Sunteți pe pagina 1din 97

Levitic 1:1 Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit din cortul întâlnirii, şi a zis:

Domnul a chemat pe Moise. Dumnezeu făgăduise că atunci când va fi ridicat Cortul Întâlnirii,
va vorbi cu Moise din sanctuar. Dumnezeu vorbise cu el mai înainte de pe munte, dar acum avea să
vorbească de pe tronul harului (Exod 25,22). Acum El împlineşte această făgăduinţă şi-l cheamă pe
Moise să vină mai aproape, pentru ca prin el să poată instrui poporul cum să se apropie de
Dumnezeu şi de sanctuar.
De această instruire era nevoie urgentă. Israel avea doar o concepţie vagă despre sfinţenia
lui Dumnezeu şi păcătoşenia păcatului. Poporul avea nevoie să fie învăţat cu privire la primele
principii de respect şi închinare. Ei trebuiau să afle că nu numai că era Dumnezeu sfânt, ci şi casa
Lui şi chiar cele înconjurătoare. Ei trebuiau să ştie că numai cel sfânt se poate apropia de
Dumnezeu şi poate veni în prezenţa Lui. De aceea, ei nu-şi puteau permite să intre în locaşul lui
Dumnezeu, ci doar să se apropie până la uşa curţii, şi să aducă jertfă cu smerenie şi căinţă. Preoţii
aveau s-o primească de la ei pentru Dumnezeu, să ducă sângele şi să ardă tămâia în prima
despărţitură. Nici chiar preoţii nu puteau să intre în a doua despărţitură a sanctuarului pentru a
sluji. Această lucrare era rezervată numai pentru marele preot, care după o adâncă cercetare de
inimă avea acces în locaşul prea sfânt pentru câteva minute, o singură zi pe an, în marea zi de
ispăşire. După aceasta, Sfânta Sfintelor rămânea închisă pentru încă un an. Dumnezeu este într-
adevăr cel mai sfânt.
Prin mielul junghiat, prin viţel, berbece, ţap, turturele, porumbei, prin stropirea sângelui
asupra altarului arderilor de tot, asupra altarului tămâierii, înspre perdea, sau pe chivot, prin
învăţătura şi mijlocirea preoţiei, Israel trebuia să înveţe cum să se apropie de Dumnezeu. Ei nu
aveau să fie lăsaţi în deznădejde când se aflau în faţa condamnării sfintei Legi a lui Dumnezeu.
Există o cale de scăpare. Mielul lui Dumnezeu avea să moară pentru ei. Prin credinţa în sângele Său
ei pot să intre în comuniune cu Dumnezeu. Prin mijlocirea preotului ca înlocuitor, ei puteau să intre
în sanctuar să apară chiar în sala de audienţă a Celui Prea Înalt. Pentru cel credincios din Israel,
această ocazie preînchipuia timpul când poporul lui Dumnezeu va avea „o intrare slobodă în locul
prea sfânt, prin sângele lui Isus” (Evrei 10,19).
Dumnezeu a dorit să-l înveţe pe Israel toate aceste lucruri prin sistemul jertfelor. Acesta era
pentru ei calea mântuirii. Ea le oferea speranţă şi curaj. Cu toate că Legea lui Dumnezeu, cele Zece
Porunci, îi condamna din cauza păcatelor lor, faptul că Mielul lui Dumnezeu avea să moară pentru ei
le dădea speranţă. Sistemul jertfelor a constituit pentru Israel Evanghelia. Ea arăta calea comuniunii
şi părtăşiei cu Dumnezeu. Există anumiţi creştini care nu văd o mare importanţă sau valoare în
serviciile de la Templu, date pe care divină, cu toate acestea, planul Evangheliei mântuirii, aşa cum
este descoperit în Noul Testament, devine mai clar prin înţelegerea Vechiului Testament. De fapt,
cel care înţelege sistemul levitic aşa cum este prezentat în Vechiul Testament poate înţelege şi
aprecia mult mai bine Evanghelia, aşa cum se află în Noul Testament. Una o prefigurează pe
cealaltă şi este un tip al ei.
Din Cortul Întâlnirii. Ca urmare a păcatului, omul fusese alungat din căminul său din paradis,
unde s-a bucurat de comuniune deschisă Făcătorul său. Din cauză că omul nu mai era capabil să
locuiască împreună cu Dumnezeu, El a consimţit să coboare şi să locuiască cu omul. Prin urmare,
Dumnezeu Îl instruise pe Moise: „Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod
25,8). Moise l-a făcut, şi „slava Domnului a umplut cortul” (Exod 40,34). Ce iubire minunată!
Dumnezeu nu putea suporta să fie despărţit de ai Săi, şi iubirea Lui a întocmit un plan prin care
putea să locuiască în mijlocul lor! El avea să meargă cu ei în călătoriile lor prin pustie şi, în cele din
urmă, avea să-i conducă în Ţara Făgăduinţei.

Levitic 1:2 "Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: "Când cineva dintre voi va aduce
un dar Domnului, să-l aducă din vite, fie din cireadă, fie din turmă.
Un dar. Ebraicul gorban din verbul garab, „a aduce aproape”, „a apropia”. Jertfa arderii de
tot era de două feluri: obligatorie şi de bună voie. Anumite jertfe ale arderii de tot veneau la timpuri

-1-
hotărâte şi erau prezentate de preoţi în numele întregii naţiuni. Acestea cuprindeau şi arderea de tot
zilnică (Exod 29,38-42; Numeri 28,3-8), jertfa de Sabat a arderii de tot (Numeri 28,9.10), şi jertfele
arderii de tot pentru sărbătoarea lunii noi, Paşte, Cincizecime, sărbătoarea trâmbiţelor (Numeri
28,11 la 29,39). Alte jertfe obligatorii pentru arderea de tot erau de natură ocazională şi erau aduse
de persoane. Astfel erau jertfele de la consacrarea unui preot (Exod 29,15-18; Levitic 8,18-21; 9,12-
14), la naşterea unui copil (Levitic 12,6-8), la curăţirea de lepră (cap 14,19.20), la pângărirea
ceremonială (cap. 15,14.15.30) şi la facerea unei juruinţe de Nazireu (Numeri 6,13-16). Jertfele de
ardere de tot voluntare puteau fi aduse de persoană în orice vreme, dar trebuiau să se conformeze
în toate privinţele la aceleaşi reguli, care guvernau jertfele arderii de tot obligatorii (vezi Numeri 7; 1
Regi 8,64). Regulile din Levitic 1 se ocupă în mod deosebit cu jertfele arderii de tot de bună voie, cu
toate că ritualul era asemănător şi pentru celelalte.

Levitic 1:3 Dacă darul lui va fi o ardere de tot din cireadă, să-l aducă din partea
bărbătească fără cusur, şi anume să-l aducă la uşa cortului întâlnirii înaintea
Domnului, ca să fie plăcut Domnului.
Dacă darul lui va fi o ardere de tot. Dacă garbon-ul lui va fi ?lah”. ?lah, cuvântul ebraic
obişnuit pentru „jertfa arderii de tot”, sau „darul arderii de tot”, înseamnă „ceea ce merge în sus”,
sau „ceea ce se înalţă”. Alt termen folosit numai de două ori, este kalil, care înseamnă întreg.
Cuvintele acestea derivă din faptul că jertfele arderii de tot erau arse pe altar în întregime, şi după
cum fumul se ridica, tot aşa se înălţa şi jertfa, simbolic, la Dumnezeu. Traducerea Donay foloseşte
cuvântul olocaust, ceea ce însemnă „aceea ce este ars în întregime”. Aceste nume descriu corect
jertfa arderii de tot. Din ea nu era mâncată nici o parte, cum era cazul cu alte jertfe, totul era ars şi
înălţat la Dumnezeu în flăcări, ca „un miros bineplăcut” (v.9). Nu se reţinea nimic. Totul Îi era dat
lui Dumnezeu. Aceasta însemna consacrare deplină.
Jertfele pentru arderea de tot sunt primele jertfe amintite după potop, când Noe, „a adus
arderi de tot pe altar” (Geneza 8,20). Apoi, ele sunt amintite în porunca lui Dumnezeu către Avraam
de a aduce pe fiul său ca „ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune” (Geneza 22,2).
Cartea lui Iov, poate cea mai veche din Biblie, raportează cum Iov „se scula dis de dimineaţă şi
aducea... o ardere de tot. Căci zicea Iov: „Poate că fii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în
inima lor” (Iov 1,5). După cât se pare, Iov credea că arderea de tot adusă de el putea să abată
mânia lui Dumnezeu, chiar dacă fiii lui nu aduseseră nici o jertfă pentru ei înşişi, şi nici nu-şi dădeau
seama că păcătuiseră. Rabinii aveau o zicală: „Arderea de tot face ispăşire pentru călcările de lege
ale lui Israel”.
Arderile de tot erau cele mai vechi dintre toate jertfele şi cele mai caracteristice şi
cuprinzătoare, înglobând în ele elementele esenţiale tuturor jertfelor. Importanţa lor se vede din
faptul că timp de secole ele au fost singurele jertfe care au existat. Mai târziu, când au fost
poruncite şi alte jertfe, era prevăzut în mod expres că ele nu trebuiau să ia locul arderii de tot, ci
erau numai un adaos la arderea de tot continuă (vezi Numeri 28,10; 29,16; etc.)
Cu toate că jertfele zilnice de dimineaţa şi de seara, obligatorii chiar şi în ziua ispăşirii, erau
pentru naţiune, ele mai serveau şi un scop definit pentru israelitul ca individ. În cele din urmă, când
serviciul sanctuarului a fost instituit la Ierusalim, Dumnezeu a poruncit ca toate jertfele să fie aduse
acolo, şi numai preoţii să slujească la altar. Deşi aceasta centraliza închinarea şi tindea spre
uniformizare, fiind astfel folositoare, ea crea greutăţi pentru cei care locuiau la o oarecare depărtare
de sanctuar. O călătorie din Galilea până la Ierusalim avea să dureze multe zile, poate chiar
săptămâni, dacă se aducea şi un animal de jertfă. În călătoria lui spre casă, omul putea să
păcătuiască iarăşi şi ar fi trebuit să facă o nouă călătorie. Fără îndoială că acest fapt ar fi dat
naştere la o situaţie imposibilă. Pentru el, jertfa zilnică de dimineaţă şi de seară constituia o soluţie
fericită.
Animalele permise pentru serviciile zilnice erau obţinute cu bani rezultaţi din contribuţia
întregului popor. În fiecare dimineaţă, pe altarul arderii de tot era jertfit un miel pentru naţiunea

-2-
întreagă, iar seara slujba era repetată. Jertfa acestei arderi de tot cuprindea o ispăşire temporară
pentru naţiune, până la vremea când putea să vină păcătosul însuşi pentru a aduce propria jertfă.
Aceste jertfe naţionale făceau pentru naţiune acelaşi lucru pe care Iov îl avea în minte, când zicea:
„Poate că fiii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în inima lor” (Iov 1,5). Iov nu ştia dacă fiii
lui au păcătuit. Dar se putea ca ei să fi păcătuit. Şi astfel, pentru a-i „acoperi”, până când trebuiau
să aducă ei înşişi jertfa, Iov a lucrat pentru ei. În acelaşi fel, arderea de tot zilnică pentru naţiune
acoperea pe Israel până ce fiecare putea să aducă jertfa individuală. Talmudul învaţă că jertfa de
dimineaţă făcea ispăşire pentru păcatele săvârşite în timpul nopţii, iar jertfa de seară pentru
păcatele săvârşite în timpul zilei.
Arderea de tot zilnică era arsă pe altar, dar la un foc slab, în aşa fel ca o jertfă să dureze
până de avea să fie pusă pe altar următoarea (Levitic 6,9). Jertfa de seară dura până dimineaţa, şi
jertfa de dimineaţă până seara. În felul acesta, pe altar era întotdeauna o jertfă care oferea
ispăşirea provizorie pentru Israel. Când un om păcătuia, deşi nu era în măsură să vină imediat la
sanctuar, sau chiar timp de săptămâni ori luni, el ştia că pe altar era o jertfă pentru el şi că era
„acoperit”, până când putea să aducă propria jertfă spre a confirma pocăinţa.
Această prevedere plină de îndurare pentru păcătoşii din vechime constituie o puternică
speranţă pentru păcătosul de astăzi. Sunt vremuri când păcătuim, dar nu ne dăm seama de aceasta
până mai târziu şi nu le mărturisim imediat. Ce mângâiere este să ştim că Hristos este întotdeauna
gata să ne „acopere” cu haina dreptăţii Sale, până ajungem să înţelegem situaţia noastră, că El
niciodată nu ne părăseşte, sau nu ne respinge şi că, înainte ca să venim la El, a luat o măsură
necesară pentru mântuirea noastră. Dar fie ca nimeni să nu profite de acest lucru spre a întârzia
mărturisirea.
Cu toate că arderile de tot despre care este vorba în Levitic 1 sunt de bună voie, totuşi când
sunt aduse, după cum s-a observat deja, ritualul care trebuia să fie urmat era precis şi strict. În
felul acesta, izraeliţii învăţau ce înseamnă ascultarea implicită. Dumnezeu putea să ierte, Dumnezeu
vrea să ierte, dar trebuia să aibă loc o supunere absolută faţă de instrucţiunile divine. Acela care
dorea să se apropie de Dumnezeu trebuia să o facă în felul arătat de Dumnezeu. El primea numai
acea închinare care era în concordanţă cu voia Sa – nu aceea care ni se pare nouă ca fiind cea mai
bună şi mai eficientă, nu aceea despre care am putea crede că se adaptează cel mai bine la ocazie,
nu aceea care pare să aducă cele mai grabnice venituri sau cei mai mulţi bani, ci numai aceea pe
care o aprobă Dumnezeu şi asupra căreia El poate să lase binecuvântarea Sa.
Pentru arderile de tot erau folosite patru feluri de vieţuitoare: viţei, oi, ţapi, păsări.
Aducătorul putea să o aleagă pe care o dorea. Desigur, bogatul îşi putea permite să aducă un viţel.
Săracul care îşi putea îngădui numai un porumbel sau o turturea avea să aducă una din aceste
păsări. În mod semnificativ, Maria, mama lui Isus, a adus două turturele la Templu ca dar după
naşterea de copil (vezi Levitic 12,8; Luca 2,22-24). Iosif şi Maria erau oameni săraci: Leul şi
vulturul, regi printre animale şi păsări, fiind necurate, nu se foloseau la jertfe, ci mai degrabă mielul
şi porumbelul. Dumnezeu nu Se uită la spiritul înălţat şi mândru, ci va primi pe cel blând şi smerit.
Arderea de tot de bunăvoie era un dar din iubire, de dedicare, de consacrare. Ea era adusă
într-un spirit de bucurie lui Dumnezeu. Ea era mai mult decât un dar, era dăruirea de sine, o jertfă
vie. Astăzi nu mai aducem arderi de tot, dar ar fi bine să aplicăm spiritul care insufla jertfele arderii
de tot la trăirea zilnică a vieţii de creştin. Lui Dumnezeu încă Îi place o slujire adusă de bună voie şi
cu bucurie (2 Corinteni 9,7).
Parte bărbătească fără cusur. „Vita pentru jertfă să fie fără cusur, ca să fie primită; să n-
aibă nici un cusur în ea” (Levitic 22,21). Aceasta scoate în evidenţă faptul că Dumnezeu cere de la
noi tot ce-i mai bun. Este posibil să nu fim bogaţi sau în stare să-I aducem lui Dumnezeu daruri
mari, dar ce dăm trebuie să fie desăvârşit. Trebuie să aducem doar ce avem mai bun. Nu trebuie
să-I aducem lui Dumnezeu ceva de mică valoare – un ban defectuos, o proprietate insalubră, resturi
de timp neocupat. Noi trebuie să-I slujim lui Dumnezeu cu tot ce avem mai bun.
Să fie plăcut Domnului. Mai degrabă, „ca să poată fi primit înaintea Domnului” (RSV).
Dăruitorul trebuia „să-l (darul) aducă la uşa Cortului Întâlnirii”, dar ea avea să fie primită înaintea

-3-
Domnului”. Acelaşi cuvânt ebraic tradus aici „de bunăvoie” este redat „primit” în versetul 4.

Levitic 1:4 Să-şi pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere de tot, şi va fi primit
de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el.
Primit de Domnul. Animalul adus ca jertfă era considerat ca un înlocuitor pentru păcătos.
Animalul trebuia să fie primit „pentru” el, adică în locul lui. Având în vedere că înlocuitorul era un
simbol al lui Hristos, acesta trebuia să fie desăvârşit (cap. 22,25).
O parte solemnă şi esenţială a ritualului era punerea mâinii aducătorului pe capul jertfei.
Cuvântul samk, „a pune”, înseamnă „a se rezema” cu greutatea cuiva, un act prin care păcătosul
pocăit reprezenta deplina dependenţă de înlocuitorul lui. Cât despre însemnătatea acestui lucru,
comentatorii vechi şi moderni înţeleg că aceasta înseamnă un transfer simbolic al păcatelor de la
jertfitor la jertfă, sau substituirea jertfei spre a muri în locul păcătosului. „Punerea mâinilor pe capul
jertfei este un ritual obişnuit, prin care are loc substituirea, sau transferarea păcatelor.” „În fiecare
jertfă există ideea de substituire, jertfa ia locul omului păcătos.” (Jewish Encyclopedia vol.2, p.286,
art. Ziua Ispăşirii).
Având în vedere că acum creştinii pun prin credinţă păcatele lor asupra lui Isus, Mielul lui
Dumnezeu, pare potrivit a afla în slujba de jertfă o ceremonie care să simbolizeze acest lucru. În
ritualul arderii de tot aflăm oglindit acest lucru, de fapt, punerea mâinii era necesară în toate
cazurile în care era vorba de păcat. Creştinul vede în ceremonia punerii mâinii şi a rezemării asupra
jertfei un simbol al dependenţei lui de Hristos pentru mântuire. Rezemându-ne astfel, noi punem
păcatele noastre asupra Lui, iar El ia locul nostru pe altar, o jertfă „sfântă, plăcută lui Dumnezeu”
(Romani 12,1).
Urmând instrucţiunile date de Dumnezeu, păcătosul pocăit putea fi sigur că jertfa a fost
primită în locul lui. Tot aşa, noi putem fi siguri că, urmând directivele lui Dumnezeu, putem fi primiţi
de Hristos, Înlocuitorul nostru, ştiind că El ia locul nostru pe altar, - că El a făcut cu adevărat acest
lucru pe cruce. El a murit pentru noi, în locul nostru, şi pentru că El a murit, noi vom trăi.

Levitic 1:5 Să junghie viţelul înaintea Domnului, şi preoţii, fiii lui Aaron, să aducă
sângele, şi să-l stropească de jur împrejur pe altarul de la uşa cortului întâlnirii.
Să junghie viţelul. Noi nu putem crede că un om normal ar avea plăcere să împlânte cuţitul
într-o victimă nevinovată, chiar dacă acea victimă ar fi doar un animal. Cu toate acestea, Dumnezeu
cerea acest lucru aducătorului. În vremurile de mai târziu, junghierea o făceau preoţii, deşi intenţia
de la început a lui Dumnezeu a fost ca păcătosul însuşi să facă lucrul acesta. Aceasta experienţă
trebuie să fi fost pentru păcătos penibilă şi dureroasă, pentru că el ştia că păcatul lui a făcut să fie
necesară moartea. Ea îl impresiona şi îl determina să ia hotărârea „să nu mai păcătuiască”. El vedea
„pe viu” rezultatul păcatului. Acesta nu însemna numai moartea, ci moartea unui nevinovat. Ce alt
rezultat putea să aibă ceremonia aceasta, decât să creeze în păcătos o ură faţă de păcat şi o
solemnă hotărâre de a nu mai avea de a face cu el?
Prima învăţătură pe care Dumnezeu dorea s-o dea lui Israel prin sistemul jertfelor era că
păcatul înseamnă moarte. Această învăţătură a fost imprimată repetat în inima lor. Pe parcursul
întregului an, în fiecare dimineaţă şi seară, era jertfit un miel pentru naţiune. Zi după zi, oamenii
aduceau jertfele lor pentru păcat şi arderile de tot la sanctuar. În fiecare caz era junghiat un animal,
iar sângele era dus în locul arătat. Pe fiecare ceremonie şi pe fiecare slujire era imprimată
învăţătura: Păcat înseamnă moarte.
Învăţătura aceasta este necesară tot atât de mult în vremea noastră, pe cât a fost şi în zilele
din vechime. Unii creştini iau păcatul prea uşor. Ei îl consideră un aspect trecător al vieţii, pe care
omenirea îl va depăşi. Alţii consideră păcatul ca fiind regretabil dar inevitabil. Toţi au avut nevoie să
li se imprime în minte cu putere învăţătura că păcatul înseamnă moarte. Noul Testament declară în
mod precis că „plata păcatului este moartea” (Romani 6,23), dar mulţi nu reuşesc să înţeleagă
importanţa acestei declaraţii. O concepţie mai realistă a păcatului şi morţii, ca fiind inseparabil

-4-
legate, ar ajuta mult la aprecierea şi înţelegerea Evangheliei. Pentru creştin aceasta conţine
învăţătura importantă că noi am fost vinovaţi, apoi o repulsie faţă de păcat şi, în cele din urmă, o
profundă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, deoarece prin moarte vine mântuirea. Hristos a murit
pentru mine. Eu ar fi trebuit să mor, pentru că am păcătuit, şi „plata păcatului este moartea”. Dar
pentru mine a murit Hristos. El a mers la Calvar în locul meu! Ce măsură potrivită de prevedere! Ce
iubire minunată!
Sângele să-l stropească. Aducătorul de jertfă îşi terminase lucrarea. El îşi adusese jertfa, îşi
mărturisise păcatul, şi junghiase victima. Acum începea slujba sângelui. În timp ce sângele ţâşnea,
alături se afla un preot şi-l strângea într-un vas. Apoi stropea sângele de jur împrejur pe altarul
arderii de tot. Cuvântul tradus aici „stropească”, înseamnă literal „a împrăştia”. Este folosit la
împrăştierea prafului (Iov 2,12), a cărbunilor aprinşi (Ezechiel 10,2), a apei (Numeri 19,13), etc.
După Talmud, preotul oficiant stropea sângele spre altar în două locuri, la colţurile de nord-est şi
sud-vest, în aşa fel încât acesta să atingă toate cele patru părţi ale altarului. Din motive sanitare,
probabil că acesta se făcea pe partea dinăuntrul altarului. Partea de sânge nefolosit era vărsat la
piciorul altarului. Mai târziu, la Templul din Ierusalim, surplusul de sânge era dirijat cu ajutorul unui
canal de scurgere din ţiglă, care îl transporta în răul Chedron.
Dumnezeu a căutat să întipărească în mintea celor din Israel gândul că iertarea de păcat se
poate obţine numai prin mărturisire şi slujirea sângelui. Ei trebuiau să înţeleagă preţul nemărginit de
mare al iertării. Iertarea este mai mult decât a trece cu vederea greşelile. Pe Dumnezeu Îl costă
ceva pentru a fi în măsură să ierte, Îl costă o viaţă, chiar viaţa Fiului Său.
Unora, moartea lui Hristos le apare ca nefiind necesară. Dumnezeu putea, sau trebuia,
consideră ei, să ierte fără Golgota. Lor nu li se pare crucea ca o parte integrantă şi vitală a ispăşirii.
Ar fi bine dacă creştinii ar contempla azi mai mult preţul mântuirii lor. Iertarea nu este o chestiune
simplă. Prin sistemul ceremonial Dumnezeu i-a învăţat pe cei din poporul Israel că iertarea se putea
obţine numai prin vărsare de sânge. Noi avem nevoie acum de această învăţătură. În sistemul
jertfelor lui Israel trebuie să fie aflate principiile fundamentale ale trăirii sfinte. Vechiul Testament
conţine principii fundamentale. Cel care este întemeiat întru totul pe el va fi în stare să ridice o
zidire care nu va cădea când vin ploile şi suflă vânturile. El va fi „zidit pe temelia apostolilor şi
prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2,20).

Levitic 1:6 Să jupoaie viţelul adus ca ardere de tot, şi să-l taie în bucăţi.
Să jupoaie „arderea de tot”. La început, aducătorul însuşi făcea acest lucru, dar mai târziu
această parte a ritualului a fost preluată de leviţi. În pustie cei care au participat la slujire au fost
puţini în comparaţie cu vremea de mai târziu, din Ţara Făgăduinţei, când veneau sute sau chiar mii
de aducători de jertfe într-o singură zi. Leviţii şi preoţii care erau obişnuiţi cu ritualul puteau să facă
jupuirea mult mai expeditiv decât oamenii din popor.

Levitic 1:7 Fiii preotului Aaron să facă foc pe altar şi să pună lemne pe foc.
Să facă foc pe altar. Într-un loc anumit de pe altarul arderii de tot ardea întotdeauna un foc.
Era datoria preoţilor să se asigure că acest foc nu se stingea niciodată. Pentru că a fost aprins de
Însuşi Dumnezeu, el era considerat foc sfânt. Focul acesta nu trebuia să fie folosit pentru nevoi
obişnuite, şi nici focul obişnuit nu trebuia să fie folosit în serviciul sanctuarului. Din acest foc central
de pe altar, preoţii aprindeau alte focuri spre a aranja astfel jertfele care puteau fi aduse. În felul
acesta, la altar ardeau mai multe focuri în acelaşi timp, toate aprinse de la acel foc central. Tot de
pe acest altar, preoţii luau cărbunii pentru cădelniţele lor când intrau să ardă tămâie în locul sfânt.
Focul de pe altarul tămâierii era luat de pe altarul arderii de tot. Este interesant a se observa că în
ceruri există un înger care este însărcinat cu focul (Apocalipsa 14,18).
Să pună lemne pe foc. Lemnele folosite la serviciul sanctuarului erau cercetate cu grijă
înainte de a fi îngăduit să ajungă pe altar. Lemnele care fuseseră atacate de insecte sau mâncate
de viermi erau respinsă. Lucrarea de a se îngriji de aprovizionarea cu lemne le revenea unora dintre

-5-
preoţi şi, o dată pe an, poporului i se cerea să ajute la adunarea de combustibil pentru sanctuar.
Lucrarea aceasta trebuie să fi fost în ea însăşi instructivă pentru ei, deoarece în timp ce strângeau
lemnele şi le examinau să, ei înşişi au fost impresionaţi de sfinţenia lui Dumnezeu şi cererea Sa cu
privire la desăvârşirea chiar şi în chestiunile cele mici.
Lemnele nu erau aruncate în foc, nici nu erau puse la întâmplare. Ele erau puse „în ordine”
cu grijă. Învăţătura este evidentă. Nimic din ce are de a face în slujirea lui Dumnezeu nu este
îngăduit să se facă în mod neglijent. Totul trebuie să fie făcut cu grijă şi respect.

Levitic 1:8 Preoţii, fiii lui Aaron, să aşeze bucăţile, capul şi grăsimea, pe lemnele
puse pe focul de pe altar.
Să aşeze bucăţile. Învăţătura despre ordine este aceeaşi ca în versetul 7. Toate bucăţile
jertfei trebuiau să fie aşezate pe altar în poziţia animalului viu, pe lemnele care şi ele erau „în
ordine”. Apostolul spune: „Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” (1 Corinteni
14,40). Acesta este creştinismul cel bun al Noului Testament.

Levitic 1:9 Să spele cu apă măruntaiele şi picioarele; şi preotul să le ardă toate pe


altar. Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut
Domnului.
Să spele cu apă. În armonie cu regula că nimic necurat nu trebuie să ajungă pe altar, sau să
fie folosit în slujba lui Dumnezeu, măruntaiele şi picioarele erau spălate în apă, înainte ca jertfa să
fie aşezată pe altar. S-ar putea argumenta uşor că acest act nu era necesar, întrucât focul avea să
consume în curând jertfa şi orice necurăţie avea să fie distrusă. Atunci, de ce să se piardă timp cu
spălarea bucăţilor animalului?
Acest act, de asemenea, trebuie să-i fi impresionat adânc pe toţi cu sfinţenia lui Dumnezeu
şi ura Lui faţă de dezordine şi orice lucru care mânjeşte. De fapt, orice faptă, fiecare ceremonie
aducea învăţătura sfinţeniei lucrării lui Dumnezeu, sfinţenia caracterului Lui.
Preotul să le ardă toate. Aceasta avea o singură excepţie: pielea nu era arsă, ci dată
preotului (cap.7,8). Nu ni se spune de ce s-a făcut această excepţie.
De un miros plăcut. Arderile de tot din capitolul 1 nu erau jertfe obligatorii, ci de bună voie,
pe care aducătorul le aducea pentru că simţea nevoia după Dumnezeu şi dorea să-şi arate
aprecierea pentru bunătatea Domnului. Prin aducerea jertfei, el îşi exprima iubirea faţă de
Dumnezeu şi consacrarea în slujba Lui.
Arderile de tot erau aduse în multe ocazii şi reprezentau consacrare şi recunoştinţă faţă de
Dumnezeu. Ele nu cereau o favoare deosebită, ci exprimau gratitudine pentru îndurările din trecut.
Ele erau aduse pentru curăţirea de lepră (cap. 14,19.20), pentru curăţirea unei femei la naşterea
copilului (cap. 12,6-8), precum şi pentru necurăţie în general (cap. 15,15.30). În multe cazuri, jertfa
pentru păcat era însoţită de arderea de tot, dar nu întotdeauna. Când jertfa pentru păcat şi arderea
de tot erau aduse de aceeaşi persoană, în primul rând venea jertfa pentru păcat şi era pentru un
păcat sau păcate specifice; arderea de tot era pentru păcătoşenie în general fără referire la un
păcat anumit.
Arderile de tot au un loc însemnat în consacrarea lui Aaron şi a fiilor lui (Exod 29,15-25;
Levitic 8,18), ca şi în instalarea lor în preoţie (Levitic 9,12-14). Ele mai erau folosite la juruinţele
Nazireului (Numeri 6,13-16). În aceste cazuri, ele constituiau o deplină consacrare a individului faţă
de Dumnezeu. În ele, aducătorul se aşeza în mod simbolic pe altar, consacrându-şi întreaga viaţă în
slujba lui Dumnezeu.
Jertfele erau rugăciuni întrupate. Considerate astfel, ele aveau o semnificaţie adâncă. Dacă
un creştin cade în ispită şi comite un păcat, el îşi mărturiseşte smerit păcatul şi cere iertare.
Adevăratul israelit făcea acelaşi lucru, dar ca adaos mai aducea pentru păcatul special o jertfă
pentru păcat. Dacă aducea şi o jertfă a arderii de tot, prin aceasta spunea: „Doamne, poate că eu
am făcut şi alte lucruri neplăcute Ţie. Nu-mi dau seama că le-am făcut, dar iartă-mă cu îndurare

-6-
acolo unde poate că am păcătuit”. Când înălţăm astăzi rugăciunea aceasta, noi facem ce făcea
israelitul când aducea jertfa arderii de tot a lui.
Expresia lui Pavel din Romani 12,1: „aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie” este o referire
la vechile arderi de tot. Noi trebuie să fim consacraţi pe deplin lui Dumnezeu. Trebuie să fim curăţiţi
pe deplin. Numai după ce arderea de tot era spălată şi curată, putea să fie adusă pe altar „o jertfă
mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului”. Aşa este şi cu noi. Toate păcatele, toată murdăria
cărnii şi a spiritului trebuie să fie îndepărtată înainte de a fi potrivite pentru altar (2 Corinteni 7,1).
Arderea de tot este un simbol al lui Hristos, care S-a consacrat întru totul lui Dumnezeu,
lăsând pentru noi un exemplu de urmat. Ea învaţă sfinţirea deplină, dedicarea completă. Este bine
plasată ca prima în lista jertfelor din Levitic. Ea ne spune, fără îndoială, că pentru a fi de un miros
plăcut lui Dumnezeu, o jertfă trebuie să fie întru totul supusă. Totul trebuie să fie pus pe altar, totul
trebuie să fie consacrat lui Dumnezeu.
După cum jertfa trebuia să fie fără cusur, tot aşa şi Hristos este „Mielul fără cusur şi fără
prihană”. Cel întru totul plin de iubire, Cel Sfânt, care „ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi”, „ca
un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (1 Petru 1,19; Efeseni 5,2).
Arderea de tot era plăcută lui Dumnezeu pentru că descoperea o dorinţă în inima
aducătorului de a se consacra lui Dumnezeu. Aducând jertfa el spunea de fapt, „Doamne, doresc
să-Ţi slujesc Ţie. M-am aşezat pe altar nepăstrând nimic pentru mine. Primeşte-mă prin Înlocuitor şi
de dragul Lui”. O astfel de atitudine este plăcută lui Dumnezeu.
Arderile de tot din cap.1 au fost „de un miros plăcut” Domnului, pentru că erau cu totul de
bunăvoie. Creştinii sunt în pericol să facă o lucrare care în ea însăşi este bună şi dreaptă, dar nu din
cauza unui îndemn lăuntric sau din iubire, ci pentru că aşa este obiceiul sau pentru că aşa se
aşteaptă să facă. Datoria este un cuvânt mare şi trebuie să fie accentuat, dar nu trebuie să uităm că
iubirea este şi mai mare şi, dacă este aplicată aşa cum trebuie, ea împlineşte datoria deoarece
include datoria. Iubirea este de bună voie, spontană, liberă, datoria este exigentă, obligatorie. În
viaţa creştină este nevoie de amândouă, şi nici una nu trebuie să fie subliniată spre excluderea
celeilalte. Datoria împlineşte Lege. Şi iubirea împlineşte Legea, dar ea merge mai departe. Ea mai
merge şi mila a doua. Ea dă şi haina.
„Pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9,7). Unii ar înlocui pe „cu bucurie”
cu „generos”, ceea ce probabil că ar fi adevărat şi aşa. Dar textul spune ”cu bucurie”. El se referă la
cineva care dă de bună voie, care nu trebuie să fie îndemnat, ci îşi face cu bucurie partea sa. Acest
lucru Îi este plăcut Domnului. Spiritul acesta este simbolizat în arderea de tot. Ar fi plăcut pentru
Dumnezeu dacă spiritul de slujire cu bucurie şi fericire ar fi mai obişnuit decât este. Adesea facem
cu resemnare, poate chiar cu murmurare, ce ar trebui să facem cu nerăbdare şi într-un spirit de
fericire. Dumnezeu iubeşte dătătorul voios, nu numai de bani, ci şi de slujire. Există sarcini de
îndeplinit, dar El ar avea o şi mai mare plăcere, dacă le-am face de bunăvoie şi fără murmur. Sunt
unii care trebuie să fie încurajaţi, mustraţi, îndemnaţi şi aproape recompensaţi, ca să facă ceva ce
ar trebui să facă plini de bucurie şi bunăvoinţă (vezi Isaia 64,7; Maleahi 1,10). O atitudine
nepăsătoare şi dorinţa de răsplată nemulţumeşte atât pe oameni, cât şi pe Dumnezeu. Este
descurajator pentru conducători să mustre serios şi repetat şi să primească doar un răspuns slab.

Levitic 1:10 Dacă darul lui va fi o ardere de tot din turmă, de miei sau capre, să
aducă o parte bărbătească fără cusur.
Din turmă. Dacă cineva nu-şi putea îngădui sau nu era dispus să aducă un viţel, el putea să
aleagă o oaie sau o capră din turmă. Acestea erau primite de Dumnezeu, dar orice ar fi ales, trebuia
să fie de parte bărbătească şi fără cusur.

Levitic 1:11 Să-l junghie în partea de miază-noapte a altarului, înaintea Domnului: şi


preoţii, fiii lui Aaron, să-i stropească sângele pe altar de jur împrejur.

-7-
Să-i stropească sângele. Ritualul era acelaşi ca pentru un viţel. În acest caz, nu este spus
nimic despre punerea mâinii pe capul animalului, dar fără îndoială că acest lucru se făcea. Ca în
cazul viţelului, preotul era gata să primească sângele şi să-l stropească pe altar de jur împrejur.

Levitic 1:13 Să spele cu apă măruntaiele şi picioarele, şi preotul să le aducă pe


toate, şi să le ardă pe altar. Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de
un miros plăcut Domnului.
Să spele ... măruntaiele. Avea loc acelaşi ritual ca la viţel. Animalul era jupuit, tăiat în bucăţi,
picioarele şi măruntaiele spălate, şi apoi bucăţile erau duse la altar şi aşezate acolo în ordine.

Levitic 1:14 Dacă darul adus de el Domnului va fi o ardere de tot din păsări, să-l
aducă din turturele sau din pui de porumbel.
Din păsări. Turturele şi porumbeii nu costau mult, şi chiar săracii îşi puteau îngădui să aducă
această jertfă. Trebuie să fie reamintit că jertfele din cap.1 erau de bună voie. Dar o inimă plină de
iubire avea să găsească o cale de a aduce un dar lui Dumnezeu, oricât ar fi fost el de mic. Astfel de
jertfe erau tot atât de preţioase înaintea lui Dumnezeu ca şi cele mai pretenţioase.
Isus a învăţat în mod clar aceasta când a spus despre văduva care a aruncat în visterie doi
bănuţi, că ea „a dat mult mai mult decât toţi ceilalţi” (Luca 21,3,4). Un bănuţ având doar o optime
din valoarea unui cent, darul ei a fost într-adevăr mic. Dar ea a dat tot ce a avut. Cantitatea dată de
ea n-a fost adevărata măsură a darului ei. Ceea ce conta n-a fost partea pe care a dat-o, ci partea
care i-a rămas.

Levitic 1:15 Preotul să aducă pasărea pe altar, să-i despice capul cu unghia, şi s-o
ardă pe altar, iar sângele să i se scurgă pe un perete al altarului.
Preotul să aducă. La început, aducătorul era cel care junghia. Dar, în cazul unei păsări,
cantitatea de sânge era aşa de mică, încât era necesar ca preotul însuşi să ucidă pasărea, în aşa fel
ca să poată repede atinge altarul cu sângele jertfei.

Levitic 1:16 Să scoată guşa cu penele ei, şi s-o arunce lângă altar, spre răsărit, în
locul unde se strânge cenuşa.
Guşa cu penele ei. Acestea erau aruncate pe cenuşar, căci arzându-le ar fi produs un miros
neplăcut.

Levitic 1:17 Să-i frângă aripile, fără să le dezlipească, şi preotul să ardă pasărea pe
altar, pe lemnele de pe foc. Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de
un miros plăcut Domnului.
De miros plăcut. Păsările erau prea mici spre a le dezlipi, prea mici spre a stropi sângele în
acelaşi fel ca la alte jertfe, prea mici spre a pune mâna pe cap (vezi comentariul pentru v.4); dar, cu
toate acestea ele erau de un miros plăcut Domnului. În afară de oferirea păsării, aducătorul lua
parte la ritual într-o mică măsură, restul îl făcea preotul. Chiar şi aşa, aducătorul a făcut ce a putut,
şi acesta era un lucru plăcut şi primit de Dumnezeu.

Levitic 2:1 Când va aduce cineva Domnului un dar ca jertfă de mâncare, darul lui să
fie din floarea făinii: să toarne untdelemn peste ea, şi să adauge şi tămâie.
Un dar ca jertfă de mâncare. Mai exact, a aduce „dar de cereale (minchah) ca jertfă (karban,
vezi comentariul pentru cap. 1,2), R.S.V. Cuvântul minchah, la început fără vreo însemnătate
religioasă specifică, însemna un dar făcut unui superior. Darul pe care i l-a dat Iacov lui Esau a fost
un minchah (Geneza 32,13). Tot aşa a fost şi „darul” dat lui Iosif de fraţii lui după sosirea lor în

-8-
Egipt (Geneza 43,11). El se mai folosea şi pentru tributul plătit de popoarele cucerite (2 Samuel
8,2.6). Darurile acestea exprimau supunere şi dependenţă. Pe timpul de la Sinai minchah a devenit
denumirea oficială pentru un dar pentru Dumnezeu, un dar de omagiu, de recunoaştere a
superiorităţii Aceluia căruia îi era dat darul. El însemna dependenţa omului faţă de Dumnezeu
pentru toate bunurile vieţii, recunoscându-L pe El ca dătător şi stăpân. Aducând un astfel de dar,
omul recunoştea că este doar un ispravnic al lucrurilor încredinţate lui.
Când a fost făcută traducerea K.J.V. cuvântul „mâncare” (meat) însemna hrană de orice fel.
Totuşi, expresia „meat offering” din minchah, acum exprimă ideea de mâncare de carne, care nu
era folosită în „meat offering” din Levitic 2. Aceasta era mai degrabă un dar de mâncare sau din
cereale, constând din făină sau cereale pregătite în diferite feluri, dar niciodată din mâncare de
carne. Cu toate acestea, minchah-ul lui Abel a fost un miel (Geneza 4,4). Cele mai recente traduceri
redau minchah ca fiind „mâncare” sau dar din „cereale”.
După cum arderile de tot erau atât publice, cât şi particulare, tot aşa erau şi darurile de
mâncare. Darurile de mâncare particulare erau de bună voie şi puteau fi aduse după dorinţă şi în
orice timp. Darurile de mâncare publice erau prescrise şi obligatorii.
Cel mai de important dintre darurile de mâncare publice era pâinea punerii înainte sau
„pâinea prezenţei”, pusă în fiecare Sabat pe masa din prima încăpere a sanctuarului. Mai întâi era
prezentă Domnului, lăsată pe masă o săptămână, şi apoi mâncată de preoţi. Ea era numită „pâinea
prezenţei” literal, „pâinea feţei”, întrucât era continuu pe masă în prezenţa, sau înaintea feţei lui
Dumnezeu. Masa punerii înainte era de asemenea numită „masa cea curată” (Levitic 24,6).
Darul pâinii punerii înainte consta din 12 pâini, fiecare aproximativ din 2,4 kg de făină, şi
prin urmare de o mărime considerabilă. Pâinile erau aşezate în două şiruri pe masă, a câte şase
fiecare. Preoţii care au slujit săptămâna precedentă îşi încheiau slujba cu jertfa de dimineaţă din
Sabat, iar preoţii care aveau să slujească săptămâna ce venea îşi începeau serviciul cu slujba de la
apusul soarelui din Sabat. Preoţii care plecau luau pâinea cea veche, după cum preoţii care veneau
o puneau pe cea nouă pe masă. Ei erau foarte atenţi, ca să nu o îndepărteze pe cea veche până
când cea nouă nu era gata să fie pusă pe masă, pentru că pe masă trebuia să fie întotdeauna
pâine, după cum întotdeauna trebuia să fie o jertfă pentru arderea de tot pe altar. De aceea,
arderea de tot a fost numită „arderea de tot necurmată”, şi pâinea „pâinea necurmată pentru
punerea înainte” (Exod 29,42; 2 Cronici 2,4). Pâinea punerii înainte era adusă lui Dumnezeu sub un
„legământ veşnic” (Levitic 24,8). Ea era o mărturie mereu prezentă despre dependenţa lui Israel de
Dumnezeu cât priveşte întreţinerea şi viaţa, iar din partea lui Dumnezeu constituia o făgăduinţă
necurmată că Dumnezeu va susţine pe poporul Său. Nevoia lui Israel era mereu înaintea Domnului
şi făgăduinţa lui Dumnezeu era mereu înaintea poporului.
Jertfa de dimineaţă şi de seara era însoţită de o jertfă de băutură (Exod 29,40; Numeri
15,5). Din această cauză, masa pentru pâinea punerii înainte mai avea farfurii, linguri, capace şi
ceşti, sau după cum redau alte traduceri, farfurii, linguri şi „potire cu care să toarne” (Exod 25,29;
traducerea lui Young). Jertfele acestea de băutură erau vărsate într-un loc sfânt „pentru Domnul”.
Nu este un pas prea mare de la masa pâinii punerii înainte din Vechiul Testament până la
masa Domnului din Noul Testament (vezi Luca 22,30; 1 Corinteni 10,21). Pâinea este trupul lui
Hristos, frânt pentru noi. Potirul este noul legământ în sângele Său (1 Corinteni 11,24.25). Pâinea
prezenţei este simbolul Lui, care „trăieşte pururea ca să mijlocească” pentru noi, şi a pâinii celei vii
„care s-a pogorât din cer” (Evrei 7,25; Ioan 6,51).
Darul lui să fie. Această jertfă putea să fie adusă de oricine dorea să prezinte Domnului un
dar. El consta din floarea făinii, untdelemn şi tămâie. Uneori ea era adusă ca o jertfă separată, dar
de obicei era combinată cu o ardere de tot. Floarea făinii este produsul conlucrării dintre Dumnezeu
şi om. Dumnezeu pune în sămânţă principiul vieţii, dă lumina soarelui şi ploaia, şi o face să crească.
Omul seamănă sămânţa, o îngrijeşte, o seceră, o macină şi o face floarea făinii, şi apoi o prezintă lui
Dumnezeu, fie în starea ei materială ca făină, fie ca turte coapte în cuptor. Ea este darul de la
început al lui Dumnezeu. Ea simbolizează lucrarea vieţii omului, a talanţilor daţi la schimbător.
Dumnezeu îi dă fiecărui om talanţi după capacitatea lui spre a-i folosi. Unii au mai mult

-9-
decât un talant, nimeni nu are însă mai puţin. Lui Dumnezeu nu-I place când oamenii Îi dau înapoi
numai ce le-a dat El şi Îi returnează numai cantitatea de sămânţă încredinţată lor. Dumnezeu ar dori
ca omul să însămânţeze sămânţa, s-o îngrijească şi s-o recolteze, să îndepărteze toate corpurile
străine şi tot ce este de calitate slabă, să o macine între cele două pietre de moară, zdrobind orice
viaţă din ea, şi apoi să o prezinte Lui ca „floarea făinii”. El aşteaptă ca orice talent să fie îmbunătăţit,
curăţit, înnobilat.

Levitic 2:2 S-o aducă preoţilor, fiilor lui Aaron; preotul să ia un pumn din această
floare a făinii, stropită cu untdelemn împreună cu toată tămâia, şi s-o ardă pe altar
ca jertfă de aducere aminte. Acesta este un dar de mâncare de un miros plăcut
Domnului.
S-o aducă ... fiilor lui Aaron. Nu sunt date instrucţiuni cu privire la cantitatea care trebuia să
fie adusă. Aceasta era lăsată la alegere persoanei. Din fiecare jertfă, preotul lua un pumn de făină,
ceva din untdelemn şi toată tămâia, şi le ardea pe altar. Aceasta era partea numită „de aducere
aminte”, şi era „de un miros plăcut Domnului”. La aceasta, ca la toate celelalte jertfe, mai trebuia să
fie adăugată sare (v.13; DA 439).

Levitic 2:3 Ce va rămâne din darul acesta de mâncare, să fie al lui Aaron şi al fiilor
lui; acesta este un lucru preasfânt între jertfele de mâncare, mistuite de foc înaintea
Domnului.
Ce va rămâne. Jertfele din cereale erau în realitate un dar pentru preoţi, pentru că ei
primeau totul, afară de partea „de aducere aminte”. Ei trebuiau să împartă partea lor şi fiecare să
primească parte egală (cap. 7,10).

Levitic 2:4 Dacă vei aduce ca jertfă de mâncare un dar din ceea ce se coace în
cuptor, să aduci nişte turte nedospite, făcute din floare de făină, frământate cu
untdelemn, şi nişte plăcinte nedospite, stropite cu untdelemn.
Ce se coace în cuptor. Jertfa de mâncare primită de preoţi consta din făină şi untdelemn. Ei
puteau să le ia şi să le coacă aşa cum le plăcea. Dar de asemenea era îngăduit ca aducătorul însuşi
să le coacă şi să aducă jertfa coaptă preoţilor. Dacă făcea aşa, trebuia să facă turte nedospite din
floare de făină şi untdelemn, să frângă turtele în bucăţi şi să verse untdelemn peste ele. Ele puteau
fi coapte într-un cuptor sau tigaie.

Levitic 2:7 Dacă darul tău adus ca jertfă de mâncare va fi o turtă coaptă pe grătar,
să fie făcută din floarea făinii, frământată cu untdelemn.
Coapte pe grătar. Ingredientele erau aceleaşi, floare de făină şi untdelemn. Turtele erau
aduse „Domnului şi prezentate preoţilor, care trebuiau să ia parte „de aducere aminte” (v.9) şi s-o
ardă pe altar. Partea care rămânea aparţinea lui Aaron şi fiilor lui şi era „un lucru prea sfânt” (vezi
v.10).
Floarea făinii. Floarea făinii folosită la jertfele de mâncare nu era deosebită de altă floare a
făinii şi nu avea o însuşire specială în plus. Totuşi, după ce era dată preotului ea devenea „prea
sfântă”. Acelaşi principiu este aplicat şi în cazul lui Anania şi Safira (vezi Fapte 5). Aceasta ar trebui
să-i intereseze pe toţi cei care administrează lucruri sfinte şi primesc daruri consacrate spre a dovedi
grijă în folosirea şi umblarea cu aceste lucruri „prea sfinte”.
După cum s-a notat mai sus, floarea făinii reprezintă lucrarea vieţii omului, talentele sale
consacrate şi îmbunătăţite.
Făina nu este decât sămânţă zdrobită. Înainte de a fi zdrobită ea era în măsură să se
perpetueze, să transmită viaţă. Acum, fiind zdrobită, se pare că n-ar mai fi de folos. Ea nu mai
poate fi niciodată semănată. Viaţa a fost zdrobită în ea. Dar este ea fără folos? Nu. Ea şi-a dat viaţa,

- 10 -
a murit, ca să se poate menţine o altă viaţă. Zdrobirea vieţii ei devine mijlocul prin care este
perpetuată o viaţă superioară. Ea a fost viaţa seminţei şi acum ajută la susţinerea vieţii unei fiinţe
vii, creată după chipul lui Dumnezeu. Moartea a îmbogăţit-o, a slăvit-o, a făcut-o ca să poate fi
servită omului.
Sunt puţine vieţi de valoare reală înainte de a fi strivite şi zdrobite. Oamenii se găsesc pe ei
înşişi şi pe Dumnezeu în experienţele adânci şi întunecate ale vieţii. Când trece apa pe deasupra
sufletului, atunci este clădit caracterul. Necazul, dezamăgirea şi suferinţa sunt servi destoinici ai lui
Dumnezeu. Zilele întunecate aduc ploi de binecuvântare, făcând sămânţa în stare să încolţească, să-
şi îndeplinească misiunea şi să aducă rod.
Problema suferinţei poate să fie insondabilă în aspectele ei adânci. Dar unele lucruri sunt
clarificate. Suferinţa slujeşte un scop hotărât în planul lui Dumnezeu ca mijloc de pregătire a
sufletului pentru cer. Ea îndulceşte spiritul. Ea pregăteşte sufletul pentru o mai adâncă înţelegere a
adevăratului sens al vieţii. Ea inspiră simpatie pentru alţii. Ea face ca omul să umble potolit înaintea
lui Dumnezeu şi cu oamenii. Ea smereşte.
În viaţa aceasta a trăit cu adevărat numai acela care a suferit. Numai acela care a iubit a
trăit. Cele două sunt inseparabile. Iubirea conţine sacrificiu, şi adesea sacrificiul conţine suferinţă.
Totuşi, aceasta nu trebuie să fie în mod necesar suferinţe dureroasă; pentru că cel mai înalt fel de
suferinţă este sfântă, înălţătoare, plină de bucurie. O mamă se poate sacrifica pentru copilul ei, ea
poate să sufere fizic, dar o face cu bucurie, de bună voie. Iubirea consideră suferinţa un privilegiu.
Învăţătura deplină a suferinţei n-a fost înţeleasă până nu ne bucurăm în ea. Şi noi putem şi
vrem să ne bucurăm, atunci când facem experienţa pe care a făcut-o Pavel când a zis: „Căci, după
cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi
de mângâiere” (2 Corinteni 1,5). Aceasta este adevărat şi despre suferinţa înlocuitoare. Hristos
„pentru bucuria care-i era pusă înainte a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea” (Evrei 12,2).
Făina din jertfa de mâncare nu trebuia să fie adusă singură, ci trebuia să fie frământată cu
untdelemn. Untdelemnul este simbolul Duhului lui Dumnezeu. Numai când o viaţă este sfinţită prin
Duhul, amestecată cu El, unsă cu El, numai atunci Îi poate plăcea lui Dumnezeu. Suferinţa în sine şi
prin sine nu este o dovadă de binecuvântare. La unii pune stăpânire pe suflet, când spiritul duios al
Domnului pătrunde viaţa, aroma unei vieţi consacrate devine evidentă.

Levitic 2:9 Preotul va lua din darul de mâncare partea care trebuie adusă ca
aducere aminte, şi o va arde pe altar. Acesta este un dar adus ca jertfă de mâncare,
de un miros plăcut Domnului.
Aducere aminte. După cum Dumnezeu Şi-a rezervat o „parte de aducere aminte” din fiecare
jertfă de mâncare, tot aşa Îşi rezervă o parte de aducere aminte din venitul şi din timpul nostru. O
zecime din venitul nostru Îi aparţine lui Dumnezeu. „Toată zecimea... este a Domnului” (cap.
27,30). În acelaşi fel a păstrat El şi ziua a şaptea ca aparţinând Lui (Exod 20,10).
În privinţa aceasta, biserica creştină se află într-o stare deplorabilă. Puţini recunosc
pretenţiile lui Dumnezeu asupra lor. Ei procedează ca şi cum tot ce au le aparţine, în timp ce ei nu
sunt decât nişte ispravnici. Ei se consideră generoşi când dau pentru cauza lui Dumnezeu, când
poate că suma generozităţii lor nu este egală cu partea care aparţine de drept lui Dumnezeu, şi în
primul rând nici nu este a lor. În acelaşi fel, mulţi greşesc în păzirea zilei Sabatului. Ceasurile
Sabatului sunt sfinte, în care trebuie să facem lucrarea lui Dumnezeu, iar nu a noastră.
Ar fi bine să ne amintim că partea de aducerea aminte din tot ce Îi avem aparţine lui
Dumnezeu.

Levitic 2:11 Niciunul din darurile pe care le veţi aduce ca jertfă de mâncare înaintea
Domnului, să nu fie făcut cu aluat, căci nu trebuie să ardeţi nimic cu aluat sau cu
miere, ca jertfă de mâncare mistuită de foc înaintea Domnului.

- 11 -
Nimic cu aluat sau cu miere. Aluatul era interzis în oricare jertfă de mâncare adusă lui
Dumnezeu să fie arsă pe altar. Aceeaşi interdicţie se aplică şi la miere. Fermentarea este un simbol
al stricăciunii. Hristos a zis: „păziţi-vă de aluatul Fariseilor care este făţărnicia” (Luca 12,1). Pavel
vorbeşte despre „un aluat de răutate şi viclenie” (1 Corinteni 5,8). Mierea, întocmai ca aluatul, era
folosită să producă fermentare, mai ales la facerea oţetului. Comentatorii, în general, pun mierea în
legătură cu plăcerile cărnii, care pot fi într-adevăr plăcute, dar conţin elementele stricăciunii şi sunt
nimicitoare de viaţă spirituală. Cu toate acestea, deşi aluatul şi mierea nu pot fi aduse pe altar,
aluatul era în mod hotărât poruncit să fie adus asemenea celor dintâi roade (Levitic 23,17), iar
mierea a fost printre cele dintâi roade aduse de Ezechia (2 Cronici 31,5).

Levitic 2:13 Toate darurile tale de mâncare să le sărezi cu sare; să nu laşi să


lipsească niciodată de pe darurile tale de mâncare sarea, care este semnul
legământului Dumnezeului tău; la toate darurile tale de mâncare să aducă sare.
Sarea legământului. Un legământ de sare este un legământ veşnic (Numeri 18,19; 2 Cronici
13,5). În însuşirea sa de a păstra, sarea este opusul aluatului şi al mierii. Însemnătatea ei simbolică
este clarificată: principiile purificatoare şi conservatoare ale sfinţeniei şi adevărului nu trebuie să
lipsească niciodată din legământul legăturilor noastre cu Dumnezeu. „Pentru că fiecare om va fi
sărat cu foc, şi orice jertfă va fi sărată cu sare” (Marcu 9,49). Focul curăţă, sarea conservă. A fi
sărat cu foc înseamnă nu numai curăţire, ci şi conservare. Dumnezeu doreşte un popor pur, un
popor curat, un popor sfânt, un popor ale cărui păcate sunt iertate. Puterea păstrătoare a lui
Dumnezeu este a lor dacă o cer. Ei nu numai că urmează să ajungă curaţi şi sfinţi, ci să fie şi
păstraţi în această stare. Focul cu care urmează să fie „săraţi”, nu distruge, ci curăţă. Mai întâi
trebuie să fim curăţiţi, iar apoi păstraţi. „Săraţi cu foc!” „Săraţi cu sare!” „Curăţiţi şi păstraţi curaţi!
Ce prevedere minunată!

Levitic 2:14 Dacă vei aduce Domnului un dar ca jertfă de mâncare din cele dintâi
roade, să aduci ca dar de mâncare din cele dintâi roade ale tale, spice coapte de
curând, prăjite la foc, boabe noi pisate.
Spice coapte de curând. „Boabe noi din spice proaspete” (RSV). Boabele puteau fi de orice
fel de cereale, precum: grâu, orz, secară sau ovăz. Firele de grâu cu spice, adunate înainte de a fi
pe deplin coapte şi apoi prăjite la cuptor, sunt încă hrana favorită în Orient. Astfel puteau să fie
folosite pentru jertfa de mâncare. Untdelemnul era vărsat peste spicele de cereale împreună cu
tămâia; partea de „aducere aminte” era arsă pe altar, iar restul dat preotului. Poate că cerealele
zdrobite de aici îl simbolizează pe Acela care a fost zdrobit pentru noi şi prin ale cărui răni noi
suntem tămăduiţi (Isaia 53,5).
Diferitele jertfe de mâncare îl înfăţişează pe Hristos ca Dătătorul şi Susţinătorul vieţii,
Singurul prin şi în care „avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17,28).
După cum jertfele pentru arderile de tot însemnau consacrarea vieţii, tot aşa jertfele de
mâncare cereau consacrarea bunurilor omului. Consacrarea bunurilor cuiva trebuia să fie precedată
de consacrarea vieţii. Consacrarea vieţii fără consacrarea bunurilor sale nu este prevăzută în
Evanghelie, nu există nici consacrare a bunurilor fără o consacrare a vieţii. Cele două trebuie să
meargă împreună. Combinate, ele alcătuiesc o jertfă completă, plăcută lui Dumnezeu, „de un miros
plăcut înaintea Domnului” (Levitic 1,9).
Ideea de isprăvnicie trebuie să fie scoasă în evidenţă. Unii poartă numele lui Hristos şi
mărturisesc cu glas tare sfinţenie şi consacrare faţă de Dumnezeu, dar faptele lor nu corespund cu
mărturisirea lor. Legăturile pungii sunt ţinute strâns, apelurile sunt neluate în seamă şi cauza lui
Dumnezeu rămâne în urmă. Aceştia au nevoie să înţeleagă că deplina consacrare a vieţii cuprinde şi
consacrarea bunurilor.
Ar fi însă nedrept a se trage concluzia că tot ce cere Dumnezeu este consacrarea bunurilor
cuiva şi că dăruirea de bună voie ar netezi calea spre ceruri. Trebuie să ne consacrăm Lui pe noi

- 12 -
înşine. Suntem răspunzători faţă de Dumnezeu pentru fiecare talent pe care ni l-a încredinţat, atât
ca bunuri, timp, sau daruri naturale. Noi suntem administratorii tuturor acestora, iar Dumnezeu este
adevăratul Stăpân. Talente precum, cântatul, vorbirea şi însuşirea de a conduce, toate Îi aparţin lui
Dumnezeu. Ele trebuie să-I fie consacrate; ele trebuie să fie puse pe altar.
Jertfele de „mâncare” sunt pline de învăţături spirituale pentru sufletul devotat. Tot ce
suntem să fie consacrat Lui; tot ce avem să fie pus pe altar. „Măturaţi aluatul cel vechi ca să fiţi o
plămădeală nouă, cum şi sunteţi fără aluat” (1 Corinteni 5,7). „Vorbirea voastră să fie întotdeauna
cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Coloseni 4,6). „Să aveţi sare
în voi înşivă, şi să trăiţi în pace unii cu alţii” (Marcu 9,50). În sfârşit, în slujirea faţă de Dumnezeu
noi nu putem înlocui planurile lui Dumnezeu cu propriile născociri şi metode chiar dacă, după gustul
nostru, ar fi dulci ca mierea.

Levitic 3:1 Când cineva va aduce Domnului un dar ca jertfă de mulţumire: dacă îl va
aduce din cireadă, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, s-o aducă fără cusur,
înaintea Domnului.
Jertfa de mulţumire. Ebraicul şelem din rădăcina unui cuvânt care înseamnă „a face pace”
(Iov 22,21), „a despăgubi” (Exod 22,5), „a plăti în întregime” (Psalmi 50,14). Caracteristica distinctă
a jertfei de mulţumire era o masă comună care avea loc în incinta sanctuarului, la care predomina
bucuria şi fericirea şi la care oamenii şi preoţii stăteau de vorbă împreună. Nu era o ocazie în care
se făcea pacea, ci o serbare de bucurie pentru faptul că pacea exista. În general era precedată de o
jertfă pentru păcat şi o ardere de tot. Sângele fusese stropit, ispăşirea fusese făcută, iertarea
acordată şi îndreptăţirea asigurată. La celebrarea acestei experienţe, cel în cauză îşi invita rudele
mai apropiate, slujitorii şi pe leviţi. Toată familia se aduna în curtea Cortului Întâlnirii să
sărbătorească faptul că pacea fusese făcută între Dumnezeu şi om, şi între om şi om.
Nu se poate concepe o mai mare bucurie decât aceea de a fi în pace cu Dumnezeu (vezi
Romani 5,1). Acesta este testamentul pe care l-a lăsat Hristos, când zis: „Vă las pacea, vă dau
pacea Mea” (Ioan 14,27). Pacea lui Hristos este acea asigurare liniştită, care vine din încrederea în
Dumnezeu.
Hristos a spus aceste cuvinte despre pace chiar în apropierea evenimentelor de la
Ghetsemani şi Golgota. El ştia ce-L aşteaptă, dar nu S-a dat înapoi. Inima Lui era plină de pace şi
iubire. El ştia în Cine S-a încrezut şi a rămas în asigurarea că Tatăl L-a iubit. El n-a putut să vadă
dincolo de porţile mormântului. Speranţa nu a putut să-I prezinte ieşirea din mormânt ca învingător,
nici să-I spună despre primirea jertfei de către Tatăl. Dar prin credinţă El a fost biruitor. El a ştiut în
cine a crezut şi era sigur că toate se vor sfârşi cu bine. Aceasta este pacea pe care ne-a lăsat-o prin
testament. Ea înseamnă a fi una cu Tatăl, înseamnă calm, odihnă, bucurie şi mulţumire, ea
înseamnă iubire, credinţă, părtăşie, comuniune, ea înseamnă a fi eliberat de îngrijorare, teamă şi
nelinişte. Creştinul care se bucură de această pace are un izvor de putere care nu este dependent
de împrejurări. El este la unison cu Dumnezeu.
După cum s-a văzut mai înainte, diferitele jertfe ale Vechiului Testament erau rugăciuni
întruchipate. Ele uneau credinţa şi faptele. Ele exprimau nevoia şi legătura omului cu Dumnezeu.
Oamenii nu puteau să aducă tămâia împreună cu rugăciunile lor, dar puteau să ofere tămâia. Ei nu
puteau să administreze sângele, dar puteau să provoace jertfa. Ei nu puteau să intre în sanctuar,
dar puteau să ofere darurile şi jertfele care făceau posibil serviciul.
Ei nu puteau să mănânce pâinea pentru punerea înainte, dar puteau să ofere „mâncarea
unei jertfe mistuite cu foc înaintea Domnului” (v.11).
„Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul
nostru Isus Hristos” (Romani 5,1), „pentru că El este pacea noastră” (Efeseni 2,14). Israelul din
vechime a fost invitat să celebreze faptul că era în pace cu Dumnezeu şi cu omul, că păcatele erau
iertate, că a fost reintegrat în favoarea cerului. Acestea erau ocazii de bucurie şi recunoştinţă, când
neînţelegerile erau clarificate şi pacea şi buna părtăşie erau prezente. Participau fii şi fiice, robi şi

- 13 -
roabe fiind invitaţi şi Leviţi. Toţi şedeau la masa Domnului şi se bucurau împreună „în nădejdea
slavei Domnului” (Romani 5,2). Cu privire la faptul că sunt în pace cu Dumnezeu (vezi nota
suplimentară de la sfârşitul capitolului).

Levitic 3:2 Să pună mâna pe capul dobitocului, să-l junghie la uşa cortului întâlnirii;
şi preoţii, fiii lui Aaron, să stropească sângele pe altar de jur împrejur.
Să pună mâna. Animalul era junghiat la uşa Cortului Întâlnirii, unde erau junghiate cele mai
multe animale de jertfă, iar sângele lui era stropit pe altarul arderilor de tot (vezi comentariul pentru
cap. 1,4.5).

Levitic 3:3 Din această jertfă de mulţumire să aducă drept jertfă mistuită de foc
înaintea Domnului: grăsimea care acopere măruntaiele şi toată grăsimea care ţine
de măruntaie;
Toată grăsimea. Nu grăsimea din tot corpul, ci grăsimea care acoperă anumite organe.
Această împreună cu rărunchii erau arse pe altar.
Cuvântul tradus „grăsime” este chelev, dintr-o rădăcină nefolosită, care înseamnă „a fi
gras”. Cuvântul pentru „lapte” este chalov şi diferă de „grăsime” numai în accentuările vocalei.

Levitic 3:5 Fiii lui Aaron să le ardă pe altar deasupra arderii de tot care va fi pe
lemnele de pe foc. Aceasta este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut
Domnului.
De un miros plăcut. Având în vedere că grăsimea era arsă pe altar, de un „miros plăcut
înaintea Domnului”, pare nepotrivit a susţine, aşa cum fac unii, că aceasta era un simbol al
păcatului. Păcatul este o urâciune pentru Dumnezeu şi nimic din ce îl simboliza nu era îngăduit să
ajungă pe altar. Acesta era motivul pentru care aluatul, ca simbol al păcatului era exclus (cap.
2,11.12). Psalmi 37,20 este uneori citat ca dovadă că „grăsimea” înseamnă păcat. Dar cuvântul
tradus „grăsime” este yakar şi înseamnă „frumuseţe”, „măreţie” sau „preţuire”, mai degrabă decât
„grăsime”. Este acelaşi cuvânt pe care îl foloseşte Dumnezeu când numeşte pe poporul Său ca fiind
„de preţ” (Isaia 43,4). Grăsimea era întotdeauna arsă pe altar. Dumnezeu o pretindea ca fiind a Lui
(Levitic 3,16); ea era de „un miros plăcut” înaintea Domnului, era de preţ, era „mâncarea unei jertfe
adusă Domnului” (v.16). A „mânca grăsimea ţării” însemna a se bucura de tot ce putea să ofere mai
bun.

Levitic 3:6 Dacă darul pe care-l aduce ca jertfă de mulţumire Domnului, va fi din
turmă, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, s-o aducă fără cusur.
Din turmă. Regulile aplicate animalelor luate din turmă se aplicau şi acelora luate din cireadă.
De observat că la această jertfă se putea folosi atât un animal de parte bărbătească, cât şi de parte
femeiască, dar să fie fără cusur. Aducătorul îşi punea mâna pe capul jertfei şi o junghia, după care
preotul administra sângele.

Levitic 3:9 Din această jertfă de mulţumire să aducă o jertfă mistuită de foc înaintea
Domnului, şi anume: grăsimea, coada întreagă, pe care o va desface de la osul
spinării, grăsimea care acopere măruntaiele şi toată grăsimea care ţine de
măruntaie,
Coada întreagă. Mai exact „coada”, adică a oii cu coadă lată (avis laticaudata). Coada acestei
oi cântăreşte de obicei între 45 şi 70 grame şi poate cântări până la 2,5 kg sau mai mult. Din cauza
greutăţii ei, coada se târa pe pământ şi provoca răni ce micşorau valoarea oii. În timpurile vechi, ca
astăzi, păstorii legau scânduri uşoare la cozi sau făceau mici cărucioare cu care coada putea să fie
transportată.

- 14 -
Coada însăşi era compusă dintr-un amestec de grăsime şi măduvă, care amestecată cu alte
ingrediente şi era folosită în locul untului de aceia care nu erau opriţi prin porunca lui Dumnezeu să
nu mănânce grăsime. În unele ţări orientale, coada mai este încă folosită în felul acesta.

Levitic 3:12 Dacă darul lui va fi o capră, s-o aducă înaintea Domnului.
O capră. Procedura în acest caz era aceeaşi ca alte jertfe. Punerea mâinii, junghierea,
stropirea sângelui – toate urmând regulile obişnuite. Grăsimea era îndepărtată cu grijă şi arsă pe
altar împreună cu rinichii.

Levitic 3:17 Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri, în toate locurile unde
veţi locui: cu nici un chip să nu mâncaţi nici grăsime, nici sânge."
O lege veşnică. Dumnezeu a poruncit lui Israel să „nu mănânce nici grăsime nici sânge”.
„Toată grăsimea este a Domnului” (v.16) şi „toată zecimea... este a Domnului” (cap. 27,30) sunt
legi paralele. Motivul de a nu mânca grăsimea este că ea Îi aparţine lui Dumnezeu (vezi comentariul
pentru cap. 27,23).
Note suplimentare pentru capitolul 3
Jertfele de pace a bucuriei şi recunoştinţei nu se mai aduc, dar spiritul lor ar trebui să
rămână. Chiar printre presupuşii „buni” creştini, puţini se bucură de pacea şi iubirea lui Dumnezeu
aşa cum ar trebui şi în conformitate cu privilegiul pe care-l au. Cu toate că motivul poate să fie în
unele cazuri o lipsă de preţuire a lucrurilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru ei, nu întotdeauna
este aşa. Sunt mulţi creştini care nu înţeleg că este privilegiul lor să fie fericiţi în religia lor. Ei trăiesc
mai degrabă în umbra crucii decât în razele luminii ei. Ei consideră că este ceva rău a fi vesel, chiar
şi un zâmbet poate fi nepotrivit, şi că râsul nevinovat este nelegiuit. Ei indică spre faptul că nu
există nici un raport că Hristos a râs sau măcar că a zâmbit vreodată. Este adevărat, dar nu există
nici un raport că El Şi-a pieptănat sau spălat părul. Astfel de persoane încearcă să poarte povara
lumii pe umerii lor şi consideră că a folosi timpul spre recreaţie nu este numai o pierdere de timp, ci
în mod hotărât un act nereligios. Ei sunt creştini „buni”, dar nu sunt din cei veseli. Dacă ar fi trăit pe
timpul lui Hristos şi dacă ar fi fost printre ucenicii Lui, ei ar fi pus la îndoială utilitatea prezenţei Lui
la nunta din Galilea şi L-ar fi urmat cu rezerve sau deloc. Ei ar fi aşteptat mult mai mult de la El. Nu
avea El o mare lucrare de făcut? Cum a putut El să piardă timpul la o ocazie socială? Dacă ar fi ştiut
că Domnul nu avea decât trei ani în care să lucreze, ei ar fi fost şi mai uluiţi.
Acest fel de „buni” creştini vor socoti că este ceva rău în activitatea socială a lui Hristos.
Cum a putut El să petreacă timpul mâncând şi bând cu păcătoşii? Chiar şi Fariseii au fost uimiţi în
privinţa aceasta, când arătau spre postul şi rugăciunea ucenicilor lui Ioan, mustrând pe Hristos care
lua parte la ospăţ (vezi Luca 5,29-35).
Aceste observaţii sunt scrise cu toată înţelegerea zilelor în care trăim, chiar pe pragul
veşniciei. Dacă a fost vreodată vreo vreme în care sobrietatea şi seriozitatea să caracterizeze viaţa
urmaşilor lui Hristos, aceasta este o astfel de vreme. În vederea apropierii crizei, „ce fel de oameni”
ar trebui să fim noi „printr-o purtare sfântă şi evlavioasă” (2 Petru 3,11). Orice frivolitate şi orice
uşurătate ar trebui să fie lăsată la o parte şi ar trebui ca solemnitatea să ia în stăpânire pe orice
credincios. Evenimente mari şi importante se apropie cu grabă. Acesta nu este un timp de glumă şi
uşurătate. Împăratul este la uşă.
Totuşi, faptele acestea nu trebuie să ne facă să uităm că suntem copii ai Regelui, că
păcatele ne sunt iertate şi că avem dreptul să fim veseli şi să ne bucurăm. Lucrarea trebuie să fie
încheiată, iar noi trebuie să avem luăm parte la ea, dar unii vorbesc ca şi cum totul ar depinde de
ei. În rugăciunile lor, ei Îi amintesc lui Dumnezeu ce este necesar să fie făcut, după cât se pare plini
de teamă că El ar putea să uite lucruri importante pentru ei. Ei sunt suflete „bune”, atente să facă
mereu ce este drept, dar n-au învăţat niciodată să arunce povara lor asupra Domnului. Ei fac tot ce
pot mai bine spre a-şi purta povara şi, deşi gem sub povară, sunt hotărâţi să nu cedeze. Ei continuă
să lupte şi fac mult bine. Ei sunt lucrători de valoare şi Domnul îi iubeşte cu drag.

- 15 -
Dar cu toată lucrarea şi strădania lor, le lipseşte un lucru – credinţa în Dumnezeu. Ei n-au
credinţă că Acela care a început lucrarea o va sfârşi, că El se interesează de ea tot aşa de mult ca
ei, ba chiar mai mult, şi că El face tot ce poate fi făcut în timpul acesta. Ei privesc cu dezaprobare
spre Maria, se plâng Domnului de ea şi înţeleg cu greu cum a putut Domnul să o apere pe Maria.
„Ar fi fost gata vreodată mâncarea, dacă ar fi fost două Marii şi nici o Martă?” – întreabă ei. Astfel
de creştini lucrează şi sunt credincioşi în lucrarea lor, dar lăuntric ei consideră că alţii nu-şi fac
partea şi că prea mult din povară se află asupra lor.
Aceeaşi învăţătură este scoasă în evidenţă şi în pilda fiului risipitor. Fiul mai mare pretindea
că el n-a făcut rău niciodată. El lucrase întotdeauna din greu şi nu-şi risipise timpul în ospeţe şi
petreceri. Acum, când fiul mai tânăr a venit acasă, după ce cheltuise partea lui de moştenire printr-
o viaţă desfrânată, el s-a mâniat şi n-a vrut să intre la serbarea în cinstea fratelui revenit acasă. N-a
fost de nici un folos faptul că tatăl a ieşit şi a stăruit de el. În schimb, el l-a mustrat pe tatăl, zicând
că de îndată ce fiul său risipitor, care îşi risipise viaţa cu desfrânatele, a venit acasă, tatăl a făcut
pentru el un ospăţ şi a tăiat viţelul ce îngrăşat – dar n-a făcut niciodată aşa ceva pentru fiul său cel
ascultător (Luca 15,30).
Creştinii trebuie să fie oameni veseli chiar în mijlocul celor mai solemne evenimente. Hristos
a fost bine dispus şi radios, chiar când a înfruntat crucea. De ce să nu fim şi noi veseli? Dumnezeu a
pus o cântare nou în inima acelora care sunt mântuiţi. Ei sunt fii Celui Prea Înalt. Ei umblă cu
Dumnezeu. Ei sunt fericiţi în iubirea Lui.
Nu toţi creştinii au pacea lui Dumnezeu în inima lor, aşa cum ar trebui s-o aibă şi cum sunt
îndreptăţiţi s-o aibă. Ei au uitat făgăduinţa lui Hristos: „Vă dau pacea Mea.... Să nu vi se tulbure
inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14,27). Inima multora este tulburată. Ei se tem. Se
întristează. Cineva drag este în afară de staul şi ei încearcă să-l „roage să intre”. Zi şi noapte
muncesc din greu şi se roagă. În eforturile lor de a obţine mântuirea, ei nu lasă nici o piatră
nestrămutată. Dacă cineva poate fi mântuit prin faptele altcuiva, ei sunt hotărâţi ca aceasta să fie
făcut. Ei nu-L ignoră pe Dumnezeu. Se roagă şi stăruie de El. Ei se roagă ca şi când Dumnezeu ar
trebuie să fie îndemnat. În cele din urmă, cel drag se întoarce la Dumnezeu. Ce fericiţi sunt! Acum
se pot linişti. Lucrarea lor este făcută, sarcina lor îndeplinită.
Oare unii ca aceştia se gândesc vreodată că Dumnezeu este interesat de convertirea unui
suflet, tot aşa de mult cât sunt şi ei? Le trece vreodată prin minte că, mult înainte ca ei să înceapă
să se roage şi să lucreze, Dumnezeu pusese agenţi în mişcare care, dacă este posibil, să aducă la
îndeplinire finalul dorit? Dumnezeu nu poate mântui un om împotriva voinţei lui, dar sunt multe
lucruri pe care le poate face Dumnezeu, şi El le face pe toate. El ar putea să facă mai mult încă,
dacă am conlucra cu El şi am întreba în linişte dacă există ceva ce am putea face noi ca să ajutăm,
în loc să încercăm să-L dirijăm pe El. Noi suntem înclinaţi să preluăm lucrarea lui Dumnezeu şi să
cerem ajutorul Lui, când ar fi mai bine dacă am recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu şi am conlucra cu
El. În clipa în care o astfel de înţelegere ajunge la suflet, pacea vine împreună cu ea. El nu va lucra
sau nu se va ruga mai puţin, ci va schimba accentul. El va începe să se roage cu credinţă. Dacă
credem într-adevăr că Dumnezeu este la lucru, dacă credem că El este interesat în mântuirea
oamenilor, ne vom ruga mai mult ca oricând, dar vom lăsa răspunderea asupra lui Dumnezeu. Cu
veselie şi bucurie să prezentăm inimile şi vieţile noastre lui Dumnezeu ca „un miros bine plăcut.”
Comentariile lui Ellen G. White
17 2T 61

Levitic 4:2 "Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune: "Când va păcătui cineva fără voie
împotriva vreuneia din poruncile Domnului, făcând lucruri care nu trebuiesc făcute; şi
anume:
Va păcătui. Jertfele pentru păcat sunt amintite în primul rând în legătură cu consacrarea lui
Aaron şi a fiilor lui (Exod 29,4), dar pe vremea aceea ele nu erau poruncite pentru popor în general.
Cuvintele „păcat” şi „jertfă pentru păcat” sunt amândouă traduse din acelaşi cuvânt ebraic,
chatta’th, fapt care presupune o strânsă legătură între cele două. „Păcat” înseamnă nevoia unei

- 16 -
jertfe pentru păcat. Aducerea unei jertfe pentru păcat presupune că păcatul fusese săvârşit.
Aducând o „jertfă pentru păcat” la sanctuar, un om aducea literal păcatul reprezentat prin ea şi
pentru care trebuia să fie făcută ispăşirea. Jertfele pentru păcat sunt amintite pentru prima dată în
legătură cu construirea sanctuarului şi instalarea preoţiei. Mai înainte erau în uz numai jertfele
pentru arderea de tot. Diferitele cuvinte folosite în Biblie spre a defini şi descrie păcatul conţin
următoarele noţiuni:
1. Păcatul este o deviere de la un anumit standard, o călcare a Legii lui Dumnezeu (1 Ioan
3,4). Dacă ne închipuim Legea ca o linie dreaptă care trebuie să fie urmată, orice abatere de pe cale
va fi păcat. O astfel de abatere poate fi incidentală sau intenţionată, dar şi într-un caz şi în altul, ea
este păcat.
2. Păcatul este o nereuşită, un eşec în atingerea scopului desăvârşirii. Păcatul este ca o
săgeată care cade alături de ţintă. Arcaşul poate că a făcut tot ce a putut mai bine, dar lipseşte tăria
suficientă de a trage cu arcul spre a da săgeţii puterea de a ajunge la ţintă. Ea a căzut alături. „Căci
toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3,23).
3. Păcatul este neascultare. Neascultarea este posibilă numai unde există cunoştinţa legii şi
a călcării ei. Neascultarea are mai multe grade de vinovăţie, şi Dumnezeu ţine seamă de acest
lucru. Dar toate călcările de lege sunt serioase. Cel care stăruie a fi nepocăit va comite probabil
păcatul care nu se iartă.
4. Păcatul este o jignire faţă de Dumnezeu. Omul poate păcătui împotriva omului, dar
principalul şi cel dintâi păcat al lui este faţă de Dumnezeu. Fiul risipitor a păcătuit grav împotriva
tatălui său, totuşi când s-a întors, primele lui cuvinte au fost: „Am păcătuit împotriva cerului şi
împotriva ta.” (Luca 15,18). El a început aşa cum era drept. Oricât de mari au fost păcatele sale faţă
de oameni, în primul rând el păcătuise faţă de Dumnezeu. Aşa sunt toate păcatele.
Fără voie. Adică neintenţionat, din nebăgare de seamă, necugetat sau neatenţie.
Împotriva uneia din porunci. Aceasta se referă în mod deosebit la cele Zece Porunci, dar
include şi alte porunci ale lui Dumnezeu.
Sanctuarul întreg, cuprinzând echipamentul lui, preoţia şi ritualul lui avea de-a face cu
păcatul. Serviciile gravitau în jurul neascultării omului şi a nevoii lui după mântuire. Dacă n-ar fi fost
păcat, n-ar fi fost nevoie de un altar pe care să fie aşezată jertfa, n-ar fi avut loc junghierea
animalelor, nici stropirea sângelui, nici facerea ispăşirii. Fără îndoială că ar fi fost un loc unde omul
să se poată întâlni cu Dumnezeu, dar slujba ar fi avut cu totul o altă natură.
Răul păcatului nu constă în mod necesar sau numai în fapta săvârşită. Şi nici acelaşi păcat
comis de persoane diferite nu este la fel de grav. Lumina aduce întotdeauna răspundere, şi acelaşi
păcat comis de un sălbatic ignorant şi de un om de înaltă civilizaţie trebuie să fie considerat şi
judecat în fiecare caz dintr-un punct de vedere diferit. Dumnezeu ţine seamă de toate acesta şi în
capitolul de care ne ocupăm prezintă prevederi pentru acestea. În conformitate cu aceasta, există o
anumită gradaţie în pedepsele impuse pentru păcate comise de cei ce deţin poziţii diferite. În acest
capitol se au în vedere patru clase diferite de călcători de lege, şi fiecare este tratat conform cu
poziţia sa. Păcatul unei persoane de seamă afectează mai mulţi oameni decât acela al uneia mai
puţin însemnate, de aceea el trebuie să fie tratat cu mai mare severitate.

Levitic 4:3 Dacă a păcătuit preotul care a primit ungerea şi prin aceasta a adus vina
asupra poporului, să aduci Domnului un viţel fără cusur ca jertfă de ispăşire pentru
păcatul pe care l-a făcut.
Preotul care a primit ungerea. Toţi preoţii au primit ungerea, dar numai marele preot a primit
ungerea pe cap, de aceea, el este, prin excelenţă, numit „preotul care a primit ungerea” (vezi Exod
29,7-9; Levitic 8,12.13). El este arătat ca fiind „mare preot între fraţii lui, pe capul căruia a fost
turnat untdelemnul pentru ungere” (Levitic 21,10). De obicei este numit în mod simplu „preotul”. În
cărţile lui Moise, el este numit „mare preot” (vezi Levitic 21,10; Numeri 35,25.28).
A adus vină asupra poporului. Marele preot se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu şi reprezenta

- 17 -
poporul (vezi Levitic 16,15.16; Zaharia 3,1-4). În armonie cu acest principiu, profeţii se identificau
întotdeauna cu păcatele poporului. Deşi, ca trimişi ai lui Dumnezeu, ei se identificau cu păcatele lor,
când se rugau la Dumnezeu, se apropiau de El ca şi când ar fi fost una cu poporul în păcatele
mustrate. Astfel îi găsim de repetate ori spunând: „Noi am păcătuit”, iar nu simplu, „ei au păcătuit”;
„noi am păcătuit împotriva Domnului”; „noi am păcătuit împotriva Lui”; „noi am păcătuit şi am făcut
ce este rău” (Neemia 1,6; Isaia 64,5.7; Ieremia 3,25; 8,14; 14,7; Daniel 9,5.8.11.15).
Este necesar a scoate în evidenţă caracterul reprezentativ al marelui preot. El era bărbatul
reprezentativ, singurul care acţiona pentru popor în toate lucrurile care aparţineau de sanctuar. În
marele preot era cuprinsă întreaga preoţime.
Când a păcătuit Adam, „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor” (Romani 5,12), pentru
că ”prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi” (Romani 5,19). Adam a fost
un om reprezentativ. Hristos a fost un om reprezentativ. Adam, „întâiul om” a fost capul omenirii,
Hristos „al doilea om”, „ultimul Adam”, „Domnul cerului”, este capul omenirii celei noi (1 Corinteni
15,45-47). „După cum printr-o singură greşeală a venit osânda care a venit pentru toţi oamenii, tot
aşa printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care
dă viaţa” şi „prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (Romani 5,18.19). „Şi
după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos” (1 Corinteni 15,22).
Marele preot, fiind într-un sens deosebit un chip al lui Hristos, a fost reprezentantul omenirii.
El se înfăţişa pentru Israelul întreg. El purta poverile şi păcatele lor. El purta nelegiuirea lucrurilor
sfinte. El purta judecata lui Israel. Când păcătuia el, Israel păcătuia. Când intra în sanctuar, el intra
în numele poporului. Când se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, ei se înfăţişau. El reprezenta poporul,
el era poporul. Când păcătuia el, poporul păcătuia, şi lui i se cerea să aducă aceeaşi jertfă pentru
păcat, ca atunci când păcătuia naţiunea întreagă.
Un viţel fără cusur. La jertfele pentru păcat puteau fi folosite ambele animale, atât parte
bărbătească, cât şi parte femeiască, dar trebuiau să fie „fără cusur”. Marele preot aducea pentru
păcatul său un viţel, ca pentru păcatul întregului popor (Levitic 4,14).

Levitic 4:4 Să aducă viţelul la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului, să-şi pună
mâna pe capul viţelului, şi să-l junghie înaintea Domnului.
Să-şi pună mâna. Aceasta era aceeaşi ceremonie ca la toate jertfele de animale, cu excepţia
situaţiei când se foloseau păsări. Punerea mâinii nu însemna numai consacrarea animalului lui
Dumnezeu, ci în timp ce punea mâna capului animalului, aducătorul se identifica pe sine cu el, şi
animalul devenea înlocuitorul său (vezi comentariul pentru cap. 1,4).
Punerea mâinii era însoţită de o mărturisire a păcatului care a pricinuit aducerea jertfei (cap
5,5). Acest principiu se aplica la toate jertfele pentru păcat. De aceea, actul punerii mâinii era
semnificativ, pentru că păcătosul, mărturisindu-şi păcatul şi aplecându-se asupra jertfei îşi declara
credinţa în Dumnezeu care a prevăzut ca un înlocuitor să poarte pedeapsa pentru păcatul său.
Aducerea jertfei nu era pedeapsa. Pedeapsa era moartea, şi pe aceasta o plătea animalul.

Levitic 4:6 să-şi moaie degetul în sânge, şi să stropească de şapte ori înaintea
Domnului, în faţa perdelei dinăuntru a sfântului locaş.
Să stropească. Deoarece nu era nimeni mai mare în rang decât marele preot, care să poată
sluji pentru el, slujirea sângelui o făcea el însuşi. La jertfele de care ne-am ocupat mai înainte,
sângele era stropit pe altarul arderilor de tot din curte, sau pus pe coarnele acestuia. Dar când
păcătuia preotul care avea ungerea, sângele era dus chiar în sanctuar. Fără îndoială, pentru că
păcatul lui era mai grav decât al oricărui altcuiva şi de un interes mai mare înaintea lui Dumnezeu.
Preotul muia degetul în sânge şi stropea de şapte ori în faţa perdelei „înaintea Domnului”. De
asemenea, punea sânge şi pe coarnele altarului tămâierii, despre care de asemenea se spune că
este „înaintea Domnului”(v.7).
Trebuie să se noteze că preotul nu stropea sângele pe perdea, ci în faţa acesteia. Este iarăşi

- 18 -
interesant că el folosea la stropire numai un singur deget. Ba mai mult, stropirea aceasta se făcea
numai când păcătuia marele preot, sau adunarea întreagă. Nu avem un raport de câte ori a păcătuit
marele preot şi a adus un viţel ca jertfă, dar probabil că n-a păcătuit des. Şi iarăşi n-avem nici un
raport de câte ori a păcătuit adunarea întreagă şi a trebuit să aducă un viţel, dar presupunem că
acest lucru nu s-a întâmplat adesea. Faptul că oamenii, ca persoane, au păcătuit adesea este
evident, dar avem puţine rapoarte despre păcatele naţiunii, asemenea celor despre care este vorba
aici. Singurul raport hotărât pe care-l avem este când au păcătuit şi dansat în jurul viţelului de aur.
Este adevărat că au mai fost şi alte apostazii naţionale, dar deoarece jertfa trebuia să fie adusă
numai dacă ei se pocăiau, n-au putut fi cazuri multe.
Stropirea avea loc în legătură cu legea, care se afla chiar în spatele perdelei. Totuşi, sângele
nu ajungea până la lege, deoarece perdeaua se interpunea. În serviciul zilnic nu sosise vremea ca
păcătosul să se înfăţişeze înaintea legii. Aceasta era păstrată pentru ziua ispăşirii, care, în simbol,
era ziua judecăţii pentru Israel (vezi Evrei 10,19.20).

Levitic 4:7 Apoi preotul să ungă cu sânge coarnele altarului pentru tămâia
mirositoare, care este înaintea Domnului în cortul întâlnirii, iar tot celălalt sânge al
viţelului să-l verse la picioarele altarului pentru arderile de tot, care este la uşa
cortului întâlnirii.
Coarnele altarului. În afară de stropirea sângelui în faţa perdelei, preotul mai punea sânge şi
pe coarnele altarului tămâierii. Spre a face aceasta el atingea pe rând fiecare corn, făcând un semn
de sânge cu degetul, înregistrând astfel faptul că păcatul fusese comis şi că se adusese o jertfă.
Sângele pus pe coarne era de la un animal care purta păcatul, şi astfel era sânge încărcat cu păcat.
Aceasta făcea necesară „o ispăşire pe coarnele lui o dată pe an” (Exod 30,10). Partea de sânge
nefolosit era vărsată la picioarele arderilor de tot.

Levitic 4:8 Să ia toată grăsimea viţelului adus ca jertfă de ispăşire şi anume:


grăsimea care acopere măruntaiele şi toată grăsimea care ţine de ele;
Grăsimea viţelului. Vezi comentariul pentru cap. 3,3.5. Aici nu există nici o menţiune ca fiind
„de miros plăcut înaintea Domnului”. Faptul că era îngăduit să fie adusă la altar, arată totuşi că era
plăcută Domnului.

Levitic 4:12 adică tot viţelul care a mai rămas, să-l scoată afară din tabără, într-un
loc curat, unde se aruncă cenuşa, şi să-l ardă cu lemne pe foc; să fie ars pe
grămada de cenuşă.
Afară din tabără. Viţelul întreg era dus afară din tabără şi ars într-un loc curat, nu numai
pentru a se debarasa de el, nici pentru că era considerat ca necurat, pentru că este în numit mod
precis „un lucru prea sfânt” (cap. 6,25). Epistola către Evrei dă o însemnătate simbolică arderii
jertfei în afara taberei. Pavel zice: „De aceea şi Isus... a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar
afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui (Evrei 13,12). Arderea trupului afară din tabără era
deci un simbol al lui Hristos, răstignit afară din cetatea Ierusalimului, „ca să sfinţească norodul cu
însuşi sângele Său” (Evrei 13,12). Unii au văzut în aceasta şi ideea că El n-a murit numai pentru
iudei, ci şi pentru lume. Trupul nu avea nici un rol ceremonial, chiar dacă era considerat ca fiind
prea sfânt. Întrucât nu era ars pe altar, nu conţinea nici o valoare mântuitoare. De aceea, nu era
trupul care conta la ispăşire, pentru că „prin viaţa din sânge se face ispăşire” (Levitic 17,11).
Cu toate acestea, nu sângele ca atare făcea ispăşire, ci sângele vărsat şi pus. Nici o ispăşire
nu putea fi făcută prin junghierea animalului şi vărsarea sângelui pe pământ. El trebuia să fie strâns
într-un vas, după care preotul îl lua şi-l stropea. Sângele stropit era cel care făcea ispăşire, iar nu
partea nefolosită de sânge, care mai târziu era vărsată pe pământ (vezi comentariul pentru cap.
4,7). Ispăşirea era făcută prin sângele care era pus pe coarnele altarului, nu prin cel ce era vărsat

- 19 -
pe pământ (Exod 29,12; 30,10; Levitic 4,7.18.25.30.34).
Din nefericire, creştinii scot în evidenţă „sângele vărsat”, expresie care nu se află în Biblie, şi
uită sângele „stropit”, singurul care face ispăşire. Sângele vărsat era sângele nefolosit, acela care
era vărsat la piciorul altarului după ce ispăşirea era făcută. Pavel vorbeşte despre „sângele stropirii”
(Evrei 12,24), adică, sângele care era slujit. La instituirea Paştelui, lui Israel i s-a poruncit să junghie
un miel să ungă cu sângele pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii (Evrei 15,7.22.23). Dumnezeu n-a
făgăduit să salveze pe întâiul născut în virtutea junghierii mielului. El avea să „treacă pe lângă” uşă,
numai când sângele fusese aplicat.
Acelaşi principiu rămâne valabil în toate jertfele. Nu era suficient să aducă o jertfă şi să o
junghie, sângele trebuia să fie aplicat. Hristos, după înălţarea Sa, „a intrat o dată pentru totdeauna
în Locul prea Sfânt... cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică pentru noi”
(Evrei 9,12), şi acolo ca Mare Preot”... şi, „ca slujitor al Locului prea Sfânt şi al adevăratului cort
(Evrei 8,1-3), El slujeşte pentru noi. Această fază a slujirii lui Hristos este tot atât de necesară
pentru mântuirea noastră, pe cât era şi slujirea sângelui mielului pe vremea celui dintâi Paşte şi
asemenea tuturor jertfelor în care se vărsa sânge.
Slujirea sângelui în marea zi de ispăşire era punctul culminant în serviciul anual. Desigur că
junghierea era un lucru important – fără ea nu ar fi fost sânge pentru slujit – dar punctul cel mai de
seamă era atunci când marele preot intra în Sfânta Sfintelor cu sângele ţapului pentru Domnul (vezi
Evrei 9,25). Tot aşa, Hristos, „cu însuşi sângele Său... a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Prea
Sfânt” (Evrei 9,12). Moartea Sa pe Golgota a fost de mare importanţă – fără ea, El n-ar fi avut nimic
„de adus” (Evrei 8,3) – dar fără continua slujire a sângelui în sanctuarul de sus, jertfa de pe Golgota
ar fi nefolositoare.
Cei mai mulţi creştini nu înţeleg şi nici nu preţuiesc slujirea lui Hristos ca Mare Preot al
nostru. Mai exact, ei cred în sângele vărsat, dar nu ajung să înţeleagă că trebuie să aibă loc o
slujire, sau aplicare a sângelui pentru a-l face să fie cu efect. Este vremea ca atenţia lumii şi în mod
deosebit a celor ce se numesc creştini să fie îndreptată spre lucrarea în care Hristos este angajat
acum. Mulţi întreabă: de ce întârzie Hristos atât de mult? Ei ştiu că El a plecat, dar nu ştiu nimic
despre lucrarea Sa de mijlocire. Ei nu L-au urmat pe Miel şi nu ştiu unde este El acum şi ce lucrare
face. Este datoria şi privilegiul nostru, sarcina ce ni s-a dat ca popor să dregem drumurile cele vechi
(vezi Isaia 58,12) şi să-L prezentăm pe Hristos lumii în calitatea Lui de mijlocitor, ca Mare Preot al
nostru. Lucrarea Lui este aproape îndeplinită, şi când se va încheia, El va veni cu putere şi slavă.

Levitic 4:13 Dacă toată adunarea lui Israel a păcătuit fără voie şi fără să ştie, făcând
împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuiesc făcute, şi făcându-
se astfel vinovată,
Toată adunarea. Persoanele puteau adesea să păcătuiască şi să aducă jertfele necesare. Dar
se întâmpla rar ca naţiunea, ca întreg, să păcătuiască „fără voie” (vezi v.2, 6).
Lucruri care nu trebuie să fie făcute. Aceasta include toate păcatele, mari sau mici, dar se
referă, mai ales, la aşa numitele păcate mici. Aici nu se are în vedere valoarea flagrantă, ci lucrul
relativ mărunt „făcând (ceva) împotriva uneia din poruncile Domnului, lucruri care nu trebuie să fie
făcute”. Facerea oricărora din aceste lucruri atrăgea vinovăţie şi trebuia să fie adusă o jertfă pentru
păcat la uşa sanctuarului.

Levitic 4:14 şi dacă păcatul săvârşit s-a descoperit, adunarea să aducă un viţel ca
jertfă de ispăşire şi anume să-l aducă înaintea cortului întâlnirii.
Şi dacă păcatul. Aceasta presupune neştiinţă cu privire la faptul că se făcuse un păcat (vezi
comentariul pentru v.2). În astfel de împrejurări, „întreaga adunare” trebuia să aducă aceeaşi jertfă
ca atunci când păcătuia marele preot. Viţelul era oferit de adunare, având în vedere că toţi erau
consideraţi vinovaţi. Bătrânii, aleşi din diferitele seminţii, aduceau viţelul la locul jertfirii, îşi puneau
mâinile pe el şi-l junghiau. Aici nu se spune nimic despre mărturisire, dar aceasta este cuprinsă în

- 20 -
punerea mâinilor. Fără mărturisire, aducerea unei jertfe ar fi nefolositoare, pentru că n-ar fi un
transfer de păcat de la păcătos la jertfă. Ba mai mult, ce este primit de Dumnezeu nu este forma, ci
mărturisirea însăşi.

Levitic 4:17 să-şi moaie degetul în sânge, şi să stropească cu el de şapte ori


înaintea Domnului, în faţa perdelei dinăuntru.
În sânge. Slujirea sângelui era aceeaşi ca în cazul preotului care păcătuia (vezi v.7). Întrucât
preotul folosea numai un deget la îndeplinirea slujbei cu sângele, era folosită numai o mică parte
din sângele viţelului.

Levitic 4:19 Toată grăsimea viţelului s-o ia şi s-o ardă pe altar.


Grăsimea. Ritualul cu sângele fiind terminat, preotul îndepărta toată grăsimea viţelului,
folosind acelaşi procedeu ca în cazul în care păcătuia preotul (vezi v.6-8).

Levitic 4:20 Cu viţelul acesta să facă întocmai cum a făcut cu viţelul adus ca jertfă
de ispăşire; să facă la fel. Astfel să facă preotul ispăşire pentru ei, şi li se va ierta.
Să facă preotul ispăşire. În cazul (marelui) preot care avea ungerea, nu se spune nimic
despre ispăşire sau iertare. Fără îndoială că el primea iertarea ca şi ceilalţi, când îşi mărturisea
păcatele. Dar pentru că marele preot slujea propria jertfă, s-ar părea că omul poate face propria
ispăşire şi, din cauza aceasta, afirmaţia este omisă. Dar aici, când este vorba de popor, preotul este
cel care trebuie să „facă ispăşire pentru ei, şi li se va ierta”. Ritualul ducerii viţelului afară din tabără
şi arderea lui într-un loc curat era acelaşi ca atunci când păcătuia preotul care avea ungerea.

Levitic 4:22 Dacă o căpetenie a păcătuit, făcând fără voie împotriva uneia din
poruncile Domnului, Dumnezeului său, lucruri care nu trebuiesc făcute şi s-a făcut
astfel vinovat,
Dacă o căpetenie a păcătuit. Prin „căpetenie” se înţelege conducătorul unei seminţii, sau a
unei subîmpărţiri a seminţiei. Sunt incluse atât căpeteniile civile, cât şi cele religioase – prinţii
(Geneza 17,20), mai marii (Numeri 3,21.32), căpeteniile peste mii (2 Cronici 1,2). Căpetenia
probabil că nu-şi dăduse seama de păcatul lui. O căpetenie nu putea să stea alături de marele preot
în privinţa cunoaşterii legii, de aceea jertfa lui era de mai mică valoare, decât în cazul marelui preot.

Levitic 4:24 Să-şi pună mâna pe capul ţapului, şi să-l junghie în locul unde se
junghie arderile de tot înaintea Domnului. Aceasta este o jertfă de ispăşire.
Să-şi pună mâna. Aceasta urmează acelaşi model ca alte jertfe şi are aceeaşi însemnătate.
Prin punerea mâinilor asupra jertfei, păcătosul este identificat cu ea, îi transferă păcatele sale prin
mărturisire şi o prezintă ca pe înlocuitorul lui.

Levitic 4:25 Preotul să ia cu degetul din sângele jertfei de ispăşire, să ungă cu el


coarnele altarului pentru arderile de tot, iar celălalt sânge să-l verse la picioarele
altarului pentru arderile de tot.
Sângele. Slujirea sângelui ţapului este diferită de aceea a viţelului. În cazul acesta, preotul
nu ducea sângele în sanctuar, ci îl aduna într-un vas şi-l ducea la altarul arderilor de tot. Acolo
punea sângele cu degetul pe coarnele altarului.

Levitic 4:26 Toată grăsimea s-o ardă pe altar, cum a ars grăsimea de la jertfa de
mulţumire. Astfel va face preotul pentru căpetenia aceea ispăşirea păcatului lui, şi i
se va ierta.

- 21 -
Toată grăsimea s-o ardă. În toate cazurile, fie în cazul arderii de tot (cap. 1,8), al jertfei de
mulţumire (cap. 3,3), fie al jertfelor pentru păcat (cap. 4,8), grăsimea îndepărtată era arsă pe altar.
Cu aceasta, preotul îşi încheia lucrarea pentru căpetenia care păcătuise, iar ea pleca iertată. Nu
există aici nici o instrucţiune cu privire la ce trebuia să fie făcut cu trupul jertfei. În conformitate cu
cap. 6,26, carnea era dată preotului care trebuia s-o mănânce în locul sfânt din curtea Cortului
Întâlnirii.

Levitic 4:27 Dacă cineva din poporul de rând a păcătuit fără voie, făcând împotriva
uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuiesc făcute şi s-a făcut astfel
vinovat
Cineva din poporul de rând. Procedeul era acelaşi ca în cazul unei căpetenii, cu excepţia că
un om de rând trebuia să aducă mai degrabă un animal de parte femeiască decât de parte
bărbătească şi din cauza aceasta putea fi obţinută mai uşor. Ritualul sângelui şi aşezarea grăsimii
erau aceleaşi ca pentru căpeteniile care au păcătuit (v.23-26).

Levitic 4:31 Preotul să ia toată grăsimea cum se ia grăsimea jertfei de mulţumire, şi


s-o ardă pe altar, şi ea va fi de un miros plăcut Domnului. Astfel va face preotul
ispăşirea pentru omul acesta, şi i se va ierta.
De un miros plăcut. Deoarece grăsimea era întotdeauna arsă pe altar, aceasta trebuie să fi
fost primită de Dumnezeu, pentru că nimic necurat nu era îngăduit vreodată pe altar.

Levitic 4:32 Dacă va aduce ca jertfă de ispăşire un miel, să aducă o parte


femeiască fără cusur.
Jertfă de ispăşire, un miel. Un miel era mai ieftin decât un ţap şi, din cauza aceasta, se
presupunea că un om sărac avea să aducă un miel. Prin urmare, mielul era considerat a fi jertfa
săracului. Este semnificativ că despre Hristos se vorbeşte ca fiind Mielul lui Dumnezeu. El este jertfa
omului sărac. Ritualul era în toate privinţele acelaşi ca şi cel pentru ţap.
Prevederea unei diferenţe cu privire la valoarea jertfelor prescrise reflectă atât dreptatea,
cât şi îndurarea lui Dumnezeu. În primul rând, valoarea jertfei care trebuia să fie adusă era
determinată de gradul de răspundere al păcătosului şi, în al doilea rând, de putinţa lui de a obţine o
jertfă.
Comentariile lui Ellen G. White
27-30 PP 354

Levitic 5:1 Când cineva, fiind pus sub jurământ ca martor, va păcătui, nespunând ce
a văzut sau ştie, şi va cădea astfel sub vină,
Când... va păcătui. „Dacă cineva păcătuieşte” (RSV). În Biblia ebraică, versetele 1-13 sunt
unite la capitolul 4, pentru motivul evident că ele se ocupă cu acelaşi subiect ca şi cap. 4, adică
jertfele pentru păcat. Totuşi, caracterul lor este puţin diferit, fiind cazuri intermediare între jertfele
pentru păcat şi jertfele pentru vină, împărtăşindu-se de natura ambelor şi purtând ambele nume.
Fiind pus sub jurământ. Mai degrabă, „un jurământ public” (RSV). Locul este scena unei
curţi de judecată, unde martorii sunt chemaţi să depună mărturie. Cel care refuză să mărturisească
este declarat vinovat. Sunt vremuri când datorii neplăcute, pe care am prefera să le evităm trebuie
să fie aduse la îndeplinire.
Când spunem adevărul, trebuie să fim cu băgare de seamă să nu atribuim vreo vină şi astfel
să judecăm pe fratele nostru. Trebuie să avem grijă ca faptele pretinse să fie într-adevăr fapte, iar
nu bănuieli. Probele indirecte pot să indice calea spre adevăr, dar ele pot şi să inducă complet în
eroare. Să ne ferim a trage concluzii lipsise de temei.
Un caz în speţă este acela al unui diacon care a fost văzut de mai mulţi membri ai bisericii
trecând pe lângă casa de adunare în ziua Sabatului îmbrăcat în hainele lui de toate zilele şi ducând

- 22 -
o mică sarcină de lemne. Mai târziu, el a venit la serviciul divin ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
El a fost de îndată cercetat, deoarece păcatul fusese public, dar nu se dădea pe faţă nici un fel de
regret. În acest caz, nu se puneau la îndoială faptele, iar el nu tăgăduia ceea ce făcuse. Martorii şi
acuzatul erau de acord în privinţa faptelor care avuseseră loc. Fapta sa era o clară călcare a
Sabatului. Apoi el a explicat.
În dimineaţa acelei zile, el simţise îndemnul să viziteze o văduvă şi pe cei doi copii ai ei, pe
care avea de gând să-i ia la şcoala de Sabat. Ajungând acasă a găsit-o pe mamă bolnavă şi casa
fără lemne de foc. A plecat acasă la el, s-a schimbat de haine şi a dus un braţ de lemne pentru
familia nevoiaşă. Acest lucru îl văzuseră martorii, dar necunoscând împrejurările, ei au tras concluzia
că el a făcut în Sabat ceva ce nu trebuia să fie făcut.
Un martor trebuie să spună adevărul, tot adevărul, şi nimic altceva decât adevărul. Lui nu-i
este îngăduit să născocească, nici să adauge, nici să scadă, nici să judece motivele care au
promovat fapta. Multă nedreptate şi necaz s-ar evita dacă s-ar da mai multă atenţie acestor
principii.

Levitic 5:2 sau când cineva, fără să ştie, se va atinge de ceva necurat, fie de hoitul
unei fiare sălbatice necurate, fie de hoitul unei vite de casă necurate, fie de hoitul
unei târâtoare necurate, şi va băga apoi de seamă mai târziu, şi se va face astfel
vinovat;
Ceva necurat. Popoarele din vechime n-au avut cunoştinţele medicale de care dispunem
astăzi. Ele nu puteau ajunge la cunoştinţa că venind în contact cu anumite boli puteau deveni
purtători de boală. Astfel că singurul principiu sănătos era să se evite orice părea suspect. Călcarea
acestui principiu putea duce la epidemie. Ca măsură sanitară, acest principiu este încă sănătos.
Legile levitice, desigur, s-au ocupat în primul rând cu „necurăţia” morală şi ceremonială. În
acelaşi timp, multe dintre aceste reguli aveau o semnificaţie atât pentru corpurile oamenilor, cât şi
pentru sufletele lor. Având în vedere că oamenii nu erau pregătiţi nici să înţeleagă, nici să aprecieze
pe deplin aspectul fizic, această valoare, deşi se subînţelege, adesea nu este nici măcar amintită.
Cuvântul tame, tradus „necurat” nu este niciodată folosit în Vechiul Testament decât în legătură cu
„necurăţia” levitică. În versetul 1 şi 4 este evident că obiectul în discuţie este răspunderea morală.
Având în vedere că „necurăţia” din versetele 2 şi 3 este clasată cu aceea din verstele 1 şi 4 ca fiind
păcat de acelaşi fel, aceasta trebuia să fie de asemenea o chestiune de răspundere morală. În codul
levitic, „necurăţia” este mai ales o vinovăţie morală sau ceremonială şi poate sau nu poate să
însemne adevărată „necurăţie” fizică.

Levitic 5:3 sau când cineva, fără să ia seama se va atinge de vreo spurcăciune
omenească, de orice spurcăciune care face pe cineva necurat, şi va băga de seamă
mai târziu, şi se va face astfel vinovat;
Şi va băga de seamă. Un om poate fi necunoscător şi din cauza aceasta fapta lui să fie
considerată scuzabilă. Dar, deşi necunoscător, el poate să devină o ameninţare pentru alţii ca
purtător de infecţie. De aceea, în unele cazuri se putea ca el să nu fie întru totul necunoscător şi
trebuia să înveţe o lecţie destinată să-l impresioneze pe el şi pe alţii. Cu toate acestea, nu trebuia să
i se atribuie vinovăţie totală unuia care era necunoscător, afară de cazul că procedase aşa în mod
voit, şi avusese posibilitatea să cunoască mai mult.
Unii închid ochii în mod deliberat faţă de lumină, asigurându-se că prin aceasta sunt scutiţi
de răspundere. Dar la judecată va trebui să dăm socoteală nu numai pentru ce ştim, ci şi pentru ce
am fi putut şti, dacă am fi depus efortul să aflăm.

Levitic 5:4 sau când cineva, vorbind cu uşurinţă jură că are să facă ceva rău sau
bine, şi nebăgând de seamă la început, bagă de seamă mai târziu şi se va face

- 23 -
astfel vinovat:
Când cineva... jură. Aceasta nu se referă la conversaţie, ci la declararea solemnă a unei
făgăduinţei de a face sau de a se abţine a face anumite lucruri. Când oamenii încheiau un contract
sau legământ, exista un acord mutual, iar acest acord era confirmat adesea printr-un jurământ.
Dacă una din părţile contractante uită făgăduiala sa, pe care o întărise prin jurământ, sau o
respingea în mod deliberat şi dacă „bagă de seamă mai târziu, se va face astfel vinovat”.
Greşeala de a nu păstra cuvântul este un păcat flagrant al zilelor noastre şi pare a fi în
creştere. De astfel de creştini trebuie să te păzeşti. Este uşor să cazi în căile lumii şi să ajungi slab
faţă de standardul pus de Dumnezeu.

Levitic 5:5 Când cineva, deci, se va face vinovat de unul din aceste lucruri, trebuie
să-şi mărturisească păcatul.
Să-şi mărturisească. El este vinovat şi ştie acest lucru. O recunoaştere generală nu va fi
suficientă. Aceasta trebuie să fie o mărturisire a „acelui lucru”. Nimic mai puţin nu va fi de ajuns.

Levitic 5:6 Apoi să aducă lui Dumnezeu ca jertfă de vină, pentru păcatul pe care l-a
făcut, o parte femeiască din turmă, şi anume, o oaie sau o capră, ca jertfă
ispăşitoare. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea păcatului lui.
Jertfă ispăşitoare. Aceasta consta dintr-o oaie, sau o capră. Acestea erau jertfe obişnuite, iar
preotul făcea ispăşire pentru păcatul aducătorului.

Levitic 5:7 Dacă nu va putea să aducă o oaie sau o capră, să aducă Domnului ca
jertfă de vină pentru păcatul lui două turturele sau doi pui de porumbel, unul ca jertfă
de ispăşire, iar celălalt ca ardere de tot.
Turturele. Dumnezeu simte împreună cu cei săraci în ce priveşte aducerea jertfei obişnuite.
Păcătosul aducea la preot două păsări, iar preotul sacrifica mai întâi una ca jertfă pentru păcat, iar
apoi pe cealaltă ca ardere de tot.

Levitic 5:11 Dacă nu poate să aducă nici două turturele sau doi pui de porumbel, să
aducă pentru păcatul lui, ca dar, a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii, şi anume
ca dar de ispăşire; să nu pună untdelemn pe ea, şi să n-adauge nici tămâie, căci
este un dar de ispăşire.
Floarea făinii. Vinovatul putea să fie prea sărac ca să nu poată aduce turturele sau porumbei.
Dar chiar şi cel mai sărac putea să aducă o mică porţie de făină. El nu trebuia să pună pe ea
untdelemn sau tămâie, pentru că atunci ar fi devenit o jertfă de mâncare. Fără acestea, ea rămânea
o jertfă pentru păcat.
Preotul lua un pumn de făină şi o ardea pe altar, în acelaşi fel ca „darurile” de mâncare
mistuite de foc înaintea Domnului.” Ca să nu fie considerată jertfă de mâncare, Dumnezeu repetă
că ea este „un dar de ispăşire”.
Aici suntem confruntaţi cu o situaţie neobişnuită – o jertfă pentru păcat fără sânge. Dar mai
este şi un alt lucru important în legătură cu ea: astfel de jertfe pentru păcat nu ajungeau niciodată
pe altar. Pentru accentuare, Dumnezeu repetă: „Aceasta este o jertfă pentru păcat”. Cum trebuie să
explicăm deosebirea de ritual pe care o îngăduie Dumnezeu aici?
Conform cu Evrei 9,22, „fără vărsare de sânge nu este iertare”. Aceasta este regula. Levitic
5,11-13 este o excepţie de la regula generală. Nu toate lucrurile, ci „după Lege, aproape totul este
curăţit cu sânge” (Evrei 9,22). Faptul că în cazul acesta o jertfă pentru păcat face ispăşire fără
sânge probabil că explică pe „aproape”.
La drept vorbind, niciodată nu poate fi adevărată iertare de păcat fără sângele lui Hristos.
Dacă ar fi aşa, moartea lui Hristos ar fi zadarnică. Dar, în simbol, erau cazuri unde iertarea şi

- 24 -
curăţirea aveau loc fără vărsarea imediată a sângelui.

Levitic 5:15 "Când cineva va face o nelegiuire şi va păcătui fără voie faţă de lucrurile
închinate Domnului, să aducă Domnului ca jertfă de vină pentru păcatul lui un
berbece fără cusur din turmă, după preţuirea ta, în sicli de argint, după siclul
sfântului locaş.
Va face o nelegiuire. „Lucrurile închinate Domnului” sunt primele roade, zecimea, darurile şi
orice altceva ce aparţine de slujirea lui Dumnezeu. „Nelegiuirea” avută aici în vedere este fie
reţinerea, fie diminuarea, adică plătirea unei sume mai mici decât era datorat. Jertfa cerută pentru
această nelegiuire era „un berbece fără cusur”. Dar aceasta nu era de ajuns, cel care păcătuise mai
trebuia şi să restituie şi „să mai adauge a cincia partea a lucrului”. Această prevedere era o piedică
temporară pentru reţinerea deliberată. Când se punea problema sumei în discuţie, preotul trebuia
să facă preţuirea. După ce se avea loc restituirea, preotul făcea „ispăşire pentru el cu berbecele
adus ca jertfă pentru vină” (v.16).

Levitic 5:17 Când va păcătui cineva făcând fără să ştie, împotriva uneia din
poruncile Domnului, lucruri care nu trebuiesc făcute, şi se va face vinovat, purtându-
şi astfel vina,
Lucruri care nu trebuie făcute. A doua situaţie este mult asemănătoare cu prima (v.14-16),
dar se referă la „lucruri care nu trebuie făcute”. Acestea sunt lucruri care, deşi nu sunt amintite în
mod deosebit, ajung să nu fie pe placul lui Dumnezeu.
Dumnezeu se ocupă mai de grabă cu principii decât cu amănunte. Cele Zece Porunci se
ocupă cu principii fundamentale. Porunca „să nu furi” nu specifică lucrul care nu trebuie să fie luat.
Ea este atot-cuprinzătoare. Ea nu spune „să nu furi obiecte mari”. Ea spune simplu: „să nu furi”. Tot
aşa şi în cazul acesta, Dumnezeu ar fi putut intra în amănunte. Dacă ar fi făcut aşa, unii ar fi putut
fi ispitiţi să creadă că lucrurile menţionate sunt mai serioase decât cele care au fost omise. Aşa că
Dumnezeu include toate abaterile în declaraţia: „lucruri care nu trebuie să fie făcute”. Nimeni nu
putea invoca ignoranţa. Aceasta poate să pară ca fiind o „afirmaţie tare”, dar era justă.

Levitic 5:18 să aducă preotului ca jertfă pentru vină un berbece fără cusur, luat din
turmă, după preţuirea ta. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea greşelii pe care a
făcut-o fără să ştie; şi i se va ierta."
Ispăşirea... greşelii. Necunoaşterea este ceva de care trebuie să ne pocăim. De obicei,
ignoranţa nu este considerată ca păcat. Dumnezeu simte împreună cu cel necunoscător, şi noi
trebuie să simţim la fel. Dar trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă spre a ne îmbunătăţi defectele.

Levitic 6:2 "Când va păcătui cineva şi va săvârşi o nelegiuire faţă de Domnul


tăgăduind aproapelui său un lucru încredinţat lui, sau dat în păstrarea lui, sau luat cu
sila, sau va înşela pe aproapele lui,
Săvârşi o nelegiuire. De la ma’al, „a preceda o perfidie”, „a fi infidel”.
Tăgăduind aproapelui. O minciună este considerată ca fiind, în primul rând, o nelegiuire faţă
de Dumnezeu, apoi un păcat împotriva aproapelui. Este de neconceput ca un om să tăgăduiască
aproapelui său „un lucru încredinţat lui” şi s-o facă fără să-şi dea seama. S-ar părea, desigur, că el
ştia că nu spune adevărul, când afirma că nu primise niciodată ceva ce îi fusese încredinţat. A minţi
şi a păstra ceva ce îi aparţinea aproapelui avea să fie o dublă nelegiuire, şi minciună, şi furt.
Bărbatul avea să fie vinovat de un păcat premeditat.
S-au dat în păstrare. Adică, în părtăşie sau în contract. În părtăşie, creştinul trebuie să
vegheze mereu ca fiecare partener să-şi primească partea sa, iar în contract trebuie să fie o
credincioasă aducere la îndeplinire a acordului din partea ambelor părţi. Nu trebuie să fie nici o

- 25 -
supra-îmbogăţire, şi nici să se profite de lacune, ci o grijă atentă pentru interesul celuilalt partener.
Cel care contravine este vinovat.
Luat cu sila. Ar fi să se deformeze adevărul, susţinând că greşeala s-a făcut fără să-şi dea
seama. Unii au căutat să se justifice, susţinând că omul credea că lucrul luat era al lui şi că avea
dreptul să-l redobândească prin violenţă. El era totuşi vinovat şi trebuia să aducă „jertfa pentru
vină”.
Va înşela pe aproapele lui. A înşela înseamnă plănuire deliberată. Cel care înşela era
vinovat.

Levitic 6:3 tăgăduind că a găsit un lucru pierdut, sau făcând un jurământ strâmb cu
privire la un lucru oarecare pe care-l face omul şi păcătuieşte;
Lucru pierdut. Această situaţie este chiar mai serioasă decât cazurile precedente, prin faptul
că omul nu numai că minţea, dar întărea minciuna prin jurământ. Acesta putea fi un jurământ legal.
În orice caz, omul era vinovat, minţind sub jurământ.

Levitic 6:4 când va păcătui astfel şi se va face vinovat, să dea înapoi lucrul luat cu
sila sau luat prin înşelăciune, sau încredinţat lui, sau lucrul pierdut pe care l-a găsit
Să dea înapoi. Deoarece în toate cazurile acestea se cere restituirea, Dumnezeu prescrie
pentru fiecare o pedeapsă echitabilă. Mai întâi vine mărturisirea, apoi restituirea. Aceasta trebuia să
fie făcută „în ziua când îşi va aduce jertfa lui pentru vină” (v.5); cu alte cuvinte, restituirea trebuie
să însoţească mărturisirea. Ea nu putea fi amânată.
Restituirea este o parte vitală a programului pe care Dumnezeu îl pune în faţa omului care
doreşte să fie liber de vina păcatului său. Convingerea de păcat nu este de ajuns, regretarea
păcatului nu este suficientă, mărturisirea nu este îndestulătoare. Ele trebuie să fie însoţite de o
pocăinţă atât de adâncă şi totală, încât sufletul să nu afle odihnă, până nu va fi făcut orice efort
spre a repara greşelile care au putut fi făcute. În multe cazuri, acest fapt poate include şi
restituirea, plata cu dobândă a lucrului furat şi depunerea oricărui efort spre a îndrepta greşelile.
Roadele adevăratei pocăinţe la care i-a îndemnat Ioan Botezătorul pe ascultătorii săi
cuprindeau şi restituirea (Matei 3,8).
„Nelegiuirile” cuprind tranzacţii de afaceri îndoielnice, reprezentarea frauduloasă a valori,
efectele rele fără falsificare reală, deformare intenţionată şi orice profit asupra celui sărac sau
nenorocit. „Nelegiuirile” cuprind poveri exorbitante de orice fel, dobândă excesivă asupra
împrumuturilor, lucru necinstit pentru leafa primită. Procedeul multor oameni de a se lăuda cu
perspicacitatea lor în afaceri, primind aprobarea şi lauda altora pentru priceperea lor în negocieri, nu
este aprobat în cer (Habacuc 2,6).
Din cauza aceasta şi a multor altor lucruri, restituirea trebuie să fie făcută oriunde este
posibil. Acolo unde nu se poate face, este bine a se urma instrucţiunea din vechime şi „lucrul acela
să se întoarcă la Domnul, la preot” (Numeri 5,8). Aplicarea de astăzi a acestei instrucţiuni ar cere ca
banii în discuţie să fie daţi şi folosiţi în lucrarea Domnului.
Sunt vremuri când procedeul de a da faliment este recomandabil. În felul acesta, debitorul
este eliberat legal de obligaţiile sale. Dar creştinul este obligat faţă de cer să dea o atenţie
deosebită răspunderii sale faţă de oricine poate fi privat de ce i se datorează. El trebuie să aibă o
conştiinţă sensibilă şi să acţioneze în mod cinstit atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni. În
unele cazuri, omeni din lume au făcut restituiri şi au fost onoraţi. Oriunde este posibil, creştinii
trebuie să facă acelaşi lucru.
Minciuna este astăzi unul dintre păcatele cele mai răspândite şi, în mod treptat, ajunge să
fie considerată respectabilă. În formele ei diferite, întinzându-se de la minciuna îndrăzneaţă, făţişă,
până la măgulitoarea minciună diplomatică sau socială, „minciuna sfruntată” se practică din obicei şi
în mod universal. În formele ei mai dulci, ea este considerată ca un mijloc necesar de îndulcire a
unei situaţii neplăcute şi este trecută cu vederea ca o formă de vorbire acceptată. A minţi graţios şi

- 26 -
convingător este un talent social şi politic deosebit şi este considerat o lucrare necesară pentru
păstrarea unor anumite poziţii.
O minciună este o falsitate rostită sau făcută cu intenţia de a înşela. Este negarea
adevărului. Tatăl minciunilor este creatorul ei, reputaţiile distruse şi caracterele ruinate sunt copiii
ei. Ea face ca albul să arate ca negrul, şi negrul ca albul (Isaia 5,20), ea desparte soţi şi soţii, iubiţi
şi prieteni, ea dă naştere la război şi omoară milioane, ea împietreşte conştiinţa, nimiceşte
încrederea şi credinţa, este tovarăşa hoţilor, a jucătorilor de noroc, a prostituatelor şi a beţivilor. Ea
mânjeşte tot ce atinge şi este vrăjmaşa a tot ce este nobil, adevărat şi curat. Acela care „iubeşte şi
trăieşte în minciună” se va afla până la urmă afară din cetate, împreună cu „câinii, vrăjitorii, curvarii,
ucigaşii şi închinătorii a idoli” (Apocalipsa 22,15).
Biblia este clară cu privire la subiectul adevărului. Ea nu îngăduie nimic altceva. Dumnezeu
este „Dumnezeul adevărului” (Isaia 65,16; Psalmi 31,5; Deutronom 32,4). Fiul este adevărul (Ioan
14,6). Duhul este adevărul (1 Ioan 5,6). Cuvântul este adevărul (Ioan 17,17). Legea este adevărul
(Psalmi 119,142). Toate lucrările lui Dumnezeu sunt adevăr (Daniel 4,37). Sfaturile Lui sunt adevăr
(Isaia 25,1). Judecata este adevăr (Romani 2,2). Ierusalimul este cetatea adevărului (Zaharia 8,3).
Biserica este stâlpul şi temelia adevărului (1 Timotei 3,15). Creştinii trebuie să ajungă la cunoştinţa
adevărului (1 Timotei 2,4). Cei care nu cred adevărul vor fi condamnaţi (2 Tesaloniceni 2,12).
Dumnezeu nu doreşte numai o conformare exterioară faţă de adevăr, El doreşte adevărul
„înăuntru”, în inimă (Psalmi 51,6; 15,2).
Pe creştin trebuie să-l motiveze o pasiune pentru adevăr. El este un reprezentant al
Dumnezeului adevărului şi nu trebuie să aducă o mărturie mincinoasă în nici o privinţă. Înainte de
toate, el trebuie să iubească adevărul, pentru că acesta este care îl face liber (Ioan 8,32). Ajungând
la cunoştinţa adevărului (1 Timotei 2,4), prin ascultare de adevăr (1 Petru 1,22), el urmează să fie
sfinţit prin adevăr (Ioan 5,12). Duhul îl va călăuzi în tot adevărul (Ioan 18,37). Mărturia lui despre
adevăr va fi în dragoste (Efeseni 4,15) şi iubirea lui va fi iubirea adevărului (2 Tesaloniceni 2,10).
O persoană care este plină de iubirea adevărului va fi credincioasă în toate relaţiile vieţii. Ea
va urî şi se va feri de orice prefăcătorie şi ipocrizie, motivele lui nu vor fi niciodată îndoielnice. Da al
lui va fi da, şi nu al lui va fi nu (Iacov 5,12). El nu se va mândri cu sinceritatea lui, nici nu va răni
fără a fi necesar simţămintele altcuiva, ci va îndrepta cu blândeţe „pe potrivnici” (2 Timotei 2,25). El
va avea reputaţia de a fi un om în al cărui cuvânt te poţi încrede.

Levitic 6:6 Iar ca jertfă pentru vină, să aducă Domnului pentru păcatul lui un
berbece fără cusur, luat din turmă după preţuirea ta, şi să-l dea preotului.
Jertfă pentru vină. Acesta este al treilea pas. Vinovatul păcătuise împotriva semenului şi se
cerea o restituire. Dar el păcătuise şi contra lui Dumnezeu şi acest fapt cerea o jertfă.
După preţuirea ta. Există lucruri a căror valoare poate să fie o chestiune de părere şi de
aceea o pricină de dispută. În astfel de cazuri, preotul trebuia să facă evaluarea. În Exod 22,1-9
sunt enumerate o serie de greşeli în care restituirea era dublă şi, în unele cazuri, chiar împătrită sau
încincită. Diferenţa de pedepse pare că se datorează faptului că într-o situaţie cel greşit era obligat
de „judecători” să restituie, în timp ce aici recunoaşterea pare să fie voluntară.

Levitic 6:7 Şi preotul va face pentru el ispăşirea înaintea Domnului, şi i se va ierta,


oricare ar fi greşeala, de care se va fi făcut vinovat."
Şi i se va ierta. Iertarea este pasul al patrulea, şi este dependentă de cei precedenţi. Unele
dintre păcatele menţionate în versetele 2 şi 3 sunt fapte serioase, dar oricum ar putea fi ele, acela
care mărturiseşte şi restituie „va fi iertat”.

Levitic 6:9 "Dă următoarea poruncă lui Aaron şi fiilor săi, şi zi: "Iată legea arderii de
tot. Arderea de tot să rămână pe vatra altarului toată noaptea până dimineaţa, şi în
felul acesta focul să ardă pe altar.
- 27 -
Arderea de tot. Arderea de tot individuală a fost discutată în cap. 1 şi arderea de tot continuă
pentru naţiune în Exod 29,38-42. Aici mai sunt date informaţii suplimentare pentru Aaron şi fiii săi.
Instrucţiunea se aplică în primul rând la jertfele naţionale de dimineaţă şi de seară.

Levitic 6:10 Preotul să se îmbrace cu tunica de in, să-şi acopere goliciunea cu


izmenele, să ia cenuşa făcută de focul care va mistui arderea de tot de pe altar, şi s-
o verse lângă altar.
Tunica de in. Preoţilor li se cerea să poarte tunica de in, chiar şi atunci când îndepărtau
cenuşa. Aceasta era aceeaşi tunică pe care o purtau când aduceau jertfe. Orice lucrare din incinta
sanctuarului era sfinţită şi cerea sfinţenia vieţii. Aceasta era simbolizată prin curăţia îmbrăcămintei
(Zaharia 3,4-7). Când părăseau sanctuarul pentru a aduce cenuşa într-un loc curat, ei se dezbrăcau
de veşmintele de in.

Levitic 6:13 Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc.


Să ardă necurmat. Însuşi Dumnezeu a aprins acest foc (cap. 9,24). Iudeii afirmă că a ars
continuu până la robia babiloniană. Unii chiar pretind că nu s-a stins niciodată până la distrugerea
finală a Templului în anul 70 d.Hr. Pentru a ţine focul aprins se cerea o mare provizie de lemne.
Acestea erau adunate de preoţii care, o dată pe an, invitau poporul să-i ajute.

Levitic 6:14 Iată legea darului adus ca jertfă de mâncare. Fiii lui Aaron s-o aducă
înaintea Domnului, înaintea altarului.
Jertfă de mâncare. Instrucţiunea aceasta a fost dată fiilor lui Aaron. Ori de câte ori cineva
aducea o jertfă de „mâncare” (cereale) (vezi comentariul pentru cap. 2,1), partea lui Dumnezeu
trebuia să fie arsă pe altar, iar restul aparţinea preoţilor. Ea trebuia să fie nedospită, şi orice era
mâncat cu ea, trebuia să fie tot nedospit. Ea trebuia să fie mâncată într-un „loc sfânt”, care aici este
arătat a fi „curtea Cortului Întâlnirii”. Pâinea era „prea sfântă”, aşa cum erau jertfa pentru păcat şi
jertfa pentru vină. Ea era atât de sfântă, încât oricine se atingea de ea trebuia să fie sfinţit.

Levitic 6:20 "Iată darul pe care îl vor face Domnului Aaron şi fiii lui, în ziua când vor
primi ungerea: a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii ca dar de mâncare veşnic,
jumătate dimineaţa şi jumătate seara.
Jertfa lui Aaron. Aaron trebuia să aducă o jertfă de mâncare aproximativ egală cu 2,2 litri de
făină, zilnic, jumătate dimineaţa şi jumătate seara. Ea trebuia să fie făcută din floarea făinii,
frământată cu untdelemn şi coaptă în bucăţi. Tămâia nu este amintită. Ea trebuia să fie arsă pe
altar, şi nu trebuia să fie mâncată nici o parte din ea.

Levitic 6:25 "Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi zi: "Iată legea jertfei de ispăşire. Vita
pentru jertfa de ispăşire să fie junghiată înaintea Domnului în locul unde se junghie
arderea de tot; ea este un lucru preasfânt.
Jertfa de ispăşire. Jertfele de ispăşire atât pentru căpetenii, cât şi pentru oamenii din popor
trebuiau să fie mâncate de preoţi într-un loc sfânt, adică în curte. Ele erau prea sfinte. Oricine le
atingea trebuia să fie sfinţit. Chiar şi vasele care le conţineau erau sfinţite. În unele cazuri, numai
preotul care a slujit la jertfire avea dreptul la partea preotului. Dar cu jertfele pentru păcat nu era
aşa. „Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea” (v.29).

Levitic 6:30 Dar să nu se mănânce nici o jertfă de ispăşire din al cărei sânge se va
aduce în cortul întâlnirii pentru facerea ispăşirii în sfântul locaş: ci aceea să fie arsă
în foc.

- 28 -
Nici o jertfă de ispăşire. Versetul acesta se ocupă cu principiile care au guvernat dispoziţia ce
priveşte trupurile jertfelor pentru păcat. Când sângele jertfei era dus înăuntrul sanctuarului – ca
atunci când păcătuia preotul care are ungerea sau adunarea întreagă – trupul era dus afară din
tabără şi ars. Când sângele nu era dus în sanctuar. ci pus pe coarnele altarului arderilor de tot – ca
atunci când păcătuia o căpetenie cu cineva din poporul de rând – carnea trebuia să fie mâncată de
preoţi. Motivul pentru care se făcea aşa este explicat în cap. 10,16-20.
Comentariile lui Ellen G. White
8-18 PP 352

Levitic 7:1 Iată legea jertfei pentru vină: ea este un lucru preasfânt.
Jertfa pentru vină. În general, toate jertfele erau sfinte, dar acea parte din fiecare jertfă,
care era consacrată pentru altar, sau pentru folosul preoţilor, era prea sfântă (cap. 2,10; 10,12).
Astfel, pâinea punerii înainte (cap. 24,9), tămâia (Exod 30,36), carnea jertfei pentru păcat şi a
jertfei pentru vină erau prea sfinte (Levitic 6,17.18; 7,1.6; 14,13; Numeri 18,9; vezi şi comentariul
pentru Levitic 10,13-20).

Levitic 7:3 Să i se aducă toată grăsimea, coada, grăsimea care acopere


măruntaiele,
Să i se aducă. Ritualul de urmat în cazul jertfei pentru vină era acelaşi ca şi cel pentru jertfa
pentru păcat, dar slujirea sângelui diferea oarecum. Sângele jertfei pentru păcat era pus pe
coarnele altarului arderilor de tot, sângele jertfei pentru vină era stropit de jur împrejurul altarului.
În ambele cazuri, grăsimea era arsă pe altar „ca jertfă mistuită de foc înaintea Domnului” (v.5).

Levitic 7:6 Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea, şi anume s-o
mănânce într-un loc sfânt, căci este un lucru preasfânt.
Într-un loc sfânt. Adică, în curtea Cortului Întâlnirii. Aici erau păstrate uneltele pentru fiert şi
tot aici se adunau preoţii pentru masa comună. Fiecărui preot, cu toate că putea să aibă o
meteahnă trupească care îl împiedica de la îndeplinirea îndatoririlor preoţeşti, îi era îngăduit să
mănânce „din mâncarea Dumnezeului lui, fie lucruri prea sfinte, fie lucruri sfinte” (Levitic 21,22.23).

Levitic 7:8 Preotul care va aduce arderea de tot a cuiva, să aibă pentru el pielea
arderii de tot pe care a adus-o.
Pielea. Nu este nimic spus despre dispoziţia cu privire la pielea jertfelor pentru vină, sau a
jertfelor pentru păcat, afară de cele spuse în cap. 4,11.12.21. Pielea jertfei pentru arderea de tot
trebuia să-i fie dată preotului care a slujit.

Levitic 7:14 Din toate acele daruri să aducă Domnului câte o bucată, ca dar ridicat,
ca să fie a preotului care stropeşte sângele jertfei de mulţumire.
Câte o bucată din toate. Câte una din numărul celor aduse de el, care de obicei erau zece.
Turta era dată preotului, care trebuia s-o ridice înaintea Domnului. Aceasta se făcea prin ridicarea şi
lăsarea ei la altarul arderii de tot, sau legănând-o. În felul acesta, mai întâi era prezentată
Domnului, şi apoi dată preotului.

Levitic 7:15 Carnea jertfei de laudă şi de mulţumire să fie mâncată chiar în ziua în
care este adusă; să nu se lase nimic din ea până dimineaţa.
Chiar în ziua. Porunca aceasta nu era dată fără un motiv întemeiat. Ea promova partea
sanitară, încuraja relaţii sociale şi generozitatea faţă de cei săraci. Dintre aceste trei motive, cel
sanitar era cel mai important. Într-o ţară caldă hrana perisabilă era greu să se păstreze pentru un
timp mai îndelungat. Acest lucru avea să fie valabil îndeosebi când o persoană era plecată de acasă,
aşa urma să se întâmple cu numeroşi oameni care veneau la Templu. Dacă aducătorul încerca s-o

- 29 -
păstreze mai mult de două zile, ar fi început putrezirea.
Fiind cu neputinţă pentru aducător să consume carnea unui animal într-o zi sau două, este
de la sine înţeles că el avea să invite şi pe alţii să ia parte cu el. Aceasta era intenţia lui Dumnezeu
(Deutronom 12,11.12.17.18; 16,11). În felul acesta, ocazia devenea o adunare de familie solemnă,
dar fericită (Psalmi 42,4; Isaia 30,29). Prezenţa levitului invitat imprima ocaziei o trăsătură de
demnitate şi îi dădea un prilej pentru instruire.
Bogăţiile lumii nu sunt împărţite egal. Unii au mai puţin decât au nevoie, alţii au mult mai
mult. Dumnezeu porunceşte ca aceia care au să le dea şi celor ce n-au (Deutronom 15,7-11).
Printre cei care aveau puţin din bunurile acestei lumi şi de care trebuiau să-şi aducă aminte erau
leviţii (Deutronom 12,19. 12). Sfatul lui Hristos de a chema „pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe
orbi”, „când dai masă” (Luca 14,12.13), repetă aceste porunci ale lui Moise şi întăreşte cuvintele lui
Isaia (Isaia 58,6.7).

Levitic 7:20 dar acela care, găsindu-se în stare de necurăţenie, va mânca din
carnea jertfei de mulţumire care este a Domnului, să fie nimicit din poporul său.
Să fie nimicit. Vezi comentariul pentru Exod 12,15.

Levitic 7:23 "Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune: "Să nu mâncaţi grăsime de bou,
de miel sau de capră.
Să nu mâncaţi grăsime. Această poruncă des repetată este întemeiată pe explicaţia că „toată
grăsimea este a Domnului” (cap. 3,16). Grăsimea animalelor moarte sau sfâşiate de fiare putea fi
folosită pentru alte scopuri, dar nu mâncată (cap. 7,24).

Levitic 7:29 "Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: "Cine va aduce Domnului jertfa
lui de mulţumire, să aducă Domnului darul lui, luat din jertfa lui de mulţumire.
Jertfa de mulţumire. Aceste jertfe au fost comentate pe larg în cap.3. Aici mai sunt date
unele detalii suplimentare.

Levitic 7:32 Din jertfele voastre de mulţumire, să daţi preotului şi spata dreaptă,
aducând-o ca dar luat prin ridicare.
Spata dreaptă. Adică coapsa (vezi comentariul pentru Exod 29,27; Levitic 7,14).

Levitic 7:35 Acesta este dreptul, pe care li-l va da ungerea lui Aaron şi a fiilor lui
asupra jertfelor mistuite de foc înaintea Domnului, din ziua când vor fi înfăţişaţi ca să
fie în slujba Mea ca preoţi.
Acesta este dreptul. În capitolul 7, accentul s-a pus pe partea care aparţine preoţilor.
Dumnezeu a rânduit provizii generoase pentru lucrarea Lui şi pretindea ca fiecare israelit să-şi
înţeleagă răspunderea, sprijinind-o. Acest fapt înălţa preoţimea în ochii poporului. O mare parte din
darurile lor le reveneau preoţilor.
Comentariile lui Ellen G. White
11-34 PP 576
26,27 2T 61

Levitic 8:2 "Ia pe Aaron şi pe fiii lui împreună cu el, veşmintele, untdelemnul pentru
ungere, viţelul pentru jertfa de ispăşire, cei doi berbeci şi coşul cu azimile,
Ia pe Aaron şi pe fii lui. Cronologic, acest capitol urmează după ultimul capitol al Exodului, în
care este raportată construirea tabernacolului. Cele şapte capitole de până aici conţin instruirea lui
Aaron şi a fiilor lui, pregătirea de care aveau nevoie înainte de a începe slujba la sanctuar.
Prima calificare pentru preoţie era descendenţa din Aaron. Erau ţinute registre genealogice
cu mare grijă (2 Cronici 31,16-19). Celui care nu putea să prezinte o dovadă legală cu privire

- 30 -
descendenţa aaronică nu-i era îngăduit să facă slujba de preot (Ezra 2,62; Neemia 7,64).
A doua calificare era să nu aibă o meteahnă fizică. Orice defect sau rană era de ajuns să
împiedice pe un fiu al lui Aaron să se apropie de altar, sau chiar să intre în sanctuar. Descendenţa
aaronică îl îndreptăţea la întreţinere, el putea să mănânce din partea de jertfe a preoţilor şi să
primească o parte din zecime (Levitic 21,17-23). Mai departe, preotul trebuia să fie liber de orice
necurăţie ceremonială şi să se abţină de la vin şi băuturi tari (cap. 10,8-10).
Slujba principală a preoţilor era să se apropie de Dumnezeu pentru popor (Levitic 10,3;
21,17; Numeri 16,5). Ei trebuiau să stea între un Dumnezeu sfânt şi un popor păcătos. De aceea, ei
înşişi trebuiau să fie sfinţiţi. Chestiunea sfinţeniei este scoasă în evidenţă de repetate ori în
descrierea lucrării preoţilor. Marele preot, în care era concentrată preoţia, este numit „sfântul
Domnului” (Psalmi 106,16). Pe tabla de aur care era ataşată de mitra lui erau scrise cuvintele,
„Sfinţenie Domnului” (Exod 28,36), şi despre el este spus în mod explicit că „va purta fărădelegile
săvârşite de copiii lui Israel când îşi aduc toate darurile lor sfinte” (Exod 28,38).
Înainte ca marele preot şi fiii lui să fi putut începe slujba în sanctuar, ei trebuiau să fie puşi
de-o parte în mod solemn pentru slujbă. Aaron trebuia să fie uns cu untdelemn sfânt şi fiii lui
trebuiau să fie stropiţi cu untdelemn la uşa Cortului Întâlnirii, unde avea să aibă loc inaugurarea.

Levitic 8:6 Moise a adus pe Aaron şi pe fiii lui, şi i-a spălat cu apă.
I-a spălat. Acesta era un simbol al naşterii din nou (Tit 3,5). Ei nu trebuiau să se spele
singuri, deoarece curăţenia pe care o cerea Dumnezeu de la ei nu era ceva ce puteau să obţină
singuri. Altcineva trebuia să îndeplinească această lucrare pentru ei.
Când cei doi fraţi s-au apropiat de lighean, mintea lor trebuie să fi fost ocupată cu
semnificaţia şi importanţa lucrării pe care o îndeplineau. Aceasta era mai mult decât o baie
obişnuită, era o curăţire spirituală. Aaron nu se putea curăţi de păcat. Cineva trebuia să facă acest
lucru pentru el.

Levitic 8:7 A pus tunica pe Aaron, l-a încins cu brâul, l-a îmbrăcat cu mantia şi a
pus pe el efodul, pe care l-a strâns cu brâul efodului cu care l-a îmbrăcat.
A pus tunica. După spălare a urmat îmbrăcarea lui Aaron cu hainele sfinte, însemnele slujbei
lui. Acesta era un act simbolic, de aceea nu-i era îngăduit să se îmbrace singur.
În acest timp, Aaron trebuie să se fi simţit cu totul neajutorat. Totul trebuia să fie făcut
pentru el, de către altcineva? El nu putea nici măcar să-şi pună mitra? Deşi putea s-o facă mai bine
decât Moise. Dar nu, Aaron trebuia să se supună faţă de porunca lui Dumnezeu. El trebuie să fie
făcut să simtă propria neajutorare. El trebuia să înveţe că nimic din ceea ce ar fi putut face el nu
era primit de Dumnezeu. El trebuia să înveţe lecţia totalei dependenţe. Dumnezeu era cel care îl
instala şi-l pregătea pentru slujbă. Dumnezeu era cel care îl îmbrăca cu haina îndreptăţirii divine
(Psalmi 132,9).
Acum, Aaron era complet îmbrăcat. Avea lunga mantie albastră cu clopoţeii şi rodiile, efodul
cu numele copiilor lui Israel săpate pe cele 2 frumoase pietre de onix, pieptarul cu cele 12 pietre şi
Urim şi Tumim, şi mitra cu coroana ei de aur şi inscripţia: „Sfinţenie Domnului”.

Levitic 8:10 Moise a luat untdelemnul pentru ungere, a uns sfântul locaş şi toate
lucrurile, care erau în el, şi le-a sfinţit.
A uns sfântul locaş. Înainte de a-l unge pe Aaron, Moise a uns Cortul Întâlnirii şi mobilierul
lui, inclusiv chivotul, după porunca lui Dumnezeu (Exod 30,26-29).

Levitic 8:12 Din untdelemnul pentru ungere a turnat pe capul lui Aaron, şi l-a uns, ca
să-l sfinţească.

- 31 -
A turnat. După ce a uns Cortul Întâlnirii şi cele din cuprinsul lui, Moise l-a uns pe Aaron.
Acesta a fost încoronarea lui ca mare preot (vezi Levitic 21,12; compară Zaharia 6,11-13). Ungerea
a fost aşa de abundentă încât untdelemnul a curs pe barba şi hainele lui Aaron (Psalmi 133,2).

Levitic 8:14 A apropiat apoi viţelul adus ca jertfă de ispăşire; şi Aaron şi fiii lui şi-au
pus mâinile pe capul viţelului adus ca jertfă de ispăşire.
Viţelul adus ca jertfă de ispăşire. Această jertfă de ispăşire nu era numai pentru Aaron şi fiii
lui, ci şi pentru altar. Altarul avea rolul cel mai de seamă în slujba de împăcare şi de aceea el a avut
parte de o ungere şi curăţire nouă.
În tot timpul ritualului de consacrare Moise îndeplinit rolul de preot. El a luat sângele şi l-a
pus pe coarnele altarului, a vărsat restul de sânge la piciorul altarului, a ars grăsimea pe altar, a
înlăturat viţelul prin arderea trupului lui afară din tabără. Aaron nu începuse încă lucrarea lui şi, din
cauza aceasta, Moise a lucrat nu numai ca preot, ci şi ca mare preot. El a intrat în Sfânta Sfintelor
să ungă chivotul mărturiei (Exod 30,26; Levitic 8,10).

Levitic 8:22 A adus apoi celălalt berbece, adică berbecele pentru închinarea în
slujba Domnului; şi Aaron şi fiii lui şi-au pus mâinile pe capul berbecelui.
Berbecele pentru închinarea în slujbă. Ceremonia cu berbecele pentru consacrare a fost
ultimul act în consacrarea lui Aaron şi a fiilor lui. Consacrarea era completă, şi ei erau împuterniciţi
să îndeplinească diferitele slujbe preoţeşti de mijlocire.

Levitic 8:23 Moise a junghiat berbecele, a luat din sângele lui, şi a pus pe marginea
urechii drepte a lui Aaron, pe degetul cel mare al mâinii drepte şi pe degetul cel
mare de la piciorul lui cel drept.
Urechea dreaptă a lui Aaron. Aplicarea sângelui pe ureche însemna consacrarea ei în slujba
lui Dumnezeu. De unde rezultă că Aaron trebuia să asculte cu băgare de seamă la poruncile lui
Dumnezeu şi trebuia să-şi astupe urechile faţă de cele rele. Învăţătura aceasta este folositoare atât
pentru slujbaş, cât şi pentru membrul laic. Bine ar fi dacă s-ar ţine seamă de ea, pentru că
„ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea
berbecilor” (1 Samuel 15,22).
Degetul cel mare. Punerea sângelui pe degetul cel mare de la mâna dreaptă a lui Aaron
însemna că de aici înainte fiecare faptă a lui trebuia să fie dreaptă. Mâna reprezintă lucrarea în
viaţă, diferitele fapte externe, săvârşirea dreptăţii. Despre Hristos stă scris: „Iată-Mă, vin să fac voia
Ta, Dumnezeule” (Evrei 10,7). „Mâncarea Mea”, spunea El, „este să fac voia Celui ce M-a trimis”
(Ioan 4,34).
Degetul cel mare de la piciorul drept. Punerea sângelui pe degetul mare de la picior are
aceeaşi semnificaţie. Ea înseamnă a umbla în lumină, a alerga pe căile lui Dumnezeu, stând alături
de adevăr şi dreptate. Orice însuşire a fiinţei trebuie să fie consacrată lui Dumnezeu.

Levitic 8:24 A adus pe fiii lui Aaron, a pus sânge pe marginea urechii lor drepte, pe
degetul cel mare al mâinii drepte şi pe degetul cel mare de la piciorul lor cel drept,
iar sângele rămas l-a stropit pe altar de jur împrejur.
Pe altar de jur împrejur. Altarul fusese mai înainte uns cu untdelemn. Sângele jertfei de
ispăşire şi sângele arderii de tot fusese aplicat pe el (cap. 8,10.15.19.24). Acum el era stropit cu
sângele berbecului pentru consacrare. El a primit atenţie mai mult decât oricare altă parte a
sanctuarului. Acesta, fără îndoială, din cauza importanţei lui pentru ungere. În mod practic, el a
jucat un rol important pentru fiecare sacrificiu.

- 32 -
Levitic 8:31 Moise a zis lui Aaron şi fiilor lui: "Fierbeţi carnea la uşa cortului întâlnirii;
acolo s-o mâncaţi, împreună cu pâinea care este în coş pentru jertfa de închinare în
slujba Domnului, cum am poruncit, zicând: "Aaron şi fiii lui s-o mănânce."
S-o mănânce. Mâncarea aceasta rituală încheia ceremonia de consacrare. Mâncarea cărnii
berbecului pentru consacrare este în contrast cu mâncare cărnii jertfei pentru păcat. Mâncarea
cărnii berbecului avea loc spre a-i consacra pe preoţi, aşa încât ei să poată mânca din carnea jertfei
pentru păcat şi să poarte păcatul poporului (cap. 10,17).

Levitic 8:35 Să rămâneţi dar şapte zile la uşa cortului întâlnirii, zi şi noapte, şi să
păziţi poruncile Domnului, ca să nu muriţi, căci aşa mi s-a poruncit."
Şapte zile. Serviciul zilei se terminase, dar Aaron şi fiii lui nu puteau să plece decât după
şapte zile. Acesta era un timp de studiu, de rugăciune, de meditaţie, de repetare a ritualului, ca să
nu facă nici o greşeală când va sosi timpul să slujească.
Comentariile lui Ellen G. White
1-3 PP 359

Levitic 9:1 În ziua a opta, Moise a chemat pe Aaron şi pe fiii lui, şi pe bătrânii lui
Israel,
În ziua a opta. Cele şapte zile de consacrare trecuseră şi venise timpul ca Aaron să aducă
prima lui jertfă. Înainte de acest moment, el nu îndeplinise nici un serviciu strict preoţesc pentru
popor. Instruirea lui fusese completă, totuşi trebuie că el a întâmpinat cu o oarecare nelinişte ziua
de punere la probă.
Moise a chemat pe Aaron şi pe fiii lui şi pe bătrânii poporului să vină cu jertfele cerute şi să-
şi înceapă lucrarea. În timp ce făceau acest lucru, tot poporul s-a apropiat şi a stat înaintea
Domnului (v.5).

Levitic 9:8 Aaron s-a apropiat de altar, şi a junghiat viţelul pentru jertfa lui de
ispăşire.
Aaron s-a apropiat. Fără nici o ezitare, Aaron a jertfit pentru sine, iar fiii lui l-au ajutat să
îndeplinească procedurile de folosire a sângelui. El a făcut totul „după regulă”, fără nici o greşeală.

Levitic 9:10 A ars pe altar grăsimea, rărunchii, şi prapurul ficatului de la viţelul


pentru jertfa de ispăşire, cum poruncise lui Moise Domnul.
Cum poruncise... Domnul. În toate acestea, Moise a fost un observator interesat. El a fost
singurul cu care comunicase Dumnezeu şi care îi instruise pe Aaron şi fiii lui cu privire la ce aveau să
facă. Acum el veghea ca toate lucrurile să fie făcute conform cu instrucţiunile lui Dumnezeu. Ar fi
fost o mare greşeală pentru Aaron să stropească sângele jertfei de ispăşire de jur împrejurul
altarului. Acest lucru nu trebuia să fie făcut niciodată. Sângele jertfei de ispăşire trebuia să fie pus
pe coarnele altarului. Sângele arderii de tot era întotdeauna stropit pe altar de jur împrejur.
Simbolismul cerea ca totul să fie făcut exact în felul prescris de Dumnezeu. De aceea, Aaron n-a
făcut nici o greşeală.

Levitic 9:15 În urmă, a adus jertfa pentru popor. A luat ţapul pentru jertfa de ispăşire
a poporului, l-a junghiat, şi l-a adus jertfă de ispăşire, ca şi pe cea dintâi jertfă.
Jertfa pentru popor. Terminând cu jertfa adusă pentru sine, Aaron a trecut la ritualul pentru
jertfele poporului. Procedeul era oarecum diferit de acela care avea să fie urmat mai târziu, pentru
că aceasta a fost prima dată când Aaron a jertfit pentru popor. De obicei, o jertfă de ispăşire pentru
popor consta dintr-un viţel (cap. 4,14), şi sângele lui trebuia să fie dus în prima despărţitură a
sanctuarului (cap. 4,17.18), dar aici jertfa de ispăşire era un ţap. Cu excepţia Zilei de Ispăşire,
sângele ţapului nu era dus în sanctuar. Aaron avusese instrucţiuni hotărâte cu privire la jertfa zilei,

- 33 -
şi a urmat aceste instrucţiuni. Totul a fost făcut cum poruncise Moise, fără greşeală.

Levitic 9:22 Aaron şi-a ridicat mâinile spre popor, şi l-a binecuvântat. Apoi, după ce
a adus jertfa de ispăşire, arderea de tot şi jertfa de mulţumire, s-a coborât.
Aaron şi-a ridicat mâinile. Poporul fusese un spectator interesat. Ei îl văzuseră pe Aaron
jertfind pentru sine, îl văzuseră jertfind pentru ei. Acum, Aaron şi-a ridicat mâinile spre popor şi l-a
binecuvântat. Acesta era un moment solemn şi fericit, pentru că Dumnezeu primise jertfele lor.

Levitic 9:23 Moise şi Aaron au intrat în cortul întâlnirii. Când au ieşit din el, a
binecuvântat poporul. Şi slava Domnului s-a arătat întregului popor.
Slava Domnului. Moise şi Aaron au mers împreună în sanctuar. Ce a avut loc acolo nu ni se
spune, dar cei doi fraţi trebuie să fi fost plini de teamă şi respect când s-au aflat în faţa perdelei
care separa Sfânta de Sfânta Sfintelor. Putem crede că Moise l-a instruit pe Aaron cu privire la
candele, pâinile pentru punerea sângelui pe coarnele altarului tămâierii. Nu ni se spune dacă
perdeaua a fost dată la o parte şi dacă Aaron a primit instrucţiuni cu privire la ce avea să facă în
Ziua Ispăşirii. Stropirea sângelui pe tronul harului era actul cel mai sacru pe care putea fi chemat
să-l îndeplinească.
Deodată „slava Domnului s-a arătat întregului popor”. Nu ne este spus despre felul exact al
acestei demonstraţii, dar trebuie să fi fost o uimitoare mărturie a aprobării lui Dumnezeu faţă de
clădirea pe care poporul o ridicase pentru El şi faţă de Moise şi Aaron ca servi ai Săi. Aaron fusese
consacrat pentru preoţie, iar acum Dumnezeu Şi-a pus pecetea asupra lui.

Levitic 9:24 Un foc a ieşit dinaintea Domnului, şi a mistuit pe altar arderea de tot şi
grăsimile. Tot poporul a văzut lucrul acesta; au scos strigăte de bucurie, şi s-au
aruncat cu faţa la pământ.
Un foc. Focul acesta l-ar fi putut mistui pe Moise, Aaron şi întreg poporul (cap. 10,1.2), în loc
de aceasta, el a mistuit jertfele de pe altar. Dumnezeu Îşi adusese la îndeplinire făgăduinţa (v.4, 6).
După tradiţia iudaică, focul sacru obţinut cu ocazia aceasta s-a păstrat cel puţin până la distrugerea
Templului lui Solomon, şi poate chiar un timp mai îndelungat.
Dumnezeu acceptase lucrarea omului. Sanctuarul era acum dedicat şi consacrat. Tot aşa şi
preoţii. Toate pregătirile au fost încheiate pentru serviciul care avea să continue mai mult de 1400
de ani, iar apoi să fie transferat pentru sanctuarul de sus.
Comentariile lui Ellen G. White
1-9, 22-24 PP 359

Levitic 10:1 Fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, şi-au luat fiecare cădelniţa, au pus foc în
ea, şi au pus tămâie pe foc şi au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe
care El nu li-l poruncise.
Nadab şi Abihu. Aceştia erau doi dintre fiii lui Aaron şi deci nepoţii lui Moise. După Moise şi
Aaron, ei ocupau cele mai înalte poziţii în Israel şi aveau multe avantaje şi privilegii. Ei auziseră
glasul lui Dumnezeu, fuseseră cu Moise şi Aaron pe muntele lui Dumnezeu, ei L-au văzut pe
Dumnezeul lui Israel şi „au mâncat şi au băut” (Exod 24,9-11). Ei fuseseră foarte favorizaţi, dar nu
profitaseră de aceste ocazii.
Cu puţin timp înainte de întâmplările arătate în acest capitol, ei au petrecut o săptămână în
studiu şi meditaţie, pregătindu-se pentru ziua când aveau să înceapă slujba la sanctuar. Ei l-au
ajutat pe tatăl lor când a sacrificat jertfele şi când a adus sângele animalelor de jertfă (Levitic 9,9).
Ei fuseseră martori la serviciul solemn de consacrare şi fuseseră ei înşişi stropiţi cu sângele de
jertfă. Ei fuseseră întru totul îndoctrinaţi şi erau în cunoştinţă deplină cu privire la sfinţenia lucrării
lui Dumnezeu. Toate acestea au făcut ca păcatul lor să fie cu atât mai mare. Erau fără scuză. Când
a venit vremea să slujească, ei au făcut ceva ce Domnul Dumnezeul lor „nu le poruncise”.

- 34 -
Foc străin. Foc obişnuit. Acesta nu era luat de pe altarul arderii de tot, al cărui foc îl
aprinsese Dumnezeu însuşi şi care era sacru (cap. 16,12.13). În curtea Cortului Întâlnirii existau
cămine unde preoţii îşi pregăteau hrana lor şi este posibil ca Nadab şi Abihu să fi luat de acolo focul
obişnuit.

Levitic 10:2 Atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea
Domnului.
Un foc dinaintea Domnului. Efectul asupra poporului adunat la ora de rugăciune trebuie să fi
fost profund. Cu câteva luni înainte, Israel a fost martor la marea manifestare a puterii lui
Dumnezeu la darea Legii, apoi au apostaziat şi s-au închinat la viţelul de aur. Dumnezeu era gata să
nu-i mai recunoască, dar prin mijlocirea lui Moise au fost reprimiţi. Acum au clădit Cortul Întâlnirii,
care fusese acceptat, şi Dumnezeu Îşi arătase plăcerea faţă de spiritul devoţiunii prin trimiterea
focului care să consume jertfa. Acum, la vremea jertfei de seară, când poporul era adunat în
aşteptare, a venit lovitura. Doi dintre fiii lui Aaron erau morţi. Bucuria se schimbase în durere şi
buimăcire. Oare îi lepădase Dumnezeu? Ce însemna această tragedie?

Levitic 10:3 Moise a zis lui Aaron: "Aceasta este ce a spus Domnul, când a zis: "Voi
fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine, şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor."
Aaron a tăcut.
Moise a zis: Declaraţia la care se referă Moise probabil că este aceea din Exod 19,22:
„Preoţii... să se sfinţească şi ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea”. După cât se pare
fiii lui Aaron nu s-au sfinţit. Consacrarea pentru preoţie n-a realizat nici o schimbare în inima lor, ei
înşişi erau încă „oameni de rând”. Temperamentul maleabil şi îndelungat al lui Aaron se afla la
temelia dificultăţii. Probabil că el a fost copleşit de remuşcări, când s-a gândit la propria slăbiciune
manifestată cu câteva luni înainte. Este adevărat că Dumnezeu l-a iertat. Dumnezeu acceptase
jertfa lui pentru păcat, dar rezultatele slăbiciunii lui n-au fost îndepărtate prin pocăinţă. El a tăcut.

Levitic 10:6 Moise a zis lui Aaron, lui Eleazar şi lui Itamar, fiii lui Aaron: "Să nu vă
descoperiţi capetele, şi să nu vă rupeţi hainele, ca nu cumva să muriţi, şi să Se
mânie Domnul împotriva întregii adunări. Lăsaţi pe fraţii voştri, pe toată casa lui
Israel, să plângă arderea care a venit de la Domnul.
Să nu vă rupeţi hainele. Era obiceiul ca aceia care sufereau o mare durere să-şi rupă hainele.
Ei îşi rupeau partea din faţă a hainei, de sus în jos, ca să arate marea durere a inimii. Aaron şi fiii
care i-au mai rămas nu trebuiau să facă aşa, deoarece acest gest părea să arate o respingere a
judecăţii lui Dumnezeu. Ei nu trebuiau nici să-şi descopere capetele, arătându-şi părul în dezordine,
ceea ce era o demonstraţie orientală obişnuită a durerii.

Levitic 10:7 Voi să nu ieşiţi din uşa cortului întâlnirii, ca să nu muriţi, căci
untdelemnul ungerii Domnului este peste voi." Ei au făcut cum zisese Moise.
Cum zisese Moise. Cu durere în inima lui, Aaron umbla calm în timp ce oficia slujba jertfei de
seară şi aducea tămâie. El nu şi-a arătat durerea nici prin cuvânt, nici prin gesturi. Când l-a văzut
îndeplinindu-şi lucrarea calm şi netulburat, poporul a ştiut că tragica pierdere a celor doi fii nu
slăbise credinţa lui Aaron în Dumnezeu. Poate că poporul nu a înţeles, dar stăpânirea de sine a lui
Aaron i-a liniştit temerile şi i-a restabilit credinţa.

Levitic 10:9 "Tu şi fiii tăi împreună cu tine, să nu beţi vin, nici băutură ameţitoare,
când veţi intra în cortul întâlnirii, ca să nu muriţi: aceasta va fi o lege veşnică printre
urmaşii voştri,

- 35 -
Să nu beţi. Interdicţia aceasta sugerează cauza fărădelegii. Pare puţin rezonabil a crede că
Dumnezeu avea să dea o astfel de poruncă acum şi în astfel de împrejurări, cu excepţia faptului că
intenţiona să lămurească adevărata cauză a tragediei.
Ca să nu muriţi. Moartea era pedeapsa cea mai severă şi a scos în evidenţă atitudinea lui
Dumnezeu faţă de folosirea băuturilor tari. Păcatul tinerilor nu era o problemă uşoară care să poată
fi ştearsă prin aducerea unei jertfe. El a fost premeditat şi a reflectat dispreţul faţă de lucrurile
sfinte. Acesta era un păcat mare şi merita o pedeapsă drastică.

Levitic 10:10 ca să puteţi deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat
de ce este curat,
Ca să puteţi deosebi. Vinul şi băutura tare pot amorţi în aşa măsură facultăţile mintale, încât
omul nu mai poate face o deosebire clară între ce este bine şi ce este rău, între sfânt şi nesfânt,
între curat şi necurat. Acest fapt îi făcuse pe cei doi fii să ia foc obişnuit când au intrat în sanctuar.
În starea lor, ei n-au mai putut vedea deosebirea. Atât cât au putut să vadă oamenii, nu era nici o
deosebire. Focul era foc, nu-i aşa? Dar Dumnezeu a privit la inima lor şi a văzut ceva ce oamenii nu
puteau să vadă. Era o deosebire. Tot aşa, prima zi a săptămânii este tot atât de bună ca ziua a
şaptea, după judecata omenească. Nu există nici o deosebire aparentă, dar ea există în porunca lui
Dumnezeu. Acest lucru dă naştere la o deosebire vitală, o deosebire între viaţă şi moarte.
Orice formă de necumpătare estompează deosebirea dintre sfânt şi nesfânt, dintre curat şi
necurat, dintre bine şi rău. Folosirea băuturilor îmbătătoare afectează toate facultăţile mintale şi
tulbură procesele minţii. Cel care conduce un vehicul şi bea este un pericol pentru el însuşi şi pentru
alţii şi un asasin în devenire. Mintea lui este confuză, reflexele sale încete, vederea sa nesigură şi
simţământul răspunderii dispare cu totul.
Pericolul nu se limitează la cei care sunt de fapt „beţi”. Chiar şi o mică porţie de băutură
poate pricinui dezastrul. Băutorul moderat este un pericol social şi poate face o pagubă nespus de
mare. Tocmai faptul cu care se mândreşte el, că poate să „stăpânească” băutura şi să se
controleze, îi poate determina pe alţii să creadă că sunt în stare să facă la fel. Beţivul care se
tăvăleşte în starea lui îl poate dezgusta pe cel care priveşte şi în felul acesta îi slujeşte ca avertizare.
Băutorul cumpătat îi ispiteşte pe alţii să-l urmeze, tocmai prin faptul că el „se ţine bine”. Dintre cei
doi, băutorul cumpătat până la urmă face răul cel mai mare.
Prin băutură nu sunt afectate numai facultăţile fizice, ci şi cele morale, şi acesta este răul cel
mai mare. Atacul, crima, răpirea, infidelitatea iau alte aspecte la omul care bea. Sub influenţa
vinului oamenii vor face ceva ce n-ar fi crezut niciodată că ar face dacă ar fi fost cu mintea trează.
Numai judecata va descoperi păcatul beţiei în adevăratele lui dimensiuni. Avertizarea lui Dumnezeu
pentru Aaron şi fiii săi are o aplicaţie deplină şi astăzi. Oamenii nu pot să bea şi să aibă totuşi o
clară percepere a deosebirii dintre sfânt şi nesfânt, dintre curat şi necurat (Isaia 28,7).
Această instrucţiune le este adresată mai ales conducătorilor. A-i învăţa pe alţii este mai
mult decât o instruire orală, acesta cuprinde şi exemplul şi învăţătura. Dar ce se întâmplă dacă
simţul învăţătorului cu privire la bine şi rău este întunecat, iar purtarea sa contrazice cuvintele sale?
Dintre toţi oamenii, cei care îi învaţă pe alţii, fie în stat, fie în biserică, trebuie să aibă mintea trează
fără încetare, gata să facă faţă oricărei probleme care poate să li se prezinte. În timp ce ne gândim
la unele decizii la care s-a ajuns în unele consilii statale, şi aflăm despre băutura îmbătătoare
consumată în astfel de ocazii, ni se aminteşte că sfatul lui Dumnezeu de a nu bea vin sau băuturi
tari este un adevăr prezent.

Levitic 10:11 şi să puteţi învăţa pe copiii lui Israel toate legile pe care li le-a dat
Domnul prin Moise."
Să puteţi învăţa. Preoţii erau învăţători. Lucrarea lor era să instruiască pe popor în poruncile
şi căile lui Dumnezeu. Dar cum puteau să facă acest lucru, dacă ei înşişi nu erau în stare să facă
deosebire între bine şi rău? Cu un creier ameţit este imposibil să-i înveţi pe alţii, sau să-i conduci pe

- 36 -
alţii pe calea pe care trebuie să meargă.
Le-a dat Domnul prin Moise. Până în ziua de azi sunt unii care îl discreditează pe Moise. Ei
trebuie să ştie aceştia că Dumnezeu prin el pentru că prin aceste cuvinte Dumnezeu a aprobat viaţa
şi lucrarea lui. Hristos a zis: „Căci dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine... Dar dacă nu
credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” (Ioan 5,46.47). Este adevărat că unele
prevederi erau numai pentru Israel şi că erau aplicate la condiţii locale. Dar acestea pot fi deosebite
uşor. Principiile veşnice pe care Dumnezeu „le-a dat... prin Moise” sunt de o valoare tot atât de
mare întotdeauna. Fie ca fiecare creştin să cântărească cuvintele lui Hristos: „Dacă nu credeţi cele
scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” Această declaraţie oficială nu poate fi uşor înlăturată
pentru că ea a fost făcută de Hristos.

Levitic 10:13 S-o mâncaţi într-un loc sfânt; acesta este dreptul tău şi dreptul fiilor tăi,
ca parte din darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului; căci aşa mi-a
fost poruncit.
S-o mâncaţi. În confuzia care a urmat după moartea celor doi fii ai lui, Aaron a omis să
mănânce partea din jertfa de mâncare care i se cuvenea. Avusese loc o tragedie, dar aceasta nu
trebuia să afecteze ritualul prescris. În ciuda acesteia lucrarea trebuia să continue.

Levitic 10:14 Să mâncaţi de asemenea într-un loc curat, tu, fiii tăi şi fiicele tale
împreună cu tine, pieptul care a fost legănat într-o parte şi alta, şi spata care a fost
adusă ca jertfă prin ridicare, căci ele vă sunt date, ca un drept cuvenit ţie şi ca un
drept cuvenit fiilor tăi, din jertfele de mulţumire ale copiilor lui Israel.
Şi fiicele tale. Această jertfă de mâncare a cuprins, în mod evident, şi jertfa de mulţumire,
pentru că şi fiicele lui Aaron urmau să aibă o parte din ea (cap. 9,17-21). Jertfele de mâncare erau
cele mai sfinte, şi din ele trebuiau să mănânce numai preoţii. La jertfele de pace (mulţumire) lua
parte toată familia, precum şi alte persoane „curate”.

Levitic 10:15 Împreună cu grăsimile rânduite să fie mistuite de foc, ei vor aduce
spata adusă ca jertfă prin ridicare şi pieptul care se leagănă într-o parte şi alta
înaintea Domnului; ele vor fi ale tale şi ale fiilor tăi împreună cu tine, printr-o lege
veşnică, aşa cum a poruncit Domnul."
Cum a poruncit Domnul. Ideea că nimic nu trebuie să împiedice lucrarea lui Dumnezeu, că
împrejurările nu trebuie să întrerupă ritualul sanctuarului a ajuns cu trecerea anilor adânc
înrădăcinată în mintea preoţilor. Aceasta a ajuns la o încercare extremă în capturarea finală şi
distrugerea Templului sub romani, în anul 70 d.Hr. Era pe vremea jertfei de seară. Ierusalimul
fusese deja luat, dar Templul mai rezista. Solemn şi netulburaţi, preoţii îşi îndeplineau ritualul în
timp ce romanii escaladau zidurile şi intrau în incinta Templului. Clădirile au fost incendiate şi peste
tot erau numai flăcări. Dar preoţii, cu paşi înceţi şi măsuraţi, îşi continuau lucrarea, fără ca măcar să
privească în jur. Nimic nu trebuie să oprească lucrarea lui Dumnezeu.
Regalitatea prezintă aceeaşi învăţătură. O bombă poate exploda lângă carul regal, dar este
de presupus că regele n-o vede. El trebuie să-şi reţină stăpânirea de sine şi să nu îngăduie să-l
tulbure nimic. Parada trebuie să continue şi să nu existe nici o privire înapoi.
Răspunsul dat de Isus unor farisei înstăriţi care au ales să-şi rezolve mai întâi treburile
personale poate să pară aspru şi nemilos (vezi Luca 9,59-62). Puţine obligaţii sunt considerate mai
urgente decât aceea de a avea grijă de părinţii cuiva. Totuşi nici acestea – şi ele pot fi numite
obligaţii sfinte – nu pot să stea în calea îndeplinirii lucrării lui Dumnezeu. Lucrarea trebuie să
continue.

- 37 -
Levitic 10:16 Moise a căutat ţapul adus ca jertfă de ispăşire; şi iată că fusese ars.
Atunci s-a mâniat pe Eleazar şi Itamar, fiii care mai rămăseseră lui Aaron, şi a zis:
Moise a căutat. Moise conducea încă, asigurându-se că toate fuseseră făcute aşa cum a
poruncit Dumnezeu. Când la jertfa pentru păcat era folosit un ţap, sângele nu era dus în sanctuar,
ci era pus pe coarnele altarului arderilor de tot. În conformitate cu legea, în astfel de cazuri carnea
trebuia să fie mâncată de preoţi (cap. 6,26). În acea zi fusese jertfit un ţap ca jertfă pentru păcat
(cap. 9,15) şi, deoarece sângele n-a fost dus în sanctuar, carnea ar fi trebuit să fie mâncată.
Aceasta nu se făcuse, iar simbolismul slujbei fusese efectiv stricat.
Nemâncând carnea, Aaron nu mai putea să poarte păcatele poporului. El nu putea să facă
ispăşire pentru păcate pe care nu le purta. Acest fapt făcea atât de serioasă greşeala. Păcatele pe
care le purta ţapul ar fi trebuit să fie transferate asupra preoţilor, care urmau să facă ispăşire pentru
ele. Dar în acest caz n-a putut avea loc nici un transfer, pentru că preoţii nu mâncaseră carnea. Tot
ce a putut face ţapul a fost să moară. Dar lucrarea de mijlocire rămânea să fie făcută.
S-a mâniat. Moise era renumit pentru blândeţea lui (Numeri 12,3), dar aceasta nu putea
împiedica indignarea îndreptăţită. Odată, indignarea sa a fost atât de mare, încât a aruncat cele
două table de piatră şi le-a sfărâmat în bucăţi, faptă pentru care Dumnezeu nu l-a mustrat (Exod
32,19). Însuşi Dumnezeu S-a mâniat (Exod 32,9.10). Mânia lui Moise nu s-a potolit imediat, pentru
că atunci când a văzut viţelul de aur, l-a făcut cenuşă şi a dat-o lui Israel s-o bea cu apă (Exod
32,20).
Sunt vremuri când indignarea îndreptăţită poate fi manifestată cum se cuvine. Fără îndoială
că în astfel de vremuri se aplică sfatul lui Pavel: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (Efeseni 4,26). Despre
sine, Pavel spune: „Cine cade în păcat şi eu să nu ard?” (2 Corinteni 11,29). Când îi vedea pe alţii
maltrataţi, Pavel era indignat. Cuvântul tradus aici „ard” înseamnă „a fi pus la foc”. Când Moise a
spart cele două table de piatră, el „s-a aprins de mânie”. De aceea, Aaron s-a apropiat de el (Exod
32,19.22), socotind că nu era cazul să se mânie. Dar, după cum s-a arătat, Domnul a fost de acord
cu Moise, că era o cauză justă pentru mânie. Mânia lui se datora zelului pentru Dumnezeu şi pentru
lucrarea Lui, nu răzbunării sau mândriei personale.

Levitic 10:19 Aaron a răspuns lui Moise: "Iată, ei şi-au adus azi jertfa de ispăşire şi
arderea lor de tot înaintea Domnului; şi, după cele ce mi s-au întâmplat, dacă aş fi
mâncat azi jertfa de ispăşire, ar fi fost bine oare înaintea Domnului?"
Ar fi fost bine oare? Deşi Moise se adresase lui Eleazar şi Itamar, fiii lui Aaron, şi îi mustrase,
cel care a răspuns a fost tatăl. Aaron ştia că a mânca jertfa pentru păcat însemna să ia păcatele
aducătorului asupra lui, după cum spusese Moise. Dar având în vedere cele întâmplate şi, în parte,
propria parte de răspundere, el nu a considerat că ar putea să poarte şi păcatul altora. El a făcut tot
ce a putut ca să poarte propriul păcat. El putea doar să se simtă greu împovărat de moartea fiilor
lui, şi poate că a simţit chiar o oarecare indignare. Poate că a simţit că, în starea lui de spirit, slujba
de purtător simbolic al păcatului putea fi cu totul neacceptabilă înaintea lui Dumnezeu.

Levitic 10:20 Moise a auzit şi a fost mulţumit cu aceste cuvinte.


Mulţumit. Cuvântul tradus astfel mai poate însemna „a face să fie bucuros”, sau „a face să
placă”. Moise a văzut că Aaron nu fusese neglijent, nici nu omisese în mod deliberat o sarcină
cunoscută fără motiv. Moise a primit explicaţia lui Aaron şi, drept urmare, şi-a adaptat atitudinea lui.
Comentariile lui Ellen G. White
1-20 PP 359-362
1 CE 91; Ev 210; FE 409, 427; GW 20; PP 359, 399; Te 43, 65, 268; TM 356, 359, 371
1, 2 CH 82; CS 205; Te 187, 280; 3T 295; WM 290
1-3 7T 153
1-10 Te 287
1-11 CH 366
2 FE 428; GW 20; PP 359
2, 3 CE 91
3 GW 20; PP 361
6 DA 708
6, 7 PP 361
9-11 PP 362; Te 44, 268, 280
17 GC 418; PP 354

- 38 -
Levitic 11:2 "Vorbiţi copiilor lui Israel, şi spuneţi-le: "Iată dobitoacele pe care le veţi
mânca dintre toate dobitoacele de pe pământ.
Iată dobitoacele. Principiile stabilite în acest capitol au fost intenţionate de Dumnezeu să-i
protejeze pe cei cărora le place şi aleg să-I slujească împotriva folosirii ca hrană a acelor animale
care le-ar aduce un prejudiciu trupurilor lor. Într-un număr de cazuri, după cum se va vedea, nu
este posibil însă să se identifice animalele numite. Unde există îndoială, faptul acesta este notat.
Această doză de nesiguranţă, totuşi, nu se va dovedi a fi o problemă de netrecut pentru nici un
creştin care îşi propune în inima sa să nu „pângărească” templul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3,17),
ci să facă „totul spre slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10,31). Pentru o astfel de persoană,
principiile fundamentale schiţate aici se vor dovedi a fi o călăuză îndestulătoare.

Levitic 11:4 Dar să nu mâncaţi din cele ce rumegă numai, sau care au numai unghia
despicată. Astfel, să nu mâncaţi cămila, care rumegă, dar n-are unghia despicată: s-
o priviţi ca necurată.
Să nu mâncaţi. Cămila pare a fi cu copita despicată, dar în partea din spate a piciorului există
un bulb care seamănă cu călcâiul. Prin urmare este considerată necurată.
Necurat. Iudeii trebuiau să „privească” toate lucrurile „necurate” ca „o urâciune”, shagaş
(v.11, 13, 43). Cuvântul acesta mai este tradus şi „urâcios” (Deutronom 7,26) şi „dispreţuieşte”
(Psalmi 22,24). Vieţuitoarele enumerate aici ca ”necurate” sunt nepotrivite ca hrană pentru om din
punct de vedere igienic (DA 617; 2T 96; vezi comentariul pentru Geneza 9,3).

Levitic 11:5 Să nu mâncaţi iepurele de casă care rumegă, dar n-are unghia
despicată: să-l priviţi ca necurat.
Iepurele de casă. De la şafan, un „ascunzător”. Cony (engleză) este vechiul nume englez
pentru iepurele de casă, dar descrierea iepurelui (de casă) dată în Biblie nu se potriveşte cu iepurele
de casă. Solomon îi arată pe conii ca fiind un „popor puternic”, şi adaugă că ei îşi „aşează locuinţa în
stânci” (Proverbe 30,26). Unii comentatori l-au numit bursuc (şoarece de munte). Şoarecele de
munte un fel de animal asemănător cu cobaiul ca mărime, înfăţişare, fire şi loc de baştină.

Levitic 11:6 Să nu mâncaţi iepurele, care rumegă, dar n-are unghia despicată: să-l
priviţi ca necurat.
Iepurele. Ştiinţific vorbind, iepurele nu rumegă pentru că nu este dotat pentru aceasta. Dar
el mestecă hrana într-un fel care sugerează rumegatul şi este considerat rumegător. El este necurat
pentru că nu are copita despicată.
Care rumegă. Problema acurateţei ştiinţifice nu este cuprinsă aici, pentru că Scriptura
vorbeşte în limba poporului. Faţă de felul lor de gândire, iepurele părea că rumegă. Când spunem
că soarele „apune”, nimeni nu consideră că suntem în eroare din punct de vedere ştiinţific, deşi stric
vorbind soarele nu „apune”. O balenă este numită în general un „peşte”, când tehnic vorbind ea nu
este un peşte ci un mamifer. Biblia nu trebuie să fie criticată şi numită neştiinţifică atunci când
foloseşte expresii obişnuite.

Levitic 11:7 Să nu mâncaţi porcul, care are unghia despicată şi copita despărţită, dar
nu rumegă; să-l priviţi ca necurat.
Porcul. Dintre toate animalele oprite de lege, porcul este considerat cel mai necurat (vezi
Isaia 65,3,4; 66,17). Aici nu este cazul să se discute pe larg vătămarea adusă prin mâncarea cărnii
de porc. Pentru creştin este îndeajuns a se scoate în evidenţă atitudinea lui Dumnezeu faţă de ea.
Trebuie să fie ceva nesănătos în legătură cu folosirea cărnii de porc, altfel Dumnezeu n-ar vorbi
cum vorbeşte. El a creat porcii şi ştie ce sunt ei. El opreşte folosirea lor ca hrană.

- 39 -
Hristos n-a avut o părere bună despre porci, altfel n-ar fi îngăduit nimicirea celor
aproximativ 2000 de porci. (Matei 8,31, 31; Marcu 5,13). Nu cunoaştem valoarea bănească a acelor
porci. Astăzi ei ar fi adus o sumă considerabilă de bani, şi fără îndoială că şi atunci a reprezentat o
investiţie mare. Doi bărbaţi au fost vindecaţi la suflet şi trup, dar cu preţul a 2000 de porci. Hristos a
considerat oamenii mai de valoare decât ei. Ceilalţi au crezut altfel.
Orice ar crede oamenii despre carnea de porc ca aliment acceptabil, aici Dumnezeu îl
dezaprobă. Dumnezeu nu-şi schimbă hotărârea (Maleahi 3,6) şi este sigur că porcii nu şi-au
schimbat natura. Este bine să luăm seama de el.

Levitic 11:9 Iată vieţuitoarele, pe care să le mâncaţi dintre toate cele ce sunt în ape.
Să mâncaţi din toate cele ce au aripi (înotătoare) şi solzi şi care sunt pe ape, fie în
mări, fie în râuri.
Aripi şi solzi. Dumnezeu vrea ca poporul Său să folosească numai din acea hrană care este
cea mai bună pentru ei. Aici El face deosebire între făpturile curate şi necurate care trăiesc în ape.
Pe acelea care au aripi şi solzi. El le pune de o parte şi pe acelea cărora le lipseşte una sau
amândouă caracteristic. Arătându-le pe cele care pot fi mâncate, El le elimină pe toate celelalte.

Levitic 11:13 Iată dintre păsări, cele pe care le veţi privi ca o urâciune, şi din care să
nu mâncaţi: vulturul, gripsorul şi vulturul de mare;
Păsări. Nu există nici o regulă generală pentru deosebirea dintre păsările curate şi necurate.
Cele oprite, 20 la număr, sunt doar numite, fiind posibilă concluzia că toate celelalte sunt îngăduite.
Unii comentatori cred totuşi că lista de 20 intenţionează a fi completă, ci se referă numai la acelea
pe care le cunoşteau evreii.
Gripsorul. Acesta şi vulturul de mare sunt vulturi care se hrănesc cu gunoaie şi, din cauza,
aceasta nu sunt păsări acceptabile ca hrană.

Levitic 11:14 şorecarul, şoimul şi tot ce este din neamul lui;


Şorecarul. O pasăre de pradă care aparţine de familia şoimului, având aripi ascuţite şi o
coadă bifurcată.
De neamul lui. Expresia aceasta indică pe toţi membrii tipului de bază, dintre care numai
unul este numit (vezi v.15, 16, 22).

Levitic 11:16 struţul, bufniţa, pescărelul, coroiul şi tot ce ţine de neamul lui;
Struţul. Probabil că struţul din Iov 30,29; Isaia 34,13; 43,20. Trebuie să fie notat că există
deosebiri de păreri privind identitatea unora dintre păsările enumerate.
Coroiul. Probabil pescăruşul de mare.

Levitic 11:17 huhurezul, heretele şi cocostârcul;


Huhurezul. Dintr-un cuvânt ebraic deosebit de cuvântul tradus „ştut” în v.16, şi probabil
tradus aici corect.
Cocostârcul. Probabil ibisul sau vulturul egiptean.

Levitic 11:18 lebăda, pelicanul şi corbul de mare;


Lebăda. Poate că ibisul lucios sau găina de apă. Traducerea ASV o redă ca bufniţă cu coarne.

Corbul de mare. Cel mai probabil vulturul egiptean, o pasăre necurată şi cu obiceiuri
dezgustătoare.

- 40 -
Levitic 11:19 barza, bâtlanul, şi ce este din neamul lui, pupăza şi liliacul.
Bâtlanul. Aceasta înseamnă o pasăre rapace, probabil ploierul.
Pupăza. Acesta poate fi o altă varietatea de ploier, sau poate „pupăza” (LXX şi RSV), o
pasăre cu ciocul subţire şi arcuit.
Liliacul. Clasat aici printre păsări, deşi el este un patruped, probabil din cauza obiceiului de a
zbura.

Levitic 11:20 Să priviţi ca o urâciune orice târâtoare care zboară şi umblă pe patru
picioare.
Târâtoare care zboară. Adică, insecte înaripate (RSV) sau târâtoare cu aripi.

Levitic 11:22 Iată pe care să le mâncaţi: lăcusta, lăcusta solam, lăcusta hargol şi
lăcusta hagab, după soiurile lor.
Lăcusta. Probabil greierele sau o specie de lăcustă.
Cele patru insecte enumerate aici au fost folosite de obicei ca hrană în vremurile mai vechi,
după cum sunt şi azi în Orient. De obicei erau aruncate de vii în apă fierbinte cu sare, iar capetele,
aripile şi picioarele erau înlăturate. Apoi erau prăjite, coapte, apoi fierte înăbuşit pentru folosirea
imediată, sau erau uscate, afumate şi depozitate. Erau mâncate cu sare, sau condimente şi oţet. La
unele târguri arabe se vând şi astăzi lăcuste uscate la greutate, sau la număr legate pe sfoară.

Levitic 11:23 Pe toate celelalte târâtoare care zboară şi care au patru picioare să le
priviţi ca o urâciune.
Pe toate celelalte târâtoare. Adică, insecte înaripate, altele decât cele numite în mod specific.
Faptul că multe insecte sunt purtătoare de boli justifică grija scrupuloasă care trebuie să fie luată
după venirea în contact cu ele (v.23-25).

Levitic 11:29 Iată, din vietăţile care se târăsc pe pământ, cele pe care le veţi privi ca
necurate: cârtiţa, şoarecele şi şopârla, după soiurile lor;
Vieţuitoarele care se târăsc. Aceasta este o grupă care cuprinde diverse reptile, rozătoare şi
ale vieţuitoare.
Cârtiţa (engleză nevăstuica). Cuvântul ebraic tradus astfel desemnează un animal care
alunecă sau se târăşte şi în felul acesta se potriveşte cu cârtiţa.
Şoarecele. Probabil că este ceea ce înţelegem şi noi prin „şoarece”, deşi se cuprind fără
îndoială şi alte rozătoare precum şobolanii.
Şopârla. Mai bine, şopârla cea mare, sau probabil „crocodilul de uscat” (LXX). Acesta este o
şopârlă mare, lungă uneori de până la 65 cm. Chiar şi astăzi arabii fac un bulion din carnea lor
proaspătă. În alte ţări, carnea este uscată şi folosită ca farmec sau leac.

Levitic 11:30 ariciul, broasca, broasca ţestoasă, melcul şi cameleonul.


Broasca (engleză „ferret”). Cuvântul tradus astfel se află numai aici în Vechiul Testament.
Probabil că el se referă la un soi de şopârlă mică, sau şopârla de zid. Ea emite o tânguire jalnică şi
degetele ei mari sunt prevăzute cu nişte ventuze care le face în stare să adere pe suprafeţe
verticale.
Cameleonul. Cuvântul tradus aşa înseamnă „cel tare”. Unii cred că se referă la broască, din
cauza puterii musculare de care dă dovadă la săritură. Alţii consideră că este crocodilul de uscat
(vezi comentariul pentru v.29).
Broasca ţestoasă (engleză şopârla). Probabil aceea care se află în cele mai multe ţări. Există
multe feluri şi toate sunt în termenul general de „şopârlă”.

- 41 -
Melcul. Probabil o specie de „şopârlă” (LXX).
Cârtiţa. De la tinşemeth „şopârlă” sau „cameleon”.

Levitic 11:39 Dacă moare una din vitele care vă slujesc ca hrană, cine se va atinge
de trupul ei mort, va fi necurat până seara;
Una din vite. Interdicţia de a atinge un trup mort se aplică şi la cadavrele unui animal care
putea fi mâncat.

Levitic 11:40 cine va mânca din trupul ei mort, îşi va spăla hainele şi va fi necurat
până seara, şi cine va purta trupul ei mort, îşi va spăla hainele şi va fi necurat până
seara.
Cine va mânca. Se înţelege de aici că unii puteau să mănânce carnea unui animal care
murea de la sine. Legea oprea cu stricteţe folosirea de „carne sfâşiată de fiare de câmp” (Exod
22,31). Preoţii nu trebuiau „să mănânce dintr-o vită moartă” (Levitic 22,8). Cu toate acestea puteau
fi cazuri când era mâncată, poate din neştiinţă, sau din necesitate economică. Deoarece mâncarea
era o chestiune de pângărire ceremonială, prevederea era făcută pentru curăţire ceremonială.
Interdicţia cu privire la mâncarea animalelor sfâşiate de fiare sau moarte de la sine era
întemeiată, fără îndoială, pe faptul că în astfel de cazuri sângele rămânea în mare măsură în trup şi
nu era scurs.

Levitic 11:44 Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru; voi să vă sfinţiţi, şi fiţi sfinţi,
căci Eu sunt sfânt; să nu vă faceţi necuraţi prin toate aceste târâtoare care se târăsc
pe pământ.
Fiţi sfinţi. După cât se pare este o strânsă legătură între sfinţenie şi obiceiurile de dietă. Din
cauza aceasta, sfinţenia cuprinde ascultarea de legile lui Dumnezeu care au legătură cu trupul fizic.
Note suplimentare pentru capitolul 11
După unii se crede că este sub demnitatea lui Dumnezeu să se înjosească să dea
instrucţiuni cu privire la dieta omului. De ce să-L intereseze pe Dumnezeu ce mâncăm noi?
Noi am putea extinde această concepţie prin a întreba de ce să se intereseze Dumnezeu de
om în general. „Ce este omul ca să Te gândeşti la el?” se întreabă psalmistul din vechime (Psalmi
8,4). Hristos răspunde la această întrebare, aducându-ne la cunoştinţă că Dumnezeu se interesează
nu numai de om, ci de multe lucruri chiar de mai mica valoare (Luca 12,7).
Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu. Vrăbiile nu sunt după chipul Lui. Despre om se
spune că este scump înaintea lui Dumnezeu şi de mai mare preţ decât „aurul curat, şi mai scump
decât aurul din Ofir” (Isaia 13,12; 43,4). Măsura aprecierii de către Dumnezeu a omului este arătată
în faptul că El Se identifică cu omul. „Căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui”
(Zaharia 2,8). Faptul că Dumnezeu a plătit un preţ atât de mare spre a-l mântui pe om este pentru
creştin este un indiciu despre valoarea pe care i-o dă Dumnezeu. De aceea putem fi încrezători că
Dumnezeu este interesat de tot ce îl priveşte pe om.
Legile lui Dumnezeu privitoare la dietă nu sunt, după cum presupun unii, numai negative şi
prohibitive. Dumnezeu intenţionează ca omul să aibă ce este mai bun din orice lucru, „cel mai bun
grâu” (Psalmi 81,16; 147,14). Cel care a creat toate lucrurile ştie ce este mai bun pentru fiinţele pe
care le-a făcut şi, conform cu cunoştinţa Sa, El dă sfaturi şi recomandări. „Nu lipseşte de nici un
bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană” (Psalmi 84,11). Ceea ce interzice Dumnezeu nu este reţinut
în mod arbitrar, ci pentru binele omului. Oamenii pot să dispreţuiască sfatul lui Dumnezeu, dar
experienţa şi rezultatele au dovedit întotdeauna înţelepciunea Lui.
Dumnezeu i-a dat omului un trup minunat cu posibilităţi aproape nelimitate, precum şi cu
multe părţi delicate care trebuie să fie apărate cu grijă de abuz, dacă urmează să funcţioneze cum
trebuie. El s-a îngrijit de menţinerea corpului şi chiar de reînnoirea lui, dacă sunt urmate directivele

- 42 -
Sale. În multe cazuri este posibil a se începe un proces de reabilitare, chiar şi după ce corpul a fost
folosit în mod abuziv ani de zile. Puterea de refacere a naturii este uimitoare. În clipa în care apare
vreo vătămare în vreo parte, forţele vieţii corpului se apucă imediat de lucru spre a repara paguba.
Medicii pot să ajute şi să facă mult bine, dar ei nu au putere vindecătoare. În multe cazuri, tot ce
pot ei să facă este să se dea la o parte şi să-L lase pe Dumnezeu să lucreze.
Unii insistă asupra faptului că Dumnezeu este interesat mai mult de sufletul omului decât de
trupul lui, că valorile spirituale sunt superioare celor trupeşti. Aceasta este adevărat, dar trebuie să
ne amintim că sufletul şi trupul sunt în strânsă legătură unul cu altul, că unul afectează puternic pe
celălalt şi că nu întotdeauna este uşor să spui unde începe unul şi unde sfârşeşte celălalt. Deşi
suntem de acord că omul spiritual este de importanţă superioară, nu credem că din cauza aceasta
trupul trebuie să fie neglijat. Într-adevăr, aceasta a fost filozofia anumitor „sfinţi” medievali, care au
mortificat trupul în folosul sufletului, dar acesta nu era planul lui Dumnezeu. El a pus trupul şi
sufletul împreună pentru folosul reciproc al fiecăruia.
Declaraţia care spune: ce „cugetă [omul] în inima lui, aşa este el” (Proverbe 23,7) atinge
problema fundamentală a vieţii. Un om este ceea ce cugetă el. Este gândirea un proces fizic? Poate
să există gând în afara vreunui mecanism care să dea naştere gândirii? Orice gând determină
purtarea. Dacă un om gândeşte în direcţia cea bună, purtarea lui este de asemenea bună. Dacă
mintea lui se ocupă cu lucruri rele, faptele lui vor fi şi ele rele.
Are corpul vreo influenţă asupra cugetării omului? De cele mai multe ori în mod decisiv. Cu
toţii ştim că folosirea băuturilor îmbătătoare afectează gândirea omului ca faptele sale. Aceasta îi
încurcă judecata şi tinde să-l facă iresponsabil. Mintea lui nu mai funcţionează ca atunci când este
treaz, facultăţile sale nu mai lucrează normal şi toate reacţiile lui sunt întârziate. Dacă va conduce
un automobil el devine un pericol pentru alţii şi un asasin posibil (vezi comentariul pentru cap.
10,9).
Cei mai mulţi oameni admit că băutura are efecte rele. Pot obiceiurile rele la mâncare să
aibă efecte asemănătoare? Da, chiar dacă nu în aceeaşi măsură ca alcoolul. Hrana afectează
purtarea unui om precum şi gândirea lui. Mulţi băieţi au primit bătaie pentru că felia de pâine prăjită
a tatălui a fost arsă şi cafeaua lui slabă sau rece. Multe divorţuri îşi au originea în sectorul culinar al
căminului. Vânzătorii nu se aşteaptă la comenzi mari de la prospecte dispeptice. Avocatul isteţ ştie
că există un anumit timp potrivit când să se apropie de un judecător penal pentru o atenţie
favorabilă, iar diplomaţii şi oamenii de stat cunosc valoarea unui banchet somptuos. Dacă vinul şi
mâncarea sunt combinate cu isteţime, pot să aibă loc acorduri care n-ar fi fost semnate niciodată,
dacă părţile contractante ar fi fost în posesia facultăţilor lor normale. Astfel de acorduri au
blestemat lumea generaţii de-a rândul.
Afectează hrana mintea? Mâncarea şi băutura afectează spiritual? De cele mai multe ori în
mod sigur. O privire acră asupra vieţii, adesea se datorează unui stomac acru. A mânca ce trebuie
nu va da naştere în mod necesar la o bună dispoziţie, dar a mânca ce nu trebuie îngreunează mult
calea spre nivelul pus de Dumnezeu.
Legile lui Dumnezeu cu privire la dietă nu sunt legi arbitrare care îl privează pe om de
bucuria mâncării. Mai de grabă ele sunt legi sănătoase, raţionale, la care omul bine face să ia
seama dacă doreşte să-şi păstreze sănătatea, sau poate să o redobândească. În general se va afla
că hrana aprobată de Dumnezeu este aceeaşi hrană pe care şi oamenii au găsit-o ca fiind cea mai
bună şi că dezacordul nu este cu privire la lucrurile aprobate, ci la lucrurile oprite.
Aceste reguli privitoare la dietă au fost date Israelului din vechime şi au fost adaptate la
situaţia lor. Cei mai mulţi evrei mai aderă încă la ele şi au slujit bine pentru mai mult de 3000 de
ani. Starea fizică a evreilor stă mărturie pentru faptul că aceste reguli nu sunt învechite şi
demodate, dacă scopul lor este să dea naştere, în mod neobişnuit, la un popor liber de multe din
bolile care lovesc astăzi pe oameni. În ciuda persecuţiilor şi greutăţilor suferite de evrei, mai presus
de cele suferite de oricare naţiune de pe faţa pământului, şi în decursul unui timp mai îndelungat, ei
sunt vorbind în general o rasă puternică. Faptul acesta se explică, cel puţin în parte, prin ascultarea
lor de legile lui Dumnezeu cu privire la dietă prezentate în Levitic 11.

- 43 -
Legile date lui Israel la Sinai se ocupă cu toate aspectele datoriilor lor faţă de Dumnezeu şi
om. Aceste legi pot fi clasificate după cum urmează:
1. Morală. Principiile exprimate în Decalog reflectă caracterul divin şi sunt tot atât de
neschimbătoare ca Dumnezeu Însuşi ( Matei 5,17, 18; Romani 3,31).
2. Ceremonială. Aceste legi erau în legătură cu un sistem de închinare care prefigurează
crucea şi drept urmare au expirat la cea vreme (Coloseni 2,14-17; Evrei 7,12).
3. Civilă. Aceste legi au aplicat cuprinzătoarele principii ale celor Zece Porunci la economia
vechiului Israel ca naţiune. Deşi este adevărat că acest cod specific a devenit inoperant când Israel
a încetat să mai fie o naţiune, principiile fundamentale de dreptate şi echitate cuprinse în ele sunt
încă valabile.
4. Sanitară. Principiile cu privire la dietă din Levitic 11, împreună cu alte reguli sanitare şi de
sănătate, au fost lăsate de un Creator înţelept spre a promova sănătatea şi longevitatea (vezi Exod
15,26; 23,25; Deutronom 7,15; Psalmi 105,34; PP 378). Întemeiate cum sunt pe natură şi cerinţele
corpului omenesc, aceste principii nu pot fi afectate cu nici un chip nici de cruce, nici de dispariţia
lui Israel ca naţiune. Principiile care au contribuit la sănătate acum 3500 de ani vor produce aceleaşi
rezultate şi astăzi.
Creştinul sincer consideră trupul său ca fiind templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 3,16.17;
6,19.20). Aprecierea acestui fapt îl va călăuzi, printre alte lucruri, să mănânce şi să bea spre slava
lui Dumnezeu, adică, să-şi pună dieta în acord cu voinţa descoperită a lui Dumnezeu (1 Corinteni
9,27; 10,31). Făcând aşa, spre a fi consecvent, el trebuie să recunoască şi să asculte de principiile
stabilite în Leviticul 11.
Comentariile lui Ellen G. White
1-8 DA 617
7,8 CD 30, 392; CH 116; IT 206; 2T 96

Levitic 12:1 Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:


Domnul a vorbit. Capitolul precedent s-a ocupat cu necurăţia pricinuită de contactul cu
diferite vietăţi „necurate”. Capitolele 12 la 15 se ocupă cu necurăţii personale, atât fizică, cât şi
ceremonială, care nu cuprinde o încălcare morală. Aaron nu este amintit aici ca în cap. 11 şi 13.

Levitic 12:2 "Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: "Când o femeie va rămâne
însărcinată, şi va naşte un copil de parte bărbătească, să fie necurată şapte zile; să
fie necurată ca în vremea sorocului ei.
Un copil de parte bărbătească. Aceasta era dorinţa oricărei femei în Israel, pentru că Mesia
avea să fie „sămânţa femeii” (Geneza 3,15).
Ca în vremea sorocului. „Menstruaţia ei” (RSV). Legea la care se referă aici este dată în cap.
15,19-33.

Levitic 12:3 În ziua a opta, copilul să fie tăiat împrejur.


Tăiat împrejur. Aceasta era ca recunoaştere a relaţiei legământului şi aducea copilul în mod
simbolic sub obligaţia legământului. Ritualul acesta a fost practicat pentru prima dată în cazul lui
Isaac (Geneza 17,10.11; 21,4), fiul făgăduinţei (Galateni 4,23), ca semn al împlinirii acelei
făgăduinţe.

Levitic 12:4 Femeia să mai rămână încă treizeci şi trei de zile, ca să se curăţe de
sângele ei; să nu se atingă de nici un lucru sfânt, şi să nu se ducă la sfântul locaş,
până nu se vor împlini zilele curăţirii ei.
Sângele. Primele şase zile care urmau după naşterea copilului erau critice pentru mamă şi
adesea avea loc o considerabilă pierdere de sânge. După o săptămână se presupunea că această
stare era trecută. Timp de 33 de zile mamei nu-i era îngăduit să vină la sanctuar sau să participe la
ceremoniile religioase. Ea nu trebuia să ia parte la nici o adunare publică. Mama, iar nu copilul, era

- 44 -
considerată necurată.

Levitic 12:5 Dacă naşte o fată, să fie necurată două săptămâni, ca pe vremea când
i-a venit sorocul; şi să rămână şaizeci şi şase de zile ca să se curăţească de
sângele ei.
O fată. Motivul pentru o perioadă de necurăţie mult mai lungă decât în cazul unui băiat nu
este arătat. Izvoarele iudaice susţin că naşterea unei fete pricinuia mai multă suferinţă decât
naşterea unui băiat. Concepţia aceasta este, de fapt, fără temei.

Levitic 12:6 Când se vor împlini zilele curăţirii ei, pentru un fiu sau pentru o fiică, să
aducă preotului, la uşa cortului întâlnirii, un miel de un an pentru arderea de tot, şi
un pui de porumbel sau o turturea pentru jertfa de ispăşire.
Arderea de tot. Nu trebuia ca ea însăşi să aducă aceasta. Ea o aducea numai până la
tabernacol şi o dădea preotului care o jertfea pentru ea. Ea mai trebuia să aducă şi o jertfă pentru
păcat, pe care o jertfea preotul pentru ea.
Procedura aceasta era diferită de porunca obişnuită în vremurile de mai înainte, când
aducătorul făcea junghierea. Mai era şi o altă deosebire. Când era adusă o jertfă pentru păcat şi o
ardere de tot, jertfa pentru păcat era întotdeauna adusă mai întâi, fiind urmată de arderea de tot.
În acest caz, arderea de tot avea prioritate. De asemenea, jertfa pentru păcat era întotdeauna mai
aleasă şi mai costisitoare. Aici contrastul este adevărat. Mai întâi venea jertfa pentru arderea de tot
şi consta dintr-un miel, în timp ce jertfa pentru păcat venea la urmă şi era cea mai mică vieţuitoare
care putea fi jertfită vreodată, un porumbel sau o turturea.
Orice face omul poartă pata păcatului. De aceea, jertfele pentru păcat erau prescrise în
multe cazuri în care celui neinstruit i s-ar părea fără folos să se facă aşa. Aceasta ieşea în evidenţă
mai ales la jertfele pentru păcat, la dedicarea sanctuarului şi instalarea preoţiei, totuşi ele au
impresionat adânc pe popor cu privire la caracterul păcatului. Cu ocazia naşterii unui copil se pare
că se scoate în evidenţă un minimum de păcat intenţionat, iar jertfa cerută era numai un semn de
jertfă. Nu avea loc o mărturisire, sau punerea mâinii.

Levitic 12:7 Preotul să le jertfească înaintea Domnului, şi să facă ispăşire pentru ea;
şi astfel, ea va fi curăţită de curgerea sângelui ei. Aceasta este legea pentru femeia
care naşte un băiat sau o fată.
Va fi curăţită. În timpurile străvechi soarta femeii nu era fericită. Ea efectua mult din munca
grea care în mod obişnuit îi revenea unui bărbat. Acesta este cazul în multe ţări chiar în ziua de azi,
unde lucrul atât în cămin, cât şi la câmp este făcut în mare măsură de femei. Prea puţin se ţinea
seamă de naşterea unui copil, de fapt, practicile crude şi neumane erau obişnuite. Dumnezeu a
lăsat prevederi pentru mamele lui Israel, prescriind pentru ele o perioadă de odihnă şi izolare
relativă care dura câteva săptămâni. Ele trebuiau să se bucure de odihnă şi linişte, timp în care să-şi
recâştige puterea.
Regulile privind naşterea de copii din acest capitol arată delicata purtare de grijă a lui
Dumnezeu pentru mame. Femeile au un loc de cinste în planul lui Dumnezeu şi este numai drept să
fie aşa. Multe din ele au devenit conducătoare, iar unele profetese. În experienţele grele ale vieţii,
ele se bucură de purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi sunt invitate să vină la El cu necazurile lor
(vezi DA 512). Să le dăm cinstea care li se cuvine.

Levitic 13:2 "Când un om va avea pe pielea trupului o umflătură, o pecingine, sau o


pată albă, care va semăna cu o rană de lepră pe pielea trupului lui, trebuie adus la
preotul Aaron, sau la unul din fiii lui, care sunt preoţi.

- 45 -
Pielea trupului. Expresia aceasta apare numai o dată în Biblie şi se pare că se referă la stratul
exterior al pielii, epiderma.
În vremurile vechi, lepra era foarte răspândită în Egipt. Fără îndoială că acolo a venit Israel
în contact adevărat cu ea pentru prima oară. Totuşi, în îndurarea Sa, Dumnezeu a promis să-i
ocrotească de bolile Egiptului, dacă aveau să asculte de El (Exod 15,26).
O umflătură, o pecingine. Mai degrabă, „o umflătură sau erupţie” (RSV). Ori de câte ori se
întâmpla aceasta omul trebuia să fie adus la Aaron, sau la unul din preoţi, pentru examinare.
Expresia „trebuie adus” înseamnă opunerea firească a omului de a merge singur, ştiind ce ar
însemna pentru el şi familia lui, dacă ar fi găsit infectat. Din cauza aceasta, el trebuia să fie „adus”.
Ca o rană de lepră. Cuvântul „lepră” derivă dintr-un cuvânt care înseamnă „a doborî”, „a
doborî la pământ”. Lepra era deci o „lovitură”. Iudeii considerau o persoană lovită cu lepră ca fiind
lovită de Dumnezeu.
Pe vremea lui Israel, lepra era considerată cea mai îngrozitoare dintre toate bolile. Ea era
considerată ca o pedeapsă directă de la Dumnezeu pentru răul făcut. Oricine suferea de ea – fie
prinţ sau ţăran – era exclus din societate şi era considerat vrednic de puţină simpatie şi
compătimire, un alungat dintre oameni.
Unii critici sugerează că al 13-lea capitol tratează despre şapte boli diferite, dar că scriitorul,
nefiind un medic, a crezut greşit că ele sunt aspecte diferite ale aceleiaşi boli şi din neştiinţă le-a
numit pe toate lepră. Totuşi, nu există acord între critici cu privire la ce sunt aceste şapte boli. Dacă
oamenii de ştiinţă moderni doresc să facă deosebire între diferitele forme şi stadii ale plăgii şi să le
dea nume diferite, acesta este privilegiul lor. Biblia a fost scrisă pentru oameni de rând şi nu se
ocupă în mod deosebit de definiţii ştiinţifice moderne. Ea foloseşte o terminologie comună destinată
omului de rând.
Biblia nu dă nici o informaţie cu privire la originea, molipsirea, sau tratamentul bolii.
Ea era considerată, cum s-a spus mai sus, ca o pedeapsă pentru păcat. Într-adevăr, acesta
pare să fie cazul cu Maria (Numeri 12,10-15), Ghehazi (2 Regi 5,27) şi Ozia (2 Cronici 26,16-21).
Oricare ar fi fost cauza, suferindul era izolat, alungat de acasă, nefiindu-i permis să intre în nici o
cetate împrejmuită cu ziduri, exclus de la sanctuar şi nu-i era îngăduit niciodată să ia parte la nici o
adunare. La apropierea unei alte fiinţe omeneşti, el trebuia să-şi acopere buzele şi să strige:
„Necurat, necurat”. Dacă intra în vreo casă ori locuinţă, aceasta devenea de asemenea „necurată”,
ca oricine venea în atingere cu el.
În primul ei stadiu, boala apărea numai ca o pată uşoară pe piele, care nu producea durere
sau altă neplăcere, dar persista cu încăpăţânare. Uneori, între prima apariţie a petelor şi dezvoltarea
deplină treceau luni, ani, şi adesea chiar mai mulţi ani. Alteori, simptomele aveau să dispară curând
şi să dea nădejde de însănătoşire, numai ca să reapară şi să devină mai active ca niciodată. În
stadiu avansat, persona prezenta o privelişte dezgustătoare. Nasul şi degetele puteau să cadă,
pleoapele să dispară, vederea dispărea şi ea, şi suferindul arăta mai mult ca o arătare decât ca o
fiinţă vie.
El era o moarte vie. Glasul lui devenea un grohăit, respiraţia de nesuferit, încheieturile lui
desfigurate, îngropate sau complet dislocate prin tuberculi, iar corpul lui acoperit cu pete albastre-
închise, sau de culoarea porumbului de carne crudă, unde boala nu îşi completase încă lucrarea.
Boala se întindea până ajungea la un organ principal şi apoi culmina cu moartea victimei. Nici o
privelişte mai dezgustătoare nu poate fi concepută ca aceea a unui lepros. Părăsit de rude şi
prieteni, el era o privelişte vrednică de compătimit în orice privinţă. Nu este de mirare că oamenii îl
considerau lepădat de Dumnezeu (vezi v.45).
Unul din fiii lui. Nu era necesar ca examinarea s-o facă marele preot. Ea putea fi făcută de
oricare dintre preoţi. Conform cu Talmudul, leviţii cărora li se interzicea slujirea ca preoţi din cauza
defectelor corporale, puteau sluji ca examinatori.

- 46 -
Levitic 13:3 Preotul să cerceteze rana de pe pielea trupului. Dacă părul din rană s-a
făcut alb, şi dacă rana se arată mai adâncă decât pielea trupului, este o rană de
lepră: preotul care va face cercetarea, să declare pe omul acela necurat.
Preotul să cerceteze. El trebuia să cerceteze regiunea infectată, pentru că putea să fie, sau
să nu fie lepră. Erau două semne care trebuiau să fie cercetate: păr alb pe pată şi o adâncitură în
piele – iudeii de obicei au păr închis, sau negru. Acolo unde se găsea că aceste două situaţii există,
el era declarat necurat.

Levitic 13:4 Dacă pe pielea trupului va fi o pată albă, care nu se arată mai adâncă
decât pielea, şi dacă părul nu s-a făcut alb, preotul să închidă şapte zile pe cel cu
rana.
Mai adâncă. Adică, sub pielea exterioară. Lepra avea o cauză mai adâncă decât pielea
exterioară, dar aici era locul unde se manifesta ea de prima dată.

Levitic 13:11 atunci pe pielea trupului omului acestuia este o lepră învechită: preotul
să-l declare necurat; să nu-l închidă, căci este necurat.
Lepră învechită. Fără îndoială că acesta ar fi cazul când un om omisese să se prezinte la
preot la prima apariţie a unui semn îndoielnic de lepră posibilă şi când familia neglijase să-l ducă la
preot, ştiind ce raport nefavorabil ar fi însemnat. Când situaţia nu mai putea fi ascunsă, el mergea,
sau era dus la preot. Dacă era o umflătură în carne, dacă părul în rană se schimbase în alb şi dacă
„în umflătură este şi o urmă de carne vie”, aceasta era o „lepră învechită”, iar preotul trebuia să-l
declare necurat imediat. Nu mai era nevoie să-l mai ţină la carantină sub observare, el nu mai
trebuia să fie reţinut pentru o examinare ulterioară.

Levitic 13:13 preotul să-l cerceteze; şi dacă va vedea că lepra a acoperit tot trupul,
să declare curat pe cel cu rana: fiindcă s-a făcut toată albă, el este curat.
Să declare curat. Cazul acesta a pricinuit multă discuţie. Cu privire la el s-au reţinut două
puncte de vedere: 1. Fie că persoana nu a avut deloc lepră, ci numai o erupţie nevătămătoare. 2.
Fie că avusese lepră şi era vindecat. Prima din aceste consideraţiuni ar părea exclusă prin
declaraţiile: „lepra... va acoperi toată pielea” (v.12), şi „lepra a acoperit tot trupul”. Totuşi, poate că
acest caz de „lepră” aducea numai o asemănare superficială cu ceea ce cunoaştem astăzi ca lepră
(vezi nota suplimentară de la sfârşitul capitolului).

Levitic 13:18 Când un om va avea pe pielea trupului său o bubă care a fost
tămăduită,
Tămăduită. Al patrulea fel de lepră suspectă apare dintr-un abces, sau furuncul. O astfel de
pată este în mod deosebit expusă la infecţie. Procedura pentru diagnostic era similară cu aceea a
primului caz (v.2-8).

Levitic 13:24 Când un om va avea pe pielea trupului o arsură pricinuită de foc şi se


va arăta pe urma arsurii o pată albă sau de un alb roşietic,
O arsură. Al cincilea tip de lepră suspectă se dezvolta dintr-o arsură, care, asemenea unui
furunculul, făcea pielea suspectă de infecţie. Cercetarea de către preot şi procedeul general pentru
diagnostic era acelaşi ca în cazurile de mai înainte (v.18-23).

Levitic 13:29 Când un bărbat sau o femeie va avea o rană pe cap sau la barbă,
Pe cap. Al şaselea tip de lepră suspectă era în păr sau barbă.

- 47 -
Levitic 13:38 Când un bărbat sau o femeie va avea pete pe pielea trupului, şi
anume pete albe,
Pete. Aceasta este o erupţie nevătămătoare pe piele, dar este inclusă ca nu cumva unii din
greşeală s-o socotească lepră şi să pricinuiască astfel o nelinişte necuvenită persoanei şi familiei.
„Petele pistruiate” nu erau infecţioase.

Levitic 13:42 Dar dacă în partea pleşuvă dinainte sau dinapoi este o rană de un alb
roşietic, este lepră, care a făcut spuzeală în partea pleşuvă dinainte sau dinapoi.
Partea pleşuvă. Chelia capului nu este necurăţie. Dar acolo pot avea loc infectări ca în alte
locuri şi, dacă apărea o pată, ea trebuia să fie tratată ca în celelalte cazuri. În acest caz, pata era
alb-roşiatică, însoţită de o umflătură.

Levitic 13:45 Leprosul, atins de această rană, să-şi poarte hainele sfâşiate, şi să
umble cu capul gol; să-şi acopere barba, şi să strige: "Necurat! Necurat!"
Hainele sfâşiate. Un lepros purta haine de doliu şi era considerat că acţionează ca şi când
moartea ar fi câştigat deja biruinţa asupra lui. Hainele sfâşiate erau semnul obişnuit al nenorocirii şi
întristării adânci (Iov 1,20; 2,12; Matei 26,65). Capul lui trebuia să fie „gol” sau mai degrabă,
nepieptănat. Părul nu era nici tăiat, nici pieptănat, şi avea înfăţişarea de păr zbârlit. În stadiul de
mai târziu al bolii, pleoapele, urechile şi nasul erau mâncate şi apăreau oasele obrazului. Victima era
de o înfăţişare atât de dezgustătoare, cât se putea imagina. Dacă îşi căuta refugiul sub un pom,
oricine se afla sub acelaşi pom era considerat infectat.
Leprosul trebuia să locuiască singur, în afara taberei şi nu putea în nici o împrejurare să
intre în cetate. Ca să trăiască, el depindea de caritate. Lepra era într-adevăr o „moarte vie”.

Levitic 13:47 Când se va arăta o rană de lepră pe o haină, fie haină de lână, fie
haină de in,
Haină. Adică, orice articol de îmbrăcăminte. Cele mai multe haine purtate de izraeliţi erau
făcute din lână sau in. În anumite condiţii de climă, pe ele puteau să apară pete mucegăite.

Levitic 13:51 Să cerceteze a şaptea zi rana. Dacă rana s-a întins pe haină, în
urzeală sau în bătătură, pe piele sau pe lucrul acela de piele, este o rană de lepră
învechită: lucrul acela este necurat.
Lepră învechită. Adică „lepră vătămătoare” (RSV)
Note suplimentare pentru capitolul 13
Multe din simptomele enumerate în acest capitol despre diferitele feluri de „lepră”, diferă de
simptomele bolii cunoscute acum sub acest nume. Ba mai mult, prevederile mozaice pentru
curăţirea ceremonială lasă să se înţeleagă că cei ce sufereau de astfel de forme de „lepră” se
vindecau într-un timp scurt. Până de curând nu a fost găsit nici un tratament pentru lepra
adevărată.
Cuvântul tradus „lepră” este din ebraicul şara‘, care înseamnă „a doborî”. O persoană
infectată de „lepră” era doborâtă, fiind considerată ca o pedeapsă divină pentru fapte păcătoase.
Acest lucru a fost adevărat în cazul Mariei (Numeri 12,10), al lui Ghehazi (2 Regi 5,27) şi Azaria (2
Regi 15,5). În alte cazuri amintite în Vechiul Testament, nu este clar dacă acest principiu rămâne
adevărat (2 Regi 5,1; 7,3). Gesenius consideră că şara‘ se poate schimba cu gara‘, conţinând astfel
ideea de râie. Cuvântul grecesc lepros, de unde vine şi cuvântul nostru de lepră, înseamnă „râie”,
„scabie”, „accidentat”. Lepra modernă, elephantiasis graecorum, este de trei feluri, lepra
tuberculoides, caracterizată prin tubercule, lepra moculosa, caracterizată prin pete sau „vrăji” şi
lepra anaesthetica, sau aceea care afectează sistemul nervos.

- 48 -
Pare mult mai probabil că „lepra” din Levitic 13 este un termen descriptiv general al
diferitelor boli de piele, precum psoriazis, vitiligo şi lepra adevărată. Cele mai multe simptome
descrise aici par mult mai asemănătoare cu lepra mosaica, sau psoriazis. „Umflătura” amintită în
versetul 2 poate fi asemănătoare cu tuberculele caracteristice ale leprei tuberculoides, sau posibil
lepra anaesthetica. „Pata” de atâtea ori amintită este considerată de unii ca fiind asemenea cu
vitiligo, o boală tropicală care are acest simptom caracteristic. La vitiligo părul părţilor atinse devine
alb, ca în versetul 3. Boala începe ca o pată colorată, se întinde şi cuprinde adesea regiuni întinse
de piele. Este nevătămătoare, dar desfigurează înfăţişarea, mai ales a acelora cu tenul închis.
Faptul că există variaţii în simptomele „leprei” amintite în acest capitol suportă mai departe
şi ideea că în termenul general de „lepră” sunt cuprinse mai mute boli care pot să lovească pielea.
Într-o vreme când ştiinţa medicală nu exista ca atare, ar fi fost un lucru dificil pentru preoţi să pună
diferite diagnostice varietăţilor de boli care afectau pielea, când erau în multe privinţe asemănătoare
şi pentru care nu existau denumiri specifice. După cât se pare, Moise a grupat aceste boli înrudite
sub un termen general de şara’ , pe care traducerile noastre l-au redat prin „lepră”.
Ideea de a-i ţine în carantină pe cei loviţi de boli molipsitoare pare să-şi aibă originea la
poporul iudeu, o măsură de siguranţă dată lor de Dumnezeu. Părerea unora este că ideea biblică de
segregare a persoanelor care au „lepră” a dus la practica de izolare a acelora care sufereau cu
adevărat de lepră în timpul Evului Mediu. În general, s-a căzut de acord că adevărata lepră este
originară din Egipt şi nu este de mirare ca poporul iudeu să fi contractat lepra şi alte boli similare în
timp ce era acolo (Exod 15,26; Deutronom 28,27.35).
„Lepra” din zidul caselor, sau din haine, lua forma unor pete de culoare roşie-verde. Aceasta
pare să fi fost mucegai sau ciupercă, şi deşi deosebită de „lepra” oamenilor, probabil că arăta că
încăperea nu era sănătoasă ca locuinţă. Îmbrăcămintea afectată putea, de asemenea, să
răspândească o boală de ciupercă la fiinţele omeneşti.
Comentariile lui Ellen G. White
45 DA 262, 776
46-52 MH 278

Levitic 14:2 "Iată care va fi legea cu privire la cel lepros, în ziua curăţirii lui. Să-l
aducă înaintea preotului.
Legea cu privire la cel lepros. Curăţirea unui lepros este arătată mai amănunţit decât
curăţirea oricărei alte întinări. Deoarece leprosul era exclus nu numai de la sanctuar, ci şi din tabără,
existau două ceremonii cuprinse în reintegrare. Prima îl îndreptăţea să intre din nou în tabără şi să
se alăture fraţilor lui. A doua, după o săptămână, era îndeplinită în curtea Cortului Întâlnirii şi îl
integra pe deplin în toate privilegiile legământului.

Levitic 14:3 Preotul să iasă afară din tabără şi să cerceteze pe cel lepros. Dacă
leprosul este tămăduit de rana leprei,
Afară din tabără. Prima ceremonie, care îi acorda leprosului dreptul să intre în tabără, avea
loc afară din tabără.

Levitic 14:4 preotul să poruncească să se ia pentru cel ce trebuie curăţit, două


păsări vii şi curate, lemn de cedru, cârmâz şi isop.
Două păsări. Probabil că acestea erau vrăbii. Ele trebuiau să fie păsări nedomestice, pentru
că o pasăre domestică nu avea să zboare aşa cum cerea simbolismul (v.7). Unii comentatori
compară pe cele două păsări cu cei doi ţapi folosiţi la serviciul Zilei de Ispăşire, un ţap pentru
Domnul, şi celălalt ţap pentru Azazel. La această opinie se fac obiecţiuni întemeiate. Nu se spune
nimic despre ispăşire în legătură cu păsările. Curăţirea este amintită, dar trebuie să ne amintim că
păsările nu erau folosite pentru curăţire. Omul fusese deja declarat ca curat. În cazul păsărilor nu
exista o stropire de sânge pe altar pentru ispăşire. De fapt, ceremonia nu avea loc la sanctuar, ci
afară în câmp. Păsările nu erau dintre folosite pentru jertfe, ci erau păsări sălbatice. Sângele folosit

- 49 -
era sânge amestecat cu apă, un strop sau doi într-un vas destul de mare pentru a cuprinde lemnul
de cedru care, după Talmud, era lung de un cot. Era deci o soluţie foarte slabă, o soluţie
semnificativă şi, după cât se pare, care nu avea proprietăţi simbolice de ispăşire. Nu se spune că
păsările sunt o jertfă pentru păcat, sau pentru vină, sau ardere de tot, de mulţumire, sau jertfă de
mâncare. De fapt, ele nu erau jertfe. Când ceremonia era terminată, omului nu-i era îngăduit să
meargă la sanctuar. El nu putea merge nici până la cortul lui. Numai după şapte zile îi era îngăduit
să aducă jertfa de mâncare, pentru vină şi arderea de tot. În acel timp era făcută ispăşirea ( v.18-
21, 29, 31).

Levitic 14:6 Să ia pasărea cea vie, lemnul de cedru, cârmâzul şi isopul, şi să le


moaie, împreună cu pasărea cea vie, în sângele păsării junghiate în apă curgătoare.
Lemn de cedru. Nu suntem informaţi cu privire la însemnătatea lemnului de cedru, isop şi
cârmâz. Poate că aroma lemnului de cedru sugerează aroma tămâii care era folosită numai la
sanctuar. Isopul era simbolul curăţeniei (Psalmi 51,7). „Cârmâzul”, o banderolă de lână împletită în
două, folosită la legarea isopului cu cedrul, deoarece amândouă erau muiate în sânge.

Levitic 14:7 Să stropească de şapte ori pe cel ce trebuie curăţit de lepră. Apoi să-l
declare curat, şi să dea drumul păsării celei vii pe câmp.
Să dea drumul păsării celei vii. Totuşi, înainte de a da drumul păsării, preotul stropea
persoana de şapte ori ca să fie curăţit, şi-l declara curat. Apoi, îi poruncea omului să-şi spele
hainele, să se radă şi să se spele. După aceasta putea să intre în tabără. Probabil că era însoţit în
tabără de un grup de oameni plini de bucurie. Dar încă nu era reintegrat pe deplin. El nu adusese
jertfă. Nu fusese încă la sanctuar. Nu putea să intre nici măcar în cortul său. Doar că fusese găsit
curat şi era fericit.
Ceremonia alcătuia un frumos tablou despre ce Dumnezeu făcuse şi va mai face pentru
lepros. Este junghiată o pasăre sălbatică şi o alta este muiată în sângele ei şi lăsată liberă. Aceasta
este tabloul leprosului vrednic de moarte şi al eliberării lui. Într-adevăr, el fusese gata să moară.
Dar a fost vindecat şi minunea vindecării înfăptuită pentru el este simbolic înrudită cu sângele şi
apa. Era doar o urmă de sânge, o picătură sau două, dar sângele este stropit asupra lui şi leprosul
este declarat curat. Adevărata jertfă încă nu a fost adusă. Omul nu a fost încă la altar. Sângele
păsării sălbatice nu avea nici o însuşire de curăţire. În curând, preotul va lua un miel şi ispăşirea va
fi făcută (vezi notele suplimentare).

Levitic 14:10 A opta zi, să ia doi miei fără cusur, şi o oaie de un an fără cusur, trei
zecimi dintr-o efă de floarea făinii, ca dar de mâncare frământat cu untdelemn, şi un
log (pahar) de untdelemn.
A opta zi. La o săptămână după prima ceremonie din afara taberei (vers 3-8), leprosul
apărea la uşa sanctuarului pentru ritualurile finale.
Trei zecimi dintr-o efă. Trei omeri, sau aproximativ 5,5 litri.
Un log de untdelemn. Aceasta ar fi aproximativ 1/3 litru.

Levitic 14:12 Preotul să ia unul din miei, şi să-l aducă jertfă pentru vină, împreună cu
logul de untdelemn; să le legene într-o parte şi într-alta înaintea Domnului, ca dar
legănat.
Jertfă pentru vină. Este de observat că în cazul curăţirii unui lepros se cerea o jertfă pentru
vină şi că nu se aminteşte jertfa de mulţumire care însoţea de obicei jertfa pentru vină. Motivul
pentru care se cerea o jertfă pentru vină este departe de a fi clar. O astfel de jertfă trebuia să fie
adusă în toate cazurile în care era necesară o restituire, altfel, se cerea o jertfă pentru păcat. Se
poate pune întrebarea: Ce făcuse leprosul ca să restituie? Se pare că acolo unde era adusă o jertfă

- 50 -
pentru vină în locul unei jertfe pentru păcat, cel care trebuia să fie curăţat îşi punea mâinile asupra
animalului şi îşi mărturisea păcatele. Deşi acest lucru nu este amintit aici, fără îndoială că se făcea
(vezi Levitic 5,5; Numeri 5,7).
La jertfa pentru vină pentru curăţirea unui lepros erau 5 puncte caracteristice:
(1) Animalul prezentat nu trebuia să fie de o valoare indicată, ca la jertfa pentru vină
obişnuită (Levitic 5,16; 6,6). (2) Aceasta era legănată, în timp ce jertfa pentru vină obişnuită nu era
legănată. (3) Aceasta era legănată de preot, în timp ce jertfa de legănat obişnuită era legănată de
aducător ale cărui mâini erau conduse de preot (cap. 7,30). (4) Era legănat animalul întreg (cap.
14,12), fapt valabil doar într-un alt caz (cap. 23,20). (5) Aducerea jertfei era însoţită de untdelemn.
Motivul propus de cele mai multe ori pentru a explica jertfa pentru vină în locul unei jertfe
pentru păcat este acela că Domnul a fost deposedat de serviciile leprosului pe tot parcursul anilor
bolii lui. Dar acesta fapt putea fi adevărat numai dacă persoana a făcut înadins ceva care l-a făcut
incapabil pentru slujire. Dacă cineva trăieşte în aşa fel încât îşi deteriorează sănătatea, Îl lipseşte pe
Dumnezeu de slujba pe care I-o datorează. După natura cazului, un astfel de om trebuie să aducă o
jertfă pentru vină şi să facă o restituire în măsura posibilului. Prea mulţi dau cei mai buni ani ai lor
lumii, iar când sunt bătrâni şi bolnavi se întorc la Dumnezeu. Dumnezeu va primi şi pe unul ca
acesta, dar ei L-au lipsit pe Dumnezeu şi omenirea de serviciul pe care ar fi putut şi ar fi trebuit să-l
dea, dacă I-ar fi consacrat viaţa mai devreme.

Levitic 14:14 Preotul să ia din sângele jertfei de ispăşire, să pună pe marginea


urechii drepte a celui ce se curăţeşte, pe degetul cel mare de la mâna dreaptă a lui,
şi pe degetul cel mare de la piciorul drept.
Marginea urechii drepte. Partea aceasta a ritualului era asemănătoare cu aceea a consacrării
preotului şi poate că avea aceeaşi însemnătate (cap. 8,23).

Levitic 14:16 Preotul să-şi moaie degetul mâinii drepte în untdelemnul din palma
mâinii stângi, şi să stropească din untdelemn de şapte ori cu degetul înaintea
Domnului.
Untdelemnul. Această parte a ceremoniei este specifică ritualului de curăţire pentru lepră.
Sângele şi untdelemnul sunt folosite împreună (cap. 8,30), dar nu untdelemnul singur.

Levitic 14:19 Apoi preotul să aducă jertfa de ispăşire; şi să facă ispăşire pentru cel
ce se curăţeşte de întinăciunea lui. În urmă să junghie arderea de tot.
Jertfa pentru păcat. După jertfa pentru vină, urma jertfa pentru păcat şi arderea de tot.
Jertfa pentru vină a afectat ispăşirea (v.18). Tot trecutul neglijat fusese iertat. În cele din urmă,
preotul aducea jertfa pentru păcat şi arderea de tot care o însoţea.

Levitic 14:21 Dacă este sărac şi nu poate să aducă toate aceste lucruri, atunci să ia
un singur miel care să fie adus ca jertfă pentru vină, după ce a fost legănat într-o
parte şi într-alta, ca dar legănat, şi să facă ispăşire pentru el. Să ia o zecime din
floarea făinii, frământată cu untdelemn, pentru darul de mâncare, şi un log de
untdelemn.
Dacă este sărac. Un om sărac putea să înlocuiască cei doi miei ceruţi pentru jertfa pentru
păcat şi pentru arderea de tot cu două turturele sau doi pui de porumbel. Totuşi mielul pentru jertfa
pentru vină nu putea fi înlocuit. Acesta trebuia să fie oferit indiferent dacă era bogat sau sărac. De
asemenea, era şi o reducere a cantităţii de făină cerute, pentru că era primită o zecime din făină în
loc de trei zecimi, ca în cazul din versetul 10. Logul de untdelemn rămânea acelaşi. Cu aceste
excepţii, ritualul continua aşa cum este descris în versetele 10-20. Omul primea iertare pentru toate
delictele trecute şi ispăşirea era extinsă. El era reintegrat în adunare cu depline drepturi de membru

- 51 -
şi putea să participe la diferitele servicii religioase.

Levitic 14:34 "După ce veţi intra în ţara Canaanului, pe care v-o dau în stăpânire,
dacă voi trimite o rană de lepră pe vreo casă din ţara pe care o veţi stăpâni,
Voi trimite. Aceasta poate sau nu poate să însemne un act direct de la Dumnezeu. În Biblie
se găsesc multe astfel de expresii în care este clar că nu se referă la un act al lui Dumnezeu. De
exemplu, Dumnezeu hrăneşte păsările (Luca 12,24). Când trimite o plagă într-o casă, poate fi un
act direct al lui Dumnezeu, sau poate fi rezultatul greşelii omului de a clădi cu înţelepciune.

Levitic 14:49 Pentru curăţirea casei să ia două păsări, lemn de cedru, cârmâz şi
isop.
Pentru curăţirea casei. Casa nu numai că trebuia să fie curăţită cu sângele păsării şi cu apă
curgătoare, ci şi cu lemn de cedru şi cu isop şi cârmâz (v.52).
Note suplimentare pentru capitolul 14
Poziţia faţă de lepră, ducând la excluderea din tabără, fără îndoială că îşi are originea ei în
caracterul specific al bolii. Lepra adevărată era asociată mai ales cu moartea, cu care de obicei se
termina, şi în stadiile de mai târziu era un fel de „moarte vie”, în care diferitele membre ale corpului
mureau sau cădeau. Spre sfârşit, leprosul era un spectacol al morţii şi ilustra plata păcatului. Din
cauza aceasta, lepra a fost considerată în decursul vremii atât de către iudei, cât şi de către creştini,
ca fiind un simbol al păcatului şi a rezultatelor lui.
Cineva care era trimis afară din tabără ca suspect de „lepră” putea să cheme un preot, dacă
avea cea mai slabă indicaţie că s-a refăcut. Dacă era chemat, preotul era dator să meargă, dar
putem presupune că în acest caz o făcea aceasta cu scârbă. Având simţământul că nu avusese loc
nici o îmbunătăţire, el era ispitit să devină neliniştit şi să răspundă în silă. El avea nevoie de
răbdare, în aşa fel ca să nu piardă niciodată simţământul de compătimire de care avea atâta nevoie
leprosul. El trebuia să înveţe a nu se feri de lepros, ci să-i fie milă de el şi să-l ajute. Aceasta este o
învăţătură pentru slujitorii lui Dumnezeu de astăzi. Ca şi preotul din vechime, slujitorul lui
Dumnezeu de astăzi trebuie să „aibă milă” (Evrei 5,2).
Lepra nu era deosebit de dureroasă, ci spaima şi oroarea ei trebuie să fi afectat întreaga
viaţă a suferindului. Tot aşa şi păcatul poate să nu fie simţit atât de amar şi omul cu greu îşi poate
da seama de natura lui vătămătoare. Lepra era corozivă şi pătrundea aproape pe nesimţite şi pe
nevăzute, până ce ducea la ulcere şi carne crudă şi îndepărta părţi ale corpului. Tot aşa mănâncă şi
păcatul viaţa şi frumuseţea spirituală, chiar dacă pe dinafară nu există o dovadă evidentă a stării
lăuntrice. În cele din urmă, boala erupea în afară, iar omul ajungea un schelet viu, o masă de
putreziciune teribilă. Tot aşa face şi păcatul până când, în cele din urmă, chipul lui Dumnezeu în om
este practic şters. După cum lepra se termina cu moartea, tot cu moartea termină şi păcatul. S-ar
părea deci că lepra este o boala special menită să simbolizeze păcatul în diferitele lui aspecte, aşa
cum nici o altă boală n-ar putea să o facă.
Comentariile lui Ellen G. White
4-7 PP 275
45-47 MH 278

Levitic 15:2 "Vorbiţi copiilor lui Israel, şi spuneţi-le: Orice om care are o scurgere din
trupul lui, prin chiar faptul acesta este necurat.
O scurgere. Adică, o „descărcare” (RSV).
Capitolul acesta se ocupă cu diferite feluri de pângărire atât la bărbaţi, cât şi la femei.
Întinările acestea nu înseamnă călcarea legii morale, deşi ele pângăreau atât persoana în cauză, cât
şi pe alţii care veneau în contact cu ea. Unele aveau loc în cursul firesc al vieţii, ca situaţia unei
femei „în timpul soroacelor ei obişnuite” (v.25) sau a unei „scurgeri de sânge” (v.19), sau a unui om
în timpul somnului (v.16). Concluzionăm că celelalte pângăriri amintite nu rezultă din păcat, ci din
funcţiile normale ale trupului, sau din stări anormale.

- 52 -
Levitic 15:3 Din pricina scurgerii lui este necurat: fie că trupul lui lasă să se facă
scurgerea, fie că o opreşte, este necurat.
Este necurat. În acest capitol sunt amintite şase cazuri tipice: (1) Stări bărbăteşti anormale
(Levitic 15,2-15, compară cu Levitic 22,4; Numeri 5,2). (2) Stări bărbăteşti normale (Levitic 15,18;
compară cu Exod 19,15; 1 Samuel 21,5; 1 Corinteni 7,5). (4) Stări femeieşti normale (Levitic
15,19–23; compară cu Levitic 12,2; 20,18). (5) Relaţii conjugale nepotrivite (Levitic 15,24; compară
cu Levitic 18,19; 20,18). (6) Stări femeieşti anormale (Levitic 15,25–30; compară cu Matei 9,20;
Marcu 5,25; Luca 8,43).

Levitic 15:14 În ziua a opta, să ia două turturele sau doi pui de porumbel, să se ducă
înaintea Domnului, la uşa cortului întâlnirii, şi să-i dea preotului.
Două turturele. În primul şi al şaselea caz enumerate la comentarea versetului 3, în care
există stări fizice anormale, se cerea o jertfă, în celelalte cazuri nu se cerea niciuna. Jertfa cerută
era cea mai mică dintre toate jertfele de sânge – turturea sau porumbel pentru jertfa pentru păcat
şi aceleaşi pentru arderea de tot (vezi v.29, 30).

Levitic 15:31 Aşa să depărtaţi pe copiii lui Israel de necurăţiile lor, ca să nu moară
din pricina necurăţiilor lor, dacă pângăresc cortul Meu, care este în mijlocul lor.
Ca să nu moară. Oricine ar fi îndrăznit să vină la sanctuar în timp ce era pângărit, ar fi
pângărit şi sanctuarul, în ciuda faptului că în cele mai multe cazuri pângărirea personală era
involuntară şi nu se cerea aducerea de jertfă. Regulile acestea dovedesc interesul lui Dumnezeu în
ce priveşte sănătatea şi curăţenia personală şi în acelaşi timp serveau spre a scoate în evidenţă
sfinţenia lucrurilor sfinte. Pângărirea ceremonială simboliza pângărirea morală. În legile levitice
deosebirea dintre păcatul adevărat şi necurăţie este făcută în mod clar.
Dumnezeu urăşte păcatul. El a văzut începutul şi lucrarea lui şi ştie ce este păcatul. El mai
urăşte şi necurăţia de orice fel, chiar dacă ea nu poate fi numită în mod specific păcat. Dumnezeu
face deosebire între păcat şi necurăţie şi nu consideră delicvenţă morală ceva ce nu este decât
necurat. Dar Dumnezeu nici nu scapă din vedere să le descopere oamenilor că nu-I place necurăţia
de nici un fel. Nu trebuie să pierdem din vedere învăţătura aceasta. Dumnezeu cere sfinţenie, El
cere curăţenie, El cere să devenim modeşti şi umili. El cere să nu ne adormim sensibilitatea prin
nimic care ar putea tinde să ne facă să luăm mai puţin aminte la glasul Său.
Comentariile lui Ellen G. White
4-12 MH 278

Levitic 16:1 Domnul a vorbit lui Moise, după moartea celor doi fii ai lui Aaron, morţi
când s-au înfăţişat înaintea Domnului.
Domnul a vorbit cu Moise. Deşi Aaron fusese numit ca mare preot, Dumnezeu îl recunoştea
încă pe Moise în calitate de conducător şi îi dădea instrucţiuni lui Aaron prin el.

Levitic 16:2 Domnul a zis lui Moise: "Vorbeşte fratelui tău Aaron, şi spune-i să nu
intre în tot timpul în sfântul locaş dincolo de perdeaua dinăuntru, înaintea capacului
ispăşirii, care este pe chivot, ca să nu moară; căci deasupra capacului ispăşirii Mă
voi arăta în nor.
Să nu intre. Aceasta era curând după moartea celor doi fii ai lui Aaron despre care s-a
raportat în cap. 10. Deşi mai erau câteva luni până la Ziua Ispăşirii, Dumnezeu l-a instruit pe Moise
cu privire la ea, ca să aibă suficient timp pentru a cunoaşte ritualul.
Perdeaua. În sanctuar erau două perdele, una la intrarea din curte în prima despărţitură,
cealaltă care despărţea cele două încăperi. Perdeaua la care se referă aici este a doua (Evrei 9,3),
cea dinaintea tronului harului (Exod 26,31.32). Aceasta era perdeaua înaintea căreia stăteau preoţii

- 53 -
când aduceau tămâie pe altarul tămâierii, înaintea tronului harului. Privirea lor nu putea străbate
perdeaua, dar ei ştiau că pe partea cealaltă era chivotul cu tronul harului, unde făgăduise
Dumnezeu să se întâlnească cu poporul Său (Exod 25,22). Chipurile de heruvimi brodaţi pe perdea
îi reprezentau pe îngerii care stăteau înaintea tronului lui Dumnezeu. Perdeaua îi ocrotea de slava
mistuitoare şi în acelaşi timp le îngăduia să se apropie.
Heruvimii brodaţi le aminteau de heruvimii care stăteau la poarta Edenului (vezi comentariul
pentru Geneza 3,24). După ce păcătuiseră, Adam şi Eva n-au mai putut trece de heruvimi, nici
preoţii din sanctuar n-au mai putut trece de heruvimii simbolizaţi pentru a intra în prezenţa lui
Dumnezeu. Numai marele preot putea să intre în Sfânta Sfintelor pentru a sluji, şi numai pentru
puţin timp, o zi pe an.
În decursul anului, sângele jertfelor era adus în sanctuar şi stropit de „şapte ori înaintea
Domnului, înaintea perdelei sanctuarului” (Levitic 4,6.17), în cazul când păcătuia preotul care avea
ungerea, sau întreaga adunare. Imediat după perdea era chivotul care conţinea tablele Legii.
Stropirea sângelui se făcea cu referire la Lege, pentru că păcătuind oamenii călcau Legea, iar
călcarea Legii cerea ispăşire. Stropirea sângelui era o recunoaştere a călcării Legii şi un semn
simbolic al plăţii pretenţiilor ei, fie pentru ascultare desăvârşită, fie pentru viaţa celui neascultător.
Ascultă şi trăieşte, nu asculta şi vei muri, aceasta era hotărârea ei.
Cu toate acestea, sângele stropit niciodată nu ajungea la Lege, pentru că perdeaua se
interpunea. Chiar şi la Ziua Ispăşirii, când perdeaua era dată la o parte şi sângele era stropit în
Sfânta Sfintelor, sângele nu ajungea la Lege. Tronul harului acoperea legea, iar sângele rămânea
acolo. Tronul harului era un simbol al lui Hristos. În conformitate cu Romani 3,25 Dumnezeu L-a
trimis pe Hristos să fie „o jertfă de ispăşire”, literal un „scaun al milei”. Hristos este „tronul harului”
nostru. Prin moartea Sa pe cruce şi prin slujirea Sa în curţile de sus, Hristos ne mântuieşte, luând
locul nostru pe cruce şi pledând în favoarea noastră cu privire la Legea călcată. El stă între noi şi
Lege şi ne mântuieşte de pedeapsă, nu prin ignorarea sau înlăturarea ei, ci prin plătirea pretenţiilor
ei juste, recunoscând în felul acesta autoritatea ei şi cinstind-o.
Preoţii intrau în sanctuar cu sângele unui animal junghiat şi în virtutea lui. Domnul Hristos,
„prin puterea unei vieţi nepieritoare” (Evrei 7,16), a intrat nu cu „sânge de ţapi şi de viţei, ci cu
însuşi sângele Lui, o dată pentru totdeauna în Locul Prea Sfânt... după ce a căpătat o răscumpărare
veşnică pentru noi” (Evrei 9,12).
Noi suntem invitaţi să-L urmăm acolo prin credinţă (Evrei 4,16). Calea cea nouă şi vie pe
care a deschis-o pentru noi şi pe care El însuşi a mers este calea crucii, calea ascultării. Nu există
altă cale.
Aceasta scoate în evidenţă expresia des folosită – uneori fără să ne dăm seama – de a
merge cu Hristos. El a intrat în Sfânta Sfintelor, iar acum se găseşte acolo slujind pentru noi. El a
mers pe calea crucii, pe calea spre Ghetsemani şi Golgota. Domnul ne invită să-L urmăm (Matei
20,22.23). Cei care primesc invitaţia Lui trebuie să meargă cu El de bună voie pe calea crucii. Cei
care Îl urmează în felul acesta aici, vor avea privilegiul de a trăi în prezenţa Sa într-o lume mai
bună.
Aceeaşi învăţătură ne este prezentată în Cina Sfântă. Hristos spune: „Acesta este trupul
Meu, care se frânge pentru voi... Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu (1 Corinteni
11,24.25). Când luăm pâinea şi paharul, intrăm într-un legământ solemn cu Dumnezeu, făgăduind
că vom merge pe cale, chiar dacă aceasta ar putea să însemne un trup frânt şi vărsarea sângelui
nostru în martiraj.
Este deosebit de sugestiv faptul că biserica rămăşiţei lui Dumnezeu este „cel mai nobil
vlăstar al timpului”. Asupra ei străluceşte lumina tuturor veacurilor trecute, ea a moştenit nu numai
slăbiciunile generaţiilor trecute, ci şi cunoştinţa biblică acumulată a veacurilor. Ei i-a fost dată atâta
lumină asupra Scripturii, aşa cum n-a fost dată nici unui alt popor. Ea are lumina cu privire la
Sanctuar; ea are cel mai sigur cuvânt al profeţiei; ei i-a fost încredinţată propovăduirea cunoştinţei
de Dumnezeu. Membrii ei înţeleg lucrarea pe care o face Hristos acum în curţile de sus. Lor le-a fost
dat nepreţuitul privilegiu de a-i vesti lumii solia că a sosit ceasul judecăţii lui Dumnezeu şi că

- 54 -
sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Ce fel de oameni trebuie să fie ei „printr-o purtare sfântă şi
evlavioasă” (2 Petru 3,11).
Chivotul. În chivot, sub tronul harului, erau cele Zece Porunci, temelia guvernării lui
Dumnezeu. Aici, la chivot, s-au întâlnit dreptatea şi mila; îndreptăţirea şi pacea „se sărută” (Psalmi
85,10). Aici S-a descoperit Dumnezeu Însuşi; aici era locul tainic al Celui Prea Înalt. Chivotul şi
tronul harului erau centrul întregului serviciu al jertfelor.
Ca să nu moară. Avertismentul dat lui Aaron aduce aminte despre nenorocirea care a venit
asupra fiilor lui din cauza neascultării lor (Levitic 10,1.2).
În nor. Dumnezeu i-a făgăduit lui Moise că îl va întâlni la „uşa Cortului Întâlnirii” (Exod
29,42), la altarul tămâierii din faţa perdelei (Exod 30,36; Numeri 17,4), şi, ca aici, direct înaintea
tronului harului (Exod 25,22; 30,6). Prezenţa „norului” deasupra tronului harului în nici un caz nu
înseamnă că Sfânta Sfintelor era întunecată, pentru că împreună cu „norul” era slava Domnului (1
Regi 8,10.11; 2 Cronici 5,13.14; Apocalipsa 15,8). Şechina, dovada vizibilă că Dumnezeu era într-
adevăr cu poporul Său, rămânea deasupra tronului harului (Exod 25,22; Psalmi 80,1; Isaia 37,16).
Omului poate să i se pară că Dumnezeu locuieşte în „întuneric” (1 Regi 8,12; Psalmi 18,11). Dar
„Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric” (1 Ioan 1,5). El locuieşte „în lumina de care nu
poţi să te apropii” (1 Timotei 6,16). Când S-a descoperit poporului Său, Dumnezeu a acoperit
întotdeauna slava Sa cu un nor, în aşa fel încât fiinţele muritoare să-şi poată da seama de prezenţa
Lui, şi totuşi să o poată suporta (Exod 16,10; 19,9; 24,16; 34,5; 40,34.38).

Levitic 16:3 Iată cum să intre Aaron în sfântul locaş. Să ia un viţel pentru jertfa de
ispăşire şi un berbece pentru arderea de tot.
Sfântul locaş. În tot cuprinsul acestui capitol, Moise numeşte despărţitura a doua „sfântul
locaş” şi prima despărţitură „Cortul Întâlnirii”.
Jertfa de ispăşire. Când jertfele pentru păcat şi arderile de tot erau aduse împreună, întâi se
aducea jertfa pentru păcat, şi se cerea o jertfă deosebită. De aceea, jertfa pentru păcat era un viţel,
iar arderea de tot un berbece.

Levitic 16:4 Să se îmbrace cu tunica sfinţită de in, şi să-şi pună pe trup izmenele de
in; să se încingă cu brâul de in, şi să-şi acopere capul cu mitra de in; acestea sunt
veşmintele sfinţite, cu care se va îmbrăca el după ce îşi va spăla trupul în apă.
Veşmintele sfinţite. La început erau numai câţiva preoţi şi, de obicei, marele preot îi însoţea
pe preoţii obişnuiţi în lucrarea lor. Când numărul preoţilor a crescut, marele preot făcea acest lucru
mai rar. Eventual, el însoţea pe ceilalţi preoţi numai în zilele de Sabat, în zilele de lună nouă şi la
cele trei sărbători anuale. Preoţii obişnuiţi erau consideraţi delegaţii lui, iar când slujeau, lucrarea lor
era primită ca şi când ar fi îndeplinit-o însuşi marele preot, cu excepţia că nu puteau să slujească în
locul lui la Ziua Ispăşirii. El era preotul şi, ori de câte ori slujea, purta măreţele veşminte aurite care
aparţineau înaltei sale slujbe. Aceste haine scumpe nu numai că erau împodobite cu aur şi pietre
scumpe (Exod 28,13-36), dar erau brodate şi în culorile sanctuarului, cu fire subţiri de aur curat
(Exod 28,4-6). Îmbrăcat astfel, marele preot Îl reprezenta pe Hristos în slava Sa divină ca Fiu al lui
Dumnezeu.
La Ziua Ispăşirii, marele preot oficia toate părţile slujbei, asistat de alţi preoţi. El conducea
serviciile de dimineaţă şi de seară îmbrăcat în aceste veşminte aurite. Pentru ritualul unic al Zilei
Ispăşirii, marele preot purta sfintele „veşminte de in” (Levitic 16,23), folosite exclusiv cu această
ocazie. Aceste „veşminte sfinţite” semănau cu acelea ale unui preot obişnuit, cu excepţia broderiei.
Probabil că ele erau şi dintr-o ţesătură mai fină decât aceea a preoţilor de rând.
Marele preot îşi schimba îmbrăcămintea în timpul zilei de mai multe ori şi, la fiecare
schimbare, îşi spăla tot corpul. La cea dintâi lumină a zorilor, conform Talmudului, el se dezbrăca de
îmbrăcămintea personală şi se îmbrăca în îmbrăcămintea aurie, în care conducea serviciul obişnuit
de dimineaţă. După ce această slujbă era încheiată, el îndepărta îmbrăcămintea aurie şi îşi punea

- 55 -
„veşmintele sfinţite” pentru serviciul special al zilei (v.4). Pe acestea le schimba mai târziu cu
îmbrăcămintea pentru slujba de seară (v.23, 24). La încheierea serviciului de seară, le mai schimba
o dată cu hainele personale şi se retrăgea din incinta sfântă a sanctuarului. În timp ce marele preot,
îmbrăcat în îmbrăcămintea aurie, Îl reprezenta pe Hristos în faţa poporului, iar în „veşmintele
sfinte”, Îl simboliza pe Hristos în calitatea de mijlocitor şi reprezentant al poporului înaintea lui
Dumnezeu (GC 422).
Albul fără pată al îmbrăcămintei marelui preot la Ziua Ispăşirii simboliza desăvârşirea de
caracter pe care el şi poporul o căutau prin ritualurile acelei zile. După cum marele preot ieşea, la
adunarea care era în aşteptare, în îmbrăcămintea sa pontificală, tot aşa va veni şi Hristos a doua
oară în hainele albe imaculate (AA 33). Şi după cum la încheierea serviciilor speciale ale acelei zile
poporul era „curăţit” de toate păcatele (Levitic 16,30), tot aşa când se va arăta în faţa poporului
Său, Hristos va fi „fără vină înaintea tronului lui Dumnezeu” (Apocalipsa 14,5; Efeseni 5,27; Coloseni
1,22; Judecători 24; Apocalipsa 19,8).

Levitic 16:5 Să ia, de la adunarea copiilor lui Israel, doi ţapi pentru jertfa de ispăşire,
şi un berbece pentru arderea de tot.
Jertfa de ispăşire. Aaron trebuia să ia de la adunare doi ţapi „pentru jertfa de ispăşire”.
Acesta era un fapt neobişnuit, deoarece la serviciul zilnic se cerea un viţel ca jertfă pentru popor, şi
nu un ţap (4,14). Dar Ziua Ispăşirii era deosebită de toate celelalte zile.
Arderea de tot. Jertfa pentru arderea de tot trebuia să fie un berbece, acelaşi ca pentru
consacrarea lui Aaron (cap. 9,2).

Levitic 16:6 Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire, şi să facă ispăşire
pentru el şi pentru casa lui.
Aaron să-şi aducă. Aaron nu trebuia să junghie viţelul acum, ci să-l prezinte Domnului la uşa
Cortului Întâlnirii pentru a fi primit de El (vezi v.11). Aaron lăsa viţelul să stea aproape de altarul
jertfelor, gata să fie jertfit când va sosi timpul.
Pentru casa lui. Viţelul acesta era pentru el însuşi şi pentru familia lui. Cu această ocazie
trebuia să oficieze singur şi trebuia să fie liber de orice păcat înainte să-L poată simboliza pe Hristos
în rolul de mijlocitor (vezi Ioan 17,19). Ceilalţi preoţi asistau, dar nu aduceau nici o jertfă.

Levitic 16:7 Să ia cei doi ţapi, şi să-i pună înaintea Domnului, la uşa cortului
întâlnirii.
Cei doi ţapi. Aaron trebuia să ia cei doi ţapi şi să-i prezinte Domnului la uşa Cortului Întâlnirii,
unde stăteau în timp ce se arunca sorţul pentru ei.

Levitic 16:8 Aaron să arunce sorţi pentru cei doi ţapi: un sorţ pentru Domnul, şi un
sorţ pentru Azazel.
Arunce sorţi. Aceasta se făcea punându-se două obiecte gravate într-o urnă sau alt vas, şi
apoi scoase afară. În felul acesta, alegerea era lăsată lui Dumnezeu. În vremurile mai vechi, sorţii
aceştia erau făcuţi din lemn pe care era scris: unul pentru Domnul, celălalt pentru „ţapul ispăşitor”.
Mai târziu, ei erau făcuţi din materiale mult mai preţioase, chiar din aur. După Talmud, cei doi ţapi
trebuiau să se asemene cât mai mult posibil. Pentru a evita orice greşeală, după ce se aruncau
sorţii, în jurul coarnelor ţapului ispăşitor se punea o panglică roşie, iar una la gâtul ţapului pentru
Domnul. Aceasta îi deosebea în mod clar.
Azazel. Unii teologi cred că amândoi ţapii sunt un simbol al lui Hristos şi că ei reprezintă
două faze ale lucrării Lui de ispăşire. Totuşi, majoritatea cred că ei reprezintă două forţe opuse şi
că, după cum unul este pentru Domnul, celălalt este pentru Satana. Cele mai multe traduceri lasă
cuvântul ebraic pentru ţapul ispăşitor azazel netradus, deoarece nu există unanimitate de părere cu

- 56 -
privire la sensul lui. Mulţi comentatori moderni susţin, împreună cu iudeii, că Azazel înseamnă spirit
personal rău şi supraomenesc şi aproape toţi sunt de acord că înţelesul rădăcinii lui este „cineva
care îndepărtează” în mod special, cineva care îndepărtează „printr-o serie de acte”. Alţii sugerează
că el este o combinaţie a lui éz şi ázal, „a merge departe”, „a pleca”.
După cum un ţap este pentru Domnul, o Persoană, tot aşa şi celălalt ţap trebuia să fie
pentru o persoană şi, deoarece ei sunt în evidentă opoziţie, părerea cea mai potrivită ar fi că Azazel
se află în opoziţie cu Domnul şi, de aceea, nu poate fi altul decât Satana.

Levitic 16:9 Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul, şi să-l aducă jertfă
de ispăşire.
Care a ieşit la sorţi. Aaron trebuie să aducă jertfă de ispăşire pentru popor ţapul care a ieşit
la sorţi pentru Domnul (v.15).

Levitic 16:10 Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel, să fie pus viu înaintea
Domnului, ca să slujească pentru facerea ispăşirii, şi să i se dea drumul în pustie
pentru Azazel.
Iar ţapul. Contrastul dintre cei doi ţapi este complet. Ţapul pentru Domnul era junghiat, iar
ţapul pentru Azazel nu era junghiat. Sângele ţapului pentru Domnul era dus în sanctuar şi stropit,
iar sângele ţapului pentru Azazel nu era dus, pentru simplul motiv că el nu era junghiat. Grăsimea
unei jertfe pentru păcat era întotdeauna arsă pe altar. Aceasta era şi cazul ţapului pentru Domnul
(v.25), dar nu în cazul ţapului pentru Azazel. Sângele ţapului pentru Domnul, curăţa (v.15, 16), iar
ţapul pentru Azazel contamina (v.26). Deosebirea dintre cei doi este absolută (vezi comentariul
pentru v.20, 21).
Ispăşirii. Vezi comentariul pentru versetul 21.

Levitic 16:11 Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire, şi să facă ispăşire
pentru el şi pentru casa lui. Să-şi junghie viţelul pentru jertfa lui de ispăşire.
Aaron să-şi aducă viţelul. Viţelul acesta fusese prezentat Domnului (v.6), acum era adus
pentru a fi jertfit. Înainte de a fi pregătit să facă ispăşire pentru alţii, Aaron trebuia să facă ispăşire
pentru sine.

Levitic 16:12 Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul dinaintea


Domnului, şi doi pumni de tămâie mirositoare pisată mărunt; să ducă aceste lucruri
dincolo de perdeaua dinăuntru;
Cărbuni aprinşi. Viţelul fusese junghiat şi sângele lui era păstrat într-un vas. Înainte de a
intra cu sângele, Aaron lua cărbuni de pe altarul arderilor de tot şi îşi umplea cădelniţa. Mai lua şi
doi pumni de tămâie, pe care, după ce intra în Sfânta Sfintelor, o punea peste cărbuni.
Dincolo de perdea. Aceasta a fost de prima dată când Aaron a slujit în Sfânta Sfintelor. Era
tot pentru prima oară când slujea în „veşmintele sfinte”. Până acum purtase hainele aurii şi făcuse
ispăşire pentru alţii. Acum el a îmbrăca haina umilinţei, cerând îndurare pentru sine şi pentru popor.
Situaţia lui se schimbase complet.
Conform Talmudului, marele preot petrecea săptămâna dinaintea Zilei de Ispăşire într-o
cameră rezervată pentru el în locuinţele preoţilor, ocupat cu rugăciunea şi meditaţia şi revizuirea cu
grijă a ritualului zilei. El nu putea decât să se minuneze de însemnătatea slujbei pe care se pregătea
s-o facă. Oare începuse să înţeleagă însemnătatea schimbării îmbrăcămintei şi starea schimbată a
lui Hristos, la întruparea Lui (vezi comentariul pentru v.4)? Oare a înţeles el însemnătatea punerii
deoparte a hainelor regale şi trecerea dincolo de perdea în prezenţa lui Dumnezeu? Pare de
neconceput ca marele preot să oficieze cea mai importantă slujbă a omului, fără să înţeleagă cât de
cât adevărata ei însemnătate. A junghia viţei, berbeci, ţapi, a stropi sângele lor pe altar sau în

- 57 -
Sfânta Sfintelor şi a nu cunoaşte însemnătatea acestor acte ar echivala cu reducerea celei mai
solemne ceremonii a sanctuarului la o pantomimă evlavioasă. Aceasta nu se poate. „Avraam s-a
bucurat că are să vadă ziua Mea”, a spus Hristos, „a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8,56). Dacă
Avraam a înţeles, cu siguranţă că a înţeles şi Aaron.
Putem concluziona, pe bună dreptate, că Aaron a înţeles astfel, în parte poate, fără să aibă
o înţelegere completă a întregului adevăr spiritual în legătură cu Planul de Mântuire. Unii dintre
oamenii din vechime ştiau mai mult despre Dumnezeu şi despre mântuire decât mulţi cercetători de
astăzi. Despre Moise, Hristos a spus: „El a scris despre Mine” (Ioan 5,46). Ceea ce a scris Moise a
fost atât de clar, încât Filip şi Natanael L-au recunoscut pe Mesia atunci când a venit (Ioan 1,45).
Pavel a afirmat că el n-a predicat altceva decât „ce au spus prorocii şi Moise că are să se întâmple,
şi anume că Hristosul trebuie să pătimească şi că... va fi cel dintâi din învierea morţilor” (Fapte
26,22.23).

Levitic 16:13 să pună tămâia pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul de fum de
tămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei, şi astfel nu va muri.
Tămâia. Cu perdeaua dinăuntru dată la o parte, numai tămâia îl mai despărţea pe Aaron de
prezenţa sacră a lui Dumnezeu. În afara Cortului Întâlnirii, rugăciunile celor din popor se înălţau
împreună cu tămâia, când intrau prin credinţă împreună cu Aaron.

Levitic 16:14 Să ia din sângele viţelului şi să stropească cu degetul pe partea


dinainte a capacului ispăşirii spre răsărit, să stropească din sânge de şapte ori cu
degetul lui înaintea capacului ispăşirii.
Sângele Viţelului. Lăsând cădelniţa în Sfânta Sfintelor, Aaron s-a întors în curte pentru
sângele viţelului. Stropirea sângelui mai întâi spre capacul ispăşirii şi apoi de şapte ori înaintea lui
încheia lucrarea cu sângele în Sfânta Sfintelor. În felul acesta, el a făcut ispăşire „pentru el şi pentru
casa lui” (v.17). Liberat de păcat, el devenise acum un reprezentant potrivit al lui Hristos, Cel fără
de păcat şi, de aceea, putea să mijlocească în favoarea altora.

Levitic 16:15 Să junghie ţapul adus ca jertfă de ispăşire pentru popor, şi să-i ducă
sângele dincolo de perdeaua dinăuntru. Cu sângele acesta să facă întocmai cum a
făcut cu sângele viţelului, să stropească cu el spre capacul ispăşirii şi înaintea
capacului ispăşirii.
Ţapul. După ce a terminat slujba cu viţelul, Aaron a adus ţapul pentru Domnul, care era
„pentru popor”, şi l-a junghiat. Apoi a dus sângele dincolo de perdea şi l-a stropit în acelaşi fel cum
stropise sângele viţelului, o dată spre capacul ispăşirii şi de şapte ori înaintea lui. Sângele ţapului
era stropit în acelaşi loc unde fusese stropit sângele viţelului.

Levitic 16:16 Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş pentru necurăţiile copiilor lui
Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru
cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor.
Ispăşire. Mai bine „astfel să facă ispăşire”, sau „în felul acesta şi cu acest sânge să facă
ispăşire pentru sfântul locaş”. De la început până la sfârşit, serviciul din sanctuar era în principal o
lucrare de ispăşire. În fiecare etapă din desfăşurarea lui era făcută o „ispăşire” pentru păcat.
1. Ori de câte ori în timpul anului un păcătos aducea jertfa sa şi mărturisea asupra ei
păcatele lui, se făcea pentru el o „ispăşire”. El era „iertat” (cap. 4,20.26.31; 5,6.10.13.16.18; 6,7).
Păcatul lui era transmis în mod simbolic asupra sanctuarului prin slujirea sângelui jertfei şi prin
arderea unor părţi din ea pe altar – în unele cazuri prin mâncarea de către preoţi a unor părţi din
ea. Cu toate acestea, ispăşirea deplină pentru păcatul lui nu fusese făcută. Deşi păcatul său era
iertat, el trebuia să continue pe calea ascultării. Dacă nu făcea aşa şi dacă neglija să-şi „smerească”

- 58 -
sufletul în Ziua Ispăşirii (cap. 23,27-29) toate păcatele lui iertate mai înainte urmau să se întoarcă
asupra lui şi el trebuia să moară. (Ezechiel 18,24; 33,13). Singura lui siguranţă era în a rămâne
statornic până la „sfârşit”. Atunci şi numai atunci, putea să se aştepte să fie „mântuit” (Matei
24,13).
2. La Ziua Ispăşirii – ziua ispăşirii complete şi finale a tuturor păcatelor mărturisite şi iertate
în timpul anului (Levitic 16,16.19; Evrei 10,1-3) – sângele ţapului pentru Domnul a îndepărtat în
mod simbolic aceste păcate de pe sanctuar, făcând „ispăşire” şi pentru el. Şi acum, sanctuarul era
acum liber de păcat (Levitic 16,17.20).
În ziua întâi a lunii a şaptea avea loc suflarea trâmbiţelor, care trebuia să atragă atenţia
poporului la Ziua Ispăşirii, care avea loc zece zile mai târziu (Numeri 29,1). Cele nouă zile dintre
aceste două date erau zile de cercetare a inimii, de pregătire pentru Ziua Ispăşirii, ziua judecăţii
care pecetluia soarta lor. Ei credeau că în acea zi, „este pecetluit cel ce avea să trăiască şi cel ce
trebuia să moară” (Jewish Encyclopedia, vol. 2, p. 286, art. „Ziua de Ispăşire”).

Levitic 16:17 Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea
în sfântul locaş, până va ieşi din ei. Să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui, şi
pentru toată adunarea lui Israel.
Nimeni. În timpul slujirii sângelui viţelului şi al ţapului în Sfânta Sfintelor, perdeaua era trasă
la o parte. Din cauza aceasta, orice persoană aflată în Sfânta putea să vadă în Sfânta Sfintelor, dar
aceasta era numai prerogativa marelui preot, pentru că numai el putea să vină în prezenţa imediată
a lui Dumnezeu. interdicţia despre care se vorbeşte aici se aplică la versetele 12-16, care se ocupă
cu slujirea marelui preot în Sfânta Sfintelor.
Poporul aştepta îngrijorat să audă clopoţeii de la haina marelui preot în Ziua Ispăşirii. El
intrase în mod simbolic şi, în felul acesta, să îndepărteze pentru totdeauna raportul păcatelor vieţii
lor. Îl va primi Dumnezeu pe el – şi pe ei? După ce părăsea Sfânta Sfintelor şi îmbrăca hainele aurii,
poporul auzea sunetul clopoţeilor, bucuria şi recunoştinţa lor era profundă.

Levitic 16:18 După ce va ieşi, să se ducă la altarul care este înaintea Domnului şi să
facă ispăşire pentru altar; să ia din sângele viţelului şi ţapului şi să pună pe coarnele
altarului de jur împrejur.
Să se ducă la altar. După ce a curăţit Sfânta Sfintelor, îndeplinindu-şi astfel slujba lui de
acolo, Aaron trebuia să facă acelaşi lucru pentru „Cortul Întâlnirii”, adică pentru Sfânta (v.16). Apoi
trebuia să meargă „la altar”, adică la altarul arderilor de tot. Aici trebuia să ia ceva din sângele
viţelului şi al ţapului şi cu el să cureţe altarul de toate „necurăţiile copiilor lui Israel” (v.19). După
tradiţia iudaică, sângele ţapului şi al viţelului era amestecat aici într-un vas. Faptul că se vorbeşte
despre cele două feluri de sânge ca despre „unul singur” pare să confirme această părere.
În afară de punerea sângelui pe coarnele altarului – unde fusese pus sângele jertfei pentru
păcat – marele preot mai trebuia să stropească sângele şi pe altar, unde stropise cu sângele jertfei
arderii de tot, a jertfei pentru vină, precum şi cu sângele jertfei de dimineaţă şi de seară. Făcând
aceasta, marele preot curăţea şi sfinţea altarul „de necurăţiile copiilor lui Israel”.
Putem să înţelegem nevoia curăţirii celor două altare ale sanctuarului de pe pământ, pentru
că sângele jertfei arderii de tot şi al jertfei pentru păcat fusese stropit pe ele (cap. 1,5.11;
4,7.18.25.30.34). În cazul arderii de tot şi al jertfei pentru vină, sângele fusese stropit chiar pe altar
(cap. 1,5.11; 5,9); şi în cazul jertfei pentru păcat el fusese pus pe coarnele altarului (cap.
4,7.18.25.30.34). Despre altarul tămâierii se spune: Aaron „va face ispăşire pe coarnele altarului.
Ispăşirea aceasta o va face o dată pe an cu sângele dobitocului adus ca jertfă pentru ispăşirea
păcatului” (Exod 30,10). Despre altarul arderilor de tot se spune: „După ce va ieşi (din sanctuar) să
se ducă la altarul care este înaintea Domnului... să ia din sângele viţelului şi ţapului şi să pună pe
coarnele altarului de jur împrejur. Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sânge şi
astfel să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel” (Levitic 16,18.19 compară cu

- 59 -
v.20). Templul de pe pământ este un model al templului din cer, curăţirea de pe pământ este doar
un simbol al curăţirii din cer. Despre aceasta vorbeşte Daniel, când zice că la sfârşitul celor 2300 de
zile „sfântul locaş va fi curăţit” (vezi Daniel 8,14). Dar oare are nevoie sanctuarul ceresc de curăţire?
Are loc în ceruri o pângărire care necesită curăţirea? Pavel răspunde: „Dar, deoarece chipurile
lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca lucrurile cereşti să fie
curăţite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9,23).

Levitic 16:20 Când va isprăvi de făcut ispăşirea pentru sfântul locaş, pentru cortul
întâlnirii şi pentru altar, să aducă ţapul cel viu.
Când va isprăvi... ispăşirea. Sângele ţapului pentru Domnul, jertfit la Ziua Ispăşirii, a curăţit
Sfânta Sfintelor, Sfânta şi altarul arderilor de tot de toate „necurăţiile copiilor lui Israel” şi „pentru
toate călcările de lege” (v.16, 19). Poporul obţinuse mai înainte iertarea pentru aceleaşi păcate,
când a adus jertfa personală pentru păcat, la serviciul zilnic. Sângele era pus pe coarnele altarului
arderilor de tot, iar penitentul pleca iertat. Este spus de repetate ori că „preotul să facă ispăşire
pentru el... şi i se va ierta” (cap. 4,26.31.35). Totuşi, deşi păcatul era iertat, raportul despre păcat
rămânea până la Ziua Ispăşirii, când era „şters”. Când avea loc acest lucru, ispăşirea era încheiată.

Levitic 16:21 Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului cel viu, şi să
mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de
lege cu care au păcătuit ei să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în
pustie, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta.
Ţapului celui viu. În timp ce marele preot făcea ispăşire cu sângele ţapului pentru Domnul şi
curăţea Sanctuarul cu sângele lui, ţapul pentru Azazel stătea legat aproape de altar, neavând nici o
parte în ritual. Partea lui venea numai după ce ispăşirea cu ţapul pentru Domnul era împlinită
(v.20), şi „când va isprăvi” ispăşirea Sfântului Locaş, a Cortului Întâlnirii şi altarului” (v.20).
Curăţind Sanctuarul de păcat, marele preot ieşea acum cu aceste păcate la uşa Cortului
Întâlnirii unde aştepta ţapul de trimis (PP 356; GC 422). El şi-a pus mâinile pe capul lui şi a
mărturisit asupra lui aceste păcate, transferându-le de pe Sanctuar pe ţapul acesta, care le ducea
departe în pustie (PP 356, 358).
În antitip, Hristos va curăţi în cele din urmă Sanctuarul ceresc, îndepărtând de acolo
păcatele mărturisite şi iertate şi punându-le asupra lui Satana. El va fi declarat vinovat de toate
relele pe care i-a făcut să le comită, şi trebuie să suporte pedeapsa finală (G GC 422, 485, 658).
„Păcatele acelora care sunt răscumpăraţi prin sângele lui Hristos vor ajunge în cele din urmă din
nou asupra începătorului păcatului, şi el trebuie să sufere pedeapsa pentru ele” (EW 178).
Este potrivit ca actul de încheiere al dramei lucrării lui Dumnezeu cu păcatul trebuie să fie o
reîntoarcere asupra capului lui Satana a oricărui păcat şi vină care, avându-şi originea în el, a adus
o astfel de tragedie pentru vieţile acelora care sunt acum liberaţi este păcat prin sângele ispăşitor al
lui Hristos. În felul acesta, cerul este complet, drama încheiată. Numai când Satana, începătorul
oricărui păcat, este în cele din urmă îndepărtat, se poate spune cu adevărat că păcatul este şters
pentru totdeauna din Universul lui Dumnezeu. Numai în sensul acesta îngăduitor, putem înţelege că
ţapul de trimis are o parte în „ispăşire” (v.10). Când cei drepţi vor fi mântuiţi, cei răi „tăiaţi”, şi când
Satana nu va mai fi, atunci şi nu înainte, se poate spune că tot universul este într-o stare de
desăvârşită armonie şi unitate, aşa cum a fost la început înainte de ivirea păcatului.
Să-l izgonească. Literal „să-l gonească”. Cuvântul astfel tradus este folosit la divorţul de o
soţie (Deutronom 21,14; 22,19.22; Ieremia 3,8). Acesta este un cuvânt tare. După cum este
alungat un animal dezgustător, tot aşa şi ţapul de trimis este dus în pustie, ca să-şi afle soarta
acolo. Fără îndoială că ţapul pierea în curând, pentru că pustia descrisă aici este una în care chiar şi
un ţap şi-ar putea păstra existenţa cu greu. Pe el avea să-l lovească atât foamea, cât şi setea, iar
animalele de pradă urmau să-i grăbească sfârşitul. Dar moartea ţapului nu este amintită, ca să nu
concluzioneze unii în mod greşit că moartea lui avea un caracter de jertfă, fiind astfel înlocuitoare.

- 60 -
Levitic 16:22 ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ
pustiit; în pustie, să-i dea drumul.
Toate fărădelegile. Izraeliţii ştiau că păcătuiseră şi că nu corespundeau aşteptărilor lui
Dumnezeu. Dar în cursul Zilei Ispăşirii avuseseră o demonstraţie vizuală despre completa lor
despărţire de păcatele pe care le mărturisiseră, fiind iertaţi de păcatele din anul care se încheia
acum, şi despre bunătatea lui Dumnezeu de a le cruţa viaţa. Ei ştiau că nu meritau harul. Dar prin
sângele jertfei Zilei de Ispăşire chiar şi raportul păcatelor iertate fusese şters din Sanctuar. Acum,
când priveau la îndepărtarea ţapului de trimis, erau martori la ultimul act din dramă – Satana, cu
toate păcatele pe care le-a provocat şi care erau întoarse „asupra capului lui” (Psalmi 7,16),
mergând să-şi primească sentinţa.

Levitic 16:23 Aaron să intre în cortul întâlnirii; să-şi lepede veşmintele de in, pe care
le îmbrăcase la intrarea în sfântul locaş, şi să le pună acolo.
Să-şi lepede veşmintele de in. Veşmintele acestea, numite şi „veşminte sfinţite” (v.4), erau
folosite numai în Ziua Ispăşirii. Aaron le îmbrăca atunci când intra în Sfânta Sfintelor cu tămâia, în
cursul dimineţii. Când lucrarea de mijlocire specială era făcută, el dezbrăca veşmintele de in şi le
îmbrăca pe cele aurii.

Levitic 16:24 Să-şi spele trupul cu apă într-un loc sfânt, şi să-şi ia din nou
veşmintele. Apoi să iasă afară, să-şi aducă arderea lui de tot şi arderea de tot a
poporului, şi să facă ispăşire pentru el şi pentru popor.
Să-şi spele trupul. Aaron venise în contact cu păcatul. Aceasta nu l-a pângărit în măsura în
care să fie nevoit să aducă o jertfă pentru păcat. El trebuia să se scalde totuşi, după care urma să
îmbrace hainele aurii. Apoi aducea obişnuita jertfă a arderii de tot de seara, atât pentru el, cât şi
pentru popor. Cu aceasta începea un ciclu de ceremonii pentru un alt an. Apoi jertfa specială din
Numeri 29,7-11 şi jertfa obişnuită de seară.

Levitic 16:25 Iar grăsimea jertfei de ispăşire s-o ardă pe altar.


Grăsimea. Grăsimile diferitelor jertfe pentru păcat nu erau arse mai devreme în cursul zilei
până la acest timp (v.11, 15).

Levitic 16:26 Cel ce va izgoni ţapul pentru Azazel, să-şi spele hainele, şi să-şi
scalde trupul în apă; după aceea, să intre iarăşi în tabără.
Cel ce va izgoni ţapul. Persoana aceasta nu trebuia să fie neapărat un preot. El putea să fie
un „om care va avea însărcinarea aceasta” (v.21). De gâtul ţapului fusese legată o funie, iar omul
ducea ţapul, sau îl mâna cu bastonul.

Levitic 16:27 Să scoată afară din tabără viţelul ispăşitor şi ţapul ispăşitor, al căror
sânge a fost dus în sfântul locaş pentru facerea ispăşirii, şi să le ardă în foc pieile,
carnea şi balega.
Viţelul. Legea cerea ca trupurile acelor animale al căror sânge era dus de marele preot în
Sanctuar să fie arse în afară de tabără. Pavel vede în aceasta un simbol al lui Hristos care „a suferit
dincolo de poartă” şi ne îndeamnă să-L urmăm „afară din tabără şi să suferim ocara Lui” (Evrei
13,11-13).

Levitic 16:29 Aceasta să vă fie o lege veşnică: în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii,
să vă smeriţi sufletele, să nu faceţi nici o lucrare, nici băştinaşul, nici străinul care

- 61 -
locuieşte în mijlocul vostru.
O lege veşnică. Ziua de Ispăşire era singura zi de post a anului şi a fost numită „postul”
(Fapte 27,9). Alte posturi adăugate mai târziu n-au fost cerute şi aprobate de Dumnezeu (Isaia
58,3-7; Zaharia 7,3-10). Pe timpul lui Hristos erau 29 de posturi ca adaos la 2 zile de post pe
săptămână.
Să vă smeriţi sufletele. Aceasta era mai mult decât postul. Ea cuprindea cercetarea de sine,
o revedere a progresului în trăirea sfântă, o căutare după Dumnezeu, mărturisirea de păcat,
îmbunătăţirea datoriilor neglijate, o punere de acord cu Dumnezeu şi cu oamenii, răscumpărând
astfel vremea.

Levitic 16:30 Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi:
veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului.
Ca să vă curăţiţi. Ziua aceasta fiind Ziua Ispăşirii, era necesar pentru fiecare suflet să
colaboreze la lucrarea de curăţire. Preotul putea face ispăşire numai când Israel îşi mărturisea
păcatele şi chema pe Dumnezeu în ajutor. Păcatele pentru care marele preot făcea ispăşire erau
numai cele mărturisite, păcatele pentru care penitentul adusese jertfe în timpul anului. Ziua aceasta
oferea simbolic ocazia anuală de a avea păcatele şterse pentru totdeauna, acesta era timpul primirii.
Minunată făgăduinţă! Minunată ocazie!

Levitic 16:31 Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă, în care să vă


smeriţi sufletele. Aceasta să fie o lege veşnică.
O zi de Sabat, de odihnă. Literal, „un Sabat al Sabatelor”, o zi importantă.

Levitic 16:32 Ispăşirea să fie făcută de preotul care a primit ungerea şi care a fost
închinat în slujba Domnului, ca să urmeze tatălui său în slujba preoţiei; să se
îmbrace cu veşmintele de in, cu veşmintele sfinţite.
Care a fost închinat. Preoţia şi slujba trebuiau să continue după moartea lui Aaron. Atunci
trebuia să fie uns un alt preot şi consacrat pentru slujba preoţească, ca să-şi pună veşmintele de in
şi să conducă slujba.
Leviticul 16 este unul dintre marile capitole ale Bibliei. În el, Planul Mântuirii este descoperit
minunat şi impresionant, iar unele dintre lucrurile adânci ale lui Dumnezeu sunt descoperite în cele
34 de versete. Adâncimea înţelesului descoperit în ceremoniile descrise proclamă un autor divin.
Mintea este exercitată la maximum în încercarea de a înţelege învăţăturile lui.
Note suplimentare pentru capitolul 16
Pentru a putea înţelege serviciile Zilei de Ispăşire sunt necesare unele cunoştinţe despre
clădirea în care avea loc ritualul de la Sanctuar, precum şi oarecare cunoştinţe despre lucrurile din
jurul lui. Pentru o descriere generală, vezi comentariul pentru Exod 26,1, iar pentru o descriere
amănunţită, comentariile pentru Exod 25 la 40.
Cortul Întâlnirii care a fost construit la început de Moise era un cort cu pereţii laterali de
lemn (vezi Exod 26,15-26). Acoperişul consta din patru straturi de material, cel interior fiind din fire
fine de in, celelalte din diferite feluri de piei (vezi Exod 26,1-14). Cortul însuşi era aproximativ de
13,34 m lungime şi aproximativ de 4,45 m lăţime, cu o îngrădire exterioară numită curte,
aproximativ de 52,4 m lungime şi aproximativ de 26,2 m lăţime (vezi comentariul pentru Exod 27,9-
18).
Clădirea era împărţită în două despărţituri, prima şi cea mai mare numită Sfânta, şi a doua
Sfânta Sfintelor. Cele două despărţituri erau separate de o perdea bogată. Deoarece clădirea nu
avea ferestre, lumina era obţinută artificial prin sfeşnicul cu şapte braţe din prima despărţitură, care
dădea lumină suficientă pentru ca preoţii spre să-şi poată îndeplini acolo slujba.
În prima despărţitură erau trei obiecte de mobilă: masa pentru punerea înainte a pâinilor,

- 62 -
sfeşnicul şi altarul tămâierii. Intrând în clădire prin partea din faţă, care era spre răsărit, în spatele
încăperii se putea vedea altarul tămâierii. La dreapta era masa pentru punerea înainte a pâinii, iar la
stânga sfeşnicul. Pe masă erau turtele de pâine şi recipientele pentru jertfele de băutură. Mai erau
şi farfurii, linguri şi ceşti folosite la slujbă. Sfeşnicul era din aur curat, cupele sau lămpile lui erau
făcute asemenea migdalele.
Obiectul cel mai important din această încăpere era altarul tămâierii. Acesta era înalt
aproximativ de 88,9 cm şi în partea de sus pătrat cu latura de aproximativ 44,45 cm. El era acoperit
cu aur, iar la partea de sus avea o coroană de aur de jur împrejur. Pe acest altar preotul punea
vasul cu cărbuni aprinşi luaţi de pe altarul arderilor de tot şi ardea tămâia. Când punea tămâia pe
cărbuni, fumul se înălţa şi, deoarece perdeaua nu ajungea până la vârful clădirii, tămâia nu umplea
numai prima despărţitură, ci pătrundea şi în a doua. În felul acesta, deşi altarul era în Sfânta, el
slujea şi pentru Sfânta Sfintelor.
În a doua despărţitură era numai chivotul, o ladă lungă de aproximativ 99,5 cm şi lată şi
înaltă de aproximativ 66 cm. Capacul chivotului era numit tronul harului, pe care se făcea ispăşirea
în Ziua de Ispăşire. De jur împrejurul tronului harului era o coroană de aur asemănătoare cu aceea
de pe altarul tămâierii. Înăuntrul chivotului era Legea scrisă pe două table de piatră cu însuşi
degetul lui Dumnezeu.
Deasupra tronului harului erau doi heruvimi din aur. Aici Dumnezeu vorbea cu poporul Său
(Exod 25,22).
În curte, afară din cort, era ligheanul, un bazin mare din bronz, având apă pentru scăldat.
În acest lighean preoţii trebuiau să-şi spele mâinile şi picioarele înainte de a intra în Sanctuar sau de
a începe slujba (Exod 30,17-21; 38,8).
În curte, la răsărit de lighean, mai era altarul arderilor de tot, care slujea celui mai
important scop pentru toate jertfele. Altarul avea o înălţime de aproximativ 1,33 m care avea nevoie
de o bordură de jur împrejur, pe care preotul putea să stea când slujea la altar. Aceasta mai făcea
ca poporul să-l vadă când slujea la altar. Partea de sus a altarului era un pătrat cu latura de 2,22 m.
Era făcut din lemn acoperit cu aramă. Mai târziu, altarul acesta a fost mult mărit spre a corespunde
marelui număr de închinători. Pe acest altar erau arse jertfele. De aici şi numele lui de altarul pentru
arderile de tot. Tot aici era arsă şi grăsimea jertfelor, precum şi anumite părţi ale altor jertfe. La
cele patru colţuri ale altarului erau nişte ieşituri asemenea unor coarne cunoscute sub numele de
„coarnele altarului”. La anumite jertfe, preoţii atingeau coarnele altarului cu sânge. La altele,
sângele era stropit de jur împrejurul altarului. Restul de sânge care nu era folosit la slujbă era
vărsat pe pământ la piciorul altarului.
Comentariile lui Ellen G. White
2 MH 437
7,8 PP 355
8, 10 GC 419
13,14 4T 124
14 GC 419
15 PP 355
16 GC 419; PP 355
17 GC 428; MH 437
19 GC 419; PP 355
21 GC 658; PP 356
21,22 EW 178; GC 419; PP 355
22 GC 485
29-34 GC 400

Levitic 17:3 Dacă cineva din casa lui Israel junghie în tabără sau afară din tabără un
bou, un miel sau o capră,
Dacă cineva. Când poporul Israel a părăsit Egiptul, împreună cu evreii a plecat şi o grupă
mare alcătuită mai ales din egipteni. Biblia îi numeşte „oameni de tot soiul”, literal „mulţime
numeroasă amestecată” (Exod 12,38; Numeri 11,4). Un cuvânt şi mai bun ar putea fi „gloată”,
folosit de unele traduceri. Ei erau o sursă de necaz permanent, şi chiar conducători la răzvrătire. Ei
au fost cei care au instigat cererea după mâncare de carne, care a avut ca rezultat moartea a mii de
oameni (Numeri 11,4-6; 18-20; 31-33). Deşi erau zilnic martori la minunea manei din cer, ei erau
nerecunoscători şi nesfinţiţi. Ca şi cei ce trăiesc datorită binefacerii altora, cererile lor creşteau
mereu.

- 63 -
Este rezonabil a se presupune că această mulţime amestecată urma să încerce să-şi
continue sărbătorile ceremoniale păgâne. În Egipt existau cele mai degradate forme de păgânism.
Printre acestea, probabil că cea mai degradantă era închinarea la diavol (Levitic 17,7), în legătură
cu care se jertfeau ţapi sau satiri (RSV). Printre izraeliţi începuseră să se furişeze abuzurile şi era
nevoie de o reformă.
Înainte de ridicarea sanctuarului, tatăl familiei era şi preotul ei, şi ca atare aducea jertfe.
Când a fost ridicat Cortul Întâlnirii şi preoţii au luat sarcina aducerii de jertfe, în viaţa lui Israel a
avut loc o mare schimbare. Tatăl le-a cedat leviţilor o parte din prerogativele lui de mai înainte, iar
acest fapt poate că a dat naştere la nemulţumire.
Obiectul care a pricinuit dificultatea cea mai mare a fost regula că toate jertfele de animale
trebuiau să se facă de aici înainte numai la Sanctuar şi că sărbătorile care aveau loc de obicei în
legătură cu jertfele trebuiau să fie ţinute tot acolo. Lucrul acesta în sine nu avea să pricinuiască
dificultăţi lui Israel, pentru că sanctuarul era aşezat central în pustie pentru a ajunge la el cu
uşurinţă. Dar acest aranjament avea să pună capă sărbătorilor mulţimii amestecate pe care, putem
presupune că, mulţi izraeliţi le adoptaseră cu entuziasm. Până unde merseseră izraeliţii cu această
închinare idolatră reiese clar din porunca din versetul 7.
Dintre toate sacrificiile, jertfele pentru pace erau cele mai predispuse la abuzuri. În general,
celelalte, în care era vorba de sânge, fie erau date preotului, fie erau arse, după ce sângele fusese
stropit şi grăsimea îndepărtată. În nici unul dintre cazuri, cel care aducea jertfa nu primea nici o
parte din ea. Doar la jertfele pentru pace, Domnul primea sângele şi grăsimea, iar preotul pieptul şi
spata dreaptă (cap. 7,34), iar ce mai rămânea îi aparţinea aducătorului jertfei şi invitaţilor lui
(Deutronom 27,7; vezi Levitic 7,15).
Din punct de vedere pur omenesc, jertfele pentru pace aveau un alt avantaj. De obicei,
pentru ca o jertfă să fie primită trebuia să fie desăvârşită (cap. 22,21; 3,1), dar o jertfă pentru pace,
fiind o jertfă de bună voie, nu se cerea să fie desăvârşită. Ea putea fi folosită chiar dacă avea „un
mădular prea lung sau prea scurt” (cap 2,23). Dacă un om dorea să dea o serbare, putea să aleagă
un animal care era diform, dar nu bolnav.
De aici înainte, el trebuia să-l aducă la Cortul Întâlnirii şi să-I prezinte Domnului, adică
preotului, ceea ce cerea Dumnezeu. De aici înainte, nici un izraelit nu mai putea participa la nici o
celebrare, în afară de acelea ţinute în interiorul taberei. Se presupune că acestea erau conduse în
armonie cu regulile religioase şi sociale cuprinse în Legea lui Dumnezeu.
Mutarea sacrificărilor şi a festivităţilor avea să aibă şi alte rezultate dorite. Se pare că textul
vrea să spună că orice sacrificare a animalelor trebuia să aibă loc sub directa supraveghere a
preoţilor. În felul acesta, chiar şi junghierea unui animal era făcută ca act semi-religios. Înţeleasă în
felul acesta, porunca avea să sublinieze faptul că Dumnezeu trebuia să fie recunoscut în toate
lucrurile, că El cerea o parte din tot ce aveau, în acest caz, sângele şi grăsimea. Acest act avea să-i
înveţe pe cei din Israel să-L cinstească pe Dumnezeu cu avutul lor şi să împartă cu preoţii ce le
aparţinea. Mai ales vărsarea de sânge şi sângele însuşi a căpătat un sens nou, pentru că poporul
avea să-l trateze cu cel mai mare respect şi nu putea să-l mănânce în nici o împrejurare.
Principiile acestea sunt tot atât de valabile acum ca atunci. Dumnezeu are o pretenţie
asupra a tot ce posedăm. Dumnezeu trebuie să fie onorat chiar şi în ce priveşte mâncarea şi
băutura. De asemenea, Dumnezeu ar dori ca poporul Său să fie deosebit de mulţimea amestecată.
În asocierea cu lumea sunt pericole şi pentru tânăr, şi pentru bătrân. Legăturile se formează uşor,
iar rezultatele sunt adesea fatale pentru credinţa celui credincios. Şcolile din lume sunt pline de
primejdii. Funcţiile lor sociale sunt o cursă, după cum sunt şi exerciţiile de clasă şi de absolvire în
Sabat. Oricine merge „afară din tabără” are nevoie de o protecţie deosebită şi mai întâi trebuie să
aibă o chemare sigură de la Dumnezeu să facă aşa.

Levitic 17:9 şi n-o aduce la uşa cortului întâlnirii, ca s-o aducă jertfă Domnului, omul
acela să fie nimicit din poporul lui.

- 64 -
Omul acela să fie nimicit. Versetele 1-7 prezintă legislaţia care intenţionează să-i apere pe
izraeliţi de influenţa molipsitoare a egiptenilor (vezi cap. 18,3). Faptul că Dumnezeu considera
problema de mare importanţă este evident din pedeapsa pentru încălcarea adusă. Pentru anumite
încălcări ale legii cu privire la necurăţie fizică Dumnezeu a poruncit ritualurile curăţirii. În alte cazuri,
El cerea o jertfă, iar în anumite alte cazuri restituirea. Dar aici, El prescrie aceeaşi pedeapsă severă
de excomunicare, care cădea asupra păcătosului în Ziua Ispăşirii dacă neglija să se umilească.
„Străinul” era cuprins în această regulă (v.8). Cel puţin în cazul lui, a fi „nimicit” probabil că însemna
excluderea de la privilegiile părtăşiei cu poporul lui Dumnezeu (vezi Geneza 17,14; Exod 12,15).
Israel avea multe lucruri de învăţat, iar Dumnezeu a hotărât ca aceste învăţături să le înveţe
în pustie. Aici, izraeliţii erau o grupă compactă, nici nu semănau, nici nu secerau şi puteau să
acorde toată atenţia la instrucţiunile primite. De exemplu, pâinea lor zilnică venea direct din cer,
amintindu-le mereu de dependenţa lor de Dumnezeu.
Porunca de a sacrifica toate animalele la uşa Sanctuarului a fost abrogată după ce Israel a
intrat în Canaan (vezi Deutronom 12,15.20.21). Toate animalele de jertfă trebuiau să fie aduse la
Cortul Întâlnirii, dar dacă sacrificarea era pentru hrana zilnică, puteau să omoare animalul acasă.
Probabil că pe vremea aceea Israel învăţase lecţia pe care a hotărât Dumnezeu s-o înveţe, ba mai
mult, mulţimea amestecată nu mai era o capcană pentru ei.
S-o aducă jertfă Domnului. Înainte de Sinai, Israel nu avusese o preoţie numită. Tatăl
fusese preotul familiei sale, dar acum Dumnezeu a poruncit o schimbare şi i-a chemat pe toţi să i se
supună. Oamenii nu trebuiau doar să se închine, ci să se închine în felul lăsat de Dumnezeu. Ei
trebuiau să-i recunoască pe conducătorii care au fost numiţi. Trebuiau să se reţină de la adunări
neevlavioase. Dumnezeu n-a oprit adunări sociale, dar acestea trebuiau să fie de un caracter
compatibil cu ambianţa Sanctuarului. Nu trebuiau să fie serbări gălăgioase.

Levitic 17:10 Dacă un om din casa lui Israel sau din străinii care locuiesc în mijlocul
lor, mănâncă sânge de orice fel, Îmi voi întoarce Faţa împotriva celui ce mănâncă
sângele, şi-l voi nimici din mijlocul poporului său.
Sânge de orice fel. Dumnezeu le-a interzis cu stricteţe consumul de sânge, atât izraeliţilor,
cât şi străinilor (v.12). Faptul că nu a fost doar o poruncă iudaică este clarificat din două fapte: (1)
Mai întâi ea a fost dată lui Noe, strămoşul întregului neam omenesc de după potop (Geneza 9,4).
(2) Prima legislaţie adoptată de biserica Noului Testament conţinea prevederea: „să vă feriţi de...
sânge, de dobitoace sugrumate” (Fapte 15,29).

Levitic 17:11 Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca
să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele
ispăşire.
Viaţa din el. Interdicţia împotriva mâncării sângelui este repetată în cărţile lui Moise de şapte
ori (Geneza 9,4; Levitic 3,17; 7,26.27; 17,10; Deutronom 12,16.23.24; 15,23). Motivul dat este că
sângele reprezintă viaţa, de fapt, sângele este viaţa. Acest lucru este adevărat chiar în sens literal.
Sângele poartă hrană, putere, căldură pentru fiecare parte a corpului şi elimină tot ce distruge şi
vatămă. El este mijlocul indispensabil fără de care viaţa este imposibilă. Toate celelalte părţi ale
corpului sunt hrănite prin el. Dacă apare o rană undeva, sângele îi aduce materialul necesar pentru
vindecarea ei. Ştiinţa află mereu noi fapte despre sânge şi fiecare fapt descoperit măreşte mirarea
noastră cu privire la însuşirile lui uimitoare.
Sângele deţine un loc important în Planul Mântuirii. Sângele lui Hristos este descris de
repetate ori ca elementul vital în mântuire. De aceea avem astfel de expresii ca: „a câştigat-o cu
însuşi sângele Lui” (Fapte 20,28), „mântuirea prin sângele Lui” (Efeseni 1,7), „pace prin sângele”
(Coloseni 1,20), „sfinţeşte poporul cu însuşi sângele Lui” (1 Petru 1,2), „Duhul, apa şi sângele” (1
Ioan 5,8), “nu numai cu apă, ci cu apă şi cu sânge” (1 Ioan 5,6), “ne-a spălat de păcatele noastre
cu sângele Său” (Apocalipsa 1,5). Dacă îndepărtăm doctrina despre sânge şi ispăşirea cu sânge din

- 65 -
Biblie, rămânem fără Mântuitor. El era „ca un miel pe care îl duci la măcelărie”, şi „prin rănile Lui
suntem tămăduiţi” (Isaia 53,7.5).
Trebuie să fi fost un cuvânt tare pentru popor şi pentru ucenici, când Hristos a anunţat:
„dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine
mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică” (Ioan 6,53.54.60). Pentru creştinul
sincer, cuvintele acestea au o însemnătate adâncă. Ele aduc aminte de cuvintele noului legământ,
legământul de sânge, simbolul căruia este Cina Domnului (1 Corinteni 11,25).
Ispăşire pentru suflete. Literal „o acoperire pentru suflet”. Sângele face ispăşire din cauza
vieţii care este în el. Sângele lui Hristos face ispăşire pentru că reprezintă viaţa Lui. Moartea lui
Hristos a împlinit un scop, viaţa Lui un altul, şi amândouă ne asigură mântuirea. Prin moartea Lui,
Hristos a plătit pedeapsa şi a satisfăcut pretenţiile legii, prin viaţa Sa, ne asigură viaţa (Romani
5,10).

Levitic 17:12 De aceea am zis copiilor lui Israel: "Nimeni dintre voi să nu mănânce
sânge, şi nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru să nu mănânce sânge.
Mănânce sânge. Intenţia regulilor cu privire la mâncarea de sânge n-a fost numai ca Israel
să se poată abţine de la mâncarea literală a sângelui, ci mai mult decât atât. Intenţia era şi spre a
face să pătrundă în ei o idee înaltă despre ceea ce reprezintă sângele, viaţa. Orice viaţă vine de la
Dumnezeu şi Îi aparţine. Ea nu trebuie să fie folosită incorect şi nici nimicită.

Levitic 17:13 Dacă vreunul din copiii lui Israel sau din străinii care locuiesc în
mijlocul lor vânează o fiară sau o pasăre care se mănâncă, să-i verse sângele şi să-l
acopere cu ţărână.
Să-i verse sângele. Aceasta trebuie să fi constituit o învăţătură impresionantă pentru
vânător. Aducându-şi aminte de porunca lui Dumnezeu să trateze sângele cu respect, el îl varsă pe
pământ şi îl acoperă cu respect. Desigur că nu făcea acest lucru de dragul păsării, ci spre a învăţa
valoarea şi importanţa vieţii (vezi Matei 10,29).

Levitic 17:14 Căci viaţa oricărui trup stă în sângele lui, care este în el. De aceea am
zis copiilor lui Israel: "Să nu mâncaţi sângele nici unui trup; căci viaţa oricărui trup
este sângele lui: oricine va mânca din el, va fi nimicit.
Căci viaţa. Acest verset este o repetare, dar în repetare mai este adăugat ceva. Afirmaţiile de
mai înainte spuneau că viaţa este în sânge. Acest verset afirmă că ea este sângele.
Hristos a simţit şi a învăţat împreună simţirea cu semenii. De fapt, intrarea în Împărăţia lui
Dumnezeu depinde de interesul şi grija pentru cei flămânzi, însetaţi, goi şi cei din închisoare (Matei
25,34-40). Viaţa lor venea de la El, Autorul vieţii şi, slujind altora, ei aveau să-I slujească lui
Dumnezeu.

Levitic 17:15 Oricine, fie băştinaş, fie străin, care va mânca dintr-o fiară moartă sau
sfâşiată, să-şi spele hainele, să se scalde în apă, şi va fi necurat până seara; apoi
va fi curat.
Moartă. Mâncarea din animalele moarte sau sfâşiate, deşi nu era oprită, îl făcea pe om
necurat. Era presupus că în astfel de cazuri sângele nu era scurs cum trebuie.
Comentariile lui Ellen G. White
11 GC 418

Levitic 18:3 Să nu faceţi ce se face în ţara Egiptului unde aţi locuit, şi să nu faceţi ce
se face în ţara Canaanului unde vă duc Eu: să nu vă luaţi după obiceiurile lor.
Ce se face. Ieşind din ţara Egiptului, Israel trebuia să lase în urmă căile Egiptului. Ei se aflau
pe calea spre Canaan, şi acolo nedreptatea exista la fel. Ei trebuiau să evite răul, oricare ar fi izvorul

- 66 -
lui.

Levitic 18:4 Să împliniţi poruncile Mele, şi să ţineţi legile Mele: să le urmaţi. Eu sunt
Domnul, Dumnezeul vostru.
Să împliniţi poruncile Mele. Aceasta era singura lor scăpare. În mijlocul păcatului şi al
degradării, în mijlocul unei naţiuni necinstite şi perverse, Dumnezeu doreşte ca poporul Lui să
lumineze ca lumină a lumii (Filipeni 2,15).
Unii s-au mirat de ce a îngăduit Dumnezeu ca poporul Său să locuiască în mijlocul unor
condiţii asemenea celor existente în Egipt şi Canaan. Cu toate că trăiseră în Egipt ei nu trebuiau să
se amestece cu egiptenii (vezi Ioan 17,15). Acest lucru este evident din faptul că Dumnezeu a
prevăzut un loc separat pentru ei, ţara Goşen. Dacă şi-ar fi păstrat locul, dacă ar fi ascultat de sfatul
lui Dumnezeu, ei ar fi rămas despărţiţi de relele care îi înconjurau. În loc să facă aşa, ei s-au
amestecat cu egiptenii, au învăţat căile lor şi au ajuns corupţi. Cei 40 de ani ai lor de peregrinaj au
fost ani de educare, în timpul cărora Dumnezeu a plănuit ca ei să uite căile Egiptului şi să înveţe
căile Lui. Când a venit timpul să intre în ţara Canaan, generaţia care plecase din Egipt dispăruse cu
totul. În acest interval de timp, Dumnezeu le-a dat Legea Sa la Sinai. El le-a dat porunci pe care
„omul care le va păzi, va trăi prin ele”. El le-a arătat puterea Lui şi priceperea Lui de a se îngriji de
ei în toate împrejurările. Toate acestea aveau drept scop să întărească credinţa lor. Dacă ei şi-ar fi
pus încrederea în Dumnezeu, toate ar fi fost bune.
Dumnezeu a condus pe Israel în ţara Canaanului, cunoscând ispitele care îi aşteptau acolo.
El ar fi putut face şi altfel, dar în înţelepciunea Lui a considerat El că aşa este cel mai bine. Cu toate
acestea, ei nu trebuiau să se amestece cu canaaniţii, nici să înveţe căile lor. Procesul ocupării ţării
Canaanului trebuia să fie un proces gradat (Exod 23,29.30). În timpul procesului, ei urmau să mai
aibă ocazii pentru dezvoltarea caracterului, iar credincioşia lor faţă de Dumnezeu trebuia să fie pusă
la probă. Dacă Dumnezeu ar fi îndepărtat toate ispitirile imediat, n-ar mai fi putut avea loc nici o
dezvoltare a caracterului.
Israel trebuia să se ocupe numai atâta teritoriu cât să corespundă nevoilor imediate. Planul
era ideal. El avea să ocrotească pe Israel şi să-i dea teritoriul necesar şi, în acelaşi timp, i-ar fi păzit
de asocierea directă cu păgânii şi ar fi lăsat un câmp misionar tocmai la uşa lor. Dar Israel n-a
conlucrat cu Dumnezeu. Ei „n-au intrat” (Evrei 4,6).

Levitic 18:6 Nici unul din voi să nu se apropie de ruda lui de sânge, ca să-i
descopere goliciunea. Eu sunt Domnul.
Să nu se apropie. Unul din principalele păcate ale antichităţii era imoralitatea, iar ţara
Canaanului nu era scutită. Căsătoria era prea puţin preţuită şi femeile erau tratate ca nişte animale.
Acest capitol prezintă un tablou adevărat al situaţiei care era printre păgâni (v.24-27), iar
Dumnezeu avertizează pe Israel împotriva tuturor acestor obiceiuri. Faptul că Dumnezeu a găsit
necesar să dea o astfel de avertizare, cu toate amănuntele ei, scoate în evidenţă pericolul de care
trebuiau să se ferească.
La început, Dumnezeu a creat pe om şi pe femeie, stabilind condiţii ideale pentru fericirea şi
confortul omului. Planul lui Dumnezeu ar fi păstrat căminul, naţiunea şi castitatea ambelor sexe.
Căsătoria nu este necinstită, ea nu este păcătoasă, ceva care să fie evitat, cum ar vrea unii să ne
facă să credem. Ea a fost întocmită chiar de Dumnezeu şi este onorabilă (Evrei 13,4). Ea este o
întocmire divină tot atât cât este şi Sabatul şi, asemenea Sabatului, trebuie să fie păstrată în mare
cinste. După cum Sabatul cere respect şi sfinţenie, tot aşa cere şi căsătoria. Amândouă pot fi
profanate, sau amândouă pot fi o binecuvântare. Tema acestui capitol este respectul faţă de trup şi
funcţiunile sale, şi respectul faţă de trupul altora.

- 67 -
Levitic 18:21 Să nu dai pe nici unul din copiii tăi ca să fie adus jertfă lui Moloh, şi să
nu pângăreşti Numele Dumnezeului tău. Eu sunt Domnul.
Lui Moloh. Ritualul obscur păgânesc descris prin expresia „adus jertfă lui Moloh” este amintit
aici pentru prima oară. Alte declaraţii care se ocupă cu aceeaşi practică se află în Levitic 20,2-5; 2
Regi 23,10 şi Ieremia 32,35. „Milcom” din versetele 5 şi 33 din acelaşi capitol şi din 2 Regi 23,13.
Dar cine este Moloh? Generaţii de teologi au fost încurcaţi de acest cuvânt. Unii consideră că
Moloh (molek) este zeul Mekal canaanit, despre care mărturisesc inscripţiile, şi că ultimele două
consoane au ajuns să se schimbe între ele. Totuşi, mulţi comentatori dau următoarea interpretare:
Cuvântul „Molah” (molek) are în ebraică aceleaşi consoane ca şi cuvântul „rege” (melek). În ebraica
veche se scriau numai consoanele, în acest caz mlk. Introducerea de vocale diferite a dat naştere la
un cuvânt diferit. De aceea, după părerea acestor comentatori, care reflectă vechea tradiţie iudaică,
„Moloh” nu era numele unei zeităţi, ci indica spre oricare zeu, care putea fi numit „rege”, în acelaşi
sens în care Dumnezeu era numit „rege” de către evrei (vezi Psalmi 5,2; 10,16; etc.). Ei au acceptat
şi tradiţia iudaică că vechii evrei au rezervat titlul de melek, „rege”, pentru Dumnezeul cel adevărat
şi au pronunţat grupa consonantică de litere, mlk, când era aplicată la zeii canaaniţi, cu vocalele,
„o” şi „e”, aşa cum se află în cuvântul boscheth ”ruşine”, creând astfel cuvântul molek. Titlul acesta
pentru un zeu păgân voia să însemne „rege-ruşine”, în contrast cu melek, adevăratul Rege al cerului
şi al pământului. Această explicaţie a cuvântului „Moloh” a fost puternic susţinută în cercurile
teologice.
În 1935, O. Eissfeldt a publicat descoperirile sale cu privire la anumite inscripţii punice ale
Cartaginei din Africa de Nord din perioada de la 400-150 î.Hr. în care termenii „molk de oaie” şi
„molk de bărbat” sunt folosite spre a descrie animale sau oameni pentru jertfă (Molk als
Opferbegriff im Punischen und Hebraischen und das Ende des Gottes Moloch). Deoarece limba
punică este strâns înrudită cu ebraica, Eissfeldt a explicat cuvântul ebraic molek ca însemnând
„juruinţa” sau „făgăduinţă”. Astfel că textele biblice traduse obişnuit prin „să treacă prin foc în
cinstea lui Moloh”, ar trebui redate „ca o juruinţă”, adică împlinirea unei făgăduinţe faţă de un zeu
păgân.
Mulţi comentatori au închinat să accepte explicaţia lui Eissfeldt. Totuşi recentele săpături de
la Mari, din Mesopotamia au furnizat texte în care G. Dossin a găsit un zeu numit Muluc, căruia i se
aducea închinare în regiunea Eufratului Mijlociu în secolul al XVIII-lea d.Hr. (Revue d’Asszriologie,
vol. 35 [1938] p. 178, n 1). Zeii Sevarfaim, Adramelec (atestat în inscripţiile din Mesopotamia ca
Adad-milki) şi Anamelec, cărora li se jertfeau copii în foc (2 Regi 17,31) se pare că aveau o oarecare
legătură cu zeul Muluc, după cum arată ultima parte a numelui lor.
În lumina acestei ultime dovezi, se pare că Moloh a fost un zeu păgân deosebit, unul căruia
i se jertfeau copii arşi prin foc, astfel că traducerea veche „să treacă prin foc în cinstea lui Moloh”
poate fi considerată că este corectă. Totuşi numele acestui zeu a fost aplicat mai târziu ca termen
tehnic pentru jertfe de animale şi oameni, aşa cum rezultă din inscripţiile punice din Cartagina.

Levitic 18:24 Să nu vă spurcaţi cu niciunul din aceste lucruri, căci prin toate aceste
lucruri s-au spurcat neamurile pe care le voi izgoni dinaintea voastră.
Să nu vă spurcaţi. Neamurile din jurul lui Israel erau vinovate de toate păcatele enumerate
aici, şi din cauza aceasta ele trebuiau să fie dezmoştenite. De aceea, Israel trebuia să evite o
vinovăţie asemănătoare, sau să fie izgonit. Solia dată aici este o dovadă despre pericolul iminent
care îi confrunta.

Levitic 18:28 Luaţi seama ca nu cumva să vă verse şi pe voi ţara din gura ei, dacă o
spurcaţi, cum a vărsat pe neamurile care erau în ea înaintea voastră.
Să nu vă verse. De la qo’ „a voma” (vezi Levitic 18,25; Iona 2,10). Israel deţinea titlul de
proprietate asupra Ţării Făgăduinţei numai pe temeiul legământului. Când au călcat legământul, ei
au pierdut dreptul de a rămâne în Canaan. Ei aveau să fie „smulşi din ţară” şi risipiţi (Deutronom

- 68 -
28,63.64). Sub simbolul unei „viţe de vie”, Isaia prezintă pe Israel „sădit” într-o „câmpie foarte
mănoasă”. Dar via „a făcut struguri sălbatici”, Dumnezeu a hotărât să lase pustie întreaga ţară
(Isaia 5,1-7).

Levitic 18:30 Păziţi poruncile Mele, şi nu faceţi niciunul din obiceiurile urâte care se
făceau înaintea voastră, ca să nu vă spurcaţi cu ele. Eu sunt Domnul Dumnezeul
vostru."
Eu sunt Domnul. Capitolul sfârşeşte aşa cum a început, cu această afirmaţie destinată să le
aducă aminte de sfinţenia lui Dumnezeu şi al nivelului înalt pe care îl prezintă înaintea lor.
Comentariile lui Ellen G. White
5 PP 372
26,27 1T 280

Levitic 19:2 "Vorbeşte întregii adunări a copiilor lui Israel, şi spune-le: "Fiţi sfinţi, căci
Eu sunt sfânt, Eu Domnul, Dumnezeul vostru.
Fiţi sfinţi. Acesta este cuvântul cheie al cărţii Leviticul. În tot cuprinsul cărţii accentul este pus
pe sfinţenie. Motivarea dată aici este aceea că Dumnezeu este sfânt.

Levitic 19:3 Fiecare din voi să cinstească pe mamă-sa şi pe tatăl său, şi să


păzească Sabatele Mele. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.
Pe mamă-sa şi pe tatăl său. Aici ordinea urmată de obicei în Biblie este inversată. Unii
consideră aceasta ca un incident, cuvintele fiind oarecum transpuse. Dar, fără îndoială că
Dumnezeu a intenţionat să fie în felul acesta. Cu nici un chip, acest fapt nu reduce din demnitatea
tatălui, ci subliniază că mamele nu sunt uitate de Dumnezeu şi nu trebuie să fie uitate nici de om.
În prea mult cămine mamei nu se dă cinstea care i se cuvine. Poate că ea nu reuşeşte să
ocupe locul care se cuvine şi să exercite influenţa pozitivă şi constructivă aşa cum ar trebui. Ea
poate să-şi micşoreze autoritatea în mintea copilului, spunându-i că atunci când tatăl va veni acasă,
îl va face să asculte. O mamă care în mod obişnuit se sustrage de la răspunderea ei ar face bine să
studieze situaţia, să cauze cauza propriei greşeli şi să ia măsuri de îndreptare. Porunca spune:
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Exod 20,12).
Să păzească sabatele Mele. Porunca a patra şi a cincia, numite aici, sunt cele două porunci
pozitive ale legii. Amândouă întipăresc cinstire şi respect faţă de autoritate.
Eu sunt Domnul. Declaraţia aceasta este repetată în acest capitol (v.4, 10, 12, 14, 16, 18,
25, 28, 30, 31, 32, 34, 36, 37).

Levitic 19:4 Să nu vă întoarceţi spre idoli şi să nu vă faceţi dumnezei turnaţi. Eu


sunt Domnul, Dumnezeul vostru.
Să nu vă întoarceţi spre idoli. Versetul patru indică spre porunca întâi şi a doua, dar mai ales
spre a doua. Pentru a călca porunca aceasta nu trebuie să ne închinăm înaintea idolilor de lemn şi
de piatră. Tot ce este onorat în locul lui Dumnezeu, sau preferat înaintea Lui, constituie un idol,
chiar dacă ar fi vorba doar de o chestiune de imaginaţie.

Levitic 19:5 Când veţi aduce Domnului o jertfă de mulţumire, s-o aduceţi aşa ca să
fie primită.
O jertfă de mulţumire. Aceasta repetă prin accentuare instrucţiunea dată în cap. 7,11-21.
După cum s-a observat în comentarea cap. 17,1-7, jertfele de mulţumire erau mai predispuse la
abuz decât celelalte.

Levitic 19:9 Când veţi secera holdele ţării, să laşi nesecerat un colţ din câmpul tău,
şi să nu strângi spicele rămase pe urma secerătorilor.

- 69 -
Spicele rămase. Întotdeauna Dumnezeu S-a îngrijit în mod deosebit de cei săraci. Adesea
sărăcia se datorează lipsei de economie, prevedere, atenţie sau nepriceperii. Şi iarăşi, pot fi vremuri
când ea este întâmplătoare, inevitabilă. Dar oricare ar fi cauza, Dumnezeu priveşte cu milă asupra
tuturor celor ce sunt în nevoie şi porunceşte poporului Său să se îngrijească de ei după nevoile lor.
Unii care sunt neînstare să lucreze au nevoie de un dar permanent, pe care vor să-l folosească în
mod înţelept. Alţii sunt în stare şi dispuşi să lucreze, iar lor trebuie să li se dea ocazie să lucreze. A
culege spice nu este uşor şi uneori rezultatul este slab. Dar este de preferat să se ofere oamenilor
cât mai mult de lucru, decât să li se dea un dar permanent. Este spre paguba respectului de sine ca
un om să primească ceva pentru nimic, cu excepţia unei adevărate nevoi. Dând oamenilor de lucru
se realizează mai multe atât pentru cel ce dă, cât şi pentru cel ce primeşte. Dătătorului îi ajută să-şi
dezvolte un spirit de generozitate şi adesea îl pune în situaţia de a-I ajuta lui Dumnezeu să
răspundă la rugăciune. Şi primitorul este ajutat, deoarece îl face să-I mulţumească lui Dumnezeu şi
să-i aprecieze pe cei care i-au oferit o ocazie să se ajute singur. Acest fapt tinde să se creeze spiritul
de frăţietate.

Levitic 19:11 Să nu furaţi, şi să nu minţiţi, nici să nu vă înşelaţi unii pe alţii.


Să nu furaţi. Furtul şi înşelăciunea sunt păcate înrudite. Adesea, ultima este necesară pentru
cea dintâi (vezi cap. 6,2). Sunt mai multe feluri de furt decât de minciună. Sunt multe cazuri între
cele două şi probabil că acestea sunt cele mai obişnuite. Dumnezeu doreşte ca adevărul să fie
înăuntrul omului (Psalmi 51,6) şi tot ce seamănă a şiretenie sau ipocrizie înaintea Lui este o
urâciune (vezi Efeseni 4,14; 1 Timotei 4,2).

Levitic 19:12 Să nu juraţi strâmb pe Numele Meu, căci ai necinsti astfel Numele
Dumnezeului tău. Eu sunt Domnul.
Să nu juraţi strâmb pe numele Meu. Implicit aceasta îngăduie jurământul judecătoresc.
Această poruncă nu are în vedere doar jurământul în instanţă, ci jurământul fals. Sperjurul este
considerat ca fiind cea mai serioasă fărădelege, pentru că el strică dreptatea. Este o încălcare
hotărâtă a poruncii a treia şi merită pedeapsă severă (Matei 5,33-37).

Levitic 19:13 Să nu asupreşti pe aproapele tău, şi să nu storci nimic de la el prin silă.


Să nu opreşti până a doua zi plata celui tocmit cu ziua.
Să nu asupreşti pe aproapele tău. Versetul 11 opreşte nedreptăţile prin vicleşug, prin
violenţă, sau putere superioară. Unii trag concluzia că pentru că un lucru este legal, este îngăduit
pentru un creştin. Un lucru poate fi legal, totuşi departe de a fi potrivit (1 Corinteni 6,12; 10,23).
Tot aşa, legea unei ţări poate numi legale comportamente pe care Dumnezeu nu le aprobă.
Dumnezeu nu încurajează portiţe de scăpare legale.
Plata. Plata trebuie să fie achitată imediat, după cum şi datoriile la termenul lor. A reţine
leafa asupra căreia s-a căzut de acord, sau plata unei datorii îndreptăţite, sau a le amâna pe
nedrept Îi displace lui Dumnezeu şi nu este cinstit (Deutronom 24,14.15). Cinstea curată cere ca o
persoană să nu facă nici un fel de aranjamente, sau să nu accepte nici o obligaţie, numai dacă are
toate motivele să creadă că se poate descărca de răspunderile sale cu privire la ele. Ba mai mult, a
îngădui să treacă timpul stipulat pentru reglementarea obligaţiunii fără a face aranjamentele
necesare este una din cele mai josnice incorectitudini şi arată că un astfel de om este iresponsabil şi
nevrednic de încredere.

Levitic 19:14 Să nu vorbeşti de rău pe un surd şi să nu pui înaintea unui orb nimic
care să-l poată face să cadă, ci să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul.
Surd. Nu este îngăduit să vorbim de rău pe un surd, pentru că el nu poate să audă, nici să
punem un buştean ca piedică pentru un orb, pentru că el nu poate vedea. A face aşa înseamnă a fi

- 70 -
necinstit şi crud. Dumnezeu spune: „Blestemat să fie cel ce va face pe un orb să rătăcească pe
drum” (Deutronom 27,18, compară cu Iov 29,16). Cei care au metehne fizice merită o consideraţie
deosebită. Dar să nu profite de neajunsul lor.

Levitic 19:15 Să nu faceţi nedreptate la judecată: să nu cauţi la faţa săracului, şi să


nu părtineşti pe nimeni din cei mari. Ci să judeci pe aproapele tău după dreptate.
Să judeci. A avea în „vedere faţa omului” înseamnă „a face păcat” (Iacov 2,9). Pictorul, pe
drept, a reprezentat dreptatea ca pe o femeie care ţine în mână o balanţă, cu ochii legaţi, ca să nu
fie influenţată văzând cine sau ce este în faţa ei.

Levitic 19:16 Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău. Să nu te ridici împotriva vieţii


aproapelui tău. Eu sunt Domnul.
Bârfeli. Adică, povestiri care să dea naştere la rău, pentru că sunt fie neadevărate, fie
păgubitoare pentru persoana respectivă. Rabinii învăţau că există trei păcate care îndepărtează pe
un om din lumea aceasta şi îl privează de fericirea din lumea viitoare – idolatria, incestul şi crima –
dar că bârfeala este mai rea decât acestea prin faptul că ea ucide trei persoane deodată: pe
calomniator, pe cel calomniat şi pe ascultător. Ea este mai periculoase decât o sabie cu două tăişuri.

Împotriva vieţii aproapelui tău. De preferat, „ridici împotriva vieţii aproapelui tău”, fie direct,
fie prin martori falşi (vezi Daniel 8,25; 11,14; 1 Cronici 21,1). Iudeii interpretează aceasta ca
însemnând că acela care vede pe cineva în pericol precum înec, jaf, sau fiare sălbatice, are datoria
să-l ajute, sau dacă un om se întâmplă să fie martor la o crimă, sau nedreptate, este dator să
meargă să-l scape pe cel prejudiciat fie prin asistenţă personal, fie prin depunerea de mărturie în
instanţă.

Levitic 19:17 Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău; dar
să nu te încarci cu un păcat din pricina lui.
Să nu urăşti pe fratele tău. Este posibil a urî şi dispreţui o persoană fără a arăta pe faţă
lucrul acesta. Totuşi, ura este păcat (1 Ioan 2,9-11). Acela care urăşte îşi face lui însuşi cel mai
mare rău.
Să mustri pe aproapele tău. Hristos a spus: „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta,
mustră-l” (Luca 17,3; vezi şi Matei 18,15-17). Pavel zice: „Pe cei ce păcătuiesc mustră-i înaintea
tuturor” (1 Timotei 5,20); „mustră-i aspru” (Tit 1,13); „mustră cu deplină putere” (Tit 2,15).
Ultimele trei declaraţii se referă la răspunderea slujbaşilor, dar sfatul lui Hristos din Matei 18,15-17
este aplicabil la toţi. Este tot atât de rău a nutri ură în inimă, cât şi a reţine mustrarea. Rabinii
învaţă că aceia care nu dezaprobă pe cel vinovat sunt părtaşi la păcat, şi că ar fi mai bine pentru ei
să se arunce într-un cuptor care arde.

Levitic 19:18 Să nu te răzbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti


pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul.
Să nu te răzbuni. Este o slăbiciune omenească să doreşti „a te răzbuna” pe cineva care ţi-a
făcut rău, dar nu sprijină o astfel de procedare. Pavel zice: „Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci
lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu (Romani 12,19). A purta ură este fără nici un folos.
Aceasta nu face bine nimănui, iar celui ce poartă ură îi face mult rău. Ura amărăşte buna dispoziţie
şi dă naştere unei imagini deformate asupra vieţii.
Să iubeşti pe aproapele tău. În această poruncă sunt cuprinse ultimele şase porunci (Matei
22,40). Hristos a zis: „Aţi auzit că s-a zis: ‘Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău’.
Dar Eu vă spun: ‘Iubiţi pe vrăjmaşii voştri’” (Matei 5,43.44).
Chiar şi criticii admit că declaraţia „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” a fost o

- 71 -
declaraţie neobişnuită pentru acea vreme a lumii. Astăzi există egoism, cum a fost întotdeauna, şi
este încă puţină iubire pentru aproapele, când interesele cuiva sunt în conflict cu ale noastre. De
obicei, fiecare trăieşte pentru sine. Dacă putem face un bine aproapelui nostru, fără să ne păgubim
pe noi înşine, ne dăm aprobarea. În mare măsură, iubirea pentru aproapele nu este decât o probă
de interes personal.

Levitic 19:19 Să păziţi legile Mele. Să nu împreuni vite de două soiuri deosebite, să
nu semeni în ogorul tău două feluri de seminţe, şi să nu porţi o haină ţesută din două
feluri de fire.
Două feluri de seminţe. La început Dumnezeu a făcut specii diferite de animale şi plante. El
n-a intenţionat să fie un amestec de diferite feluri spre confuzia tuturor. Regula contra amestecului
de lână şi in nu este clarificată, nici nu este explicată în altă parte din Biblie. Scopul ei putea să fie
acela de a imprima în minte principiul care se aplică la fiinţe. Ideea de a păstra diferitele „feluri”
intacte, cum le-a creat Dumnezeu, este spre binele tuturor.

Levitic 19:20 Când un om se va culca cu o femeie, roabă logodită cu un alt bărbat şi


ea n-a fost răscumpărată de tot sau slobozită, să fie pedepsiţi amândoi, dar nu
pedepsiţi cu moartea, pentru că ea nu era slobodă.
Se va culca cu o femeie. Femeia roabă în acest caz este logodită cu un soţ, dar n-a fost încă
răscumpărată. De aceea, ea nu este liberă, ci este considerată ca proprietate a aceluia căruia îi
serveşte.
Să fie pedepsiţi. Literal „să se facă o anchetă” (RSV). Ebraicul biggoreth, tradus astfel,
conţine ideea unei cercetări făcute cu scopul de a hotărî o pedeapsă corespunzătoare cu crima.
Aplicarea de către KJV a lui biggoreth numai faţă de femeie nu este sprijinită de textul ebraic.
Acesta se aplică în mod egal la amândoi.

Levitic 19:21 El să aducă Domnului pentru vina lui, la uşa cortului întâlnirii, un
berbece ca jertfă pentru vină.
El să aducă. Ca adaos la oricare ar fi fost pedeapsa corespunzătoare dată de judecată,
bărbatul trebuia să aducă jertfa lui pentru vină (vezi cap. 7,1). În primul caz, el îşi plătea datoria
faţă de societate, în cazul al doilea el era împăcat cu Dumnezeu. De la femei nu se aştepta să aducă
astfel de jertfe.

Levitic 19:23 Când veţi intra în ţară, şi veţi sădi tot felul de pomi roditori, roadele lor
să le priviţi ca netăiate împrejur; timp de trei ani să fie netăiate împrejur pentru voi;
să nu mâncaţi din ele.
Netăiate împrejur. Un pom fructifer nu era considerat matur decât la vârsta de patru ani.
Până la vârsta aceasta, el era considerat ca „netăiat împrejur”. Adică fructele lui nu trebuiau să fie
nici mâncate, nici aduse Domnului. În anul al patrulea, roadele lui trebuiau să fie „închinate
Domnului, spre lauda Lui” şi de aceea dăruite Lui.

Levitic 19:26 Să nu mâncaţi nimic cu sânge. Să nu ghiciţi după vârcolaci, nici după
nori.
Sânge. Unii traduc această poruncă, „Să nu mâncaţi nici o carne cu sânge în ea”. Sângele
trebuia să fie scurs din orice animal junghiat pentru hrană. Până în ziua de azi, iudeii conştiincioşi
respectă regula aceasta şi oriunde este posibil au propriile abatoare. În alte locuri, la anumite zile,
preotul este prezent la tăierea animalelor pentru iudei spre a se asigura că ritualului sângelui este
respectat. Despre astfel de carne se spune că este cuşer şi înseamnă că este „curată”. Creştinii de
regulă dau puţină atenţie acestei porunci sanitare, uitând cu totul că la început Dumnezeu a

- 72 -
îngăduit folosirea cărnii ca hrană numai cu condiţia aceasta (Geneza 9,4). Aceeaşi restricţie a fost
prescrisă mai târziu şi pentru creştinii dintre neamuri (Fapte 15,20.29).
Să nu ghiciţi. Probabil acesta se referă la farmece şi descântece, care deşi nu erau imorale
în sine, tindeau spre superstiţie şi idolatrie. Este de mirare să constaţi că astăzi mai sunt încă mulţi
influenţaţi de credinţele superstiţioase. Chiar şi ziare cu reputaţie dau informaţii despre zile
„norocoase” şi „nenorocoase”. Oamenii susţin că sunt în stare să prezică viitorul prin poziţia stelelor
şi recomande ce trebuie sau ce nu trebuie să se facă în anumite zile. Cei ce spun norocul şi
mediumurile pentru spirite înfloresc cu miile, iar milioane sunt înşelaţi de ei. Unii poartă farmece în
buzunare, sau pe trup, bat în cuie potcoave de cai deasupra uşii, alţii „bat în lemn” ca să nu li se
întâmple rău. Mulţi nu vor să înceapă sau să aducă la îndeplinire anumite sarcini în zilele de vineri.
Numărul 13 este considerat a fi nenorocos. Unii consideră o pisică neagră de rău augur într-o
călătorie şi văzând-o se întorc din drum pentru a-şi începe călătoria din nou. Unii refuză să meargă
sub o scară, iar alţii pretind a se vindeca de anumite boli prin aruncarea unui obiect în spatele lor,
într-o noapte fără lună. În vechime, astfel de lucruri erau luate mult mai în serios decât sunt astăzi
şi era pericolul ca Israel să cadă în magia popoarelor din jurul lor.

Levitic 19:27 Să nu vă tăiaţi rotund colţurile părului, şi să nu-ţi razi colţurile bărbii.
Colţurile bărbii. Iudeii erau foarte mândri de bărbile lor, considerându-le semnul bărbăţiei şi
demnităţii. S-a sugerat că o barbă „stricată” însemna că purtătorul ei era un adept al unui zeu
păgân. Acea parte tăiată putea fi jertfită zeilor. Dumnezeu a interzis poporului Său să urmeze acest
obicei. În contextul ei, (v.26-28) restricţia aceasta putea să însemne numai o măsură de siguranţă
împotriva obiceiurilor păgâne. Aplicarea ei la obiceiul modern de a rade barba este cu totul
nejustificată.

Levitic 19:28 Să nu vă faceţi tăieturi în carne pentru un mort, şi să nu vă faceţi slove


săpate pe voi. Eu sunt Domnul.
Tăieturi în carne. Acestea erau făcute de diferitele popoare vechi în legătură cu ritualurile
ceremoniale pentru morţi. Chiar şi astăzi unele popoare păgâne mai urmează astfel de practici. Într-
un trib din Noua Guinee se taie un deget la moartea unui membru al familiei.
Slove săpate. Acestea poate să se refere la tatuaj, un obicei care nu este imoral în sine, dar
în mod sigur nedemn pentru poporul lui Dumnezeu, pentru că tinde să strice chipul Creatorului.

Levitic 19:29 Să nu-ţi necinsteşti fata, dând-o să fie curvă, pentru ca nu cumva ţara
să ajungă un loc de curvie, şi să se umple de fărădelegi.
Să nu-ţi necinsteşti fata. Acesta era un obicei comun printre popoarele din vechime, mai ales
printre cei săraci, care adesea îşi vindeau fiicele şi uneori soţiile în robie şi prostituţie. Atunci femeile
nu se bucurau de preţuire înaltă.

Levitic 19:30 Să păziţi Sabatele Mele, şi să cinstiţi locaşul Meu cel sfânt. Eu sunt
Domnul.
Să păziţi Sabatele Mele. Respectul este cuprins în amândouă poruncile amintite aici. Sunt unii
care păzesc Sabatul, dar nu arată respectul cuvenit faţă de Sanctuar. Alţii respectă Sanctuarul, dar
nu Sabatul. Religia adevărată cheamă la respectarea amândoura, pentru că sunt sfinte.

Levitic 19:31 Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori: să


nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.
Duhurile morţilor. De la onoth, literal „burdufuri (de piele)” ca în Iov 32,19. Aceasta este
prima folosire a cuvântului în Biblie. Folosirea cuvântului pentru a desemna spirite pare că se
datorează însuşirii glasului lor nedistinct şi nenatural, aşa cum putea să fie produs prin vorbirea într-

- 73 -
un „burduf”, sau alt recipient. Cuvântul tradus în Isaia 8,19 prin „murmur” înseamnă „a şopti”, „a
vorbi încet”, „a bolborosi”. El mai înseamnă „a media (încet)”, ca şi când o persoană se adresează
sieşi cu glas încet, care seamănă cu un oftat (Psalmi 143,6). Cuvântul tradus „tradiţie” este din
şaphaph, un cuvânt care imită bolboroseala unui medium. În Isaia 29,4, şaphaph este redat prin
„şoaptă” şi în Isaia 38,14 „croncăneală”. Septuaginta redă de obicei oboth ca eggastrimuthoi
„ventrilogi” însemnând proiectarea glasului spre stomac în tonuri joase şi guturale. Ventrilogismul
avea să se potrivească uşor la scopurile magice.
Oboth este feminin, sugerând că spiritele erau de obicei femei. Despre un medium se
spunea că „are” un „duh familiar”. Ea nu era posedată de un „duh familiar”, ci avea „duhul”. O
traducere literală a textului din 1 Samuel 28,7 ar fi „o femeie, stăpâna unui spirit familiar”. Folosit ca
substantiv a cuvântului englezesc „familiar” înseamnă „un intim”, „un însoţitor”. „Spirit familiar”
poate, deci, potrivit să fie ”spirit intim”, sau poate „însoţitor intim”, adică cineva care a însoţit cu
mediumul, poate fi chemat de „stăpâna” lui şi i se poate spune ce să facă. Posesorul, sau „stăpâna”
lui, ob, de obicei se apleacă în timp ce vorbeşte ca medium şi conform cu Isaia 29,4 vorbeşte ca
„din pământ”. Aceasta poate să explice faptul că atunci când Saul a consultat vrăjitoarea din Endor,
ea a văzut „o fiinţă dumnezeiască sculându-se din pământ” (1 Samuel 28,13), şi lămureşte de ce
Saul „s-a plecat cu faţa la pământ” (v.14) pentru a conversa, cum credea el, cu Samuel (v.15-19).
„Terafimii” din Vechiul Testament (vezi comentariul pentru Geneza 31,19) se pare că, cel
puţin pe acea vreme, au fost folosiţi de mediumuri ca „suport” pentru pretinsa comunicare cu
morţii, adesea cu ajutorul ventrilogismului. În Zaharia 10,2 este spus „căci terafimii vorbesc
nimicuri” (RSV) când sunt întrebaţi. În cel puţin un caz, cuvântul „terafimi” se referă la un chip atât
de asemănător cu o fiinţă omenească, încât acesta a înşelat solii trimişi de Saul, făcându-i să creadă
că în pat era culcat chiar David (1 Samuel 19,12-17). Un ventrilog putea să simuleze uşor o
conversaţie cu un chip, într-un fel destul de real, pentru a convinge sufletele superstiţioase că
vorbeau duhurile celor morţi. Ar fi numai firesc ca diavolul să controleze cuvintele duhului medium
în armonie cu propriile scopuri.

Levitic 19:32 Să te scoli înaintea perilor albi şi să cinsteşti pe bătrân. Să te temi de


Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul.
Perilor albi. Porunca aceasta extinde porunca a cincia. Respectul este o virtute fundamentală.
Lipsa de respect şi de cugetare serioasă au fost întotdeauna păcate copleşitoare. Acesta este timpul
tineretului. Ei sunt într-adevăr speranţa lumii şi a bisericii. Dar aceasta nu înseamnă a da la o parte
bărbaţii în vârstă şi cu experienţă, nici să fie dispreţuit sfatul lor.
Să te temi de dumnezeul tău. Porunca aceasta este întotdeauna un adevăr prezent. Biserica
zilelor noastre este sfătuită: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă” (Apocalipsa 14,7).

Levitic 19:33 Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în ţara voastră, să
nu-l asupriţi.
Un străin. Străinii din vechime, în general, erau priviţi cu suspiciune. De ce şi-a părăsit
străinul căminul? N-a făcut cumva vreo crimă? Era el vreun fugar din faţa justiţiei? Era un rob fugit?
Se ridică întrebări fireşti, când puţini se aventurează departe de dealurile şi văile strămoşilor lor.
Străinul era în defensivă, dar poporul lui Dumnezeu nu trebuia să-l asuprească.

Levitic 19:34 Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu un băştinaş


din mijlocul vostru, să-l iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în ţara
Egiptului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.
Băştinaş din mijlocul vostru. Nu era de ajuns ca străinul să nu fie lăsat singur, nici să fi
necăjit, sau chinuit. Ei trebuiau să-l trateze cu aceeaşi consideraţie pe care o arătau unii faţă de
alţii. Hristos a enunţat aceeaşi regulă când a fost pe pământ. De fapt, El a citat tocmai din acest
capitol al Leviticului, când a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22,39; Levitic

- 74 -
19,18).
Pentru ca cineva să nu tragă concluzia că prin „aproapele” Hristos a înţeles un iudeu, El a
spus pilda samariteanului milos. Orice om în nevoie este aproapele nostru (Luca 10,30-37).
Aţi fost străini. Este bine pentru noi să ne amintim că în trecut au fost vremuri când eram
printre străini şi aveam nevoie de o mână de ajutor, sau de un cuvânt de îmbărbătare. Aceasta ne
face mai amabili cu cei care au nevoie de ajutorul şi îmbărbătarea noastră.

Levitic 19:35 Să nu faceţi nedreptate la judecată, nici în măsurile de lungime, nici în


greutăţi, nici în măsurile de încăpere.
Să nu faceţi nedreptate. Dumnezeu porunceşte cinste strictă în măsurile de lungime,
greutate şi cantitate. În orice schimb trebuie să se observe dreptate strictă. Hristos spune: „Cu ce
măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura” (Luca 6,38).
Comentariile lui Ellen G. White
9 MH 186
9,10 AA 337; Ed 44; PP 531
11 4T 336, 350
13 5T 350
13-15 3T 517
14 3T 519
17 DA 441; MB 87; 1T 214; 4T 513; 7T 260
18 COL 261, 381; PP 136, 305, 373, 424
30 ML 286; MYP 265; 5T 491
31 GC 556; PP 689
32 AH 363; Ed 244; LS 275; ML 279
33,34 PP 507
34 DA 500
35,36 MH 188

Levitic 20:1 Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:


Domnul a vorbit. Cele mai multe dintre încălcările amintite în acest capitol au fost înfăţişate
în capitolele 18 şi 19. Apelul către popor a fost făcut pe plan curat spiritual, un apel la simţul lor de
dreptate. Aici încălcările sunt considerate crime contra statului şi mai ales ele erau pasibile de
pedeapsă. În general, pedeapsa era moartea.

Levitic 20:2 "Spune copiilor lui Israel: "Dacă un om dintre copiii lui Israel sau dintre
străinii care locuiesc în Israel, dă lui Moloh pe unul din copiii lui, omul acela să fie
pedepsit cu moartea: poporul din ţară să-l ucidă cu pietre.
Lui Moloh. Aceasta nu era o simplă consacrare a copilului lui Moloh, ci era o jertfire
adevărată prin foc, în care copilul era ars de viu (Psalmi 106,37.38; Isaia 57,5; Ieremia 7,31; 19,5;
Ezechiel 16,21; 23,39). Cât priveşte discuţia asupra cuvântului „Moloh”, vezi comentariul pentru
capitolul 18,21.

Levitic 20:5 Îmi voi întoarce Eu Faţa împotriva omului aceluia şi împotriva familiei lui
şi-l voi nimici din mijlocul poporului lui împreună cu toţi cei ce curvesc ca ei cu
Moloh.
Îl voi nimici. Literal „doborî”, „despica”, „risipi”, „nimici”. Dumnezeu a hotărât că aceia care
îşi jertfesc copiii lor lui Moloh să fie executaţi, de obicei prin omorâre cu pietre. Dacă poporul nu lua
măsuri, ci trecea cu vederea crima, Dumnezeu urma să ia cazul în propriile mâini spre a-l „nimici din
mijlocul poporului împreună cu toţi cei ce curvesc cu el”. În cele mai multe cazuri, nu este clar în
ceea ce priveşte mijloacele prin care erau nimiciţi păcătoşii (vezi comentariul pentru Geneza 17,14;
Exod 12,15). Aici acestea pot să însemne numai moartea.

Levitic 20:6 Dacă cineva se duce la cei ce cheamă pe morţi şi la ghicitori, ca să


curvească după ei, Îmi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia, şi-l voi nimici din
mijlocul poporului lui.
Cheamă morţii. Cei care căutau pe orice cale să ia contact cu duhurile sau să comunice cu
morţii erau pedepsiţi de asemenea (v.27). Deoarece pedeapsa cu moartea nu este amintită în

- 75 -
versetul 6, se presupune că în unele cazuri aceasta era lăsată la hotărârea judecătorilor, după
gravitatea abaterii. Conform cu versetul 27, pedeapsa obişnuită era moartea. Cât priveşte înţelesul
termenului, vezi explicaţiile de la capitolul 19,31.

Levitic 20:7 Voi să vă sfinţiţi, şi să fiţi sfinţi, căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.
Voi să vă sfinţiţi. Aşa cum s-a observat mai înainte, aceasta este nota dominantă a Leviticului
şi una pe care Dumnezeu dorea ca poporul Său să o aibă mereu în minte. Motivul dat este simplu:
„Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”.

Levitic 20:8 Să păziţi legile Mele şi să le împliniţi. Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc.
Să păziţi legile Mele. Versetul 7 întipăreşte sfinţenia. Imediat urmează porunca: „Să păziţi
legile Mele” şi apoi cuvintele: „Eu Sunt Domnul care vă sfinţesc”. Aici sunt unite sfinţenia şi păzirea
legilor lui Dumnezeu. Cum şi trebuiau să fie în viaţa reală. Pretenţia că sfinţirea poate fi dobândită
fără ascultarea de voia lui Dumnezeu este o pretenţie falsă.

Levitic 20:9 Dacă un om oarecare blestemă pe tatăl sau pe mama sa, să fie
pedepsit cu moartea; a blestemat pe tatăl sau pe mama sa: sângele lui să cadă
asupra lui.
Blastămă pe tatăl său. Nu suntem informaţi ce anume se cuprindea în acest blestem care
atrăgea pedeapsa cu moartea. Faptul că acest act nu este definit înseamnă că includea orice fel de
lipsă de respect.
Moartea pare o pedeapsă severă doar pentru blestemul cuiva. Ce mare răspundere punea
aceasta asupra părinţilor pentru a-l creşte în aşa fel pe copil, încât acesta să aibă respect pentru
autoritate. Despre această pedeapsă ni se aduce aminte când vedem părinţii care se supun cu
blândeţe abuzului unui copil care într-un acces de mânie nu numai că refuză să asculte, ţipă, bate
din picior, se revoltă şi chiar bate pe tată şi pe mamă. Astfel de părinţi pot să regrete prea târziu că
nu s-au ocupat de copil la timp, ci i-au permis să treacă peste ce era oprit. Regretul cel mai mare
are să vină o dată cu înţelegerea că, dacă ar fi lucrat înţelept şi prompt, băiatul ar fi putut să fie
salvat pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Levitic 20:10 Dacă un om preacurveşte cu o femeie măritată, dacă preacurveşte cu


nevasta aproapelui său, omul acela şi femeia aceea preacurvari să fie pedepsiţi cu
moartea.
Preacurveşte. Versetele 10-21 nu constituie o lectură plăcută. Nici nu au fost scrise cu scopul
acesta. Lucrurile amintite sunt lucruri ruşinoase, lucruri rele. De aceea, pedeapsa este în general
moartea.

Levitic 20:20 Dacă un om se culcă cu mătuşă-sa, a descoperit goliciunea unchiului


său; îşi vor lua pedeapsa păcatului lor: vor muri fără copii.
Fără copii. Pedeapsa aceasta astăzi poate să nu pară drastică, dar în vremurile vechi ea
însemna mult. A muri fără copii însemna a nu avea parte în nădejdea lui Israel, a fi practic în afara
legământului.

Levitic 20:23 Să nu trăiţi după obiceiurile neamurilor pe care le voi izgoni dinaintea
voastră, căci ele au făcut toate aceste lucruri, şi Mi-este scârbă de ele.
Obiceiurile neamurilor. Dumnezeu a dorit ca poporul Său să fie despărţit de cei din jurul lor,
în obiceiuri, îmbrăcăminte, moralitate, chiar şi în mâncarea lor. Idealul lui Dumnezeu pentru poporul
Său este o despărţire completă de lume.

- 76 -
Levitic 20:25 Să faceţi deosebire între dobitoacele curate şi necurate, între păsările
curate şi necurate, ca să nu vă spurcaţi prin dobitoacele, prin păsările, prin toate
târâtoarele de pe pământ, pe care v-am învăţat să le deosebiţi ca necurate.
Să faceţi deosebire. Vezi comentariul pentru capitolul 11.

Levitic 20:26 Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus de o
parte dintre popoare, ca să fiţi ai Mei.
Pus de-o parte. Literal „despărţiţi”. Acelaşi cuvânt ebraic apare în Geneza 1,4.6.7.14; Exod
26,33; Isaia 59,2; etc. El este tradus în Levitic 20,24 ca „pus de-o parte” şi în versetul 25 ca
„deosebire”. Israel trebuia să fie deosebit de toate celelalte naţiuni nu numai în felul de închinare, ci
şi în idealurile, obiectivele, viaţa socială şi modul de recreare, dietă şi îmbrăcăminte. Dumnezeu a
„despărţit” pe poporul Său de toate celelalte neamuri nu numai pentru a-i face deosebiţi de toţi
ceilalţi, ci pentru ca ei să reprezinte în orice obicei al vieţii propria Lui desăvârşire de caracter. În
felul acesta, chiar şi popoarele păgâne aveau să recunoască superioritatea legilor lui Dumnezeu.
(Deutronom 4,6-9)
Comentariile lui Ellen G. White
2,3 5T 320
6 GC 556 şi PP 685.
7 5T 743
7-8 CH 66, 68, 83 şi ML 250
23-25 MH 280
26 GC 556

Levitic 21:1 Domnul a zis lui Moise: "Vorbeşte preoţilor, fiilor lui Aaron, şi spune-le:
"Un preot să nu se atingă de un mort din poporul său, ca să nu se facă necurat;
Preoţilor. Solia din capitolul 21 este pentru preoţi şi familiile lor. Ei trebuiau să se ferească de
orice fel de pângărire. Celor din popor le era îngăduit să facă unele lucruri care le erau interzise
preoţilor. În schimb, preoţilor de rând le erau permise libertăţi mai multe decât marelui preot. Exista
o scară gradată de purtare, care devenea mai strictă după rangul persoanei. Regulile care se aplicau
capului familiei se aplicau în unele cazuri şi familiilor lor, cu efectul că purtarea rea a unuia dintre fiii
sau fiice se reflecta asupra tatălui.

Levitic 21:2 afară de rudele lui cele mai de aproape, de mama lui, de tatăl lui, de fiul
lui, de fratele lui,
Afară de rudele lui. Un trup mort fie al unui sfânt sau păcătos era considerat ca necurat, iar
un preot care se atingea de el devenea necurat şi prin urmare nu putea sluji la sanctuar. Erau şi
excepţii în cazul rudelor apropiate precum tată sau mamă, fiu sau fiică, frate sau soră.

Levitic 21:4 Ca unul care este fruntaş în poporul lui, să nu se facă necurat,
atingându-se de un mort.
Fruntaş. Literal „un soţ” (Exod 21,22) sau un bărbat căsătorit (Exod 21,3). Probabil că este
folosit aici în sensul ultim, însemnând că el nu se poate pângări pentru rudele lui. Preotul nu putea
să urmeze obiceiul comun de jelire a morţilor, ci trebuia să-şi păstreze întotdeauna demnitatea
slujbei preoţeşti.

Levitic 21:6 Să fie sfinţi pentru Dumnezeul lor şi să nu necinstească Numele


Dumnezeului lor, căci ei aduc Domnului jertfele mistuite de foc, mâncarea
Dumnezeului lor: de aceea să fie sfinţi.
Să fie sfinţi. Deşi Dumnezeu nu are două măsuri de purtare pentru poporul Său, El aşteaptă
ca slujbaşii Lui să dea bisericii un exemplu de trăire sfântă. Lucrarea lui Dumnezeu cere întotdeauna
de la un om tot ce are mai bun. În acest capitol sunt trei lucruri care sunt accentuate drept calificări

- 77 -
pentru preoţie.
1. Condiţia fizică. Dumnezeu cere ca să fie servit numai de oamenii cu o bună condiţie fizică,
fără cusur fizic şi în posesia tuturor puterilor naturale ale trupului. Desăvârşirea fizică era simbolul
desăvârşirii de caracter spre care toţi trebuiau să tindă.
2. Oamenii sfinţiţi. Viaţa lor trebuia să fie fără reproş, familiile lor la fel. O biserică poate fi
judecată uşor după viaţa membrilor ei. Poate o dovadă mai exactă este nivelul de sfinţenie realizat
în viaţa slujbaşului.
3. Oameni consacraţi. Preoţilor din vechime nu le era îngăduit să lase ca vreun lucru să
împiedice cu ceva slujirea lor faţă de Dumnezeu. Marele preot nu trebuia să jelească pierderea unei
persoane dragi, nici chiar să ia parte la înmormântarea lor (vezi versetele 10 şi 11). Nimic şi de nici
un fel nu trebuia să împiedice lucrarea lui Dumnezeu.

Levitic 21:9 Dacă fata unui preot se necinsteşte curvind, necinsteşte pe tatăl ei: să
fie arsă în foc.
Fata unui preot. Dacă păcătuia o fată din popor, pedeapsa ei trebuia să fie după gravitatea
abaterii. Dacă fata unui preot era imorală, exista numai o pedeapsă, moartea prin foc.

Levitic 21:10 Preotul care este mare preot între fraţii lui, pe capul căruia a fost turnat
untdelemnul pentru ungere, şi care a fost închinat în slujba Domnului şi îmbrăcat în
veşminte sfinţite, să nu-şi descopere capul, şi să nu-şi sfâşie veşmintele.
Marele preot. Deşi regulile erau stricte pentru un preot, ele erau şi mai stricte pentru marele
preot. Dintre toţi preoţii, numai el a fost uns pe cap cu untdelemn, el a fost consacrat să îmbrace
hainele aurii. El nu trebuia să-şi descopere capul pentru că acest act făcea necesară îndepărtarea
plăcii de aur pe care era inscripţia „Sfinţenie Domnului”. El nu trebuia să-şi sfâşie hainele, cum era
obiceiul când cineva era foarte întristat. El nu trebuia să se atingă de un trup mort, nici chiar de al
tatălui său, sau al mamei sale. Cuvintele lui Hristos către un candidat la ucenicie par să reflecte
acest ideal (Matei 8,22). Dacă marele preot ar fi făcut aşa, ar fi devenit necurat şi astfel s-ar fi făcut
incapabil pentru îndeplinirea îndatoririlor sfintei sale slujbe.

Levitic 21:12 Să nu iasă din sfântul locaş, şi să nu necinstească sfântul locaş al


Dumnezeului său; căci untdelemnul ungerii Dumnezeului său este o cunună pe el.
Eu sunt Domnul.
Să nu iasă din sfântul locaş. Preoţii de rând slujeau fiecare numai pentru un timp scurt în
fiecare an, marele preot era în slujire continuă. El trebuia să fie disponibil în orice timp şi nu putea
pleca în călătorie. Un preot putea sluji în locul celuilalt în caz de forţă majoră, dar nimeni nu putea
sluji în locul marelui preot, cu toate că în vremurile de mai târziu el a avut un înlocuitor.

Levitic 21:13 Femeia pe care o va lua el de nevastă, să fie fecioară.


Fecioară. Marele preot trebuia să ia în căsătorie o fecioară. El nu avea voie să se
căsătorească cu o văduvă, asemenea preotului de rând, şi desigur nu putea să ia în căsătorie o
femeie cu reputaţie proastă.

Levitic 21:15 Să nu-şi necinstească sămânţa în poporul lui, căci Eu sunt Domnul
care-l sfinţesc."
Necinstească sămânţa. Copiii din oricare din legăturile amintite în versetul 14 aveau să fie
descalificaţi să urmeze tatălui lor în slujbă, după cum el însuşi urma să fie descalificat prin călcarea
interdicţiei cu privire la o astfel de căsătorie. Aceste reguli au fost date pentru a păstra preoţia ca un
ordin sfânt. Preoţii trebuiau să fie sfinţi în toate privinţele, ca să merite respectul poporului.

- 78 -
Levitic 21:17 "Vorbeşte lui Aaron, şi spune-i: "Nici un om din neamul tău şi din
urmaşii tăi care va avea o meteahnă trupească să nu se apropie ca să aducă
mâncarea Dumnezeului lui.
O meteahnă. După cum jertfele aduse trebuiau să fie desăvârşite şi fără cusur, tot aşa
trebuiau să fie şi preoţii care slujeau la altar. Cei care aveau metehne aveau posibilitatea să
slujească la lucrări mai mici, dar niciodată nu trebuiau să se urce la altar (versetul 21). Ei puteau fi
îngrijitori ai dulapurilor cu haine ale preoţilor. Puteau să adune şi să examineze lemnele folosite, dar
nu puteau face focul, sau să ducă cenuşa. Puteau să cerceteze pe leproşi, să fie uşieri şi să ţină
curtea în regulă. Dar nu puteau să îndeplinească nici o funcţiune strict preoţească. (versetul 23). Ei
nu erau lipsiţi de venitul preoţesc şi puteau mânca din jertfele date preoţilor, atât din cele sfinte, cât
şi din cele prea sfinte (versetul 22). Jertfele pentru păcat, pentru vină şi de mâncare erau „prea
sfinte”, precum şi pâinea punerii înainte (capitolul 2,3.10; 6,17.25.29; 7,1.6; 10,12.17). Jertfa de
ridicare şi jertfa de legănat, primele roade, pârga şi lucrurile închinate erau „sfinte”.

Levitic 21:18 Nici un om care va avea o meteahnă trupească nu va putea să se


apropie: şi anume nici un om orb, şchiop, cu nasul cârn sau cu un mădular mai lung;
Cu nasul cârn. Adică „o faţă mutilată”. (RSV)
Mădular mai lung. Literal, „orice este alungit”, „având un mădular prea lung”. Tot ce era în
legătură cu închinarea la Dumnezeu trebuia să fie desăvârşit.

Levitic 22:2 "Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui ca să se ferească de lucrurile sfinte, care
Îmi sunt închinate de copiii lui Israel, şi să nu necinstească Numele Meu cel sfânt.
Eu sunt Domnul.
Să se ferească. Tot ce slujea la Cortul Întâlnirii trebuia să fie cu totul curat, ceremonial sau
altfel. Dacă vreun preot devenea necurat, trebuia să evite cu grijă să se atingă de vreunul din
lucrurile sfinte şi nici măcar să nu se apropie de ele. Acestea cuprindeau tot ce aparţinea de slujba
de la sanctuar precum: altarele, cu toate uneltele lor şi jertfele aduse preoţilor de popor. Dacă
vreunul făcea aşa, era nimicit dinaintea Domnului, adică de la slujba Cortului Întâlnirii.

Levitic 22:4 Orice om din neamul lui Aaron, care va avea lepră sau scurgere de
sămânţă, să nu mănânce din lucrurile sfinte până nu va fi curat. Tot aşa şi cel ce se
va atinge de cineva spurcat prin atingerea de vreun mort, de cel ce va avea o
lepădare de sămânţă în somn,
Lepră. Cele mai multe din pângăririle care puteau să vină asupra unui preot aveau să fie
numai de natură vremelnică şi excluderea de la sanctuar avea să dureze numai până seara. Totuşi,
cei care contractau lepra, sau care aveau o rană deschisă erau excluşi până erau declaraţi din nou
curaţi, oricât de lungă ar fi putut fi perioada de timp. În timpul despărţirii lor, ei erau întreţinuţi ca şi
ceilalţi preoţi, dar nu puteau mânca din lucrurile jertfite, pentru că aceasta ar fi inclus purtarea
păcatului.

Levitic 22:5 cel ce se va atinge de o târâtoare şi se va spurca, sau un om atins de


vreo necurăţie oarecare şi care se va fi făcut necurat prin ea.
De o târâtoare. Dumnezeu a poruncit ca tot ce slujea la sanctuar să fie absolut curat. Dacă
un preot avea să atingă o târâtoare, sau o altă persoană care nu era curată, el trebuia să se spele şi
nu îi era îngăduit să slujească până în ziua următoare.

- 79 -
Levitic 22:7 după asfinţitul soarelui, va fi curat; şi în urmă va mânca din lucrurile
sfinte, căci aceasta este hrana lui.
După asfinţitul soarelui. Apusul soarelui încheia ziua. La timpul acesta se încheiau uşile
Cortului Întâlnirii şi în acea zi nu se mai slujea. De aceea, când preotul era necurat până seara, el
nu putea sluji până în ziua următoare.

Levitic 22:9 Să păzească poruncile Mele, ca să nu-şi ia pedeapsa pentru păcatul lor
şi să nu moară, pentru că au necinstit lucrurile sfinte. Eu sunt Domnul, care îi
sfinţesc.
Ca să nu îşi ia pedeapsa. În tot timpul, preoţii trebuiau să se abţină de la mâncarea lucrurilor
necurate, care fuseseră sfâşiate, sau care muriseră de la sine. Oricine făcea aşa ceva cu ştiinţă avea
„să moară”.

Levitic 22:10 Nici un străin să nu mănânce din lucrurile sfinte; cel ce locuieşte la un
preot ca oaspete, şi cel tocmit cu ziua, să nu mănânce din lucrurile sfinte.
Lucrurile sfinte. Adică, hrana zilnică a preotului şi a familiei lui, care venea în cea mai mare
parte din jertfele poporului. Robii evrei şi familiile lor erau consideraţi ca aparţinând familiei şi de
aceea puteau să mănânce din „lucrurile sfinte”. O fiică măritată care locuia cu bărbatul ei era
considerată ca aparţinând altei familii şi de aceea nu putea să mănânce din ele.

Levitic 22:14 Dacă un om mănâncă dintr-un lucru sfânt, fără să bage de seamă, să
dea preotului preţul lucrului sfânt, adăugând încă o cincime la el.
Fără să bage de seamă. Dacă un om care nu era îndreptăţit să mănânce din lucrurile sfinte
făcea acest lucru fără să îşi dea seama, prin aceasta păcătuia faţă de „lucrurile închinate Domnului”
şi i se aplica regula din capitolul 5,15.16. Un preot trebuia să fie întotdeauna cu băgare de seamă
spre a evita încălcarea acestei reguli. Se putea, de exemplu, ca o fiică să-i viziteze pe părinţii ei
acasă şi să i se dea o porţie de mâncare pe care să o ia acasă. Dacă aceasta era „sfântă”, ea nu
avea drept la ea. Un vizitator putea să fie invitat să mănânce cu familia preotului. Se putea să fie
incomod să se gătească o mâncare deosebită numai pentru vizitator care trebuia să aleagă ce era
îngăduit să mănânce. Dacă el sau gazda făcea o greşeală, aceasta ar fi constituit un păcat.

Levitic 22:18 "Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui, şi tuturor copiilor lui Israel, şi spune-le:
"Orice om din casa lui Israel sau dintre străinii din Israel, care va aduce o ardere de
tot Domnului fie pentru împlinirea unei juruinţe, fie ca dar de bună voie,
Străinii. Adică, un individ nenaturalizat care locuia printre evrei. Un străin putea să aducă o
jertfă, dar nu se putea apropia un altar asemenea unui israelit. Preotul primea jertfa şi o sacrifica
pentru el. O astfel de jertfă avea să fie inevitabil o jertfă de bună-voie, faţă de care desigur se
aplica regula din capitolul 1,3.

Levitic 22:21 Dacă un om aduce Domnului din boi sau din oi o jertfă de mulţumire
fie pentru împlinirea unei juruinţe, fie ca dar de bună voie, vita pentru jertfă să fie
fără cusur, ca să fie primită; să n-aibă nici un cusur în ea.
Jertfă de mulţumire. O făgăduinţă de a înfăţişa Domnului un animal constituia şi o juruinţă.
Un animal inferior nu era primit. El trebuia să fie desăvârşit din toate punctele de vedere. Aceasta
se aplica atât la israelit, cât şi la străin.

Levitic 22:23 Ca dar de bună voie vei putea să jertfeşti un bou sau un miel cu un
mădular prea lung sau prea scurt; dar, ca dar pentru împlinirea unei juruinţe, nu va fi

- 80 -
primit.
Dar de bunăvoie. Totuşi, dacă acesta era un dar de bunăvoie şi nu o juruinţă, aducătorul
putea să ofere chiar şi un animal care avea ceva „în plus”, sau îi lipsea o parte. Astfel de daruri erau
folosite adesea pentru săraci. Putea să fie un corn frânt, sau putea să aibă un defect la picior, sau o
cicatrice pe piele. Nici una din acestea nu o făcea nepotrivită pentru hrană.

Levitic 22:24 Să n-aduceţi Domnului un dobitoc cu boaşele frânte, stricate, smulse


sau tăiate; să nu-l aduceţi ca jertfă în ţara voastră.
Boaşele frânte. Aceasta se referă la animale rănite întâmplător. Se pare că mutilarea
deliberată a animalelor era oprită.

Levitic 22:25 Nici să nu luaţi de la străin vreunul din aceste dobitoace, ca să-l
aduceţi ca mâncare Dumnezeului vostru; căci sunt sluţite, au metehne: şi n-ar fi
primite."
Mâncare Dumnezeului vostru. Adică, jertfele aduse de popor, de care erau dependenţi preoţii
pentru traiul lor.

Levitic 22:27 "Viţelul, mielul sau iedul, după naştere, să mai rămână şapte zile cu
mamă-sa, şi apoi, de la a opta zi înainte, va fi primit să fie adus Domnului ca jertfă
mistuită de foc.
Şapte zile cu mamă-sa. Un animal nou născut nu era primit imediat ca jertfă (vezi
comentariul pentru Exod 22,30). Pentru jertfă nu exista o limită superioară de vârstă, cu excepţia
când se arăta în mod specific. Ghedeon a jertfit un viţel în vârstă de şapte ani (Judecători 6,25).

Levitic 22:28 Vaca, oaia sau capra, să n-o junghiaţi ca jertfă în aceeaşi zi cu fătul
lor.
Cu fătul lor. Nu ni se spune de ce nu putea să fie o vacă junghiată în aceeaşi zi cu fătul ei.
Această regulă pare să fie de aceeaşi natură ca aceea care oprea luarea din cuibul de pasăre a
mamei şi a puiului ei (Deutronom 22,6). Poate că aceste precepte erau destinate să înveţe pe Israel
bunătatea şi mila, chiar şi faţă de animalele necuvântătoare. Se mai putea ca riturile religioase
păgâne să fi cerut astfel de practici, iar faptul acesta în sine ar putea produce o explicaţie potrivită
pentru interdicţia dată aici (vezi comentariul pentru Exod 23,19).
Principiul bunătăţii faţă de animale este bun şi astăzi. Să nu omorâm când nu este necesar,
ci mai degrabă să simţim acea delicată şi grijulie purtare de grijă pe care Însuşi Creatorul o are
pentru vieţuitoarele câmpului şi ale pădurii (Matei 10,29). Chiar şi copiii cei mici se simt nemulţumiţi
când se aduce vătămare animalelor lor favorite. Să nu pierdem aprecierea sensibilă a copilăriei
pentru bunătate. Cruzimea de orice fel se va dovedi revoltătoare. Fie ca medicii să fie cu băgare de
seamă, să nu devină insensibili faţă de suferinţele altora. Fie ca slujbaşii să nu uite slăbiciunile
omenirii şi nevoia de simpatie mai mult decât de mustrare

Levitic 22:29 Când veţi aduce Domnului o jertfă de mulţumire, s-o aduceţi aşa ca să
fie primită.
O jertfă de mulţumire. Versetele 29 şi 30 repetă instrucţiunile din capitolul 7,15.

Levitic 23:2 "Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: Iată sărbătorile Domnului, pe
care le veţi vesti ca adunări sfinte, iată sărbătorile Mele:
Sărbătorile Domnului. „Sărbătorile voastre” (Numeri 29,39) anuale sunt şase la număr: 1)
Paştele (Numeri 28,16); 2) Sărbătoarea Azimelor (Numeri 28,17); 3) „sărbătoarea secerişului”,

- 81 -
„sărbătoarea săptămânilor” (primele roade) sau Cincizecimea (Exod 23,16; 34,22; Numeri 28,26;
Fapte 2,1); 4) sărbătoarea trâmbiţelor (Numeri 29,1); 5) Ziua Ispăşirii (Numeri 29,7); 6)
„sărbătoarea strângerii”, „sărbătoarea corturilor” (Exod 23,16; Levitic 23,34; Numeri 29,12).
La aceste şase sărbători sunt adăugate şapte zile de „adunare sfântă”; prima şi ultima zi a
Sărbătorii Azimelor (Numeri 28,18.25); ziua primelor roade (Numeri 28,26); Sărbătoarea
Trâmbiţelor (Numeri 29,1); Ziua Ispăşirii (Numeri 29,7); prima şi ultima zi a Sărbătorii Corturilor
(Levitic 23,35.36).
Cuvântul din capitolul acesta tradus „sărbătoare” vine fie de la unul sau altul din cele două
cuvinte ebraice: 1) Mo’ed, o adunare hotărâtă (folosit, de exemplu în Levitic 23,2.4.37; Numeri
29,39); 2) Chag, o serbare (folosit, de exemplu în Levitic 23,6.34.39.41; Numeri 28,17; 29,12).
Uneori cele două cuvinte sunt folosite unul în locul celuilalt, cu toate că primul mo’ed accentuează
timpul sărbătorii (Numeri 29,39); chag, caracterul sărbătorii. Chag este derivat dintr-un verb care
are unul din sensurile lui posibile „a face pelerinaj”, „a face o călătorie cu obiectul închinării”.
Cuvântul arab înrudit haj descrie pelerinajul sacru musulman la Mecca. În lista „sărbătorilor” anuale,
chag este semnificativ folosit numai la trei: 1) Sărbătoarea Azimelor; 2) Sărbătoarea primelor roade;
3) Sărbătoarea Corturilor. „De trei ori pe an să prăznuiţi sărbători (chag) în cinstea Mea” (Exod
23,14). Spre a prăznui aceste sărbători toţi bărbaţii trebuiau „să se înfăţişeze înaintea Domnului, în
locul pe care îl va alege El” (Deutronom 16,16). Ei trebuiau să „facă un pelerinaj”.
De aceea nu există contradicţie între afirmaţia din Exod, că izraeliţii trebuiau să „prăznuiască
sărbători” „de trei ori pe an” (Exod 23,14) şi lista din Levitic despre şase sărbători anuale (vezi şi
Numeri 28,29). Fiecare dintre aceste şase sărbători este descrisă ca un mo’ed, dar trei din ele mai
sunt desemnate şi ca chag. Cu alte cuvinte, erau şase mo’ed, dar numai trei chag. Enciclopedia
Biblică Standard Internaţională le prezintă pe acestea trei ca „sărbători-pelerinaj”.
Cu toate că Paştele poate fi pe drept numărat ca o „adunare hotărâtă”, un mo’ed, el mai
poate fi considerat şi ca parte a Sărbătorii Azimelor. Mielul pascal era junghiat în ziua a
paisprezecea a lunii întâi şi mâncat în aceeaşi seară, la începutul zilei a cincisprezecea, prima zi a
Sărbătorii Azimelor. Paştele şi Sărbătoarea Azimelor erau în realitate două părţi ale unui întreg şi aşa
erau considerate uneori (vezi Ezechiel 45,21). Având în vedere aceste lucru, am putea vorbi de
cinci, mai degrabă decât de şase sărbători anuale.

Levitic 23:3 Şase zile să lucraţi; dar ziua a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă, cu
o adunare sfântă. Să nu faceţi nici o lucrare în timpul ei: este Sabatul Domnului, în
toate locuinţele voastre.
Sabatul, ziua de odihnă. Literal, „păzirea unui Sabat al Sabatului”. Traducerea noastră omite
să redea forţa deplină a originalului ebraic, care este în mod variat tradus un „Sabat de adâncă
odihnă”, „Sabat de odihnă totală”, „Sabat desăvârşit”, „Sabat de odihnă solemnă”.
Sabatul este deosebit de toate celelalte sărbători şi adunări sfinte (vezi versetele 37 şi 38)
prin aceea că îşi are origine la creaţiunea (Geneza 2,1-3), în timp ce sărbătorile anuale şi „Sabatele”
îşi aveau originea la naţiunea iudaică. Sabatul zilei a şaptea „a fost făcut pentru om” (Marcu 2,27) şi
de aceea este obligatoriu pentru toţi oamenii pentru vecie; sărbătorile anuale erau făcute pentru
iudei şi au încetat a mai fi obligatorii când tipul s-a întâlnit cu antitipul la moartea lui Hristos
(Coloseni 2,16.17). Sabatul zilei a şaptea este cuprins în Legea lui Dumnezeu, cele Zece Porunci,
Constituţia Lui pentru lume. Pentru că el a fost făcut înainte de venirea păcatului, va rămâne şi
după ce păcatul nu va mai fi (Isaia 66,22.23). Pe de altă parte, sărbătorile anuale iudaice erau
numai vremelnice, locale, cu aplicaţie ceremonială, potrivite pentru condiţiile din Palestina şi nu
puteau fi aplicate pe plan mondial.
În felul acesta, Sărbătoarea Primelor Roade (a recoltei de iarnă-vară), ţinută primăvara
târziu, în mai, nu putea fi respectată în emisfera sudică decât cu şase luni mai târziu. Tot aşa, n-ar
fi fost posibil pentru oamenii din toate ţările să respecte Sărbătoarea Corturilor toamna. Iudeii au
descoperit că nu este posibil nici chiar pentru ei să păzească Ziua Ispăşirii aşa cum era poruncită de

- 82 -
Dumnezeu, decât în legătură cu Templul. Paştele putea fi păzit cum trebuie în anticiparea venirii
unui Răscumpărător, dar nu după venirea Lui. Toate sărbătorile acestea au slujit scopului lor, fiind
adaptate nevoile iudeilor în timp ce locuiau în Palestina, înainte de venirea lui Mesia. Ele au încetat,
dar Sabatul zilei a şaptea rămâne.
Pentru a asigura că Sabatul nu trebuia să fie considerat o instituţie iudaică, şi deci care a
încetat o dată cu naţiunea iudaică, Hristos a declarat în mod accentuat: „Sabatul a fost făcut pentru
om” (Marcu 2,27). El a adăugat: „De aceea Fiul Omului este Domn şi al Sabatului” (versetul 28). El
îi aparţine Lui. El este „Domnul” lui. Nimeni să nu-l falsifice pentru că nu are nici un drept să facă
aşa ceva. El este „ziua Mea cea sfântă”, zice Dumnezeu (Isaia 58,13).
Sabatul Domnului. „Acesta este Sabatul Domnului” şi arată dreptul de proprietate. Dacă
Dumnezeu ar fi vorbit despre prima zi a săptămânii ca fiind „ziua Mea cea sfântă” sau „Sabatul
Domnului”, astăzi nimeni n-ar fi în îndoială ce a înţeles El prin aceasta. În schimb, El foloseşte exact
aceleaşi expresii cu privire la ziua a şaptea. Aceasta este ziua Lui.

Levitic 23:5 În luna întâia, în a patrusprezecea zi a lunii, între cele două seri, vor fi
Paştele Domnului.
Paştele Domnului. Paştele n-a fost instituit decât la eliberarea lui Israel din Egipt (Exod
12,14.27). El comemora puterea mântuitoare a lui Dumnezeu exercitată în favoarea lor cu acea
ocazie istorică şi de aceea pentru ei era „Paştele Domnului”. În contrast izbitor, „Sabatul Domnului”
a devenit ca atare când, la încheierea săptămânii de creaţiune, Însuşi Dumnezeu S-a odihnit în
această zi şi a pus-o deoparte pentru binele şi folosul omenirii (Geneza 2,1-3; Exod 20,8-11; Marcu
2,27.28). Toţi oamenii îşi datorează existenţa puterii creatoare a lui Dumnezeu şi de aceea au
obligaţia faţă de El de a păzi întotdeauna ca sfântă ziua de odihnă lăsată de El.
După cum s-a spus, Paştele a fost instituit în amintirea eliberării lui Israel din robia
egipteană. În ziua a zecea a lunii întâi era ales un miel pentru fiecare familie „după numărul
sufletelor” sau, dacă familia era mică, se puteau uni două sau mai multe familii pentru o jertfă.
Mielul era păstrat până în ziua a paisprezecea, când era junghiat după-amiază, târziu, iar sângele lui
era stropit pe uşiorii uşii (vezi comentariul pentru Exod 12,1-10). În aceeaşi seară, carnea era
mâncată nu fiartă ca de obicei, ci friptă. Se putea folosi numai pâine nedospită, cu ierburi amare
(versetul 8). În anii de mai târziu, aceste ritual a suferit modificări, dar în principiu a rămas acelaşi.
Jertfa de Paşti este deosebită, fiind numită „jertfa Mea” (Exod 23,18; 34,25). Paştele
comemora plecarea lui Israel din Egipt, dar mai arăta şi spre „Hristos, Paştele nostru”, care a trebuit
să fie „jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5,7). În multe privinţe, Paştele a prefigurat potrivit răstignirea.
La răstignire nu a fost zdrobit nici un os al lui Hristos (Ioan 19,36); nici un os al mielului pascal nu
era voie să fie zdrobit (Exod 12,46; Numeri 9,12). Mielul pascal a fost junghiat în ziua a
paisprezecea a lui Abib şi mâncat în aceeaşi seară (Exod 12,6-10); Hristos a murit în timpul Paştelui
(Ioan 19,14). Stropirea sângelui însemna „o trecere pe deasupra” din îndurare, o eliberare de la
moarte (Exod 12,13), tot aşa prin sângele lui Hristos a avut loc o trecere cu vederea a păcatelor
comise şi mărturisite (Romani 3,25). Jertfa de Paşte era un miel (Exod 12,3), tot aşa Hristos era
„Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1,29). Mielul trebuia să fie fără cusur (Exod 12,5), Hristos a fost fără
cusur (1 Petru 1,19). Carnea mielului trebuia să fie mâncată (Exod 12,7), în acelaşi fel, noi trebuie
să avem părtăşie cu trupul Lui (Ioan 6,51).
Paştele şi Sărbătoare Azimelor sunt pline de adevăr evanghelic. În junghierea mielului era
luată măsura salvării întâiului născut. Dar moartea mielului nu era suficientă spre a asigura
salvarea, ci sângele trebuia să fie stropit pe uşiorii uşii.
Paştele este simbolul morţii lui Hristos (1 Corinteni 5,7). Pe cruce, El a luat măsuri ca fiecare
să fie mântuit. Dar crucea în şi de la sine însăşi nu mântuieşte pe nimeni. Ea doar face ca mântuirea
să fie disponibilă (vezi Ioan 1,12). Moartea mielului oferea mijloacele mântuirii, aplicarea sângelui
făcea eficace mijloacele oferite. Amândouă erau necesare. Tot aşa şi pentru creştini, ispăşirea de pe
cruce, deşi este esenţială nu a fost de ajuns, mai trebuia să aibă loc o aplicare individuală a

- 83 -
sângelui. Stropirea sângelui era tot atât de importantă ca moartea mielului. Cu toate acestea, nici
acestea nu erau îndeajuns, mai trebuia să fie mâncată carnea şi ea trebuia să fie mâncată în
condiţiile specificate (Exod 12,11). Şi nici aceasta nu era suficient, orice aluat trebuia să fie
îndepărtat. Neglijenţa faţă de cel mai mic amânunt ar fi atras rezultate tragice (Exod 12,13; 19,23).
Un lucru este să fii salvat de la moarte. Un alt lucru este să ai mijloacele de întreţinere a
vieţii. Acestea erau prevăzute în mod pozitiv prin mâncarea mielului, negativ prin abţinerea de la
aluat. Hristos este „pâinea vie care a venit din cer”, din care trebuie să mănânce omul dacă vrea „să
trăiască veşnic” (Ioan 6,51). Mielul trebuia să fie fript în întregime (Exod 12,9). Pentru fiecare miel
trebuia să fie un număr suficient de persoane, în aşa fel ca toată carnea să fie mâncată (Exod 12,4).
Nimic nu trebuia să fie scos afară din casă şi nimic lăsat până dimineaţa. Orice parte rămânea din
ceea ce nu putea fi mâncat trebuia să fie arsă (Exod 12,10.46). În acelaşi fel, creştinul trebuie să
asimileze în totul viaţa Aceluia care este reprezentat prin miel. Aceasta înseamnă identificarea
deplină a credinciosului cu Hristos. Aceasta înseamnă acceptarea pe deplin a vieţii şi caracterului lui
Isus.
Duplicatul din Noul Testament al Paştelui se află în Cina Domnului, slujba împărtăşirii. După
ce a venit Hristos, înjunghierea mielului pascal care prefigura venirea Lui nu mai putea avea
valoare. Dar comemorarea jertfei de pe Calvar şi puterea ei susţinătoare are valoare. Din acest
motiv, Domnul a instituit masa simbolică a împărtăşirii, al cărei scop este să ne aducă aminte de
măsurile luate pe cruce pentru mântuirea noastră. Ca şi prototipul ei, ea arată atât spre înapoi, cât
şi spre înainte, şi trebuie să ne amintim de Golgota „până va veni El” (1 Corinteni 11,26).

Levitic 23:6 Şi în a cincisprezecea zi a lunii acesteia, va fi sărbătoarea azimilor în


cinstea Domnului; şapte zile să mâncaţi azimi.
Sărbătoarea Azimelor. Strâns legată de Sărbătoarea Paştelui, totuşi distinctă de ea, era
Sărbătoarea Azimelor care urma. Pentru scopuri practice, cele două sărbători erau considerate ca
una şi numele adesea se folosea în mod alternativ. Dar ca scop ele erau oarecum diferite. Paştele
însemna eliberarea (Exod 12,13), pâinea nedospită aducea aminte de graba cu care a părăsit Israel
Egiptul (Exod 12,33.39; Deutronom 16,3). Dumnezeu a fost categoric în ce priveşte felul în care
trebuia să fie prăznuită Sărbătoarea Azimelor (Exod 12,15). Despre ea, Pavel spunea mai târziu: „Să
prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimele
curăţiei şi adevărului” (1 Corinteni 5,8).
Aluatul trebuia să fie înlăturat cu totul. El reprezintă răutatea şi viclenia (1 Corinteni 5,8) şi
învăţătura falsă, aşa cum era prezentată în învăţăturile fariseilor, saducheilor şi a irodianilor (Matei
16,6.12; Marcu 8,15). Aluatul fariseilor reprezintă lăcomia şi nedreptatea (Matei 23,14), invidia
(versetul 13), zelul fals (versetul 15), greşita preţuire a valorilor spirituale (versetele 16-22),
neglijarea dreptăţii, milei şi credinţei (versetul 23), migala zadarnică (versetul 24), ipocrizia
(versetele 25-28), intoleranţa (versetele 29-33) şi cruzimea (versetele 34-36). Aluatul saducheilor
este îndoiala (Matei 22,23) şi lipsa de cunoaştere a Scripturilor şi a puterii lui Dumnezeu (versetul
29). Aluatul Irodianilor este linguşirea, înclinaţie lumească şi ipocrizie (versetele 16-21) şi plănuirea
de rele împotriva reprezentaţilor lui Dumnezeu (Marcu 3,6).

Levitic 23:7 În ziua întâia, să aveţi o adunare sfântă: atunci să nu faceţi nici o
lucrare de slugă.
Nici o lucrare de slugă. Prima şi ultima zi a sărbătorii erau zile de adunare sfântă în care nu
se putea face nici o „lucrare de slugă” (RSV). În fiecare zi erau jertfiţi doi viţei, un berbec şi şapte
miei pentru arderea de tot, împreună cu jertfele de mâncare însoţitoare şi un ţap pentru jertfa
pentru mâncat (Numeri 28,19-24).

- 84 -
Levitic 23:10 "Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: "Când veţi intra în ţara pe care
v-o dau, şi când veţi secera semănăturile, să aduceţi preotului un snop, ca pârgă a
secerişului vostru.
Un snop ca pârga. Prezentarea primelor roade era o parte a serbării zilelor azimelor.
Prezentarea avea loc „a doua zi după Sabat”, în ziua a şaisprezecea a lunii Abib (capitolul 23,11).
Această zi nu era nici o „adunare sfântă” şi nici un „Sabat”. Dar cu toate acestea, în acea zi era
făcută o mare lucrare. În ziua a paisprezecea a lui Abib era însemnată o anumită porţiune din lanul
de orz pentru a fi tăiat ca pregătire pentru prezentarea din ziua a şaisprezecea. Orzul era tăiat în
prezenţa martorilor de către trei bărbaţi aleşi, după ce înainte de a fi tăiaţi mănunchii erau legaţi.
După ce erau tăiaţi, mănunchii erau legaţi într-un singur snop mare şi prezentat înaintea Domnului
ca „snop al primelor roade”. Se mai adăuga un miel de parte bărbătească, fără cusur, un dar de
mâncare frământat cu untdelemn şi o jertfă de băutură care se prezenta lui Dumnezeu (versetele
12.13). Numai după ce acestea erau făcute, Israel putea să folosească roadele câmpului. Această
ceremonie arată spre „Hristos cel dintâi rod, apoi la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1
Corinteni 15,23).

Levitic 23:14 Să nu mâncaţi nici pâine, nici spice prăjite sau pisate, până în ziua
aceasta, când veţi aduce un dar de mâncare Dumnezeului vostru. Aceasta este o
lege veşnică pentru urmaşii voştri, în toate locurile în care veţi locui.
O lege veşnică. Un rezumat al ritualului Paştelui dă expresivitate marilor adevăruri centrale
ale creştinismului. Paştele este un simbol al morţii lui Hristos. Cum a murit mielul pascal, tot aşa a
murit şi Hristos. Sângele a eliberat pe Israelul din vechime de nimicirea îngerului. Sângele lui Hristos
îi împacă acum pe toţi cei care vin la El în credinţă.
Paştele mai este şi un simbol al învierii, aşa cum este prefigurat în snopul de legănat. Mielul
a murit în seara de paisprezece a lunii Abib. În a şaisprezecea „a doua zi după Sabat”, primele
roade tăiate mai dinainte erau prezentate înaintea Domnului. Hristos a murit vineri după-amiază şi
S-a odihnit în mormânt în timpul Sabatului (Luca 23,53-56). Dimineaţa, după Sabat, (Luca 24,1)
Hristos „Cel dintâi rod” (1 Corinteni 15,20) a înviat din morţi şi S-a prezentat înaintea Tatălui Său
din ceruri (Ioan 20,17).
„A doua zi după Sabat” (Levitic 23,11) nu era nici o „adunare sfântă”, nici „Sabat” în tip sau
antitip, totuşi în acea zi s-a făcut o lucrare mare. Când Hristos a înviat în prima zi a săptămânii, El
S-a înălţat la Tatăl pentru a auzi cuvintele lui Dumnezeu de primire a jertfei Lui.
Paştele promova părtăşia. Mâncarea mielului pascal aduna familii şi vecini împreună.
Aceasta era o masă comună simbolizând eliberarea, iar eliberarea chema la consacrare. Orice păcat
trebuia să fie înlăturat. În casă nu trebuia să rămână nici un aluat. Fiecare colţ trebuia să fie
cercetat pentru rămăşiţele acestuia. Nu avea să fie acceptat nimic mai puţin decât „sfinţenia
Domnului” (vezi Psalmi 29,2; 96. 9). Paştele era o ocazie foarte solemnă.
Toate acestea şi mai multe, iată ce însemna Paştele pentru Israelul din vechime. Cina
Domnului astăzi nu trebuie să însemne pentru noi mai puţin. Este un pericol serios să uităm sau să
nu apreciem minunatele binecuvântări pe care Dumnezeu le are păstrate pentru aceia care iau
parte cu vrednicie la orânduirile din Casa Domnului. Am face bine să studiem Paştele aşa cum a fost
dat lui Israel, ca să Îl putem preţui cu atât mai mult pe Acela care este adevăratul nostru Miel de
Paşte şi a cărui moarte este comemorată la slujba de împărtăşire.

Levitic 23:15 De a doua zi după Sabat, din ziua când veţi aduce snopul ca să fie
legănat într-o parte şi într-alta, să număraţi şapte săptămâni întregi.
Şapte Sabate. Adică şapte săptămâni (vezi versetul 16).

- 85 -
Levitic 23:16 Să număraţi cincizeci de zile până în ziua care vine după al şaptelea
Sabat; şi atunci să aduceţi Domnului un dar de mâncare.
Cincizeci de zile. Această sărbătoare avea loc în ziua a cincizecia după prezentarea snopului
de legănat, în a şaisprezecea zi a lunii Abib, adică în a şasea zi a lunii a treia, târziu în mai, sau
începutul lui iunie. Ea era cunoscută ca „Sărbătoarea săptămânilor”, sau a „celor dintâi roade”. Pe
vremea Noul Testament era cunoscută ca „Cincizecimea”.
După cum snopul de legănat era prezentat la începutul secerişului, înainte de a putea fi
folosită noua producţie, tot aşa Cincizecimea venea la sfârşitul tuturor cerealelor, nu numai de orz,
ca în cazul snopului de legănat. Era recunoaşterea bucuroasă a dependenţei lui Israel de Dumnezeu
ca dătător al tuturor darurilor bune. De data aceasta nu era un snop care să fie prezentat, ci două
pâini din floarea făinii, coapte cu aluat, împreună cu şapte miei, un viţel şi doi berbeci (Levitic
23,17.18). Aceştia au fost însoţiţi de un ţap pentru jertfa pentru păcat şi doi miei pentru jertfa de
mulţumire (versetul 19).
La prăznuirea Paştelui nu trebuia să fie mâncat nici un aluat sau să se găsească în casele
oamenilor. La Cincizecime trebuiau să fie prezentate două pâini „coapte cu aluat” (versetul 17).
Snopul de legănat este Hristos „Cel dintâi rod” (vezi versetul 14). El a fost fără de păcat.
Cincizecimea simbolizează revărsarea Duhului Sfânt. După cum pâinile de legănat erau
prezentate la cincizeci de zile inclusiv, după prezentarea snopului de legănat, tot aşa au fost
cincizeci de zile inclusiv între învierea lui Hristos şi revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii
(Fapte 2,1-4). Patruzeci din aceste zile Hristos le-a petrecut pe pământ instruindu-i şi ajutându-i pe
ucenicii Săi (Fapte 1. 3). Apoi, El s-a înălţat şi timp de zece zile cei unsprezece ucenici au continuat
în rugăciune şi implorare până ce „a venit ziua Cincizecimii”. Cu Cincizecimea a venit plinătatea
Duhului (Fapte 1,8; 2,4). La Cincizecime lucrările ucenicilor s-au adăugat acelora ale lui Hristos şi
rezultatul a fost măreţ pentru Împărăţia cerurilor.
Aceste zece zile au fost importante pentru biserica de pe pământ. Ele au fost importante şi
pentru cer. Când Hristos „S-a suit sus a luat robia roabă, şi a dar daruri oamenilor” (Efeseni 4,8).
Cei care fuseseră înviaţi la moartea lui Hristos şi „au ieşit din morminte după învierea Lui” s-au
înălţat cu El la cer şi au fost prezentaţi atunci înaintea Tatălui ca un fel de pârgă a învierii (Matei
27,52.53).

Levitic 23:22 Când veţi secera semănăturile din ţara voastră, să laşi nesecerat un
colţ din câmpul tău, şi să nu strângi ce rămâne de pe urma secerătorilor. Să laşi
săracului şi străinului aceste spice. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru."
Săracului. Versetul acesta repetă instrucţiunea din capitolul 19,9.10. Se pare potrivit să se
dea atenţie specială celor săraci şi străinului într-un timp când erau de toate, din belşug, vremea
seceratului.

Levitic 23:24 "Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: "În luna a şaptea, în cea dintâi
zi a lunii, să aveţi o zi de odihnă, vestită cu sunet de trâmbiţe, şi o adunare sfântă.
Sunet de trâmbiţe. În ziua întâi a lunii a şaptea era un Sabat şi trebuia să se ţină o „adunare
sfântă”. În ziua aceasta se suna din trâmbiţe pentru că Ziua Ispăşirii era aproape şi primele nouă
zile ale lunii trebuiau să fie zile de pregătire pentru ea. Prima zi a lunii a şaptea a calendarului
religios era ziua anului nou, prima zi a anului calendaristic civil.

Levitic 23:27 "În ziua a zecea a acestei a şaptea luni, va fi ziua ispăşirii: atunci să
aveţi o adunare sfântă, să vă smeriţi sufletele, şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite
de foc.
Ziua Ispăşirii. Această zi era singura zi de post poruncit (Fapte 27,9). Acesta era o zi mare în
Israel şi este numită „Sabat, zi de odihnă” (Levitic 23,32). Aceasta era singura zi în afară de Sabatul

- 86 -
săptămânal, în care era oprită orice lucrare.

Levitic 23:29 Oricine nu se va smeri în ziua aceea, va fi nimicit din poporul lui.
Va fi nimicit. Ziua de Ispăşire mai era şi o zi de judecată, pentru că „oricine nu-şi „smerea,
sufletul său”, în acea zi, era „nimicit” (vezi Geneza 17,14; Exod 12,15). Mai mult, dacă un om lucra
în acea zi, Dumnezeu avea să-l nimicească. Pentru o mai amplă discuţie cu privire la păzirea zilei,
vezi comentariul pentru Leviticul capitolul 16.

Levitic 23:34 "Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: "În a cincisprezecea zi a


acestei a şaptea luni, va fi sărbătoarea corturilor, în cinstea Domnului, timp de şapte
zile.
Sărbătoarea Corturilor. Aceasta era ultima sărbătoare a anului religios şi de obicei avea loc
prin actuala lună octombrie, după ce se termina recolta de toamnă şi roadele fuseseră adunate.
Aceasta era o ocazie de bucurie pentru toţi. Ziua Ispăşirii trecuse, toate neînţelegerile au fost
clarificate, toate păcatele mărturisite şi înlăturate. Izraeliţii erau fericiţi şi fericirea lor îşi găsea
expresie în Sărbătoarea Corturilor.

Levitic 23:40 În ziua întâi să luaţi poame din pomii cei frumoşi, ramuri de finici,
ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu, şi să vă bucuraţi înaintea Domnului,
Dumnezeului vostru, şapte zile.
Ramuri. Acestea erau folosite spre a face corturi în care trebuiau să locuiască în timpul
sărbătorii. În Ziua Ispăşirii poporul trebuia să-şi smerească sufletele. La Sărbătoarea Corturilor
trebuia să se „bucure”. Aceasta era ce mai fericită ocazie a anului, când prietenii şi vecinii reînnoiau
prietenia şi locuiau împreună în iubire şi armonie. În privinţa aceasta, era o zi profetică pentru
timpul când va avea loc marea adunare a poporului lui Dumnezeu şi „vor veni mulţi de la răsărit şi
de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor” (Matei 8,11).
Sărbătoarea Corturilor a fost spre aducerea aminte a timpului când Israel a locuit în corturi
în pustie, în timpul celor patruzeci de ani de pelerinaj (vezi Deutronom 16,12-15).
Este bine să ne aducem aminte cum ne-a condus Dumnezeu în vremurile trecute. Este bine
să ne amintim de providenţa Lui, pentru că uneori suntem înclinaţi să ne plângem de calea pe care
ne conduce El astăzi. Nu este bine oare să cugetăm la multele binecuvântări pe care ni le-a acordat
Dumnezeu şi la calea ce minunată pe care El a călăuzit vieţile noastre? A proceda aşa este o parte
vitală a religiei noastre.
Comentariile lui Ellen G. White
44 ED 41-43; PP 537-542
2 ED 41
5 ED 41; GC 399; PP 537, 539
6-11 PP 539
15-17 PP 540
24 PK 661
27 DA 448, 757; GC 418, 5T 520
32 1T 116; GT 355
24 DA 447; ED 42
34-36 PK 665; PP 540
40 DA 291
40-43 PP 540

Levitic 24:2 "Porunceşte copiilor lui Israel să-ţi aducă pentru sfeşnic untdelemn
curat de măsline tescuite, ca să ţină candelele aprinse neâncetat.
Untdelemn curat de măsline. Instrucţiunea dată aici cu privire la untdelemnul pentru
candelele sfeşnicului este aceeaşi cu cea raportată în Exod 27,20.21. Untdelemnul era oferit de
adunare după cum era şi făina pentru pâinea punerii înainte şi pâinile pentru Sărbătoarea
Săptămânilor. Aaron era răspunzător pentru sfeşnice şi de prima dată el le-a aranjat (Exod 30,8),
dar mai târziu aceasta a devenit lucrarea preoţilor.
Untdelemnul obişnuit era stors într-o presă de ulei, dar untdelemnul pentru candelele
sanctuarului era scos prin tescuire. Boabele erau spălate cu grijă şi înlăturate toate impurităţile,

- 87 -
frunzele şi crenguţele. Apoi ele erau tescuite şi sfărâmate, iar untdelemnul era lăsat să se adune
singur. Această metodă producea mai puţin undelemn decât metoda cealaltă, dar rezultatul era un
produs mai superior.
Experţii în materie nu sunt de acord dacă aceste candele ardeau şi ziua şi noaptea. Versetul
3 spune că Aaron trebuia să le pregătească „să ardă neîncetat de seara până dimineaţa în faţa
Domnului”, în timp ce versetul 2 spune că el trebuia să ţină candelele aprinse neîncetat. Conform cu
Exod 30,8, Aaron aprindea candelele seara, dar 1 Samuel 3,3 vorbeşte despre „candele lui
Dumnezeu”, care „nu se stinsese încă”. Totuşi, în practica obişnuită, „candelele nu erau stinse toate
o dată, ci răspândeau lumina ziua şi noaptea” (PP 348). Deşi diferitele afirmaţii par să fie
contradictorii, ele sunt armonioase. Fie „candela lui Dumnezeu” (1 Samuel 3,3) nu era sfeşnicul, fie
Eli nu a fost aşa de atent cum ar fi trebuit, ca să urmeze ritualul prescris. După cum pe altar trebuia
să fie întotdeauna o jertfă, iar pe masă trebuia să fie în permanenţă pâinea punerii înainte, tot aşa
trebuia să fie şi o candelă care să ardă mereu. Chiar pe timpul zilei, lumina naturală avea să fie
neîndestulătoare pentru preoţi spre a-şi îndeplini ritualul zilnic într-un cort bine acoperit şi fără
ferestre.

Levitic 24:5 Să iei floare de făină, şi să faci din ea douăsprezece turte; fiecare turtă
să fie făcută din două zecimi de efă.
Douăsprezece turte. Acum s-au dat instrucţiuni speciale pentru pregătirea şi folosirea pâinii
punerii înainte, amintită mai înainte de trei ori (Exod 25,30; 35,13; 39,36). Fiecare pâine era făcută
aproximativ din 4,5 litri de floare de făină. Nu se spune dacă pâinea trebuia să fie sau nu cu aluat,
dar faptul că a fost pusă înaintea domnului în prima despărţitură ar însemna că aluatul n-a fost
folosit. Fiind o „jertfă de mâncare” continuă (Numeri 4,7), ea avea să urmeze regulile pentru jertfele
de mâncare şi, de aceea, trebuia să fi fost făcută fără aluat (Levitic 2,4.11). Iosif Flavius afirmă în
mod specific că aluatul nu era folosit (Antiquities III. 6. 6). În vremurile de mai târziu pregătirea şi
aranjarea pâinilor era considerată ca o lucrare a leviţilor (1 Cronici 9,32).

Levitic 24:6 Să le pui în două şiruri, câte şase în fiecare şir, pe masa de aur curat,
înaintea Domnului.
Două şiruri. Adică, grămezi. Cuvântul înseamnă o aranjare ordonată a tuturor lucrurilor (vezi
Judecători 6,26). Dimensiunea pâinilor ar cere mai degrabă stivuirea, decât o aranjare în „şiruri”.

Levitic 24:7 Peste fiecare şir să pui tămâie curată, care să fie pe pâine ca aducere
aminte, ca un dar de mâncare mistuit de foc înaintea Domnului.
Tămâie curată. Aceasta era pusă în două ceşti de aur, iar când era luată pâine, tămâia era
arsă pe cărbuni aprinşi ca jertfă pentru Domnul.

Levitic 24:8 În fiecare zi de Sabat să se pună aceste pâini înaintea Domnului,


neâncetat: acesta este un legământ veşnic pe care-l vor ţine copiii lui Israel.
În fiecare zi de Sabat. Conform Talmudului, pâine punerii înainte era luată săptămânal de
preoţi în ziua de Sabat. Doi preoţi luau pâinile şi doi luau ceştile cu tămâie. Când erau gata să ia
pâinile şi ceştile, alţi patru preoţi intrau aducând pâinea cea nouă şi ceştile cele noi cu tămâie. Cei
care aduceau pâinea nouă stăteau în partea de nord, cu faţa spre sud, iar cei care luau pâinea
veche stăteau în partea de sud, cu faţa spre nord. Când preotul dintr-o parte lua pâinile, preotul
care era faţă în faţă cu el punea „pâine nouă”. Făcând aşa, ei erau cu băgare de seamă să nu o ia
pe cea veche, până când cea nouă nu era gata să fie pusă la loc. În felul acesta, pe masă, era
întotdeauna pâine. Pâinea veche era apoi mâncată de preoţi ca parte a lor în locurile sfinte ale
Sanctuarului. Aceasta era pâinea pe care Abimelec a dat-o lui David şi oamenilor lui (1 Samuel 21,4-
6; Matei 12,3.4).

- 88 -
Aceasta este adesea numită „Pâinea Prezenţei” şi Îl simboliza de-a lungul timpului pe
Hristos, adevărata Pâine a Vieţii (vezi Ioan 6,51). Pâinea mai dovedea şi o constantă dependenţă de
Dumnezeu pentru toate nevoile lor, atât spirituale, cât şi vremelnice (vezi Matei 6,31-34). Masa era
întotdeauna pusă şi pâinea reînnoită săptămână de săptămână. După cum flacăra candelelor
sfeşnicului se ridica spre cer, aşa şi tămâia de pe masă pâinii punerii înainte se înălţa ca un miros
plăcut către Dătătorul tuturor lucrurilor bune.
De la masa Domnului din Sanctuar la masa Domnului din Noul Testament este doar un pas
mic. Preoţii se împărtăşeau din pâinea care îl reprezenta pe Acela care a coborât din cer. Noi
mâncăm din pâinea despre care Hristos a spus că este trupul Lui (1 Corinteni 11,24).

Levitic 24:10 Fiul unei femei israelite şi al unui bărbat egiptean, venind în mijlocul
copiilor lui Israel, s-a certat în tabără cu un bărbat israelit.
Fiul unei femei israelite. Faptul că tânărul era fiul unui egiptean şi că el a venit în „mijlocul
copiilor lui Israel” arată că lui nu-i era îngăduit să fie în tabără, dar că totuşi a intrat. Aici a avut loc
o ceartă, iar tânărul a hulit numele domnului. Deoarece nu aparţinea taberei, ci era considerat un
străin, el a fost dus la închisoare, până se va putea afla voia Domnului, adică, până puteau să afle
cum se aplică legile lui Israel unuia care era cel puţin în parte străin. Când el a intrat în tabără,
scopul lui fusese în primul rând să-şi ridice cortul lui (PP 407).

Levitic 24:11 Fiul femeii israelite a hulit şi a blestemat Numele lui Dumnezeu. L-au
adus la Moise. Mamă-sa se numea Şelomit, fata lui Dibri, din seminţia lui Dan.
A hulit. În loc să se pocăiască, el s-a dovedit a fi de o obrăznicie impertinentă.

Levitic 24:22 Să aveţi aceeaşi lege pentru străin ca şi pentru băştinaş; căci Eu sunt
Domnul, Dumnezeul vostru."
Aceeaşi lege. Incidentul amintit în versetele 10 la 14 a dat ocazia de lămuri anumite legi
civile în privinţa aplicării lor faţă de „un străin” (vezi Exod 21,12.24.33). Dumnezeu iartă păcatul
oricare ar fi el, dar fărădelegile civile nu pot fi puse pe acest temei. Israel era atât o naţiune, cât şi
o biserică, iar Dumnezeu a dat reguli pentru amândouă. Dacă un om omoară pe un altul, în
îndurarea Sa, Dumnezeu îl iartă, dacă se pocăieşte.
De fapt, orice păcat poate să comită un om, oricât de odios, dar încă mai este un candidat
al bogatei îndurări a lui Dumnezeu.
Dumnezeu cunoaşte inima şi poate ierta, şi chiar iartă. Dar dacă pedeapsa ar fi fost
suspendată ori de câte ori un om se pocăia, fiecare criminal ar fi pretins pocăinţa şi s-ar fi salvat de
la spânzurătoare. Dacă se afla că pedeapsa era scutită prin pocăinţă, curând s-ar goli toate
închisorile.
Unii uită că deşi iartă, adesea, Dumnezeu nu îndepărtează pedeapsa pentru călcarea legii.
David a păcătuit şi s-a pocăit, dar el n-a scăpat de rezultatul păcatului său. El suferă atâta timp cât
trăieşte. Un om calcă regulile de viaţă şi oricare ar fi abaterea, oricât a păcătuit de greu, Dumnezeu
poate şi vrea să ierte. Dar omul scapă de urmările naturale ale faptei sale numai în cele mai
neobişnuite împrejurări. El este iertat, dar de obicei suferă pentru greşelile lui.
Stăpânirea „este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă faci răul teme-te, căci
nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel
ce face rău” (Romani 13,4). Legea civilă îşi are locul ei.
De aceea, cerinţa lui Dumnezeu despre „ochi pentru ochi şi dintre pentru dinte”, nu este
ceva care să fie hotărât cu uşurinţă ca o poruncă a Vechiului Testament. Acesta este principiul pe
care se întemeiază astăzi orice stăpânire. Dacă n-ar fi pedeapsa de temut de cei răi, situaţia ar fi
mai rea decât acum. „Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar
să nu-ţi fi frică de stăpânire?” (Romani 13,3).
Dar dacă trebuie să fie o pedeapsă pentru fapta rea, cum să fie hotărâtă această pedeapsă.

- 89 -
Răspunsul este ca pedeapsa să fie potrivită cu crima. De unde, „cine ucide un dobitoc, să-l
înlocuiască”; „dobitoc pentru dobitoc”. Această rânduială pare a fi dreaptă. Aceasta este dreptatea
şi echitatea.
Comentariile lui Ellen G. White
5-9 PP 348
10-11 PP 407
10-16 PP 408
20 MB 109

Levitic 25:2 "Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: "Când veţi intra în ţara pe care
v-o dau, pământul să se odihnească, să ţină un Sabat în cinstea Domnului.
Pământul… Să ţină un Sabat. Sabatul săptămânal a fost făcut pentru om, acum Dumnezeu
anunţă şi un „Sabat” de odihnă pentru pământ. Orice lucrare la câmp trebuia să înceteze, iar
pământul trebuia să se odihnească. Ceea ce creştea de la sine putea fi folosit de oricine, bogat sau
sărac, inclusiv de străinii.

Levitic 25:8 Să numeri şapte săptămâni de ani, de şapte ori şapte ani, şi zilele
acestor şapte săptămâni de ani vor face patruzeci şi nouă de ani.
Şapte săptămâni de ani. Adică după patruzeci şi nouă de ani. La terminarea Zilei de Ispăşire
trebuia să sune trâmbiţa şi să fie proclamat anul jubiliar.

Levitic 25:10 Şi să sfinţiţi astfel anul al cincizecilea, să vestiţi slobozenia în ţară


pentru toţi locuitorii ei: acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare din voi să se
întoarcă la moşia lui şi fiecare din voi să se întoarcă în familia lui.
Anul al Cincizecilea. Timp îndelungat, părerile au fost împărţite cu privire la anul jubiliar şi nu
se ştia dacă era anul care urma după anul sabatic 49, rezultând doi ani fără recoltă, sau dacă anul
al cincizecilea era chiar anul al patruzeci şi nouălea. După o părere iudaică, prima variantă era
adevărată pe timpul primului Templu, iar ultima variantă după aceea. Versetele 8-11 şi analogia
socotirii Cincizecimii (capitolul 23,15.16), pare să lase a se înţelege un an jubiliar separat, dar
versetele 20-22 sunt ambigue. Singurii ani sabatici amintiţi în istorie sunt cei după robie, iar la ei nu
se face referire ca fiind ani jubiliari.
Nu avem dovada istorică dacă Israel a urmat aceste instrucţiuni înainte de captivitate. Fără
îndoială că după captivitate Iudeii au respectat cel puţin al şaptelea an şi că Dumnezeu i-a
binecuvântat. Cea mai bună dovadă a acestei păziri este faptul că Alexandru cel Mare, iar mai târziu
Iuliu Cezar i-au scutit pe iudei de la plata impozitelor în anii sabatici pe temeiul faptului că nu aveau
venit în acel an (Iosif Flavius, Antiquities, XI, 8, 6; XIV 10, 6).

Levitic 25:15 Să cumperi de la aproapele tău socotind anii de la anul de veselie şi el


să-ţi vândă socotind anii de rod.
Socotind anii. Nimeni nu putea vinde pământ pe vecie, ci doar până la anul jubiliar. În acel
an, toate terenurile reveneau proprietarilor lor de la început. Aceasta nu era o greutate pentru cel
care cumpărase proprietatea şi trebuia să o dea înapoi, deoarece o cumpărase cu înţelegerea clară
că trebuia s-o dea înapoi înainte de anul jubiliar şi nu avea să primească mult pentru ea, pentru că
până la acel an aveau să fie doar câteva recolte.

Levitic 25:20 Dacă veţi zice: "Ce vom mânca în anul al şaptelea, fiindcă nu vom
semăna şi nu vom strânge rodurile?"
Ce vom mânca. Cum putea Israel să trăiască timp de un an, poate chiar doi, fără să lucreze
pământul şi fără să strângă nici o recoltă? Dumnezeu prevăzuse acest lucru.

- 90 -
Levitic 25:23 Pământurile să nu se vândă de veci; căci ţara este a Mea, iar voi
sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici.
Ţara este a Mea. Deşi Dumnezeu îi dăduse poporului Său ţara Palestinei, El deţinea încă titlul
de proprietate asupra ei. Izraeliţii erau ispravnici, nu proprietari.
Anul Sabatic şi cel jubiliar au fost instituţii unice fără paralelă în nici o altă religie. Ce altă
religie în afară de aceea a lui Iehova ar fi îndrăznit să le poruncească urmaşilor ei să se abţină de la
lucru un an şi să le făgăduiască binecuvântarea lui Dumnezeu în aşa fel încât în al şaptelea an
pământul să producă suficient cât pentru doi ani? Eşecul Dumnezeului lor de a le da un astfel de
surplus fenomenal n-ar fi desfiinţat religia lor? Dacă Dumnezeu n-ar fi reuşit să-i aprovizioneze după
o astfel de experienţă, poporul nu s-ar mai fi închinat lui Iehova niciodată.
Trâmbiţele sunau şi libertatea era proclamată la încheierea Zilei Ispăşirii în luna Tişri
(versetul 9). Ce fericită clipă trebuia să fi fost aceasta pentru cei care se aflau în servitute şi care în
acea zi primiseră şi ispăşirea pentru păcatele lor, iar acum erau puşi în libertate. Ei puteau merge
acasă pentru a-şi începe viaţa din nou.

Levitic 25:24 De aceea în toată ţara pe care o veţi stăpâni, să daţi dreptul de
răscumpărare pentru pământuri.
Răscumpărare pentru pământuri. Legislaţia aceasta îl favorizează pe cel sărac şi-l încurajează
să lucreze pentru redobândirea proprietăţii lui. Dumnezeu a căutat să-i împiedice pe unii oameni să
ajungă foarte bogaţi şi alţii foarte săraci. Dacă planul original al lui Dumnezeu pentru pământ şi
servitute ar fi fost urmat, extremele de sărăcie şi de bogăţie ar fi fost necunoscute.

Levitic 25:25 Dacă fratele tău sărăceşte şi vinde o bucată din moşia lui, cel ce are
dreptul de răscumpărare, ruda lui cea mai de aproape, să vină şi să răscumpere ce
a vândut fratele său.
Dacă fratele tău sărăceşte. Această legislaţie favorizează pe cel sărac şi-l încurajează să
lucreze pentru recuperarea proprietăţii pierdute. Dumnezeu dorea să împiedice îmbogăţirea
excesiva a unora şi sărăcirea extremă a altora. Dacă planul lui Dumnezeu cu privire la proprietate şi
servire ar fi fost urmat, nu am fi cunoscut extreme in bogăţie sau sărăcie.

Levitic 25:29 Dacă un om vinde o casă de locuit într-o cetate înconjurată cu ziduri,
să aibă drept de răscumpărare până la împlinirea unui an de la vânzare; dreptul lui
de răscumpărare să ţină un an.
O casă. Aici situaţia era cu totul deosebită şi se aplica o regulă diferită. După obişnuitele
reguli de răscumpărare, cumpărătorul unei proprietăţi urbane putea fi deposedat în orice vreme.
Dar o astfel de proprietate putea fi „răscumpărată” numai în timpul primului an, după ce a fost
vândută. Dacă nu era răscumpărată în acest interval, cumpărătorul putea s-o păstreze permanent.
Deoarece casa nu fusese vândută cu gândul la anul jubiliar, aceasta era o vânzare
nerăscumpărabilă.

Levitic 25:31 Casele din sate, care nu sunt înconjurate cu ziduri, să fie privite ca
ţarini de pământ: ele vor putea fi răscumpărate, şi cumpărătorul va ieşi din ele în
anul de veselie.
Casele din sate. Acestea era considerate ca aparţinându-le ţăranilor şi de aceea puteau fi
oricând răscumpărate şi urmau să se întoarcă la proprietarii lor în anul jubiliar. Leviţii erau totuşi
exceptaţi de la această prevedere. Proprietatea lor putea fi oricând răscumpărată şi avea să se
întoarcă la proprietari în anul de veselie. Terenurile din suburbiile cetăţilor lor erau proprietăţi
comune şi nu se puteau vinde niciodată.

- 91 -
Levitic 25:35 Dacă fratele tău sărăceşte, şi nu mai poate munci lângă tine, să-l
sprijineşti, fie ca străin, fie ca venetic ca să trăiască împreună cu tine.
Dacă fratele tău. Un frate, un străin, sau un călător în nevoie trebuiau să fie ajutaţi. Unul
care era bine situat nu trebuia să ia dobândă de la un frate sărac, nici să-şi facă un câştig din
vânzarea de hrană pentru el (vezi cele scrise în Exod 22,25). În felul acesta este arătată din nou
purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru cei săraci. Dumnezeu eliberase pe Israel din Egipt şi era pe
punctul de a-l aduce în ţara Canaanului. Aşa cum izraeliţii au fost primitorii unei bunăvoinţe aşa de
mari, Dumnezeu dorea să fie şi binevoitori faţă de cei nenorociţi (vezi Matei 10,8). Numai aşa
puteau primi aprobarea lui Dumnezeu.

Levitic 25:39 Dacă fratele tău sărăceşte lângă tine, şi se vinde ţie, să nu-l pui să-ţi
facă muncă de rob.
Muncă de rob. Un israelit care fusese vândut ca să-i slujească altuia nu trebuia să fie tratat
ca un rob, ci ca un ziler. El nu trebuia să fie tratat cu asprime şi era obligatoriu să fie eliberat în anul
jubiliar. Nu era necesar ca un servitor să aştepte până în anul jubiliar spre a fi răscumpărat. Legea
prevedea pentru el o eliberare după fiecare şase ani de slujire, dacă dorea astfel (vezi Exod 21,1-6).

Levitic 25:47 Dacă un străin sau un venetic se îmbogăţeşte, şi fratele tău sărăceşte
lângă el, şi se vinde străinului care locuieşte la tine sau vreunuia din familia
străinului,
Se vinde străinului. Un israelit care ajunsese sărac şi se vânduse în robie putea să se
răscumpere, dacă era în stare, sau să fie răscumpărat chiar de la un străin. Suma de plată varia
după anii care au rămas până la anul eliberării, pentru că în acel an el devenea liber. În felul acesta,
preţul plătit pentru un rob şi preţul plătit pentru răscumpărare erau considerate în funcţie de
lungimea serviciului înainte de anul de eliberare.
Comentariile lui Ellen G. White
4 FE 323
4,5 ED 43 PP 531
8-11 PP 353
8-13 ED 43
10 MH 185
14 MH 188
17 DA 555
21,22 PP 351
23 PP 354
23-28 MH 184
25 DA 327
35 MH 186
35-37 DA 555; PP 532; 1T 534
40 PP 533
47-49 DA 327

Levitic 26:3 Dacă veţi urma legile Mele, dacă veţi păzi poruncile Mele şi le veţi
împlini,
Dacă veţi urma. Capitolul acesta din Levitic este o profeţie condiţionată care descrie
binecuvântările ce vor veni asupra lui Israel pentru ascultare şi pedepsele pentru neascultare. Multe
din aceste profeţii s-au împlinit într-o măsură uimitoare.

Levitic 26:4 vă voi trimite ploi la vreme, pământul îşi va da roadele, şi pomii de pe
câmp îşi vor da rodurile.
Ploi la vreme. Palestina depindea în mod deosebit de ploaia la vreme pentru prosperitate şi
belşug. În Egipt, izraeliţii au văzut revărsarea regulată a Nilului, care uda pământul şi-l făcea roditor
(vezi comentariul pentru Geneza 41,34). Palestina era o ţară cu „munţi şi văi”, astfel că nu era
potrivită pentru irigări (Deutronom 11,10-12). Israel nu fusese obişnuit cu ploaia, pentru că în Egipt
ploua rar. Acum veniseră într-o ţară în care însăşi existenţa depindea de ploaia din cer. Pentru a-i
reasigura, Dumnezeu le-a făgăduit să le trimită ploi la vremea lor, „ploaia timpurie şi ploaia târzie,

- 92 -
şi-ţi vei strânge grâul, mustul şi untdelemnul” (Deutronom 11,13.14). Nu era nevoie numai de
ploaie, ci de ploaie la „vreme”.
Dumnezeu i-a avertizat totuşi, că ploaia nu avea să cadă de la sine şi că dacă se vor abate
de la adevărata închinare, ca să slujească idolilor, „nu va mai fi ploaie” (Deutronom 11,17). Acest
blestem s-a împlinit în zilele lui Ahab (vezi 1 Regi 17,1).

Levitic 26:14 Dar dacă nu Mă ascultaţi şi nu împliniţi toate aceste porunci,


Dar dacă nu mă ascultă. Pedepse cumplite aveau să ameninţe pe Israel dacă ar fi dat greş în
slujirea lui Dumnezeu şi s-ar fi întors la alţi zei. Sunt prezise cinci pedepse a căror severitate este
crescândă, după fiecare din primele patru cu privire la care Dumnezeu a făgăduit să trimită asupra
lor o pedeapsă de şapte ori mai rea. (versetele 18, 21, 24, 28). Probabil că „şapte” înseamnă aici o
intensificare a pedepsei, mai degrabă decât o creştere matematică precisă.
Primul pas pentru o pedeapsă de cinci ori mai mare din cauza răzvrătirii persistente apare în
versetele 14-17. Întreaga istorie a lui Israel este mărturie despre împlinirea acestei ameninţări.

Levitic 26:18 Dacă, cu toate acestea, nu Mă veţi asculta, vă voi pedepsi de şapte ori
mai mult pentru păcatele voastre.
Dacă cu toate acestea. Al doilea pas este descris în versetele 18-20 (vezi şi Deutronom
28,23.24). Ameninţarea aceasta şi-a găsit de repetate ori împlinirea în istoria lui Israel. Pe vremea
lui Hagai, Dumnezeu a explicat poporului Său de ce a reţinut ploaia: „Din pricina Casei Mele care stă
dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa lui” (Hagai 1,9-11).

Levitic 26:21 Dacă şi după aceasta vă veţi împotrivi, şi nu veţi voi să Mă ascultaţi,
vă voi lovi de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre.
Vă veţi împotrivi. Pasul al treilea este arătat în versetul 21 şi 22. Un caz când s-a împlinit
aceasta este dat în 2 Regi 17,25, iar altul în Judecători 5,6.

Levitic 26:23 Dacă pedepsele acestea nu vă vor îndrepta, şi dacă vă veţi împotrivi
Mie,
Dacă… nu vă vor îndrepta. Pasul al patrulea apare în versetele 23-26.

Levitic 26:25 Voi face să vină împotriva voastră sabia, care va răzbuna călcarea
legământului Meu. Şi când vă veţi strânge în cetăţile voastre, voi trimite ciuma în
mijlocul vostru, şi veţi fi daţi în mâinile vrăjmaşului.
Călcarea legământului Meu. Dumnezeu intrase în legământ cu Israel şi dacă nu aveau să
respecte partea lor, El urma să trimită asupra lor sabia şi ciuma. Ezechiel a repetat această
ameninţare (Ezechiel 5,12) care s-a împlinit în timpul distrugerii Ierusalimului de către
Nebucadneţar şi mai târziu de către romani.

Levitic 26:26 Când vă voi trimite lipsă de pâine, zece femei vă vor coace pâine într-
un singur cuptor, şi vi se va da pâinea cu cântarul; veţi mânca, dar nu vă veţi sătura.
Zece femei. Foametea avea să fie atât de mare şi pâinea atât de puţină, încât să fie nevoie
de un singur cuptor, acolo unde înainte se foloseau zece.

Levitic 26:27 Dacă, cu toate acestea, nu Mă veţi asculta şi dacă vă veţi împotrivi
Mie,
Cu toate acestea. Al cincilea pas este arătat în versetele 27-33. O împlinire a acestuia a avut
loc în timpul asediului Samariei (2 Regi 6,28.29), şi o alta în asedierea Ierusalimului (Ieremia 19,9;

- 93 -
Plângeri 4,10).

Levitic 26:31 Vă voi lăsa cetăţile pustii, vă voi pustii locaşurile sfinte, şi nu voi mai
mirosi mirosul plăcut al tămâii voastre.
Vă voi lăsa cetăţile pustii. Aceasta s-a împlinit, atât cu Samaria, cât şi cu Ierusalimul (2 Regi
21,13).

Levitic 26:33 Vă voi împrăştia printre neamuri, şi voi scoate sabia după voi. ţara
voastră va fi pustiită, şi cetăţile voastre vor rămâne pustii.
Vă voi împrăştia. Această prezicere rămâne adevărată chiar şi astăzi pentru milioane dintre
descendenţii lui Israel (Deutronom 28,63-67).

Levitic 26:34 Atunci ţara se va bucura de Sabatele ei tot timpul cât va fi pustiită şi
cât veţi fi în ţara vrăjmaşilor voştri; atunci ţara se va odihni, şi se va bucura de
Sabatele ei.
Ţara se va odihni. Dumnezeu poruncise ca ţara să se odihnească în fiecare al şaptelea an. Se
pare că aşa s-a întâmplat ceva timp după aceea, dar mai târziu obiceiul n-a mai fost păstrat. Fără
îndoială că unii au considerat că s-ar putea îmbogăţii prin refuzul de a lăsa ca pământul să se
odihnească la fiecare al şaptelea an. Dar drept rezultat, ei au pierdut de tot ţara. Dumnezeu a ţinut
seamă de timpul cât ţara fusese lipsită de odihna sabatică. Când a venit distrugerea, o dată cu
sosirea caldeenilor, ţării i s-a dat „odihnă” pentru a completa timpul cât a fost încălcată legea Lui (2
Cronici 36,21). Şaptezeci de ani ar sugera că timp de 490 de ani ţara n-a păzit „Sabatele ei”.

Levitic 26:40 Îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, călcările de
lege pe care le-au săvârşit faţă de Mine, şi împotrivirea cu care Mi s-au împotrivit,
păcate din pricina cărora
Dacă îşi vor mărturisi. Iudeii au suferit mult în secolele care au trecut, şi generaţia de astăzi
nu face excepţie. Dar Dumnezeu nu a lepădat nici un evreu care îşi va „mărturisi” păcatele.
Naţiunea poate fi lepădată, dar oricine se întoarce la Dumnezeu poate fi încă mântuit.
Pentru ca nici un creştin dintre Neamuri să nu se mândrească cu aceasta şi să se creadă
într-o poziţie mai favorizată decât a iudeilor, trebuie să-şi aducă aminte că Dumnezeu nu se uită la
faţa omului (Fapte 10,34; Romani 11,20.21).
Condiţiile mântuirii sunt aceleaşi pentru toţi. Dumnezeu este sever şi îndurător pentru toţi,
deopotrivă.
Comentariile lui Ellen G. White
3-6 ED 140
4-17 PP 535
5,6,19,21 2T 661
21 PK 429
23,24 1T 589; 5T 365
24 2T 154, 661
28,33 PK 429

Levitic 27:2 "Când se vor face juruinţe Domnului, dacă e vorba de oameni, ei să fie
ai Domnului, după preţuirea ta.
Juruinţe. Mai de grabă, „o juruinţă deosebită” (RSV). O juruinţă este o făgăduinţă solemnă
făcută lui Dumnezeu să împlinească vreo slujire pentru El, să aducă un dar, sau să facă un
sacrificiu. În Vechiul Testament, juruinţele erau făcute adesea când oamenii erau în nenorocire sau
pericol, ori doreau o favoare de la Dumnezeu. Ei făceau juruinţa cu condiţia ca Dumnezeu să
împlinească cererea lor. În felul acesta a făcut Iacov juruinţa că, dacă Dumnezeu îl va binecuvânta,
îl va face să prospere şi să-l aducă înapoi cu bine, el urma să-I servească lui Dumnezeu (Geneza
28,20-22). David a făcut şi el o juruinţă fără condiţii (Psalmi 132,2-5).
Juruinţa ideală izvorăşte din inima plină de iubire pentru Dumnezeu şi stăpânită de o dorinţă

- 94 -
sinceră de a face ceva pentru El, fără nici un gând de răsplată. Acesta este spiritul care i-a îndemnat
pe oamenii din vechime să aducă jertfe de arderea de tot lui Dumnezeu. Juruinţele erau întru totul
de bună voie. Dumnezeu nu le-a cerut. „Dacă te fereşti să faci o juruinţă, nu faci un păcat”, dar
dacă un om a făcut o juruinţă, Dumnezeu aşteaptă de la el să o împlinească. (Deutronom 23,21-
23).
Sub forţa împrejurărilor, oamenii fac uneori o juruinţă pe care, după ce mai cugetă, ştiu că
n-o pot împlini. Acesta este cazul la care se referă înţeleptul când zice: „Este o cursă pentru om să
facă în pripă o făgăduinţă sfântă, şi abia după ce a făcut juruinţa să se gândească” (Proverbe
20,25). Aceasta se poate interpreta ca însemnând, „Este nebunie pentru om să facă o juruinţă în
pripă şi să-i pară rău după aceea”. El trebuia să cugete asupra faptelor şi să se gândească dacă este
înţelept a face juruinţa, înainte de a fi făcută. Un exemplu de acest fel de juruinţă este acela a
iudeilor care se hotărau „că nu vor mânca, nici nu vor bea până nu vor omorî pe Pavel” (Fapte
23,12). Se pare că şi David a fost cam grăbit când a făcut juruinţa că n-are să intre în casa lui, nici
să doarmă, până nu va fi găsit un loc pentru Casa Domnului (Psalmi 132,2-5). Juruinţa lui Iefta a
fost făcută în mod pripit (Judecători 11,34-40).
Dumnezeu ştia că oamenii aveau să facă juruinţe pe care nu puteau să le împlinească. El n-
a dorit să-i descurajeze pe oameni să facă juruinţe, nici nu a dorit să-i elibereze de juruinţele deja
făcute. De aceea, El a găsit o cale prin care obligaţia să fie comutată. Capitolul acesta se ocupă cu
răscumpărarea juruinţelor.
Conform cu acest plan, o juruinţă putea fi răscumpărată prin plata în bani, după o măsură
precisă. Dacă juruinţa se referea la un animal de jertfă, acesta nu putea fi schimbat în bani, ci
trebuia să fie adus pe altar. Dar toate celelalte juruinţe puteau fi „răscumpărate”.
Un om putea să facă juruinţa cu privire la sine, sau la oricare persoană ori lucru asupra
căruia avea jurisdicţie, soţie, copii, robi cumpăraţi, animale, case, terenuri. Dacă Sanctuarul nu
putea primi darul, după cum avea să fie cazul în multe situaţii, omul mai putea să-şi îndeplinească
juruinţa prin plata de răscumpărare.

Levitic 27:3 Iar preţuirea pe care o vei face unui bărbat de la douăzeci până la
şaizeci de ani să fie de cincizeci de sicli de argint, după siclul sfântului locaş:
Preţuirea. Suma pentru care putea fi răscumpărată o persoană era fixată de Dumnezeu şi
era întemeiată, după o măsură gradată, pe sex şi vârstă. Pentru partea bărbătească era de cinci sicli
pentru un copil până la cinci ani, de douăzeci de sicli pentru cei în vârstă de până la douăzeci de
ani, cincizeci de sicli până la vârsta de şaizeci de an, iar peste această vârstă suma se rezuma la
cincisprezece sicli. Pentru partea femeiască era aproximativ jumătate din aceste sume. Totuşi, dacă
omul era sărac, măsura nu trebuia să fie aplicată cu stricteţe, ci putea fi ajustată de preot spre a se
potrivi putinţei de a plăti a omului. Este de observat că, deşi era o deosebire în preţul de
răscumpărare, diferenţa era bazată pe vârstă, nu pe rang. Marele preot nu era preţuit mai mult
decât muncitorul de rând.

Levitic 27:9 Dacă este vorba de dobitoacele care pot fi aduse ca jertfă Domnului,
orice dobitoc care se va da Domnului, va fi ceva sfânt.
Dacă este vorba de dobitoace. Când era făgăduit un animal curat, el devenea „sfânt” şi nu
putea fi schimbat sau răscumpărat, ci trebuia să fie jertfit. Omul poate că dorea să înlocuiască
animalul cu unul mai bun sau mai slab, dar nu se putea face nici una, nici cealaltă. Dacă era cineva
descoperit că face acest lucru, amândouă animale deveneau „sfinte” şi ambele trebuiau să fie
sacrificate.

Levitic 27:14 Dacă cineva îşi închină Domnului casa, hărăzind-o Domnului ca un
dar sfânt, preotul să-i facă preţuirea după cum va fi bună sau rea, şi să rămână la
preţuirea făcută de preot.
- 95 -
Îşi închină Domnului casa. Dacă un om îşi închina casa, preotul o preţuia şi valoarea stabilită
de el trebuia să „rămână”. Ea nu putea fi schimbată şi nu putea constitui subiect de afacere. Omul
putea s-o răscumpere la preţuirea făcută, plus o cincime, „şi va fi a lui” (versetul 15).

Levitic 27:16 Dacă cineva închină Domnului un ogor din moşia lui, preţuirea ta să fie
după câtimea de sămânţă pe care o dă, şi anume cincizeci de sicli de argint pentru
un omer de sămânţă de orz.
Un ogor. Dacă un om a închinat un ogor, preţuirea trebuia să fie făcută după cantitatea de
sămânţă necesară pentru a-l însămânţa. La preţul astfel stabilit trebuia să se ţină seamă de anul
jubiliar (versetul 17), pentru că în acel timp el avea să se întoarcă la proprietarul lui.

Levitic 27:20 Dacă nu-şi răscumpără ogorul, şi-l vinde altui om, nu va mai putea fi
răscumpărat.
Şi-l vinde. Afirmaţia aceasta are un înţeles nesigur şi s-au încercat multe şi diferite
interpretări. Ea probabil că înseamnă că l-a vândut altuia înainte de a fi închinat, cu rezultatul că nu
avea dreptul să îl închine, totuşi dorea să primească un credit pentru ceva ce nu era al lui. Dacă
acesta este înţelesul versetului, el făcuse în principiu ce au făcut Anania şi Safira, când au pretins că
dau o anumită sumă, dar în realitate nu au dat-o.

Levitic 27:22 Dacă cineva închină Domnului un ogor cumpărat de el, care nu face
parte din moşia lui,
Un ogor cumpărat de el. Dacă un om cumpăra pământ de la un proprietar, putea să-l închine
numai pentru timpul până la anul jubiliar, pentru că atunci avea să-i revină proprietarului iniţial.

Levitic 27:26 Nimeni nu va putea să închine Domnului pe întâiul născut din vita lui,
care chiar este al Domnului ca întâi născut; fie bou, fie miel, este al Domnului.
Întâiul născut din vită. Întâiul născut din toate animalele aparţine lui Dumnezeu şi nimeni nu-
I putea da lui Dumnezeu ceva ce era deja al Lui. Acesta Îi aparţinea deja Lui (Exod 13,2.12; 20,30).
Totuşi, un animal necurat putea fi răscumpărat. Dacă nu-l răscumpăra, animalul era vândut.

Levitic 27:28 Tot ce va dărui un om Domnului prin făgăduinţă, din ce are, nu va


putea nici să se vândă, nici să se răscumpere: fie om, fie dobitoc, fie un ogor din
moşia lui; tot ce va fi dăruit Domnului prin făgăduinţă, va fi un lucru preasfânt pentru
Domnul.
Tot ce va dărui. Cuvântul ebraic folosit aici pentru „lucru închinat” înseamnă o juruinţă mult
mai solemnă decât conţine simplul termen de „închinat”. Aceasta înseamnă o juruinţă care nu poate
fi încălcată sau răscumpărată şi trebuia să fie ţinută, altfel urmau pedepse grele şi chiar un blestem.
Acest fel de juruinţă a fost cel cu care s-au legat anumiţi oamenii să-L ucidă pe Pavel, „s-au legat cu
blestem” (Fapte 23,12). Un lucru închinat nu putea fi răscumpărat. Dacă era dăruit Domnului, nu se
mai putea face nici o schimbare şi nici o substituire.

Levitic 27:30 Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul
pomilor, este a Domnului, este un lucru închinat Domnului.
Zeciuială din pământ. Aparţinând deja lui Dumnezeu, nu putea fi făgăduită. Zecimea din
cereale putea fi răscumpărată, dar nu cea formată din vite (versetul 33).

Levitic 27:31 Dacă vrea cineva să răscumpere ceva din zeciuiala lui, să mai adauge
o cincime.

- 96 -
Să răscumpere ceva din zeciuiala lui. S-a pus întrebarea dacă este legal a reţine zecimea,
dacă mai târziu se adăuga la ea o cincime. Întrebarea aceasta dă pe faţă o înţelegere greşită a
cuvântului Scripturii. Nu era problema reţinerii zecimii, adăugând o cincime, ci a plătirii zecimii în
natură, în grâu, orz sau orice alt produs zeciuit. Puteau să existe cazuri când un om avea nevoie de
grâu pentru însămânţare şi era dispus să plătească mai degrabă în bani decât în grâu. În condiţiile
acestea, el putea răscumpăra o zecime preţuind grâul şi mai trebuia să adauge la aceşti bani încă o
cincime. Reţinerea zecimii nu s-a avut niciodată în vedere. Aşa cum s-a văzut mai sus, în felul
acesta puteau fi răscumpărate doar cerealele şi produsele grădinii. Vitele nu puteau fi răscumpărate
sau schimbate.

Levitic 27:32 Orice zeciuială din cirezi şi din turme, din tot ce trece sub toiag, să fie
o zeciuială închinată Domnului.
Trece sub toiag. Scriitori rabini dau următoarea explicaţie. Când un om avea să-I dea lui
Dumnezeu zecime din oile şi viţeii lui, el închidea întreaga turmă într-un ţarc care avea o uşă
strâmtă, prin care putea să fie lăsat să treacă numai câte un singur animal. Proprietarul care era
gata să-I dea zecime Domnului stătea lângă uşă cu un toiag în mână, capătul acestui toiag fiind
înmuiat în culoare roşie sau ocru. Mamele acestor miei sau viţei erau afară din ţarc. Când se
deschidea uşa, mieii sau viţeii alergau la mamele lor şi, când treceau prin strungă, proprietarul care
stătea alături atingea cu toiagul pe fiecare al zecelea, colorându-l. Fie că era slab, perfect sau cu
cusur, el era primit ca zecime legală.

Levitic 27:34 Acestea sunt poruncile, pe care le-a dat lui Moise Domnul pentru copiii
lui Israel, pe muntele Sinai.
Acestea sunt poruncile. Leviticul se încheie cu aceste cuvinte, arătându-L pe Dumnezeu ca
autoritate pentru întreg conţinutul acestei cărţi.
Comentariile lui Ellen G. White
14-16 4T 467
30 AA 74, 336; CS 66, 71, CSW 130; ED 414; MYP 308; 4T 467
30,32 ED 138; PP 525
32 3T 546

- 97 -

S-ar putea să vă placă și