Lucrare de Seminar 2022

Academia de Teologie Ortodoxă din Moldova

Facultatea de Teologie Pastorală “Sfinții Trei Ierarhi’’

Simbolismul și caracterul tipic al jertfei

Coordonator : Lector.Vacula Alexandru

Sustinator: Godorogea Nicolae
Anul I
 Simbolismul și caracterul tipic al jertfei

Cuprins
Introducere................................................................................3
Capitol 1 - Ce este jertfa...........................................................5
Capitol 2 - Tipuri de jertfă........................................................7
Capitol 3 - Simbolismul jertfei................................................ 11
Concluzii .................................................................................14
Bibliografie..............................................................................15
Introducere

“…principii ale creștinismului: spiritul de jertfă și ideea că acela care dă nu are neapărat dreptul
la răsplată.”
Părintele Nicolae Steinhardt

Pentru prima dată, în scena lumii jertfa apare la hotarul dintre inocenţa
edenică şi păcat. Astfel, la începutul perioadei dominate de conştiinţă, Abel va fi
cel dintîi care va aduce Domnului o jertfă ca ardere de tot. Prin ea, el va căpăta
starea de om plăcut înaintea lui Dumnezeu ( Evrei 11, 4) şi neplăcut înaintea
celorlalţi oameni, pentru că, după ce va aduce această jertfă bine primită înaintea
lui Dumnezeu, va ajunge el însuşi să fie jertfa. (Facerea 4, 8).
Însă începînd a apărea jertfa ca simbol încă de la urmașii primilor oameni
creați de Dumnezeu, vom vedea că aceasta își are o continuitate chiar și în zilele de
azi. Așadar referidu-ne deci la studiul vechiului testament, putem observa că după
Abel, jertfa apare ca o continuitate a istoriei omenirii, deja la Noe,el va fi primul
care va aduce o jertfă de ardere de tot, ridicând cel dintâi altar pe pământul spălat
de apele potopului. Jertfa lui va schimba pentru totdeauna intenţia lui Dumnezeu de
a mai lovi vreodată pământul cu o astfel de judecată, iar această angajare divină,
făcută printr-un legământ ferm, va fi urmarea mirosului plăcut al jertfei aduse pe
altarul ridicat de Noe, după retragerea apelor potopului (Facerea 8, 20-22).
 Mai apoi la inaugurarea perioadei patriarhale, când Dumnezeu cheamă un
om - pe Avram - în jurul căruia se va forma o întreagă naţiune, Avram va aduce ca
jertfă o ardere de tot. Mai târziu, Isaac, fiul promis, va ajunge el însuşi un simbol
prin care jertfa unui animal înfăţişează jertfa unei persoane aflate în mare intimitate
cu Cel care o aduce – Dumnezeu.
Deci în sine jertfa apare ca element de bază prin care poporul Israel ajunge
să comunice și să păstreze legătura cu Dumnezeu. Semnificaţia jertfei ca întreg şi a
jertfelor individuale în special, poate fi determinată de simbolismul folosit şi de
modul în care erau folosite acestea în închinare. Două lucruri par să fie accentuate:
păcatul trebuie să fie iertat şi înlăturat, iar părtăşia pierdută cu Dumnezeu trebuie să
fie restaurată şi menţinută.1
Dumnezeu este sfânt şi nu va permite păcatului şi necurăţiei să stea în
prezenţa Lui. Pentru a stabili o relaţie între Dumnezeu şi păcătoşi, trebuie să se
aducă o jertfă, înlocuind astfel o viaţă neprihănită cu una păcătoasă.
În perioada Vechiului Testament, putem observa că animalele au fost folosite
ca jertfe înlocuitoare pentru ispăşirea păcatelor. Viaţa animalului este acceptată în
locul vieţii păcătosului.
Așadar pe parcursul dezvoltării civilizației și a omenirii, multe schimbări au
survenit în ceea ce țin aparențele divine, însă un lucru rămîne ferm de realizat și
acesta erau jertfele, pe care omul deși nefiind forțat să le îndeplinească, simțea
nevoia și poate chiar dorința de a face acest ceva pentru Dumezeu, pentru a nu
pierde legătura cu El.

1 Crossley Gareth, Vechiul Testament Explicat şi Aplicat, Editura Făclia, Oradea, 2008, pag. 111
 Capitol 1
Etimologia jertfelor
În momentul în care omul a căzut în păcat, Dumnezeu deși pune omul sub
blestem, îi face o promisiune în Facerea 3, 15, care implică cel puțin două aspecte.
Pe de o partea i se promite omului izbăvirea, iar pe de altă parte dacă se adâncesc
aspectele, dea lungul istoriei tot timpul va exista o închinare falsă în paralel cu una
adevărată. De aici se desprinde și ideea de Jertfă.
Pentru a înţelege noţiunea de jertfă, de sacrificiu, trebuie să cunoaştem
cuvintele pe care Scriptura le foloseşte atunci când descrie actul şi efectele jertfei
ispăşitoare.
Așadar, conform dcționarului limbii romîne, distingem jertfa ca o “ofrandă
adusă divinității” ; “prinos”
Deci în Vechiul Testament jertfa apare mai mult ca ispășire a celor săvîrșite
de către oameni, o răscumpărare a păcatelor săvîrșite de către aceștia. Ispăşirea
fiind actul prin care păcătosul este înlocuit de un substitut a cărui moarte are ca
rezultat acoperirea păcatului lui, ştergerea datoriei, ridicarea pedepsei meritate,
potolirea mâniei lui Dumnezeu, şi împăcarea lui Dumnezeu cu el.
În evreieşte: kafar înseamnă a acoperi (kippur – acoperire) – păcatele erau
acoperite sau păcătosul era acoperit de sânge înaintea lui Dumnezeu (Lev. 17,11).
În Ebraică, cel mai des folosit este cuvântul Gaal adică a fi eliberat prin
plătirea unui preţ. (Iov 19,25; Psalmi 19,14; 107,2.)
Din latină însă, cuvîntul jertfă -“sacrifium” are sens de a face ceva sfînt.
Este semnificativ faptul că primele jertfe menţionate în Facerea nu au fost
mese zebahim, ci jertfe; daruri aduse de Cain şi Abel (minha, Facerea 4, 3-4) şi
arderea de tot adusă de Noe (‘ola, Facerea 8, 20) aici avînd și prima referire la
altar.
În ce priveşte motivele jertfelor din această perioadă, un loc proeminent îl
ocupa cinstirea lui Dumnezeu şi mulţumirea pentru bunătatea Lui, dar nu pot fi
excluse şi gânduri mai solemne.
Jertfa lui Noe este privită nu numai ca o simplă jertfă de mulţumire pentru
izbăvire, ci ca o jertfă de ispăşire. Pe când era în Egipt Israelul a fost chemat să
aducă o jertfă solemnă în pustie (Ieșirea 5,3), care impunea ca victimele să fie
animale (Ieșirea 10, 25-26) şi care se deosebea de orice jertfe aduse de egipteni
(Ieșirea 8, 26).Un loc de frunte între sărbătorile tribale îl ocupau trei sărbători, la
care trebuiau aduse jertfe: „[...] să nu te înfățișezi înaintea Mea cu mâna goală [...]”
(Ieșirea 23, 15)
 Jertfele pe care le cunoaştem cel mai bine sunt cele de la Paşte şi de la
Legământ. Paştele a combinat elemente de jertfă cu caracter apotropaic şi jertfă ca
masă comună de părtăşie.
Exista convingerea că sângele a fost vărsat pentru a păzi de rău, aşa încât
membrii fiecărei familii puteau sta cu bucurie la masa de părtăşie (Ieșirea 12; Iosua
5, 5-12). Stropirea sângelui purifica legământul, iar mâncarea jertfei indica
împlinirea legământului în practică.
În afară de acestea mai erau aduse multe jertfe naţionale şi locale. Jertfe
naţionale tipice sunt cele aduse în vreme de dezastru sau de război „Atunci toți fiii
lui Israel și tot poporul au plecat și au venit la casa Domnului și au postit în ziua
aceea pînă seara și au adus arderi de tot și jertfe de împăcare înaintea Domnului”
(Judecători 20, 26)2 „Iar a doua zi s-a sculat poporul de dimineață și a făcut acolo
jertfelnic și a adus arderi de tot și jertfe de izbăvire”(Judecători 21, 4)3 când
pocăinţa pare să fie caracteristica principală (Judecători 2, 1-5). Sfinţirea şi
inaugurarea erau marcate cu jertfede împăcare cu Dumnezeu (Judecători 6, 28;
Ieșirea 32, 6; 1 Regi 6,14; 11, 15; 2 Regi 6, 17), la fel ca şi ocaziile personale de
celebrare (1 Regi 1, 3), de mijlocire (Numeri 23, 1 ) şi poate de ospitalitate (Ieșirea
18, 12).
Celelalte cuvinte folosite frecvent descriu diferite categorii particulare de
jertfe şi sunt derivate de la modul de jertfire: zebah (jertfă), „ceea ce este junghiat"
(zabah) şi ‘ola (ardere de tot), „ceea ce se ridică în sus", sau sunt derivate de la
scopul lor: ’asam (jertfă pentru vină), „pentru vină" (‘asam) şi hatta’t (jertfă pentru
păcat), „pentru păcat" (hatta’t). Jertfele se pot caracteriza după modul în care este
consumată victima, fie că este arsă complet (‘ola, Levitic 1), fie că este mâncată
împreună de preoţi şi închinători (zebah, Levitic 3), fie că este mâncată numai de
preoţi (hatta’t şi ’asam, Levitic 4, 5).
Victima pentru jertfă trebuia să fie luată dintre animalele şi păsările curate
(Facerea 8, 20) şi putea fi un viţel, un ţap, o oaie, un porumbel sau o turturea
(Facerea 15, 9), dar nu putea fi o cămilă sau un măgar (Ieșirea 13, 13).
Deci jertfa putem spune că constituia un rol foarte important în viața
israeliților, și orice ce era săvîrșit de către aceștia, jertfa stătea la mijloc. Fie aceasta
jertfă de mulțumire, sau de răsplată pentru ceva, ea era ceea ce făcea legătura cu
Dumnezeu și limbajul oarecum ascuns cu El.

2 Ibidem, p.287
3 Ibidem, p.288
 Capitol 2
Tipuri de jertfă
“Jertfește lui Dumnezeu, jertfă de laudă și împlinește Celui Preaînalt făgăduințele tale”
(Psalmi 49:15)4

Jertfa de sine apare ca un act ritual ce constă în ceea ca dăruind divinității un

bun ce-ți aparține, să te achiți în acest fel de o obligație față de Dumnezeu (Facerea
22). Prin jertfă la fel se încerca expierea păcatelor ( Levitic 4,1-5,13) și refacerea
raportului cu Dumnezeu (Ieșirea 24,4-8).
Dar din cîte putem observa, cu mici excepții, jertfa nu era ceva impus omului
ci aceasta era o faptă pe care oamenii o considerau necesară pentru a păstra
legătura cu Dumnezeu și pentru exteriorizarea sentimentului religios care era sădit
de Dumnezeu în om încă de la crearea acestuia.
Toate bunurile care au fost consacrate lui Dumnezeu, nu mai puteau servi
altor scopuri odată ce au fost consacrate.
Existau mai multe tipuri de jertfe, printre care:
- Jertfe pentru păcat
- Jertfe pentru culpă
- Sacrificiile de pace
- Jertfe nesîngeroase
- Jertfe de tămâie
- Jertfa mielului pascal

Jertfa pentru păcat:

Conform legii mozaice, păcatul era constituit ca fiind o încalcare de
bunăvoie a mai multor porunci din Decalog, fie de un om simplu, fie de un preot
iar uneori chiar de o întreagă comunitate. Și fiind astfel încălcată porunca, se dorea
expierea păcatului pentru a reface comuniunea cu Dumnezeu.5 Astfel, s-a rînduit să
se aducă jertfă, aceasta purtînd denumirea de hatta’t. Această denumire vine să
explice două semnificații, una cea de păcat în sine și a doua cea de ritual cultic care
ștergea păcatul.(Levitic 4,1-5)
La acest tip de sacrificiu victima era în funcție de persoana care a greșit.
Deci dacă cel care a greșit era un arhiereu,un preot sau un întreg popor, se aducea
4 Conform Sfintei Scripturi p.588
5 Conf. Dr.Pr. Petre Semen, Arheologia Biblică în Actualitate, Editura Mitropolia Moldovei și a
Bucovinei, Iași, 1991 p.195
ca jertfă un junc. Pentru un conducător politic – un berbec, pentru un credincios de
rînd-o capră sau o oaie. Cei săraci puteau să aducă la altar porumbei sau turturele
iar uneori chiar și un dar de făină.
Însă în toate cazurile, scopul final era acela de a stropi cu sînge perdeaua din
Sfînta și Sfînta Sfintelor. După care urma ungerea cu sînge a coarnelor altarului
tămâierii, iar restul sîngelui fiind vărsat la baza jertfelnicului pentru arderile de tot.
Importanța acestei jertfe consta în ceea că ea sublinia valoarea expiatorie a sîngelui
considerat drept simbol al vieții: “Pentru că viața a tot trupul este în sînge și pe
acesta vi l-am dat pentru jertfelnic, ca să vă curățiți sufletele voastre, că sîngele
acesta curățăște sufletul” (Levitic 17,11)6

Jertfă pentru culpă:

Se considerau jertfe pentru greșelile credincioșilor față de Legea mozaică.
Așa jertfe se numeau asam , ceea ce înseamnă vină. În cazul acestor jertfe, după ce
animalul era jertfit, cu sîngele acestuia era stropit din nou de jur împrejurul
altarului, iar carnea rămasă fiind în cele din urmă consumată de către preoți la
locul sfînt fiind considerat acest proces „[...] sfințenie mare [...]” (Levitic 7, 2-6)7
Așa jertfe erau aduse de cître persoanele partoculare ce se făceau vinovate în
încălcarea poruncilor divine și pentru toate tipurile de culpă era prevăzută
sacrificarea unui berbec.
Astfel sacrificiul se aducea atunci cînd:
• Cineva aducea mărturii mincinoase în fața judecătorului
• La reluarea votului sau dacă cel ce la depus devenea necurat prin atingerea
de un mort. În cazul dat fiind jertfite două turturele sau doi pui de porumbel,
unul fiind considerat drept jertfă pentru păcat, iar altul ca ardere de tot, și
jertfă pentru culpă (Numerii 6,9-12)
• Era comis păcatul desfrînării cu sclava sau cu logodnica aproapelui său
(Levitic 19,20-22) sau cînd o obște întreagă încălca vreo poruncă divină.

Sacrificiile de pace:
Acestea erau de trei feluri:
1) de laudă sau euharistice, ce exprimau mulțumire lui Dumnezeu pentru
darurile primite (Levitic 7,12)
2) sacificii votive, ce se aduceau la depunerea unui vot
3) sacrificii voluntare

6 Idem, Conform Sfintei Scripturi p.134

7 Ibidem p.120-121
 În astfel de cazuri se jertfeau animale mici sau mari de ambele sexe și fără
nici un cusur (Levitic 3,6). La această jertfă se adaugă dar de pîine nedospită și
dospită, făină de grîu frămîntată cu untdelemn.
O parte din jertfă, mijlocul pieptului, se aducea ca dar legănat lui Iahve.
Această parte din jertfă, revenea în exclusivitate preoților, pe care o consumau
împreună cu familiile lor.
Participarea la ospățul sacrificial însemna comuniunea cu Dumnezeu. Aceste
sacrificii mijloceau în același timp un fel de ospăț sacru în care Dumnezeu primește
simbolic din partea sacrificatorului partea Sa consumată de foc pe jertfelnic. Cea
mai mare parte, îi revenea însă dăruitorului care o putea consuma cu familia sa sau
cu prietenii.
Deci, la această jertfă de pace sau de comuniune se și realiza de fapt pacea și
comuniunea între Dumnezeu și oameni și între oameni întreolaltă, mai mult decît la
oricare altă jertfă.8

Jertfe nesîngeroase:
Jertfele nesîngeroase, atfel numite de cărțile Scripturistice prin cuvîntul
mincha, desemnau o ofrandă, un dar. Acest fel de jertfe făceau parte din regnul
vegetal (Facerea 4, 3), amintind astfel de una din preocupările de bază ale omului –
agricultura. Din produsele vegetale, unele se aduceau ca jertfă desinestătătoare
( Facerea 14,18) iar altele ca o completare la jertfele sîngeroase, mai ales la cele de
ardere de tot și la cele de pace ( Numerii 15,3-5).
Jertfele vegetale se împart și ele în:
- Jertfe particulare
- Jertfe publice
- Sacrificiile la curățirea leproșilor (Levitic 14,20)
- Sacrificii la sfințirea preoților și a leviților ( Levitic 9,4 ; Numerii 8,8)
- Sacrificii la întreruperea și la încetarea votului de nazireat ( Numerii
6,19)
Tot aici se amintesc mai multe feluri de ofrande, printre care făină de grîu de
cea mai bună calitate amestecată cu untedelemn. Cînd cineva aducea jertfă de
făină, o mînă din aceasta era arsă pe altar împreună cu tămîia, iar restul revenea
preoților și era considerată sfințenie mare (Levitic 2,1-3; 6,7-11; 7,10). Tot în
rîndul acestora intra pîinea nedopsită și sărată, din care o parte se ardea pe
jertfelnic iar restul revenea preoților ( Levitic 2,4-10 ; 7,9).Asimilarea jertfelor din
8 Conf. Dr.Pr. Petre Semen, Arhilogia Biblică în Actualitate, Editura Mitropolia Moldovei și a Bucovinei,
Iași, 1991, p.198-199
regnul vegetal, erau și primițiile (cele dintîi roade) din grăunțele de grîu prăjite pe
foc și zdrobite, la care se adăugau ulei de măsline de cea mai bună calitate și tămîie
( Levitic 2,14-16).
Aceast tip de jertfă ce se ardea pe altar se mai numea și azkarah lo Iahve ce
desemna jertfă de pomenire înaintea Domnului. Acest tip de jertfă era adesea
însoțit de vin pentru turnare ( Ieșirea 29,40 ; Levitic 23,13; Numerii 15,1-12).

Jertfa de tămâie:
Tămâia avea un loc important în ritualul sacrificiilor sîngeroase și
nesîngeroase la poporul evreu. Jertfa de tămîie mai era numită qetoret , adică ceea
ce se ridică prin fum și se poate extinde desigur la orice jertfă arsă pe altar ( 1 Regi
2,28). În limbajul cultic acest termen inseamnă daruri aromate. Iar aromatele se
păstrau întotdeauna înaintea chivotului Domnului fiind interzisea păstrarea și
utilizarea acesteia în alte locuri.
Acest dar de tămîie de la începutul organizării cultului a fost obligatoriu în
fiecare zi, dimineața și seara ( Ieșirea 30,7-8). Misiunea aprinderii tămâii înaintea
Domnului la locașul sfînt era misiunea preoților (II Cronici 26, 16-18). Fumul de
tămîie ce se înalță zilnic de pe altarul tămîierii simboliza rugăciunea credincioșilor
și mai cu seamă a slujitorilor în momentul cînd aduceau jertfe nesîngeroase.

Jertfa mielului pascal:

Deci se ia mielul din ziua a zecea a lunii și se păstrează pînă în a patruzecea,
ca să se junghie spre seară. Dar va întreba cineva “Penru ce?”. Fără îndoială
motivul e cu adevărat adînc. Spunemi ce m-ar împiedica să-l iau din prima zi a
lunii? Și ce l-a îndemnat pe Dumnezeu să legiuiască să se păstreze mielul cinci zile
și să se jertfească. Apoi spre seară? Căci aflăm nu numai de cinci zile, începînd de
la ziua a zecea. A nu lua mielul în ziua a întîia ci în ziua a zecea a lunii pare să
însemne că au premers multe timpuri și au fost lungi veacuri înaintea noastră în
care Dumnezeu a fost pururea și este și va fi.9
Mielul pascal simboliza ieșirea poporului israelit din robie, era considerată o
altfel de jertfă care avea rinduiala sa. Așadar jertfirea mielului i se cuvinea celui
mai mare dinrte bărbații familiei, și participau toți în afară de cei care nu erau
circumciși. Mielul se junghia iar cu sîngele acestuia se ungeau ușorii caselor și
pragul, acestea făcîndu-se pentru ca nimicitorul trecînd pe lîngă casa unsă cu
sîngele mielului să treacă pe alături fără a lua jertfă pe cei întîi născuți, cum făcea
la cei care nu respectau această poruncă. Mielul urma să fie mîncat în aceiași seară

9 PSB. Sfîntul Chiril al Alexandriei, scrieri partea a doua, București 1992, pag.284
dea întregul iar rămășițele acestuia urmau să fie arse. El se mînca din picioare de
către toți membrii familiei ceea ce simboliza că în robie nu existau scaune și nici
mese.

Capitolul 3
Simbolismul jertfei
“ Jertfa celor fără de lege este urîciune înaintea Domnului, iar rugăciunea celor drepți este
plăcerea lui”(Pilde 15,8)10
Trebuie să subliniem faptul că jertfa în sine poartă un caracter simbolic, și
pornește din necesitatea lăuntrică a omului de a restabili raporturile cu divinitatea.
Conform Legii mozaice, mai presus de toate jertfele trebuiau să fie rodul unei
munci cinstite, aceasta din urmă numai prin cîștig curat putînd să-l ferească pe om
de păcate sau mai bine zis Dumnezeu să-i îndepărteze astfel de săvîrșirea
acestora.11
Obiectul jertfei este păcatul, iar subiectul sufletului, părţi distincte în
aducerea adevăratului sacrificiu lui Dunuiezeu şi care n-au fost înţelese cum se
cuvine în lumea păgână. Întrucât religia lor era rezultatul reflexiei omului asupra
naturii, care 1-a impresionat şi s-a temut de ea.
Deosebirea între jertfele păgâne şi cele poruncite de Legea mozaică este
radicală după cum radicală este diferenţa dintre religia supranaturală şi cea naturală
a popoarelor. Dacă este deosebire între ele se poate vedea particularismul şi
originalitatea jertfelor Legii vechi faţă de sacrificiile lumii idolatre obişnuită în
general să le aducă din teama de furia zeilor şi nu din conştiinţa păcatului care
întina sufletul. Din punct de vedere religios nu există identitate între jertfele magice
şi cele păgâne, asemănarea pe care teologii raţionalişti au încercat să o sesizeze.
Aceştia, nefăcând deosebire între partea de fond şi cea formală care stă la baza
acestor acţiuni cultice, au ajuns să susţină că jertfele Legii mozaice nu sunt
poruncite de Dumnezeu, ci de natura umană, israeliţii imitând obiceiul popoarelor
păgâne. Unii consideră că jertfele poruncite de Dumnezeu fiilor lui Israel ar fi de
origine post-mozaică. Ei nu cred că Dumnezeu, potrivit celor relatate de Moise în
pentateuh a încheiat Legământul pe Sinai şi pe acest munte sfânt i-a descoperit
poruncile, după care israeliţii îşi vor organiza viaţa religioasă şi cultul ale cărui
acţiuni obişnuite sunt jertfele şi rugăciunea.
Aducerea jertfelor confirmă că şi religia are o realitate universală, aceea că
omul este o fiinţă religioasă şi credinţa în divinitate şi-a manifestat-o felurit,
10 Conform Sfintei Scripturi p.649
11 M.Chialda, Sacrificiile Vechiului Testament, Caransebeș, 1941, p. 87
credincioşii mozaici chiar dacă aduc jertfe de animale, ca şi cei din vremea lor, fac
aceasta in spiritul unei credinţe adevărate, descoperită de Dumnezeu.12
Dar revenind la jertfele vechitestamentare trebuie să subliniem că nici ele
nau fost suficiente pentru împăcarea omului cu Dumnezeu. Toate aceste jertfe fiind
în același timp și niște acte simbolice. Momentele ritualului sacrificial prevăzute de
Lege cuprindeau în ele ceva simbolic, căci de exemplu la fiecare gen special de
sacrificiu însemnarea simbolică se modifică în funcție de scopul sau intenția cu
care se aducea acel sacrificiu. Aducîndu-le însă cu credință și cu inimă curată,
conform voii divine jertfitorul primește harul lui Dumnezeu, este curățit de păcate
și intră în comuniune cu Dumnezeu.
Cu toată diversitatea lor, jertfele din Vechiul Testament n-au putut aduce
decît curățirea trupească a omului (Evrei 9,13). Ele au adus totuși omului dreptatea
legală care-i permitea să rămînă în comunitatea lui Israel, din care, așa cum se știe,
putea fi exclus dacă săvîrșea păcate mari. Dar acestea își puteau pierde rolul său
simbolic dacă credinciosul israelit neglija latura spirituală a acestora precum și
ideea de substituire.
Atît prin sacrificiile sîngeroase cît și prin ofrandele nesîngeroase se încerca
să se cultive credința și speranța dintotdeauna a omului de a fi eliberat de păcate.
Jertfa susbstituindu-se prin iertarea și reintrarea in comuniune cu Dumnezeu.
Deci chiar dacă nu sînt desăvîrșite jertfele israelite sunt totuși valoroase în
măsura în care sunt tipuri ale jertfei din legea harului.
Prinosurile de jertfă aducîndu-se încă din perioada veche, adică al lui Cain.
Pentru că jertfele sunt ceea ce dorește Dumnezeu și să le aducem e nevoie pentru
împăcarea omului cu sine-și și desigur cu Dumnezeu.13

Și la fel ce ține de simbolismul jertfei, putem spune că jertfa nu este

bineplăcută lui Dumnezeu dacă:
- Se aduce fără rugăciuni și fapte bune ( Isaia 1, 11-18)
- Se aduce fără de ascultare ( I Regi 15, 25)
- E necurată și vicleană
- E din inimă plină de răutate

12 Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, Pr. prof. dr. Emilian Cornițescu, Arheologia Biblică pentru Facultăţile
de Teologie
(Ediţia a doua), Editura institutului biblic şi de misiune al bisericii ortodoxe române, Sibiu, 2002, p.227-
228

13 Idem, Григорий Дьяченко, Практическая Cимфония для проповедников Слова Божия, Издание
Свято-Троицкая Сергиевой Лавры, 1992 с. 57-58
 Deci jertfa trebuia adusă:
-cu plăcere și fără zgîrcenie
-din propria și binecinstită muncă
- pentru jertfă se aduc cele mai bune din ale sale 14

Deci doar ofranda în sine fără toate acestea nu avea aceeași valoare în scopul
împăcării omului cu Dumnezeu, se poate spune deci că, pe fondul riturilor sacre ale
Legii Vechi, se desemnează de fapt o prezență tainică a făgăduințelor semnificate:
ieșirea din robie, intrarea în pămîntul făgăduit strămoșilor, construirea templului,
întoarcerea din robie și altele precum acestea pe care poporul israelit nu îndrăznea
să o facă fără aprobarea lui Dumnezeu care pentru ei se făcea numai prin aducerea
de jertfă.
Sensul tipic este specific jertfelor Vechiului Testament ele au la bază
credinţa şi nădejdea în mântuirea sufletului de păcate, de aceea, prin intermediul
lor se cultiva ideea despre viitorul sacrificiu cu o valoare universală şi eficientă in
izbăvirea lumii de sub osânda morţii.

Concluzii
În ceea ce țineau tipurile de jertfe, se pare că principiul este acela de
proprietate (2 Regi 24,24), animalele sălbatice fiind considerate într-un sens ca
aparţinând deja lui Dumnezeu (Psalmul 50,9; Isaia 40,16), în timp ce animalele
domestice aparţin omului datorită muncii sale (Facerea 22:13 este doar aparent o
excepţie) şi erau într-un fel de „raport biotic" cu omul. Lucrul acesta se vede şi mai
14 Ibidem p.58
clar în cazul jertfelor fără sânge, care au fost produse prin „sudoarea frunţii"
(cereale, făină, ulei, vin, etc.), la fel ca şi articolele alimentare din bucătărie.
Proprietatea obţinută în mod ilegal nu era acceptabilă ca jertfă (Deuteronom
23:18).
Jertfele sunt acţiuni cultice obişnuite, pornite din ființa umană ca o expresie a
credinţei lui în Dumnezeu și prin mijlocirea lor omul se oferă Părintelui ceresc, atât
cu trupul, cât şi cu sufletul. Menirea lor este aceea de a ţine trează credinţa în
Dumnezeu cel adevărat , care 1-a creat pe om, de aceea ele au caracter latreutic. de
adorare, imperativ — de cerere, euharistic — de mulţumire şi expiator — de
curăţire. Prin intermediul lor, omul îşi manifestă sentimentul religios de a fi în
legătură cu Dumnezeu, izvorul vieţii.
Prin descoperirea pe cale supranaturală, omul a înţeles că sufletul trebuie curăţit
de păcate prin aducerea de jertfe care substituie pe acesta de la pedeapsa cu
moartea pe care ar merita-o.
Analizînd deci toate cele de mai sus, putem spune că jertfele vechitestamentare
exprimau cinstirea lui Dumnezeu de către credincioșii israeliți și în același timp
simbolizau predarea vieții în mîinile lui Dumnezeu, Stăpînul absolut al vieții, care,
agreînd jertfa, trimitea peste oameni binecuvîntările sale.
După Vechiul Testament, jertfele sunt nu altceva decît nişte acte simbolice prin
care omul îşi exprimă adorarea şi ascultarea faţă de voia divină.15

Bibliografie

1. Sfînta Scriptură cu Aprobarea Sfîntului Sinod, Editura Institutului Biblic și

de Misiune Ortodoxă, București-2015

2. Conf. Dr.Pr. Petre Semen, Arhilogia Biblică în Actualitate, Editura

Mitropolia Moldovei și a Bucovinei, Iași, 1991

3. Crossley Gareth, Vechiul Testament Explicat şi Aplicat, Editura Făclia,

15 Pr. Prof. Mircea Chialda. Sacrificiile Vechiului Testament, Caransebeş. 1941
 Oradea, 2008

4. M.Chialda, Sacrificiile Vechiului Testament, Caransebeș, 1941

5. Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, Pr. prof. dr. Emilian Cornițescu, Arheologia
Biblică pentru Facultăţile de Teologie (Ediţia a doua), Editura institutului
biblic şi de misiune al bisericii ortodoxe române, Sibiu, 2002

6. Pr. Prof. Mircea Chialda. Sacrificiile Vechiului Testament, Caransebeş.

1941

7. Părinți și Scriitori bisericești, Sfîntul Chiril al Alexandriei (scrieri partea a

doua), București, 1992

8. Григорий Дьяченко, Практическая Cимфония для проповедников

Слова Божия, Издание Свято-Троицкая Сергиевой Лавры, 1992

Surse Internet:

https://dexonline.ro/definitie/jertfă (accesat 27.11.2018,

22:20)