STUDIUL 5 – BISERICA: LUCRAREA LUI DUMNEZEU

COMENTARII

Sursă: www.ssnet.org

Comentarii la Efeseni 2,1-10: În acest pasaj există un contrast puternic între felul de
viaţă trăit de efeseni înainte şi după mântuirea lor în Hristos. Pavel începe capitolul
folosind pluralul „voi” (2,1), dar continuă revenind la atotcuprinzătorul „noi” (2,3). Fraza de
deschidere, „în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară” (2,1) îşi găseşte
opusul în finalul pasajului: „faptele bune... ca să umblăm în ele” (2,10). De asemenea
există un contrast între „eram din fire copii ai mâniei” (2,3) şi „noi suntem lucrarea Lui... am
fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune” (2,10).

Îndurarea şi dragostea lui Dumnezeu reprezintă placa turnantă (2,4). Ele au produs darul
harului şi al mântuirii prin credinţă (2,5-8). Încrederea şi siguranţa că cel credincios poate
beneficia de lucrarea harului lui Dumnezeu sunt exprimate şi subliniate clar în cap. 2,6 de
expresia neobişnuită că nu numai că am fost înviaţi cu Hristos, dar ci şi că am fost aşezaţi
cu El „în locurile cereşti” (la timpul trecut!). Această expresie neobişnuită folosită aici se
aplică în plus la binecuvântarea pe care ne-o dă Dumnezeu în Hristos prin planul pe care
l-a făcut înainte de întemeierea lumii (1,3), dar şi împlinirea planului în moartea şi învierea
lui Hristos (1,20). În felul acesta, această prezentare a lucrării minunate a transformării din
viaţa noastră este pusă în legătură cu paragrafele de introducere ale epistolei, unde sunt
binecuvântaţi de răscumpărarea în Hristos şi înălţaţi prin puterea lui Dumnezeu împreună
cu Hristos.

Întrebări de meditat: În ce sens eram noi „morţi” în greşeli şi păcate (2,1.5)? Ce fel de
moarte era aceea? Aceeaşi idee este transmisă prin expresia „copii ai mâniei” (2,3). În ce
sens „mânie”? Copii caracterizaţi de mânie sau copii destinaţi, sortiţi mâniei?

Alte expresii care oglindesc condiţia anterioară primirii lui Hristos sunt ”trăiam în pasiunile
cărnii noastre, urmând dorinţele trupului şi minţii” (2,3 RSV). Minte în greacă este la plural
şi poate fi redat prin „gânduri” (ca în trad. Cornilescu) sau „simţuri”. Prima parte se referă
cel mai probabil la pasiuni sexuale. Ce spune în plus expresia „dorinţele trupului şi minţii”?
Acestea nu pot fi şi bune?

Expresia „domnul puterii văzduhului” se referă evident la Satana (2,2). Pe lângă referinţele
anterioare la locul ceresc al locuinţei lui Dumnezeu, expresia „în locurile cereşti” este
folosită, în mod curios, cu referire la locaţia domniilor şi stăpânirilor (3,10) şi a duhurilor
răutăţii (6,12). Aceasta creează o oarecare nedumerire, deoarece 2 Petru 2,4 şi Iuda 6 îi
localizează pe îngerii căzuţi în Adânc (tartaroo), legaţi cu lanţuri, cu lanţuri veşnice, în
întuneric. Ce spune aceasta despre autorii Noului Testament şi cosmologie? Ar trebui să
încercăm să armonizăm aceste declaraţii? Ce impact au asemenea deosebiri cosmologice
asupra adevărului teologic?

Care este diferenţa dintre „faptele bune” cu care se poate lăuda cineva, dar care nu
asigură mântuirea (2,9), şi faptele bune „pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte”

1
(2,10)? În ce sens pregăteşte Dumnezeu mai dinainte fapte bune pe care noi să le facem
mai târziu?

Sursă: Emilian Niculescu - secretar@adventist.ro

Mersul lumii – un convoi al morţii

De la scenele pline de slavă ale locurilor cereşti, de la tema biruinţei lui Isus
Hristos şi a înălţării Sale „mai presus de orice domnie şi stăpânire”, atenţia
apostolului se îndreaptă acum spre polul opus: mersul lumii. E un uriaş convoi
funebru, condus în mod invizibil „de domnul puterii văzduhului”, care lucrează
nevăzut în exterior, dar cu atâta eficienţă „în fiii neascultării”, transformându-i
în „copii ai mâniei”.

O ilustrare a acestei acţiuni interioare ar putea-o constitui „melcul sinucigaş”.

Există o larvă care se dezvoltă în intestinul păsărilor şi care este eliminată prin
fecale. Melcul consumă aceste materii reziduale şi larva intră astfel în corpul
melcului. Ce este interesant aici este modul în care larva reuşeşte să se întoarcă
din nou în corpul păsărilor. Ea se instalează în coarnele melcului şi acţionează
asupra creierului său, dirijându-l în mişcările sale. Melcul, mult mai mare decât
„chiriaşul” său, devine un robot. Larva îl îndreaptă spre frunzele verzi, de unde
acesta este apoi „cules” cu uşurinţă de păsări.

De fapt, există două convoaie care se întrepătrund, şi anume convoiul urmaşilor

lui Isus şi cel al fiilor lumii. Ei trec prin aceeaşi vale a plângerii, dar sensul de
deplasare este diferit. În timp ce fiii luminii îşi urmează Conducătorul ceresc, fiii
mâniei nu sunt conştienţi de adevăratul lor conducător, Satana, care îi conduce
spre pierzare veşnică. Convoiul acesta este, în realitate, un cortegiu funebru.
Mulţimea care îl alcătuieşte este formată atât din neamuri („voi”), cât şi din
iudei („între ei eram şi noi”). Înţelegem astfel şi felul în care sunt dispuse cele
două căi despre care a vorbit Domnul Isus în Matei 7, calea cea îngustă şi calea
cea largă. Drumul spre cer un drum cu sens unic, pe care de fapt fiecare dintre
noi îl împărţim în cele două căi. Astfel, atâta timp cât ne apropiem de
Dumnezeu, ne aflăm pe calea cea îngustă. În momentul în care Îi întoarcem
spatele, ne situăm deja pe calea cea largă.

Moartea spirituală
Afirmaţia „voi eraţi morţi în greşelile şi păcatele voastre” nu este o exagerare.
Având în vedere direcţia spre care „curg” masele lumii conduse de Satana, cât şi
starea lor spirituală, constatarea este corectă.

Un principiul fundamental al Bibliei atât de bine cunoscut este: „plata păcatului

este moartea”. Acest principiu se aplică atât în domeniul fizic, cât şi în cel
spiritual, având două aspecte: în primul rând ca sentinţă şi în al doilea rând ca
urmare a păcatului. Moartea spirituală intervine de îndată ce omul păcătuieşte.

2
Astfel se aplică avertismentul adresat primilor noştri părinţi: „căci în ziua în care
vei mânca din el vei muri negreşit”. Cea mai bună explicaţie o constituie tocmai
Efeseni 2:1-3. Aceasta este consecinţa desprinderii de Dumnezeu (sursa vieţii
spirituale) prin neascultare. „Plata păcatului este moartea” este şi sentinţa
rostită de Dumnezeu pentru orice păcat. Am mai amintit acest fapt că în condiţii
absolute se cer măsuri absolute. În cer nu va exista o dreptate relativă, ci una
absolută. Cel mai mic păcat atrage după sine cea mai mare pedeapsă. În această
săptămână studiem consecinţele spirituale ale stării de păcat.

Starea de moarte se caracterizează prin ruperea totală de realitate din cauza

insensibilităţii. În domeniul spiritual aceasta înseamnă ruperea de orice realitate
spirituală. Cea mai importantă realitate desigur este Dumnezeu. Omul mort
spiritual „nu-L vede, nu-L aude, nu-L simte pe Dumnezeu”. Omul mort fizic nu
este conştient nici de sine. Tot astfel omul mort spiritual nu este conştient de
starea în care se află. Desigur procesul acesta al morţii nu este neapărat
instantaneu. El poate fi un proces gradat, aşa cum se întâmplă în cazul unei
scleroze, când în cele din urmă se întrerupe şi respiraţia. Dacă ne gândim la
metafora folosită de Spiritul Profetic „rugăciunea este respiraţia sufletului” şi
acest lucru corespunde. Omul ajunge să nu se mai roage, ceea ce înseamnă de
fapt moarte spirituală.

Dar în timp ce faţă de domeniul spiritual omul este mort, el trăieşte într-o altă
dimensiune. El este foarte activ, foarte perceptiv în lumea păcatelor sale. Aici
îşi creează zeii şi idolii, activităţile şi plăcerile, încât ajunge chiar să se simtă
foarte bine. Dar totul este fals şi capătul drumului este moartea. Este
interesantă imaginea folosită de apostolul Pavel când vorbeşte despre: „mersul
lumii acesteia”. Această lume a păcatului îşi are mersul ei, cu suişuri şi coborâri,
cu întoarceri, dar de fapt toate direcţiile acestea „curg” într-o singură direcţie şi
anume spre moarte veşnică. Conducătorul nevăzut al acestui întreg convoi uriaş,
un adevărat cortegiu funebru care poate fi vesel, este condus „de domnul puterii
văzduhului”. După cum omul mort spiritual nu-L mai percepe pe Dumnezeu, el
nu-L percepe nici pe Satana. Şi aceasta face ca acesta din urmă să fie şi mai
periculos. Un duşman care reuşeşte să se facă nevăzut e mult mai periculos
decât unul vizibil.

„Poftele firii pământeşti” şi „voile firii pământeşti”

Ceea ce dă culoare şi o aparentă „frumuseţe” şi satisfacţie în această lume a
greşelilor şi păcatelor este simţământul că-ţi împlineşti dorinţele fireşti. Acesta
oferă bucuriile de o clipă ale păcatului. Senzaţii tari, aventuri palpitante care te
fac uneori vizibil în faţa lumii şi oferă o oarecare mărime şi faimă, toate creează
pentru omul păcătos o atmosferă în care se simte bine. Faptul că îşi împlineşte
„voile” firii pământeşti fără a mai ţine seamă de limitările lui Dumnezeu,
limitările morale, îi dă o falsă senzaţie de libertate. Dar de fapt atât poftele firii
pământeşti cât şi voile firii pământeşti nu sunt altceva decât momeala şi cârligul
pescarului care a prins „peştele” şi, în timp ce-l trage spre malul morţii, îi mai
dă voie să se zbată în dreapta şi în stânga.

3
Învierea spirituală
În această lume a falsităţii şi morţii a intervenit Dumnezeu oferindu-Şi bogăţia
îndurării şi dragostei. El nu a aşteptat să ne facem mai buni. El nu a aşteptat ca
noi să-L iubim, ci „măcar că eram morţi în greşelile noastre ne-a adus la viaţă
împreună cu Hristos”. Această înviere se referă la redarea percepţiilor spirituale:
începem să auzim Cuvântul lui Dumnezeu, începem să fim sensibili în problemele
de bine şi rău, începem să-L vedem pe Dumnezeu. Şi acest proces este gradat şi
adevărata bogăţie a harului se va vedea în „veacurile viitoare”.

Îndreptăţirea prin credinţă

În versetele 8 şi 9 apostolul Pavel prezintă îndreptăţirea prin credinţă sub
aspectul îndreptăţirii atribuite (socotite). Este acea parte a îndreptăţirii pe care
cerul o îndeplineşte cu totul fără participarea noastră, este dreptatea care ni se
acordă ca un dar, o dreptate care şterge cu totul trecutul nostru, şterge
rapoartele negative şi ne oferă din nou o foaie albă a vieţii. Această îndreptăţire
se obţine prin har, prin credinţă şi fără faptele noastre; Trebuie doar s-o primim.
Dar şi această capacitate de a o primi este tot darul lui Dumnezeu.

Versetul 10 tratează al doilea aspect al îndreptăţirii, şi anume îndreptăţirea

împărtăşită. Această dimensiune a îndreptăţirii este concretă, înseamnă fapte
bune. Dar şi acestea sunt „pregătite mai dinainte” ca noi să umblăm în ele. Aici
nu este vorba despre un predeterminism, o teleghidare. Dumnezeu pregăteşte
condiţiile, ne dă puterea (voinţa şi înfăptuirea) pentru a săvârşi aceste fapte. Ele
sunt lucrate de Dumnezeu în colaborare cu noi.