Principiul 1

Toate mesajele media sunt construite (principiul non-transparenței). Acest principiu este centrat
pe autorul mesajului. Este principiul fundamental, pe care se bazează toate celelalte. Deși pretinde
că prezintă realitatea, media o reprezintă, de fapt. Aparenta autenticitate a mesajelor mediatice
reprezintă rezultatul unor opțiuni, unele deliberate, altele spontane sau reflexe. Reprezentarea
constituie procesul de creare a sensului în interiorul unui sistem de semnificații disponibil și
influențează percepția asupra realității. Reprezentarea presupune evaluarea a ceea ce este sau pare
semnificativ dintre elementele unui eveniment sau ale unei situații. Prin procesul reprezentării,
media extinde și, simultan, restrânge experiența indivizilor referitoare la realitate. Anumite
grupuri, persoane, evenimente sau idei sunt reprezentate mai frecvent, mai mult sau mai puțin
stereotip sau în contexte mai favorabile decât altele. De asemenea, anumite instituții, grupuri sau
persoane obțin acces în media în mod repetat, pe când altele sunt ignorate. Prin procesele de
mediere tehnologică și culturală, reprezentările evenimentelor care au loc în lumea reală ajung la
audiențe. Principiul presupune două aspecte: selecția și elaborarea, corespunzând axelor
paradigmatică și, respectiv, sintagmatică, ale comunicării.
Selecția comportă mai multe dimensiuni: stabilirea elementelor mesajului, reperarea
evenimentelor care vor face obiectul acoperirii media, stabilirea aspectelor considerate
semnificative ale respectivelor evenimente, selecția surselor, a unghiului de abordare, a lexicului
etc. Procesele de selecție nu presupun intenții inerent sinistre și nu constituie rezultatul unor
conspirații ale jurnaliștilor și editorilor, ci reprezintă activități profesionale necesare, care includ
interpretarea și evaluarea faptelor și circumstanțelor. Astfel, unele evenimente sunt acoperite
jurnalistic, altele sunt omise (decuparea evenimentului, în conformitate cu anumite criterii
profesionale). Cele mai importante criterii ale valorii de știre (newsworthiness) sunt:

1. Actualitatea/Noutatea (proximitatea temporală)

Întotdeauna pe consumatorul de media îl interesează ceea ce este actual. Evenimentele mai

îndepărtate în timp îl pot interesa, doar în măsura în care au o legătură clară cu o situaţie sau cu o
problemă de actualitate (ex. apar informații, care pun vechiul eveniment într-o nouă lumină sau
situaţia în care se află recent despre un fapt s-a petrecut cu mult timp în urmă). În acest caz
elementul de noutate este dat chiar de momentul descoperirii faptului. După ordinea de interes au
prioritate: 1. viitorul imediat; 2. prezentul; 3. trecutul imediat.; 4. viitorul îndepărtat; 5. trecutul
îndepărtat.

2. Distanţa (proximitatea spaţială)

Cu cât faptele despre care vorbim în ştiri se petrec mai aproape de publicul nostru, cu atât interesul
pentru ele este mai mare. Evenimentele apropiate pot avea urmări pentru cititor, pot fi directe,
imediate, concret resimţite de el şi pot fi într-o mai mare măsură controlate.

3. Ineditul (unicitatea, raritatea)

Cu cât un eveniment este mai neobişnuit, mai rar, cu atât valoarea de informaţie a ştirii este mai
mare. Imprevizibilitatea îl atrage pe cititor.

4. Notorietatea (proeminenţa)

Implicarea unei personalităţi într-un eveniment, devine ştire. Valoarea informaţiei creşte direct
proporţional cu gradul de notorietate al celor care participă la un eveniment. Numele cunoscute
sunt privilegiate. Criteriul notorietăţii funcţionează şi în cazul instituţiilor sau organizațiilor.
Organizațiile cu mare notorietate/vizibilitate beneficiază de mai multă atenție din partea presei.

5. Conflictul / competiţia

Conflictul determină interesul publicului. (conflicte militare, sociale, competiție politică, sportivă
etc.). Opoziţiile, chiar şi cele de opinii, conferă valoare informaţiei. Situaţiile în care participanţii
la un eveniment se confruntă verbal sau fizic amplifică interesul audienței.

6. Impactul / Consecinţele (numărul persoanelor afectate)

Valoarea de informaţie este cu atât mai mare cu cât se referă la un eveniment sau un fapt care
afectează mai multe persoane, pe un teritoriu mai extins și pentru o durată mai îndelungată.
Alegerea informaţiilor se face, în acest caz, în funcţie de consecinţele asupra publicului. Nu trebuie
confundat acest criteriu cu cel care se referă la numărul persoanelor implicate într-un eveniment,
deși acestea pot să coincidă.
7. Amploarea (numărul persoanelor implicate)

Acest criteriu se referă la numărul oamenilor care participă efectiv la eveniment. Cu cât numărul
acestora este mai mare, cu atât creşte şi valoarea de informaţie a ştirii. Numărul participanţilor este
perceput adesea ca un indicator al importanţei (amplorii) evenimentului.

8. Proximitatea socială

Ceea ce provoacă proximitatea socială se referă la: etnie, religie, profesie etc. Proximitatea socială
este un criteriu relevant mai ales în presa de proximitate (presa regională/locală, presa specializată,
presa care ţinteşte un segment de public: copii, tineret, presă feminină, segmente care rezultă din
hobby-uri).

9. Proximitatea afectivă (interes uman)

Oamenilor le plac poveştile despre oameni. Tot ceea ce este de ordin emoţional (viaţa, moartea,
dragostea, fericirea) este interesant. Oamenii tind să se identifice cu bucuriile, suferinţele,
necazurile şi reuşitele celor din jur. Chiar dacă nu sunt evenimente cu nişte consecinţe majore
pentru public, ele îi oferă acestuia ceva la fel de important – emoţie (empatie/identificare). Nu doar
dramele au impact emoţional. Şi evenimentele fericite pot fi la fel de interesante.

10. Progresul

Deși mass-media are o preferință marcată pentru evenimentele negative, acest lucru nu înseamnă
că ignoră total informațiile pozitive (invenții importante, descoperiri spectaculoase, tratamente
revoluționare, distincții prestigioase etc.).

În procesul de producție a mesajelor media, unele elemente sunt incluse, altele sunt ignorate
(framing/ cadraj). Criteriile de mai sus produc diferite cadraje. De asemenea, anumite elemente
sunt accentuate, în timp ce altele sunt diminuate în procesul de tratare a informațiilor (ierarhizarea
informației). Deciziile de includere și excludere, de accentuare și diminuare (gatekeeping) sunt
influențate de numeroși factori, interni și externi.
În procesul de producție a mesajelor media, unele elemente sunt incluse, altele sunt ignorate. De
asemenea, anumite elemente sunt accentuate, în timp ce altele sunt estompate, în cursul procesului
de tratare a informațiilor (ierarhizarea informației). Deciziile de includere și excludere au loc
anterior accesului publicului la mesaj, iar, ca urmare, capacitatea audienței de a formula judecăți
critice legate de procesul de selecție este anulată. Aceste decizii de includere și excludere
(gatekeeping), de accentuare și diminuare (framing și agenda setting) sunt influențate de numeroși
factori, interni și externi:

1. Politica editorială

Ceea ce e important pentru o publicaţie economică nu este, evident, la fel de important şi pentru o
publicaţie pentru femei. Cel mai important factor care influenţează evaluarea informaţiilor este
politica editorială. Orientarea publicaţiei/postului este decisivă în selectarea și tratarea
informațiilor, în stabilirea relevanței știrilor. Criteriile newsworthiness la care se raportează
jurnaliştii atunci când evaluează ştirile sunt evaluate prin această prismă a politicii editoriale.

Politica editorială este strategia redacţională pe termen lung care dictează o anumită viziune
asupra: valorilor profesionale, morale, culturale, politice. Această viziune trebuie respectată şi
asumată de întreaga redacţie. Tot politica editorială stă şi la baza distincţiilor care se fac între
publicaţii: ziar serios – ziar de scandal, cu orientare politică de stânga – de dreapta, publicaţie
specializată – publicaţie generalistă etc. Un tabloid şi un cotidian serios sunt ambele generaliste.
Fiecare dintre ele are însă o linie editorială proprie, foarte clară, iar această linie determină şi
orientarea în tratarea ştirilor.

2. Instinctele editorilor şi ale reporterilor

Există o credință în lumea presei, anume aceea că jurnaliştii pot recunoaşte din instinct ştirea (nose
for news). În mare parte, este adevărat, dar trebuie să înţelegem corect noţiunea de instinct.
Instinctele editorilor şi ale reporterilor depind foarte mult de experienţa lor. Instinctele se cultivă.

Pentru a înţelege mai bine cum funcţionează instinctele vom lua exemplul evenimentelor
previzibile/anunțate. La finalul zilei de lucru, editorul consultă agenda în care şi-a notat
evenimentele care urmează să se întâmple în ziua următoare, consultă sumarele oferite de agenţiile
de ştiri şi trebuie să decidă: ce evenimente i se par importante şi interesante, unde anume va trimite
reporteri şi unde nu, la ce anume trebuie să fie atenţi reporterii.
Un editor bun intuieşte cum va decurge un eveniment. El îi va putea da sfaturi exacte reporterului
pe care îl va trimite să scrie ştirea. Când a ieşit de pe uşa redacţiei, reporterul trebuie să știe care
va fi unghiul de abordare al articolului. Aşa funcţionează intuiţia.

3. Audienţa

Publicul este ultima şi cea mai importantă instanţă care evaluează ştirile. Prin simplul act de a
cumpăra sau nu ziarul, cititorul şi-a câştigat statutul de cel mai aspru evaluator. Dacă jurnaliştii nu
ţin cont de preferinţele şi de nevoile sale atunci când aleg sau resping ştirile, publicaţia dă faliment.

Editorii le spun adesea reporterilor mai tineri: să se pună în locul cititorului, să intuiască interesele
și așteptările publicului. Evident, este un sfat bun, însă nu este suficient. Publicaţiile mari investesc
sume serioase în studii periodice pentru a afla cât mai multe date despre publicul lor (date socio-
demografice, ocupaționale, legate de stilul de viață etc.).

4. Grupurile de presiune

Diverse organizații (sindicate, culte religiose, ONG-uri, asociații etc.) încearcă să-și promoveze
mesajele în media, prin communicate și conferințe de presă, prin diverse pseudo-evenimente puse
în scenă pentru a capta atenția presei, prin demonstrații, proteste etc. Aceste organizații
alimentează constant media cu informații și pot deține statutul de surse privilegiate pentru presă.

5. Spaţiul disponibil

Prima întrebare pe care o pune un reporter căruia i se dă de scris un articol este, aproape
invariabil, „cât să scriu?”. În presa scrisă, la fel ca şi în audiovizual, există limitări de timp şi de
spaţiu. Spaţiul publicistic depinde în cea mai mare măsură de publicitate. Cu cât este mai multă
publicitate, cu atât spaţiul care rămâne pentru materialele jurnalistice scade. În acest caz creşte şi
exigenţa cu care sunt evaluate ştirile. Având mai puţin spaţiu, vom păstra doar materialele foarte
importante.
6. Numărul de ştiri disponibile

Există două situaţii, şi în ambele munca jurnaliştilor e la fel de dificilă. Se poate întâmpla ca într-
o zi să nu fie evenimente, deci să fie ştiri puţine. Problema e că paginile ziarului sau minutele
jurnalului trebuie umplute cu informaţii. Ziarul trebuie să apară şi a doua zi. Jurnalul TV sau radio
trebuie să fie difuzat la ora stabilită. Partea proastă e că valoarea informaţiilor publicate va fi, în
acest caz, una mai scăzută, pentru că jurnaliştii nu au de unde să aleagă.
Se poate întâmpla să fie o zi cu multe evenimente, deci cu foarte multe ştiri. Problema jurnaliştilor
e că vor trebui să elimine multe dintre articole, unele dintre ele importante. Partea bună este că
ştirile selectate vor fi doar acelea cu o valoare de informaţie mare.

7. Presiunea din partea patronului

În cazurile cele mai neplăcute, această presiune este directă şi impusă, iar locul de muncă al
jurnaliştilor este condiţionat de obediență. În alte cazuri, chiar dacă nu există o presiune manifestă
din partea patronului, poate exista totuşi o presiune imaginară sau difuză. Este vorba de faptul că
unii jurnalişti se autocenzurează atunci când vine vorba de a scrie articole negative legate de
anumite subiecte (ex., legate de prietenii patronului). Chiar dacă patronul nu intervine şi nu îi
impune jurnalistului să scrie sau să nu scrie un anumit lucru, acesta se teme de repercusiuni.

8. Influenţa celor care cumpără spaţiul publicitar

Sunt publicaţii pentru care cei care cumpără publicitate sunt mai importanţi decât cititorii. De
regulă acestea sunt publicaţiile mici de provincie. Au existat situaţii în care advertiserii şi-au retras
reclamele dintr-un ziar pentru că acesta a publicat articole negative legate de companiile sau
produsele pe care le promovau.
Exista, la un moment dat, în presa românească o practică prin care jurnaliştii care aduceau
publicitate la ziar primeau un comision din contractul pentru reclamă. Lucrul acesta nu este tocmai
etic, pentru că se punea problema dacă jurnalistul respectiv va mai putea să publice vreun articol
negativ la adresa firmei de pe urma căreia încasata comisioane. Firma ar fi încetat să mai facă
reclamă în publicaţia respectivă, iar ziaristul nu îşi va mai primi partea. Din fericire, practica
aceasta tinde să dispară.
O altă perspectivă a influenţei publicitarilor este aceea a spaţiului. Editorii trebuie să se gândească
de două ori în momentul în care stabilesc numărul de caractere pentru un articol. În funcţie de cât
de multă publicitate există într-o anumită zi jurnaliştii au mai mult sau mai puţin spaţiu la
dispoziţie. Am explicat la factorul spaţiu publicistic disponibil că dacă locul care rămâne pentru
materialele jurnalistice este mic atunci standardele după care se evaluează ştirile sunt mai mari.

9. Mixul ştirilor

Un produs mediatic trebuie să fie echilibrat. De exemplu, un ziar trebuie să păstreze proporţii bine
definite între ştirile locale, cele naţionale şi internaţionale. Un ziar local va acorda mai multă
importanţă celor locale, unul naţional celor naţionale.
Cel mai simplu de înţeles acest mix al ştirilor este să luăm cazul unui cotidian naţional generalist.
Acesta trebuie să dea în proporţii echilibrate ştiri politice, economice, sociale, sportive etc. Dacă
într-o zi sunt foarte multe ştiri importante doar dintr-un domeniu, jurnaliştii vor renunţa la unele
dintre ele pentru a face loc altora mai slabe din alte domenii tocmai pentru a păstra echilibrul.
În concluzie, media, deseori, tind să echilibreze ştirile serioase cu unele mai soft, să prezinte ştirile
locale, alături de cele naţionale şi internaţionale.

10. Competiţia dintre organizaţiile de media

Există o competiţie acerbă, care afectează selecţia ştirilor la posturi de radio, televiziune, ziare sau
platforme online. Există două situaţii:
a) mimetismul – pe principiul că trebuie să oferi şi tu ceea ce oferă concurenţa, pentru ca publicul
să nu fie nevoit să migreze. Aceasta duce la practicarea unui jurnalism imitativ (pack journalism),
fapt care conturează un singur mix de evenimente în aproape toate publicaţiile concurente;
b) diferenţierea – pe principiul că trebuie să-i oferi publicului tău ceea ce nu îi poate oferi
concurenţa. Acest principiu este lăudabil, însă nu este de absolut. Dacă, de exemplu, concurenţa
are un subiect foarte bun, pe care îl poate da şi publicaţia noastră, nu îl vom înlocui cu altul ceva
mai slab doar din considerentul că acesta din urmă e original.
11. Imaginea

În televiziune, imaginea este un factor vital în evaluarea ştirilor. Ştirile care nu pot fi ilustrate au o
valoare mai mică de informaţie. Unii consideră că imaginea nu are o valoare de informaţie în sine,
ci mai degrabă că este o valoare suplimentară a știrii. Nu este așa, pentru că, frecvent, imaginea
are o valoare de informaţie în sine. Ea constituie o probă credibilă şi îi oferă publicului o informaţie
foarte valoroasă – veridicitatea faptelor. În consecinţă, atunci când au de ales între o ştire cu
imagine şi alta fără imagine, ambele la fel de importante, tendinţa jurnaliştilor este de a se orienta
către cea cu imagine.

12. Costurile de producţie

Realizarea anumitor articole implică uneori costuri de producţie mari. Dacă instituţia de presă nu
are cum să asigure bugetele, multe dintre subiecte vor fi abandonate. Doar acelea pe care
conducerea editorială le consideră foarte importante obţin bugete peste medie. Majoritatea
costurilor se referă la: deplasare, cazare, transmisia datelor, numărul de jurnalişti care participă la
realizarea subiectului. În audiovizual, în special în televiziune, aceste costuri sunt mult mai mari
decât în presa scrisă.
Problema costurilor se pune în raport cu evaluarea corectă, din redacţie, a potenţialului unui
subiect. În multe cazuri este foarte greu ca jurnaliştii să poată decide, fără să iasă pe teren, dacă un
subiect poate deveni o ştire sau nu. La acest nivel, putem face legătura între factorul costuri de
producţie şi acela al instinctelor editorilor şi ale reporterilor. Un jurnalist care şi-a format nişte
instincte bune poate să intuiască din redacţie importanţa unui subiect. Însă acest lucru nu
funcţionează întotdeauna.
În al doilea rând, produsul final care este mesajul mediatic constituie rezultatul unui complicat (și
non-transparent) proces tehnic. Diversele componente ale mesajelor sunt asamblate, în cadrul unui
proces tehnologic, bazat pe rutine și pe proceduri profesionale, în care intervin diverși specialiști
și lucrători și în care fiecare element este poziționat în vederea unui impact maxim, iar versiunea
finală nu permite conștientizarea operațiilor desfășurate pe parcurs. Acest proces, care nu are nimic
inerent detestabil sau suspect, este ocultat și făcut invizibil pentru public, care are acces doar la
versiunea finală. Această versiune finală reprezintă doar o reprezentare a realității, dintre multele
variante posibile, dar are o aparență naturală, ca urmare a procesului de editare a mesajului.
Cadrajul și ordinea în care apar diversele elemente în construirea mesajului mediatic oferă indicii
audienței, referitoare la ce anume este important și predispune audiența la adoptarea perspectivei
comunicatorilor.
Acestui principiu îi corespund următoarele întrebări:
• Cine a construit mesajul mediatic?
• Ce elemente conține mesajul mediatic?
• Ce elemente sunt omise? De ce?
• Ce alte opțiuni existau în construirea mesajului mediatic?
• Din ce surse provin informațiile din mesajul mediatic?
• Ce alte posibile surse sunt ignorate? De ce?