Sunteți pe pagina 1din 13

ATEISMUL ÎN AMURG

1. NAȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA ATEISMULUI

1.1. Ateismul clasic grecesc

Ateismul nu este nici pe departe o idee nouă, al cărei embrion prim să fi fost
concepută prin plăsmuirea vreunei minți mai rebele, sau peste măsură de creative în epoca
modernă. Încă de pe vremea grecilor au existat gânditori ce au exclus din sistemul lor
filosofic, ființa supremă, sau puzderia infinită de zei ce nu mai se cunoșteau unul pe altul
din violență și imoralitate. Datorită modului înjositor în care fuseseră descriși zeii,
oamenilor începuseră să le fie rușine cu aceștia. Era stânjenitor să aparții unei religii al
cărei zei sunt populari pentru viciile pe care le comit. În felul acesta încrederea oamenilor
în divinitate a început să scadă.
Termenul atheistos nu descria neapărat pe cel care nu credea în existența unei ființe
supreme, cât pe cel care nega religia tradițională a locului.
În Grecia, Socrate a fost acuzat de Melitus că este ateu, însă acesta nu era un ateu în
sensul modern al cuvântului, ci era mai degrabă adeptul unei teorii proprii despre lume.
Anaxagora, Democrit, Epicur și Protagora sunt alți gânditori greci care au acuzați ca fiind
atei.

1.2. Ateismul în Roma

Iustin Martirul ne spune că la un moment dat creștinii erau numiți atei. Deoarece nu
respectau religia oficială a Imperiului Roman. Cultul împăratului era la modă în vremea
aceea, iar creștinii se pare că nu iubeau așa de mult moda pe atunci.
Ateismul nu a reușit să aibă un succes semnificativ asupra Antichității, Lucrețius,
unul din scriitorii romani care ar fi descris religia ca pe o sursă de teroare, promovând
ateismul care eliberează, s-ar fi născut prea devreme ca să fie promovat și aplaudat de
intelectuali. Lumea nu era pregătită să primească anunțarea morții zeilor, însă ideile
acestea urmau să crească în popularitate abia odată cu apariția modernității.
1.3. Tranziția către epoca modernă

Puterea, influența și bogăția bisericii a început să fie văzută din ce în ce mai mult ca
o preoblemă scandaloasă, ce avea nevoie de acțiune urgentă. Erau foarte multe voci care
susțineau că puterea bisericii trebuia cel puțin micșorată dacă nu redusă detot. Devenise
deja o sursă de opresiune și exploatare. Oricât de importantă fusese aceasta la ținerea
împreună a Europei în timpul Evului Mediu, acum era privită ca împiedicând dezvolatrea
socială, intelectuală și politică.
Existau două posibilități în a te rupe de sub influența bisericii: 1) prima modalitate
a fost abordată de către reformatorii sec al XVI-lea, Martin Luther, Huldrych Zwingli și
John Calvin prin încercarea de a reforma bisericadin interior; 2) pe câmpul de luptă așa
cum a făcut Francis I în 1517, sau profitând de așezarea geografică și rupând orice contact
cu papalitate aș cum a făcut Henric al VIII-lea în Anglia în 1530 nemai având nevoie de
intervenție militară, sau 3) atacând însuși ideea pe care biserica era construită, și anume
existența lui Dumnezeu.
Poate părea paradoxal, dar originea istorică a ateismului modern își are rădăcina
mai mult în critica extinsă adusă puterii și statutului bisericii decât în atracțiile pe care le
putea prezenta o lume fără Dumnezeu.
Cel mai bun punct de plecare, în prezentarea acestui curent este secolul al XVII-lea,
un secol al revoluției, ce a reușit să pună bazele intelectuale necesare pentru transformarea
culturii occidentale în secolele XIX și XX. Un secol plin de optimism. Lumea spera la o
rupere totală față de trecut și crearea unui viitor plin de realizări. În contextul acesta
Biserica era cea care ținea totul împreună, prin respectarea tradiției și având grijă ca
tronurile să fie ocupate doar de cei ce ar fi putut oferi o continuitate dinastiei. Astfel
Biserica a început sa fie privită ca dușmanul progresului, cea care ne ține legați de trecut,
oferind autoritate divină monarhilor corupți care nu ar fi mai reprezentat nimic în fața
poporului în alte condiții.
Chiar dacă mulți nu au avut curajul la început să se răzvrătească împotriva
Bisericii, au găsit modalități de reducere a puterii acesteia prin satiră. Însă nu au trebuit să
treacă prea mulți ani până când, sentimentul anti-biserică, a devenit unul general, și lumea
a isbucnit în revoluție.

2
1.4. Revoluția Franceză

Cel mai important eveniment care marchează începutul epocii de aur a ateismului
este Revoluția Franceză 1789. Resentiment și ostilitate intelectuală acumulate de-alungul a
generații întregi împotriva regelui și împotriva bisericii, într-un final nu au mai putut fi
stăvilite isbucnind pe 14 Iulie 1789 la porțile Bastiliei. Căderea ei a devenit simbolul,
ruperii de tradiție, sfârșitul unei epoci de tiranie și superstiție. Refrenul fredonat în mintea
majorității era, la pământ cu Dumnezeu și veți vedea răsărind soarele unei noi ere a
prosperității. Vântul schimbării bătea în pletele tinerei generații, iar credința în puterea și
abilitățile naturii umane încălzea cu entuziasm aproape pe toată lumea. Ateismul a devenit
posibil în cele din urmă. O nouă ordine mondială se vedea la orizont.
Dar cum a început această revoluție? Societatea franceză era împărțită în trei
niveluri. 1) Aristocrația. 2) Clerul 3) Burghezia clasei de mijloc. Biserica și Monarhia și-au
îndreptat toată atenția către primele două bineînțeles. Înstrăinarea celei de-a treia clasă a
fost foarte bine evidențiată de către Emmanuel Joseph Sieyes care în anul revoluției a pus
cele trei mari întrebări: Cât de mult valorează cea de-a treaia clasă? Totul! Ce a reprezentat
ea până acum la nivel politic?Nimic!Ce își dorește? Să reprezinte ceva!
Ateismul a început să se dezvolte ca o paradigmă capabilă să provoace ordinea
stabilită a Franței.

1.4.1. Critici ai unei Biserici corupte

Jean Meslier este de obicei identificat ca fiind unul dintre primii susținători ai
ateismului în Franța. La moartea lui a fost publicat testamentul acestuia, prin care denunța
biserica spunând că este o întreagă escrocherie, susținută numai prin idei nebunești,
compusă dintr-o preoție coruptă, și enoriași creduli. Cu pretextul de a-i ajuta pe oameni să
ajungă la cer le face viața mizerabilă aici pe pământ. Meslier însă nu era ateu, ci mai
degrabă poate fi descris ca deist. De fapt, cei mai radicali filosofi francezi ai secolului al
XVIII-lea sunt mai bine categorizați ca fiind deiști decât atei. Filosofi ca Denis Diderot,
Jean-Jacques Rousseau și Voltaire, care de obicei sunt considerați atei, sunt mai degrabă
deiști. Adică erau mai degrabă adepții teologiei naturale, credeau în existența unei Ființe
supreme, ce poate fi descoperită cu ajutorul rațiunii. Întreaga lor agendă era concentrată
împotriva învățăturilor Bisericii Creștine, nu neapărat împotriva existenței lui Dumnezeu.
Adevăratul ateism al acestei perioade poate fi găsit în scrierile lui La Mettrie,
d’Holbach și Helvetius. Iar cei care săreau în apărarea lui Dumnezeu, se pare că mai rău

3
agravau situația. Experiența din Anglia sugerează că nimeni nu a pus la îndoială existența
lui Dumnezeu, până când teologii au încercat să o demonstreze.
Revoluția Franceză a avut două faze: 1) lupta împotriva Creștinismului, 2) lupta
împotriva existenței lui Dumnezeu.
Faptul că au existat în același timp revoluții ce au înlăturat regimuri politice, fără
prezența ateismului în scenă, demonstrează că biserica în contextul acesta a avut un aport
nefavorabil ba chiar indignant în viețile oamenilor. Ateismul a început ca o rebeliune
împotriva celor care se considerau reprezentanții lui Dumnezeu.
Dacă nu există Dumnezeu, trebuie să existe altcineva care să fie așezat în centrul
închinării. Construirea Panteonului, a realizat aceasta, a devenit catedrala religiei
umanității. Locul de îngropăciune pentru eroii republicii. Rămășițele pământești ale lui
Voltaire au fost transferate pe 11 Iulie 1791, într-o ceremonie fastuoasă, acompaniat de un
cortegiu de 100.000 de oameni. Panteonificarea era de fapt corespondentul secular al
canonizării unui sfânt în Creștinism. Aceași strategie a fost adoptată mai târziu și de ceilalți
mari atei, în comunism, încercând să înlocuiască sărbătorile creștine, cu diferite sărbători și
ritualuri seculare.
Mișcarea ce a oferit lumii niște monumente atât de grozave cum ar fi Declarația
Drepturilor Omului, a oferit de asemenea și Domnia Terorii. Celor care au sugerat că
religia este responsabilă pentru bolile omenirii, Revoluția cu ateismul ca religie, oferă o
altă perspectivă. Poate că a avut un nou zeu, un nou salvator, și sfinți noi, dar în același
timp și-a construit și propria inchiziție, și a început propriul război religios.
Revoluția a fost un experiment care a eșuat. Cei zece ani ai săi nu au instaurat
ateismul nici ca religie oficială a Europei și nici ca fundație filosofică pentru teoria politică
modernă. Dar inimaginabilul s-a produs. Ceea ce alții au crezut că va fi o nouă eră în
istoria omenirii, s-a dovedit a fi doar un interludiu. Adevărata semnificație însă a revoluției
franceze nu stă în ceea ce a reușit să realizeze pe tărâmul Franței, ci în impactul pe care l-a
creat în mințile celor înstrăinați răspândiți în întreaga Europă. Semințele au fost plantate,
orizontul mental a fost lărgit, speranța schimbării a fost aprinsă.
Din toată această poveste tristă și sângeroasă, trei mari personalități aveau să apară
pentru a așeza fundațiile intelectuale ale ateismului.

4
1.5. Fundația intelectuală a ateismului

Cei trei stâlpi ai perioadei de aur a ateismului sunt: Ludwig Feuerbach, Karl Marx
și Sigmund Freud. Acești trei inovatori au creat paradigma de gândire a ateismului modern.
Pentru înaintarea ateismului a fost nevoie mai multe de o revoluție în paradigma de
gândire occidentală realizată prin scepticism intelectual direcționată împotriva ideilor
creștine mai mult decât un asalt fizic asupra membrilor și instituțiilor creștinătății. Pentru
stabilizarea lui însă, acesta avea nevoie de rădăcini bine ancorate în două nivele: cel
popular și cel intelectual. Cultura populară era condusă de către intelectuali care au început
să devină încet încet cei care creionau și puneau în mișcare gândirea occidentală. Dacă
puterea influenței clerului a început să intre într-un declin serios, oamenii au început să
privească în altă parte pentru călăuzire. Și au găsit asemenea lideri în comunitatea de
intelectuali care era în creștere, aceștia devenind un fel de preoție seculară.

1.5.1. Dumnezeu ca invenție – Ludwig Feuerbach

Se naște în 1804 într-o familie liberală din punct de vedere politic, alege sa studieze
teologia la Universitatea din Heidelberg, dar s-a mutat curând la Universitatea Prusacă din
Berlin unde avea să îl asculte pe filosoful Hegel și teologul Schleiermacher.
Ideea de bază pe care Feuerbach o dezvoltă este că ideea de Dumnezeu este
rezultatul „proiecției” sau al „obiectivizării” emoțiilor, sentimentelor și năzuințelor
oamenilor. Mintea umană, fără să fie conștientă de ceea ce face, proiectează năzuințele ei
după nemurire și sens pe un ecran imaginar transcendent, și dă numele de Dumnezeu
acestei creații proprii.

1.5.2. Dumnezeu ca opiu – Karl Marx

Karl Marx s-a născut, în 1818 și a murit în 1883, însă ideile lui aveau să fie puse în
practică mult mai târziu. Cei care i-au implementat ideile au făcut-o, uneori, într-un așa hal
încât cu siguranță l-ar fi făcut să se întoarcă în mormânt dacă, suporterii săi înfocați nu ar fi
pus o piatră sănătoasă deasupra mormântului. Tatăl lui l-a convins să studieze dreptul la
Universitatea din Bonn, însă după ce s-a mutat la Universitatea din Berlin a căzut sub
influența lui Hegel, și l-a adus în contact cu teologi ca Bruno Bauer și David Friedrich
Strauss.

5
Materialismul este fundamental Marxismului. Câțiva scriitori ai secolului XVIII, au
folosit termenul materialism pentru a susține ideea că lumea este formată numai din
materie, fără vreo dimensiune spirituală. Marx și ucenicii săi au dezvoltat ideea,
argumentând că fiecare aspect al vieții și gândirii umane este deteminat de factori social-
economici. Ideea de Dumnezeu este o încercare umană de a face față durității vieții
materiale și durerii care rezultă din deprivarea socio-economică. Religia este un simptom
al neajunsurilor din lumea materială. Religia ușureză durerea creând o lume a viselor. Dacă
răspunzi nevoilor materiale ai eliminat religia. Ateismul este ideologia naturală a societății
comuniste.

1.5.3. Dumnezeu ca iluzie – Sigmund Freud

Se naște pe 6 Mai 1856, crește într-o familie de evrei care luau religia în serios. În
1860 se mută la Viena. Într-o scrisoare pe care acesta i-o trimite lui Eduard Silberstein în
1875, Sigmund scrie: „Dintre toți filosofii, cel pe care îl stimez și îl admir cel mai mult este
Feuerbach.” Ideile lui Feuerbach sunt luate de Freud și li se oferă un sens și o direcție
nouă.

Tot ce am făcut – și acesta este singurul lucru nou în toată expoziția mea – este să
adaug o fundație psihologică criticismului predecesorilor mei.

Religia este o iluzie și își extrage puterea din faptul că se armonizează cu dorințele
instinctuale.

Pentru Freud ideile religioase sunt, iluzii, împliniri al celor mai vechi, puternice și
urgente dorințe ale omenirii. Ateismul lui Freud este presupoziția nu rezultatul teoriilor
sale. Este un adevăr istoric faptul că Freud a fost ateu înainte să devină psihanalist, este de
asemenea important de notat faptul că el a devenit psihanalist tocmai din cauza că era ateu.
Abordarea religiei de către Freud se bazează pe nevoia de a explica de ce o persoană ar
alege să creadă în Dumnezeu când nu există așa ceva. Pentru el religia este o formă
distorsionată a obsesiei nevrotice, elementul cheie în toate religiile fiind venerarea imaginii
tatălui.
Provocarea credinței în Dumnezeu pe tărâm rațional era acum completă. Imaginea
de sine a credinței acum fusese cu totul zdruncinată. Progresul științific și filosofic a
eliminat în final pe Dumnezeu din lume, vestigiile rămase fiind considerate monumente ale
superstiției sau ale mecanismelor de apărare în fața unei lumi din ce în ce mai complexe.
Feuerbach, Marx și Freud oferind explicații „științifice” originii ideilor religioase. O

6
schimbare majoră se produsese, cultura occidentală își mutase cu totul încrederea de la
dogmele religioase la teoriile științifice. Această schimbare este cel mai bine ilustrată de
cuvintele scrise pe epitaful omului de știință Sir Richard Gregory:

Bunicul meu a predicat evanghelia lui Hristos.


Tatăl meu a predicat evanghelia socialismului.
Eu predic evanghelia științei.

Modul acesta de gândire se numește modernitate, o mișcare încrezătoare în puterea


supremă a rațiunii umane de a înțelege, organiza și controla lumea.Nu mai era nevoie de
Dumnezeu pentru a stabilii valorile morale, relațiile sociale sau principiile de gândire.
Toate acestea puteau fi stabilite cu certitudine prin înzestrările rațiunii. Modernitatea
promitea să aibă răspunsuri științifice la toate întrebările fundamentale ale omenirii.
Ateismul s-a stabilit pe el însuși ca religie fundamentală și oficială a modernității. O
singură teorie le include pe toate, cea științifică. „One size fits all” refrenul modernității.
Prin aceasta modernitatea a încurajat uniformitatea. O singură paradigmă unificatoare care
să explice viața și existența. Un singur fel de a vedea lucrurile. O paradigmă puternică,
încrezătoare și agresivă în același timp.

1.6. Eșecul pe tărâmul imaginației

Creșterea criticismului biblic, eșecul teologilor de a răspunde chestiunilor


provocatoare ale timpului, și apariția Darwinismului, teoriei evoluției au subminat puterea
credinței. Probabil cea mai mare vină i se atribuie creștinismului nu datorită faptului că nu
a reușit să apeleze și să cucerească rațiunea umană cât a eșuat în a cuceri imaginația
culturală.

1.7. Fenomenul „Viața lui Isus”

Generații de teologi, filosofi, poeți, și scriitori au găsit în persoana lui Isus, și în


mod special în unirea aceasta a celor două naturi divină și umană sursa cea mai bogată de
inspirație. Odată cu gândirea modernă, întregul concept al întrupării a devenit ceva ce nu
mai putea oferi credibilitate. Toate structurile supranaturale pe care teologii le așezaseră în
jurul persoanei lui Isus de-alungul anilor, erau acum date la o parte, argumentând că
rațional vorbind acestea nu au cum să existe. În locul înălțării lui Hristos laun nivel
supranatural, Iluminismul a propus o citire mult mai naturalistă a acestor caracterizări. Și
dintr-o dată a început în teologie așa numita căutare după „Isus cel istoric” ca un învățător

7
religios și un educator moral. Teologii care mai de care scriau „Vieți ale lui Isus” care să
pară cât mai naturale posibile, toate minunile și lucrările supranaturale ale lui Isus au fost
puse pe seama admirației exagerate pe care ucenicii lui Isus o aveau pentru el. Dacă scoți
divinitatea din conceptul persoanei lui Isus, tot ce îți mai rămâne este blajinitatea unui
învățător ieșit la pensie după 50 de ani de predare în ciclul gimnazial. Învățători și
educatori morali au existat dintotdeauna cu ce ar fi acesta mai special? Persoana lui Isus nu
mai inspira cu nimic.
În momentul în care Dumnezeu a intrat în umbră, ușor dar un inevitabil apus, un
sentiment de lipsă de pierdere, de doliu s-a abătut asupra umanității un sentiment pe care
generațiile trecute nu îl experimentaseră. Dintr-odată a căpătat sens să vorbești despre
moartea lui Dumnezeu în cultura occidentală. Dumnezeu încetase să mai fie o prezență vie.
Astfel că după ce criminalii și-au făcut treaba, la locul crimei trebuie să vină cei ce
constată decesul.

1.8. Constatatorii crimei.

1.8.1. Dostoievski – Revoltă împotriva lui Dumnezeu.

Unul dintre cei mai talentați constatatori ai morții lui Dumnezeu este Dostoievski.
Frații Karamazov este ultimul și probabil cel maibun roman al său. Scris împotriga
fragmentării Rusiei în 1870, explorează rivalitatea intelectuală și fizică între cei trei frați.
Una din temele abordate este tensiunea între credință și ateism. În mod etraordinar autorul
prezintă cele două părți ale existenței lui Dumnezeu, unul credincios iar celălalt care pune
la îndoială în cele două personaje Alioșa și Ivan. Criticismul lui Ivan nu este direcționat
neapărat împotriva lui Dumnezeu cât împotriva lumii pe care El a creat-o.

1.8.2. Albert Camus – Tăcerea lui Dumnezeu

Singura soluție pentru om în fața morții este să se răzvrătească împotriva morții și


să trăiască viața cât mai bine. Situația nu poate fi schimbată, poate fi doar acceptată. „Cum
poate exista un Dumnezeu? Dacă există un Dumnezeu, El este tăcut, oferind nici o
justificare pentru Sine.” Idea de moartea lui Dumnezeu este mai bine exprimată în tăcerea
sa mai degrabă decât absența sa.

8
1.8.3. Nietzche – Moartea lui Dumnezeu

Albert Camus a spus că Nietzche nu și-a format un proiect prin care să îl ucidă pe
Dumnezeu, ci mai degrabă, l-a găsit mort în sufletul contemporanilor săi.

Nu ai auzit de nebunul care și-a aprins lanterna în toiul dimineții, a alergat în piață,
și striga din răsputeri:„Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu!” - Și după cum
mulți care nu cred în Dumnezeu erau prin preajmă chiar atunci, el a provocat
amuzamentul tuturor. „S-a pierdut pe el însuși?” întrebă unul. „Și-a uitat drumul
asemenea unui copil?” întrebă un altul. „Ori se ascunde? Îi este teama de noi? E
plecat în călătorie? A emigrat? – așa au strigat și au râs... Nebunul a sărit în
mijlocul lor pironindu-i cu privirea. „Unde este Dumnezeu?” a strigat cu disperare;
„vă spun eu. Noi l-am omorât – voi și cu mine. Noi toți suntem ucigașii lui. Dar
cum am reușit să facem asta? Cum de am băut marea? Cine ne-a oferit buretele să
ștergem orizontul? Ce făceam noi oare când am dezlegat pământul de soarele lui?
Încotro se îndreaptă-acum? Încotro ne îndreptăm noi? Departe de toți sorii? Oare
nu ne cufundăm în continuu? Înapoi, lateral, înainte, în toate direcțiile? Mai există
sus sau jos? Oare nu rătăcim către un nimic infinit? Chiar nu simțim răsuflarea
spațiului gol? Încă nu s-a făcut frig? Încă nu s-a făcut noapte? Chiar nu este nevoie
să aprindem lanterne, dimineața? Oare nu auzim nimic din zgomotul groparilor ce
îl îngroapă pe Dumnezeu? Încă nu mirosim nimic din putrefacția divină?
Dumnezeii, și ei se descompun. Dumnezeu a murit. Dumnezeu rămâne mort. Și noi
l-am ucis.

Dumnezeu a încetat să mai fie prezent în cultura occidentală. El a fost eliminat. A


fost stors afară. Pe scurt, noi l-am omorât. Nebunul vrea să creadă în Dumnezeu, problema
este că nu mai poate face asta. Și cu toate acestea își dă seama că audiența lui încă nu este
pregătită să recunoască adevărul mesajului său.

Nebunul tăcu și privi din nou la ascultătorii săi; și ei de asemenea erau tăcuți
zgâindu-se la el uluiți. În final își trânti lanterna la pământ, o făcu țăndări, și plecă.
„Am venit prea devreme”, zise atunci; „încă nu mi-a venit timpul. Acest eveniment
extraordinar este încă pe drum, încă rătăcește; încă nu a ajuns la urechile
oamenilor. Fulgerul și tunetul au nevoie de timp; lumina stelelor are nevoie de
timp; faptele, deși sunt făcute, mai au nevoie de timp pentru a fi văzute și auzite.
Acest fapt este mai departe de ei decât cea mai îndepărtată stea și cu toate acestea
ei au făcut-o, ei însăși.

2. ATEISMUL ÎN AMURG

Peste tot sunt semne că ateismul își pierde farmecul. Să vorbești despre amurgul
ateismului înseamnă să evoci o asociere cu „amurgul zeilor” al lui Richard Wagner sau cu
„amurgul idolilor” al lui Nietzsche sugerând că perioada de influență aproape a trecut.
Termenul „postateism” este din ce în ce mai folosit pentru a descrie colapsul ateismului ca
paradigmă în Europa de Est și renașterea credinței religioase în majoritatea zonelor care
odată fuseseră considerate ateiste.În Vest, dacă odată ateismul era privit ca partenerul

9
fiebinte al viitorului, acum nu mai este altceva decât o legătură stânjenitoare cu trecutul
discreditat. Dacă Dumnezeu există sau nu, această problemă este dincolo de dovezile
raționale, și rămâne în ultimă instanță o problemă de credință, este o alegere pe care o faci
în ciuda lipsei de evidențe palpabile.
Credința în neexistanța lui Dumnezeu este la fel de mult o problemă de credință ca
și credința în existența lui Dumnezeu. Dacă definim credința ca încredere dincolo de
dovezi sau demonstrație, atunci și Creștinismul și ateismul sunt amândouă credințe. Chiar
dacă această afirmație poate părea uimitoare pentru mulți atei, nu doar că este adevărată
dar este și corectă din punct de vedere filosofic. Existența lui Dumnezeu este asumată de la
început, este presupoziția primă. Biblia nu începe cu demonstrarea rațională a existenței lui
Dumnezeu. Ci începe prin asumarea existenței lui: La început Dumnezeu a făcut. Exista
deja, și pentru că exista a făcut.
Pentru unii suferința este cea care pune sub semnul întrebării existența lui
Dumnezeu, pentru alții, existența lui Dumnezeu este consolare și suport în suferință.

2.1. Eșecul imaginativ al ateismului

Unul din motivele prin care, creștinismul a dat greș, a fost eșecul de a antrena
imaginația oamenilor. Același lucru s-a întâmplat cu ateismul spre finalul modernității. În
secolul XX, după marele război, o renaștere a imaginației a cuprins pe scriitorii creștini.
Scriitori ca G.K. Cherston, Dorothy Sayers, Flannery O’Connor, C.S. Lewis cu Narnia,
J.R.R Tolkien cu Stăpânul inelelor, toți aceștia au făcut apel la imaginație într-un mod în
care să readucă în lumină valorile creștine.

2.2. Renașterea interesului pentru spiritualitate.

Percepția culturală că Dumnezeu a murit este dată la o parte printr-un interes reînoit
față de spiritualitate. Dacă înainte, tot ce exista era materia, acum tot mai mulți oameni
cred că trebuie să mai existe și altceva. O importanță tot mai mare este oferită spiritualității
în sistemul de sănătate, ca un factor pozitiv în relație cu starea de bine dar și ca o chestiune
la care pacienții au un drept. Conferința cu titlul „Spiritualitate și vindecare în medicină”
sponsorizată de către Școala de Medicină de la Harvard a atras atenția oamenilor din
domeniu cât și publicului ca niciodată înainte către nevoia de integrare a spiritualității în
medicina profesională. Tot atunci a fost raportat că 86% dintre americani, 99% dintre
medicii de familie și 94% din cei care fac parte din sistemul de mentenanță al sistemului

10
sănătății cred că, rugăciunea, meditația și alte practici religioase și spirituale exercită un rol
pozitiv în procesul de vindecare. Orice ar simții ateii despre asta, creștinii și alți oameni
religioși cred că religia are un impact pozitiv asupra vieților lor și vor să își exercite
libertatea în această direcție.

2.3. Cazul remarcabil al pentecostalismului

Când mă refer la pentecostalism, mă refer în mod special la mișcările harismatice.


Pentecostalismul nu are o organizație centralizată așa cum noi avem, de aceea nu mă voi
referi doar la o facțiune anume ci în general la tot ce înseamnă fenomenul harismatic.
Pentecostalismul este o mișcare cu o creștere exagerat de rapidă care de curând a
intrat în atenția sociologilor. Mișcarea s-a răspândit rapid în America, apelând în mod
special la cei marginalizați. În mod neobijnuit se pare că este îmbrățișat în mod egal și de
către oamenii de culoare dar și de către albi. Cu toate că poate fi numită tradiționalistă în
ceea ce privește teologia, accentul este pus mai mult pe vorbirea în limbi și formele de
închinare experențiale, cum ar fi, profetizare, vindecare, și exorcizare. O întâlnire directă,
personală cu Dumnezeu care schimbă este văzută ca o caracteristică normală. Stilul de
închinare și lipsa sofisticării intelectuale a dus la ignorarea acestei mișcări de către celelalte
denominațiuni tradiționale și de asemenea de către lumea academică, teologi, istooricii
bisericii crștine și mai cu seamă sociologiști. Dar după cel de-al doilea război mondial, în
cea de-a doua jumătate a sec XX, mișcarea a crescut foarte mult. Se estimează că în
prezent (iulie 2004 când e scrisă cartea) sunt 500 milioane pentecostali în lume.
De ce a devenit această mișcare atât de populară? Sociologii cad de acord în dreptul
a două motive preincipale: 1) accentul pe experiența imediată, directă cu Dumnezeu și
evită acele forme uscate și mai mult cerebrale ale Creștinismului care sunt mai puțin
atractive și mai neinteligibile. 2) folosește un limbaj și o formă de comunicare care îi
permite să construiască poduri peste diferențele culturale foarte ușor. Abilitatea
remarcabilă a acestei mișcări de a fi „întrupată” în orice cultură, adică asimilată și însușită
în același timp. Apariția ateismului a fost urmarea unei eroziuni a orăcărei așteptări de
întâlnire și înteracțiune cu lumea de dincolo, divină. Pentecostalismul este efectul exact
opus.

11
2.4. Moartea Modernității – apariția Postmodernismului.

Odată cu sfârșitul celui de-al doliea război mondial, eșecurile modernității pe plan
social, moral și intelectual, erau prea evidente. Cultura occidentală a început să fie zguduită
de o serie nouă de convulsii odată cu lepădarea de presupozițiile modernității pentru a fi
înlocuite de un nou mod de gândire, și un alt fel de a privi lumea – postmodernismul.
Declinul și moartea modernității a jefuit în același timp și partenerul ei de suferință,
anume ateismul. Religia oficială a Modernității, dintr-odată s-a trezit dată la o parte, privită
mai degrabă ca o curiozitate decât ca o opțiune culturală serioasă. Reacționând destul de
violent împotriva afirmațiilor destul de simpliste ale Iluminismului, postmodernitatea a
dărâmat limitele cunoașteri umane încurajând toleranța și celorlalți care gândesc altfel. De
aceea în lumea în care noi trăim astăzi, nimic nu este sigur, nimic nu este garantat, și nimic
nu este oferit fără să fie pus sub semnul întrebării. Toți au dreptate, și în același timp,
nimeni nu are dreptate. Totul este relativ, chiar și aceasta. Postmodernismul celebrează
diversitatea tuturor credințelor, astfel că a forța pe cineva să accepte un punct de vedere,
chiar și argumentat fiind, este privită ca fiind despotic, apăsător.
Jacques Derrida, unul din filosofii postmodernității care a adus pe piața
intelectuală, metoda deconstrucției, spune că aceasta „nu este o implozie spre nimic, si este
o deschidere față de celălalt.” Prin urmare, în postmodernism, toleranța este Dumnezeul la
care se închină toți, fie că este vorba despre drepturile omului, drepturile homosexualilor
sau mișcarea feministă.
Jean-Francois Lyotard declara: „postmodernismul rafinează sensibilitatea noastră
față de diferențe, și recapacitează abilitatea noastră de a tolera nemăsurabilul.” Dacă în
Modernism se căuta un sistem de gândire care să uniformizeze toate celelalte,
postmodernismul este o revoltă împotriva aceste concepții. De aceia ateismul cu pretenția
exclusivistă că doar așa poți privi corect lucrurile din jurul tău, este privit ca fiind un
sistem amenințător și despotic așa cum a arătat-o istoria secolului XX. Ateii pot fi la fel de
meschini, deschiși la prejudecăți, reduși și înapoiați ca și omologii lor religioși. Privind
retrospectiv, acest rezultat era singurul la care se putea ajunge, la urma urmei, sunt și ei
oameni, ca toți ceilalți.
În cartea sa „Declinul Vestului”, Oswald Spengler arată cum diferite culturi au
venit la existență din motive religioase. După ce potențialul acelei spiritualități a secat,
religia a oferit locul ateismului, înainte ca o renaștere a religiozității să apară din nou și să
ofere o nouă direcție existenței. Astfel se ridică întrebarea, este posibil ca ateismul să își fi

12
terminat cursa și să ofere locul renașterii religioase? Apele schimbărilor culturale, au lăsat
ateismul prăbușit pe plajele modernității în timp ce occidentalii încep să exploreze un
interes crescând față de fructul oprit al spiritualității.
Ateismul se găsește pe sine acum undeva într-o zonă de amurg. Cândva o
paradigmă cu o viziune pozitivă asupra realității, pare să se fi transformat mai mult într-un
grup de presiune, al cărei agende defensive este concentrată asupra limitării influenței tot
mai crescânde a religiei. Însă, este acesta amurgul unui soare ce s-a cufundat sub orizont,
pentru a fi urmat de întunericul și răcoarea nopții? Sau este amurgul unui nou răsărit, care
va aduce o nouă zi, o nouă speranță, noi posibilități? Om trăi și-om vedea.

3. SUGESTII

Câteva sugestii pentru biserica mea.


1. În acest context al diversității, noi ca biserică ar trebui să apreciem și să
valorificăm diversitatea din mijlocul nostru.
2. Ar trebui să găsim modalități prin care să prezentăm evanghelia în așa fel încât
aceasta să stârnească imaginația și admirașia oamenilor.
3. Experiența creștină ar trebui prezentată în așa fel încât să evidențieze întâlnirea
personală și transformatoare a harului lui Isus Hristos.
4. Oferind un exemplu personal de spiritualitate.

13