
Observaţia directă – cele mai convingătoare relatări sunt cele ale
faptelor pe care jurnalistul le observă în mod direct.
Intervievarea – de cele mai multe ori jurnalistul nu se află la faţa
locului, aşa că este nevoit să-şi construiască reportajul bazându-se pe
relatările unor persoane care deţin informaţii despre evenimentul produs.
Aceştia sunt:
Martorii oculari – ajuns la locul unde s-a produs
evenimentul,reporterul trebuie să discute în primul rând cu martorii. În
discuţia cu aceştia un rol important îl au flerul reporterului şi capacitatea sa
de a evalua oamenii.
Organizatorii – pot da cele mai sigure informaţii în cazul
evenimentelor anunţate. Discuţia trebuie purtată cu persoana cea mai
autorizată să dea lămuriri în problema care ne interesează.
Autorităţile
Protagoniştii – îţi pot da informaţii de primă mână. Trebuie să fii atent
la informaţiile pe care le ceri.
Jurnaliştii aflaţi la faţa locului – este posibil ca alţi colegi de presă să
fi ajuns înaintea ta la locul evenimentului, să aibă surse mai bune sau să fie
specializaţi în domeniul respectiv. Trebuie însă să-i cunoşti destul de bine
încât să ai încredere că au înţeles exact despre ce este vorba, că sursele lor
sunt credibile şi că nu au niciun motiv să distorsioneze informaţia.
Specialiştii – în multe situaţii reporterul are nevoie de ajutorul
specialiştilor, care să dea anumite explicaţii. Specialiştii sunt „o sursă de
informaţii dificilă pentru ascultătorii care nu lucrează în domeniu”. Limbajul
lor constituie un real handicap pentru canalul mediatic ce difuzează
informaţia pentru un public larg.
74
Reporterul – Ganz consideră că reporterul este el însuşi o sursă.
„Reporterul nu este o maşină de înregistrat sunete şi imagini”. Ceea ce vede
este un lucru subiectiv, dar constituie, în egală măsură o sursă. El trebuie să
scrie despre ceea ce vede, ce aude, despre ceea ce i se spune, să fie atent la
mirosuri, la sunete de fond: cele cinci simţuri ale sale sunt în alertă”.
Reporterul trebuie să aibă el însuşi o părere.
Cercetarea documentelor oficiale – orice instituţie de presă ar trebui să
aibă un serviciu de documentare. Aici se găsesc colecţiile ziarelor, precum şi
dosare tematice.
Presa – dacă instituţia la care lucrezi nu are documentare, sau dacă
reporterul este prea grăbit să ajungă la documentare, poate folosi informaţiile
apărute în ziare sau difuzate de posturile de radio – tv.
Documente oficiale şi acte – titluri de proprietate, testamente,
certificate de căsătorie, certificate de deces, rapoarte de autopsie, diplome,
citaţii, mandate de arestare, dări de seamă, autorizaţii declaraţii, stenograme
etc.
Internetul – este util atunci când organizatorii evenimentului au o bază
de date care poate fi consultată. Sau când faci un reportaj tematic (de ex
despre violenţa în familie) poţi intra în legătură cu organizaţii care combat
violenţa în familie, cu potenţiali interlocutori.
Mape de presă, comunicate – sau orice alte materiale puse la
dispoziţie de organizatori.
Cărţile de specialitate, enciclopediile, dicţionarele.
75
Important de reţinut!
76
De multe ori, alegerea unghiului de abordare arată maturitatea
jurnalistică la care a ajuns reporterul.
Important de reţinut!
Orice reportaj trebuie să aibă un unghi de abordare
Un subiect se poate aborda din mai multe unghiuri. Important este ca
după ce îl identifici, să îl alegi pe cel mai convenabil.
Uneori unghiul de abordare rezultă din documentare, alteori el apare
pe măsură ce se derulează evenimentul. Nu trebuie ezitată schimbarea
unghiului de abordare dacă în timpul înregistrării, reporterul simte că a găsit
un alt unghi, mai pertinent, din care poate fi privit subiectul.
Construcţia reportajului
Pentru construcţia reportajului, reporerul are de parcurs patru etape
principale:
Alcătuirea planului de reportaj.
Manualul pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est precizează că
în timp ce în presă majoritatea articolelor informative sunt scrise conform
stilului piramidei inversate, în radio se foloseşte unitatea dramatică: punctul
culminant, cauza şi efectul.
Punctul culminant oferă ascultătorului esenţa materialului, cauza
spune de ce s-a întâmplat, împrejurările în care s-a produs evenimentul;
partea cu efectul oferă ascultătorului contextul şi eventual şi câteva sugestii
despre consecinţele evenimentului în viitor.
77
Planul de reportaj trebuie să:
Îţi ordoneze logic ideile
Să fie o proiecţie a celui mai bun mod în care informaţia
jurnalistului poate să ajungă la ascultător
Să distribuie unitar şi logic informaţia a.î. ea să fie receptată în
mod optim de ascultător
Să includă toate punctele de vedere care vor trebui prezentate în
reportaj
Să facă inventarul celor mai importante informaţii pe care va
trebui sa le contina reportajul
Selectarea inserturilor sonore
Inserturile cuprind de regulă: informaţii esenţiale; decizii; apeluri;
acuzaţii grave, dure; declaraţii foarte importante; declaraţii şocante;
declaraţii contradictorii; declaraţii amuzante; puncte de vedere; opinii;
concluzii; mărturii.
Durata inserturilor: în medie insertul trebuie să aibă între 12 şi 20 de
secunde. Această regulă este valabilă pentru reportajele de ştiri sau pentru
cele care urmează a fi difuzate în emisiunile de actualităţi, reportaje care de
regulă au unul sau două minute. Un insert mai lung de 25 de secunde
plictiseşte. Este indicat ca un insert de 30 de secunde să fie fragmentat în
două inserturi a câte 15 secunde. Alternanţa insert – vocea reporterului –
insert dă dinamism textului.
Inserturi scurte: există cazuri în care insertul are 3 secunde. De cele
mai multe ori, aceste inserturi scurte au un impact mai puternic decât
inserturile de 12-15 secunde.
78
Inserturile lungi: în anumite situaţii inserturile sunt mai lungi de 20
chiar 30 de secunde. Există două posibilităţi: difuzezi insertul integral şi
contezi pe faptul că povestea este atât de interesantă, încât ascultătorul nu-şi
va pierde atenţia: sau spargi insertul cu muzică pentru a-i da ascultătorului
timp să respire.
Scopul folosirii inserturilor: credibilitatea
Scrierea textului
Scriptul trebuie să respecte regulile de bază ale scriiturii de radio:
fraze scurte, cuvinte simple, exprimare clară, concisă etc.
O parte foarte importantă a scriptului este introducerea (atacul), care
trebuie să capteze atenţia ascultătorului, să incite, să „vândă reportajul”.
Prima frază trebuie să indice unghiul care va fi abordat în reportaj. Ea va
conţine cele mai noi, mai puternice şi mai incitante elemente şi trebuie să
dea indicii asupra ambianţei, asupra analizei care va fi făcută sau dezvoltată
în reportaj.
Introducerea nu trebuie să vândă mai mult decât oferă reportajul.
Prima frază este folosită pentru „pregătirea terenului”.
Langlois menţionează trei reguli pentru redactarea unui bun atac: fiţi
scurt, captaţi atenţia ascultătorilor, includeţi un element cheie al ştirii.
Scriptul trebuie să includă:
Informaţii principale (altele decât cele din inserturi) – acestea trebuie
prezentate corect, într-o ordine logică.
Parafrazarea – de regulă se foloseşte în script pentru a reda o nuanţă
exactă din discursul vorbitorului sau pentru a atrage atenţia asupra unei
anumite sintagme folosite de acesta. Parafrazarea conferă dinamism scriptuli
şi apropie tonul acestuia de cel al insertului.
79
Descrierea – reporterul de radio trebuie să compună imagini în mintea
ascultătorului, iar descrierea este una din modalităţile prin care realizează
acest lucru. De aceea trebuie să fie foarte atent la detalii.
Impresiile – opiniile reporterului – scriptul include impresiile,
opiniile reporterului în calitatea sa de participant direct la evenimente. Acest
lucru nu poate însă să afecteze neutralitatea materialului. A exprima o opinie
nu înseamnă a fi părtinitor sau a da verdicte. Exprimă-ţi trăirile dar nu le lăsa
să te domine.
Finalul – trebuie construit cu multă atenţie. El poate să exprime
concluzia la care au dus faptele – declaraţiile despre care s-a vorbit în
reportaj. Finalul reportajului poate formula o întrebare sau poate lansa un
subiect de meditaţie care să dea posibilitatea ascultătorului să tragă singur
concluzia. În unele situaţii, în cazul reportajelor care oferă informaţii utile,
finalul poate fi o informaţie care să-i ajute pe cei interesaţi să afle mai multe
despre subiect.
„Finalul este punctul de rezonanţă al reportajului. El închide unghiul.
Dar această concluzie nu trebuie să capete forma unei morale. Ea poate să
ofere o deschidere către alt subiect sau către un punct rămas în suspensie la
momentul redactării reportajului” (Ganz)
De asemenea mai trebuie ţinut cont şi de următoarele aspecte:
Exprimarea trebuie să fie clară. Scriptul trebuie să conţină cuvinte
simple, comune, uşor de înţeles şi de pronunţat. Textul trebuie să pară
vorbit;
Alăturaţi cuvintele astfel încât să fie uşor de exprimat;
Exprimarea trebuie să fie adecvată genului de reportaj pe care îl faci;
Nu cădea în patima exprimărilor „preţioase”. Nu folosiţi cuvinte pe
care nu le înţelegeţi.
80
Evitaţi abundenţa de adjective, numerale, superlative. Folosiţi verbe
dinamice şi preferaţi verbele şi cuvintele concrete celor abstracte;
Evitaţi să repetaţi în mod deranjant un cuvânt. Este indicată folosirea
sinonimelor;
În prima frază în care trebuie să aminteşti despre vorbitor, îi spui
numele complet şi funcţia.
Înregistrarea scriptului, montajul şi fonotecarea
Jaques Larue-Langlois defineşte montajul „tăiere a unui text
înregistrat”. El enumeră următoarele tipuri de mesaj:
Montajul de reducere – are drept scop reducerea unui material sonor
prea lung sau a unui material în care vorbitorul nu se exprimă clar;
Montajul de curăţire – prin care se elimină repetiţiile, pauzele,
zgomotele, respiraţiile care se aud deranjant, sunetele parazitare;
Montajul artistic – prin care se îmbunătăţeşte calitatea artistică a
reportajului, prin adăugarea unor ilustrări sonore, a unor sunete de fond, a
unui fond muzical;
Montajul de scenariu – prin care asamblează părţile reportajului într-o
anumită ordine, dorită de redactor.
81
cele mai multe ori nu are script; presupune o mare putere de adaptare a
reporterului la orice situaţie; atenţie distributivă.
Reportajul înregistrat – reporterul trebuie să fie atent la modalităţile
tehnice de înregistrare; capacitate de a sintetiza şi de a lucra rapid materialul
sonor; dă reporterului posibilitatea de a-şi folosi simţul artistic; au o durată
stabilită de regulă de realizatorul emisiunii sau de redactorul şef; permite
ierarhizarea informaţiilor şi eliminarea eventualelor greşeli:
După tematică: politic, social, cultural, economic, sportiv, de
investigaţie, de război, de divertisment, special.
Reportajele tematice sunt difuzate în emisiuni specifice, în buletinele
de ştiri, sau în emisiuni de actualitate.
După mesajul pe care îl transmite:
Reportaj informativ (transmite informaţii) – are scopul de a informa
ascultătorul, este scurt şi dinamic, este cel mai folosit tip de reportaj folosit
în buletinele de ştiri
Reportaj afectiv (transmite ştirea) – transmite o anumită stare, are o
durată mai mare decât cel informativ, adesea este susţinut de muzică şi
sunete de fond
Reportaj interpretativ – ajută ascultătorul să interpreteze informaţiile
primite, include opinii ale specialiştilor
Reportaj de personalitate (transmite informaţii despre personalitatea
interlocutorului)
Reportaj de atmosferă (descrie atmosfera în care s-a desfăşurat un
eveniment)
Reportaj de analiză (transmite un punct de vedere)
82
RELATAREA
Spre deosebire de „materialul produs”, relatarea nu conţine inserturi
de niciun fel. Este un text prezentat. Acest gen publicistic este cel mai
întâlnit în corespondenţele radiofonice, transmise prin telefon sau circuit
special.
Relatările pot fi prezente atât în emisiunile de tip magazin, cât şi în
rubrici, ele fiind des introduse de către prezentator. Durata relatărilor nu este
limitată, ea are în general cam aceleaşi dimensiuni ca şi materialele produse.
Dar trebuie ţinut cont de faptul că aceste texte, care sunt prezentate de
către un singur prezentator şi nu conţin zgomote de fond sau alte înregistrări
la faţa locului au o putere de atracţie mult mai limitată asupra ascultătorilor.
Ca atare, întotdeauna se va încerca să se acorde prioritate unui
material produs faţă de o relatare simplă.
83
BIBLIOGRAFIE
84