490

© Editura Logos, 1999

Ediţia a doua – varianta „online”

ISBN 973-9212-07-7
Toate drepturile rezervate.

Această versiune nu conţine imagini grafice. Pentru varianta completă, puteţi cumpăra
cartea la urmatoarea adresă:

Biserica Baptistă Nr. 1, Cluj (Mănăştur)

Str. Ospătăriei nr. 10,
3400, Cluj-Napoca
Tel. & Fax. 064-42.50.51
Cont nr. 251101030836 CEC Cluj

sau la email:

carti@ib-ro.org

www.IB-RO.org
Prefaţa la volumul 3 491

Romani 11:33-36 Doxologia

Există un singur mod de a ne opri în faţa revelaţiei de care Duhul lui Dumnezeu ne-a făcut
parte în aceste prime unsprezece capitole din Epistola către romani: închinarea înaintea lui
Dumnezeu şi proslăvirea Lui ca Dumnezeu şi Izvor al harului cu care sîntem copleşiţi:

33
O, adîncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui
Dumnezeu! Cît de nepătrunse sînt judecăţile Lui, şi cît
de neînţelese sînt căile Lui! 34Şi în adevăr, „cine a
cunoscut gîndul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul
Lui? 35Cine I-a dat ceva întîi, ca să aibă de primit
înapoi?”
36
Din El, prin El, şi pentru El sînt toate lucrurile. A
Lui să fie slava în veci! Amin

(Rom. 11:33-36).
492 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Romani
„Ceice primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor
domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!”
(Romani 5:17)

Volumul 3 / Capitolele 12-16

Prefaţa la volumul 3 493

Prefaţa la volumul 3
Romani şi Eclesiastul
Studierea cărţii Romani, în programul de faţă, se extinde pe şapte luni. După cum se poate
observa în programa de studiu pentru anul în curs, abordarea epistolei se face în două
etape. După primele opt capitole, am intercalat studierea cărţii Eclesiastul, mai mult dintr-
un motiv practic decît dintr-unul teologic. Vara are un regim mai special, din pricina
concediilor multora din biserică şi mai ales din pricina vacanţelor care îi împrăştie pe elevi
şi studenţi. Iar adevărurile din cartea Romani sînt prea importante ca să le pierdem din
pricina lipsei continuităţii. Aşa se face că am intercalat Eclesiastul pentru cele două luni de
vară: august şi septembrie.

Cu toate că a primat motivul practic în decizia de a intercala studierea cărţii Eclesiastul

între capitolele 8 şi 9 din Romani, există totuşi şi un aspect teologic în discuţie. Cartea
Eclesiastul nu este o paranteză nerelevantă studierii cărţii Romani. Dimpotrivă! Adevărul
cu care se încheie capitolul opt din Romani este că „toate lucrurile lucrează împreună spre
binele celorce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celorce au fost chemaţi după
planul Său” (8:28). După cum ne spune Pavel însuşi în versetul imediat următor, acest
„bine” pe care-l urmăreşte Dumnezeu prin toate lucrurile prin care ne trece este modelarea
chipului Fiului Său în noi. Or, cartea Eclesiastul este focalizată tocmai pe acest aspect,
încercînd să ne atragă atenţia asupra faptului că în vasul de lut al trupului nostru purtăm o
comoară: duhul nostru. În clipa în care se rupe funia de argint a vieţii, duhul se întoarce la
Cel care l-a dat, pentru a fi cîntărit şi judecat. Sîntem atenţionaţi deci de faptul că, în ultimă
instanţă, procesul umblării prin deşertăciune este mai important decît tot ceea ce adunăm
din deşertăciunea prin care umblăm. De aceea, pe de o parte, trebuie să trăim viaţa
focalizaţi pe ziua de astăzi, pentru a nu lăsa să fim înşelaţi şi să dăm astfel pasărea din mînă
pe cea de pe gard, iar pe de altă parte, viaţa pe care o trăim trebuie să o privim dinspre
mormînt, pentru a nu uita că, în umblarea prin bucla deşertăciunii, nu ceea ce adunăm în
pumni contează, ci ceea ce se adună în noi şi ceea ce va fi judecat şi răsplătit de Dumnezeu
atunci cînd funia de argint se rupe şi cînd ţărîna se întoarce în pămînt, cum a fost, iar duhul
se duce la Dumnezeu, care l-a dat.

Judecata este o realitate de care nu va scăpa nimeni. În această privinţă, există o deplină
armonie între afirmaţiile lui Pavel şi ale Eclesiastului: „Şi crezi tu, omule, … că vei scăpa
de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei
Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, cu
împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mînie pentru
ziua mîniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după
faptele lui” (Rom. 2:3-6). „Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de
Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va
aduce orice faptă la judecată — afirmă Eclesiastul în încheierea cărţii lui —, şi judecata
494 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Ecl. 12:13-14).
Apostolul Ioan confirmă cele spuse de Eclesiastul şi de Pavel, dîndu-ne imaginea judecăţii:
11
Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Celce şedea pe el. Pămîntul şi cerul au
fugit dinaintea Lui, şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. 12Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stînd
în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă
carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise
în cărţile acelea. 13Marea a dat înapoi pe morţii cari erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au
dat înapoi pe morţii cari erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. 14Şi Moartea şi
Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. 15Oricine n-
a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc (Apoc. 20:11-15).

Pentru ca cineva să ajungă să fie scris în cartea vieţii, trebuie să-şi aducă aminte de
Făcătorul lui, înainte ca funia de argint să se fi rupt, lăsîndu-se mai întîi dovedit vinovat
înaintea Lui, iar apoi mîntuit prin Evanghelia lui Hristos, care este „puterea lui Dumnezeu
pentru mîntuirea fiecăruia care crede” (1:16).

Rolul cărţii Romani în program

În programul de studiu biblic „Istoria Binecuvîntării”, cartea Romani se doreşte a fi atît o
rezumare, cît şi o verificare a frămîntărilor noastre teologice din ultimii şapte ani. Lucrul
acesta este posibil, pe de o parte, prin faptul că Pavel expune în epistola sa Evanghelia lui
Hristos într-o formă sistematică, iar pe de altă parte, pentru că el construieşte Evanghelia
lui Hristos pe paradigma Pentateuhului. Mai întîi, forma sistematică a Evangheliei lui
Hristos în Romani ne va oferi un cadru în care să încercăm să vedem în ce măsură se
potrivesc adevărurile legate de doctrina mîntuirii pe care le-am descoperit în diferitele cărţi
din Scriptură. Apoi, în baza paralelei dintre Evanghelia lui Hristos şi Pentateuh, vom putea
verifica adevăruri pe care le-am descoperit în Vechiul Testament, în lumina împlinirii
acestora în Hristos Isus.

Dimensiunile Evangheliei lui Hristos din Romani

Una dintre primele întrebări majore în faţa Epistolei către romani este cît din ea constituie
textul de bază al Evangheliei propriu-zise. Întrebarea este esenţială, deoarece numai
Evanghelia completă oferă garanţia puterii lui Dumnezeu la lucru în acela care o acceptă.
Răspunsul la această întrebare ne-a fost facilitat de descoperirea rădăcinilor vechi-
testamentale ale Evangheliei lui Hristos în Pentateuh.384

Rădăcinile problemei sau ale păcatului se află în Genesa, iar rădăcinile răscumpărării, în
Exod. Cartea Levitic ne oferă soluţia lui Dumnezeu pentru păstrarea relaţiei: mărturisirea
păcatului. Doar mărturisindu-ne păcatul vom putea beneficia de iertarea mijlocită de jertfa
de ispăşire şi de marele-preot. Cartea Numeri ne avertizează de pericolul păcatului cu voia
sau de pericolul căderii din har.385 Iar cartea Deuteronom subliniază cadrul în care relaţia

384
Pentru tratarea detaliată a acestui subiect, vezi Beniamin Fărăgău, Romani 1-5, vol. I, pag. 31-37.
385
Pericolul căderii din har este afirmat în mod explicit în Noul Testament. În Galateni 5, de pildă, Pavel afirmă:
„Rămîneţi, deci, tari, şi nu vă plecaţi iarăş supt jugul robiei. Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur,
Hristos nu vă va folosi la nimic. Şi mărturisesc iarăş încă odată oricărui om care primeşte tăierea împrejur, că este
dator să împlinească toată Legea. Voi, cari voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi
căzut din har” (5:1-4, s.n.; vezi, de asemenea, şi Evrei 6:4-6; 10:19-31 şi 2 Petru 2).
Prefaţa la volumul 3 495

noastră cu Dumnezeu este sigură: iubirea de Dumnezeu şi de semeni. Cărţii Genesa îi

corespunde pasajul din Romani 1:18-3:20, care descrie problema omenirii — păcatul — şi
pericolul care ne ameninţă din pricina lui. Este important să înţelegem că nu din mîna lui
Satan trebuie să fim mîntuiţi, ci din faţa revărsării mîniei lui Dumnezeu. Cărţii Exod îi
corespunde pasajul din Romani 3:21-5:21, în care ni se spune cum anume sîntem mîntuiţi
sau în ce condiţii ne poate da Dumnezeu neprihănirea. Cărţii Levitic îi corespunde pasajul
din 6:1-8:39, în care învăţăm cum să păstrăm relaţia cu Dumnezeu, cum să ne raportăm la
Legea lui Dumnezeu şi cum să rezolvăm călcările de Lege, pentru ca Legea Duhului de
viaţă în Hristos Isus să poată opera în vieţile noastre în toată libertatea. Cărţii Numeri îi
corespund capitolele 9-11 din Romani. Prin ele, sîntem avertizaţi de pericolul tăierii din
măslin a tuturor celor care nu rămîn în credinţă, din pricina îngîmfării inimii lor şi a
nesmeririi lor în faţa condiţiilor impuse de Dumnezeu.

Dar Pavel nu a fost trimis să aducă neamurile la credinţă, ci la ascultarea credinţei (vezi
1:1-5). Avînd în vedere acest fapt, se subliniază cu prisosinţă adevărul că fără fapte, adică
fără o materializare a credinţei în ascultare, credinţa este moartă. Drept urmare, Evanghelia
lui Hristos nu se poate opri nici pe culmile „Everestului” capitolului 8, dar nici în „Groapa
Marianelor” capitolelor 9-11. Ea trebuie dusă mai departe, în partea aplicativă a epistolei,
în capitolele 12-15. Credinţa noastră în Isus Hristos trebuie definită ca fiind atît o
dezbrăcare de lucrurile pentru care a murit Hristos, cît şi o îmbrăcare cu lucrurile pentru
care El trăieşte. Or, Hristos a murit faţă de păcat, o dată pentru totdeauna, şi trăieşte pentru
Dumnezeu, lucrînd la zidirea Trupului lui Hristos, la zidirea Templului lui Dumnezeu.
Credinţa în Hristos se verifică pe altarul pe care ne-am adus trupurile ca jertfă vie, sfîntă,
plăcută lui Dumnezeu. Acela care nu veghează la curăţia vieţii lui şi nu lucrează, pentru ca
să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui, nu crede, de fapt, în Hristos Isus. Doar acela
care primeşte în toată plinătatea harul şi darul neprihănirii, adică acela care şi-a pus inima,
pe de o parte, să înţeleagă, iar pe de altă parte, să se smerească înaintea adevărurilor pe care
i le-a descoperit Dumnezeu, va domni cu adevărat în viaţă prin şi împreună cu Hristos.

Deci în afara introducerii din 1:1-17 şi a încheierii din 15:14-16:27, Epistola către romani
sau Evanghelia lui Hristos conţine şase secţiuni mari:

Rom. 1:18-3:20 Problema sau din ce anume trebuie să fim mîntuiţi

Rom. 3:21-5:21 Temelia credinţei sau neprihănirea pe care o dă Dumnezeu
Rom. 6:1-7:24 Lupta credinţei sau furca edenică
Rom. 7:25-8:39 Biruinţa credinţei sau Legea Duhului de viaţă
Rom. 9:1-11:36 Neascultarea necredinţei sau pericolul tăierii din măslin
Rom. 12:1-15:13 Ascultarea credinţei sau ce înseamnă a domni în viaţă
împreună cu Hristos

Ce ne-a mai rămas de parcurs

Volumele precedente ale comentariului de faţă au acoperit introducerea şi primele cinci
părţi din Evanghelia propriu-zisă — 1:1-11:36 —, rămînîndu-ne să tratăm în volumul de
faţă ultima dintre cele şase părţi menţionate mai sus: Ascultarea credinţei sau ce înseamnă
a domni în viaţă împreună cu Hristos (12.1-15:13), precum şi încheierea epistolei —
15:14-16:27 —, în care Pavel vorbeşte pe îndelete despre slujba lui în Împărăţia lui
496 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Dumnezeu (15:14-21) şi despre planurile lui de viitor (15:22-33). Epistola se încheie cu o

lungă listă de nume, reprezentînd numele prietenilor şi tovarăşilor de lucru ai lui Pavel, pe
care acesta îi salută călduros în nădejdea reîntîlnirii cu ei în curînd (16:1-16), la care Pavel
adaugă îndemnurile şi benedicţia de încheiere (16:17-27). Din punctul de vedere al
structurii lui, volumul de faţă conţine trei secţiuni mari (12:1-15:13; 15:14-33 şi 16:1-27),
la care va fi adăugată o anexă, conţinînd gînduri privind scopul şi organizarea bisericii.
Anexa se leagă în mod direct de partea aplicativă a epistolei, oferind un cadru pentru
implementarea ei.

Ce înseamnă „ascultarea credinţei”

sau scopul cu care am fost mîntuiţi
Romani 12:1-15:13
Apostolul şi planurile lui
Romani 15:14-33
Urări de sănătate
Romani 16:1-27
Scopul şi organizarea bisericii
 497

Comentariul cărţii
Romani 12:1-16:27
 498

Romani 12:1-15:13
Ce înseamnă „ascultarea credinţei”
sau scopul cu care am fost mîntuiţi

Introducere
Pavel şi-a început Epistola către romani afirmînd trei lucruri esenţiale despre Evanghelia
lui Hristos. În primul rînd — spune el —, rădăcinile Evangheliei sînt în Vechiul Testament:
„Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească
Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele
Scripturi” (1:1-2, s.n.). După cum am văzut,386 Pavel construieşte Evanghelia lui Hristos pe
paradigma Pentateuhului. În al doilea rînd, esenţa acestei Evanghelii nu este un set de idei,
ci o persoană: „Ea — Evanghelia — priveşte pe Fiul Său, născut din sămînţa lui David, în
ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui
Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru” (1:3-4). În al
treilea rînd, scopul propovăduirii Evangheliei lui Hristos este aducerea tuturor neamurilor
la ascultarea credinţei: „Prin …[Isus Hristos] — spune Pavel — am primit harul şi
apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei pe toate Neamurile,
între cari sînteţi şi voi, cei chemaţi să fiţi ai lui Isus Hristos” (1:5-6, s.n.).

Rădăcinile vechi-testamentale ale Evangheliei lui Hristos ne-au ajutat să înţelegem

dimensiunea Evangheliei, adică să înţelegem că propovăduirea unei Evanghelii curate
trebuie să includă atît ameninţarea cu revărsarea mîniei lui Dumnezeu din Romani 1:18-
3:20, cît şi ameninţarea cu tăierea din măslin din capitolele 9-11. Să ne readucem aminte
despre ce anume este vorba în aceste trei capitole din urmă.

Pericolul tăierii din măslin

Prin concluziile de la sfîrşitul capitolului 8 din Epistola către romani, Pavel ne-a urcat pe
cel mai înalt pisc posibil, pe „Everestul” mîntuirii. Cel care a ajuns acolo poate admira
credicnioşia lui Dumnezeu în toată splendoarea ei şi, de aceea, poate să afirme cu toată
liniştea: „Sînt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpînirile, nici
puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adîncimea, nici o altă
făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus
Hristos, Domnul nostru” (Rom. 8:38-39). Dar imediat după aceea, prin lucrurile afirmate în

386
Vezi Beniamin Fărăgău, Romani 1-5, vol. I, pag. 32-37.
Romani 12:1-15:13 / Ascultarea credinţei 499

capitolele 9-11, Pavel ne coboară în „Groapa Marianelor” epistolei lui — lepădarea lui
Israel —, pentru a ne avertiza şi pe noi cu toată seriozitatea: „Nu te îngîmfa dar, ci teme-te!
Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Uită-te dar la
bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu — adaugă Pavel —: asprime faţă de ceice au căzut, şi
bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămîi în bunătatea aceasta; altmintrelea, vei fi tăiat
şi tu” (Rom. 11:20-22, s.n.).

Seriozitatea acestui avertisment este cu atît mai mare, cu cît cei care ne sînt daţi ca exemplu
nu sînt luaţi la întîmplare din istoria omenirii. Ei sînt tocmai aceia pe care Dumnezeu i-a
ales în mod suveran şi unilateral pentru a face din ei vase pentru o întrebuinţare de cinste:
„Ei sînt Israeliţi — spune Pavel despre fraţii săi iudei împietriţi —, au înfierea, slava,
legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit,
după trup, Hristosul, care este mai pe sus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvîntat în veci.
Amin!” (9:4-5). Cu toate acestea, marea lor majoritate a fost împietrită, fiindcă s-a împietrit
şi nu şi-a plecat genunchiul în faţa Domnului Isus Hristos, fiindcă n-a mărturisit cu gura pe
Isus ca Domn şi nu a crezut în inimă că Dumnezeu L-a înviat din morţi; fiindcă măcar că a
auzit, totuşi n-a crezut propovăduirea şi, drept urmare, n-a chemat Numele Domnului,
crezînd că Isus este Hristosul. „Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvîntul lui
Dumnezeu — afirmă Pavel. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel, sînt Israel” (9:6, s.n.).

Oare despre care Cuvînt al lui Dumnezeu să fie vorba? Se poate oare verifica afirmaţia lui
Pavel din Romani 9:6? Lucrul acesta ar fi cu neputinţă dacă ar fi vorba despre un Cuvînt
tainic, ştiut doar de Dumnezeu, care s-a materializat în alegerea unora şi în lepădarea
altora. Dar Pavel ne spune că este vorba despre un Cuvînt pe care Dumnezeu l-a rostit, deci
pe care l-a făcut cunoscut şi prin care a ales, de fapt, pe cei aleşi. Însăşi versetele care
urmează — 9:7-13 — vin să sublinieze acest adevăr. După cum Dumnezeu a rostit
„Cuvîntul” alegerii lui Isaac (vezi 9:9) şi „Cuvîntul” alegerii lui Iacov (vezi 9:12), tot aşa,
El a rostit şi Cuvîntul care alege între cei nemîntuiţi şi cei mîntuiţi. „«Cuvîntul [acesta] —
afirmă Pavel — este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta». Şi cuvîntul acesta este
cuvîntul credinţei, pe care-l propovăduim noi” (10:8). Este deci vorba despre cuvîntul
Evangheliei, despre Vestea Bună că, acum, Dumnezeu dă o neprihănire fără Lege, şi
anume, neprihănirea care vine prin credinţa în Isus Hristos. „Dacă mărturiseşti deci cu gura
ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi
mîntuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se
ajunge la mîntuire, după cum zice Scriptura: «Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine.» În
adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaş Domn, care este
bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă «oricine va chema Numele
Domnului, va fi mîntuit»” (Rom. 10:8-13).

Cuvîntul acesta deci — „Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine” şi „oricine va chema
Numele Domnului, va fi mîntuit” (Rom. 10:11 şi 13) —, care a fost rostit de Dumnezeu
prin profeţii Săi, n-a rămas fără putere nici chiar faţă de iudei, deoarece, dacă nimeni
altcineva dintre ei nu ar fi fost mîntuit, Pavel era. Dar alături de el mai erau încă mulţi alţii
(vezi 11:1-10). Deci Dumnezeu nu a lepădat pe poporul Său, şi Cuvîntul lui Dumnezeu a
mîntuit o rămăşiţă, după cum promisese prin profeţii Săi: „Chiar dacă numărul fiilor lui
500 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mîntuită. Căci Domnul va împlini pe

deplin şi repede pe pămînt cuvîntul Lui” (9:27-28).

„Astfel, — continuă Pavel —, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvîntul
lui Hristos” (10:17). În faţa acestui Cuvînt al Evangheliei lui Hristos se aleg vasele mîniei
de vasele îndurării, prin credinţa respectiv necredinţa cu care se raportează la el cei care-l
aud. Iar despre poporul său, Pavel afirmă: „Le mărturisesc că ei au rîvnă pentru Dumnezeu,
dar fără pricepere: pentrucă, întrucît n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu,
au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii, pe
care o dă Dumnezeu” (10:2-3, s.n.). „Toată ziua Mi-am întins mînile spre un norod
răzvrătit şi împotrivitor la vorbă” (10:21) — spune Dumnezeu despre Israel. Gestul suprem
al lui Dumnezeu în acest sens s-a materializat în mîinile întinse pe cruce ale Fiului Său, pe
care iudeii înşişi L-au răstignit, cerînd ca sîngele Lui să cadă asupra capului lor şi al
copiilor lor. Dar acela dintre ei care L-a mărturisit cu gura lui pe Hristos ca Domn, hotărînd
să-şi trăiască viaţa în ascultare de El, a fost mîntuit.

Actul domnirii noastre împreună cu Hristos

După ce Pavel îşi încheie disertaţia teologică din primele 11 capitole cu o superbă
doxologie — „O, adîncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cît de nepătrunse
sînt judecăţile Lui, şi cît de neînţelese sînt căile Lui! Şi în adevăr, «cine a cunoscut gîndul
Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întîi, ca să aibă de primit
înapoi?» Din El, prin El, şi pentru El sînt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin”
(11:33-36) —, el începe să detalieze înaintea cititorilor săi ce înseamnă a-L mărturisi pe
Hristos ca Domn.

În 5:17, Pavel aruncase deja o extraordinară provocare cititorilor săi, îmbiindu-i cu

posibilitatea de a domni încă în viaţa aceasta prin Hristos şi împreună cu El: „Ceice
primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul
singur, care este Isus Hristos!” (s.n.). Iar acum, de-a lungul capitolelor 12:1-15:13, Pavel
explică ce anume înseamnă în mod concret să primim în toată plinătatea harul şi darul
neprihănirii sau ce anume înseamnă ascultarea credinţei pe care Evanghelia lui Hristos
trebuie s-o rodească în vieţile noastre. Cu alte cuvinte, în aceste capitole aplicative avem
zugrăvit înaintea noastră portretul aceluia care domneşte în viaţă prin Hristos şi împreună
cu El, portret pe care Pavel doreşte să-l vadă întrupat în viaţa destinatarilor săi. El nu se
poate mulţumi cu mai puţin, deoarece Dumnezeu i-a încredinţat ca mandat al lucrării lui
aducerea tuturor neamurilor la ascultarea credinţei (vezi 1:5; 15:14-33 şi 16:24-27).

Deci scopul Evangheliei — aducerea la ascultarea credinţei a tuturor neamurilor — ne

obligă să includem în textul propriu-zis al Evangheliei lui Hristos şi capitolele aplicative
ale epistolei: Romani 12:1-15:13. Mai mult, afirmaţia de scop (vezi 1:5; 15:16 şi 16:26) ne
obligă să considerăm partea aplicativă (12:1-15:13) ca fiind testul credinţei adevărate în
Hristos. Cel care crede în Isus Hristos trebuie s-o dovedească prin ascultarea sa de Hristos.
Deci, din perspectiva misiunii pe care Pavel a primit-o din partea Domnului Isus, accentul
cade tocmai pe partea aplicativă a epistolei lui (12:1-15:13), în care se precizează
Romani 12:1-15:13 / Ascultarea credinţei 501

coordonatele ascultării credinţei. Întrebarea este cum anume trebuie să abordăm această
parte a epistolei?

Abordarea părţii aplicative a epistolei

Una dintre premisele pe care sînt construite epistolele Noului Testament este că teologia
determină trăirea. Adevărul acestei afirmaţii este întărit de faptul că întotdeauna caracterul
determină conduita,387 iar caracterul este modelat de adevărul lui Dumnezeu. Acest
principiu este subliniat clar prin structura Epistolei către romani.

Ca apostol al lui Isus Hristos, Pavel a fost trimis să aducă toate neamurile la ascultarea
credinţei (vezi 1:5). Sintagma este reluată şi întărită în 16:26, unde Pavel vorbeşte despre
taina lui Hristos, „care a fost arătată acum prin scrierile proorocilor, şi, prin porunca
Dumnezeului celui vecinic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor Neamurilor, ca să asculte de
credinţă” (s.n.). Deci „ascultarea credinţei” sau „ascultarea de credinţă” este aşteptarea lui
Dumnezeu Tatăl388 şi a lui Dumnezeu Fiul,389 iar ea se împlineşte în noi prin lucrarea lui
Dumnezeu Duhul Sfînt, fiindcă doar prin Duhul putem face să moară faptele trupului (vezi
8:13). El ne călăuzeşte în procesul ascultării credinţei sau al ascultării de credinţă (vezi
8:14).

Dar este important să realizăm faptul că ascultarea nu poate fi ruptă de credinţă. Credinţa
produce ascultarea. Ascultarea este a credinţei, iar credinţa este ancorată în adevărurile lui
Dumnezeu revelate în Sfintele Scripturi. Astfel, ascultarea sau viaţa creştină de zi cu zi
este, în ultimă instanţă, guvernată de teologie.

Avînd deci în vedere acest principiu, în general, în literatura epistolară a Noului Testament
— mai ales în epistolele pauline —, după o scurtă introducere, urmează partea de teologie
pe care se construieşte apoi partea aplicativă. Epistola se încheie cu salutări şi cu o
benedicţie sau cu o doxologie.390

Dacă ţinem cont de acest principiu, înseamnă că înţelegerea părţii aplicative trebuie făcută
întotdeauna în lumina părţii teologice. Iar, în ce ne priveşte, partea aplicativă este partea
esenţială a epistolei, raţiunea scrierii ei, partea teologică avînd menirea să ne motiveze să
trăim în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Lucrul acesta este subliniat cum nu se poate
mai bine în Epistola către romani, atît în introducerea, cît şi în încheierea ei. Printre
primele lucruri pe care le afirmă Pavel în introducerea epistolei este scopul propovăduirii

387
Pentru dezvoltarea acestui concept, vezi Beniamin Fărăgău, Matei 1-10, vol. I, capitolul „Evanghelia Împărăţiei sau
Predica de pe Munte” pag. 119-255.
388
Prin porunca Dumnezeului celui Veşnic a fost propovăduită taina lui Hristos, iar El a poruncit această propovăduire
tocmai pentru ca neamurile „să asculte de credinţă” (16:26).
389
Prin Domnul Isus Hristos a primit Pavel propovăduirea, ca să aducă, „pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei pe
toate Neamurile” (1:5)
390
În cazul Epistolei către romani, introducerea este cuprinsă în 1:1-17, urmează partea de teologie (1:18-11:36), pe
care se construieşte apoi partea aplicativă (12:1-15:13). Încheierea epistolei conţine, de obicei, o serie de salutări şi
benedicţii. Încheierea Epistolei către romani o găsim în 15:14-16:27.
502 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Evangheliei şi deci scopul scrierii acestei epistole, care conţine în forma ei cea mai
ordonată Evanghelia lui Hristos:
1
Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui
Dumnezeu, 2pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi. 3Ea priveşte
pe Fiul Său, născut din sămînţa lui David, în ce priveşte trupul, 4iar în ce priveşte duhul
sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus
Hristos, Domnul nostru, 5prin care am primit harul şi apostolia, ca să aducem, pentru Numele
Lui, la ascultarea credinţei pe toate Neamurile, 6între cari sînteţi şi voi, cei chemaţi să fiţi ai lui
Isus Hristos (Rom. 1:1-6, s.n.; vezi, de asemenea, 15:16 şi 16:26).

Dacă ţinem cont de afirmaţia de scop din 1:5 — „Ca să aducem, pentru Numele Lui, la
ascultarea credinţei pe toate Neamurile” —, înţelegem că, în ce ne priveşte, accentul cade
pe partea aplicativă din carte (12:1-15:13). Tocmai de aceea, sînt importante înţelegerea şi
aplicarea corecte a poruncilor din această parte a cărţii. Iar lucrul acesta este posibil doar
dacă vedem fiecare poruncă prin prisma adevărurilor din secţiunea teologică a cărţii. Într-
un fel deci, înţelegerea fiecărei porunci dintr-o epistolă ne obligă la o privire de ansamblu
asupra întregii epistole, pentru a înţelege porunca specifică în lumina adevărurilor
teologice din carte. Astfel, după aşezarea poruncii specifice în contextul imediat, trebuie să
lărgim contextul la întreaga carte. O astfel de abordare a cărţii va duce la o adîncire a
adevărurilor din întreaga carte şi deci la o mult mai bună cunoaştere a Căilor Domnului şi a
Domnului Însuşi. Iar cunoaşterea singurului Dumnezeu adevărat şi a Hristosului pe care El
L-a trimis, este viaţa veşnică.

O privire de ansamblu asupra părţii aplicative a epistolei

Deşi partea aplicativă este prezentată de obicei într-o formă foarte succintă, ea este totuşi
cea mai importantă parte din carte, deoarece teologia noastră se exprimă şi se verifică în
viaţa noastră. Înainte de a purcede la analiza propriu-zisă, vom face o privire de ansamblu
asupra părţii aplicative din carte.

Romani 12:1
Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu
Singura jertfă plăcută lui Dumnezeu ca răspuns la îndurarea arătată nouă în Isus Hristos
este totala noastră dedicare Lui, prin aducerea trupului nostru ca jertfă vie, sfîntă, plăcută
lui Dumnezeu. Astfel, aplicaţia care se aşteaptă de la noi în urma înţelegerii adevărurilor
prezentate în primele unsprezece capitole este subliniată în versetul 1 din Romani 12. Tot
restul textului — 12:2-15:13 — se subordonează poruncii din 12:1 şi ne explică cum
anume poate fi împlinită mai bine această poruncă.

Romani 12:2
Jertfa este plăcută lui Dumnezeu doar dacă este după voia Lui
Aducerea trupului nostru ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu reclamă cunoaşterea
voii lui Dumnezeu, iar pentru aceasta trebuie să continuăm să ne înnoim în duhul minţii
noastre, ca să putem deosebi bine voia lui Dumnezeu şi ca să o putem percepe ca fiind
Romani 12:1-15:13 / Ascultarea credinţei 503

bună, plăcută şi desăvîrşită (vezi 12:2). Aceasta ne va motiva la a sfinţi Numele Domnului
şi la a întrupa Împărăţia Lui prin a asculta de voia Lui precum în cer aşa şi pe pămînt.

Romani 12:3-8
Altarul pe care trebuie adusă jertfa este Trupul lui Hristos
Orice jertfă trebuie adusă pe un altar. Oare care să fie „altarul” pe care trebuie să ne
aducem trupul ca jertfă? Prin versetele 3-8 din Romani 12, Pavel ne spune că este vorba
tocmai despre altarul zidirii Trupului lui Hristos. Preocuparea principală a lui Dumnezeu pe
pămînt este zidirea Trupului lui Hristos, zidirea Templului Său celui sfînt. De aceea,
punerea în negoţ a talantului pe care l-am primit, adică lăsarea Duhului să Se arate prin noi
spre folosul altora, nu este o opţiune, ci o obligaţie:
4
Căci, dupăcum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaş slujbă,
5
tot aşa, şi noi, cari sîntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, sîntem
mădulare unii altora. 6Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are
darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. 7Cine este chemat la o slujbă, să
se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. 8Cine îmbărbătează pe alţii, să
se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cîrmuieşte, să cîrmuiască cu rîvnă.
Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie (12:4-8).

Romani 12:9-16
Slujba este duhovnicească doar dacă Se arată Duhul Sfînt prin ea
Dacă a crede în Isus Hristos înseamnă, pe de o parte, a dezbrăca păcatul, iar pe de altă
parte, a îmbrăca Împărăţia sau a ne implica în promovarea intereselor lui Dumnezeu pe
pămînt, atunci implicarea noastră în lucrarea de zidire a Trupului lui Hristos este lucrul cel
mai normal posibil. Dar jertfa noastră va fi bine primită doar dacă este adusă cu atitudinea
corespunzătoare: cu o dragoste de fraţi neprefăcută, cu rîvnă şi bucurie, cu răbdare şi
stăruinţă în rugăciune, binecuvîntînd şi păstrînd o inimă smerită în tot ce facem.
9
Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de bine. 10Iubiţi-vă unii
pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întîietate altuia. 11În sîrguinţă, fiţi fără
preget. Fiţi plini de rîvnă cu duhul. Slujiţi Domnului. 12Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în
necaz. Stăruiţi în rugăciune. 13Ajutaţi pe sfinţi, cînd sînt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi.
14
Binecuvîntaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvîntaţi şi nu blestemaţi. 15Bucuraţi-vă cu cei ce se
bucură; plîngeţi cu ceice plîng. 16Aveţi aceleaşi simţiminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după
lucrurile înalte, ci rămîneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi (12:9-16).

Romani 12:17-21
Nu este treaba noastră să ne răzbunăm singuri
Dar chiar dacă slujim cu o atitudine bună, există totuşi pericolul defocalizării. Iar lucrul
acesta se întîmplă ori de cîte ori confundăm responsabilităţile noastre cu responsabilităţile
lui Dumnezeu. Sînt cîteva lucruri care nu ţin de datoria noastră, nu ne-au fost încredinţate
nouă. Răzbunarea, de pildă, este a Domnului, nu a noastră. Pentru a ne păstra focalizarea,
trebuie să nu ne lăsăm biruiţi de rău, ci să biruim răul prin bine (vezi 12:17-21).
504 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Romani 13:1-14
Dumnezeu orînduieşte stăpînirile în funcţie de cum ne rînduim noi viaţa
De asemenea, nu este treaba noastră să orînduim stăpînirile. Treaba noastră este să ne
rînduim viaţa după voia lui Dumnezeu, şi Dumnezeu va orîndui deasupra noastră stăpîniri
care să lucreze spre binele nostru (vezi 13:1-7). A ne rîndui viaţa înseamnă a nu datora
nimănui nimic, ci a ne iubi unii pe alţii (13:8-10), a veghea la curăţia vieţii noastre şi a ne
îmbrăca cu Hristos, nepurtînd de grijă firii pămînteşti ca să-i trezim poftele (vezi 13:11-14).

Romani 14:1-23
Dumnezeu schimbă convingerile fraţilor noştri, noi trebuie să-i acceptăm
Al treilea domeniu important care nu ne-a fost dat nouă în responsabilitate este schimbarea
convingerilor fraţilor noştri (vezi 14:1-23). Fratele nostru este robul Domnului Isus, şi
numai Domnul Isus îi poate schimba convingerile, dacă El doreşte s-o facă. Datoria noastră
este să ne acceptăm unii pe alţii şi să nu facem nimic care să fie pentru fratele nostru un
prilej de poticnire şi de cădere. „Cine slujeşte lui Hristos în felul acesta, este plăcut lui
Dumnezeu şi cinstit de oameni” (14:18).

Romani 15:1-13
Hristos este modelul desăvîrşit de slujire
Ne-am adus trupul ca jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu dacă slujirea noastră este
după modelul slujirii lui Hristos:
1
Noi, cari sîntem tari, sîntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi, şi să nu ne plăcem nouă
înşine. 2Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora. 3Căci şi
Hristos nu Şi-a plăcut Lui însuş; ci, după cum este scris: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine,
au căzut peste Mine.” 4Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră,
pentruca, prin răbdarea şi prin mîngîierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.
5
Dumnezeul răbdării şi al mîngîierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţiminte, unii faţă de alţii,
după pilda lui Hristos Isus; 6pentruca toţi împreună, cu o inimă şi cu o gură, să slăviţi pe
Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. 7Aşa dar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a
primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu (15:1-7).

În concluzie, aplicaţia pe care trebuie s-o avem cu toţii în vedere, ca răspuns la îndurarea pe
care Dumnezeu ne-a arătat-o în Domnul Isus Hristos, este cuprinsă în porunca din 12:1.
Restul textului — 12:2-15:13 — vine să ne explice cum anume trebuie împlinită această
poruncă, pentru ca jertfa noastră să fie vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu, subliniind
condiţiile (12:2), contextul sau altarul (12:3-8), atitudinea (12:9-16) şi focalizarea în slujire
(12:17-21; 13:1-14 şi 14:1-23), pentru ca ea să fie sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu şi
prezentîndu-ni-L pe Isus Hristos, modelul desăvîrşit de slujire (15:1-13).

Romani 15:14-16:27
Planurile şi urări de sănătate ale apostolului
În schema de mai jos avem prezentate elementele esenţiale care definesc o epistolă nou-
testamentală: destinatari, autor şi textul epistolei. Destinatarii au ocazionat scrierea. În
cazul nostru, aceştia sînt toţi aceia care sînt preaiubiţi ai lui Dumnezeu în Roma, chemaţi să
fie sfinţi (vezi 1:7), adică chemaţi să fie puşi deoparte pentru Dumnezeu, în slujba Lui.
După cum vom vedea, deşi Pavel nu a vizitat Roma, el are totuşi în biserica din Roma o
Romani 12:1-15:13 / Ascultarea credinţei 505

mulţime de prieteni şi tovarăşi de lucru. Epistola pe care le-o scrie are menirea să
pregătească vizita pe care el o aşteaptă de multă vreme.

Dar epistola sa face mai mult decît să stabilească o legătură prin care Pavel să îşi anunţe
apropiata vizită. Ea este mărturisirea de credinţă a lui Pavel privind teologia lui şi privind
harul şi apostolia pe care le-a primit de la Hristos Isus. Biserica din Roma era şi ea, alături
de toate neamurile, cîmpul de misiune al lui Pavel, iar scopul scrierii şi vizitei lui sînt clar
formulate, atît în introducerea scrisorii, cît şi în concluzia ei. Încă în primele rînduri, Pavel
le scrie că a primit de la Domnul Isus Hristos harul şi apostolia să aducă la ascultarea
credinţei pe toate neamurile (vezi Rom. 1:5), neamuri între care se numărau şi cei din
Roma. Pe aceeaşi notă se şi termină epistola:
24
Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin. 25Iar Aceluia care poate să vă
întărească, după Evanghelia mea şi propovăduirea lui Isus Hristos, — potrivit cu descoperirea
tainei, care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, 26dar a fost arătată acum prin scrierile
proorocilor, şi, prin porunca Dumnezeului celui vecinic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor
Neamurilor, ca să asculte de credinţă, — 27a lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie
slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin (Rom. 16:24-27, s.n.).

Despre această „ascultare a credinţei” (vezi 1:5) sau „ascultare de credinţă” (vezi 16:26)
este vorba în partea aplicativă a epistolei.

12:1 Aplicaţia: Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui
Dumnezeu

12:2 Condiţia ca jertfa să fie bine primită

12:3-8 Contextul slujirii sau altarul pe care trebuie adusă jertfa
12:9-16 Atitudinea în slujire
12:17-14:23 Focalizarea în slujire
15:1-13 Modelul de slujire

După cum se poate observa în schema de mai sus, singura jertfă plăcută lui Dumnezeu ca
răspuns la îndurarea arătată nouă în Isus Hristos este totala noastră dedicare Lui, prin
aducerea trupului nostru ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu. Astfel, aplicaţia care se
aşteaptă de la noi în urma înţelegerii adevărurilor prezentate în primele unsprezece capitole
este subliniată în versetul 1 din Romani 12. Tot restul textului — 12:2-15:13 — se
subordonează poruncii din 12:1 şi ne explică cum anume poate fi împlinită mai bine
această poruncă. Astfel, partea aplicativă — 12:1-15:13 — alcătuieşte un întreg teologic
coerent, care se cere abordat ca atare.
 506

Romani 12:1
Aşteptarea lui Dumnezeu
Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu

Răspunsul aşteptat de Dumnezeu la îndurarea Sa revărsată

peste noi
După cum vedem, aplicaţia pe care o sugerează Pavel începînd cu capitolul 12 al epistolei
derivă din teologia pe care ne-a prezentat-o — „Vă îndemn dar (deci, prin urmare, în
consecinţă), fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu” — şi este în armonie cu mandatul
primit de el: să aducă la ascultarea credinţei pe toate neamurile (vezi 1:5). Mîntuirea este
prin credinţă, dar credinţa trebuie să se materializeze în ascultare, în aducerea trupului
nostru ca jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru
îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui
Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Rom. 12:1). După cîte
se vede — în deplin acord cu Iacov —, Pavel afirmă că o credinţă fără fapte este moartă.

A-L mărturisi cu gura pe Hristos ca Domn implică aducerea întregii noastre fiinţe sub
domnia Sa. A face cu restul fiinţei noastre altceva decît am mărturisit cu gura ar însemna
făţărnicie, iar în acelaşi timp, ar însemna o gravă necinstire a lui Dumnezeu şi ar avea ca
urmare descoperirea mîniei lui Dumnezeu împotriva noastră. Deci jertfa plăcută lui
Dumnezeu este totala noastră dedicare Lui. Din moment ce Dumnezeu „n-a cruţat nici
chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi” (8:32), şi din moment ce El este hotărît să ne
dea, împreună cu El, toate lucrurile, şi încă fără plată, oare s-ar cuveni să-I răspundem cu
jumătăţi de măsură? Nicidecum! Iată de ce ne îndeamnă Pavel să aducem trupurile noastre
— adică întreaga noastră fiinţă — ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu. Dar oare de
ce subliniază Pavel tocmai nevoia aducerii trupului nostru ca jertfă?

După cum afirmă John Stott, prin formularea din 12:1 s-ar putea ca Pavel să contracareze o
componentă platonică a gîndirii greceşti din acea vreme — componentă evidentă şi în
gîndirea orientală —, care susţinea că trupul este puşcăria sau mormîntul sufletului şi că
eliberarea din această puşcărie este lucrul pe care trebuie să-l dorim şi să-l urmărim cu
insistenţă. Iar aceasta înseamnă că atenţia noastră nu trebuie să fie îndreptată asupra
trupului, ci asupra sufletului.391 Este însă mult mai plauzibil ca Pavel să construiască pe

391
„Această referire directă la trupurile noastre a fost calculată să şocheze pe cititorii greci ai lui Pavel. Pentru că au
crescut în contextul gîndirii platonice, ei considerau trupul ca o piedică jenantă. Sloganul lor era soma sëma estin
Romani 12:1 / Aşteptarea lui Dumnezeu 507

tipare ebraice, nu pe tipare greceşti, şi să răspundă, eventual, tiparelor greceşti de gîndire

cu cele vechi-testamentale. În revelaţia vechi-testamentală, singurul răspuns acceptabil la
harul coborîrii lui Yahweh în mijlocul poporului Său a fost o totală dăruire de sine Lui,
dăruire simbolizată de arderea-de-tot şi de darul de mîncare.

Şi Petru ne îndeamnă să facem acelaşi lucru, ca răspuns la mîntuirea în Isus Hristos, de care
Dumnezeu ne-a făcut parte:
1
Lepădaţi dar orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire; 2şi,
ca nişte prunci născuţi de curînd, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentruca prin el să
creşteţi spre mîntuire, 3dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul. 4Apropiaţi-vă de El, piatra
vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. 5Şi voi, ca nişte pietre vii,
sînteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfîntă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti,
plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos (1 Petru 2:1-5, s.n.).

Pentru că am fost mîntuiţi din „Egiptul” păcatului nostru şi am fost aduşi la „Muntele
Domnului”, sîntem o preoţie împărătească. Iar, ca preoţie sfîntă ce sîntem, prima dintre
jertfele pe care trebuie să le aducem pe altar este „arderea-de-tot”, adică pe noi înşine.

În Epistola către romani, Pavel construieşte Evanghelia lui Hristos pe tiparele vechi-
testamentale. Este deci normal ca, după ce a terminat de explicat întregul plan şi proces al
mîntuirii din „Egiptul” păcatelor noastre (vezi 1:18-3:20), după ce a zidit înaintea ochilor
sufletului nostru „Cortul Întîlnirii”, coborînd peste el slava Domnului (vezi 3:21-11:36),
Pavel să ne vorbească despre funcţia noastră de preoţi ai Dumnezeului celui Preaînalt (vezi
12:1-15:13). Apropierea noastră de Domnul urmează paradigma vechi-testamentală, fiind o
împlinire a acesteia.

În Vechiul Testament, imediat ce norul slavei Domnului a coborît peste Cortul Întîlnirii,
„Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit din cortul întîlnirii, şi a zis: «Vorbeşte copiilor lui
Israel, şi spune-le: Cînd cineva dintre voi va aduce un dar Domnului, să-l aducă din vite, fie
din cireadă, fie din turmă. Dacă darul lui va fi o ardere de tot din cireadă, să-l aducă din
partea bărbătească fără cusur; şi anume să-l aducă la uşa cortului întîlnirii înaintea
Domnului, ca să fie plăcut Domnului” (Lev. 1:1-3). Într-adevăr, la Domnul putea veni
oricine şi oricînd, dar numai dacă era dispus să împlinească cu stricteţe condiţiile impuse
de Domnul, deci nu oricum.

Cele cinci feluri de jertfe cu care se putea apropia un israelit de Domnul se împărţeau în
două categorii: jertfe de bunăvoie şi jertfe obligatorii. Jertfele de bunăvoie — arderea-de-
tot, darul de mîncare şi jertfa de mulţumire — puteau fi aduse doar în contextul unei relaţii
cu Dumnezeu neobturate de păcat. Atunci însă cînd păcatul era prezent în viaţa cuiva,
acesta era obligat să-l rezolve mai întîi, aducînd jertfa de ispăşire sau jertfa pentru vină.
Arderea-de-tot era semnul dedicării lui Dumnezeu. Acela care o aducea de bunăvoie
Domnului declara prin ea primul dintre cele trei adevăruri de boltă care definesc relaţia lui
cu Dumnezeu: Doamne, sînt al Tău în întregime! Celelalte două adevăruri cardinale ale

(„trupul este un mormînt”), în care a fost închis spiritul uman şi din care el tînjeşte să scape” (John R. W. Stott, The
Message of Romans, p. 322).
508 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

relaţiei erau declarate prin jertfa de mulţumire şi prin jertfa pentru păcat. Prin jertfa de
mulţumire, israelitul declara că depinde de Dumnezeu în întregime, din mîna Lui
coborîndu-se orice dar bun şi desăvîrşit. Iar prin jertfa pentru păcat, israelitul declara faptul
că ştie şi crede că lui Dumnezeu Îi va da socoteală pentru orice lucru.

Revenind în Epistola către romani, putem observa că imediat ce planul mîntuirii în sîngele
Domnului Isus Hristos a fost desfăşurat înaintea ochilor noştri Pavel continuă cursul firesc
al paradigmei vechi-testamentale, îndemnîndu-ne să ne apropiem cu încredere de Domnul
Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, aducînd trupurile noastre ca o jertfă vie,
sfîntă, plăcută lui Dumnezeu, adică aducîndu-ne pe noi înşine ca ardere-de-tot pe altarul
Lui. Aceasta echivalează cu o declaraţie solemnă: Doamne, sînt al Tău în întregime! Am
fost cumpărat cu preţul scump al sîngelui unicului Tău Fiu, şi, de aceea, nu îmi mai aparţin
mie însumi. „Nu ştiţi — întreabă Pavel pe cei din Corint — că trupul vostru este Templul
Duhului Sfînt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit dela Dumnezeu? Şi că voi nu
sînteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi
în duhul vostru, cari sînt ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 6:19-20, s.n.).

Relaţia corectă cu Dumnezeu

Întreaga Scriptură vorbeşte despre faptul că există o graniţă foarte fină între relaţia idolatră
şi relaţia corectă cu Dumnezeu. Iată, de pildă, ce spune Isaia în această privinţă:
1
Ascultă acum, Iacove, robul Meu, Israele, pe care te-am ales! 2Aşa vorbeşte Domnul, care te-a
făcut şi întocmit, şi care dela naşterea ta este sprijinul tău: „Nu te teme de nimic, robul Meu
Iacov, Israelul Meu, pe care l-am ales. 3Căci voi turna ape peste pămîntul însetat şi rîuri pe
pămîntul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămînţa ta, şi binecuvîntarea Mea peste odraslele
tale, 4şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lîngă pîraiele de apă. 5Unul va zice: «Eu
sînt al Domnului!» Altul se va numi cu numele lui Iacov, iar altul va scrie cu mîna lui: «Al
Domnului sînt!» Şi va fi cinstit cu numele lui Israel” (Is. 44:1-5, s.n.).

Într-o relaţie corectă cu Dumnezeu, poziţiile Creatorului şi a creaturii sînt clar definite.
Într-adevăr, atunci cînd se toarnă peste noi Duhul lui Dumnezeu, atunci cînd slava
Domnului coboară peste Cortul Întîlnirii, înţelegem că nu Domnul este al nostru, ci noi
sîntem ai Lui; înţelegem că noi am fost făcuţi spre slava Domnului, nu El spre slava
noastră. O dată ce am realizat acest lucru, înţelegem că este normal să aducem trupurile
noastre ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu, pentru că, de fapt, aparţinem lui
Dumnezeu în întregime.

O relaţie idolatră cu Dumnezeu se caracterizează prin încercarea de a manipula divinitatea,

de a găsi modalităţile prin care să putem stoarce de la ea binecuvîntările pe care le dorim.
„Cine este acela — întreabă Isaia — care să fi făcut un dumnezeu, sau să fi turnat un idol şi
să nu fi tras niciun folos din el?” (Is. 44:10, s.n.). În faţa unui idol cioplit din lemn sau din
piatră sau turnat din aur sau din argint, omul poate gîndi aşa. Dar n-o poate face atunci cînd
se opreşte în faţa Dumnezeului celui Viu:
Romani 12:1 / Aşteptarea lui Dumnezeu 509
6
Aşa vorbeşte Domnul, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul lui, Domnul oştirilor: „Eu sînt
Cel dintîi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu. 7Cine a făcut proorocii ca
Mine (să spună şi să-Mi dovedească!), de cînd am făcut pe oameni din vremurile străvechi? Să
vestească viitorul şi ce are să se întîmple! 8Nu vă temeţi, şi nu tremuraţi, căci nu ţi-am vestit şi
nu ţi-am spus de mult lucrul acesta? Voi Îmi sînteţi martori! Este oare un alt Dumnezeu afară de
Mine? Nu este altă Stîncă, nu cunosc alta! (Is. 44:6-8).

Dacă în cazul unei relaţii idolatre idolul este făcut spre folosul închinătorului, şi nu invers,
în faţa Dumnezeului descris de Isaia în textul de mai sus nu ne rămîne decît să ne
proşternem la picioarele acestui Dumnezeu şi să-I recunoaştem dreptul asupra noastră:
sîntem ai Domnului în întregime.

În concluzie, la magnifica doxologie cu care Pavel încheia disertaţia sa teologică despre

Evanghelia lui Hristos — „O, adîncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cît
de nepătrunse sînt judecăţile Lui, şi cît de neînţelese sînt căile Lui! Şi în adevăr, «cine a
cunoscut gîndul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întîi, ca să aibă
de primit înapoi?» Din El, prin El, şi pentru El sînt toate lucrurile. A Lui să fie slava în
veci! Amin” (11:33-36) — se cuvine dat un singur răspuns: aducerea trupului nostru ca
jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu.

Realitatea spirituală în care trăim

Ca să înţelegem ce anume înseamnă a aduce trupurile noastre ca jertfă lui Dumnezeu, este
important să vorbim despre realitatea spirituală în care trăim. Pe de o parte, am putea spune
că există un „sus în cer” şi un „jos pe pămînt”, adică o lume fizică şi o lume spirituală. Dar
pe de altă parte, Scriptura afirmă că în locurile cereşti există două realităţi spirituale în
conflict. Iar noi, cei de pe pămînt, ne putem ralia uneia sau celeilalte din aceste două
realităţi, dîndu-ne trupul ca instrument pentru promovarea intereselor realităţii spirituale
respective.

A ne aduce trupurile ca jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu înseamnă a lupta
„împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunerecului acestui
veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sînt în locurile cereşti” (Efes. 6:12), iar lucrul acesta
este posibil doar dacă ne încingem mijlocul cu adevărul, dacă ne îmbrăcăm cu platoşa
neprihănirii, ne încălţăm cu rîvna evangheliei păcii, dacă luăm scutul credinţei, coiful
mîntuirii şi sabia Duhului — Cuvîntul lui Dumnezeu — şi dacă, echipaţi astfel, intrăm în
lupta spirituală a promovării valorilor Împărăţiei lui Dumnezeu (vezi Efes. 6:13-18),
sfinţind Numele Domnului şi întrupînd Împărăţia Lui prin împlinirea voii Lui.

Imediat ce Pavel ne-a prezentat neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţa în Isus
Hristos, el pune o serie de întrebări, care vizează tocmai baza aducerii trupului nostru ca o
jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu. Prima întrebare o avem în Romani 6:1: „Să
păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” Cu alte cuvinte, putem continua să ne
aservim mădularele trupului nostru lumii spirituale negative, din robia căreia ne-a mîntuit
Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos, pentru ca această lume spirituală negativă să se
manifeste prin mădularele noastre şi să-şi promoveze interesele? Putem deci — întreabă
510 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Pavel — ca, pe de o parte, să ne numim creştini, iar pe de altă parte, să trăim ca şi cum nu
am fi? Nu ar dovedi oare lucrul acesta că, de fapt, nu sîntem creştini? A crede în Isus
Hristos — afirmă Pavel în Romani 6:1-14 — înseamnă, pe de o parte, a dezbrăca acele
lucruri pentru care a murit Domnul Isus — păcatul sub toate formele lui —, ceea ce se
întîmplă doar prin mărturisirea şi transferarea păcatului asupra lui Isus Hristos, deci prin
identificarea noastră permanentă cu moartea Lui. Dar pe de altă parte, a crede în Isus
Hristos înseamnă a îmbrăca acele lucruri pentru care El trăieşte spre slava Tatălui. Or, o
astfel de definire a credinţei în Isus Hristos reclamă tocmai aducerea trupului nostru ca o
jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu:
10
Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin
viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. 11Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă
de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. 12Deci, păcatul să nu mai
domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. 13Să nu mai daţi în
stăpînirea păcatului mădulările voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă
lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădulările voastre, ca pe nişte
unelte ale neprihănirii. 14Căci păcatul nu va mai stăpîni asupra voastră, pentrucă nu sînteţi supt
Lege, ci supt har (Rom. 6:10-14, s.n.).

A ne aduce trupul ca jertfă vie, sfîntă, păcută lui Dumnezeu înseamnă deci a ne socoti morţi
faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu. Iar aceasta implică, pe de o parte, a nu mai lăsa
păcatul să domnească în trupurile noastre muritoare, ceea ce este posibil, pentru că nu
sîntem sub Lege, ci sub har. Dar pe de altă parte, atunci cînd păcatul nu mai domneşte în
trupul nostru muritor, avem libertatea să dăm mădularele trupului nostru lui Dumnezeu, ca
unelte ale neprihănirii, adică instrumente ale promovării unei stări după voia lui Dumnezeu.

O jertfă vie
Relaţia israelitului cu Dumnezeu era mijlocită de jertfa necurmată şi de marele-preot. Dar
în ce-l privea, israelitul mai era chemat să aducă cinci feluri de jertfe — arderea-de-tot,
darul de mîncare, jertfa de mulţumire, jertfa de ispăşire şi jertfa pentru vină —, pentru ca
prin aceste jertfe, reprezentate, desigur, prin animale moarte pe altar, israelitul să-şi aducă
aminte că el a fost chemat să fie o jertfă vie pentru Domnul. A fi o jertfă vie însemna
pentru israelit trăirea unei vieţi care să întrupeze în toate aspectele ei cele trei adevăruri
fundamentale ale relaţiei cu Dumnezeu: faptul că Îi aparţine lui Dumnezeu, depinde de
Dumnezeu şi Îi dă socoteală lui Dumnezeu. Jertfele pe care le aducea israelitul trebuiau să
moară şi să ardă pe altar, tocmai pentru ca el să poată trăi ca jertfă vie, adică, pentru ca
viaţa lui, sub toate aspectele ei, să poată fi închinată Domnului.

Tot aşa, şi noi sîntem chemaţi să aducem trupurile noastre ca jertfă vie lui Dumnezeu, adică
trebuie să întrupăm adevărurile Lui în viaţa de zi cu zi. Iar lucrul acesta este posibil tocmai
pentru că Domnul Isus Hristos a murit în locul nostru. Astfel, prin trupul Lui, noi am murit
în ce priveşte Legea, iar, o dată Legea împlinită, Duhul Sfînt are libertatea să lucreze în
vieţile noastre şi să ne împuternicească pentru trăirea unei vieţi după voia lui Dumnezeu.
Romani 12:1 / Aşteptarea lui Dumnezeu 511

O jertfă sfîntă
Jertfa trebuie să fie nu numai vie, ci şi sfîntă, adică pusă deoparte pentru Domnul şi pentru
scopurile Lui. Am fost creaţi şi răscumpăraţi pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, împlinind
întru totul voia şi scopurile Lui. Cu toate acestea, trăirea unei vieţi după voia lui Dumnezeu
ar putea fi privită într-un mod strict egoist. Dacă Dumnezeu este Făcătorul nostru, El ştie
cel mai bine care sînt coordonatele cele mai împlinitoare ale vieţii. Deci ascultarea sau
teama de Dumnezeu, adică evlavia, este de folos şi pentru viaţa aceasta, nu numai pentru
cea viitoare. Tocmai de aceea putem privi ascultarea de voia lui Dumnezeu ca pe un cîştig
personal imediat şi atît. O astfel de gîndire ne va împinge la a încerca să încheiem cu
Dumnezeu tranzacţii ca şi Iacov: „Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul
călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pîne să mănînc şi haine să mă îmbrac, şi dacă mă voi
întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta,
pe care am pus-o ca stîlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu, şi îţi voi da a zecea
parte din tot ce-mi vei da” (Gen. 28:20-22). O astfel de atitudine nu exclude aducerea
trupului nostru ca o jertfă vie. Dar pentru ca jertfa să fie şi sfîntă, nu numai vie, trebuie să
adăugăm elementul promovării active a planului şi Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin
rugăciunea Tatăl Nostru, Domnul Isus ne-a învăţat faptul că jertfele leviticale cuprindeau în
ele şi acest aspect, al promovării Împărăţiei Domnului. Noi nu sîntem aici să ne bucurăm
doar de Împărăţie, ci s-o şi promovăm. De aceea, apropierea noastră de Dumnezeu trebuie
să fie mijlocită de acordarea voii noastre cu voia lui Dumnezeu pentru noi: „Tatăl nostru
care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-Se voia Ta, precum în
cer şi pe pămînt” (Mat. 6:9-10, s.n.).

Acest aspect al sfinţeniei jertfei noastre vine să întregească înţelesul credinţei noastre în
Hristos, subliniind nevoia implicării noastre active în promovarea Împărăţiei lui
Dumnezeu, prin întruparea ei în viaţa noastră de zi cu zi. În capitolele 6-8, Pavel a subliniat
acest aspect cu multă forţă. Păcatul nu va mai domni în trupul nostru muritor doar dacă nu
vom mai trăi după poftele firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului. Importanţa acestei
alegeri este apoi subliniată prin precizarea că doar dacă ne lăsăm călăuziţi de Duhul lui
Dumnezeu sîntem fiii lui Dumnezeu. Faptul că, la sfîrşitul cărţii Exod, slava Domnului a
coborît peste Cortul Întîlnirii nu a fost o garanţie a intrării tuturor acestora în Ţara Promisă.
„Cei mai mulţi dintre ei, n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie — afirmă
Pavel. Şi aceste lucruri s-au întîmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentruca să nu
poftim după lucruri rele, cum au poftit ei” (1 Cor. 10:5-6), adică să nu ne dăm mădularele
roabe ale păcatului, cum au făcut aceştia:
7
Să nu fiţi închinători la idoli, ca unii dintre ei, după cum este scris: „Poporul a şezut să
mănînce şi să bea; şi s-au sculat să joace.” 8Să nu curvim, cum au făcut unii din ei, aşa că într-o
singură zi au căzut douăzeci şi trei de mii. 9Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din
ei, cari au pierit prin şerpi. 10Să nu cîrtiţi, cum au cîrtit unii din ei, cari au fost nimiciţi de
Nimicitorul. 11Aceste lucruri li s-au întîmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise
pentru învăţătura noastră, peste cari au venit sfîrşiturile veacurilor. 12Astfel dar, cine crede că
stă în picioare, să ia seama să nu cadă. 13Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu
puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste
puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.
(1 Cor. 10:7-13).
512 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Capitolul 10 din 1 Corinteni este intenţionat a fi o atenţionare pentru cei din Biserica lui
Hristos din Corint care n-au contenit să facă din trupurile lor mădulare ale păcatului. Este
însă important să observăm conţinutul capitolului 9 din aceeaşi carte, capitol în care Pavel
vorbeşte despre dăruirea lui totală în slujba Împărăţiei lui Hristos, îndemnîndu-ne astfel să-i
călcăm pe urme:
16
Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi
vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia! 17Dacă fac lucrul acesta de bună voie, am o răsplată.
Chiar dacă-l fac de silă, este o isprăvnicie care mi-a fost încredinţată. 18Care este atunci răsplata
mea? Este să vestesc fără plată Evanghelia, pe care o vestesc, şi să nu mă folosesc de dreptul
meu în Evanghelie. 19Căci, măcar că sînt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să
cîştig pe cei mai mulţi. 20Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să cîştig pe Iudei; cu ceice sînt
supt Lege, m-am făcut ca şi cînd aş fi fost supt Lege (măcar că nu sînt supt Lege), ca să cîştig pe
ceice sînt supt Lege; 21cu ceice sînt fără Lege, m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar
că nu sînt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sînt supt legea lui Hristos), ca să cîştig pe cei fără lege.
22
Am fost slab cu cei slabi, ca să cîştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să
mîntuiesc pe unii din ei. 23Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea. 24Nu ştiţi că
ceice aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în
aşa fel ca să căpătaţi premiul! 25Toţi ceice se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de
înfrînări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate vesteji: noi să facem lucrul
acesta pentru o cunună, care nu se poate vesteji. 26Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti
încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vînt. 27Ci mă port aspru cu
trupul meu, şi-l ţin în stăpînire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu
lepădat (1 Cor. 9:16-27).

Pavel ilustrează prin propriul său exemplu ce înseamnă să ne aducem trupurile noastre nu
doar ca o jertfă vie, ci şi ca o jertfă sfîntă lui Dumnezeu. Trupul nostru este pus pe altarul
lui Dumnezeu ca jertfă vie şi sfîntă doar dacă am făcut din el un instrument pentru
promovarea intereselor lui Dumnezeu, trupul nostru fiind peticul de pămînt pe care se face
voia lui ca în cer.

O jertfă plăcută lui Dumnezeu

Am văzut că sîntem îndemnaţi să răspundem la îndurarea lui Dumnezeu arătată faţă de noi
în Domnul Isus Hristos prin a ne aduce trupurile noastre ca o jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui
Dumnezeu. A fi o jertfă vie înseamnă a avea curajul să ardem pe altarul împlinirii voii lui
Dumnezeu în viaţa de zi cu zi. A fi o jertfă sfîntă înseamnă a adăuga la acţiunea corectă şi
atitudinea corectă. A face voia lui Dumnezeu, respectiv a trăi conform adevărurilor lui
Dumnezeu, este un lucru folositor chiar şi pentru cel mai mare ateu, pentru că Universul
acesta, sub toate aspectele lui, funcţionează cel mai bine şi cel mai profitabil pentru om
dacă trăim în el conform adevărului lui Dumnezeu. Dar jertfa este cu adevărat sfîntă, adică
cu adevărat pusă deoparte pentru Dumnezeu, doar dacă este plăcută lui Dumnezeu. „Jertfa
celor răi este o scîrbă înaintea Domnului — spune Solomon —, dar rugăciunea celor fără
prihană Îi este plăcută” (Prov. 15:8). „Jertfa celor răi este o scîrbă înaintea Domnului, cu cît
mai mult cînd o aduc cu gînduri nelegiuite” (Prov. 21:27).
Romani 12:1 / Aşteptarea lui Dumnezeu 513

După cum vom vedea, aducerea trupului nostru ca jertfă este plăcută lui Dumnezeu doar
dacă acela care se arată prin noi în relaţii este Dumnezeu Însuşi. Darul duhovnicesc este
definit ca fiind „arătarea Duhului spre folosul altora” (1 Cor. 12:7). Dacă Domnul Însuşi nu
Se poate arăta prin mine, jertfa mea nu poate fi plăcută Lui.

În Galateni, Pavel vorbeşte despre bătălia care se duce în fiecare dintre noi, atenţionîndu-
ne de cele două realităţi care îşi dispută întîietatea în adîncurile noastre: firea pămîntească
şi Duhul. „Zic dar: umblaţi cîrmuiţi de Duhul — ne îndeamnă el —, şi nu împliniţi poftele
firii pămînteşti. Căci firea pămîntească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii
pămînteşti: sînt lucruri protivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi” (Gal. 5:16-
17). Chiar şi atunci cînd sîntem implicaţi în promovarea Împărăţiei lui Dumnezeu sau în
ceea ce noi numim lucrare creştină, războiul acesta din noi continuă. Şi dacă nu sîntem
atenţi, jertfa noastră va fi pîngărită de faptele firii pămînteşti (vezi Gal. 5:19-21). Jertfa va
fi plăcută lui Dumnezeu doar dacă Duhul Îşi poate arăta prin noi roadele: „dragostea,
bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blîndeţa,
înfrînarea poftelor” (Gal. 5:22-23). În cazul acesta, jertfa adusă de noi este plăcută lui
Dumnezeu, pentru că este o jertfă duhovnicească.

O slujbă duhovnicească
Expresia o „slujbă duhovnicească” rezumă expresiile de care a fost precedată. Atunci deci
cînd o jertfă este vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu, ea este, desigur, şi o slujbă
duhovnicească. Expresia în sine se lămureşte atunci cînd înţelegem că altarul pe care
sîntem chemaţi să ne aducem trupurile ca jertfă este tocmai Trupul lui Hristos. Voia lui
Dumnezeu este să alcătuiască din noi toţi cei mîntuiţi un singur Trup. Iar pentru aceasta,
Dumnezeu a hotărît să fim mădulare unii altora, adică să ne lăsăm folosiţi de Duhul lui
Dumnezeu pentru a Se arăta prin noi spre folosul fraţilor noştri. Atunci cînd Duhul Sfînt,
respectiv roada Lui se manifestă prin noi în relaţiile noastre, slujba este duhovnicească.
514 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Concluzii şi aplicaţii pe Romani 12:1

Hristos a murit în locul nostru ca noi să trăim pentru El

„Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea — îi spune Isus
înţeleptului Nicodim —, ci ca lumea să fie mîntuită prin El” (Ioan 3:17, s.n.).

Mîntuirea adusă de Isus vizează două aspecte: pe de o parte, mîntuirea din faţa revărsării
mîniei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, mîntuirea din neputinţa firii pămînteşti de a trăi
în lumina adevărului pe care-l cunoaştem:
18
Ştiu, în adevăr — afirmă Pavel în Romani 7 —, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în
firea mea pămîntească, pentrucă, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.
19
Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac!…
22
Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; 23dar văd în mădularele mele o
altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care
este în mădularele mele. 24O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?
(Rom. 7:18-24, s.n.).

Tema noastră este legată de acest al doilea aspect al mîntuirii, deoarece porunca de a ne
aduce „trupurile ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu” (12:1) se bazează pe faptul
că Isus Hristos a rezolvat mîntuirea noastră din neputinţa firii pămînteşti. Iar împlinirea
acestei porunci devine astfel dovada mîntuirii noastre. Acela în viaţa căruia mîntuirea nu
lucrează nici o schimbare n-a avut, de fapt, parte de ea. „Dumnezeu a osîndit păcatul în
firea pămîntească, trimeţînd, din pricina păcatului, pe însuş Fiul Său într-o fire
asemănătoare cu a păcatului, [tocmai] pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, cari
trăim nu după îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8:3-4).
Deci cel cu adevărat mîntuit a fost mîntuit din neputinţa firii pămînteşti şi este liber şi
bucuros s-o dovedească în aducerea trupului său ca jertfă vie, sfîntă, plăcută pe altarul
zidirii Trupului lui Hristos.

Trăirea prin credinţă reclamă participarea noastră

Este bine să subliniem faptul că această înnoire în vieţile noastre nu se face fără
participarea noastră directă, la fel cum nici căderea în păcat nu s-a făcut fără alegerea şi
participarea directă şi nemijlocită, mai întîi a lui Adam şi a nevestei lui, apoi a noastră a
fiecăruia. „Nu ştiţi — ne întreabă Pavel — că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi,
sînteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că
este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?” (6:16, s.n.). Păctul nu ajunge să
locuiască într-un om născut din nou, decît dacă acesta îi deschide uşa cu bună ştiinţă. Dar
după cum căderea în păcat reclamă participarea noastră directă şi nemijlocită, tot aşa şi
trăirea prin credinţă reclamă participarea noastră directă şi nemijlocită. A trăi prin credinţă
înseamnă a înţelege căile Domnului şi a păşi prin credinţă pe ele. Pentru că Dumnezeu este
credincios, pasul făcut prin credinţă în direcţia aducerii trupului nostru ca jertfă vie, sfîntă,
Romani 12:1 / Aşteptarea lui Dumnezeu 515

plăcută lui Dumnezeu se va finaliza, din pricina şi prin puterea Legii Duhului de viaţă, care
operează în toţi cei care sînt în Hristos Isus şi care au deci puterea să învingă legea
păcatului şi a morţii care operează în mădularele noastre.

Hristos a murit în locul nostru, ca noi să trăim pentru El

Deci îndemnul lui Pavel din 12:1 nu este un îndemn gratuit şi imposibil de împlinit. El este
un răspuns la îndurarea lui Dumnezeu turnată peste noi în Domnul Isus Hristos, prin care s-
au creat toate condiţiile ascultării de acest îndemn. Cei care sînt în Hristos Isus pot deci să-
şi aducă trupurile ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu, deoarece Legea duhului de
viaţă în Hristos Isus i-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii.

Jertfa trebuie să fie mai întîi vie. Hristos a murit în locul nostru, pentru ca noi să putem trăi
în locul Lui şi pentru El. „Căci eu, prin Lege — adică prin împlinirea ei în trupul lui
Hristos —, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit
împreună cu Hristos — spune Pavel —, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui
Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuş pentru mine” (Gal. 2:19-20, s.n.). Deci
jertfa plăcută lui Dumnezeu este totala noastră dedicare Lui.

Dar jertfa trebuie să fie nu numai vie, ci şi sfîntă, adică pusă deoparte pentru Dumnezeu,
pentru împlinirea planurilor Lui. Dumnezeu l-a creat pe om pentru împlinirea scopurilor
Lui eterne. După ce l-a plămădit din ţărîna pămîntului, Dumnezeu l-a aşezat pe om în casa
gata mobilată a Universului şi i-a încredinţat un mandat, care exprimă scopul existenţei
omului pe pămînt: „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui
Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvîntat şi
Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pămîntul şi supuneţi-l; şi stăpîniţi peste
peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pămînt»” (Gen.
1:27-28). Dacă am fost creat ca să împlinesc planurile lui Dumnezeu pe pămînt, cu cît mai
adevărat trebuie să fie lucrul acesta acum că, prin puterea creatoare a Duhului Sfînt,
Dumnezeu m-a făcut o nouă creaţie în Isus Hristos!

În Romani 1:20, Pavel ne spune că „însuşirile nevăzute ale Lui [Dumnezeu], puterea Lui
vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, dela facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de
seamă la ele în lucrurile făcute de El”. Între lucrurile făcute de Dumnezeu, omul este
coroana Creaţiei, deci lucrarea mîinilor lui Dumnezeu în care El a săpat densitatea cea mai
mare a însuşirilor Lui nevăzute, a puterii lui veşnice şi a dumnezeirii Lui. Pe deasupra,
omul se deosebeşte de tot restul lucrurilor făcute de Dumnezeu tocmai prin faptul că a fost
creat după chipul şi asemănarea Acestuia. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu pentru ca să fie reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt. Acesta este, de fapt,
Mandatul Creaţiei sau Mandatul Cultural pe care Dumnezeu l-a dat omului. A stăpîni
pămîntul înseamnă a-l modela în armonie cu caracterul lui Dumnezeu. Iar pentru că trupul
nostru este primul petic de ţărînă care trebuie luat în stăpînire, a-l stăpîni înseamnă a face
din el displayul însuşirilor nevăzute ale lui Dumnezeu, al puterii Lui veşnice şi al
dumnezeirii Lui.
516 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Căderea omului a demonstrat392 faptul că omul este mai degrabă o albie, decît un izvor.
Albia va purta întotdeauna apele izvorului la care este conectat. Dumnezeu nu l-a creat pe
om ca pe o fiinţă autonomă. Omul există doar în închinare la un dumnezeu. Astfel, omul va
etala însuşirile nevăzute ale dumnezeului la care se închină. Cu alte cuvinte, dacă nu ne
aducem trupurile ca jertfă vie lui Dumnezeu, le vom aduce ca jertfă vie Celui Rău şi vom
etala, drept urmare, însuşirile nevăzute ale Celui Rău, puterea lui malefică şi întunecata lui
dumnezeire.

În pilda din Luca 11:24-26, Domnul Isus îl aseamănă pe om cu o „casă”. Casa nu poate să
rămînă goală, măturată şi împodobită — afirmă Domnul Isus. Raţiunea existenţei casei este
însuşi locatarul ei. Omul are doar libertatea de a-şi alege locatarul, care va dispune, în
ultimă instanţă, de mădularele lui, de trupul lui, de inteligenţa lui, de timpul lui, de bunurile
lui etc.

Pavel, exemplu pozitiv de împlinire a poruncii din 12:1

Un exemplu pozitiv de împlinire a poruncii din Romani 12:1 îl avem în apostolul Pavel. El
a aplicat mai întîi în viaţa lui ceea ce a spus altora. El se numeşte pe sine rob şi apostol al
lui Isus Hristos. Ca rob al lui Isus Hristos, Pavel nu mai dispune de viaţa sa. „Nu ştiţi — îi
întreabă el pe fraţii săi din Corint, care refuzau să-şi aducă trupul ca jertfă vie lui
Dumnezeu — că trupul vostru este Templul Duhului Sfînt, care locuieşte în voi, şi pe care
L-aţi primit dela Dumnezeu? Şi că voi nu sînteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un
preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, cari sînt ale lui Dumnezeu” (1
Cor. 6:19-20).

Ca apostol al lui Isus Hristos, Pavel era un rob pus într-o slujbă: „Am fost răstignit
împreună cu Hristos — spune el celor din Galatia —, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul
lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuş pentru mine” (Gal. 2:20). Pavel ştia
precis că Isus Hristos a murit în locul lui, pentru ca el să poată trăi în locul lui Hristos, mai
bine zis, pentru ca Hristos să poată trăi şi lucra prin el pentru împlinirea planurilor Tatălui
Său din ceruri. Ca apostol sau ca trimis al lui Isus Hristos, Pavel avea un mandat clar din
partea Acestuia, şi de aceea el ştia în ce fel trebuie să-L proslăvească pe Dumnezeu în
trupul şi în duhul lui. El a fost pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Isus Hristos. De
aceea, chiar şi atunci cînd Duhul îl anunţa de pericolele care îl aşteptau în Ierusalim, Pavel
avea curajul să spună: „Dar eu nu ţin numai decît la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă,
ci vreau numai să-mi sfîrşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o dela Domnul
Isus, ca să vestesc Evaghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:24). Epistola către Romani
a fost scrisă cu puţin timp înainte ca Pavel să fi făcut această declaraţie în Milet. Deci

392
A fi creat după chipul lui Dumnezeu nu înseamnă a fi „un depozit” al însuşirilor nevăzute ale lui Dumnezeu pe care
omul să le etaleze în mod inconştient. Deşi, într-o anumită măsură, şi lucrul acesta este adevărat în privinţa mecanicii
complicate a corpului uman, aspectul specific al acestui chip al lui Dumnezeu în om este personalitatea omului. De
aceea, displayul însuşirilor nevăzute specifice ale lui Dumnezeu se face în mod deosebit la nivelul caracterului, deci la
nivelul relaţiilor personale.
Romani 12:1 / Aşteptarea lui Dumnezeu 517

porunca din Romani 12:1 nu conţine cuvinte afirmate cu uşurinţă, nu reprezintă o povară
aşezată pe umerii altora, pe care să nu fi fost dispus s-o ia el însuşi mai întîi pe proprii lui
umeri.
15
Totuş, ici colea v-am scris mai cu îndrăzneală — va scrie Pavel în încheierea epistolei —, ca
să vă aduc din nou aminte de lucrurile acestea, în puterea harului pe care mi l-a dat Dumnezeu,
16
ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos între Neamuri. Eu îmi împlinesc cu scumpătate slujba
Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca Neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul
Sfînt. 17Eu dar mă pot lăuda în Isus Hristos, în slujirea lui Dumnezeu. 18Căci n-aş îndrăzni să
pomenesc nici un lucru, pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine, ca să aducă Neamurile la
ascultarea de El: fie prin cuvîntul meu, fie prin faptele mele, 19fie prin puterea semnelor şi a
minunilor, fie prin puterea Duhului Sfînt. Aşa că, dela Ierusalim şi ţările de primprejur, pînă la
Iliric, am răspîndit cu prisosinţă Evanghelia lui Hristos. 20Şi am căutat să vestesc Evanghelia
acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul, 21după cum este
scris: „Aceia, cărora nu li se propovăduise despre El, Îl vor vedea, şi cei ce n-auziseră de El, Îl
vor cunoaşte” (Rom. 15:15-21, s.n.).

Cum arată omul care nu este dispus să-şi plece urechea la

îndemnul din 12:1

Pavel este un exemplu pozitiv în raportarea la îndemnul din Romani 12:1. El a ştiut să
răspundă harului pe care Dumnezeu l-a turnat peste El, prin faptul că s-a dat rob lui Isus
Hristos, acceptînd să fie trimis în lucrarea pe care Acesta o avea de făcut. Dar în Romani
avem şi exemple de oameni care nu au fost dispuşi să-şi aducă trupul ca jertfă vie, sfîntă şi
plăcută lui Dumnezeu, crezînd că este suficient să-l cinsteşti pe Dumnezeu doar cu buzele:
17
Tu, care te numeşti Iudeu, care te reazimi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău, 18care
cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între lucruri, pentrucă eşti învăţat de Lege; 19tu, care
te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sînt în întunerec, 20povăţuitorul celor fără
minte, învăţătorul celor neştiutori, pentrucă în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al
adevărului (2:17-20).

Desigur, acela despre care vorbeşte Pavel în textul de mai sus nu este un credincios născut
din nou. Totuşi, în termenii noştri, un astfel de om are pretenţia că este tobă de teologie.
Cum ar trebui să arate viaţa lui în urma cunoştinţelor pe care le-a acumulat, dacă aducerea
trupului ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu nu ar fi un act de voinţă, un pas făcut
în ascultare, prin credinţă, ci ceva care se întîmplă de la sine, în cei care înţeleg adevărul lui
Dumnezeu? Ceea ce urmează dovedeşte cu prisosinţă faptul că putem cîştiga dezbateri
teologice, ne putem lua diplome în teologie, putem chiar predica nespus de frumos şi de
convingător, putem ţine conferinţe pe teme biblice, încercînd să fim „călăuza orbilor,
lumina celor ce sînt în întunerec, povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori”
(2:19-20), fără însă să ne fi adus trupul ca jertfă vie, sfîntă plăcută lui Dumnezeu, adică
fără ca credinţa noastră să fi rodit ascultare, pentru a se dovedi o credinţă autentică.
21
Tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: „Să nu furi,”
furi? 22Tu care zici: „Să nu preacurveşti,” preacurveşti? Tu, căruia ţi-e scîrbă de idoli, le
518 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

jăfuieşti templele? 23Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei
Legi? (Rom. 2:21-23).

A ne aduce trupul ca jertfă lui Dumnezeu înseamnă a trăi în ascultare de Dumnezeu în

lucrurile mici şi în lucrurile mari ale vieţii. A nu ne aduce trupul ca jertfă lui Dumnezeu
înseamnă a-l aduce ca jertfă diavolului, lăsîndu-l pe el să trăiască în noi şi să lucreze prin
noi. Rezultatul este tocmai invers celui pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la noi. Dacă am
fost mîntuiţi prin jertfa Domnului Isus Hristos, ar trebui ca din pricina noastră Numele lui
Dumnezeu să fie proslăvit pe pămînt. Ascultaţi ce spune Pavel despre aceia care se
mulţumesc să-L proslăvească pe Dumnezeu doar cu buzele şi să rămînă departe de El cu
inima şi cu viaţa: „Căci «din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între
Neamuri», după cum este scris” (Rom. 2:24).

La o astfel de trăire se ajunge atunci cînd răstălmăcind harul lui Dumnezeu îl transformăm
în desfrînare. Dacă mîntuirea este prin credinţă, ea este prin har, adică este un dar nemeritat
pe care ni-l dă Dumnezeu. Iar dacă mîntuirea este prin har, ea nu este prin fapte. Şi dacă ar
fi prin fapte, nu ar fi prin har. Totuşi, credinţa fără fapte este moartă. Adevărata credinţă nu
se limitează doar la dezbrăcarea păcatului, ci va face pasul mai departe, la îmbrăcarea
neprihănirii, adică la a aduce trupul ca jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu. Cel care
îndrăzneşte să gîndească şi să zică: „Dacă, prin minciuna mea, adevărul lui Dumnezeu
străluceşte şi mai mult spre slava Lui, de ce mai sînt eu însumi judecat ca păcătos?” (3:7) şi
„să păcătuim [deci] mereu, ca să se înmulţească harul” (6:1) sau „să păcătuim pentrucă nu
mai sîntem supt Lege ci supt har” (6:15), a transformat harul în desfrînare. A pune oricare
dintre aceste întrebări înseamnă a nu fi, de fapt, dispuşi să ne aducem trupul ca jertfă vie,
sfîntă, plăcută lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că, de fapt, nu credem în Isus Hristos.

Dar, pentru aceia care vor obiecta cu privire la textul ales pentru a sublinia posibilitatea ca
cineva să nu dorească să-şi aducă trupul ca jertfă lui Dumnezeu, deşi a înţeles adevărurile
legate de Împărăţia lui, putem aduce ca exemplu şi un text care îl vizează nu pe iudeul
nenăscut din nou, ci pe unul care a fost născut din nou. Este vorba despre textul din
Romani 7:14-24:
14
Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sînt pămîntesc, vîndut rob păcatului.
15
Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. 16Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc
prin aceasta că Legea este bună. 17Şi atunci, nu mai sînt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul
care locuieşte în mine. 18Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea
pămîntească, pentrucă, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. 19Căci
binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac! 20Şi dacă fac
ce nu vreau să fac, nu mai sînt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.
21
Găsesc dar în mine legea aceasta: cînd vreau să fac binele, răul este lipit de mine. 22Fiindcă,
după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; 23dar văd în mădularele mele o altă lege,
care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în
mădularele mele. 24O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte? (Rom.
7:14-24).

A fi vîndut rob păcatului înseamnă a-ţi fi adus trupul ca jertfă pe un altar străin. Lucrul
acesta se poate întîmpla şi aceluia care a fost născut din nou. Tocmai de aceea îl
Romani 12:1 / Aşteptarea lui Dumnezeu 519

avertizează Pavel pe acela care nu mai este sub Lege, ci sub har393: „Nu ştiţi că, dacă vă daţi
robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sînteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat,
care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?” (6:16). În
clipa în care ne-am dat robi păcatului, am adus, de fapt, trupul nostru ca o jertfă vie pe
altarul împlinirii scopurilor Celui Rău. Iar o dată ajunşi pe acest altar străin, noi sîntem robi
păcatului, pentru că facem nu ceea ce am dori, ci ceea ce urîm.

Pentru îndurarea lui Dumnezeu…

Tocmai pentru că există această înfricoşătoare posibilitate de a ne da robi păcatului sau de a

ne aduce trupul ca jertfă pe altarul zidirii Împărăţiei Celui Rău, Pavel ne îndeamnă să luăm
în serios răspunsul pe care se cuvine să-l dăm la îndurarea lui Dumnezeu revărsată peste
noi în Hristos. Dar mai există un aspect important în îndemnul lui Pavel din 12:1. Să privim
atent transcrierea structurală a versetului:

„Vă îndemn
dar,
fraţilor,
pentru îndurarea lui Dumnezeu,
să aduceţi trupurile voastre
ca o jertfă
vie,
sfîntă,
plăcută lui Dumnezeu:
aceasta va fi
din partea voastră
o slujbă duhovnicească (12:1, s.n.).

În primul rînd, îndemnul este o concluzie — „Vă îndemn dar…” — sau este pasul firesc
pentru acela care a înţeles tot ceea ce s-a spus înainte. În al doilea rînd, el este adresat
„fraţilor”, adică celor care au fost înfrăţiţi cu Isus Hristos şi, prin El, unii cu alţii. Îndemnul
îi vizează doar pe cei care sînt în Isus Hristos, deoarece numai în ei lucrează Legea Duhului
de viaţă, care poate birui legea păcatului şi a morţii care lucrează în mădularele fiecărui
muritor.

În al treilea rînd, îndemnul este să ne aducem trupurile ca jertfă „pentru îndurarea lui
Dumnezeu” (s.n.). Aceasta poate fi înţeles în două feluri. Pe de o parte, trebuie să ne
aducem trupul ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu ca răspuns la îndurarea lui
Dumnezeu. Dar pe de altă parte, trebuie să facem lucrul acesta, pentru ca îndurarea lui
Dumnezeu să curgă mai departe în vieţile noastre, adică pentru ca îndurarea lui Dumnezeu
să nu fie obstrucţionată în vieţile noastre şi să putem continua să ne bucurăm de ea.

Evanghelia lui Isus Hristos este puterea lui Dumnezeu pentru mîntuire. Deci îndurarea lui
Dumnezeu revărsată peste noi este ca, prin har — adică nu prin meritele noastre —, să ne
393
Vezi Romani 6:14.
520 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

facă părtaşi acestei puteri mîntuitoare. Însă de această îndurare a lui Dumnezeu se bucură
doar acela care crede în Isus Hristos.394 Iar a crede în Isus Hristos înseamnă, pe de o parte, a
dezbrăca păcatul, iar pe de altă parte, a îmbrăca Împărăţia — sau a lăsa ca Împărăţia lui
Dumnezeu să se învedereze prin trupul nostru, pe care l-am adus ca jertfă vie, sfîntă,
plăcută lui Dumnezeu pe altarul împlinirii scopurilor şi planurilor Lui.

Trăirea unei vieţi în ascultare de Dumnezeu este posibilă doar dacă în noi operează puterea
care poate mîntui din neputinţa firii pămînteşti.395 Pentru ca această putere mîntuitoare —
Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus — să rămînă operantă în noi, trebuie să ne aducem
trupurile ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu, adică să ne dăm robi ascultării — care
duce la neprihănire —, nu păcatului — care duce la moarte.

Am văzut că, în Luca 11:24-26, Domnul Isus ne-a spus că raţiunea existenţei „casei” —
care-l reprezintă, de fapt, pe om — este locatarul ei. Omul fiind o albie, nu un izvor, a fost
creat pentru a trăi doar în închinare unui dumnezeu. El are libertatea să-şi aleagă
dumnezeul, dar nu are libertatea să trăiască fără un dumnezeu. Acela care nu-şi aduce
trupul ca jertfă adevăratului Dumnezeu îl va aduce în mod implicit ca jertfă Celui Rău,
aservindu-şi mădularele împlinirii scopurilor şi planurilor acestuia. Dar atunci cînd ne dăm
robi păcatului ca să-l ascultăm, intrăm sub acuzarea Legii şi pornim pe drumul care duce la
moarte. Din acea clipă, Legea Duhului de viaţă încetează să mai lucreze în noi, pentru că
nu mai sîntem în Hristos, sau sub har, ci sub Lege. „Dacă sînteţi călăuziţi de Duhul, nu
sînteţi supt Lege” (Gal. 5:18), le spune Pavel celor din Galatia. Iar Duhul ne va călăuzi
întotdeauna în direcţia aducerii trupului nostru ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu.
Iar dacă numai aceia care sînt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sînt fii ai lui Dumnezeu,
înseamnă că îndemnul lui Pavel din Romani 12:1 nu este opţional, dacă dorim să
continuăm să ne bucurăm de îndurarea lui Dumnezeu.

Aşadar, „vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu — adică, pe de o parte, ca
răspuns la ea şi prin puterea ei, iar pe de altă parte, pentru a nu obstrucţiona lucrarea ei în
voi —, aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi
din partea voastră o slujbă duhovnicească” (12:1), pentru împlinirea căreia aţi fost, de fapt,
mîntuiţi. Ne va fi de folos să ne reamintim de cîteva pasaje din Romani 6-8, care subliniază
acest mare adevăr:
6
Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentruca trupul păcatului să
fie desbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; 7căci cine a murit, de
drept, este izbăvit de păcat. 8Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi
împreună cu El, 9întrucît ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are
nici o stăpînire asupra Lui. 10Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată
pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. 11Tot aşa şi voi
înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.
12
Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele
lui. 13Să nu mai daţi în stăpînirea păcatului mădulările voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci

394
Vezi Romani 3:21-31.
395
Vezi Romani 7:14-24.
Romani 12:1 / Aşteptarea lui Dumnezeu 521

daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădulările
voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii (Rom. 6:6-13).

4
Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai
altuia, adică ai Celuice a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu.
5
Căci, cînd trăiam supt firea noastră pămîntească, patimile păcatelor, aţîţate de Lege, lucrau în
mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte. 6Dar acum, am fost izbăviţi de
Lege, şi sîntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, ca să slujim lui Dumnezeu într-
un duh nou, iar nu după vechea slovă (Rom. 7:4-6).

1
Acum dar nu este nici o osîndire pentru ceice sînt în Hristos Isus, cari nu trăiesc după
îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului. 2În adevăr, legea Duhului de viaţă în
Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. 3Căci — lucru cu neputinţă Legii,
întrucît firea pămîntească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e „firea pămîntească.) o făcea
fără putere — Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pămîntească, trimeţînd, din pricina păcatului,
pe însuş Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, 4pentruca porunca Legii să fie
împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului.
5
În adevăr, ceice trăiesc după îndemnurile firii pămînteşti, umblă după lucrurile firii pămînteşti;
pe cînd cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. 6Şi umblarea
după lucrurile firii pămînteşti, este moarte, pe cînd umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi
pace. 7Fiindcă umblarea după lucrurile firii pămînteşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu,
căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. 8Deci, ceice sînt
pămînteşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. 9Voi însă nu mai sînteţi pămînteşti, ci duhovniceşti,
dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu
este al Lui (Rom. 8:1-9).

Aducerea trupului ca jertfă este deci atît răspuns, cît şi condiţie

Pavel ne îndeamnă să ne aducem trupurile ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu, pe de
o parte, ca răspuns la îndurarea lui Dumnezeu revărsată peste noi în Isus Hristos, Domnul
nostru, iar pe de altă parte, pentru ca să nu obstrucţionăm în noi lucrarea în continuare a
acestei îndurări a lui Dumnezeu. Dacă nu ne-am adus trupul ca jertfă lui Dumnezeu, l-am
adus ca jertfă pe altarul împlinirii scopurilor Celui Rău. Dar în clipa respectivă, intrînd sub
acuzarea Legii, lucrarea îndurării lui Dumnezeu prin Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus
se împuţinează în noi, Duhul păstrînd deschisă pentru noi doar serviciul Său de urgenţă.396
Deci, pe de o parte, după tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi, este frumos să ne
aducem trupul ca jertfă lui Dumnezeu. Dar pe de altă parte, este necesar s-o facem, dacă
dorim ca această îndurare a lui Dumnezeu să se manifeste plenar în noi.

396
Vezi Ioan 16:8-11.
 522

Romani 12:2
Condiţia impusă jertfei noastre
Jertfa este plăcută lui Dumnezeu doar dacă este după voia Lui

Ascultarea de Hristos va putea fi doar pe măsura

cunoaşterii voii Lui
Ca să putem face din mădularele trupului nostru unelte ale neprihănirii, adică unelte pentru
promovarea unei stări după voia lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, trebuie, mai întîi, să
cunoaştem voia lui Dumnezeu şi să o cunoaştem în aşa fel încît să fim convinşi că ea este
„bună, plăcută şi desăvîrşită”. Iată de ce continuă Pavel astfel: „Să nu vă potriviţi chipului
veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine
voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvîrşită” (12:2). Deci cunoaşterea voii lui
Dumnezeu este condiţia esenţială pentru ca jertfa noastră să fie după voia lui Dumnezeu şi,
astfel, ea să fie plăcută lui Dumnezeu.

Să ne aducem aminte că, după ce Domnul a coborît în mijlocul poporului Său peste Cortul
Întîlnirii ridicat în pustie, El a chemat pe Moise din Cortul Întîlnirii şi a precizat faptul că,
deşi poate să se apropie de Domnul oricine şi oricînd, cel care se apropie de El nu o poate
face oricum. Cartea Levitic conţine, de fapt, voia lui Dumnezeu cu privire la felul în care
trebuie să se apropie de El cei care o fac, indiferent că sînt preoţi, lideri sau oameni de rînd.
Primirea jertfei lor era condiţionată de respectarea întru totul a voii lui Dumnezeu, a
condiţiilor stipulate de Domnul.

Acelaşi adevăr este precizat şi în 12:2. „Cortul Întîlnirii” sau „Templul” care face posibilă
relaţia dintre om şi Dumnezeu este Domnul Isus Hristos. De Dumnezeu se poate apropia
oricine şi oricînd, dar nu oricum. „Oricine va chema Numele Domnului, va fi mîntuit”
(Rom. 10:13). Deci poate veni oricine. Dar, după cum am văzut în Romani 10:9-10,
apropierea de Dumnezeu este condiţionată de declararea lui Isus Hristos ca Domn, ceea ce
echivalează cu aducerea trupului nostru ca ardere-de-tot lui Dumnezeu. Iar arderea-de-tot
are o lege a ei. Pentru ca jertfa să fie plăcută lui Dumnezeu, ea trebuie să fie adusă după
voia lui Dumnezeu. Iar pentru că această jertfă este vie, nu moartă, este imperativă
permanenta înnoire în duhul minţii noastre, ca să putem deosebi bine voia lui Dumnezeu şi
să înţelegem că ea este bună, plăcută şi desăvîrşită.
Romani 12:2 / Condiţia impusă jertfei noastre 523

Adevărul din 12:2 este formulat prin două imperative aşezate în contrast. Pe de o parte,
trebuie să ne străduim să nu facem ceva — „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia”
—, iar pe de altă parte, trebuie să ne străduim să facem ceva: „Să vă prefaceţi, prin înoirea
minţii voastre”.

Este evident faptul că accentul cade pe al doilea termen al contrastului, adică pe

permanenta înnoire în duhul minţii noastre, ca să putem deosebi astfel bine voia lui
Dumnezeu. Dar oare ce rol să aibă primul termen al contrastului? Să fie oare conformarea
la chipul veacului acestuia un pericol care paşte pe fiecare dintre noi, chiar şi după
convertirea noastră, de Pavel găseşte cu cale să ne avertizeze de lucrul acesta? În lumina
celor afirmate în Romani 6-8, aşa s-ar părea.

Prin credinţa în Isus Hristos, am intrat în starea de har a socotirii noastre ca neprihăniţi
înaintea lui Dumnezeu. Dar lucrul acesta nu exclude posibilitatea alegerii să trăim totuşi
după îndemnurile firii pămînteşti, cu toate consecinţele acestei alegeri. După ce, în 6:1 şi în
6:15, Pavel a pus două întrebări clarificatoare — „Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească
harul?” şi „Să păcătuim pentrucă nu mai sîntem supt Lege,397 ci supt har?” — şi a
demonstrat absurditatea unei astfel de opţiuni pentru acela care, prin credinţă, L-a declarat
pe Hristos ca Domn, el precizează că pericolul şi posibilitatea de a da totuşi curs gîndului
tăinuit de cele două întrebări rămîne. De aceea, el precizează imediat şi consecinţele
eventualei noastre alegeri: „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sînteţi robii
aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de
ascultare, care duce la neprihănire?” (6:16). Implicaţiile deschiderii uşii pentru păcat sînt
apoi detaliate în 7:14-24. Acela care se dă rob păcatului prin deliberata neascultare de
Dumnezeu ajunge robul păcatului. Iar pentru că însăşi Legea lui Dumnezeu ne dă pe mîna
păcatului — puterea păcatului fiind Legea (vezi 1 Cor. 15:56) —, Duhul lui Dumnezeu este
obligat să-Şi înceteze în noi lucrarea de împuternicire, pînă cînd Legea lui Dumnezeu este
satisfăcută. Iar satisfacerea Legii este posibilă doar prin moartea păcătosului — pentru că
„plata păcatului este moartea” (6:23). În ce ne priveşte, satisfacerea Legii — fără ca noi să
trebuiască să murim fizic — este posibilă doar dacă prin trupul lui Hristos murim în ce
priveşte Legea. Iar cufundarea noastră în moartea lui Hristos se face prin aducerea
păcatului la lumină, adică prin mărturisirea păcatului. Dar chiar şi după ce am rezolvat
păcatul, mărturisindu-l, trebuie să înţelegem că trupul nostru rămîne supus morţii din
pricina păcatului. Cu alte cuvinte, în noi va continua să opereze legea păcatului şi a morţii.
„Astfel dar, — concluzionează Pavel paragraful din Romani 7:14-25 —, cu mintea, eu
slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pămîntească, slujesc legii păcatului” (25). Aceasta
înseamnă că, lăsat în seama puterilor mele, voi aluneca înspre alegerile firii pămînteşti. Iată
de ce ne atenţionează Pavel să nu ne potrivim chipului veacului acestuia, cu alte cuvinte, de

397
După ce Pavel ne avertizează de lupta din noi — „Firea pămîntească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva
firii pămînteşti: sînt lucruri protivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi” (Gal 5:17) —, el precizează ce
anume înseamnă a fi sau a nu fi „sub Lege”. „Dacă sînteţi călăuziţi de Duhul, nu sînteţi supt Lege” (Gal. 5:18). Deci a
fi „sub Lege” înseamnă a fi sub incidenţa şi sub acuzarea Legii. Lucrul acesta se întîmplă ori de cîte ori împlinim
poftele firii pămînteşti, lăsîndu-ne călăuziţi de ea. Nu sîntem „sub Lege” atunci cînd nu sîntem acuzaţi de ea. Iar Legea
doar atunci nu are nimic împotriva noastră cînd umblăm călăuziţi de Duhul, adică atunci cînd Legea este împlinită în
noi. În Romani 8, Pavel afirmă că atunci cînd trăim după îndemnurile Duhului, nu după îndemnurile firii pămînteşti,
sîntem „în Hristos”, şi Legea Duhului de viaţă are libertatea să opereze în noi şi să ne izbăvească de legea păcatului şi
a morţii. Deci a nu fi „sub Lege” şi a fi „în Hristos” sau „sub har” este unul şi acelaşi lucru.
524 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

ce ne cere să ne opunem acestor înclinaţii fireşti păcătoase din noi. Este interesant că
mijlocul prin care trebuie să dăm bătălia aceasta este să ne schimbăm prin înnoirea minţii
noastre, ca să ajungem să înţelegem tot mai adînc voia lui Dumnezeu.

Dar oare cum se defineşte chipul veacului acestuia şi în ce fel ne depărtăm de el printr-o tot
mai adîncă cunoaştere a voii lui Dumnezeu? De ce este necesară înnoirea minţii pentru a
deosebi bine voia lui Dumnezeu, şi cum se produce ea?

Chipul veacului acestuia

Veacul acesta este lumea cu tiparele ei. Veacul acesta împreună cu fiii ei sînt sub
condamnarea lui Dumnezeu. „El — Isus Hristos — S-a dat pe Sine însuş pentru păcatele
noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău” (Gal. 1:4). Deşi noi continuăm să trăim în
lume, nu mai sîntem cetăţenii ei. Cetăţenia noastră este în ceruri. Iar pentru că am fost
aşezaţi deja în locurile cereşti împreună cu Hristos, noi trăim în acelaşi timp şi în veacul
viitor, pe care Hristos l-a inaugurat prin Întruparea, Viaţa, Moartea, Învierea şi Înălţarea Sa
la cer.

Dacă veacul acesta este lumea cu tiparele ei, ce să însemne chipul veacului acestuia?

Mulţi dintre noi încercăm să definim chipul veacului acestuia privind la fiii ei: la felul în
care aceştia mănîncă, se îmbracă, la casele pe care şi le fac, la slujbele pe care şi le aleg, la
muzica pe care o ascultă etc. Dacă astfel încercăm să definim chipul veacului acestuia,
atunci a nu ne potrivi chipului lui ar însemna să facem totul pe dos decît fac aceia pe care i-
am observat, ceea ce ar duce la izolarea noastră pe insula subculturii pe care am creat-o.
Intuim însă că nu aşa ceva înseamnă să nu ne potrivim chipului veacului acestuia. Dar ce să
însemne atunci lucrul acesta?

Pentru a lămuri lucrurile, ne vine în ajutor tocmai contrastul din text, deoarece cei doi
termeni ai contrastului se definesc reciproc. Lumea — ne spune Pavel prin contrastul pe
care-l creează — nu este interesată de voia lui Dumnezeu. Pentru că lumea are mintea
neînnoită, chiar dacă este confruntată cu voia lui Dumnezeu, ea nu o poate accepta ca fiind
bună, plăcută şi desăvîrşită şi, de aceea, o respinge sau o nesocoteşte. Deci a nu ne potrivi
chipului veacului acestuia înseamnă a ne raporta la voia lui Dumnezeu altfel decît se
raportează la ea fiii veacului acestuia:
1
Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre — afirmă Pavel în Efeseni —, 2în cari trăiaţi
odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează
acum în fiii neascultării. 3Între ei eram şi noi toţi odinioară — continuă el —, cînd trăiam în
poftele firii noastre pămînteşti, cînd făceam voile firii pămînteşti şi ale gîndurilor noastre, şi
eram din fire copii ai mîniei, ca şi ceilalţi. 4Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru
dragostea cea mare cu care ne-a iubit, 5măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la
viaţă împreună cu Hristos (prin har sînteţi mîntuiţi). 6El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să
şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus (Efes. 2:1-6).
Romani 12:2 / Condiţia impusă jertfei noastre 525

Veacul acesta sau lumea are un mers al ei, guvernat nu de voia lui Dumnezeu, ci de domnul
puterii văzduhului, de duhul care lucrează acum în fiii neascultării. Cei care se supun
acestui domn al puterii văzduhului trăiesc după poftele firii pămînteşti şi fac voile firii
pămînteşti, adică trăiesc în conformitate cu gîndurile lor deşarte. Într-un cuvînt, se
potrivesc chipului veacului acestuia.
17
Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgînii, în
deşertăciunea gîndurilor lor, 18avînd mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din
pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. 19Ei şi-au perdut orice pic de
simţire, s-au dedat la desfrînare, şi săvîrşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie. 20Dar voi n-aţi
învăţat aşa pe Hristos; 21dacă, cel puţin, L-aţi ascultat, şi dacă, potrivit adevărului care este în
Isus, aţi fost învăţaţi, 22cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă desbrăcaţi de omul cel
vechi care se strică după poftele înşelătoare; 23şi să vă înoiţi în duhul minţii voastre, 24şi să vă
îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care
o dă adevărul (Efes. 4:17-24).

În mod clar, creştinul s-a rupt de felul de viaţă al păgînilor, de felul deşert de gîndire al
acestora, şi refuză să se mai conformeze lor, refuză să se mai potrivească chipului veacului
acestuia. Şi tocmai lucrul acesta i-l porunceeşte Dumnezeu.

Iubiţi lumea şi totuşi nu iubiţi lumea!

Veacul acesta este deci lumea, iar chipul veacului acestuia constituie tiparele ei de gîndire,
sistemul ei de valori. În rugăciunea Sa de Mare-Preot, Domnul Isus afirmă că noi, ucenicii
Săi, nu sîntem din lume, deşi trăim în ea.398 Am putea spune că noi am fost scoşi din lume
tocmai ca să o putem iubi aşa cum o iubeşte Dumnezeu şi să putem trăi în ea, lucrînd
împreună cu Dumnezeu la mîntuirea ei.

În Scriptură, vom găsi mai multe sensuri ale termenului „lume”. Pentru a încerca să
definim sensul pe care-l vizăm, am putea pleca de la două texte: Ioan 3:16 şi 1 Ioan
2:15-17. Primul text vorbeşte despre relaţia lui Dumnezeu cu lumea: „Fiindcă atît de mult a
iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentruca oricine crede în El, să nu
piară, ci să aibă viaţa vecinică” (Ioan 3:16, s.n.). În cazul Domnului Isus, pentru ca acest
adevăr din inima lui Dumnezeu să poată fi materializat, Isus S-a întrupat, ceea ce a
însemnat o dezbrăcare de toată slava Sa şi o îmbrăcare în ţărînă, mai precis, o îmbrăcare
într-o expresie cultural-relevantă pentru cei între care a trăit şi a lucrat. Isus a mîncat
împreună cu cei din vremea Lui — a mîncat chiar şi cu vameşii şi cu păcătoşii din societate
—, S-a îmbrăcat aşa cum se îmbrăcau cei din vremea respectivă în Palestina etc. Din acest
punct de vedere, Isus Hristos S-a potrivit „chipului veacului acestuia”, tocmai pentru că a
iubit pe fiii ei şi a dorit să comunice cu ei.

În acest sens iubeşte Dumnezeu lumea, şi tot în acest sens sîntem şi noi chemaţi s-o iubim.
Iar pentru a o putea face, sîntem chemaţi să nu ieşim din lume, creînd o subcultură complet
nerelevantă pentru cei cu care am dori să comunicăm adevărurile lui Dumnezeu, pentru cei
pe care i-am dori mîntuiţi, ci să rămînem în ea.
398
Vezi Ioan 17:13-17.
526 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Al doilea text este cel din 1 Ioan 2:15-17: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă
iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii
pămînteşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este dela Tatăl, ci din lume…” (s.n.). Aici
Ioan pune în contrast două realităţi: „Tatăl” şi „lumea”. Cele două realităţi reprezintă două
principii care pot controla motivaţiile, atitudinile, gîndirea şi acţiunile noastre. Cele două
realităţi sînt, de fapt, doi stăpîni care îşi dispută întîietatea şi dreptul asupra noastră,
încercînd să determine modul în care ne vom raporta la toate lucrurile din jurul nostru.
„Tatăl” şi „lumea” sînt doi dumnezei: Yahweh, Creatorul şi Susţinătorul întregului
Univers, respectiv dumnezeul veacului acestuia.

Întrebarea care se pune este cine controlează viaţa mea: „Tatăl” sau „lumea”. Atunci cînd
lumea cu principiile ei controlează deciziile mele, totul duce la moarte, pînă şi cele mai
sfinte lucruri: Biblia, rugăciunea, postul, milosteniile etc. (vezi Mat. cap. 6). De aceea,
opţiunea deschisă pentru creştin este clară: Nu iubiţi lumea!

Este evident deci faptul că atunci cînd vorbim despre relaţia creştinului cu lumea sub aspect
pozitiv ne referim la sensul termenului din Ioan 3:16, nu la cel din 1 Ioan 2:15-17. Noi
sîntem chemaţi să iubim oamenii, pentru că Dumnezeu îi iubeşte, şi să urîm duhul lumii,
principiile ei, dumnezeul care lucrează acum în fiii neascultării, şi să luptăm „împotriva
căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunerecului acestui veac,
împotriva duhurilor răutăţii cari sînt în locurile cereşti” (Efes. 6:12). Sîntem chemaţi să nu
ne potrivim chipului veacului acestuia, adică să nu acceptăm principiile ei şi sistemul ei de
valori privind raportarea noastră la realităţile din noi şi din jurul nostru.

În Efeseni 2, Pavel afirmă: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în cari trăiaţi
odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care
lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară — continuă Pavel —,
cînd trăiam în poftele firii noastre pămînteşti, cînd făceam voile firii pămînteşti şi ale
gîndurilor noastre, şi eram din fire copii ai mîniei, ca şi ceilalţi” (Efes. 2:1-3). La lucrurile
care alcătuiesc universul nostru — mîncare, băutură, sport, sex, îmbrăcăminte, televizor,
copii, relaţii, Biblie, rugăciune, biserică etc. — ne putem raporta în două feluri: fie după
voia lui Dumnezeu, fie după voia firii pămînteşti, care este în perfectă armonie cu voia
domnului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.

Dacă deci voia firii pămînteşti este elementul natural pentru urmaşul lui Adam — element
alimentat de mersul lumii acesteia, de domnul puterii văzduhului —, atunci, cunoaşterea
voii lui Dumnezeu cere efort şi timp. Voia lui Dumnezeu ne este descoperită în Cuvîntul
Său.399 Este deci evident faptul că Pavel ne cheamă să nu ne potrivim chipului veacului
acestuia privind nepăsarea lumii faţă de cunoaşterea voii lui Dumnezeu. Noi sîntem
chemaţi să trăim alături de ei, dar raportîndu-ne la toate lucrurile din jurul nostru după voia
lui Dumnezeu, care în cele mai multe cazuri se va materializa în motivaţiile şi atitudinile
noastre faţă de aceste lucruri. Vom rămîne în lume, dar nu ca robi ai ei, frămîntaţi de pofta

399
Pentru discutarea unui mod logic şi coerent de raportare la Scriptură, vezi Beniamin Fărăgău, Matei 24-28, vol. III,
Anexa I, „Viziunea Împărăţiei”.
Romani 12:2 / Condiţia impusă jertfei noastre 527

firii pămînteşti, de pofta ochilor şi de lăudăroşia vieţii, ci ca preoţi ai Dumnezeului celui

Viu.

O dată termenii definiţi în acest fel, înţelegem că atunci cînd încălţăm rîvna evangheliei
păcii nu pornim în lucrarea lărgirii Împărăţiei lui Dumnezeu cu gîndul de a mijloci mutarea
oamenilor dintr-o organizaţie în alta, de la un mod de a mînca la altul, de la un mod de a se
îmbrăca la altul, ci dintr-o realitate spirituală în alta, de la un sistem de valori la altul.
Convertirea reprezintă ieşirea din alianţa cu lumea spirituală negativă şi intrarea în sfera de
influenţă a lumii spirituale pozitive. Or, lucrul acesta înseamnă să nu mai dăm trupul nostru
în slujba lui Satan, să nu mai promovăm interesele Lui, ci să aducem trupul nostru ca o
jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu, punîndu-l în slujba lui Hristos, pentru
promovarea Împărăţiei Lui.

În Romani 7: 25, Pavel ne avertizează de realitatea luptei lăuntrice, care continuă în noi
chiar şi după convertire: „Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea
pămîntească, slujesc legii păcatului”. Iar în Galateni 5, el elaborează concluzia din Romani
7:25: „Zic dar: umblaţi cîrmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pămînteşti. Căci firea
pămîntească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pămînteşti: sînt lucruri
protivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. Dacă sînteţi călăuziţi de Duhul, nu
sînteţi supt Lege” (Gal. 5:16-18). Deci pericolul conformării chipului veacului acestuia
continuă să ne ameninţe. Evitarea lui este posibilă tocmai prin transformarea gîndirii
noastre, prin declanşarea şi întreţinerea unui proces continuu de cunoaştere a căilor lui
Dumnezeu din Scriptură şi prin plasarea şi rămînerea noastră în cadrul în care să putem să
ne ajutăm unii pe alţii în umblarea noastră pe aceste căi. Înainte de înălţarea Sa la cer,
Domnul Isus a circumscris cadrul formării şi existenţei Bisericii Lui: „Toată puterea Mi-a
fost dată în cer şi pe pămînt — a zis Isus ucenicilor Săi. Ducîndu-vă, faceţi ucenici din
toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi învăţîndu-i
să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul
veacului. Amin” (Mat. 28: 18-20 trad. aut). Înnoirea minţii se face printr-o tot mai adîncă
cufundare în realitatea Trinităţii. Dar procesul acesta va continua doar dacă trăirea concretă
se va conforma gîndirii înnoite.400

Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia

În textul din Romani 12:2 nu este în discuţie definirea chipului veacului acestuia401 decît la
nivelul implicit al afirmaţiei, ci imperativul neconformării noastre la acest chip. Or, pentru
a împlini porunca, trebuie să definim practic procesul înnoirii minţii, procesul
metamorfozării minţii noastre în raport cu voia lui Dumnezeu. Acela care nu este implicat
în mod activ în procesul înnoirii minţii este de fapt în procesul modelării sale întru chipul
veacului acestuia.

În Romani 7:14-24 ne este prezentată zbaterea celui născut din nou, care a deschis uşa
pentru păcat, invitîndu-l să locuiască în viaţa lui:

400
Pentru comentariul textului din Matei 28:18-20, vezi Beniamin Fărăgău, Matei 24-28, vol. III, pag. 117-128.
401
Lucrul acesta îl vom face în concluziile şi aplicaţiile la acest apragraf.
528 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

14
Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sînt pămîntesc, vîndut rob păcatului.
15
Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. 16Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc
prin aceasta că Legea este bună. 17Şi atunci, nu mai sînt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul
care locuieşte în mine. 18Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea
pămîntească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. 19Căci
binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac! 20Şi dacă
fac ce nu vreau să fac, nu mai sînt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.
21
Găsesc dar în mine legea aceasta: cînd vreau să fac binele, răul este lipit de mine. 22Fiindcă,
după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; 23dar văd în mădularele mele o altă lege,
care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în
mădularele mele. 24O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?…
(Rom. 7:14-24).

Numai un om a cărui minte a fost înnoită prin naşterea din nou poate spune că, după omul
dinăuntru, îi place Legea lui Dumnezeu. Deci el deosebeşte voia lui Dumnezeu şi o vede
chiar bună, plăcută şi, de aceea, de dorit. Cu toate acestea, la un moment dat în viaţă, omul
nostru a ajuns să pună în cîntar cu voia lui Dumnezeu voia Celui Rău şi să considere voia
Celui Rău mai de dorit decît voia lui Dumnezeu. Astfel s-a deschis pentru păcat şi a ajuns
rob al păcatului. Această alegere dovedeşte că voia lui Dumnezeu nu a fost deosebită bine,
ca fiind bună, plăcută şi desăvîrşită. Şi, drept urmare, cel în cauză a ales voia Celui Rău.

Cum se fac astfel de alegeri?

În Romani 7:7-13, Pavel ne explică cum anume lucrează păcatul. „Odinioară — spune
Pavel, referindu-se la perioada edenică de dinaintea dării poruncii din Genesa 2:17 —,
fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar cînd a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit”
(7:9). Cum anume a ajuns păcatul să mă omoare ne este precizat în context: „Păcatul nu l-
am cunoscut decît prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus:
„Să nu pofteşti! Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se nască în mine prin porunca tot
felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort... Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea
viaţa, mi-a pricinuit moartea. 11Pentrucă păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit, şi prin
însăş, porunca aceasta m-a lovit cu moartea” (Rom. 7:7-11).

Păcatul ne amăgeşte tocmai prin poruncă, distorisionînd-o într-un fel sau altul. Atunci cînd
noi credem minciunile lui şi alegem să le ascultăm, intrăm sub condamnarea Legii, iar
Legea cerînd condamnarea noastră, sîntem daţi pe mîna păcatului.

Atunci cînd, în Ioan 16:8-11, Domnul Isus a vorbit despre lucrarea Duhului Sfînt, El a
făcut o precizare şi cu privire la această credulitate a noastră în raport cu Păcatul:
5
Acum Mă duc la Cel ce M-a trimes; şi nimeni din voi nu Mă întreabă: „Unde Te duci?” 6Dar,
pentrucă v-am spus aceste lucruri, întristarea v-a umplut inima. 7Totuş, vă spun adevărul: Vă
este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mîngîietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă
duc, vi-L voi trimete. 8Şi cînd va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul,
neprihănirea şi judecata. 9În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine; 10în ce priveşte
Romani 12:2 / Condiţia impusă jertfei noastre 529

neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl, şi nu Mă veţi mai vedea; 11în ce priveşte judecata: fiindcă
stăpînitorul lumii acesteia este judecat (Ioan 16:5-11, s.n.).

O parte esenţială a lucrării Duhului Sfînt de recuperare a aceluia care s-a vîndut rob
păcatului este să-l dovedească vinovat în ce priveşte judecata: „În ce priveşte judecata —
spune Domnul Isus —: fiindcă stăpînitorul lumii acesteia este judecat” (11). Duhul Sfînt nu
Şi-a terminat lucrarea de recuperare, pînă cînd nu m-a dovedit vinovat pentru faptul că l-am
crezut pe Diavolul, pe Şarpele cel vechi, pe Acela care înşală întreaga lume. O pocăinţă
este completă doar dacă cel care se pocăieşte ajunge să realizeze ce greşeală mare a făcut
dînd crezare Amăgitorului. Stăpînitorul lumii acesteia a fost dezbrăcat de puterea lui şi a
fost dat în vileag ca mincinos în faţa întregii lumi, atunci cînd Isus Hristos a murit pe cruce
pentru toate implicaţiile minciunilor lui în vieţile noastre.

Deci cu cît deosebim mai puţin bine voia lui Dumnezeu, cu cît sîntem mai puţin convinşi că
ea este bună, plăcută şi desăvîrşită, cu atît sîntem mai vulnerabili în faţa minciunilor
Aceluia care înşală întreaga lume.

Procesul înnoirii minţii trebuie să fie un proces continuu

Oare de ce nu a fost suficientă înnoirea minţii de care ne bucurăm în momentul naşterii
noastre din nou? De ce trebuie să continue acest proces? Faptul că el trebuie să continue,
Pavel îl precizează şi în Efeseni 4:
17
Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgînii, în
deşertăciunea gîndurilor lor, 18avînd mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din
pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. 19Ei şi-au perdut orice pic de
simţire, s-au dedat la desfrînare, şi săvîrşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie. 20Dar voi n-aţi
învăţat aşa pe Hristos; 21dacă, cel puţin, L-aţi ascultat, şi dacă, potrivit adevărului care este în
Isus, aţi fost învăţaţi, 22cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă desbrăcaţi de omul cel
vechi care se strică după poftele înşelătoare; 23şi să vă înoiţi în duhul minţii voastre, 24şi să vă
îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe
care o dă adevărul (Efes. 4:17-24, s.n.).

Problema păgînilor este o minte întunecată, care macină gînduri deşarte şi care s-a
înstrăinat de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află, adică, din pricina
necunoaşterii adevărului lui Dumnezeu, pe cînd acela care este în Hristos trebuie să fie
implicat într-un proces permanent de înnoire în duhul minţii, în procesul unei permanente
îmbrăcări în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu. Nu cumva continuarea
procesului înnoirii minţii noastre este imperativ tocmai pentru că acest proces este
reversibil? Mintea nu poate sta în starea în care se află. Fie creşte în cunoaşterea voii lui
Dumnezeu, fie se întoarce în tiparele vechi de gîndire, printr-o tot mai pronunţată potrivire
cu chipul veacului acestuia. Dacă nu ar exista pericolul reversării procesului, nu ni s-ar fi
poruncit să nu ne potrivim chipului veacului acestuia, ci să ne prefacem prin înnoirea
minţii, ca să putem deosebi bine voia lui Dumnezeu.

În textul din Romani 7:14-24 observăm folosul incalculabil al unei minţi înnoite, care
distinge voia lui Dumnezeu şi de aceea se zbate atunci cînd a ajuns în robia păcatului. Dar
530 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

oare ce să însemne împietrirea inimii de care ne avertizează Pavel în Evrei 3: „Luaţi seama
dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă
despartă de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, cîtă vreme se
zice: «Astăzi,» pentruca niciunul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului”
(3:12-13). Oare procesul împietririi inimii să fie tocmai reversul procesului înnoirii minţii?
Dacă da, atunci este lesne de înţeles de ce ne îndeamnă Pavel să continuăm procesul
înnoirii minţii. Dar oare cum se face lucrul acesta?

Voia lui Dumnezeu este descoperită în Cuvîntul lui Dumnezeu. Iată de ce a zis Domnul
Isus că omul nu va trăi numai cu pîine, ci cu orice Cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu
(vezi Luca 4:4) şi iată de ce şi-a ales Maria partea cea bună, care nu i se va lua (vezi Luca
10:38-42). Ne înnoim în duhul minţii noastre pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu tălmăceşte
Scripturile pentru noi.

Ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu

„Cine are poruncile Mele şi le păzeşte — a zis Domnul Isus —, acela Mă iubeşte” (Ioan
14:21). Relaţia cu Dumnezeu este caracterizată de măsura ascultării de Dumnezeu în toate
sferele vieţii, deci de măsura arderii noastre pe altarul voii lui Dumnezeu. Iar pentru
aceasta, cunoaşterea voii lui Dumnezeu este esenţială. Pentru a putea păzi voia lui
Dumnezeu, trebuie mai întîi s-o cunoaştem. Iar cunoaşterea voii lui Dumnezeu cere timp.
Ţinînd cont de faptul că Domnul Isus a spus că omul nu trăieşte numai cu pîine, ci cu orice
cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu, mulţi dintre noi, atunci cînd ne ordonăm lista
priorităţilor vieţii, aşezăm pe primul loc relaţia cu Dumnezeu:

Relaţia cu Dumnezeu
Relaţia cu mine însumi
Relaţia cu familia
Relaţia cu slujba
Relaţia cu Biserica.
Relaţia cu lumea
Relaţia cu natura

O astfel de definire a priorităţilor ne poate însă duce la a crea un spaţiu în programul nostru
zilnic sau săptămînal pentru relaţia cu Dumnezeu, care se va defini prin cîteva lucruri care
ţin de domeniul „sacrului”, cum ar fi, timpul de părtăşie, de studierea Bibliei, timpul pentru
mersul la Biserică, şi pentru aşa-zise activităţi creştine. Toate acestea sînt extrem de
binevenite. De aceea a împărţit Dumnezeu săptămîna în şase zile plus una. Sabatul era ziua
în care israelitul trebuia să pună jos din mînă lucrul său şi trebuia să se întoarcă spre
Dumnezeu pentru a-L cinsti, prin citirea Scripturii, prin adunările laolaltă împreună cu
fraţii săi etc. Pentru că am pierdut aceste bune obiceiuri, ne-am pomenit înstrăinaţi de
Dumnezeu.

Însă pericolul unei astfel de abordări este împărţirea realităţii în două sfere distincte: sfera
sacrului şi sfera profanului. Avînd viaţa împărţită în cele şapte domenii — relaţia cu
Dumnezeu, cu sinele, cu familia, cu slujba, cu Biserica, cu lumea, cu natura —, putem izola
Romani 12:2 / Condiţia impusă jertfei noastre 531

uşor domeniile între ele, închizîndu-L pe Dumnezeu în colţul sacrului din viaţa noastră. De
fapt, în trăirea de zi cu zi, relaţia cu Dumnezeu nu există ca o realitate în sine, ruptă de
celelalte. Relaţia cu Dumnezeu este măsura ascultării noastre de Dumnezeu în toate
celelalte realităţi ale vieţii. Pentru ca lucrul acesta să fie posibil, trebuie să ne punem timp
deoparte pentru a ajunge să cunoaştem voia Lui. Iar la nivelul imediat al interpretării
textului din Romani 12:2, a nu ne potrivi chipului veacului acestuia înseamnă tocmai a
începe prin a pune timp deoparte pentru a afla voia lui Dumnezeu.

Întrebarea este cît timp trebuie să punem deoparte pentru aceasta, ştiind că ziua are numai
24 de ore, iar săptămîna numai 7 zile? La o astfel de întrebare, răspunsul este dat de scopul
pe care ni l-am fixat. „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin
înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi
desăvîrşită” (12:2, s.n.).

Voia lui Dumnezeu — afirmă Pavel — este bună, plăcută şi desăvîrşită. Problema noastră
este că nu totdeauna o vedem aşa şi, de aceea, nici nu ţinem la ea cu tot dinadinsul. Voia lui
Dumnezeu trebuie deosebită bine. Iar pentru aceasta trebuie să ne folosim mintea să
judecăm şi să cîntărim lucrurile lui Dumnezeu. Uneori, pentru a deosebi bine voia lui
Dumnezeu, trebuie să înţelegem căile Domnului, adică trebuie să distingem în Scriptură
tiparele după care lucrează Dumnezeu. Iar lucrul acesta va cere timp pentru o studiere
sistematică a Scripturii. Dacă ne mulţumim cu o citire sporadică a Scripturii şi cu o citire
sau cu o studiere a ei pe sărite sau dacă ne mulţumim cu studierea părerilor altora legate de
Scriptură, este greu de presupus că vom ajunge vreodată să deosebim atît de bine voia lui
Dumnezeu încît să fim convinşi că ea este bună, plăcută şi desăvîrşită şi, drept urmare, să
fim gata să o alegem, chiar cu preţul vieţii.

Voia lui Dumnezeu este pe măsura caracterului lui Dumnezeu

Vom ajunge să înţelegem că voia lui Dumnezeu este întotdeauna bună, plăcută şi
desăvîrşită numai pe măsură ce vom descoperi caracterul Lui în Scriptură. Iar caracterul lui
Dumnezeu se leagă de căile Lui, de tiparele în care a lucrat de-a lungul istoriei.

În ce-l priveşte pe Israel, atunci cînd acesta se afla pe buza prăpastiei şi i se pregătea Robia
Babiloniană, deşi Domnul chemase deja asupra lui pe Nebucadneţar — nuiaua mîniei Lui
—, El le spune celor plecaţi în robie: „Îmi voi aduce aminte de voi, şi voi împlini faţă de
voi făgăduinţa Mea cea bună, aducîndu-vă înapoi în locul acesta. Căci Eu ştiu gîndurile, pe
cari le am cu privire la voi, zice Domnul, gînduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau
un viitor şi o nădejde” (Ier. 29:10-11). Afirmaţiile Domnului se fundamentau pe caracterul
Lui şi pe intenţiile Lui declarate cu ocazia reînnoirii legămîntului cu aceia care se pregăteau
să intre în Ţara Făgăduinţei:
29
„O! de ar rămînea ei cu aceeaş inimă ca să se teamă de Mine şi să păzească toate poruncile
Mele, ca să fie fericiţi pe vecie, ei şi copiii lor! 30Du-te de spune-le: «Întoarceţi-vă în corturile
voastre». 31Dar tu, rămîi aici cu Mine, şi-ţi voi spune toate poruncile, legile şi rînduielile, pe cari
să-i înveţi să le împlinească în ţara pe care le-o dau în stăpînire.” 32Luaţi seama dar, să faceţi aşa
cum v-a poruncit Domnul, Dumnezeul vostru; să nu vă abateţi dela cele ce a poruncit El nici la
532 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

dreapta, nici la stînga. 33Să urmaţi în totul calea pe care v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru
să umblaţi, ca să trăiţi şi să fiţi fericiţi, şi să aveţi zile multe în ţara pe care o veţi lua în
stăpînire. 1Iată poruncile, legile şi rînduielile pe cari a poruncit Domnul Dumnezeul vostru, să
vă învăţ să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpînire; 2ca să te temi de Domnul,
Dumnezeul tău, păzind, în toate zilele vieţii tale, tu, fiul tău, şi fiul fiului tău, toate legile şi
toate poruncile Lui pe cari ţi le dau, şi să ai zile multe 3Ascultă-le dar, Israele, şi caută să le
împlineşti, ca să fii fericit şi să vă înmulţiţi mult, cum ţi-a spus Domnul, Dumnezeul părinţilor
tăi, cînd a făgăduit ţara în care curge lapte şi miere. (Deut. 5:29-6:3, s.n.).

Toate poruncile Domnului pentru Israel — ca şi pentru noi toţi aceia care sîntem ai Lui —
au un singur scop: să fie fericiţi, să se bucure, pe de o parte, de viaţa trăită pe pămînt, iar pe
de altă parte, de viaţa veşnică. „Adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţei tale, pînă
nu vin zilele cele rele şi pînă nu se apropie anii, cînd vei zice: «Nu găsesc nici o plăcere în
ei»” — afirmă Eclesiastul (12:1). Iar atunci cînd ţinem cont de unul dintre laitmotivele
cărţii402 — „Dacă a dat Dumnezeu cuiva avere şi bogăţii, şi i-a îngăduit să mănînce din ele,
să-şi ia partea lui din ele, şi să se bucure în mijlocul muncii lui, acesta este un dar dela
Dumnezeu” (Ecl. 5:19) — înţelegem că, într-adevăr, Dumnezeu doreşte să ne vadă fericiţi
încă aici pe pămînt. Putea oare Dumnezeu să afirme acest adevăr mai bine decît a făcut-o
prin profeţiile din Isaia?
13
„Bucuraţi-vă, ceruri! Veseleşte-te, pămîntule! Izbucniţi în strigăte de bucurie, munţilor! Căci
Domnul mîngîie pe poporul Său, şi are milă de nenorociţii Lui”. 14Sionul zicea: „M-a părăsit
Domnul, şi m-a uitat Domnul!” 15„Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează, şi să n-aibă
milă de rodul pîntecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuş Eu nu te voi uita cu niciun chip: 16Iată
că te-am săpat pe mînile Mele, şi zidurile tale sînt totdeauna înaintea ochilor Mei! (Is. 49:13-
16).

7
Cîteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. 8Într-o izbucnire de mînie,
Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste vecinică, zice
Domnul, Răscumpărătorul tău. 9Şi lucrul acesta va fi pentru Mine ca şi cu apele lui Noe: după
cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai veni pe pămînt, tot aşa jur că nu Mă voi mai mînia pe
tine şi nu te voi mai mustra. 10Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea
Mea nu se va muta dela tine, şi legămîntul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are
milă de tine. 11Nenorocito, bătuto de furtună şi nemîngîiato! Iată, îţi voi împodobi pietrele
scumpe cu antimoniu, şi-ţi voi da temelii de safir. 12Îţi voi face crestele zidurilor de rubin,
porţile de pietre scumpe, şi tot ocolul de nestemate. 13Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului, şi
mare va fi propăşirea fiilor tăi. 14Vei fi întărită prin neprihănire. Izgoneşte neliniştea, căci n-ai
nimic de temut, şi spaima, căci nu se va apropia de tine. 15Dacă se urzesc uneltiri, nu vin dela
Mine; oricine se va uni împotriva ta va cădea supt puterea ta” (Is. 54:7-15).

Dacă Acesta este Dumnezeul în care credem, atunci ce fel de Legi şi porunci putea să dea
un astfel de Dumnezeu omului? Voia Lui pentru noi nu poate fi decît bună, plăcută şi
desăvîrşită. Prin Legile Lui, Dumnezeu urmăreşte fericirea şi bunăstarea noastră, chiar şi pe
această planetă.

402
Vezi 2:24-26; 3:12, 22; 5:18-19; 8:15; 9:9 şi 11:9.
Romani 12:2 / Condiţia impusă jertfei noastre 533

Dar gîndurile de pace şi de fericire ale Domnului faţă de cei ce-L iubesc întrec cu mult
limitele existenţei terestre:
29
Căci pe aceia pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărît mai dinainte să fie asemenea
chipului Fiului Său, pentruca El să fie cel întîi născut dintre mai mulţi fraţi. 30Şi pe aceia pe cari
i-a hotărît mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe cari i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar
pe aceia pe cari i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. 31Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor
acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? 32El, care n-a
cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu
El, toate lucrurile? (Rom. 8:29-32).

Pentru că binele suprem pe care Dumnezeu ni-l doreşte fiecăruia este să ne facă asemenea
chipului Fiului Său, El va face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre acest bine al
nostru. Însuşi Duhul Sfînt ne-a fost dat ca să poată mijloci în noi împlinirea acestui plan al
lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi: „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră:
căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuş Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine
negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile, ştie care este năzuinţa Duhului; pentrucă El
mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu. De altă parte, ştim că toate lucrurile
lucrează împreună spre binele celorce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celorce
sînt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărît
mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentruca El să fie cel întîi născut dintre
mai mulţi fraţi.” (Rom. 8:26-29). Într-adevăr, voia lui Dumnezeu pentru cei care-L iubesc
nu poate fi decît bună, plăcută şi desăvîrşită.

Să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre

Dar cunoaşterea voii lui Dumnezeu reclamă o prefacere, o transformare prin înnoirea
minţii. După cum am văzut mai sus, această transformare se petrece doar în măsura în care
noi privim cu faţa descoperită ca într-o oglindă slava Domnului, doar în măsura în care
ajungem să-L cunoaştem pe El, călcînd pe urmele paşilor Lui prin spaţiul sacru al revelării
de Sine: sfintele Scripturi. Dar atenţie, iubirea de Scriptură naşte farisei — spunea cineva
—, în timp ce iubirea de Dumnezeu naşte sfinţi. Transformarea în duhul minţii noastre se
face doar la răscrucea întîlnirii noastre cu Dumnezeul Scripturii, nu cu slova Scripturii. De
aceea, o studiere a Scripturii care nu ne aduce în prezenţa lui Dumnezeu nu ne este de nici
un folos. Mandatul pe care Domnul Isus Hristos l-a dat ucenicilor Săi înainte de Înălţare
viza tocmai aducerea oamenilor în prezenţa lui Dumnezeu: „Faceţi ucenici din toate
neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh”, adică,
cufundîndu-i în realitatea Trinităţii sau mijlocind întîlnirea dintre ei şi Dumnezeu.
Cufundarea noastră în realitatea Trinităţii, adică cunoaşterea tot mai profundă a lui
Dumnezeu, pe de o parte, ne va ajuta să deosebim tot mai bine voia lui Dumnezeu, iar pe
de altă parte, va adînci în noi convingerea că voia lui Dumnezeu pentru noi este bună,
plăcută şi desăvîrşită.

Arderea-de-tot în sistemul levitical al jertfelor se aducea împreună cu darul de mîncare. Iar

legea darului de mîncare din Levitic 2 afirmă că sarea, adică semnul Legămîntului, nu
putea lipsi de pe altar: „Toate darurile tale de mîncare să le sărezi cu sare; să nu laşi să
534 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

lipsească niciodată de pe darurile tale de mîncare sarea, care este semnul legămîntului
Dumnezeului tău; la toate darurile tale de mîncare să aduci sare” (Lev. 2:13). Fiind semnul
legămîntului pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel, sarea presărată pe altar aducea aminte
israelitului aflat în faţa altarului că el este al Domnului în întregime şi că lucrul acesta nu
este o corvoadă, ci un privilegiu. Aducerea trupului nostru ca jertfă vie şi sfîntă este plăcută
lui Dumnezeu doar dacă am înţeles că lucrul acesta nu este o corvoadă, ci un extraordinar
privilegiu, doar dacă am înţeles că această voie a lui Dumnezeu pentru noi este bună,
plăcută şi desăvîrşită.
Romani 12:2 / Condiţia impusă jertfei noastre 535

Concluzii şi aplicaţii pe Romani 12:2

Atenţie, procesul înnoirii minţii este un proces reversibil

Imperativul cunoaşterii voii lui Dumnezeu

Întregul Vechi Testament ne atenţionează de faptul că o jertfă este plăcută lui Dumnezeu
doar dacă îndeplineşte condiţiile impuse de El. Deci dacă dorim ca jertfa să fie plăcută lui
Dumnezeu, trebuie să ajungem la cunoaşterea temeinică a voii lui Dumnezeu. De aceea,
Pavel continuă astfel îndemnurile lui: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să
vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea
bună, plăcută şi desăvîrşită” (12:2).

După cum am văzut, contrastul dintre cele două acţiuni — „să nu vă potriviţi…” şi „să vă
prefaceţi…” — ne ajută să definim chipul veacului acestuia nu în termenii lucrurilor
materiale, ci în termenii raportării noastre la ele: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume.
Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta
firii pămînteşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este dela Tatăl, ci din lume. Şi lumea
şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămîne în veac (1 Ioan 2:15-17, s.n.).
Chipul veacului acestuia ţine de pofta firii pămînteşti, de pofta ochilor şi de lăudăroşia
vieţii şi se materializează într-o viaţă ce îşi are izvorul în voia noastră, nu în voia lui
Dumnezeu. Iar necunoaşterea voii lui Dumnezeu va duce la o trăire pe măsură, deoarece
gîndul naşte fapta.

Relaţia dintre gînd şi faptă

Relaţia dintre gînd şi faptă este subliniată deja în primul verset al Evangheliei lui Hristos
propovăduite de Pavel: „Mînia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei
necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, cari înăduşe
adevărul în nelegiuirea lor” (1:18). Am văzut că necinstirea lui Dumnezeu are de-a face cu
felul în care gîndim despre El şi despre adevărurile care ne-au fost revelate, iar nelegiuirea,
cu ceea ce facem cu aceste adevăruri. Întotdeauna gîndul naşte fapta, sau necinstirea lui
Dumnezeu duce la nelegiuire. Atunci cînd începem să gîndim rău despre Persoana lui
Dumnezeu, vom continua prin a gîndi rău şi despre adevărurile lui Dumnezeu. Iar
nemulţumirea noastră cu privire la cadrul pe care ni l-a circumscris Dumnezeu prin
adevărurile Lui care ne-au fost revelate va duce la păcatul luciferic al autoîndumnezeirii,
care atrage după sine prăbuşirea şi dezintegrarea: „S-au fălit că sînt înţelepţi — adică, s-au
fălit cu faptul că ei ştiu mai bine decît Dumnezeu ce este binele şi ce este răul —, şi au
înebunit” (Rom. 1:22). Iar necunoaşterea voii lui Dumnezeu a adus după sine o viaţă de
idolatrie şi imoralitate.
536 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Ascultarea de Hristos va putea fi doar pe măsura cunoaşterii voii Lui

În paginile de mai sus am văzut că ascultarea de Hristos poate fi întotdeauna doar pe

măsura cunoaşterii voii Lui. „Cine are poruncile Mele, a zis Isus, şi le păzeşte, acela Mă
iubeşte” (Ioan 14:15). Într-adevăr, „dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui”
(1 Ioan 5:3) — afirmă Ioan —, dar păzirea poruncilor începe întotdeauna cu cunoaşterea
lor. Avînd în vedere acest principiu, psalmistul — a cărui dorinţă este să-şi ţină curată
cărarea — începe prin a strînge Cuvîntul lui Dumnezeu în inima lui: „Cum îşi va ţinea
tînărul curată cărarea? Îndreptîndu-se după Cuvîntul Tău. Te caut din toată inima mea; nu
mă lăsa să mă abat dela poruncile Tale. Strîng Cuvîntul Tău în inima mea, ca să nu
păcătuiesc împotriva Ta!” (Ps. 119:9-11).

Atenţie, procesul înnoirii minţii este un proces reversibil

Prin contrastul creat în textul de faţă, Pavel defineşte chipul veacului acestuia ca fiind lipsa
de interes pentru cunoaşterea voii lui Dumnezeu: „Să nu vă potriviţi chipului veacului
acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui
Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvîrşită” (12:2, s.n.). Îndemnul ne obligă la a fi părtaşi
unui proces continuu de înnoire a minţii. Dar oare ce se întîmplă atunci cînd îl neglijăm?

„Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul — spune tot Pavel în Efeseni —: să nu

mai trăiţi cum trăiesc păgînii, în deşertăciunea gîndurilor lor, avînd mintea întunecată,
fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi
inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrînare, şi săvîrşesc cu
lăcomie orice fel de necurăţie” (Efes. 4:17-18, s.n.).

Cum trăiesc păgînii sau fiii veacului acestuia? În deşertăciunea gîndurilor lor, adică avînd
o gîndire care se alimentează dintr-o fîntînă goală, iar aceasta pentru că au mintea
întunecată. Dar oare cum au ajuns în starea aceasta? S-au înstrăinat de viaţa lui Dumnezeu,
„din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor”. Textul din Romani 1
subliniază şi el procesul acesta de potrivire cu chipul veacului acestuia: „Fiindcă, măcar că
au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţămit; ci s-au
dedat la gîndiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sînt înţelepţi,
şi au înebunit” (Rom 1:21-22).

A-L proslăvi pe Dumnezeu ca Dumnezeu înseamnă a-I da crezare şi a-L asculta, cu alte
cuvinte a cunoaşte voia Lui şi a i te supune. A înceta să mai cauţi voia lui Dumnezeu
înseamnă a decupla albia de la izvor. Consecinţa inevitabilă este deşertarea ei de apa vieţii.
Dar oare lucrul acesta se poate întîmpla şi celor credincioşi?

Dacă potrivirea cu chipul veacului acestuia nu ar fi un pericol, nu ni s-ar porunci să băgăm

de seamă ca nu cumva să pornim în direcţia respectivă. Este suficient să cităm cîteva texte
din Noul Testament adresate diferitelor biserici.
Romani 12:2 / Condiţia impusă jertfei noastre 537
3
Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celuice
ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, 4prin cari El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi
scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care
este în lume prin pofte. 5De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră
fapta; cu fapta, cunoştinţa; 6cu cunoştinţa, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea,
evlavia; 7cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. 8Căci, dacă
aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce
priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos. 9Dar cine nu are aceste lucruri, este
orb, umblă cu ochii închişi, şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate. 10De aceea, fraţilor,
căutaţi cu atît mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul
acesta, nu veţi aluneca niciodată. 11În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în
Împărăţia vecinică a Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos (2 Petru 1:3-11, s.n.).

Este deci posibil ca cineva să uite că a fost curăţit de vechile lui păcate. Dar cum anume se
ajunge aici? Simplu, dacă nu ne întărim chemarea şi alegerea, adică dacă nu continuăm să
ne înnoim în duhul minţii noastre ca să putem deosebi bine voia lui Dumnezeu, cea bună,
plăcută şi desăvîrşită.
1
În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, cari vor
strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpînul, care i-a răscumpărat, şi vor face
să cadă asupra lor o pierzare năpraznică. 2Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina
lor, calea adevărului va fi vorbită de rău… 17Oamenii aceştia sînt nişte fîntîni fără apă, nişte
nori, alungaţi de furtună: lor le este păstrată negura întunerecului. 18Ei vorbesc cu trufie lucruri
de nimic, momesc, cu poftele cărnii şi cu desfrînări, pe cei ce de abia au scăpat de cei ce trăiesc
în rătăcire. 19Le făgăduiesc slobozenia, în timp ce ei înşişi sînt robi ai stricăciunii. Căci fiecare
este robul lucrului de care este biruit. 20În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii,
prin cunoaşterea Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăş şi sînt biruiţi de
ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decît cea dintîi. 21Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi
cunoscut calea neprihănirii, decît, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă dela porunca sfîntă, care
le fusese dată. 22Cu ei s-a întîmplat ce spune zicala adevărată: „Cînele s-a întors la ce vărsase”,
şi „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăş în mocirlă (2 Petru 2:1-22).

Dacă nu ne îmbăiem mintea în Cuvîntul lui Dumnezeu, se vor găsi destui proroci şi
învăţători mincinoşi ca să ne scalde mintea în neadevăruri. Rezultatul este că ne întoarcem
de la porunca sfîntă care ne-a fost dată, şi o dată cu mintea se întoarce şi viaţa în tiparele ei
vechi.

Pericolul este imens, de aceea Pavel mustră aspru pe cei din biserica evreilor care nu au
răspuns la îndemnul înnoirii minţii. După ce începe să le vorbească despre Hristos —
subliniind faptul că El a ajuns să fie numit Mare-Preot după rînduiala lui Melhisedec —, el
îşi dă seama că aceste adevăruri ar putea foarte bine să treacă pe deasupra lor:
11
Asupra celor de mai sus avem multe de zis, şi lucruri grele de tîlcuit; fiindcă v-aţi făcut greoi
la pricepere — le spune Pavel. 12În adevăr, voi cari de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăş
trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintîi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să
aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. 13Şi oricine nu se hrăneşte decît cu lapte, nu este
obicinuit cu cuvîntul despre neprihănire, căci este un prunc. 14Dar hrana tare este pentru
538 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele
şi răul (Evrei 5:11-14).

Neimplicarea în procesul permanent al transformării minţii noastre ne lasă într-o stare de

copilărie. Iar a fi copil în cele spirituale înseamnă a fi extrem de vulnerabil, deoarece
necunoaşterea căilor lui Dumnezeu duce la neumblarea pe ele, respectiv la umblarea pe
căile necinstirii de Dumnezeu şi ale nelegiuirii.

Cum anume recade mintea în tiparele ei vechi de gîndire este de acum lesne de înţeles. Iată
ce ne spune Pavel în Romani 1:
20
În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit,
dela facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se
pot desvinovăţi; 21fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu,
nici nu I-au mulţămit; ci s-au dedat la gîndiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat.
22
S-au fălit că sînt înţelepţi, şi au înebunit; 23şi au schimbat slava Dumnezelui nemuritor într-o
icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi tîrîtoare (Rom.
1:20-23).

Înnoirea minţii începe cu a ne uita cu băgare de seamă la sursele revelaţiei lui Dumnezeu:
Universul, conştiinţa, istoria, Isus Hristos şi Scriptura, între care sursa primară, prin care se
verifică toate celelalte, este Scriptura. Dar pentru ca înnoirea minţii să continue, ceea ce
mintea a aflat din Scriptură, trebuie întărit şi consfinţit în trupul nostru, adică în viaţa de zi
cu zi. Dacă nu există, mai întîi, această continuă informare a minţii, iar apoi această fixare a
gîndirii în faptă, gîndirea se întoarce încet şi inevitabil în făgaşele ei vechi, înstrăinîndu-se
de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află. Iar înstrăinarea de viaţa lui
Dumnezeu merge mînă în mînă cu apropierea de celălalt sistem de valori şi cu întruparea
lui. Nu există poziţie neutră. Decăderea morală este o consecinţă a necunoaşterii lui
Dumnezeu şi a neaducerii trupului nostru ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu:
24
De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi
necinstesc singuri trupurile; 25căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit
şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvîntat în veci! Amin. 26Din pricina
aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scîrboase; căci femeile lor au schimbat
întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; 27tot astfel şi bărbaţii, au părăsit
întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvîrşit parte
bărbătească cu parte bărbătească lucruri scîrboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru
rătăcirea lor. 28Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a
lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. 29Astfel au ajuns plini de ori ce
fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de
ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sînt şoptitori, 30bîrfitori, urîtori de Dumnezeu,
obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, 31fără pricepere,
călcători de cuvînt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. 32Şi, măcar că ştiu hotărîrea
lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sînt vrednici de moarte, totuş, ei nu numai că le
fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac (Rom. 1:24-32).

Din cele afirmate mai sus putem conchide că chipul veacului acestuia începe acolo unde se
termină dorinţa şi efortul nostru de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi voia Lui; unde ne lăsăm
Romani 12:2 / Condiţia impusă jertfei noastre 539

prinşi în mreaja mersului lumii acesteia, biciuiţi de duhul lumii ca să ne reîntoarcem înapoi
între fiii neascultării, din rîndurile cărora de abia am ieşit.

Într-adevăr, procesul înnoirii minţii este reversibil. Ne putem întoarce de la porunca sfîntă
care ne-a fost dată, iar lucrul acesta se întîmplă dacă nu continuăm să ne înnoim în duhul
minţii ca să deosebim bine voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvîrşită.

În concluzie, putem afirma că din pricina relaţiei dintre gînd şi faptă — cum gîndim aşa
vom şi trăi — continuarea înnoirii minţii pentru a deosebi bine voia lui Dumnezeu este
imperativă, nu facultativă. Ascultarea de Hristos va putea fi doar pe măsura cunoaşterii voii
Lui. Dar imperativul din Romani 12:2 trebuie să-l luăm în serios şi din pricina faptului că
procesul înnoirii minţii este un proces reversibil. Biblia îl numeşte procesul împietririi
inimii.
 540

Romani 12:3-8
Altarul pe care trebuie adusă jertfa
Jertfa trebuie adusă pe altarul zidirii Trupului lui Hristos

12:3-8 Altarul este însuşi Trupul lui Hristos

Răspunsul pe care-l aşteaptă Dumnezeu la îndurarea cu care am fost copleşiţi în Domnul
Isus Hristos este să ne aducem trupul ca jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu. Dar
„jertfa” noastră va fi sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu doar dacă este adusă în conformitate cu
cerinţele Lui. În Vechiul Testament, aspectele legate de cum anume să fie jertfa şi cum
anume să fie ea adusă nu au fost lăsate la latitudinea israelitului. El trebuia să se
conformeze întru totul cerinţelor stipulate de Dumnezeu în Legea Lui. Tot aşa, pentru ca
„jertfa” noastră să fie sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu, noi trebuie să fi ajuns să deosebim
bine voia Lui, să o socotim bună, plăcută şi desăvîrşită şi să o respectăm în totul.

Să presupunem, pentru o clipă, că sîntem de acord cu tot ceea ce ni s-a spus în primele
două versete din Romani 12 şi că sîntem gata să ne aducem trupul ca jertfă lui Dumnezeu.
Dar oare care este „altarul” pe care trebuie să ne aducem trupul ca jertfă vie? Iată primul
domeniu în care ni se cere să deosebim bine voia lui Dumnezeu.

În lumina adevărurilor Vechiului Testament, problema locului în care trebuia să fie adusă
jertfa nu a fost nici ea lăsată la latitudinea israelitului: Iată ce a poruncit Domnul prin
Moise:
1
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: 2„Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui, şi tuturor copiilor lui
Israel, şi spune-le: «Iată ce a poruncit Domnul. 3Dacă cineva din casa lui Israel junghie în tabără
sau afară din tabără un bou, un miel sau o capră, 4şi nu-l aduce la uşa Cortului Întîlnirii, ca să-l
aducă în dar Domnului înaintea cortului Domnului, sîngele acesta va fi pus în socoteala omului
aceluia: a vărsat sînge; omul acela va fi nimicit din mijlocul poporului său. 5De aceea copiii lui
Israel, în loc să-şi junghie jertfele pe cîmp, trebuie să le aducă la preot, înaintea Domnului, la
uşa Cortului Întîlnirii, şi să le aducă Domnului ca jertfe de mulţămire. 6Preotul să le stropească
sîngele pe altarul Domnului, la uşa Cortului Întîlnirii; şi să ardă grăsimea, care va fi de un miros
plăcut Domnului. 7Să nu-şi mai aducă jertfele lor la idolii cu cari curvesc. Aceasta va fi o lege
vecinică pentru ei şi pentru urmaşii lor.» 8Să le spui dar: «Dacă un om din casa lui Israel sau
dintre străinii cari locuiesc în mijlocul lor, aduce o ardere de tot sau vreo altă jertfă, 9şi n-o
aduce la uşa Cortului Întîlnirii, ca s-o aducă jertfă Domnului, omul acela să fie nimicit din
poporul lui»” (Lev. 17:1-9, s.n.).
Romani 12:3-8 / Altarul pe care trebuie adusă jertfa 541

Ar fi fost o contradicţie în termeni să pretindă cineva că aduce o jertfă lui Dumnezeu în

timp ce ar fi adus-o pe un altar străin, slujind idolilor şi curvind astfel cu ei. Jertfa trebuia
adusă în locul pe care Dumnezeu l-a desemnat pentru aceasta: înaintea Domnului, în Casa
Domnului. Locul s-a păstrat şi pentru credinciosul nou-testamental, atîta doar că el trebuie
înţeles în termenii schimbărilor pe care le-a adus Noul Legămînt. De data aceasta, Casa
Domnului este alcătuită din pietre vii. Deci „altarul” pe care trebuie să ne aducem trupul ca
jertfă este însuşi Trupul lui Hristos. Lucrul acesta îl putem deduce din ceea ce afirmă Pavel
în continuare:
3
Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai
înaltă decît se cuvine, ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă, pe
care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia. 4Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare,
şi mădularele n-au toate aceeaş slujbă, 5tot aşa şi noi, cari sîntem mulţi, alcătuim un singur trup
în Hristos, dar fiecare în parte sîntem mădulare unii altora. 6Deoarece avem felurite daruri,
după harul care ne-a fost dat: cine are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei
lui. 7Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de
învăţătură. 8Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă.
Cine cîrmuieşte, să cîrmuiască cu rîvnă; cine face milostenie, s-o facă cu bucurie (Rom. 12:3-8,
s.n.).

Să fie oare aducerea trupului nostru ca jertfă vie unul şi acelaşi lucru cu punerea în negoţ a
darului duhovnicesc pe care l-am primit spre folosul celor din Trupul lui Hristos? În cazul
acesta, „altarul” pe care trebuie să ne aducem trupul ca jertfă este, într-adevăr, însuşi
Trupul lui Hristos, Biserica. „Noi, cari sîntem mulţi — afirmă Pavel —, alcătuim un singur
trup în Hristos; dar, fiecare în parte, sîntem mădulare unii altora” (5). Într-o măsură mai
mică sau mai mare, Dumnezeu ne-a dat fiecăruia harul arătării Duhului spre folosul altora,
pentru că dorinţa Lui este să vadă Trupul zidit prin ceea ce dă fiecare încheietură în măsura
ei şi zidit în dragoste.

Pentru a înţelege mesajul din acest paragraf, este important să observăm relaţiile structurale
din text. Întregul text (3-8) pare să fie zidit pe adevărul din versetul 3: „Prin harul, care mi-
a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decît se
cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă, pe care a
împărţit-o Dumnezeu fiecăruia” (12:3). De acest adevăr se leagă apoi tot ceea ce urmează.

Versetul 3

Căci… (v. 4)
tot aşa… (v. 5)
Deoarece… (v. 6)
Cine… (vs. 7-8)

În primul rînd, nimeni să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decît se cuvine, căci
Trupul lui Hristos nu este alcătuit dintr-un singur mădular, ci din mai multe, şi deci alţii
sînt cel puţin la fel de importanţi în Trup ca şi noi. În al doilea rînd, nimeni să nu aibă
despre sine o părere mai înaltă decît se cuvine, deoarece chiar şi ceea ce avem se datorează
harului care ne-a fost dat fiecăruia. Iar în al treilea rînd, nimeni să nu aibă despre sine o
542 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

părere mai înaltă decît se cuvine, pentru că locul şi rolul fiecăruia dintre noi în Trup este
hotărît nu de ceea ce gîndim despre noi, ci de slujba pe care o facem, de felul în care ne-am
pus darul în negoţ, de felul în care Duhul a reuşit să Se arate prin noi spre folosul altora. Cu
alte cuvinte, nimeni să nu stea să se uite la sine, atunci cînd există atît de mult de lucru.
Aşadar, „cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină
de învăţătură. Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu
inimă largă. Cine cîrmuieşte, să cîrmuiască cu rîvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu
bucurie” (7-8, s.n.).

12:3 Nimeni să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decît

se cuvine
Aducerea trupului nostru ca jertfă pe altarul Trupului lui Hristos este un răspuns la
îndurarea lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că în procesul slujirii Trupului lui Hristos
comparaţia cu alţii nu-şi are locul. Singura noastră preocupare ar trebui să fie dacă am
răspuns sau nu aşa cum se cuvine la îndurarea pe care Dumnezeu a revărsat-o peste noi prin
Domnul Isus Hristos. Deci îndurarea lui Dumnezeu este singurul termen de comparaţie
valid pentru felul în care ne-am adus trupul ca jertfă vie pe altarul Trupului lui Hristos.

Cu toate acestea, dacă nu ar exista pericolul comparării cu ceilalţi, Pavel nu ne-ar spune atît
de apăsat: „Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre
sine o părere mai înaltă decît se cuvine, ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu
măsura de credinţă, pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia” (12:3). Pericolul comparării
cu alţii ne paşte mai ales atunci cînd încercăm să ne cîntărim pe noi înşine pentru a ne
stabili locul şi rolul în Trupul lui Hristos. Dar chiar şi atunci cînd încercăm să ne cîntărim,
trebuie s-o facem punînd pe celălalt taler al cîntarului nu pe fraţii noştri, ci măsura de
credinţă pe care ne-a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.

Înţelesul acestei expresii — măsură de credinţă — a fost disputată la nesfîrşit de exegeţi —

afirmă Matthew Black, în comentariul său pe Romani —, şi un consens în interpretare nu este
mai plauzibil acum decît în perioada exegezei patristice sau a reformei, o situaţie care pare să
arate înspre o «eroare primitivă» în textul transmis, deşi nu există variante de text semnificativ
diferite. Se pot face obiecţii cu privire la toate opţiunile de interpretare tradiţionale (vezi
Cranfield, pag. 613 ş.urm. pentru o privire de ansamblu în detaliu). Cele două interpretări care
au fost cel mai larg acceptate sînt: (a) măsura (cantitatea) de «credinţă» pistis în sensul paulin
cel mai familiar, însemnînd „credinţa mîntuitoare”, fides qua creditur şi (b) măsura darului
divin al „credinţei”, în sensul pistis din 1 Cor. 12:9; 13:2, cu referire la carismata, „o putere dată
de Dumnezeu pentru a face diferite lucruri (de exemplu, pentru a muta munţii)” (Barrett, p.
235), adică „o credinţă lucrătoare de minuni” (Cranfield). Obiecţia principală la ambele poziţii a
fost afirmată în mod convingător de Cranfield: „… În ambele cazuri implicaţia ar fi că un
credincios poate să se vadă pe sine mai presus decît pe fratele său, care are o măsură sau o
cantitate mai mică de credinţă… Este, desigur, puţin probabil ca Pavel să fi avut intenţia să
spună aşa ceva; deoarece o astfel de intenţie ar fi în total dezacord cu… versetele 4 ş.urm. (p.
614). Cranfield susţine înţelesul unui „standard” (după care să ne estimăm pe noi înşine), şi
anume, „credinţa”, adică fides qua creditur, „ceea ce ar însemna, de fapt, să recunoaştem că
Isus Hristos… este Acela faţă de care trebuie să ne măsurăm atît pe noi înşine, cît şi pe semenii
noştri” (p. 616). Dar „standardul credinţei (în Hristos) nu poate fi unul şi acelaşi lucru cu
Romani 12:3-8 / Altarul pe care trebuie adusă jertfa 543

standardul care este Hristos Însuşi”. Pallis ia expresia într-un sens pasiv: „măsura a ceea ce ne-a
fost încredinţat de către Dumnezeu”, adică limita capacităţii cu care am fost încredinţaţi [de
către Dumnezeu], (lat. fideicommissum). S-ar putea oare ca pistis, care a avut o largă gamă de
înţelesuri (vezi Cranfield p. 697), să fi ajuns să semnifice responsabilitatea noastră? Desigur,
„potrivit cu măsura de responsabilitate” în Biserică — Trupul lui Hristos — ar putea oferi un
înţeles plauzibil.403

În contextul imediat, „măsura de credinţă” ne-a fost împărţită de Dumnezeu fiecăruia, iar
noi trebuie să învăţăm să ne cîntărim prin ea. Nevoia acestei cîntăriri este precizată apoi
imediat în versetul care urmează: „Căci, dupăcum într-un trup avem mai multe mădulare, şi
mădularele n-au toate aceeaş slujbă, tot aşa, şi noi, cari sîntem mulţi, alcătuim un singur
trup în Hristos; dar, fiecare în parte, sîntem mădulare unii altora” (4-5). Iar în versetul
următor (6), este asociat un dar cu o măsură de credinţă: „Cine are darul proorociei, să-l
întrebuinţeze după măsura credinţei lui” (6), ceea ce ar putea sugera că „măsura de
credinţă” are de-a face cu sfera de responsabilitate pe care îndrăznim să ne-o asumăm în
folosirea darului nostru.

După cum am văzut în capitolul 9, atunci cînd este vorba despre o lucrare în Împărăţia lui
Dumnezeu, El ne alege în mod suveran şi unilateral pe fiecare dintre noi, pentru o anume
lucrare specifică. El este Creatorul nostru şi ştie cel mai bine care este puterea şi potenţialul
fiecăruia dintre noi. În Pilda talanţilor (vezi Mat. 25:14-30), de pildă, stăpînul îşi
încredinţează averea în mîna slujitorilor săi, dînd unuia cinci talanţi, altuia doi, iar celui din
urmă unul, „fiecăruia după puterea lui” (Mat. 25:15). Acelaşi lucru ni-l spune şi Pavel.
Dumnezeu a împărţit fiecăruia — în mod suveran şi unilateral — o anumită măsură de
credinţă. Tot ceea ce se cere de la noi este să ne cumpănim prin ea şi faţă de ea, avînd
dorinţa şi credinţa să trăim şi să slujim în Trupul lui Hristos prin tot ceea ce ne-a fost dat de
Dumnezeu. Este deci important să nu ne comparăm cu alţii, ci să dăm socoteală lui
Dumnezeu de măsura folosirii darului nostru, căci El este Acela care, în mod suveran,
împarte fiecăruia un dar duhovnicesc anume şi o anume măsură de credinţă.

Oare ce relaţie este între dar şi măsura de credinţă? Cum anume putem defini cele două
concepte? Mai mult, tocmai diferenţele măsurilor de credinţă pe care Dumnezeu le împarte
ne fac să ne întrebăm oare de ce face Dumnezeu diferenţieri între noi? De ce nu ne priveşte
pe toţi în mod egal?404 Dar înainte de a răspunde la aceste întrebări, trebuie să observăm că
lucrarea la care am fost chemaţi este lucrarea lui Dumnezeu, nu lucrarea noastră. Indiferent
ce dar avem şi ce măsură de credinţă ne-a fost împărţită de Dumnezeu, toate acestea va
trebui să le punem în negoţ în ceea ce El are de făcut, în Trupul lui Hristos, Biserica.

403
Matthew Black, Romans, second edition, pag. 168-169.
404
Există un sens în care Dumnezeu ne priveşte pe toţi în mod egal. Iar acest sens este legat de neprihănirea pe care am
primit-o de la Dumnezeu, fără fapte, prin credinţă. Pavel afirmă cu multă tărie acest adevăr în mai multe dintre
epistolele lui. Iată, de pildă, ce spune el în Galateni: „Căci toţi sînteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus.
Toţi cari aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici
rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sînteţi una în Hristos Isus. Şi dacă
sînteţi ai lui Hristos, sînteţi «sămînţa» lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal. 3:26-29). Deci în textul din
Romani nu poate fi vorba despre valoarea noastră poziţională în Hristos, ci despre locul nostru în slujirea Trupului lui
Hristos, adică de valoarea noastră funcţională.
544 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

12:4-5 În Trupul lui Hristos, sîntem mădulare unii altora

Dumnezeu Şi-a propus să alcătuiască din noi toţi un singur TRUP şi să zidească din noi toţi
un singur TEMPLU spre slava Sa. „Căci, dupăcum într-un trup avem mai multe mădulare,
şi mădularele n-au toate aceeaş slujbă, tot aşa, şi noi, cari sîntem mulţi, alcătuim un singur
trup în Hristos; dar, fiecare în parte, sîntem mădulare unii altora” (12:4-5, s.n.). Zidirea
Trupului lui Hristos este lucrarea de cea mai mare importanţă pe care Dumnezeu urmăreşte
s-o facă în istorie. O astfel de afirmaţie este susţinută de faptul că, în lumina Scripturii,
istoria se va opri pe singurul lucru care, în ultimă instanţă, Îl „interesează” pe Dumnezeu pe
pămînt: Mireasa lui Hristos. Iată cum se încheie cartea Apocalipsa:
1
Apoi am văzut un cer nou şi un pămînt nou; pentrucă cerul dintîi şi pămîntul dintîi pieriseră, şi
marea nu mai era. 2Şi eu am văzut coborîndu-se din cer dela Dumnezeu, cetatea sfîntă, noul
Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. 3Şi am auzit un glas tare, care ieşea
din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei
vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuş va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. 4El va şterge orice
lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tînguire, nici ţipăt, nici durere,
pentrucă lucrurile dintîi au trecut.” 5Celce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate
lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sînt vrednice de crezut şi adevărate.”
6
Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sînt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul. Celui ce îi este sete,
îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. 7Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu
voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. 8Dar, cît despre fricoşi, necredincioşi, scîrboşi,
ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde
cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apoc. 21:1-8).

Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru ca să mîntuiască oameni din păcat şi să alcătuiască
din ei Trupul lui Hristos, ca să zidească din ei — pietrele vii — Templul Său cel sfînt. Deci
proiectul şi lucrarea sînt ale Domnului, nu ale noastre. Iar prin faptul că am fost cumpăraţi
cu preţul nespus de scump al sîngelui Fiului Său, trebuie să înţelegem că nu El este
implicat în lucrarea noastră, ci noi sîntem implicaţi în lucrarea Lui. Tocmai de aceea, jertfa
noastră va fi plăcută lui Dumnezeu doar dacă prin ea se va zidi Templul de care Dumnezeu
Însuşi este interesat. Pentru a nu pierde din vedere interesele Lui, noi nu trebuie să ne
potrivim chipului veacului acestuia, ci trebuie să ne înnoim mintea mereu pentru o tot mai
bună înţelegere a voii lui Dumnezeu şi a planurilor Lui. Necunoaşterea voii lui Dumnezeu
şi a planurilor Lui va conduce uşor la defocalizarea noastră în lucrare. De o astfel de
defocalizare s-a făcut vinovat acel rob din Pilda talanţilor care a primit un singur talant de
la stăpînul său. Talanţii reprezintă averea Stăpînului şi interesele Lui. Ultimul dintre cei trei
robi, îngropînd talantul, a îngropat cu el şi planurile şi interesele stăpînului său, pentru ca
să se ducă să caute şi să urmărească împlinirea propriilor lui interese. Lucrarea lui
Dumnezeu nu poate fi făcută în timpul liber, pe lîngă lucrarea noastră. Acela care va
încerca să gîndească şi să trăiască aşa va termina prin a-şi îngropa talantul sau prin a-l
folosi ca şi capital pentru împlinirea propriilor lui lucrări şi pentru a-şi urmări propriile lui
interese. Zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu trebuie să ne frămînte şi să ne preocupe douăzeci
şi patru de ore din douăzeci şi patru şi şapte zile pe săptămînă din şapte, fără însă ca o
astfel de afirmaţie să nege cele spuse de Dumnezeu în Decalog:
Romani 12:3-8 / Altarul pe care trebuie adusă jertfa 545

Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată
Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta,
nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut
Dumnezeu cerurile, pămîntul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de
aceea a binecuvîntat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o (Ex. 20:9-11).

În lumina acestui text, noi nu sîntem chemaţi să promovăm interesele noastre sau ale
duşmanului lui Dumnezeu timp de şase zile, după care a şaptea zi să le punem jos şi să ne
implicăm în lucrarea lui Dumnezeu. A şaptea zi este pentru împlinirea imperativului din
Romani 12:2, este o zi pusă la o parte ca să putem cunoaşte voia lui Dumnezeu, prin
studierea Scripturilor şi prin părtăşia frăţească prin care adevărul Scripturii se
particularizează la contextul specific al fiecăruia şi la contextul specific al bisericii din care
facem parte. Este nevoie de timp pentru adîncirea noastră în cunoaşterea planului lui
Dumnezeu. De aceea trebuie să punem la o parte o zi din şapte. Facem lucrul acesta pentru
ca să evaluăm felul în care am trăit cele şaze zile precedente şi pentru a ne gîndi şi a ne
ruga cu privire la felul în care vom trăi cele şase zile următoare. Fiind ai lui Dumnezeu cu
trupul şi cu duhul nostru, rostul nostru pe pămînt este să promovăm interesele lui
Dumnezeu în viaţa de zi cu zi. Cele şase zile ale săptămînii ne obligă să luăm în serios
mandatul cultural. Dar pentru că am fost răscumpăraţi prin sîngele lui Isus Hristos, noi
sîntem preoţi ai lui Dumnezeu, chemaţi să promovăm interesele Împărăţiei Lui prin tot ceea
ce facem. Pentru aceasta, trebuie să învăţăm să subordonăm mandatul cultural în mod
conştient şi creativ mandatului preoţiei405 noastre. Porunca pe care Domnul Isus a dat-o
ucenicilor Săi înainte de Înălţare — şi prin ei Bisericii Lui din toate timpurile — este să
facă ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului
Duh şi învăţîndu-i să păzească tot ceea ce le-a poruncit Domnul Isus, Capul Bisericii (vezi
Mat. 28:18-20). Or, împlinirea acestei porunci nu poate fi lăsată doar pentru timpul liber
sau pentru o zi din şapte. Ea defineşte raţiunea existenţei noastre ca şi creştini. În lumina
acestor afirmaţii, lucrarea creştină trebuie definită ca fiind orice activitate, legitimată de
mandatul cultural (vezi Gen. 1:28), care a fost subordonată conştient şi creativ mandatului
preoţiei (vezi Mat. 28:18-20). Iar în acest caz, viaţa cu aspectele ei banale de zi cu zi
devine vehiculul preoţiei noastre, mijlocul proslăvirii lui Dumnezeu, mijlocul răspîndirii în
lume a luminii prezenţei Lui în noi.

12:6a Darul specific şi măsura de credinţă

Am văzut că slujirea noastră este răspuns la harul pe care Dumnezeu l-a turnat peste noi
prin Domnul Isus Hristos, iar altarul slujirii noastre este Trupul lui Hristos, pe care
Dumnezeu doreşte să-l zidească prin contribuţia noastră a fiecăruia. În vederea realizării
acestui lucru, Dumnezeu a împărţit fiecăruia un dar şi o măsură de credinţă. Pavel afirmă
că avem „felurite daruri, după harul care ne-a fost dat” (6, s.n.), după care el înşiră un
număr dintre ele: darul prorociei, darul de a face anumite slujbe sau darul diaconiei, darul
învăţării, darul îmbărbătării, darul dărniciei, darul cîrmuirii şi darul milosteniei. Porunca
specifică pe care o dă Pavel în acest text vizează perseverarea sau credincioşia noastră în
punerea darului în negoţ:
405
Pentru definirea conceptelor „mandatul cultural” şi „mandatul preoţiei”, precum şi a relaţiei dintre ele, vezi
Beniamin Fărăgău, Matei 24-28, vol. III, pag. 164-199.
546 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Cine are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine este chemat la o
slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează
pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cîrmuieşte, să
cîrmuiască cu rîvnă; cine face milostenie, s-o facă cu bucurie (Rom 12:6-8, s.n.).

Pavel insistă în mod deosebit nu pe definirea darurilor specifice, ci pe punerea în negoţ a

darului primit. Totuşi, întrebarea pe care ne-o punem cel mai adesea este legată de definirea
şi identificarea darului pe care l-am primit. Înainte de a discuta însă acest aspect, trebuie să
încercăm să lămurim înţelesul expresiilor „măsură de credinţă” şi „dar duhovnicesc”,
precum şi al relaţiilor dintre ele.

Să ne imaginăm că cercul de mai jos reprezintă Trupul lui Hristos în toată complexitatea
lui, iar sectoarele de cerc reprezintă darul sau slujba specifică al diferitelor mădulare.
„Căci, dupăcum într-un trup sînt mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaş
slujbă, tot aşa, şi noi, cari sîntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în
parte, sîntem mădulare unii altora. Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost
dat…” (12:4-5) — continuă Pavel —, fiecare dintre noi să vegheze asupra credincioşiei cu
care darul lui este pus în negoţ.

Dacă darul specific este ilustrat prin sectorul de cerc, atunci măsura de credinţă vizează
sfera de influenţă în exercitarea darului în Trupul lui Hristos sau îndrăzneala pe care o
avem în exercitarea darului respectiv spre folosul altora. Măsura de credinţă este
reprezentată prin arcul de cerc corespunzător unei anumite raze.

Pînă la un anumit nivel al măsurii noastre de credinţă în folosirea anumitor daruri, putem
funcţiona în mai multe compartimente. Dar pe măsură ce creşte măsura de credinţă în
folosirea unui anumit dar, deci pe măsură ce îndrăznim să călcăm cu talpa piciorului tot
mai mult din spaţiul exersării darului spiritual pe care l-am primit, încercarea de a sta în
mai multe compartimente înseamnă să nu avem simţiri cumpătate despre noi înşine. Pentru
că nu este vorba despre lucrarea noastră, ci despre lucrarea Domnului, preoţia noastră
vizează nu numai „marginile pămîntului”, ci şi slujirea unei realităţi extrem de complexe.
Iată de ce perspectivele punerii unui anumit dar al nostru în negoţ sînt nelimitate. Dar sfera
de influenţă pe care o atingem prin slujirea noastră este determinată de măsura noastră de
credinţă, mai precis de cît anume am îndrăznit să punem în negoţ din ceea ce am primit.
Deşi Dumnezeu ne-a împărţit o anume măsură de credinţă, de obicei noi ne folosim doar de
o parte din ea, de atît cît am îndrăznit să călcăm cu talpa piciorului nostru din „teritoriul” în
care am fost chemaţi să slujim.

Să ne aducem aminte de experienţa lui Israel din vremea lui Iosua:

1
După moartea lui Moise, robul Domnului, Domnul i-a zis lui Iosua, fiul lui Nun, slujitorul lui
Moise: 2„Robul Meu Moise a murit: acum, scoală-te, treci Iordanul acesta, tu şi tot poporul
acesta, şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui Israel. 3Orice loc pe care-l va călca talpa
piciorului vostru, vi-l dau, cum am spus lui Moise. 4Ţinutul vostru se va întinde de la pustie şi
Liban pînă la rîul cel mare, rîul Eufrat, toată ţara Hetiţilor, şi pînă la marea cea mare, spre
apusul soarelui. 5Nimeni nu va putea să stea împotriva ta, cît vei trăi. Eu voi fi cu tine, cum am
fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi. 6Întăreşte-te şi îmbărbătează-te, căci tu vei da
Romani 12:3-8 / Altarul pe care trebuie adusă jertfa 547

în stăpînire poporului acestuia ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da. 7Întăreşte-te
numai, şi îmbărbătează-te, lucrînd cu credincioşie după toată legea pe care ţi-a dat-o robul Meu
Moise; nu te abate dela ea nici la dreapta nici la stînga, ca să isbuteşti în tot ce vei face. 8Cartea
aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutînd să faci tot ce
este scris în ea; căci atunci vei izbîndi în toate lucrările tale, şi atunci vei lucra cu înţelepciune.
9
Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: „Întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimînta şi nu
te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face” (Iosua 1:1-9).

Ţara era deja a lor. Domnul le-o căutase cu grijă406 şi le-o dăduse prin legămîntul pe care l-a
făcut cu Avraam:
7
Domnul i-a mai zis [lui Avram]: „Eu sînt Domnul, care te-am scos din Ur din Haldea, ca să-ţi
dau în stăpînire ţara aceasta”. 8Avram a răspuns: „Doamne Dumnezeule, prin ce voi cunoaşte că
o voi stăpîni?” 9Şi Domnul i-a zis: „Ia o juncană de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei
ani, o turturea şi un pui de porumbel”. 10Avram a luat toate dobitoacele acestea, le-a despicat în
două şi a pus fiecare bucată una în faţa alteia; dar pasările nu le-a despicat. 11Pasările răpitoare
s-au năpustit peste stîrvuri; dar Avram le-a izgonit. 12La apusul soarelui, un somn adînc a căzut
peste Avram; şi iată că l-a apucat o groază şi un mare întunerec. 13Şi Domnul i-a zis lui Avram:
„Să ştii hotărît că sămînţa ta va fi străină într-o ţară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită şi o vor
apăsa greu, timp de patru sute de ani. 14Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: şi
pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii. 15Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat
după o bătrîneţă fericită. 16În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriţilor
nu şi-a atins încă vîrful.” 17După ce a asfinţit soarele, s-a făcut un întunerec adînc; şi iată că a
ieşit un fum ca dintr-un cuptor, şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate. 18În ziua
aceea, Domnul a făcut un legămînt cu Avram şi i-a zis: „Seminţei tale îi dau ţara aceasta, dela
rîul Egiptului pînă la rîul cel mare, rîul Eufrat, 19şi anume: ţara Cheniţilor, a Cheniziţilor, a
Cadmoniţilor, 20a Hetiţilor, a Fereziţilor, a Refaimiţilor, 21a Amoriţilor, a Canaaniţilor, a
Ghirgasiţilor şi a Iebusiţilor” (Gen. 15:7-21, s.n.).

Deşi Domnul hotărîse perimetrul ţării — „Ţinutul vostru se va întinde dela pustie şi Liban
pînă la rîul cel mare, rîul Eufrat, toată ţara Hetiţilor, şi pînă la marea cea mare, spre apusul
soarelui” (Ios. 1:4) — şi deşi El a dat deja ţara lui Israel, totuşi Israel urma să aibă, de fapt,
din ţara aceasta doar atît cît îi va permite măsura de credinţă, atît cît va îndrăzni să calce cu
talpa piciorului din ceea ce era deja, de drept, al lui. Deci tot ceea ce trebuia să facă Iosua şi
poporul era să ia, prin credinţă, ţara pe care Domnul le-o căutase şi pe care tot El le-o
dăduse deja. Măsura de credinţă trebuie deci să aibă de-a face cu cît îndrăznim să luăm din
ceea ce Domnul ne dă. Atunci cînd aplicăm acest concept la mîntuirea şi moştenirea
noastră împreună cu Hristos, în Domnul Isus Hristos Dumnezeu ne-a dat absolut totul: „Pe
aceia pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărît mai dinainte să fie asemenea chipului
Fiului Său, pentruca El să fie cel întîi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe cari i-a
hotărît mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe cari i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi;
iar pe aceia pe cari i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit” (Rom. 8:29-30). Deci, din
perspectiva lui Dumnezeu avem absolut totul: răscumpărare, sfinţire, proslăvire şi
moştenire. Întrebarea este dacă îndrăznim să le luăm prin credinţă din mîna lui Dumnezeu

406
Domnul a căutat pentru Israel în mod special ţara în care curge lapte şi miere, pe care le-a dat-o apoi: „În ziua
aceea, Mi-am ridicat mîna spre ei, ca să-i duc din ţara Egiptului într-o ţară pe care o căutasem pentru ei, ţară în care
curge lapte şi miere, cea mai frumoasă dintre toate ţările” (Ezec. 20:6, s.n.). Tot ceea ce aveau ei de făcut era s-o ia
prin credinţă.
548 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

şi să ne bucurăm de ele. În ce priveşte răscumpărarea, trebuie s-o primim prin credinţa

materializată în punerea sîngelui mielului pascal pe uşorii uşii inimii noastre, ca singură
soluţie pentru mîntuirea noastră din faţa revărsării mîniei lui Dumnezeu.407 În ce priveşte
sfinţirea noastră, atunci cînd, prin credinţă, călcăm în apele umflate ale Iordanului, Iordanul
se despică sub talpa picioarelor noastre, deoarece Dumnezeu este credincios şi El va
împlini ceea ce a promis.408 Iar în ce priveşte moştenirea noastră împreună cu Hristos, vom
fi proslăviţi împreună cu El tot prin credinţa în El, dacă păstrăm credinţa pînă la sfîrşit,
chiar şi în pofida necazurilor şi suferinţelor din pricina Numelui Său.409

Iar atunci cînd aplicăm conceptul „măsurii de credinţă” la lucrarea noastră, avem doar ceea
ce îndrăznim să primim de la Domnul prin credinţa materializată în credincioşia cu care ne
silim să punem darul în negoţ. Aceasta nu înseamnă că putem face salturi imense peste
noapte, considerînd măsura de credinţă ca un cec în alb pe care-l completăm după bunul
nostru plac. Deşi măsura de credinţă are şi o componentă subiectivă, ea este totuşi o
realitate obiectivă, pe care Dumnezeu o împarte fiecăruia. Cine nu a fost şi nu este
credincios în lucrurile mici nu va fi nici în cele mari.

Deoarece firea noastră pămîntească nu este întotdeauna răstignită, mulţi dintre noi ar dori
să intre în slujirea Trupului lui Hristos nu dinspre centru înspre periferia cercului din
schema de mai sus, ci invers. Cu alte cuvinte, mulţi am dori să facem în Trupul lui Hristos
lucrări de anvergură, care depăşesc cu mult mandatul şi măsura noastră de credinţă. Măsura
de credinţă părînd a fi un element subiectiv, se vor găsi unii între noi care, avînd despre ei
înşişi o părere mai înaltă decît se cuvine, se vor avînta în lucrări pentru care nu există
acoperire în viaţa lor. Lucrul acesta se va vedea imediat, deoarece un dar duhovnicesc este
„arătarea Duhului spre folosul altora” (1 Cor. 12:7). Trupul va sesiza imediat cînd cineva
operează în afara darului sau în afara măsurii de credinţă pe care i le-a dat Dumnezeu.
Lărgirea sferei noastre de influenţă nu se realizează printr-un efort subiectiv de a lărgi
orizontul lucrării noastre, ci prin punerea darului în negoţ şi prin perseverarea în slujire sau
prin credincioşia în slujire. Doar aceluia care a fost credincios în lucrurile mici îi va
încredinţa Dumnezeu lucruri mai mari. „Nu umblaţi după lucrurile înalte — ne spune
Duhul lui Dumnezeu prin Pavel —, ci rămîneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri
înţelepţi” (Rom. 12:16).

În textul din 1 Timotei 3, de pildă, Pavel lasă cumpănirea în seama noastră: „Dacă rîvneşte
cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun” (3:1). Dar el se grăbeşte să ne dea standardul
Scripturii, ca să elimine cît se poate subiectivismul, adică părerile despre sine care nu sînt
conforme cu măsura de credinţă primită:
2
Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept,
vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. 3Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş,
nici doritor de cîştig mîrşav, ci să fie blînd, nu gîlcevitor, nu iubitor de bani; 4să-şi
chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. 5Căci dacă cineva nu
ştie să-şi cîrmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? 6Să nu fie întors la

407
Vezi Romani 3:21-26.
408
Vezi Romani 8:1-14.
409
Vezi Evrei 3:6-15 şi Rom. 8:17.
Romani 12:3-8 / Altarul pe care trebuie adusă jertfa 549

Dumnezeu de curînd, ca nu cumva să se îngîmfe şi să cadă în osînda diavolului. 7Trebuie să

aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară, pentruca să nu ajungă de ocară, şi să cadă în
cursa diavolului (1Tim. 3:2-7).

Să fie oare măsura de credinţă evidenţiată tocmai de aspectele menţionate în text:

„cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii, să nu
fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de cîştig mîrşav, ci să fie blînd, nu gîlcevitor, nu
iubitor de bani; să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată
cuviinţa” (2-4)? Sau măsura de credinţă să fie tocmai sfera de influenţă la care rîvneşte
cineva? Fiind vorba despre darul cîrmuirii, pot rîvni, de pildă, la cîrmuire în cercul familiei
mele sau în cercul Bisericii lui Hristos.

Părerea Duhului Sfînt, făcută de cunoscut Bisericii Lui prin Pavel, este că fiecare dintre noi
trebuie să începem cu cele smerite. Pentru că lucrarea de prezbiterat este o lucrare de
cîrmuire, trebuie să începem prin a ne deprinde cu cîrmuirea în propria noastră familie şi
prin a lărgi treptat sfera de influenţă a slujirii noastre: „Să-şi chivernisească bine casa, şi să-
şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci dacă cineva nu ştie să-şi cîrmuiască bine
casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?” (4-5). Înainte să facem pasul următor şi
să lărgim sfera slujirii noastre, în cazul de faţă înainte de a dori să cîrmuim Biserica lui
Dumnezeu, trebuie să fi exersat cu succes cîrmuirea în sfera familiei noastre. „Trebuie să
aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară — continuă Pavel —, pentruca să nu
ajungă de ocară, şi să cadă în cursa diavolului” (7).

Măsura de credinţă pe care o avem şi care constituie capitalul slujirii noastre trebuie să fi
fost verificată prin credincioşia noastră în sfera de slujire în care ne aflăm şi confirmată de
fraţii care au beneficiat de slujirea noastră. În cazul prezbiterului despre care îi vorbeşte
Pavel lui Timotei, neprihănirea, cumpătarea, înţelepciunea, vrednicia de a fi cinstit de alţii,
primirea de oaspeţi, măsura în care este în stare să înveţe pe alţii, motivele slujirii — cu
lepădare de sine sau pentru un cîştig mîrşav410 —, blîndeţea, stăpînirea limbii; chivernisirea
şi cîrmuirea bună a casei, maturitatea în credinţă, mărturia celor de afară etc. trebuie să le
confirme în mod neapărat biserica, înainte de a investi pe cineva în funcţia de prezbiter. La
fel trebuie să se procedeze şi în cazul unui diacon.
8
Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cinstiţi, nu cu două feţe, nu băutori de mult vin, nu
doritori de cîştig mîrşav: 9ci să păstreze taina credinţei într-un cuget curat. 10Trebuiesc cercetaţi
întîi, şi numai dacă sînt fără prihană, să fie diaconi. 11Femeile, de asemenea, trebuie să fie
cinstite, neclevetitoare; cumpătate, credincioase în toate lucrurile. 12Diaconii să fie bărbaţi ai
unei singure neveste, şi să ştie să-şi cîrmuiască bine copiii şi casele lor. 13Pentrucă cei ce slujesc
bine ca diaconi, dobîndesc un loc de cinste şi o mare îndrăzneală în credinţa care este în
Hristos Isus (1 Tim. 3:8-13, s.n.).

Doar aceia care slujesc bine — în cazul textului de mai sus, ca diaconi —, deci aceia care
avînd o slujbă se ţin de slujba lor, „dobîndesc un loc de cinste şi o mare îndrăzneală în
credinţa care este în Hristos Isus” (1 Tim. 3:13, s.n.). Să fie oare măsura de credinţă
tocmai îndrăzneala pe care o avem în sfera slujirii noastre? Aşa se pare! Iar atunci,

410
Vezi 1 Petru 5:1-4.
550 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

„măsura de credinţă” pe care ne-o împarte Dumnezeu fiecăruia este răspunsul lui
Dumnezeu la măsura credincioşiei noastre în slujire, şi ea ne este împărţită de Dumnezeu,
pe de o parte, prin lărgirea darului în noi, adică, prin înmulţirea numărului de talanţi, iar pe
de altă parte, prin confirmarea continuă care vine din partea acelora pe care-i slujim prin
exersarea darului nostru. Creşterea numărului de talanţi, deci a poverii pe care cineva o
poate duce în lucrarea Împărăţiei, se vede tocmai într-o măsură mai mare de cumpătare,
înţelepciune, vrednicie în cinste, primire de oaspeţi, în capacitatea de a învăţa pe alţii etc.,
cu un cuvînt, în conturarea chipului lui Hristos în el.

După cum vom vedea în paragraful următor (Rom. 12:9-16), în exersarea darului nostru
paşii înainte se fac nu prin poziţiile pe care le ocupăm, ci prin măsura în care Duhul lui
Dumnezeu Se arată prin noi.

12:6b-8 Fiecare să se ţină de slujba lui

Dacă pînă aici Pavel a făcut cîteva precizări de ordin general, prin care au fost vizaţi toate
mădularele Trupului deopotrivă, începînd cu ultima parte a versetului 6, el se adresează
unor grupuri specifice din biserică, celor care au un dar specific sau altul:
6
…Cine are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui.
7
Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui.
Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură.
8
Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare.
Cine dă, să dea cu inimă largă.
Cine cîrmuieşte, să cîrmuiască cu rîvnă.
Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie.

Implicaţiile imediate ale acestei adresări — „Cine…” — sînt că nu toţi avem acelaşi dar,
deci nu pe toţi ne vizează deopotrivă ceea ce este afirmat în versetele acestea. Nu toţi au
darul proorociei, după cum nu toţi sînt chemaţi la aceeaşi slujbă. Adică, nu toţi sînt chemaţi
să înveţe pe alţii, să îmbărbăteze, să dăruiască, să cîrmuiască sau să facă milostenie.
Trebuie însă să facem precizarea că, într-o anumită măsură, fiecare dintre noi trebuie să fim
implicaţi în fiecare dintre aceste aspecte. Toţi învăţăm pe alţii la un anumit nivel şi toţi
îmbărbătăm pe cei de lîngă noi în diferite situaţii. De asemenea, toţi facem dărnicie şi
milostenie în dreptul nostru şi toţi cîrmuim în dreptul nostru, cel puţin în familiile pe care
ni le-a dat Dumnezeu sau la locul nostru de muncă, dacă avem subalterni. Dar aici este
vorba despre lucrări şi daruri specifice în Trupul lui Hristos. De aceea spune Pavel: „Cine
are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine este chemat la o
slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. Cine
îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine
cîrmuieşte, să cîrmuiască cu rîvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie” (6-8).
Romani 12:3-8 / Altarul pe care trebuie adusă jertfa 551

Cine are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei

lui (6b)

„A proroci sau a profeţi — afirmă John Stott — înseamnă a vorbi sub inspiraţie divină”.411
Stott precizează faptul că Biserica lui Hristos este zidită pe temelia apostolilor şi prorocilor,
piatra din capul unghiului fiind Însuşi Domnul Isus Hristos. Deci funcţia apostolică şi cea
profetică sînt fundamentale pentru Trupul lui Hristos. El continuă prin a încerca o
diferenţiere între cele două:

În două liste care conţin darurile spirituale — carismata — profetul este plasat pe o poziţie
secundă faţă de apostol, sugerînd că este vorba despre un dar profetic mai mic decît cel al
profetului vechi-testamental. Cuvintele rostite de astfel de profeţi trebuiau cîntărite şi judecate,
în timp ce cuvintele apostolilor trebuiau crezute şi ascultate, fără să fi fost necesare cîntărirea şi
analizarea lor. O altă deosebire între profeţi şi apostoli era faptul că profeţii pare să se fi adresat
unei situaţii locale, în timp ce autoritatea apostolilor era universală. Mai departe, Hodge a avut
cu siguranţă dreptate — afirmă Stott — atunci cînd a subliniat că o altă deosebire între profeţi şi
apostoli era faptul că „inspiraţia divină a apostolilor era permanentă”, în timp ce „inspiraţia
divină a profeţilor era ocazională”. În lumina acestei realităţi se face în continuare precizarea:
„cine are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui”.412

Ca şi în cazul dezbaterii legate de înţelesul expresiei „măsura de credinţă” din versetul 3, şi

în cazul de faţă, expresiei i se poate atribui un aspect subiectiv şi unul obiectiv. În primul
caz, dacă ne referim la aspectul subiectiv, măsura de credinţă se referă la îndrăzneala
profetului în exercitarea darului său. În al doilea caz, dacă ne referim la aspectul obiectiv,
atunci profetul este îndemnat să vegheze ca profeţia făcută în numele Domnului să nu se
abată cu nimic de la adevărurile credinţei în Isus Hristos, adică de la adevărul Scripturii.

În Romani, Pavel ne spune că Dumnezeu a oferit neprihănirea fiecăruia dintre cei care cred
în Isus Hristos. Iar această credinţă în Hristos vine prin auzirea Cuvîntului sau a
Evangheliei lui Hristos. În cazul specific al Epistolei către romani, temelia credinţei sînt
adevărurile desfăşurate de Pavel înaintea cititorilor săi în primele unspreze capitole ale
epistolei. Întreaga noastră slujire — indiferent de darul specific şi de slujba specifică în
Trupul lui Hristos — trebuie să fie un răspuns la îndurarea pe care ne-a arătat-o Dumnezeu
în Domnul Isus Hristos. Iar pentru ca jertfa noastră să fie sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu ea
trebuie să se conformeze neapărat voii lui Dumnezeu, indiferent prin ce dar specific este
adusă această jertfă. Deci, tocmai pentru că, în 12:2, a fost deja afirmată condiţia
conformării la voia lui Dumnezeu, ar fi inutil, într-un fel, să ni se mai spună încă o dată
acelaşi lucru. În acest caz, este mai probabil ca precizarea legată de exersarea darului
prorociei — „să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui” — să ţină de aspectul subiectiv,
adică de îndrăzneala celui în cauză în a-şi exercita darul. Ceva mai încolo Pavel va face o
precizare interesantă: „Tot ce nu vine din încredinţare este păcat” (14:23). Este adevărat că
această precizare este legată de libertatea conştiinţei celui în cauză de a mînca o mîncare
sau alta. Este însă important să observăm că lipsa încredinţării celui în cauză se
obiectivează în păcat, deci într-o mergere împotriva voii lui Dumnezeu. Să fie oare vorba

411
John R. W. Stott, The Message of Romans, p. 326.
412
Ibid., p. 327.
552 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

despre ceva asemănător şi în cazul măsurii de credinţă pe care Dumnezeu a împărţit-o

fiecăruia? A ne aduce trupul ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu înseamnă a rămîne
în parametri hotărîţi de Dumnezeu pentru slujba noastră.

În cazul profetului, acesta este chemat să confrunte situaţii concrete din Biserică sau din
societate. Dar pînă unde este chemat el să meargă? Răspunsul se leagă de măsura de
credinţă pe care i-a dat-o Dumnezeu profetului respectiv în situaţia respectivă. Deci, „cine
are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui” (12:6).

Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui (7a)

Sub această afirmaţie — „Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui” (7a) — am
putea încolona tot ceea ce urmează în continuare, deoarece învăţătura, îmbărbătarea,
dărnicia, cîrmuirea şi milostenia sînt, de fapt, diferite slujbe în Trupul lui Hristos. Deşi,
după cîte am văzut, toţi sîntem puşi în situaţia de a le face pe toate acestea la un anumit
nivel, atunci cînd vorbim despre slujbe în Trupul lui Hristos, ne referim la daruri speciale
pe care le-au primit în această direcţie unii din Biserică. Din acest punct de vedere, nu toţi
sînt învăţători, nu toţi au darul şi slujba îmbărbătării, a dărniciei, a cîrmuirii sau a
milosteniei. Deci cine este chemat la o anumită slujbă să se ţină de slujba lui!

Există totuşi un numitor comun care se desprinde din text şi care se potriveşte deopotrivă
tuturor: chemarea la credincioşie sau ţinerea de slujba la care am fost chemaţi. Cine învaţă
trebuie să se ţină de învăţătură, cine îmbărbătează trebuie să se ţină de îmbărbătare, cine dă
trebuie să se ţină de dărnicie etc. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne cere să fim credincioşi în
lucrul încredinţat nouă. În cazul diaconilor, deci a celor care au primit o slujbă, „ceice
slujesc bine ca diaconi — adică, aceia care se ţin de slujba lor şi o fac cu credincioşie —,
dobîndesc un loc de cinste şi o mare îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus” (1
Tim 3:13). Creşterea îndrăznelii sau a măsurii de credinţă în slujire se face pe măsura
credincioşiei noastre în lucrul care ne-a fost încredinţat. „Nu fi nepăsător de darul care este
în tine, care ţi-a fost dat prin proorocie, cu punerea mînilor de către ceata presbiterilor — îi
scrie Pavel lui Timotei. Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele,
pentruca înaintarea ta — sau creşterea ta în măsura de credinţă primită — să fie văzută de
toţi” (1 Tim. 4:14-15). A ne ţine de o slujbă înseamnă a ne pune pe inimă ceea ce facem şi
a face lucrul acela cu toată puterea noastră, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni.

Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură (7b)

Dacă „a profeţi înseamnă a vorbi sub inspiraţie divină”,413 a învăţa pe alţii înseamnă a
tălmăci Scriptura pe înţelesul lor. „Un învăţător este unul care formează şi instruieşte
Biserica prin Cuvîntul adevărului”.414

Învăţarea altora se face tot sub inspiraţie divină, adică prin lumina şi puterea Duhului Sfînt.
Dar ca şi în cazul celorlalte daruri, şi în cazul darului învăţării Pavel insistă mai degrabă pe

413
John R. W. Stott, op.cit., p. 326.
414
Calvin, Romans and Tessalonians, p. 269.
Romani 12:3-8 / Altarul pe care trebuie adusă jertfa 553

credincioşia în slujire, şi nu atît de mult pe definirea domeniului în care se exersează darul.

„Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură” (7b, s.n.). A te ţine de învăţătură poate viza
cel puţin două aspecte distincte. Pe de o parte, cine învaţă pe alţii să se înveţe mai întîi pe
sine însuşi şi să trăiască conform adevărului învăţat. Tocmai în această problemă i-a acuzat
Pavel în capitolul 2 pe iudei:
17
Tu, care te numeşti Iudeu, care te reazimi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău, 18care
cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între lucruri, pentrucă eşti învăţat de Lege; 19tu, care
te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sînt în întunerec, 20povăţuitorul celor fără
minte, învăţătorul celor neştiutori, pentrucă în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al
adevărului; — 21tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti:
„Să nu furi,” furi? 22Tu care zici: „Să nu preacurveşti,” preacurveşti? Tu, căruia ţi-e scîrbă de
idoli, le jăfuieşti templele? 23Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea
acestei Legi? 24Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după
cum este scris (2:17-24).

Acela care nu se învaţă mai întîi pe sine nu are dreptul să-i înveţe pe alţii, pentru că va
ajunge sub osînda diavolului, şi, din pricina lui, Numele lui Dumnezeu va ajunge să fie
hulit de oameni.

Pe de altă parte, acela care învaţă pe alţii se ţine de învăţătură doar dacă se ţine de slujba
lui, adică dacă o face în mod regulat şi sistematic. O slujbă presupune exersarea unui dar pe
o perioadă de timp considerabilă, pentru ca prin slujba respectivă să se poată atinge
dezideratul lui Dumnezeu: zidirea Trupului lui Hristos. În Efeseni 4, Pavel precizează:
11
Şi El [Isus Hristos] a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii,
păstori şi învăţători, 12pentru desăvîrşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea
trupului lui Hristos, 13pînă vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui
Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; 14ca să nu mai fim
copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vînt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi
prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; 15ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem
în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos (Efes. 4:11-15).

Ca învăţător, a te ţine de învăţătură înseamnă a avea în vedere, pe de o parte, desăvîrşirea

sau echiparea sfinţilor în vederea lucrării de slujire, iar pe de altă parte, zidirea Trupului lui
Hristos în maturitate şi stabilitate doctrinară.

Desigur, ambele aspecte — atît credincioşia în aplicarea adevărului mai întîi la noi înşine,
cît şi credincioşia în desfăşurarea sistematică a adevărului Scripturii înaintea bisericii —
sînt absolut necesare. Dacă învăţătorul nu ar aplica învăţătura mai întîi în propria lui viaţă,
jertfa lui nu ar fi sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu. Iar dacă slujba învăţării nu se face într-un
mod sistematic, Biserica nu se zideşte şi nu este înrădăcinată în adevărul lui Dumnezeu.
Haddon Robinson pledează pentru o predicare expozitivă, deci sistematică, pe care el o
defineşte astfel: „Predicarea expozitivă este comunicarea unui concept biblic, derivat şi
transmis printr-un studiu istoric, gramatical şi literar al pasajului în contextul său, concept
554 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

pe care Duhul Sfînt îl aplică întîi la personalitatea şi experienţa predicatorului şi apoi îl

aplică, prin el, ascultătorilor”.415

Pentru că dorinţa lui Dumnezeu este ca nimeni să nu ne înşele prin vorbiri amăgitoare, ci
noi toţi să fim înrădăcinaţi şi zidiţi în Hristos Isus — Domnul —, „cine învaţă pe alţii, să se
ţină de învăţătură” (7b).

Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare (8a)

Dacă învăţătura are de-a face cu mintea, care judecă şi primeşte adevărul lui Dumnezeu, cu
pămîntul în care cade sămînţa — „Sămînţa căzută în pămînt bun, este cel ce aude Cuvîntul
şi-l înţelege” (Mat. 13:23) —, îmbărbătarea are de-a face cu inima.416 „Parakaleo este un
verb cu o paletă întreagă de înţelesuri, de la încurajare şi îndemnare pînă la confruntare,
consiliere sau consolare. Acest dar poate fi exersat de la amvon (darul vorbirii înflăcărate,
NEB) sau prin scris, dar cel mai des el este folosit în spatele scenei, ca şi dar al consilierii,
sau se manifestă în oferirea prieteniei noastre celor singuri şi în a da curaj proaspăt celor
care şi-au pierdut inima. Barnaba, fiul încurajării, a avut desigur acest dar şi l-a folosit ca să
cîştige prietenia lui Saul din Tars (vezi Fapte 4:36 şi 9:26-27).417 Calvin afirmă că darul
profeţiei, al învăţării şi al îmbărbătării sînt foarte asemănătoare şi totuşi diferite. „Nimeni
nu poate îmbărbăta fără să facă apel la adevărul lui Dumnezeu, cu toate acestea, acela care
învaţă nu este în mod automat îmbrăcat şi cu darul îmbărbătării”.418 În 1 Corinteni 14:3 —
„Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mîngîiere” —,
Pavel defineşte profeţia ca o vorbire spre zidire, sfătuire şi mîngîiere, deci spre
îmbărbătare. Toate aceste aspecte sînt parte din ceea ce Pavel numeşte în 1 Corinteni 14
„zidirea sufletească a bisericii”. Iar importanţa acestui lucru în ochii lui Dumnezeu o putem
deduce din felul în care sînt puse în balanţă darul vorbirii în limbi — prin care este zidită
doar persoana care îl exersează — şi darul proorociei, deci al zidirii, mîngîierii şi sfătuirii
— prin care este zidită sufleteşte biserica:
2
În adevăr, cine vorbeşte în altă limbă, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-
l înţelege, şi, cu duhul, el spune taine. 3Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre
zidire, sfătuire şi mîngîiere. 4Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuş; dar cine
prooroceşte, zideşte sufleteşte Biserica. 5Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi, dar mai ales să
proorociţi. Cine prooroceşte, este mai mare decît cine vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă
tălmăceşte aceste limbi, ca să capete Biserica zidire sufletească… 11Dar dacă nu cunosc
înţelesul sunetului, voi fi un străin pentru cel ce vorbeşte, şi cel ce vorbeşte, va fi un străin
pentru mine. 12Tot aşa şi voi, fiindcă rîvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din
belşug, în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii… 19 …În Biserică, voiesc mai bine să spun cinci
cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decît să spun zece mii de cuvinte în altă limbă. 20Fraţilor,
nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni mari (1 Cor. 14:2-20).

415
Haddon Robinson, Arta comunicării adevărului biblic, p. 20.
416
„După cum învăţătura este direcţionată spre mintea omului, îmbărbătarea este direcţionată spre inimă, conştiinţă şi
voinţă. Conjugarea acestor două aspecte ale lucrării cuvîntului este imperativă. Ele sînt uneori combinate în lucrarea
uneia şi aceleiaşi persoane. Şi prin profeţire se poate exersa o slujbă a îmbărbătării (vezi 1 Cor. 14:3)”, (John Murray,
Epistle to the Romans, vol. II, p. 125).
417
John R. W. Stott, op.cit., pag. 327-328.
418
Calvin, op.cit., p. 270.
Romani 12:3-8 / Altarul pe care trebuie adusă jertfa 555

Cine dă, să dea cu inimă largă (8b)

Următoarea slujbă menţionată de Pavel este slujba dărniciei: „Cine dă, să dea cu inimă
largă” (8b). Este mai ferice să dai — afirmă Scriptura — decît să primeşti. Or, lucrul acesta
trebuie să se fi săpat în noi în momentul convertirii, în momentul alipirii noastre de
Dumnezeu.

În Vechiul Testament, una dintre cele cinci feluri de jertfe pe care israelitul trebuia să le
aducă pe altar era jertfa de mulţumire. Prin aducerea ei, israelitul declara faptul că depinde
de Dumnezeu în întregime. „Orice ni se dă bun şi orice dar desăvîrşit este de sus,
pogorîndu-se dela Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” —
este afirmat în Iacov 1:17. Iar aceasta înseamnă că noi dăm mai departe doar ceea ce am
primit de la Dumnezeu. În ultimă instanţă, ce avem şi să nu fi primit?419 Dumnezeu ne-a dat
trupul şi viaţa din el, şi tot El ne dă şi putere să punem în negoţ acest dar al Său. Iar atunci
cînd începem să-L cunoaştem pe Dumnezeu de mai de aproape, înţelegem că El ne dă
întotdeauna în aşa fel încît să ne ajungă şi nouă şi să avem şi ce să dăm la alţii. Esenţa
Dumnezeirii este dăruirea de Sine, descoperită nouă în jertfa Domnului Isus Hristos. „El,
care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată,
împreună cu El, toate lucrurile?” (Rom. 8:32). Dar acest principiu al „dărniciei lui
Dumnezeu” sau al dăruirii de Sine a lui Dumnezeu în sfera mîntuirii se poate regăsi în toate
celelalte sfere ale vieţii. El a întocmit Universul în aşa fel încît să ne deprindă cu dărnicia,
urmărind propriul Lui exemplu. Atunci cînd punem o sămînţă de grîu în pămînt, spicul care
dă din el poartă treizeci, şaizeci sau o sută de alte boabe. Toate boabele în plus faţă de ceea
ce am semănat sînt darul lui Dumnezeu pentru noi. Dar oare nu cumva ni se înmulţeşte
puţinul pentru ca să fim îndemnaţi la a da şi celor ce nu au?

Vorbind corintenilor despre dărnicia creştină, Pavel are îndrăzneala să afirme că dărnicia
lui Dumnezeu faţă de ei este condiţionată de dărnicia lor faţă de semeni: „Să ştiţi: cine
samănă puţin, puţin va secera; iar cine samănă mult, mult va secera” (2 Cor. 9:6). Tocmai
de aceea, el continuă astfel:
7
Fiecare să dea după cum a hotărît în inima lui: nu cu părere de rău, sau de silă, căci „pe cine dă
cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu”. 8Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentruca,
avînd totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună, 9după cum este
scris: „A împrăştiat, a dat săracilor, neprihănirea lui rămîne în veac.” 10„Cel ce dă sămînţă
sămănătorului şi pîne pentru hrană”, vă va da şi vă va înmulţi şi vouă sămînţa de sămănat şi va
face să crească roadele neprihănirii voastre. 11În chipul acesta veţi fi îmbogăţiţi în toate
privinţele, pentru orice dărnicie, care, prin noi, va face să se aducă mulţămiri lui Dumnezeu.
12
Căci ajutorul dat de darurile acestea, nu numai că acopere nevoile sfinţilor, dar este şi o
pricină de multe mulţămiri către Dumnezeu. 13Aşa că dovada dată de voi prin ajutorul acesta, îi
face să slăvească pe Dumnezeu pentru ascultarea pe care mărturisiţi că o aveţi faţă de
Evanghelia lui Hristos, şi pentru dărnicia ajutorului vostru faţă de ei şi faţă de toţi; 14şi-i face să
se roage pentru voi, şi să vă iubească din inimă, pentru harul nespus de mare al lui Dumnezeu
faţă de voi. 15Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare! (2 Cor. 9:7-
15).

419
Vezi 1 Corinteni 4:7.
556 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Ca şi în cazul tuturor darurilor precedente, şi darul dărniciei se foloseşte în baza măsurii de

credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia. Să ne aducem aminte de ţara Canaan, pe
care Domnul i-a dat-o lui Israel. Ei au avut din ea doar atît cît au călcat cu talpa piciorului
din pămîntul ei. Faptul că Dumnezeu a dat cuiva ceva nu înseamnă neapărat că persoana
respectivă se şi bucură de ceea ce Dumnezeu i-a dat. Noi trebuie să luăm şi să folosim prin
credinţă ceea ce am primit de la Dumnezeu. Aşa este şi cu darul dărniciei. Cel care a primit
un astfel de dar trebuie să ştie că nu dă din al său, ci din al lui Dumnezeu. Cel care are din
partea lui Dumnezeu acest dar a primit şi cheile de la cămările cerului şi a primit
însărcinarea să împartă averea lui Dumnezeu cu înţelepciune şi cu inimă largă, pentru
proslăvirea lui Dumnezeu şi pentru lărgirea Împărăţiei Lui. Deci „cine dă, să dea cu inimă
largă” (Rom. 12:8b), ca unul care ştie că dă, de fapt, din hambarul ceresc al lui Dumnezeu,
din care binecuvîntările Lui nu se termină niciodată.

Cine cîrmuieşte, să cîrmuiască cu rîvnă (8c)

Este interesant faptul că darul cîrmuirii este aşezat între darul dărniciei şi cel al milosteniei.
Lucrul acesta ar putea sublinia faptul că a cîrmui înseamnă mai degrabă a purta de grijă
decît a porunci şi a stăpîni. A cîrmui înseamnă „a dărui” celor din jur lumină din lumina
primită de la Dumnezeu privind direcţia în care trebuie mers.

Darul cîrmuirii califică pe cineva pentru munca de episcopat sau de prezbiterat în Biserică.
8
De aceea este zis: „S-a suit sus, a luat robia roabă, şi a dat daruri oamenilor. 9Şi acest: „S-a suit
ce înseamnă decît că înainte Se pogorîse în părţile mai de jos ale pămîntului? 10Cel ce S-a
pogorît, este acelaşi cu cel ce s-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile.
11
Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi
învăţători, 12pentru desăvîrşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui
Hristos, 13pînă vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea
de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; 14ca să nu mai fim copii, plutind încoace
şi încolo, purtaţi de orice vînt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în
mijloacele de amăgire; 15ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca
să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. 16Din El tot trupul, bine închegat şi strîns legat, prin
ceiace dă fiecare încheitură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura
ei, şi se zideşte în dragoste (Efes. 4:8-16).

Cele cinci aspecte despre care vorbeşte Pavel în Efeseni 4:11 — apostoli, proroci,
evanghelişti, păstori şi învăţători — sînt darurile-oameni pe care Hristos le-a dat bisericii
pentru zidirea ei. Cele cinci aspecte definesc cinci sfere de cîrmuire sau de prezbiterat, care
trebuie organizate în aşa fel încît biserica să fie echipată pentru lucrarea de slujire.420

După cum se observă, cele cinci aspecte sînt în aşa fel enumerate, încît să ne atragă atenţia
asupra faptului că Biserica a fost lăsată în lume pentru ca Dumnezeu să Se folosească de
Biserică pentru cîştigarea lumii pentru Hristos. Primele trei daruri date Bisericii —

420
După cum vom vedea în anexa cărţii — Scopul şi organizarea Bisericii —, cele cinci sfere de slujire sînt
interconectate, întocmai ca şi funcţiile principale ale trupului omenesc.
Romani 12:3-8 / Altarul pe care trebuie adusă jertfa 557

apostoli, proroci şi evanghelişti — privesc spre în afară, spre impactul pe care Biserica
trebuie să-l aibă în jurul ei. Ultimele două daruri — păstori şi învăţători — privesc spre
înăuntru, spre echiparea Bisericii pentru slujirea în afară. Deoarece impactul nostru în lume
depinde de statura noastră în Hristos, în echiparea Bisericii trebuie să plecăm întotdeauna
dinspre înăuntru spre în afară: învăţare, păstorire, evanghelizare, prorocire şi munca de
apostolat.

Există trei domenii mari asupra cărora trebuie să vegheze ceata prezbiterilor şi a diaconilor:
(1) sănătatea gîndirii bisericii, (2) sănătatea vieţii interne a bisericii şi (3) sănătatea lucrării
în afară a bisericii.

Aceste trei domenii definesc sfera învăţării, a pastoralei şi a evanghelizării. Dacă

Dumnezeu a aşezat între noi şi darul apostoliei şi pe cel al prorociei, lucrarea bisericii va fi
relevantă şi penetrantă în sfere tot mai largi, atît în societate, cît şi în Împărăţia lui
Dumnezeu. Apostolia presupune ca prin lucrarea pe care Dumnezeu o face între noi să
trecem noi şi noi frontiere, pornind din «Ierusalimul» nostru şi vizînd «marginile
pămîntului». Iar darul prorociei presupune ca lucrarea noastră să fie relevantă în
confruntarea unor probleme acute şi actuale atît în Biserică, cît şi în societatea în care
trăim.

Textul din 1 Petru 4:11 ne ajută să deosebim între două grupuri de slujire sau între două
sfere de cîrmuire: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă
slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu” (s.n.). Am putea spune
că prezbiterii sînt cei care folosesc, în primul rînd, darul vorbirii, iar diaconii, darul slujirii.
Diferenţierea între funcţiile de «prezbiter» şi de «diacon» poate fi în continuare făcută prin
însuşi înţelesul termenilor. Prezbiterii sau episcopii sau priveghetorii sînt aceia pe care
Dumnezeu i-a înzestrat cu darul înţelegerii în ansamblul lor a lucrurilor din diferitele sfere
de activitate ale bisericii. În funcţie de darul acestora, Scriptura îi numeşte apostoli,
proroci, evanghelişti, păstori şi învăţători (vezi Efes. 4:11), diferenţiind astfel între
diferitele sfere specifice de slujire ale acestora. Ei sînt chemaţi ca, în domeniul respectiv, să
gîndească lucrarea în ansamblul ei şi să dea astfel direcţie lucrării. De asemenea, ei sînt
chemaţi să găsească mijloace specifice pentru desăvîrşirea sfinţilor în vederea lucrării de
slujire. Condiţiile calificării lor pentru slujire sînt prezentate în Scriptură (vezi 1 Tim. 3:1-
7; Tit 1:5-9).

Munca de diaconat presupune o implicare imediată şi directă în diversele nevoi ale

bisericii. Într-un anumit fel, oricine se implică într-o lucrare de slujire specifică şi
sistematică face o muncă de diaconat. Dar pentru a putea fi recunoscut de biserică,
diaconul trebuie să îndeplinească cerinţele Scripturii. Slujba de diacon poate fi făcută
deopotrivă atît de bărbaţi, cît şi de femei (1 Tim. 3:8-13).

Numitorul comun dintre cele două grupuri — prezbiteri şi diaconi — ni-l sugerează tot
Petru, atunci cînd spune: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.
Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea, pe care i-o dă Dumnezeu, pentruca în toate
lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea în vecii
vecilor! Amin” (1 Petru 4:11, s.n.).
558 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Deci, însăşi Biserica trebuie să recunoască cine anume are darul cîrmuirii. Iar pentru că
Scriptura încurajează aspiraţia oricăruia dintre noi la o astfel de slujire — „Dacă rîvneşte
cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun” (1 Tim. 3:1) —, ea ne dă şi standardul după
care biserica trebuie să verifice dacă acela care rîvneşte la o slujire de episcopat nu cumva
are o părere mai înaltă despre sine decît se cuvine:
1
Adevărat este cuvîntul acesta: „Dacă rîvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun. 2Dar
trebuie ca episcopul (sau: priveghetorul) să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste,
cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. 3Să nu fie
nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de cîştig mîrşav, ci să fie blînd, nu gîlcevitor, nu iubitor de
bani; 4să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. 5Căci dacă
cineva nu ştie să-şi cîrmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? 6Să nu
fie întors la Dumnezeu de curînd, ca nu cumva să se îngîmfe şi să cadă în osînda diavolului.
7
Trebuie să aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară, ca să nu ajungă de ocară, şi să cadă
în cursa diavolului. 8Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cinstiţi, nu cu două feţe, nu băutori de
mult vin, nu doritori de cîştig mîrşav: 9ci să păstreze taina credinţei într-un cuget curat.
10
Trebuiesc cercetaţi întîi, şi numai dacă sînt fără prihană, să fie diaconi. 11Femeile, de
asemenea, trebuie să fie cinstite, neclevetitoare, cumpătate, credincioase în toate lucrurile.
12
Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure neveste, şi să ştie să-şi cîrmuiască bine copiii şi casele
lor. 13Pentrucă cei ce slujesc bine ca diaconi, dobîndesc un loc de cinste şi o mare îndrăzneală în
credinţa care este în Hristos Isus (1 Tim. 3:1-13).

Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie (8d)

Există oare vreo diferenţă esenţială între dărnicie şi milostenie? Probabil că da, din moment
ce ele sînt menţionate separat în text. Milostenia este guvernată de nevoile imediate ale
celor vizaţi de ea, pe cînd dărnicia este guvernată de un plan şi vizează lărgirea Împărăţiei
lui Dumnezeu, prin punerea în negoţ a bunurilor materiale pe care ni le-a dăruit Dumnezeu.

„Cinsteşte-L pe Domnul cu averile tale, şi cu cele dintîi roade din tot venitul tău: căci
atunci grînarele îţi vor fi pline de belşug, şi teascurile tale vor geme de must” (Prov. 3:9-
10) — ne îndeamnă Solomon. Această dărnicie a lui Israel nu viza direct pe cei nevoiaşi,
deci nu putea fi considerată a fi milostenie. Ea viza bunul mers al lucrurilor în Împărăţia lui
Dumnezeu. Din această dărnicie trăia întreaga seminţie a leviţilor în Israel. „Cel neprihănit
îşi întrebuinţează cîştigul pentru viaţă, iar cel rău îşi întrebuinţează venitul pentru păcat”
(Prov. 10:16) — spune acelaşi Solomon. Atunci cînd ne-am întors la Domnul, începe să ne
preocupe Împărăţia Lui. Iar atunci cînd rostim rugăciunea Tatăl Nostru — „Sfinţească-se
Numele Tău, vie împărăţia Ta” (Mat 6:9) —, rostirea acestor cuvinte ne obligă să fim
dispuşi să facem noi înşine ceea ce am cerut. Oare nu tocmai lucrul acesta înseamnă să ne
aducem trupul ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu, ca răspuns la îndurarea Sa
revărsată peste noi?

În ce priveşte milostenia, Solomon are foarte multe să ne spună în cartea Proverbe:

Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea, cînd poţi s-o faci. Nu zice aproapelui tău: „Du-te
şi vino iarăş; îţi voi da mîne!” cînd ai de unde să dai (Prov. 3:27-28).
Romani 12:3-8 / Altarul pe care trebuie adusă jertfa 559

Omul milostiv îşi face bine sufletului său, dar omul fără milă îşi turbură însăş carnea lui (Prov.
11:17).

Unul, care dă cu mîna largă, ajunge mai bogat; şi altul, care economiseşte prea mult, nu face
decît să sărăcească. Sufletul binefăcător va fi săturat, şi cel ce udă pe alţii va fi udat şi el
(Prov. 11:24-25).

Cine asupreşte pe sărac, batjocoreşte pe Ziditorul său, dar cine are milă de cel lipsit, cinsteşte pe
Ziditorul său (14:31) .

Cine îşi bate joc de sărac, îşi bate joc de Cel ce l-a făcut (Prov. 17:5).

Cine îşi astupă urechea la strigătul săracului, nici el nu va căpăta răspuns, cînd va striga (Prov.
21:13).

Omul milostiv va fi binecuvîntat, pentrucă dă săracului din pînea lui (Prov. 22:9).

Cine dă săracului, nu duce lipsă, dar cine închide ochii, este încărcat cu blesteme (Prov. 28:27).

Cel bun pricepe pricina săracilor, dar cel rău nu poate s-o priceapă (Prov. 29:7).

Milostenia este încurajată şi în Noul Testament, nu numai în Vechiul Testament. Iată, de

pildă, ce spune Pavel în Galateni: „Să nu obosim în facerea binelui; căci la vremea
potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. Aşa dar, cît avem prilej, să facem
bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă” (Gal. 6:9-10). Iar în Predica de pe Munte,
Domnul Isus precizează: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!” (Mat.
5:7).

Deşi încurajează milostenia — „Îndeamnă pe bogaţii veacului acestuia… să facă bine, să

fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii, aşa ca să-şi strîngă
pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie ca să apuce adevărata viaţă” (1 Tim.
6:17-19) —, Scriptura nu doreşte să încurajeze prin ea lenea şi viaţa dezordonată. În 2
Tesaloniceni, Pavel mustră cu asprime pe aceia care nu lucrează cu mîinile lor, ci preferă să
trăiască pe spatele altora:
6
În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate,
care trăieşte în neorînduială, şi nu după învăţăturile pe cari le-aţi primit dela noi. 7Voi înşivă
ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi; căci noi n-am trăit în neorînduială, între voi. 8N-am
mîncat de pomană pînea nimănui; ci, lucrînd şi ostenindu-ne, am muncit zi şi noapte, ca să nu
fim povară nimănui dintre voi. 9Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm în noi
înşine o pildă vrednică de urmat. 10Căci, cînd eram la voi, vă spuneam lămurit: „Cine nu vrea să
lucreze, nici să nu mănînce. 11Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorînduială, nu lucrează
nimic, ci se ţin de nimicuri. 12Îndemnăm pe oamenii aceştia şi-i sfătuim, în Domnul nostru Isus
Hristos, să-şi mănînce pînea lucrînd în linişte. 13Voi, fraţilor, să nu osteniţi în facerea binelui.
14
Şi dacă n-ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnaţi-vi-l, şi să n-aveţi nici un
fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. 15Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe
un frate (2 Tes. 3:6-15).
560 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Şi Proverbele lui Solomon sînt pline de avertizări la adresa lenevirii:

4
Cine lucrează cu o mînă leneşă sărăceşte, dar mîna celor harnici îmbogăţeşte. 5Cine strînge
vara, este un om chibzuit, cine doarme în timpul seceratului este un om care face ruşine
(Prov. 10:4-5).
27
Leneşul nu-şi frige vînatul, dar comoara de preţ a unui om este munca (Prov. 12:27).
4
Leneşul doreşte mult, şi totuş, n-are nimic, dar cei harnici se satură (Prov. 13:4).
18
Sărăcia şi ruşinea sînt partea celui ce leapădă certarea, dar cel ce ia seama la mustrare este pus
în cinste (Prov. 13:18).
23
Oriunde se munceşte este şi cîştig, dar oriunde numai se vorbeşte, este lipsă (Prov. 14:23).
9
Cine se leneveşte în lucrul lui este frate cu cel ce nimiceşte (Prov. 18:9).
15
Lenea te cufundă într-un somn adînc, şi sufletul molatic sufere de foame (Prov. 19:15).
13
Nu iubi somnul, căci vei ajunge sărac; deschide ochii, şi te vei sătura de pîne (Prov. 20:13).

Deci pe de o parte, Scriptura încurajează milostivirea, iar pe de altă parte, descurajează

lenea, încurajînd o viaţă ordonată în care fiecare este sfătuit să lucreze cu mîinile lui, astfel
încît să aibă el însuşi şi să aibă şi din ce să dea celui lipsit. Iar atunci cînd cineva ajunge
totuşi în situaţia de a avea nevoie de mila altuia, cei care trebuie să înveţe să ridice această
povară în primul rînd sînt tocmai familia celui în cauză: „Dacă nu poartă cineva grijă de ai
lui — îi scrie Pavel lui Timotei —, şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă, şi
este mai rău decît un necredincios” (1 Tim. 5:8).
Romani 12:3-8 / Altarul pe care trebuie adusă jertfa 561

Concluzii şi aplicaţii pe Romani 12:3-8

Cum poate cineva să îşi descopere darul?

Aplicaţia pentru fiecare dintre cei mîntuiţi este aducerea trupului nostru ca jertfă pe altarul
zidirii Trupului lui Hristos: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să
aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din
partea voastră o slujbă duhovnicească” (12:1, s.n.). Lucrul acesta trebuie să-l facem „pentru
îndurarea lui Dumnezeu”, ceea ce ar putea însemna, pe de o parte, ca răspuns la îndurarea
lui Dumnezeu, dar pe de altă parte, ca să nu obstrucţionăm în noi manifestarea în
continuare a acestei îndurări.

Pentru ca jertfa să fie plăcută lui Dumnezeu, trebuie să cunoaştem şi să respectăm voia Lui,
cea bună, plăcută şi desăvîrşită. Iar primul aspect al voii lui Dumnezeu cu privire la
aducerea trupului nostru ca jertfă este precizarea altarului pe care trebuie adusă jertfa. După
cum ne spune Pavel în versetele 12:3-8, altarul acesta este însuşi Trupul lui Hristos. Deci
trebuie să ne aducem trupul ca jertfă pe altarul zidirii Trupului lui Hristos, punîndu-ne în
negoţ darul primit, potrivit cu măsura de credinţă pe care ne-a împărţit-o Dumnezeu
fiecăruia. Dar oare cum anume poate cineva să îşi descopere darul?

Darul duhovnicesc trebuie confirmat de cei pe care-i slujim

Definiţia darului duhovnicesc pe care Pavel o dă în 1 Corinteni 12:7 — „arătarea Duhului

spre folosul altora” — ne ajută să înţelegem că, de fapt, nu noi sîntem aceia care trebuie să
ne descoperim darul duhovnicesc, ci cei din jurul nostru. Dar aceasta nu înseamnă că noi
putem să stăm cu mîinile încrucişate. În versetele precedente, ni s-a spus care anume este
partea noastră. Ca răspuns la îndurarea lui Dumnezeu, trebuie să ne aducem trupurile ca
jertfă, vie sfîntă, plăcută lui Dumnezeu, pe altarul zidirii Trupului lui Hristos. Deci, pe
măsură ce înţelegem voia lui Dumnezeu şi pe măsură ce vedem nevoi în jurul nostru,
sîntem chemaţi să ne implicăm cu credincioşie în slujire. La începutul vieţii de credinţă —
deci atunci cînd, după diagrama darului şi a măsurii de credinţă pe care o avem mai sus, ne
aflăm în centrul cercului — sîntem chemaţi să ne slujim unii altora cu tot ceea ce găseşte
mîna noastră să facă.421 La început vom descoperi că putem face mai multe lucruri deodată.
În tot procesul acesta, cel mai important aspect este credincioşia. Atunci cînd Dumnezeu
ne oferă ocazia de a vedea o nevoie şi de a o împlini, şi dacă putem face lucrul acesta o
vreme oarecare cu credincioşie, cel spre folosul căruia Se arată Duhul prin noi va sesiza şi
va confirma lucrul acesta.

Poate că în sufletul nostru s-ar putea strecura teama că noi vom începe să sluljim pe fraţii
noştri, dar confirmarea privind arătarea Duhului Sfînt prin noi nu va veni din partea lor.
Dar lucrurile nu stau aşa. Din pricina nevoii profunde de Dumnezeu, care constituie parte a
chipului lui Dumnezeu în fiecare dintre noi, cel slujit va sesiza prezenţa Duhului care Se

421
Vezi Eclesiastul 9:10; Galateni 6:9-10.
562 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

arată prin noi, pentru că răspunde la cea mai profundă nevoie a fiinţei lui. Or, prezenţa
Duhului care Se arată prin noi în timpul slujirii noastre este garanţia unui dar duhovnicesc,
din moment ce un dar duhovnicesc este definit ca fiind tocmai „arătarea Duhului spre
folosul altora” (1 Cor. 12:7).

Am putea afirma deci că în procesul descoperirii darului nostru nouă ne revine sarcina
aducerii trupului nostru ca jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu pe altarul zidirii
Trupului lui Hristos şi perseverarea cu credincioşie în slujba pe care o facem pentru fraţii
noştri, iar Trupului lui Hristos îi revine sarcina să ne facă de cunoscut darul pe care-l avem.
De fapt, noi ne descoperim darul duhovnicesc doar în măsura în care fraţii noştri îl
confirmă în noi, în urma faptului că au fost zidiţi prin exersarea lui. Responsabilitatea
noastră este să fim credincioşi în slujire şi atenţi la confirmările sau infirmările Trupului lui
Hristos cu privire la felul în care el este zidit prin slujirea noastră. Atunci cînd avem un dar
duhovnicesc sau atunci cînd Duhul Se arată prin noi spre folosul altora, vom găsi atît noi,
cît şi ceilalţi bucurie în slujba făcută, iar pe deasupra vom găsi în noi resurse de a face din
ce în ce mai bine ceea ce facem. Aceasta ne va lărgi mereu măsura de credinţă şi deci
cercul influenţei lucrării noastre.

Dumnezeu ne cere credincioşie în lucrul pe care ni l-a încredinţat

Dacă la începutul vieţii de credinţă fiecare dintre noi poate face destul de bine mai multe
lucruri deodată, o dată ce măsura de credinţă într-o anumită lucrare creşte, pentru a face
bine ceea ce facem, trebuie să renunţăm la alte lucrări, pentru a putea duce la bun sfîrşit
ceea ce am început. A nu face lucrul acesta înseamnă a nu ne fi cumpănit potrivit cu darul
pe care l-am primit prin harul lui Dumnezeu şi potrivit cu măsura de credinţă pe care ne-a
împărţit-o Dumnezeu.
1
Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se
aşează pe scaunul celor batjocoritori! 2Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte
cugetă la Legea Lui! 3El este ca un pom sădit lîngă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea
lui, şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe, duce la bun sfîrşit. 4Nu tot aşa este cu cei
răi: ci ei sînt ca pleava pe care o spulberă vîntul. 5De aceea cei rău nu pot ţinea capul sus în ziua
judecăţii, nici păcătoşii în adunarea celor neprihăniţi. 6Căci Domnul cunoaşte calea celor
neprihăniţi, dar calea păcătoşilor duce la pieire (Ps. 1, s.n.).

Dumnezeu ne cere credincioşie în lucrul pe care ni l-a încredinţat. Credincioşia este semnul
relaţiei sănătoase cu Dumnezeu.

Lucrarea este a lui Dumnezeu. Iar dorinţa Lui este să-Şi zidească Biserica prin ceea ce dă
fiecare încheietură, în măsura ei. Dar dorinţa lui Dumnezeu de a vedea Biserica zidită
sufleteşte va fi împlinită doar dacă ceea ce dăm fiecare este de cea mai bună calitate, la
nivelul măsurii de credinţă pe care ne-a împărţit-o Dumnezeu. Din texte ca cel din 1
Timotei 4:7-16 este evident faptul că noi putem şi trebuie să creştem în măsura de credinţă
a folosirii darului nostru:
Romani 12:3-8 / Altarul pe care trebuie adusă jertfa 563
7
Fereşte-te de basmele lumeşti şi băbeşti — îi scrie Pavel lui Timotei. Caută să fii evlavios.
8
Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe cînd evlavia este folositoare în orice privinţă,
întrucît ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare. 9Iată un cuvînt adevărat şi cu totul
vrednic de primit! 10Noi muncim, în adevăr, şi ne luptăm, pentrucă ne-am pus nădejdea în
Dumnezeul cel viu, care este Mîntuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales al celor credincioşi.
11
Porunceşte şi învaţă aceste lucruri. 12Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii o pildă
pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie. 13Pînă voi veni, ia
seama bine la citire, la îndemnare, şi la învăţătura pe care o dai altora. 14Nu fi nepăsător de darul
care este în tine, care ţi-a fost dat prin proorocie, cu punerea mînilor de către ceata
presbiterilor.422 15Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentruca
înaintarea ta să fie văzută de toţi. 16Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii, pe
care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mîntui pe tine însuţi şi
pe cei ce te ascultă (1 Tim. 4:7-16, s.n.).

Pavel îi scrie lui Timotei că trebuie să aleagă între a fi evlavios sau a se îndeletnici cu
basmele băbeşti şi lumeşti, subliniind implicaţiile acestei alegeri: „Căci deprinderea
trupească este de puţin folos, pe cînd evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucît ea
are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare” (8). Noi toţi alegem ceva, adică, toţi ne
aducem trupul jertfă pe un altar. Dar nu este tot una ce alegem, adică, pe ce altar ne aducem
trupul ca jertfă. Apoi, Pavel afirmă un adevăr general legat de implicarea noastră în
lucrarea Împărăţiei lui Dumnezeu: „Iată un cuvînt adevărat şi cu totul vrednic de primit!
Noi muncim, în adevăr, şi ne luptăm, pentrucă ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu,
care este Mîntuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales al celor credincioşi” (9-10). Toată
munca şi slujirea noastră — îi spune Pavel lui Timotei — este un răspuns la îndurarea
turnată de Dumnezeu peste noi. Dar imediat după aceea, Pavel îi vorbeşte lui Timotei
despre lucrarea specifică la care acesta a fost chemat. Fiind lăsat să organizeze şi să
conducă biserica, Timotei avea de „poruncit” altora şi de „învăţat” pe alţii. Dar pentru ca el
să poată creşte în măsura de credinţă sau în curajul folosirii darului său, Pavel îi spune
cîteva lucruri. În primul rînd, măsura credinţei nu este hotărîtă de vîrsta cuiva, ci de
credincioşia în slujba care i-a fost încredinţată şi în păstrarea unui caracter hristic: „Nimeni
să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în
dragoste, în credinţă, în curăţie” (12). Credincioşia aceasta însemna ca Timotei să se ţină de
slujba la care a fost chemat, adică să ia seama bine la citire, la îndemnare şi la învăţătura pe
care o dă altora. Să nu fie nepăsător de darul primit însemna ca Timotei să-şi pună pe inimă
aceste lucruri, să se îndeletnicească cu ele, cu dedicare, avînd motivaţii şi atitudini corecte,
astfel încît înaintarea lui să fie văzută de toţi. „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra
învăţăturii, pe care o dai altora — continuă Pavel —; stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă
vei face aşa, te vei mîntui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă” (1 Tim. 4:16).

În concluzie, avînd în vedere că un dar duhovnicesc este definit ca fiind „arătarea Duhului
spre folosul altora” (1 Cor. 12:7), nu noi sîntem aceia care ne descoperim darul, ci fraţii
noştri, spre folosul cărora este slujirea noastră. Nevoia fundamentală a fiecăruia dintre noi
este nevoia de Dumnezeu. Fiind creaţi după chipul şi asemănarea Lui, adîncurile noastre

422
Darul care i-a fost dat lui Timotei prin punerea mîinilor de către ceata prezbiterilor a însemnat, probabil,
recunoaşterea de către Trupul lui Hristos a darului pe care Dumnezeu i l-a dat lui Timotei şi pe care acesta l-a exersat
cu credincioşie între ei. Punerea mîinilor putea să ţină de ceremonialul numirii lui Timotei în slujba de cîrmuire a
bisericii, ceea ce astăzi se numeşte ordinarea de lucrători.
564 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

rezonează la întîlnirea noastră cu Dumnezeu. Or, atunci cînd prin slujba pe care o facem în
Trupul lui Hristos fraţii noştri se întîlnesc cu Dumnezeul care Se arată prin noi, atît ei, cît şi
noi sesizăm lucrul acesta şi ne bucurăm deopotrivă de el. Datoria noastră este să observăm
nevoile în lucrarea zidirii Trupului lui Hristos şi să ne implicăm în împlinirea lor, ţinîndu-
ne cu credincioşie de slujba pe care o facem. Duhul Sfînt care Se arată prin noi va face ca
Trupul să confirme darul nostru. Deci cheia descoperirii darului nostru duhovnicesc este
punerea noastră la dispoziţia Duhului Sfînt şi rămînerea la dispoziţia Lui prin credincioşia
noastră în slujirea pe care o facem.

Poate că mulţi dintre noi se simt marginalizaţi, ca şi cum de ei nu ar fi nevoie în Trupul lui
Hristos. Un astfel de sentiment se poate naşte din două greşeli pe care le facem. Prima
dintre ele este legată de modul în care definim Biserica. Dacă Biserica este definită strict
prin adunările ei şi prin activităţile care se fac în ele, este normal ca nu toţi membrii unei
biserici — mai ales dacă este vorba despre o biserică mare — să-şi găsească locul în
slujire. Dar dacă Biserica sîntem noi toţi cei născuţi din nou, dintr-o dată cîmpul nostru de
misiune se lărgeşte de la cîteva ore pe săptămînă la întreaga săptămînă şi la toate cele
douăzeci şi patru de ore din zi. A doua greşeală este că aşteptăm ca alţii să ne pună lucrul în
mînă. Vindecarea vine în clipa în care în loc să aşteptăm ca alţii să ne spună ce avem de
făcut luăm noi înşine iniţiativa să facem tot ceea ce găseşte mîna noastră să facă. În ultimă
instanţă, nu ceea ce facem este important, ci cum facem ceea ce facem. Singura noastră
grijă trebuie să fie aceea de a-L lăsa pe Duhul Sfînt să Se arate prin noi spre folosul altora,
adică să-L lăsăm să rodească prin noi roada Lui.423 Spre exemplificarea acestor două
principii importante vom aduce un exemplu concret din biserica Iris, din Cluj.

În primăvara acestui an, s-a aruncat o provocare celor din biserică. Am fost rugaţi să
aşternem pe hîrtie cîteva gînduri legate de slujba la care ne-a chemat Dumnezeu pe fiecare.
Desigur, nu toţi au răspuns la provocare, totuşi s-au adunat o serie de astfel de hîrtii, venind
din toate cele trei sfere de activitate ale bisericii noastre: învăţare, pastorală şi misiune, şi
legate de ambele bătălii majore în care este implicată biserica, atît de adunările ei, cît şi de
împrăştierea ei în societate.424 Legat de adunările bisericii, s-au formulat gînduri în cîteva
domenii: învăţătură, închinare, şcoala duminicală, traducerea simultană pentru oaspeţii care
poposesc între noi, echipa tehnică ce susţine logistic activităţile adunării, biblioteca
bisericii, activitatea corului. În domeniul pastoralei, s-au exprimat gînduri legate de
grupurile de creştere spirituală, grupul de adolescenţi, cateheză, lucrarea de ajutorare,
primirea de oaspeţi, de domeniul administrativ, de munca de secretariat, de grupul de tineri,
de munca de consiliere etc. În sfera misiunii au îndrăznit să-şi exprime visurile cei care sînt
implicaţi în liceul creştin, la radio, în munca cu copii handicapaţi, în închisori, în spitale, în
domeniul artei puse în slujba misiunii, cei care au făcut din agricultură un cîmp de misiune,
cei de la fundaţia creştină de ajutorare şi alţii, cei care slujesc prin lucrarea cu casetele,
lucrarea prin taberele de vară, grupuri de misiune, cei care visează ca Domnul să-i trimită
misionari în alte ţări, şcoala sanitară postliceală etc.

423
Vezi Galateni 5:22-23.
424
Aceste concepte vor fi detaliate în Anexa I a acestui volum.
Romani 12:3-8 / Altarul pe care trebuie adusă jertfa 565

Atunci cînd Biserica este definită corect — casa Lui sîntem noi, aceia care ne-am făcut
părtaşi lui Hristos425 —, domeniul de slujire este deschis pentru fiecare mădular al Trupului
lui Hristos, timp de douăzeci şi patru de ore pe zi şi timp de şapte zile pe săptămînă.
Singura noastră preocupare ar trebui să fie credincioşia în lucrul încredinţat nouă de
Dumnezeu. Iar pentru că inima omului este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea,
este important să veghem unii asupra altora şi să ne îndemnăm la credincioşie: „Cine este
chemat la o slujbă să se ţină de slujba lui” (Rom. 12:7). „În sîrguinţă, fiţi fără preget. Fiţi
plini de rîvnă cu duhul. Slujiţi Domnului. Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz.
Stăruiţi în rugăciune… Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămîneţi la cele smerite” (Rom.
12:11-16).

Atunci cînd îndrăznim să ne aşternem în scris scopul şi obiectivele slujirii noastre şi să le

împărtăşim fraţilor noştri, pe de o parte, ne obligăm în mod implicit să ne lăsăm traşi la
răspundere sau încurajaţi de către fraţii noştri şi să facem la rîndul nostru acelaşi lucru
pentru ei. Pe de altă parte, uşurăm mult lucrarea prezbiterilor bisericii, adunîndu-ne în jurul
lor ca să ne echipăm şi să facem lucrarea de slujire a Trupului într-un mod unitar. Dacă
Trupul „îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei” (Efes. 4:16),
înseamnă că este importantă lucrarea fiecăruia dintre noi şi deci nici unul dintre noi nu este
în plus.

425
Vezi Evrei 3:6-15.
 566

Romani 12:9-16
Atitudinea cu care trebuie adusă jertfa
Slujba este duhovnicească doar dacă Duhul Sfînt Se arată prin ea

12:9-19 Jertfa va fi bine primită doar dacă o aducem cu o

atitudine corectă

Aplicaţia corectă la înţelegerea corectă a harului pe care Dumnezeu l-a revărsat peste noi în
Domnul Isus Hristos este aducerea trupului nostru ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui
Dumnezeu. Pentru ca lucrul acesta să fie posibil, trebuie să deosebim voia lui Dumnezeu
atît de bine, încît să ajungem să o considerăm a fi bună, plăcută şi desăvîrşită. Iar voia lui
Dumnezeu este ca trupurile noastre să fie aduse ca jertfă pe altarul zidirii Trupului lui
Hristos, prin punerea în negoţ a darului pe care l-am primit, potrivit cu măsura de credinţă
pe care ne-a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.

Acum, dacă un dar duhovnicesc se defineşte ca fiind arătarea Duhului spre folosul altora,
slujirea noastră va duhovnicească doar dacă Duhul Sfînt Se arată prin noi. Alternativa ar fi
ca prin noi să se arate firea pămîntească. În Galateni 5, Pavel ne oferă o listă legată de cele
două opţiuni opuse şi inconfundabile:
16
Zic dar: umblaţi cîrmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pămînteşti. 17Căci firea
pămîntească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pămînteşti: sînt lucruri
protivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. 18Dacă sînteţi călăuziţi de Duhul, nu
sînteţi sub Lege. 19Şi faptele firii pămînteşti sînt cunoscute, şi sînt acestea: preacurvia, curvia,
necurăţia, desfrînarea, 20închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mîniile,
neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, 21pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte
lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de
lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. 22Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea,
bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23blîndeţa, înfrînarea
poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege (Gal. 5:16-23).

Atunci cînd Se arată prin noi Duhul Sfînt, ceilalţi se vor bucura de roada Duhului, şi nu de
faptele firii pămînteşti. În versetele 9-16 există o serie de imperative care reglementează nu
atît slujirea noastră, cît atitudinea cu care o facem. Astfel, lista de imperative se constituie
în testul slujirii noastre şi se potriveşte la exersarea oricăruia dintre darurile mădularelor
bisericii:
Romani 12:9-16 / Atitudinea cu care trebuie adusă jertfa 567

Dragostea să fie fără prefăcătorie.

Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de bine.
Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească.
În cinste, fiecare să dea întîietate altuia.
În sîrguinţă, fiţi fără preget.
Fiţi plini de rîvnă cu duhul.
Slujiţi Domnului.
Bucuraţi-vă în nădejde.
Fiţi răbdători în necaz.
Stăruiţi în rugăciune.
Ajutaţi pe sfinţi, cînd sînt în nevoie.
Fiţi primitori de oaspeţi.
Binecuvîntaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvîntaţi şi nu blestemaţi.
Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură;
plîngeţi cu cei ce plîng.
Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii.
Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămîneţi la cele smerite.
Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi.

12:9-10a Dragostea să fie fără prefăcătorie

Este interesant felul în care se echilibrează diferitele aspecte de pe această listă. Dragostea
are tendinţa să coboare standardele. Ea „acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul,
sufere totul” (1 Cor. 13:7). Cu toate acestea, dragostea nu se poate bucura de nelegiuire, ci
de adevăr (vezi 1 Cor. 13:6). Aşa că atunci cînd îl iubim pe fratele nostru trebuie să ne fie
groază de rău şi să ne lipim tare de bine. Doar aşa poate fi dragostea fără prefăcătorie.
Iubirea de fraţi trebuie să se subordoneze iubirii de Dumnezeu. „Cunoaştem că iubim pe
copiii lui Dumnezeu — afirmă Ioan — prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim
poruncile Lui. Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui
nu sînt grele” (1 Ioan 5:2-3).

În Romani 13:8, Pavel ne îndeamnă să ne iubim unii pe alţii: „căci cine iubeşte pe alţii, a
împlinit Legea”. „Căci toată Legea — spune el în Galateni — se cuprinde într-o singură
poruncă: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal. 5:14). În Proverbe, Solomon
afirmă că „dacă cineva îşi întoarce urechea ca să n-asculte legea, chiar şi rugăciunea lui
este o scîrbă” (Prov. 28:9). Cum ar putea fi deci slujirea unui astfel de om?

12:10b În cinste, fiecare să dea întîietate altuia

După ce ne-a confruntat cu imperativul aducerii trupului nostru ca jertfă pe altarul zidirii
Trupului lui Hristos, Pavel a început prin a ne atrage atenţia asupra pericolului mîndriei:
„Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere
mai înaltă decît se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de
credinţă, pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia” (12:3). Porunca aceasta vizează în
primul rînd faptul că Trupul este alcătuit din mai multe mădulare cu slujbe diferite. A avea
o părere mai înaltă despre noi înşine decît se cuvine ar putea însemna ca unul dintre
mădulare să aibă impresia că el alcătuieşte întregul trup şi, de aceea, să încerce să
568 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

monopolizeze întreaga scenă. Pentru a evita acest pericol, Pavel ne spune: „În cinste,
fiecare să dea întîietate altuia” (12:10).
12
Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului,
măcar că sînt mai multe, sînt un singur trup, — tot aşa este şi Hristos. 13Noi toţi, în adevăr, am
fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie
slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh. 14Astfel, trupul nu este un singur mădular,
ci mai multe. 15Dacă piciorul ar zice: „Fiindcă nu sînt mînă, nu sînt din trup” — nu este pentru
aceasta din trup? 16Şi dacă urechea ar zice: „Fiindcă nu sînt ochi, nu sînt din trup” — nu este
pentru aceasta din trup? 17Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde
ar fi mirosul? (1 Cor. 12:12-17).

Cinstirea şi aprecierea darului şi slujbei celuilalt este extrem de importantă. Aceasta trebuie
să fie atitudinea dominantă în Trupul lui Hristos. Dar întrebarea este cum anume trebuie să
se materializeze această atitudine. Problemele sînt cu atît mai mari în materializarea acestei
atitudini cu cît definim mai îngust locul interacţiunii diferitelor daruri. Dacă locul sacru al
slujirii lui Dumnezeu sînt doar adunările bisericii şi dacă ele se reduc la două-trei ore pe
săptămînă, este de-a dreptul imposibil să existe o exersare echilibrată a darurilor Trupului.
Dar dacă Biserica sîntem noi toţi, timp de şapte zile pe săptămînă şi timp de douăzeci şi
patru de ore pe zi, atunci există dintr-o dată posibilitatea punerii în negoţ a fiecăruia dintre
daruri. În acest caz, pot să-şi exerseze darul şi aceia care au diferite măsuri de credinţă,
pentru că se pot crea diferite cadre pentru exercitarea darului. De pildă, darul învăţării îl pot
avea mai mulţi din biserică, dar nu toţi au aceeaşi măsură de credinţă, şi de aceea nu toţi îl
pot exersa în acelaşi cadru. Cel care este chemat să-şi înveţe copiii acasă sau cel care îşi
deschide gura într-un grup mic nu neapărat este chemat să înveţe şi în public. Dar acela
care va fi credincios în lucrurile mici se va pregăti şi pentru altele mai mari. De aceea, a da
întîietate altuia nu înseamnă a invita pe cineva să-şi exerseze darul într-un cadru nepotrivit
pentru măsura de credinţă pe care i-a împărţit-o Dumnezeu. Aceasta ar duce la pătimirea
întregului Trup. Atunci cînd biserica este adunată laolaltă, dorinţa lui Dumnezeu este
zidirea sufletească a bisericii prin tot ce se face în ea. Acesta este motivul pentru care Pavel
scrie bisericii din Corint:
1
Urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti, dar mai ales să proorociţi. 2În
adevăr, cine vorbeşte în altă limbă, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l
înţelege, şi, cu duhul, el spune taine. 3Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre
zidire, sfătuire şi mîngîiere. 4Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuş; dar cine
prooroceşte, zideşte sufleteşte Biserica (1 Cor. 14:1-4, s.n.).

După cum reiese din textul de mai sus, există situaţii în care întîietatea pe care trebuie s-o
dăm celuilalt este hotărîtă de Dumnezeu Însuşi, iar El face lucrul acesta tocmai în vederea
zidirii sufleteşti a Bisericii. Aceasta înseamnă că îndemnul lui Pavel din Romani — „În
cinste, fiecare să dea întîietate altuia” (12:10) — este un îndemn de ordin general şi se
potriveşte mai degrabă cu cele spuse de el în 1 Corinteni 12:
18
Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El. 19Dacă toate ar fi
un singur mădular, unde ar fi trupul? 20Fapt este că sînt mai multe mădulare, dar un singur trup.
21
Ochiul nu poate zice mînii: „N-am trebuinţă de tine”; nici capul nu poate zice picioarelor: „N-
Romani 12:9-16 / Atitudinea cu care trebuie adusă jertfa 569

am trebuinţă de voi”. 22Ba mai mult, mădularele trupului, cari par mai slabe, sînt de neapărată
trebuinţă. 23Şi părţile trupului, cari par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă
podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumuseţă, 24pe
cînd cele frumoase n-au nevoie să fie împodobite. Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să
dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste: 25pentru ca să nu fie nici o desbinare în trup:
ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. 26Şi dacă sufere un mădular, toate
mădularele sufăr împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură
împreună cu el. 27Voi sînteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui (1 Cor. 12:18-
27, s.n.).

Aşadar, avem nevoie unii de alţii, şi în cinste fiecare trebuie să învăţăm să dăm întîietate
altuia.

12:11 Slujiţi Domnului cu sîrguinţă şi rîvnă

Dacă a da întîietate altuia ne îndeamnă la a face un pas înapoi, pentru a face loc şi celui de
lîngă noi, următoarele trei porunci echilibrează „pasul înapoi” cu un „pas mare înainte”:
„În sîrguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de rîvnă cu duhul. Slujiţi Domnului” (12:11). Deşi
trebuie să ne iubim unii pe alţii şi trebuie să ne cinstim unii pe alţii, dînd întîietate unul
celuilalt, noi nu am fost chemaţi la o rundă de curtoazie, ci la slujirea Domnului, la zidirea
Trupului lui Hristos. Există deci un scop al trăirii şi slujirii noastre. Dumnezeu a plătit un
preţ imens pentru ca să-Şi vadă Biserica zidită sufleteşte. Noi nu putem să ne „cinstim” unii
pe alţii nefăcînd, de fapt, nimic pentru zidirea Trupului lui Hristos. Sîrguinţa şi rîvna au
sens doar dacă pricepem planul lui Dumnezeu, doar dacă ne-am adus trupul ca jertfă pentru
a contribui astfel la realizarea acestui plan.

Una dintre cele mai mari probleme în Trupul lui Hristos este lipsa de sîrguinţă, de rîvnă şi
de credincioşie în slujire. Mulţi pornim cu zel la a face o anumită lucrare. Dar pentru că ea
nu ne aduce mulţumire imediată, o lăsăm baltă. Aproape nimic în slujirea Trupului lui
Hristos nu aduce satisfacţie şi împlinire imediată. Ceea ce aduce satisfacţie şi împlinire este
credincioşia în slujire. Acela care slujeşte Domnului s-a aşezat lîngă izvorul de apă şi, de
aceea, tot ce începe, duce la bun sfîrşit.

Sîrguinţa, rîvna şi credincioşia în slujire sînt elemente esenţiale pentru a ne descoperi darul
în Trupul lui Hristos.

12:12a Bucuraţi-vă în nădejde

În Vechiul Testament, arderea-de-tot era adusă împreună cu jertfa de mîncare. Iar de pe
jertfa de mîncare nu putea lipsi sarea: „Toate darurile tale de mîncare să le sărezi cu sare;
să nu laşi să lipsească niciodată de pe darurile tale de mîncare sarea, care este semnul
legămîntului Dumnezeului tău; la toate darurile tale de mîncare să aduci sare” (Lev. 2:13,
s.n.). Fiind semnul legămîntului pe care, în bunătatea Lui, Dumnezeu Însuşi l-a făcut cu
Israel, presărarea sării pe altar avea menirea să aducă aminte israelitului de imensul har pe
care Domnul i l-a făcut. Deci arderea-de-tot nu putea fi adusă decît cu bucurie. Pentru noi,
570 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

cei din Noul Legămînt, atunci cînd înţelegem harul imens pe care Dumnezeu ni l-a făcut în
Domnul Isus Hristos, acest lucru trebuie să fie cu atît mai adevărat.

Dar, în text, bucuria este legată de nădejde. Despre nădejde şi bucurie ne-a vorbit Pavel
imediat ce a ajuns cu noi la poarta mîntuirii şi ne-a văzut intraţi pe ea, prin credinţa în Isus
Hristos: „Deci, fiindcă sîntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu,
prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această
stare de har, în care sîntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Rom. 5:1-2,
s.n.).

În Romani 12:12a, Pavel ne spune doar atît: „Bucuraţi-vă în nădejde”. Dar în primele
versete ale capitolului 5, el a făcut deja precizarea că este vorba despre bucuria noastră în
nădejdea slavei lui Dumnezeu, adică în nădejdea că Dumnezeu va isprăvi ceea ce Şi-a
propus — şi anume să ne facă asemenea chipului Fiului Său — şi că va descoperi pentru
noi slava viitoare pe care ne-a pregătit-o (vezi Rom. 8:18).

Porunca — „Bucuraţi-vă în nădejde!” — este deci fundamentată, pe de o parte, pe hotărîrea

lui Dumnezeu de a ne face asemenea chipului Fiului Său, iar pe de altă parte, pe
promisiunea Lui că va isprăvi în noi ceea ce a început:
29
Căci pe aceia pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărît mai dinainte să fie asemenea
chipului Fiului Său, pentruca El să fie cel întîi născut dintre mai mulţi fraţi. 30Şi pe aceia pe cari
i-a hotărît mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe cari i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar
pe aceia pe cari i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. 31Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor
acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? 32El, care n-a
cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu
El, toate lucrurile? (Rom. 8:29-32).

Dacă ajungerea noastră la ţintă ar fi pusă sub semnul întrebării, din pricina faptului că nu
sîntem siguri nici de credincioşia lui Dumnezeu, şi nici de desăvîrşirea soluţiei Lui, bucuria
noastră ar fi, practic, devorată de îndoielile noastre. Dar Pavel a afirmat deja faptul că noi
nu am primit un duh de robie, ca să mai avem frică, ci un duh de înfiere, care ne dă curaj:
„Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere,
care ne face să strigăm: «Ava!» adică: «Tată!»” (8:15). Diferenţa dintre rob şi fiu constă
tocmai în felul în care cei doi gîndesc cu privire la Dumnezeu. Robul vede în Dumnezeu un
Stăpîn, dar nu este prea sigur de intenţiile Acestuia pe care le are cu privire la el. Teama
robului este că ar putea fi vîndut sau alungat de acasă. Fiul însă ştie că este moştenitor:
16
Însuş Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că sîntem copii ai lui Dumnezeu. 17Şi, dacă
sîntem copii, sîntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu
Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El (Rom.
8:16-17).

Tocmai duhul înfierii îl face pe Pavel să încheie capitolul 8 din Romani cu un imn al
credincioşiei lui Dumnezeu:
Romani 12:9-16 / Atitudinea cu care trebuie adusă jertfa 571
33
Cine va ridica pîră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care-i socoteşte
neprihăniţi! 34Cine-i va osîndi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui
Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi! 35Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?
Necazul, sau strîmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau
primejdia sau sabia? 36După cum este scris: „Din pricina Ta sîntem daţi morţii toată ziua;
sîntem socotiţi ca nişte oi de tăiat. 37Totuş în toate aceste lucruri noi sîntem mai mult decît
biruitori, prin Acela care ne-a iubit. 38Căci sînt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici
îngerii, nici stăpînirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, 39nici înălţimea,
nici adîncimea, nici o altă făptură (sau: zidire), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui
Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru (Rom. 8:33-39).

În faţa acestor lucruri, porunca „Bucuraţi-vă în nădejde!” pare firească şi binevenită,

deoarece, prin credincioşia lui Dumnezeu şi prin desăvîrşirea planului Său în Hristos Isus,
nădejdea noastră devine certitudine, iar bucuria noastră, reală şi statornică.

12:12b Fiţi răbdători în necaz

Nădejdea slavei este o ţintă pe care Dumnezeu o pune înaintea tuturor celor care cred în
Isus Hristos. Iar această ţintă este însăşi moştenirea noastră împreună cu Hristos. Dar pînă
la atingerea ţintei acesteia există un drum lung de parcurs, adesea presărat cu suferinţe şi
necazuri. „Dacă sîntem copii — a afirmat Pavel — , sîntem şi moştenitori: moştenitori ai
lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu
El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El (Rom. 8:17, s.n.). Petru vorbeşte în acelaşi fel
despre drumul alergării noastre spre ţintă, spre moştenirea nestricăcioasă şi neîntinată care
ne aşteaptă în ceruri:
3
Binecuvîntat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea
mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie, 4şi la o
moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi.
5
Voi sînteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mîntuirea gata să fie
descoperită în vremurile de apoi! 6În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie,
sînteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, 7pentruca încercarea credinţei
voastre, cu mult mai scumpă decît aurul care piere şi care totuş este cercat prin foc, să aibă ca
urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos, 8pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut,
credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, 9pentrucă veţi
dobîndi, ca sfîrşit al credinţei voastre, mîntuirea sufletelor voastre (1 Petru 1:3-9).

Dacă pe acest drum rămînem lîngă Hristos — în pofida suferinţelor şi a necazurilor —,

împreună cu El, Dumnezeu ne va da, fără plată, toate lucrurile necesare pentru finalizarea
alergării noastre în pace. Cu alte cuvinte, El va isprăvi ceea ce a plănuit şi ceea ce a început
în noi. Este însă important să înţelegem ce anume înseamnă aceste promisiuni extraordinare
din Romani 8:28-39, care, la prima vedere, par a fi un cec în alb, o garantare fără condiţii a
ajungerii noastre la ţintă, a bucuriei noastre de împlinirea tuturor promisiunilor lui
Dumnezeu:
29
Căci pe aceia pe cari i-a cunoscut mai dinainte — spune Pavel —, i-a şi hotărît mai dinainte să
fie asemenea chipului Fiului Său, pentruca El să fie cel întîi născut dintre mai mulţi fraţi. 30Şi pe
aceia pe cari i-a hotărît mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe cari i-a chemat, i-a şi socotit
572 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

neprihăniţi; iar pe aceia pe cari i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. 31Deci, ce vom zice noi în
faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?
(Rom. 8:29-31).

Versetul 28 din Romani 8 a afirmat că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele
celorce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celorce sînt chemaţi după planul Său”,
după care, în versetele 29-30, ne este aşezat înainte planul lui Dumnezeu, precizîndu-se şi
faptul că acest plan este terminat şi este sigur. În ce ne priveşte, nimeni, în afara noastră, nu
se poate opune împlinirii lui. „Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă
Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (31). Dar textul precizează foarte
clar pentru cine este Dumnezeu, şi pentru cine nu. „De altă parte, ştim — a precizat Pavel
în 8:28 — că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celorce iubesc pe Dumnezeu
(s.n.). În mod evident, Dumnezeu este doar pentru cei care Îl iubesc pe El, adică pentru cei
care trăiesc şi umblă după lucrurile Duhului (vezi Rom. 8:1-11).

Este oare iubirea faţă de Dumnezeu o responsabilitate a noastră, astfel încît să putem
obstrucţiona lucrarea lui Dumnezeu în noi şi să dovedim astfel adevărată afirmaţia de mai
sus: în afara noastră, nimeni nu se poate opune împlinirii planului lui Dumnezeu despre
care este vorba în Romani 8:29-30?

Să ne aducem aminte de ceea ce i-a spus Dumnezeu lui Iosua, în clipa intrării acestuia în
slujbă. Conform Scripturii, Dumnezeu Însuşi a căutat pentru poporul Său Israel ţara cea
mai frumoasă dintre toate ţările de pe pămînt.426 Tot Dumnezeu a promis-o lui Avraam, iar
promisiunea aceasta a fost unilaterală şi, de aceea, irevocabilă.427 Dar atunci cînd, sub
comanda lui Iosua, sămînţa lui Avraam a pornit să intre în ţară, Dumnezeu le-a spus:
„După moartea lui Moise, robul Domnului, Domnul i-a zis lui Iosua, fiul lui Nun, slujitorul
lui Moise: «Robul Meu Moise a murit: acum, scoală-te, treci Iordanul acesta, tu şi tot
poporul acesta, şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui Israel»” (Iosua 1:1-2, s.n.).

Ţara era a Domnului. El o căutase special pentru poporul Lui. Tot El o promisese lui
Avraam şi seminţei lui. Iar acum, le-o dădea, garantîndu-le protecţie şi ajutor. Dar i-a
avertizat că, deşi El le-a căutat-o special lor şi le-a dat-o, ei vor avea din ea doar atît cît vor
îndrăzni să ia din ea prin credinţă:
3
Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru, vi-l dau, cum am spus lui Moise. 4Ţinutul
vostru se va întinde dela pustie şi Liban pînă la rîul cel mare, rîul Eufrat, toată ţara Hetiţilor, şi
pînă la marea cea mare, spre apusul soarelui. 5Nimeni nu va putea să stea împotriva ta, cît vei
trăi. Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi (Iosua 1:3-5).

Deşi, în ce-L privea pe El, pe de o parte, Domnul le dăduse toată ţara — „Dela pustie şi
Liban pînă la rîul cel mare, rîul Eufrat, toată ţara Hetiţilor, şi pînă la marea cea mare, spre
apusul soarelui” (Ios. 1:4) —, iar pe de altă parte, le promisese toată asistenţa Sa —
„Nimeni nu va putea să stea împotriva ta, cît vei trăi. Eu voi fi cu tine, cum am fost cu
Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Ios. 1:5) —, în ce-i privea pe ei, Dumnezeu le-

426
Vezi Ezechiel 20:6.
427
Vezi. Genesa 15:18-21 şi 17:7-8.
Romani 12:9-16 / Atitudinea cu care trebuie adusă jertfa 573

a promis că le va da doar atît cît vor îndrăzni să ia din ea, prin credinţă. Iar pentru că, în
ultimă instanţă, totul depindea de credinţa lor, Domnul i-a zis lui Iosua:
6
Întăreşte-te şi îmbărbătează-te, căci tu vei da în stăpînire poporului acestuia ţara pe care am
jurat părinţilor lor că le-o voi da. 7Întăreşte-te numai, şi îmbărbătează-te, lucrînd cu credincioşie
după toată legea pe care ţi-a dat-o robul Meu Moise; nu te abate dela ea nici la dreapta nici la
stînga, ca să isbuteşti în tot ce vei face. 8Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta;
cugetă asupra ei zi şi noapte, căutînd să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbîndi în
toate lucrările tale, şi atunci vei lucra cu înţelepciune. 9Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta:
„Întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimînta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul
tău, este cu tine în tot ce vei face (Iosua 1:6-9).

Credinţa lui Iosua şi a poporului urma să fie întărită prin cunoaşterea şi respectarea întru
totul a Cuvîntului lui Dumnezeu. Privind istoria din perspectiva noastră, înţelegem tragedia
că, deşi toată ţara era a lor — „Dela pustie şi Liban pînă la rîul cel mare, rîul Eufrat, toată
ţara Hetiţilor, şi pînă la marea cea mare, spre apusul soarelui” (Ios. 1:4) —, Israel nu s-a
bucurat decît de o parte din ea, de acea parte pe care a îndrăznit s-o calce cu talpa
piciorului.

Oare nu cumva este la fel şi cu mîntuirea pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu? În ce-L
priveşte pe El, Dumnezeu „a căutat-o” pentru noi — adică a plănuit-o în Sine Însuşi, iar
apoi a lucrat-o pentru noi în Hristos încă înainte de întemeierea lumii, în cele mai mici
detalii. Deci, în ce-L priveşte pe Dumnezeu, „pe aceia pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a
şi hotărît mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentruca El să fie cel întîi
născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe cari i-a hotărît mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe
aceia pe cari i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe cari i-a socotit neprihăniţi,
i-a şi proslăvit” (Rom. 8:28-29). Iar prin Evanghelia lui Hristos, care ne-a fost
propovăduită, „El ne-a chemat, nu numai dintre iudei, ci şi dintre neamuri” (Rom. 9:24), ca
să ne dea toată această „ţară frumoasă a mîntuirii”. Întrebarea este cît din ceea ce a pregătit
Dumnezeu pentru noi vom îndrăzni să luăm? În Romani 8, Pavel ne atenţionează de faptul
că vom fi proslăviţi împreună cu Hristos doar dacă şi suferim împreună cu El: „Şi voi n-aţi
primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să
strigăm: «Ava! adică: Tată!» Însuş Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că sîntem
copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă sîntem copii, sîntem şi moştenitori: moştenitori ai lui
Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El,
ca să fim şi proslăviţi împreună cu El” (Rom. 8:15-17, s.n.). Iar apoi Pavel continuă: „Eu
socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sînt vrednice să fie puse alături cu slava
viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (8:18). Deci „bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi
răbdători în necaz” (12:12). „Ba mai mult — dezvoltă Pavel gîndul în Romani 5 —, ne
bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce
biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înşală,
pentrucă dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfînt, care ne-
a fost dat (Rom. 5:3-5). Putem deci să ne bucurăm în nădejde. Iar dacă trebuie, merită să
fim răbdători în necaz. Iar necazul poate fi răbdat, pentru că Legea Duhului de viaţă în
Hristos Isus ne izbăveşte de legea păcatului şi a morţii, garantînd biruinţa celor care sînt şi
rămîn în Hristos prin credinţă.
574 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

12:12c Stăruiţi în rugăciune

Cel mai bun mod de a răbda necazul este să-l aducem înaintea lui Dumnezeu şi să-L rugăm
să ne ajute să acceptăm faptul că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L
iubesc pe Dumnezeu, deci chiar şi necazul prin care trecem. Am văzut că binele pe care
Dumnezeu a plănuit încă înainte de întemeierea lumii să ni-l facă este să ne modeleze întru
asemănarea chipului Fiului Său.428 Aşa stînd lucrurile, oare care dintre noi ştim ce daltă
trebuie să folosească Dumnezeu la un moment dat pentru a ciopli în noi chipul Fiului Său?
Este deci normal să ne lăsăm în mîna Marelui Artist, care ştie ce face. Cu toate acestea, nu
este uşor să răbdăm necazul — şi cu atît mai puţin uşor este să ne şi bucurăm în mijlocul
lui. „Stăruiţi în rugăciune!” (12) — ne îndeamnă Pavel.

Rugăciunea ca instrument al modelării inimii celui care se roagă

Rugăciunea este în primul rînd un instrument al modelării inimii celui care se roagă. Ea are
funcţia şi puterea să ne schimbe starea lăuntrică în aşa fel încît să ajungem să acceptăm că,
într-adevăr, toate lucrurile — inclusiv situaţia prin care trecem — lucrează, împreună, spre
binele nostru, dacă continuăm să-L iubim pe Dumnezeu. Iar rugăciunea are menirea tocmai
să nu lase să se stingă în inimile noastre dragostea faţă de Dumnezeu. Iar vestea bună este
că, în această frămîntare a rugăciunii, „Duhul — care a fost turnat în inimile noastre ca
semn al dragostei lui Dumnezeu faţă de noi429 — ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu
ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuş Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.
Şi Cel ce cercetează inimile, ştie care este năzuinţa Duhului; pentrucă El mijloceşte pentru
sfinţi după voia lui Dumnezeu” (8:26-27). În ce fel face rugăciunea această lucrare în noi
înţelegem dacă coborîm spre rădăcinile ei vechi-testamentale.

Rugăciunea ar putea fi considerată a fi corespondentul jertfelor pe care israelitul le aducea

înaintea lui Dumnezeu: arderea-de-tot, darul de mîncare, jertfa de mulţumire, jertfa de
ispăşire şi jertfa pentru vină. După cu am văzut în cartea Levitic,430 nu jertfele aduse de
către israelit garantau prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul taberei, ci jertfa necurmată, pe
care trebuia s-o aducă marele-preot. Înseamnă că jertfele aduse de israelit erau în primul
rînd pentru acesta, nu pentru Dumnezeu. Jertfele aveau menirea să modeleze inima
israelitului, focalizîndu-l mereu pe coordonatele cardinale ale relaţiei cu Dumnezeu, adică
limpezind mereu în el dragostea faţă de Dumnezeu. Arderea-de-tot şi darul de mîncare îi
reaminteau israelitului harul şi responsabilitatea de a fi al Domnului în întregime. Jertfa de
mulţumire reactualiza în israelit faptul că depinde de Dumnezeu, iar jertfa pentru păcat, că
lui Dumnezeu Îi va da socoteală pentru toate lucrurile.

După cum jertfele vechi-testamentale aveau menirea să modeleze nu inima lui Dumnezeu,
ci inima celui din poporul lui Dumnezeu, tot aşa se întîmplă şi cu rugăciunea credinciosului
nou-testamental. Rugăciunea nu trebuie privită ca un mijloc prin care-L putem manipula pe
Dumnezeu spre atingerea scopurilor noastre, ci ca un instrument al modelării propriei

428
Vezi Beniamin Fărăgău, Romani 6-11, pag. 190-194.
429
Vezi Romani 5:5.
430
Vezi Beniamin Fărăgău, Levitic 1:1-17:16, vol. I, pag. 33-68.
Romani 12:9-16 / Atitudinea cu care trebuie adusă jertfa 575

noastre inimi. Voia lui Dumnezeu pentru noi este bună, plăcută şi desăvîrşită. Dumnezeu a
dovedit pe crucea de pe Calvar faptul că El are faţă de noi gînduri de pace, nu de
nenorocire. Noi trebuie să stăruim în rugăciune tocmai pentru ca să ajungem să înţelegem şi
să acceptăm acest adevăr. Înseamnă că numai atunci este corectă stăruinţa noastră în
rugăciune cînd în inima noastră se înrădăcinează tot mai ferm cele trei coordonate cardinale
ale relaţiei cu Dumnezeu: aparţinem lui Dumnezeu în întregime, depindem de El şi Lui Îi
dăm socoteală pentru toate lucrurile. Atunci cînd rugăciunea modelează în noi aceste
adevăruri, vom îndrăzni să aducem trupul nostru ca jertfă lui Dumnezeu.

Dar oare de ce spune Pavel să stăruim în rugăciune? A stărui înseamnă a persevera cu

hotărîre, fără renunţare. Este nevoie de stăruinţă, adică de o încordare deliberată a voinţei
noastre, pe de o parte, pentru că rugăciunea în sine este un lucru asupra căruia ne aplecăm
cu greu, iar pe de altă parte, pentru că ceea ce rugăciunea trebuie să realizeze în noi se
realizează cu greu.

Oare de ce ne vine greu să ne rugăm?

În lumina celor afirmate mai sus, rugăciunea are menirea ca, în primul rînd, să ne judece şi
să ne modeleze inima, iar lucrul acesta doare, pentru că nu de puţine ori el reclamă
rearanjarea radicală a realităţilor din lăuntrul nostru. Esenţa păcatului este egocentrarea. Iar
esenţa idolatriei este încercarea de a-L manipula pe Dumnezeu să facă lucruri spre folosul
nostru,431 fără ca noi să fim preocupaţi de sfinţirea Numelui Lui şi de învederarea Împărăţiei
Lui prin ascultarea întru totul de voia Lui. Or, rostul rugăciunii este să taie aceşti lăstari ai
idolatriei, învăţîndu-ne că noi am fost creaţi pentru slava lui Dumnezeu, şi nu Dumnezeu,
pentru slava noastră. „Primul lucru pe care trebuie să-l înveţi despre rugăciune — scrie
John White — este că Dumnezeu doreşte părtăşia cu tine şi că El te atrage către Sine. Să
schimb metafora — continuă White —, El este în căutarea ta şi urmăreşte să te prindă într-
o confruntare cu El. Nu o face pentru că are nevoie de tine, ci pentru că tu ai nevoie de El”
(s.n.).432 Iar nevoia noastră fundamentală este nevoia unei părtăşii intime cu Dumnezeu, a
unei părtăşii în care ne putem abandona în întregime în mîinile Lui. „În primul capitol al
cărţii lui Augustin, Confesiuni, găsim mult citatele cuvinte: «Căci Tu ne-ai făcut pentru
Tine şi inimile noastre nu-şi găsesc odihna pînă cînd nu se odihnesc în Tine»”.433 Odihnirea
noastră este posibilă doar atunci cînd „am ajuns acasă”, adică atunci cînd ne dăm Domnului
în întregime, avînd convingerea că tot ceea ce se coboară de sus, de la Tatăl luminilor, este
un dar bun şi desăvîrşit, că El Se va îngriji de noi în cele mai mici detalii ale vieţii şi că Lui
Îi dăm socoteală de toate lucrurile.

Atunci cînd Domnul Isus Şi-a învăţat ucenicii să se roage, El a modelat rugăciunea „Tatăl
Nostru” pe modelul funcţiei jertfelor leviticale:

431
Vezi Isaia 44:10.
432
John White, Lupta, p. 23. În cartea sa, John White insistă pe nevoia noastră de părtăşie cu Dumnezeu prin
rugăciune (vezi pag. 19-39). „Adînc în vastul tău spaţiu lăuntric… se află un cort construit de Dumnezeu pentru a avea
comuniune cu tine. Din acel cort El te cheamă cu o tandră insistenţă şi, din cele mai îndepărtate colţuri ale spaţiului tău
lăuntric, durerea unei dorinţe arzătoare răspunde ca un ecou. Tu o poţi ignora. Uneori o şi faci, pentru că alte lucruri te
atrag mai mult, dar ele îţi ating [şi împlinesc] fiinţa doar superficial. Ele creează nelinişte, în timp ce chemarea Lui este
o chemare la pace… Adîncul cheamă adîncul (pag. 22-23).
433
Ibid., p. 22.
576 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

9
Iată dar cum trebuie să vă rugaţi — le-a zis Domnul Isus ucenicilor Săi: „Tatăl nostru care eşti
în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; 10vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe
pămînt. 11Pînea noastră cea de toate zilele (sau: pentru mîne) dă-ne-o nouă astăzi; 12şi ne iartă
nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Greceşte: Lasă-ne datoriile
noastre, cum şi noi am lăsat pe ale datornicilor noştri.); 13şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne
de cel rău. Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin! (Mat. 6:9-13).

Funcţia arderii-de-tot şi a jertfei de mîncare sînt cuprinse în prima parte a rugăciunii:

„Sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pămînt”
(9-10). Acela care şi-a adus trupul ca jertfă lui Dumnezeu a făcut-o cu scopul de a face tot
ce-i stă în putinţă pentru ca Numele lui Dumnezeu să fie sfinţit şi pentru ca Împărăţia Lui
să se învedereze în chiar trupul şi viaţa sa. Funcţia jertfei de mulţumire este exprimată prin
faptul că îndrăznim să-I cerem lui Dumnezeu pîinea de fiecare zi: „Pînea noastră cea de
toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” (11). Iar funcţia jertfei pentru păcat este reprezentată de
fraza imediat următoare: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor
noştri; şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău” (12-13a). Dumnezeu ne judecă, şi
tot El ne şi păzeşte. Deci Lui Îi dăm socoteală de toate lucrurile şi pe El Îl chemăm în
ajutorul nostru în faţa ispitei. Domnul Isus a uzat de acest adevăr atunci cînd S-a rugat
pentru ucenicii Săi:
9
Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe cari Mi i-ai dat Tu; pentrucă sînt
ai Tăi: — 10tot ce este al Meu, este al Tău, şi ce este al Tău, este al Meu, — şi Eu sînt proslăvit
în ei. 11Eu nu mai sînt în lume, dar ei sînt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în
Numele Tău, pe aceia pe cari Mi i-ai dat, pentruca ei să fie una, cum sîntem şi noi. 12Cînd eram
cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia, pe cari Mi i-ai dat; şi niciunul
din ei n-a perit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. 13Dar acum, Eu vin la
Tine; şi spun aceste lucruri, pe cînd sînt încă în lume, pentruca să aibă în ei bucuria Mea
deplină. 14Le-am dat Cuvîntul Tău; şi lumea i-a urît, pentrucă ei nu sînt din lume, dupăcum Eu
nu sînt din lume. 15Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. 16Ei nu sînt din lume,
dupăcum nici Eu nu sînt din lume. 17Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvîntul Tău este adevărul.
18
Cum M-ai trimes Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimes şi Eu pe ei în lume. 19Şi Eu însumi Mă
sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr (Ioan 17:9-19, s.n.).

Dumnezeu ne păzeşte prin Duhul Său cel Sfînt, căruia I-a dat ca primă sarcină să
dovedească lumea vinovată „în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata” (Ioan 16:8).
Duhul nu va înceta să facă în noi această lucrare, pentru a ne aduce astfel la vreme la
scaunul harului, ca să căpătăm îndurare la vreme de nevoie şi să revenim „în Hristos”, unde
operează Legea Duhului de viaţă, care ne poate izbăvi de legea păcatului şi a morţii.

În concluzie, sîntem chemaţi să stăruim în rugăciune, pe de o parte, tocmai pentru a învinge

inerţia din noi în această privinţă, iar pe de altă parte, pentru că ceea ce rugăciunea trebuie
să lucreze în noi se realizează greu. Ne vine greu să ne îndeletnicim cu rugăciunea, pentru
că nu ne plac schimbările radicale. Or, rugăciunea ne duce la moarte faţă de noi înşine,
pentru a trăi plenar cu Dumnezeu şi pentru El. Rugăciunea conştientizează în noi
necredinţa, adică nedezbrăcarea noastră de păcat şi neîmbrăcarea cu Împărăţia lui
Dumnezeu. Cu alte cuvinte, în rugăciune realizăm că nu ne-am adus trupul ca jertfă vie,
sfîntă, plăcută lui Dumnezeu, deşi ne bucurăm de harul nespus de mare pe care El l-a
Romani 12:9-16 / Atitudinea cu care trebuie adusă jertfa 577

revărsat peste noi prin Domnul Isus Hristos. Rugăciunea scoate la iveală temerile noastre
lăuntrice, dovedind neîncrederea şi neatîrnarea noastră de Dumnezeu. Dacă am aduce mai
des Domnului jertfele noastre de mulţumire, cu alte cuvinte, dacă mulţumirea şi lauda ar
ocupa o pondere mai mare în rugăciunile noastre, am ajunge să credem că El ne poartă în
adevăr de grijă. Oare de ce mult prea mulţi dintre noi — cei care ne numim credincioşi —
ne investim trupul şi viaţa în căutarea hranei şi a îmbrăcăminţii, şi nu în căutarea Împărăţiei
lui Dumnezeu? Nu cumva tocmai pentru că nu credem că Dumnezeu este în stare să ne dea
pe deasupra mîncarea şi îmbrăcămintea atunci cînd noi căutăm mai întîi Împărăţia lui
Dumnezeu? „Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui — le-a spus
Domnul Isus ucenicilor Săi, imediat după ce i-a învăţat rugăciunea „Tatăl Nostru” —, şi
toate aceste lucruri — este vorba despre mîncare şi îmbrăcăminte — vi se vor da pe
deasupra” (Mat. 6:33).

Tot prin rugăciune învăţăm şi faptul că „nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este
gol şi descoperit înaintea Aceluia, cu care avem a face” (Evrei 4:13) şi de aceea trebuie să
învăţăm să umblăm în lumină înaintea Lui, mărturisindu-ne păcatul imediat ce a intrat în
viaţa noastră. Acela care crede astfel în Dumnezeu nu vine la judecată, ci a trecut din
moarte la viaţă.434

Rugăciunea ca armă în lupta împlinirii planurilor lui Dumnezeu pe

pămînt

Am văzut că rugăciunea este un instrument al modelării inimii noastre după voia lui
Dumnezeu, este un instrument al permanentei noastre refocalizări pe coordonatele
cardinale ale relaţiei cu Dumnezeu, un instrument al limpezirii permanente a dragostei
noastre faţă de Dumnezeu. Dar — după cum afirmă E. M. Bounds în cartea sa The Weapon
of Prayer (Arma rugăciunii) — rugăciunea lucrează nu numai la modelarea inimii noastre
după voia lui Dumnezeu, ci Îl înduplecă şi pe Dumnezeu să lucreze ca răspuns la ea.

Nu trebuie să uităm niciodată — afirmă E. M. Bounds — faptul că lumea aceasta este guvernată
de Dumnezeul cel Atotputernic. El nu este un Dumnezeu absent. Mîinile Lui sînt pururea pe
cîrma problemelor omenirii. El este prezent pretutindeni. „Ochii Domnului sînt în orice loc, ei
văd pe cei răi şi pe cei buni” (Prov. 15:3). „Căci Dumnezeu vede purtarea tuturor, priveşte paşii
fiecăruia” (Iov. 34:21). [Dar] El conduce lumea aşa cum conduce şi Biserica prin rugăciune.
Această lecţie trebuie subliniată şi repetată în auzul omului modern al zilelor noastre şi făcută să
penetreze cu o forţă cumulată conştiinţele celor din această generaţie, a căror ochi nu mai văd
lucrurile eterne, ale căror urechi sînt surde faţă de Dumnezeu… Rugăciunea Îl priveşte pe
Dumnezeu — continuă Bounds —, căci împlinirea scopurilor şi planurilor Lui este condiţionată
de rugăciune. La fel şi arătarea slavei Lui este legată de rugăciune. Zilele arătării splendorii lui
Dumnezeu şi ale înălţării Numelui Lui au fost întotdeauna marile zile ale rugăciunii… Este
conform planului divin, ca trezirea spirituală să vină pe canalul rugăciunii. Sfinţii rugativi sînt
agenţii lui Dumnezeu pentru a duce la îndeplinire pe pămînt lucrarea Lui providenţială de
mîntuire. Dacă sfinţii Lui falimentează în lucrarea rugăciunii, atunci însăşi lucrarea lui

434
Vezi Ioan 5:24.
578 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Dumnezeu falimentează. Agenţii rugativi ai Celui Preaînalt sînt întotdeauna antemergătorii

prosperităţii spirituale.435

Există nenumărate exemple în Scriptură în care Îl vedem pe Dumnezeu lucrînd ca urmare a

rugăciunii sfinţilor Săi respectiv a Sfîntului Său. Aşa este, de pildă, în cazul unora ca:
Moise,436 David,437 Solomon,438 Daniel,439 Neemia,440 Isus Hristos,441 apostolii442 etc. Există, de
asemenea, nenumărate porunci în Scriptură în acest sens.443 Iată, de pildă, cîteva dintre ele:
5
Cînd vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stînd în picioare în sinagogi şi
la colţurile uliţelor, pentruca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata.
6
Ci tu, cînd te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi
Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. 7Cînd vă rugaţi să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe,
ca păgînii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. 8Să nu vă
asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi. 9Iată
dar cum trebuie să vă rugaţi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; 10vie
împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pămînt. 11Pînea noastră cea de toate zilele
(sau: pentru mîne) dă-ne-o nouă astăzi; 12şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri (Greceşte: Lasă-ne datoriile noastre, aşa cum şi noi am lăsat pe ale datornicilor
noştri.); 13şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăţia şi puterea
şi slava în veci. Amin! (Mat. 6:5-13, s.n.)

6
Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui
Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţămiri. 7Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice
pricepere, vă va păzi inimile şi gîndurile în Hristos Isus (Fil. 4:6-7, s.n.).

18
Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată
stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii, 19şi pentru mine, ca, ori de cîte ori îmi deschid gura, să
mi se dea cuvînt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, 20al cărei sol în lanţuri
sînt; pentruca, zic, să vorbesc cu îndrăzneală, cum trebuie să vorbesc (Efes. 6:18-20).

2
Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţămiri. 3Rugaţi-vă tot odată şi pentru noi, ca
Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvînt, ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care

435
E. M. Bounds, The Weapon of Prayer, pag. 9-11. În cartea sa, Bound insistă tocmai pe faptul că rugăciunea sfinţilor
Îl obligă pe Dumnezeu să Se implice în cererile lor, să lucreze împlinirea planurilor Lui. Capitolul doi al cărţii lui are
un titlu foarte incisiv în această privinţă: „Putting God to Work” (A-L pune pe Dumnezeu la lucru). Pentru cititorul
superficial, felul în care este prezentat subiectul în cartea lui Bounds dă impresia că rugăciunea poate fi şi este un
instrument de manipulare a lui Dumnezeu, ceva prin care Îl putem obliga pe Dumnezeu să Se implice în lucrurile pe
care I le cerem. Dar exemplele pe care el le aduce din Vechiul şi din Noul Testament subliniază că Dumnezeu Se
implică doar în rugăciunile care sînt făcute după voia Sa. De aceea a fost ascultat Moise în Exod 33-34. Acesta a fost
scopul pentru care, în Fapte 6, apostolii au renunţat la slujirea la mese, pentru ca să se consacre propovăduirii
Cuvîntului şi rugăciunii. În capitolele 2; 6; 9 şi 10, din cartea Daniel, îl vedem pe acesta rugîndu-se ca să înţeleagă şi
să se smerească în faţa Cuvîntului şi voii lui Dumnezeu.
436
Vezi Exod 32:11-14, 30-33; 33:7-34:8.
437
Vezi 1 Cronici 21:16-30.
438
Vezi 1 Împăraţi 8 şi 9.
439
Vezi Daniel 2:17-23; 6:10-28; 9:1-27 şi 10:1-21.
440
Vezi Neemia 1:1-11.
441
Vezi, de pildă, Ioan 11:41-42.
442
Vezi Fapte 4:23-37.
443
Substantivul „rugăciune” (prosukee) îl găsim folosit în Noul Testament de 37 de ori, iar verbul „rugaţi-vă”
(prosukomai), de 87 de ori (vezi George V. Wingram & Ralph D. Winter, The Word Study Concordance p. 663).
Romani 12:9-16 / Atitudinea cu care trebuie adusă jertfa 579

iată, mă găsesc în lanţuri: 4ca s-o fac cunoscut aşa cum trebuie să vorbesc despre ea (Col. 4:2-
4).

13
Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage! Este vreunul cu inimă bună? Să cînte cîntări
de laudă! 14Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii (sau: bătrînii) Bisericii; şi
să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. 15Rugăciunea
făcută cu credinţă va mîntui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşa; şi dacă a făcut păcate, îi
vor fi iertate. 16Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi
vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. 17Ilie era un om supus
aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu ploaie, şi n-a plouat deloc în ţară trei
ani şi şase luni. 18Apoi s-a rugat din nou, şi cerul a dat ploaie, şi pămîntul şi-a dat rodul.
19
Fraţilor, dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi dela adevăr, şi-l întoarce un altul, 20să ştiţi că cine
întoarce pe un păcătos dela rătăcirea căii lui, va mîntui un suflet dela moarte, şi va acoperi o
sumedenie de păcate (Iac. 5:13-20).

14
Îndrăzneala pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. 15Şi dacă
ştim că ne ascultă, orice i-am cere, ştim că sîntem stăpîni pe lucrurile pe care I le-am cerut.
16
Dacă vede cineva pe fratele său săvîrşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi
Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei ce n-au săvîrşit un păcat care duce la moarte. Este un păcat
care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru păcatul acela (1 Ioan 5:14-16, s.n.).

Rugăciunea este într-adevăr şi o armă prin care ne implicăm în bătăliile spirituale din noi şi
din jurul nostru. E. M. Bounds şi-a intitulat înadins capitolul doi al cărţii lui The Weapon of
Prayer: „Punîndu-L pe Dumnezeu la lucru”. Iar apoi în primele rînduri a încercat să
explice astfel acest titlu îndrăzneţ:

Afirmaţia din titlu nu este decît un alt mod de a declara faptul că Dumnezeu, de bunăvoia Lui,
S-a plasat pe Sine sub legea rugăciunii şi S-a obligat să răspundă rugăciunilor oamenilor. El a
hotărît ca rugăciunea să fie un mijloc care, atunci cînd oamenii se roagă, să-L determine să facă
lucruri pentru ei pe care nu le-ar face altfel. Rugăciunea este o rînduială divină a cerului, prin
care Dumnezeu a hotărît să-Şi ducă la îndeplinire planul pe pămînt şi să facă operant şi eficient
planul mîntuirii Lui. Atunci cînd afirmăm că rugăciunea Îl pune pe Dumnezeu la lucru
înţelegem faptul că omul are posibilitatea să-L facă pe Dumnezeu să lucreze între oameni în
armonie cu scopurile Lui în moduri în care El nu ar lucra dacă omul nu s-ar ruga.444

În concluzie, putem afirma că împlinirea poruncii pe care Pavel ne-o dă în Romani 12:12
— „Stăruiţi în rugăciune!” — este spre binele nostru. În primul rînd, rugăciunea este
instrumentul prin care Dumnezeu modelează mai întîi inimile noastre, acordîndu-le cu voia
Lui. În al doilea rînd însă, în mîinile unui om care a acceptat voia lui Dumnezeu ca fiind
bună, plăcută şi desăvîrşită, rugăciunea este un mijloc prin care acesta se implică în mod
direct în împlinirea planurilor lui Dumnezeu. După cum afirmă Bounds, Dumnezeu S-a
supus de bunăvoie legii rugăciunii, hotărînd ca unele lucruri în universul creat de El şi mai
ales în împlinirea planurilor Lui să nu se întîmple decît atunci cînd cineva se roagă. Petru
îşi încheie astfel a doua sa epistolă:

444
E. M. Bounds, The Weapon of Prayer, p. 21.
580 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

9
Domnul nu întîrzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare
pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. 10Ziua Domnului însă
va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de
mare căldură, şi pămîntul, cu tot ce este pe el, va arde. 11Deci, fiindcă toate aceste lucruri se vor
strica, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfîntă şi evlavioasă, 12aşteptînd şi
grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor
topi de căldura focului? 13Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pămînt nou, în
care va locui neprihănirea (2 Petru 3:9-13, s.n.).

Oare nu tocmai stăruind în rugăciune vom dovedi că aşteptăm, într-adevăr, Ziua Domnului
şi nu aşa vom grăbi oare venirea ei? Putea oare Dumnezeu să respecte mai mult decît a
făcut-o chipul Său în noi? A fi fost creaţi după chipul lui Dumnezeu înseamnă a avea în noi
o adîncă nevoie de Dumnezeu, de semnificaţie şi de semeni sau de comuniune. Implicarea
noastră în rugăciune alături de Dumnezeu şi implicarea lui Dumnezeu alături de noi în
împlinirea planurilor Lui este un răspuns direct la nevoia de semnificaţie pe care o purtăm
în noi din pricina chipului lui Dumnezeu din noi. Deci acela care stăruieşte în rugăciune
face să strălucească în el însuşi chipul lui Dumnezeu.

12:13a Ajutaţi pe sfinţi, cînd sînt în nevoie

Două dintre darurile menţionate în paragraful precedent sînt legate de porunca de faţă:
darul dărniciei şi cel al milosteniei. În exersarea ambelor daruri, noi sîntem doar poştaşii
sau distribuitorii darurilor lui Dumnezeu. Un dar duhovnicesc este definit de Pavel ca fiind
„arătarea Duhului spre folosul altora” (1 Cor. 12:7). În cazul darului dărniciei sau în cel al
darului ajutorărilor, Duhul Se arată prin noi dimpreună cu bunurile materiale pe care le-am
primit din mîna Domnului şi pe care sîntem dispuşi să le punem în negoţ în şi pentru
Împărăţia Lui.

Ceea ce ne spune Pavel în textul de faţă este că prima noastră datorie în ajutarea celor în
nevoi este faţă de fraţii noştri: „Ajutaţi pe sfinţi, cînd sînt în nevoie” (13, s.n.). Sfera
responsabilităţii noastre în a ajuta pe cei aflaţi în nevoie pleacă întotdeauna din imediata
noastră vecinătate. Primul cerc de responsabilitate este însăşi familia noastră. „Dacă nu
poartă cineva grijă de ai lui — îi scrie Pavel lui Timotei —, şi mai ales de cei din casa lui,
s-a lepădat de credinţă, şi este mai rău decît un necredincios” (1 Tim. 5:8). Afirmaţia lui
Pavel este atît de tranşantă, încît aproape că am fi gata să spunem că, pentru moment, Pavel
a uitat că mîntuirea este prin credinţă, nu prin fapte. Dar oare să fi uitat Pavel lucrul acesta?
Sau tocmai noi sîntem aceia care nu am înţeles pe deplin cum se defineşte în lumina
Scripturii credinţa mîntuitoare.

În Romani 6:1-14, Pavel a definit credinţa ca fiind o moarte împreună cu Hristos faţă de
păcat şi o înviere împreună cu El la o viaţă trăită pentru Dumnezeu.
5
În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El
şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui…10Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit
pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.
11
Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos,
Domnul nostru. 12Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai
Romani 12:9-16 / Atitudinea cu care trebuie adusă jertfa 581

ascultaţi de poftele lui. 13Să nu mai daţi în stăpînirea păcatului mădulările voastre, ca nişte
unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi
lui Dumnezeu mădulările voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii (Rom. 6:5-13).

„Dacă ne-am făcut una cu El (Hristos) printr-o moarte asemănătoare cu a Lui — afirmă
Pavel — vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (6:5), pentru că o dată
ce am fost îngropaţi în moartea Lui Legea încetează să ne mai condamne, iar Duhul Sfînt
are deplină libertate să lucreze în noi. De aceea, porunca de a ne da pe noi înşine lui
Dumnezeu şi a da lui Dumnezeu mădularele noastre nu este o poruncă imposibil de
împlinit. Din moment ce sîntem în Hristos Isus, Legea Duhului de viaţă ne izbăveşte de
legea păcatului şi a morţii, împuternicindu-ne să trăim în ascultare de poruncile lui
Dumnezeu. Deci trăirea vieţii pentru Dumnezeu este, de fapt, dovada credinţei noastre în
Hristos. Or, a trăi pentru Dumnezeu înseamnă a lua în serios în primul rînd sfera
responsabilităţii noastre în familia noastră. Iată de ce „dacă nu poartă cineva grijă de ai lui,
şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă, şi este mai rău decît un necredincios”
(1 Tim. 5:8).

În Galateni, Pavel lărgeşte cercul responsabilităţii de la familie la toţi oamenii, înscriind

însă în el cercul care îi vizează pe fraţii noştri în credinţă: „Să nu obosim în facerea binelui;
căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. Aşa dar, cît avem
prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă” (Gal. 6:9-10). Petru ne spune
acelaşi adevăr: „Mai pe sus de toate, să aveţi o dragoste ferbinte unii pentru alţii, căci
dragostea acopere o sumedenie de păcate. Fiţi primitori de oaspeţi între voi, fără cîrtire. Ca
nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora
după darul pe care l-a primit” (1 Petru 4:8-10). Iar pe scara virtuţilor cu care îşi prefaţează
a doua epistolă, Petru aşază imediat după dragostea de fraţi şi iubirea de oameni:
3
Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce
ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, 4prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi
scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care
este în lume prin pofte. 5De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră
fapta; cu fapta, cunoştinţa; 6cu cunoştinţa, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea,
evlavia; 7cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. 8Căci, dacă
aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce
priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos. 9Dar cine nu are aceste lucruri, este
orb, umblă cu ochii închişi, şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate. 10De aceea, fraţilor,
căutaţi cu atît mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul
acesta, nu veţi aluneca niciodată. 11În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în
Împărăţia vecinică a Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos (2 Petru 1:3-11, s.n.).

Nelepădarea noastră de credinţă este dovedită şi de faptul că ne-am adus trupul ca jertfă lui
Dumnezeu, ajutînd pe sfinţi, cînd sînt în nevoie. Iar această lucrare de ajutorare trebuie să
pornească din cercul imediat al familiei noastre, să se extindă apoi mai departe la cercul
Bisericii şi chiar şi la ceilalţi oameni din jurul nostru.
582 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

12:13b Fiţi primitori de oaspeţi

„Fiţi primitori de oaspeţi” — ne îndeamnă Pavel —, iar Petru adaugă: „Fiţi primitori de
oaspeţi între voi, fără cîrtire” (1 Petru 4:9, s.n.).

Societatea în care trăim este caracterizată de o tot mai adîncă izolare. Ne retragem în
carapacea noastră şi nu mai dorim să vedem pe nimeni. Într-un fel, lucrul acesta se
datorează şi stresului care caracterizează societatea actuală. După opt sau zece ore de
slujbă, majoritatea dintre noi ne bucurăm să tragem uşa după noi şi să nu mai vedem pe
nimeni. Cu toate acestea, porunca din Scriptură — „Fiţi primitori de oaspeţi” (Rom. 12:13)
— rămîne cu încăpăţînare pe paginile ei, fără să ţină parcă cont de schimbările care apar în
societate. Oare de ce? Nu cumva tocmai din pricina faptului că poruncile Scripturii nu se
reactualizează pe măsura schimbărilor care se produc în societate? A ajuns oare o astfel de
poruncă să fie nerelevantă? În nici un caz. Dimpotrivă! Relaţia dintre noi este vitală pentru
desăvîrşirea mîntuirii noastre. De aceea a afirmat Duhul Sfînt prin Petru: „Icoana aceasta
închipuitoare vă mîntuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de
întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui
Isus Hristos, care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălţat la cer, şi Şi-a supus
îngerii, stăpînirile şi puterile” (1 Petru 3:21-22). Botezul ne aduce în Biserică,445 tocmai
pentru ca veghind unii asupra altora inima noastră să nu fie împietrită de păcat, iar o inimă
rea şi necredincioasă să ne despartă de Dumnezeul cel viu.446 Acest aspect „mîntuitor” al
Bisericii este subliniat de Domnul Isus Însuşi în Matei 18:
15
Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te
ascultă, ai cîştigat pe fratele tău. 16Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi,
pentruca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. 17Dacă nu vrea să asculte
de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgîn
şi ca un vameş. 18Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi
dezlega pe pămînt, va fi dezlegat în cer. 19Vă mai spun iarăş, că, dacă doi dintre voi se învoiesc
pe pămînt să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. 20Căci acolo
unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor (Mat. 18:15-20).

De cele mai multe ori, pînă nu ne apropiem de fraţii noştri nu ştim care sînt problemele prin
care trec şi care sînt ispitele care îi ameninţă. În societatea şi în Biserica zilelor noastre
fraţii noştri mor în stînga şi în dreapta noastră, şi noi nici măcar nu realizăm lucrul acesta,
pentru că ne întîlnim cu ei doar din cînd în cînd şi chiar şi atunci doar pentru a sta lîngă ei
cîteva ore şi a asculta serviciul divin. Cum să ajutăm pe sfinţii care sînt în nevoie, atunci
cînd noi nu le cunoaştem nevoile. Milostenia bisericii este consumată pe ajutarea
profitorilor care se aciuează pe lîngă biserici ca să profite de bunăvoinţa credincioşilor, iar
dărnicia ei este din ce în ce mai anemică şi nu de puţine ori stinsă tocmai din pricina
centralizării ei. Cei cu adevărat sfinţi au învăţat să se reazeme pe Dumnezeu, şi de aceea nu
îşi vor afişa niciodată nevoile. Este de datoria noastră să le aflăm. Iar lucrul acesta se

445
Pe plan spiritual, lucrarea aceasta a botezării noastre în Trupul lui Hristos a făcut-o Însuşi Duhul Sfînt în momentul
naşterii noastre din nou (vezi 1 Cor. 12:12 ş.urm.).
446
Vezi Evrei 3:12-15.
Romani 12:9-16 / Atitudinea cu care trebuie adusă jertfa 583

întîmplă doar dacă strîngem relaţiile unii cu alţii. Cel mai bun mod este să fim primitori de
oaspeţi şi să ne deschidem astfel casa şi inima pentru fraţii noştri.

Atunci cînd o biserică ia în serios porunca aceasta, ea va plăti preţul adunării în grupuri
mici, în care membrii ei se pot cunoaşte unii pe ceilalţi, putînd astfel să-şi împlinească mai
întîi nevoile spirituale unul celuilalt, iar apoi şi pe cele materiale, dacă va fi cazul,447 putînd
să împlinească porunca Scripturii: „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la
dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne
îndemnăm unii pe alţii, şi cu atît mai mult, cu cît vedeţi că ziua se apropie” (Evrei 10:24-
25).

12:14 Binecuvîntaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvîntaţi şi

nu blestemaţi
Dacă poruncile de pînă acum s-au referit în mod evident la relaţiile dintre fraţi, porunca de
faţă pare să se întoarcă înspre relaţiile care se stabilesc cu cei de afară. A fi creştin
înseamnă a fi ieşit din lume. Or, lucrul acesta aduce asupra noastră de cele mai multe ori
dezaprobarea şi batjocura celor de care ne-am separat:
3
Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia Neamurilor, şi aţi trăit în desfrînări, în pofte, în
beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite. 4De aceea se miră ei că nu alergaţi
împreună cu ei la acelaşi potop de desfrîu, şi vă batjocoresc. 5Dar vor da socoteală înaintea
Celui ce este gata să judece viii şi morţii (1 Petru 4:3-5).

Simpla noastră separare de lume aduce o condamnare implicită asupra ei, şi tocmai de
aceea ea răspunde prin a ne batjocori. Este însă foarte important — ne spune Petru — ca
nimeni dintre noi „să nu sufere ca ucigaş sau ca hoţ, sau ca unul care se amestecă în
treburile altora. Dimpotrivă — continuă Petru —, dacă sufere pentru că este creştin, să nu-i
fie ruşine, ci să proslăveascvă pe Dumnezeu pentru numele acesta” (1 Petru 4:15-16).
„Dacă sînteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos — spune tot Petru —, ferice de voi.
Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi” (1 Petru 4:14). De ce să
blestemăm şi de ce să nu binecuvîntăm atunci cînd cei care ne blestemă aduc asupra noastră
o astfel de binecuvîntare: odihnirea peste noi a Duhului Slavei? Aceasta nu înseamnă că a
fi creştin înseamnă a fi un masochist care găseşte plăcere în a se autoflagela, ci a fi creştin
înseamnă a fi înţeles şi a fi acceptat faptul că întreaga noastră viaţă este în mîna Aceluia
care a hotărît să ne facă asemenea chipului Fiului Său şi care nu scapă lucrurile de sub
control, indiferent ce s-ar întîmpla în viaţa noastră. El va sfîrşi ceea ce a început în noi. De
aceea are Pavel curajul să scrie în Epistola către romani:
35
Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strîmtorarea sau prigonirea
sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia? 36După cum este scris: „Din
pricina Ta sîntem daţi morţii toată ziua; sîntem socotiţi ca nişte oi de tăiat. 37Totuş în toate
aceste lucruri noi sîntem mai mult decît biruitori, prin Acela care ne-a iubit. 38Căci sînt bine
încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpînirile, nici puterile, nici lucrurile de
acum, nici cele viitoare, 39nici înălţimea, nici adîncimea, nici o altă făptură (sau: zidire), nu vor
447
Vezi Beniamin Fărăgău, 1 Petru 3:13-5:14, vol. II, pag. 83-88.
584 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru
(Rom. 8:35-39).

Iar în Romani 5, Pavel merge pînă acolo încît să ne spună că acela care s-a întîlnit cu
Dumnezeu se bucură chiar şi în necazuri, căci ştie că necazul aduce răbdare, răbdarea
aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejde, o nădejde care nu înşală,
pentru că biruinţa în încercare este dovada prezenţei şi lucrării Duhului Sfînt în noi.

În prima sa epistolă,448 Petru scrie: „Nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară pentru ocară;
dimpotrivă, binecuvîntaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi: să moşteniţi binecuvîntarea” (1
Petru 3:9, s.n.). Despre ce chemare la binecuvîntare să fie vorba?

Termenii «a binecuvînta» şi «binecuvîntare» nu sînt folosiţi de Petru nicăieri în altă parte.

În schimb, Petru ne-a mai vorbit despre moştenire. Cu aceasta şi-a început, de fapt,
epistola: „Binecuvîntat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după
îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi la o
nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate veşteji, păstrată
în ceruri pentru voi” (1:3-4, s.n.). Despre moştenire ne-a vorbit şi Pavel, în Romani 8:17.
Să fie oare binecuvîntarea tocmai moştenirea care ne aşteaptă în ceruri?

De fapt, Petru încearcă să ne spună că toţi aceia care doresc să guste încă acum şi aici din
moştenirea lor trebuie s-o împartă cu alţii. Ceea ce nu dai nu ai! Sau ai doar ceea ce dai!
Lucrul acesta devine mai clar în a doua sa epistolă. Moştenirea la care ne-a chemat
Dumnezeu este să ne facem părtaşi firii Lui dumnezeieşti, adică să devenim părtaşi naturii
lui Dumnezeu, s-o gustăm, s-o experimentăm. De aceea — spune Petru —, daţi-vă şi voi
toate silinţele să uniţi credinţa cu fapta, cu cunoştinţa, cu înfrînarea, cu răbdarea, cu
evlavia, cu dragostea de fraţi şi cu iubirea de oameni, cu alte cuvinte, daţi-vă toate silinţele
să gustaţi şi să etalaţi natura dumnezeiască pe care aţi fost chemaţi s-o moşteniţi, căci dacă
faceţi aşa nu veţi aluneca niciodată. Dar cine nu face aşa, „cine nu are aceste lucruri este
orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate” (2 Petru 1:9).
Chemarea pe care am primit-o şi alegerea noastră trebuie întărite, ca să nu alunecăm
niciodată şi ca să ni se dea din belşug „intrare în Împărăţia vecinică a Domnului şi
Mîntuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:11). Pentru că am fost chemaţi să moştenim
binecuvîntarea, acela care îi binecuvîntează pe cei care-l blestemă gustă deja de pe acum
din moştenirea care i-a fost rînduită, pentru că s-a făcut părtaş firii dumnezeieşti.

„Binecuvîntaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvîntaţi şi nu blestemaţi” (Rom. 12:14) — ne

porunceşte Duhul Sfînt prin Pavel. Am spus că porunca pare să reglementeze relaţia
credinciosului cu cel de afară. Dar sîntem blestemaţi — poate că ni se va părea prea tare
termenul — nu numai de către cei de afară, ci uneori chiar şi de către cei dinăuntru, de
către înşişi fraţii noştri. A binecuvînta înseamnă a cuvînta sau a vorbi de bine pe cei care ne
vorbesc de rău. Dacă am cădea în plasa vorbirii de rău a celor care ne vorbesc de rău, din
promotori ai Împărăţiei lui Dumnezeu am deveni promotori ai împărăţiei Celui Rău. Or, noi
am fost chemaţi să ne aducem trupul ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu pe altarul

448
Pentru o comentare mai în detaliu a textului, vezi Beniamin Fărăgău, 1 Petru 1:1-3:12, pag. 139-141.
Romani 12:9-16 / Atitudinea cu care trebuie adusă jertfa 585

Trupului lui Hristos. De aceea, dacă am hotărît să răspundem astfel harului pe care
Dumnezeu ni l-a arătat în Isus Hristos, nu putem decît să binecuvîntăm pe cei care ne
prigonesc şi ne vorbesc de rău, indiferent dacă aceştia fac parte din Biserică sau sînt din
afara ei.

12:15 Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plîngeţi

cu cei ce plîng
Porunca de a ne bucura am avut-o şi în versetele precedente: „Bucuraţi-vă în nădejde!”
(12:12). Prin ea Pavel ne aduce aminte de faptul că bucuria creştinului are o bază obiectivă:
nădejdea slavei lui Dumnezeu, adică nădejdea că pe aceia pe care Dumnezeu „i-a cunoscut
mai dinainte i-a şi hotărît mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să
fie cel întîi născut dintre mai mulţi fraţi” (Rom. 8:29). Nădejdea aceasta prinde contur în
vieţile noastre pe măsură ce privim cu faţa descoperită ca într-o oglindă slava Domnului
Isus Hristos, slavă descoperită pentru noi pe paginile sfintelor Scripturi. În textul de faţă —
„Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură” (15) —, Pavel ne spune că bucuria în doi este mai
semnificativă decît bucuria de unul singur. Atunci cînd ne bucurăm cu cei ce se bucură,
bucuria este parcă mai mare, decît atunci cînd ne bucurăm fiecare de unul singur. Dar după
cum bucuria creşte cînd ne bucurăm cu alţii, tot aşa durerea se micşorează atunci cînd o
împărţim cu alţii, adică, atunci cînd nu plîngem fiecare de unul singur, ci şi alţii plîng
împreună cu noi. Şi oare Dumnezeu nu ne-a aşezat unii lîngă alţii în Trupul lui Hristos
tocmai ca să ne purtăm poverile unii altora? „Purtaţi-vă sarcinile unii altora — ne spune
Pavel — , şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos” (Gal. 6:2). A-l iubi pe fratele tău ca pe
tine însuţi înseamnă a împărţi cu el bucuriile şi necazurile lui. Deci „bucuraţi-vă cu cei ce
se bucură şi plîngeţi cu cei ce plîng” (Rom. 12:15).

12:16a Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii

Oare ce vrea să ne spună Pavel prin această poruncă: „Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă
de alţii” (16a)? Să fie oare această poruncă legată de cea precedentă — „Bucuraţi-vă cu cei
ce se bucură şi plîngeţi cu cei ce plîng” (15), deci împărtăşiţi cu fraţii voştri simţămintele
lor — sau de cea care urmează: „Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămîneţi la cele
smerite” (16b)?

„Trăiţi în armonie unii cu alţii” (NIV449 sau RSV450), este o traducere rezonabilă — afirmă Leon
Morris —, după cum este o traducere corectă şi cea din GNB:451 „Aveţi aceleaşi preocupări faţă
de toţi”. Greaca lui Pavel ar putea fi tradusă şi astfel: „Gîndiţi în acelaşi fel unii faţă de alţii”.
Desigur, Pavel n-a dorit altceva decît să promoveze adevărata unitate, iar cuvintele lui trebuie să
fie luate ca fiind un îndemn la a avea aceleaşi gînduri şi aceleaşi simţiri unii faţă de alţii.452

John Stott precizează faptul că propoziţia din limba greacă ar putea fi tradusă astfel:
„Gîndiţi aceleaşi lucruri unii despre alţii… Încă o dată — subliniază Stott —, trebuie să
449
NIV — The New International Version of the Bible.
450
RSV — The Revised Standard Version of the Bible.
451
GNB — The Good News Bible.
452
Leon Morris, op.cit, p. 450.
586 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

observăm locul fundamental pe care-l ocupă «mintea» [sau gîndirea] noastră în trăirea
creştină. Din moment ce creştinii au o minte înnoită — adică o gîndire prelucrată de Duhul
Sfînt —, trebuie să existe un numitor comun la toţi cei credincioşi, toţi trebuind să
împărtăşim aceleaşi convingeri de bază şi aceleaşi preocupări de bază. Fără această
«minte» comună — afirmă Stott — nu putem gîndi şi lucra împreună în armonie”.453

Este adevărat că Hristos „a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe
alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvîrşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru
zidirea trupului lui Hristos, pînă vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului
lui Dumnezeu, la starea de om mare” (Efes. 4:11-13, s.n.), adică pentru ca toţi cei din
Trupul lui Hristos să ajungă să creadă şi să gîndească în acelaşi fel despre Hristos şi despre
adevărurile legate de El. Dar textul nostru — „Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii”
(Rom. 12:16) — nu pare să vorbească despre cunoştinţele noastre teologice, ci despre
relaţiile noastre. Este adevărat, totuşi, că, în ultimă instanţă, relaţiile noastre se
fundamentează pe teologia noastră.

În Romani 14, vom vedea că în Biserică pot apărea diferenţe profunde de gîndire între cei
tari şi cei slabi în credinţă. Cei tari ar putea foarte uşor să nimicească pe cel slab în
credinţă, forţînd convingerile lui, prin exemplul nesăbuit pe care i-l dau. Întregul capitol
subliniază cel puţin cîteva lucruri în care ar trebui să avem aceleaşi simţăminte unii faţă de
alţii, chiar dacă unii sîntem slabi în credinţă, iar alţii tari. Nu trebuie să ne dispreţuim unii
pe alţii, ci să ne privim unii pe alţii ca aparţinînd fiecare aceluiaşi Stăpîn. Fiecare trebuie
să-l privim pe fratele nostru ca pe robul Altuia, nu ca pe robul nostru. Fiecare trebuie să-l
vedem pe fratele nostru ca pe unul pentru care a murit Hristos. Numai aşa vom putea să ne
bucurăm cu cei ce se bucură şi vom putea plînge cu cei ce plîng, cu alte cuvinte, numai aşa
vom putea avea aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii.

12:16b Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămîneţi la cele

smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi
Oare ce ar însemna să umblăm după lucrurile înalte? Şi oare care sînt lucrurile smerite la
care trebuie să rămînem?

Textul din Romani 12:1 conţine aplicaţia la tot ceea ce ni s-a spus în primele unsprezece
capitole, iar versetul 2, condiţia împlinirii ei: cunoaşterea şi respectarea voii lui Dumnezeu.
Primul lucru pe care Dumnezeu ni l-a făcut cunoscut a fost că altarul pe care trebuie să ne
aducem trupul ca o jertfă vie este tocmai Trupul lui Hristos. Dar prima avertizare a fost ca
niciunul dintre noi să nu aibă o părere mai înaltă despre sine decît se cuvine, ci să aibă
simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o
Dumnezeu fiecăruia. O posibilă problemă în dreptul fiecăruia dintre noi este să nu fim
mulţumiţi cu darul şi cu măsura de credinţă pe care ni le-a dat Dumnezeu. A nu te supune
harului lui Dumnezeu înseamnă a te socoti singur înţelept, ca şi cum tu ai şti mai bine cîtă
ţi-e puterea şi cîţi talanţi poate să-ţi încredinţeze Stăpînul. Tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu

453
John R. W. Stott, op.cit., p. 333.
Romani 12:9-16 / Atitudinea cu care trebuie adusă jertfa 587

este pentru împlinirea şi fericirea noastră, dacă le primim cu mulţumire şi dacă le folosim
pentru slava Lui.

Am văzut apoi că ne descoperim locul şi rolul în Trupul lui Hristos dacă începem să slujim
în el cu ceea ce „ne cade” în mînă. Regula de bază în descoperirea darului nostru am putea
s-o subliniem folosindu-ne de cuvintele Eclesiastului: „Tot ce găseşte mîna ta să facă, fă cu
toată puterea ta” (9:10). Cheia descoperirii darului nostru nu este deci în ceea ce facem, ci
în credincioşia cu care facem ceea ce facem. Din moment ce un dar duhovnicesc este
definit ca fiind „arătarea Duhului spre folosul altora” (1 Cor. 12:7) şi din moment ce Duhul
care Se arată prin noi este cel mai interesat în zidirea Trupului lui Hristos — a Bisericii —,
trebuie să fim deplin încredinţaţi că Duhul Sfînt nu va obstrucţiona participarea noastră la
zidirea Trupului lui Hristos. Dimpotrivă! Dar Duhul nu ne va putea folosi decît în măsura
în care sîntem pregătiţi pentru aceasta. A pune pe umerii noştri mai mult decît am putea
duce ar însemna distrugerea noastră, şi nicidecum împlinirea noastră. De pildă, Pavel îl
avertizează pe Timotei în mod indirect de faptul că se vor găsi în biserică şi de aceia care
vor umbla după lucrurile înalte şi nu vor vrea să rămînă lîngă cele smerite. Din pricina
acestui pericol, Pavel face următoarea precizare: „Dacă rîvneşte cineva să fie episcop,
doreşte un lucru bun. Dar trebuie ca episcopul … să nu fie întors la Dumnezeu de curînd,
ca nu cumva să se îngîmfe şi să cadă în osînda diavolului. Trebuie să aibă o bună mărturie
din partea celor de afară, pentruca să nu ajungă de ocară, şi să cadă în cursa diavolului” (1
Tim. 3:1-7). Ar fi o tragedie să încercăm să slujim Trupul lui Hristos de pe o poziţie care
nu ni se cuvine, pentru că nu avem măsura de credinţă care să poată duce povara şi harul
acestei slujbe, şi astfel să cădem în cursa sau în osînda diavolului. Ar fi o tragedie să
începem prin a sluji Trupul lui Hristos şi a termina în braţele diavolului. De aceea, Pavel ne
spune: „Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămîneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi
singuri înţelepţi” (16). Cu alte cuvinte, nimeni dintre noi, „să nu aibă despre sine o părere
mai înaltă decît se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de
credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia” (Rom. 12:3).

Ceea ce a spus Domnul Isus cu ocazia unui ospăţ se potriveşte cum nu se poate mai bine în
contextul nostru, dacă aplicăm principiul la subiectul discutat:
7
Apoi, cînd a văzut că cei poftiţi la masă alegeau locurile dintîi, le-a spus o pildă. Şi le-a zis:
8
„Cînd eşti poftit de cineva la nuntă, să nu te aşezi la masă în locul dintîi; ca nu cumva, printre
cei poftiţi de el, să fie altul mai cu vază decît tine, 9şi cel ce te-a poftit şi pe tine şi pe el, să vină
să-ţi zică: „Dă locul tău omului acestuia. Atunci, cu ruşine, va trebui să iei locul de pe urmă.
10
Ci, cînd eşti poftit, du-te şi aşează-te în locul cel mai de pe urmă; pentruca, atunci cînd va veni
cel ce te-a poftit, să-ţi zică: „Prietene, mută-te mai sus. Lucrul acesta îţi va face cinste înaintea
tuturor celor ce vor fi la masă împreună cu tine. 11Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi cine se
smereşte, va fi înălţat (Luca 14:7-11).

Poftirea pe care ne-a făcut-o Dumnezeu în Romani 12:1 de a ne aduce trupul ca o jertfă vie,
sfîntă, plăcută lui Dumnezeu, pe altarul zidirii Trupului lui Hristos, este ca o poftire la un
extraordinar ospăţ, tocmai din pricina nevoii de semnificaţie, care este parte componentă a
chipului lui Dumnezeu în noi. Dar, ca şi în cazul despre care vorbeşte Domnul Isus, trebuie
să ne aşezăm „mai la urmă”, adică să nu avem despre noi înşine o părere mai înaltă decît se
cuvine. Dacă darul duhovnicesc pe care-l exersăm este într-adevăr arătarea Duhului spre
588 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

folosul altora, însuşi Trupul lui Hristos care este zidit prin slujirea noastră va confirma
arătarea Duhului prin noi şi va zice: „Prietene, mută-te mai sus” (Luca 14:10). Slujeşte-ne
mai mult, pentru că avem nevoie de slujirea ta sau, mai bine zis, de Duhul care Se arată
prin tine spre zidirea noastră sufletească. „Lucrul acesta îţi va face cinste înaintea tuturor
celor ce vor fi la masă împreună cu tine” — a zis Domnul Isus. Apoi a adăugat: „Căci
oricine se înalţă, va fi smerit; şi cine se smereşte, va fi înălţat (Luca 14:10-11). Deoarece
doar „cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari” (Luca
16:10), este important să nu umblăm după lucrurile înalte, ci să rămînem la cele smerite,
pînă cînd învăţăm credincioşia în ele. Dumnezeu a întocmit rînduielile Împărăţiei Lui. A ne
supune lor înseamnă a nu ne socoti singuri înţelepţi, căci începutul înţelepciunii este frica
de Domnul, adică supunerea faţă de rînduielile Lui.
Romani 12:9-16 / Atitudinea cu care trebuie adusă jertfa 589

Concluzii şi aplicaţii pe Romani 12:9-16

Slujba este duhovnicească doar dacă poartă roada Duhului Sfînt spre alţii

Slujba este duhovnicească doar dacă poartă roada Duhului Sfînt spre alţii: „dragostea,
bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blîndeţa,
înfrînarea poftelor” (Gal. 5:22-23). Dar oare slujirea noastră în Trupul lui Hristos ar putea
purta şi altceva înspre fraţii noştri? Desigur!

Umblaţi cîrmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pămînteşti

După cum am văzut, Dumnezeu ne-a aşezat în furca edenică a alegerii între viaţă şi moarte
şi continuă să ne ţină în ea chiar şi după convertire. Cu alte cuvinte, păcatul continuă să
pîndească la uşă, şi el se poate furişa foarte uşor în inimile noastre, dacă nu sîntem hotărîţi
să ne folosim de dreptul şi de puterea de a-l stăpîni. Dreptul nostru vine din biruinţa
Domnului Isus pe Cruce, iar puterea este a Duhului Sfînt care locuieşte în noi. Nicăieri în
altă parte nu este subliniată mai bine această frîngere a noastră între două realităţi opuse ca
în textul din Galateni 5:
16
Zic dar: umblaţi cîrmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pămînteşti. 17Căci firea
pămîntească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pămînteşti: sînt lucruri
protivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. 18Dacă sînteţi călăuziţi de Duhul, nu
sînteţi supt Lege. 19Şi faptele firii pămînteşti sînt cunoscute, şi sînt acestea: preacurvia, curvia,
necurăţia, desfrînarea, 20închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mîniile,
neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, 21pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte
lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de
lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. 22Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea,
bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23blîndeţa, înfrînarea
poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. 24Cei ce sînt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit
firea pămîntească împreună cu patimile şi poftele ei. 25Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm
prin Duhul. 26Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărîtîndu-ne unii pe alţii, şi pizmuindu-ne
unii pe alţii (Gal. 5:16-20).

Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul

„Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul” (25) — ne îndeamnă Pavel. A trăi prin
Duhul înseamnă a ne bucura de lucrarea Duhului, prin care sîntem aduşi sub crucea lui
Hristos, ca să fim iertaţi prin sîngele Lui. Dar aceasta este o lucrare pe care Duhul o face în
noi. El ar dori însă să lucreze nu numai în noi, ci şi prin noi. Deci, dacă trăim prin Duhul,
să şi umblăm prin El, adică să-L lăsăm să-Şi rodească rodul prin noi. Îndemnul lui Pavel
din Romani 12:1 este făcut în lumina faptului că fără să ne aducem trupul ca o jertfă vie,
sfîntă, plăcută lui Dumnezeu Duhul nu Se poate manifesta, roada Duhului nu poate fi
culeasă de semeni, pentru că Dumnezeul nevăzut nu Se poate învedera. Partea mai
glorioasă a lucrării Duhului nu este ceea ce El face în noi, ci ceea ce El face prin noi.
Lucrarea Lui în noi este în vederea lucrării Lui prin noi.
590 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Pavel ne atenţionează de faptul că deşi am fost lăsaţi la răscrucea dintre îndemnul Duhului
şi îndemnul firii pămînteşi nu putem face totuşi tot ce voim. Iar prin aceasta se subliniază
libertatea noastră de alegere şi invitaţia pe care ne-o face Dumnezeu de a aduce trupul
nostru ca jertfă vie, sfîntă, plăcută Lui, nu Celui Rău.

Cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu

„Zic dar: umblaţi cîrmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pămînteşti. Căci firea
pămîntească pofteşte împotriva Duhului — ne atenţionează Pavel —, şi Duhul împotriva
firii pămînteşti: sînt lucruri protivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi” (Gal.
5:16-17).

Am pornit să fim călăuziţi de firea pămîntească ori de cîte ori dragostea este cu
prefăcătorie; cînd nu ne mai este groază de rău şi devenim mai neglijenţi în ce priveşte
alipirea de bine; ori de cîte ori iubirea faţă de alţii este nu numai cu prefăcătorie, dar şi din
interes; cînd întîietatea pe care ne-o dăm unii altora este doar de ochii lumii. Firea
pămîntească a început să lucreze în noi, atunci cînd sîrguinţa şi rîvna s-au stins în vieţile
noastre şi cînd întreaga noastră slujire este în vederea realizării intereselor noastre; cînd
deznădejdea ne cuprinde tot mai des şi cînd din pricina aceasta ne-a pierit bucuria; cînd
necazul aduce nu răbdare, ci doar înfrîngeri în vieţile noastre şi cînd rugăciunea a devenit
inutilă şi plictisitoare.

Firea pămîntească a început să lucreze în noi atunci cînd aşteptăm ca toţi să ne ajute pe noi
şi de aceea nu ne mai rămîne energie să ajutăm noi pe alţii; cînd casele ne sînt din ce în ce
mai încăpătoare şi totuşi un călător obosit nu mai găseşte în ele un loc unde să-şi plece
capul. Firea pămîntească a început să lucreze în noi atunci cînd de pe buze ni se rostogolesc
mai lesne blestemele decît binecuvîntările în faţa celor care ne prigonesc; cînd ne-am
îndrăgostit atît de mult de noi înşine, încît nu-i mai vedem şi nu-i mai auzim pe semenii
noştri, nici în bucuriile, şi nici în necazurile lor, pentru că în afara noastră nu mai există, de
fapt, nimeni şi nimic, dar sîntem supăraţi foc atunci cînd ne întîlnim cu unul care gîndeşte
şi simte ca şi noi.

Firea pămîntească a început să lucreze în noi atunci cînd sîntem supăraţi că scara pe care
ne-am căţărat este prea mică şi cînd din vîrful ei nu facem altceva decît să vorbim doar
despre noi înşine, ca şi cum nimeni altcineva nu ar mai fi pe pămînt.

Iar cînd astfel de lăstari au pornit să se arate în viaţa noastră, trebuie să ştim că faptele firii
pămînteşti nu sînt departe: „preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, închinarea la idoli,
vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mîniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de
partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea”
(Gal. 5:19-21).

„Cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (Gal. 5:21), pentru
că astfel de lucruri nu ţin de Împărăţia lui Dumnezeu. Atunci cînd slujirea noastră este
atinsă de astfel de lucruri, putem fi siguri că nu Duhul Sfînt Se arată prin noi, ci duhul
lumii acesteia, prin firea noastră pămîntească.
 591

Romani 12:17-21
Focalizarea în slujire (1)
Nu este treaba noastră să ne răzbunăm singuri

Romani 12:17-14:23  Focalizarea în slujire

După ce Pavel a precizat faptul că singurul răspuns acceptabil la harul care a fost turnat
peste noi prin Domnul Isus Hristos este aducerea trupului nostru ca o jertfă vie, sfîntă,
plăcută lui Dumnezeu, el detaliază condiţiile şi contextul împlinirii acestei porunci.
Condiţia împlinirii ei este cunoaşterea şi respectarea întru totul a voii lui Dumnezeu. De
aceea procesul înnoirii minţii noastre, pentru a deosebi bine voia lui Dumnezeu şi pentru a
ajunge convişi că ea este bună, plăcută şi desăvîrşită nu trebuie să înceteze niciodată (vezi
12:2). Altarul pe care trebuie să ne aducem trupul ca jertfă sau contextul slujirii noastre
este Trupul lui Hristos (vezi 12:3-8). Iar pentru ca jertfa să fie plăcută lui Dumnezeu, ea
trebuie adusă cu o atitudine corectă (vezi 12:9-16). Dar cel mai mare pericol în slujirea
creştină este defocalizarea. Lucrul acesta se întîmplă ori de cîte ori încurcăm
responsabilitatea noastră cu cea a lui Dumnezeu, lăsînd în seama Lui partea încredinţată
nouă şi încercînd să facem ceea ce ţine, de fapt, de El. În blocul de text care urmează —
12:17-14:23 —, Pavel atinge trei astfel de sfere de conflict între responsabilitatea noastră şi
cea a lui Dumnezeu.

În primul rînd, este vorba despre sfera răzbunării. În slujirea semenilor există multă
bucurie, dar şi multă durere. Prin definiţie, relaţiile dor, şi, de aceea, uneori vom fi tentaţi
să ne răzbunăm pentru rănile primite. Pentru a ne păstra focalizarea, trebuie să înţelegem că
răzbunarea nu este a noastră, ci a Domnului. Nouă ni se cere să nu ne lăsăm biruiţi de rău,
ci să biruim răul prin bine. Iar pentru a putea focaliza întreaga noastră energie în direcţia
aceasta, trebuie să lăsăm judecata şi răzbunarea în seama Domnului (vezi 12:17-21).

În al doilea rînd, este vorba despre sfera supunerii noastre faţă de stăpînirile cele mai înalte.
În Noul Legămînt, poporul lui Dumnezeu nu mai este un popor între popoare, ci un popor
împrăştiat printre popoare. Iar ca şi cetăţeni ai unei anumite ţări, trăim şi slujim în cadrul
unor structuri de autoritate cărora trebuie să ne supunem. Conceptul de democraţie care se
flutură mai nou pe toate meridianele globului ne îndeamnă să ne implicăm în alegerea şi în
schimbarea lor. Dar, pentru a ne păstra focalizarea în slujirea Trupului lui Hristos, Pavel ne
592 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

atenţionează de faptul că treaba noastră este să ne rînduim viaţa după voia lui Dumnezeu,
iar treaba lui Dumnezeu este să orînduiască stăpînirile (vezi 13:1-14).

Al treilea domeniu în care se poate foarte uşor întîmpla defocalizarea noastră în slujire este
domeniul diferenţelor de convingeri între noi şi fraţii noştri în ce priveşte părerile
îndoielnice. Pentru a ne păstra focalizarea în faţa acestei realităţi de necontestat, nu trebuie
să uităm că treaba noastră este să-i acceptăm pe fraţii noştri, lăsînd în seama lui Dumnezeu
să le schimbe convingerile (vezi 14:1-23).

Vrăjmaşii de afară şi cei dinăuntru

17
Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor. 18Dacă
este cu putinţă, întrucît atîrnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. 19Prea iubiţilor, nu vă
răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mînia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este
a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. 20Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să
mănînce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe
capul lui. 21Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine (12:17-21).

Oare textul de faţă se referă la relaţia celor din biserică cu cei de afară sau la relaţiile dintre
cei din biserică? Majoritatea comentatorilor optează pentru prima variantă, tocmai pentru
că în text este vorba despre vrăjmaşul meu, nu despre fratele meu. Iar în Tesaloniceni,
Pavel spune despre cel pe care biserica trebuie să-l mustre pentru neorînduiala în care
trăieşte: „Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate” (2 Tes. 3:15). O
primă concluzie pe care am putea s-o tragem este că „vrăjmaşii” noştri sînt în afara
bisericii, nu în sînul ei. Într-adevăr, atunci cînd Domnul Isus i-a trimis pe ucenicii Săi în
misiune,454 i-a avertizat de vrăjmăşia celor de afară:
16
Iată, Eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca
porumbeii. 17Păziţi-vă de oameni, căci vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor bate în
sinagogile lor. 18Din pricina Mea veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să
slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor. 19Dar cînd vă vor da în mîna lor să nu vă
îngrijoraţi, gîndindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în
ceasul acela; 20fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi. 21Fratele va da
la moarte pe frate-său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor
omorî. 22Veţi fi urîţi de toţi din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda pînă la sfîrşit, va fi
mîntuit. 23Cînd vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi
isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel pînă va veni Fiul omului. 24Ucenicul nu este mai pe sus de
învăţătorul său, nici robul mai pe sus de domnul său. 25Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul
lui, şi robului să fie ca domnul lui. Dacă pe Stăpînul casei L-au numit Beelzebul, cu cît mai
mult vor numi aşa pe cei din casa lui? 26Aşa că să nu vă temeţi de ei. Căci nu este nimic ascuns
care nu va fi descoperit, şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut. 27Ce vă spun Eu la întunerec,
voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperişul
caselor. 28Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai
degrabă de Celce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă. 29Nu se vînd oare două vrăbii la
un ban? Totuş, nici una din ele nu cade pe pămînt fără voia Tatălui vostru. 30Cît despre voi, pînă

454
Pentru mai multe detalii, vezi Beniamin Fărăgău, Matei 1-10, vol. I, pag. 285-304.
Romani 12:17-21 / Focalizarea în slujire (1): problema răzbunării 593

şi perii din cap, toţi vă sînt număraţi. 31Deci să nu vă temeţi; voi sînteţi mai de preţ decît multe
vrăbii. 32De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu
înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; 33dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea
oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri. 34Să nu credeţi că am
venit să aduc pacea pe pămînt; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. 35Căci am venit să despart pe
fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa, şi pe noră de soacră-sa. 36Şi omul va avea de vrăjmaşi
chiar pe cei din casa lui. 37Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decît pe Mine, nu este
vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de
Mine. 38Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. 39Cine îşi va
păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va cîştiga. 40Cine vă primeşte
pe voi, Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimes pe
Mine. 41Cine primeşte un prooroc, în numele unui prooroc, va primi răsplata unui prooroc; şi
cine primeşte pe un om neprihănit, în numele unui om neprihănit, va primi răsplata unui om
neprihănit. 42Şi oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi în
numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata (Mat. 10:16-42).

Această avertizare însoţeşte trimiterea ucenicilor în misiunea cu care i-a încredinţat Isus:
„Pe drum, propovăduiţi şi ziceţi: «Împărăţia cerurilor este aproape!» Vindecaţi pe bolnavi,
înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să
daţi” (Mat. 10:7-8). Pentru ca ei să-şi poată păstra focalizarea în lucrare, judecata şi
răzbunarea trebuiau s-o lase în seama lui Dumnezeu: „Dacă nu vă va primi cineva, nici nu
va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea şi să scuturaţi praful de
pe picioarele voastre. Adevărat vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru ţinutul
Sodomei şi Gomorei decît pentru cetatea aceea” (Mat. 10:14-15).

Într-un fel, parcă nici nu ne aşteptăm la altceva din partea celor de afară. Domnul Isus
Însuşi ne-a avertizat: „Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui, şi robului să fie ca
domnul lui. Dacă pe Stăpînul casei L-au numit Beelzebul, cu cît mai mult vor numi aşa pe
cei din casa lui?” (Mat. 10:25). Dar am putea lua în considerare şi ideea că vrăjmăşia poate
apărea şi în cadrul relaţiilor dintre fraţi, în timpul slujirii noastre. Nu în toate lucrurile
sîntem de acord unii cu alţii. Iar în astfel de cazuri, în loc să mergem înainte în lucrurile în
care sîntem de acord şi să lăsăm ca Dumnezeu să ne lumineze în celelalte, se întîmplă să ne
suspectăm unii pe alţii, să ne vorbim de rău şi să răstălmăcim bunele intenţii ale celuilalt.455
Pavel însuşi afirmă cu durere că „sînt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos”
(Fil. 3:18) şi, fiind într-o astfel de stare, nu se vor da înapoi să se facă şi vrăjmaşi ai fraţilor
lui Hristos. Pe aceştia, Pavel îi numeşte „protivnici” (2 Tim. 2:25) sau vrăjmaşi, care au
ajuns să fie prinşi în cursa diavolului şi au ajuns să-i facă voia. Între aceştia, ar putea fi
incluşi iudaizatorii, pe care Pavel nu se sfieşte să-i numească „cînii aceia”, „lucrătorii aceia
răi” şi „scrîjilaţii aceia” (Fil. 3:2), „fraţi mincinoşi, strecuraţi printre noi, ca să pîndească
slobozenia pe care o avem în Hristos Isus, cu gînd să ne aducă înapoi la robie” (Gal. 2:4).
Pavel rosteşte asupra lor o teribilă imprecaţie: „Schilodească-se odată cei ce vă tulbură”
(Gal. 5:12). Lui Timotei, Pavel îi atrage atenţia asupra cîtorva persoane de acest fel:
„Imeneu şi Filet” (2 Tim. 2:17), ale căror cuvîntări duc la necinstirea lui Dumnezeu şi ale
căror cuvinte rod ca gangrena, tocmai pentru că s-au abătut de la adevăr. Un altul este
Alexandru, căldărarul. Iată ce spune despre el: „Alexandru, căldărarul, mi-a făcut mult rău.

455
Vezi Fil. 3:15-21.
594 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Domnul îi va răsplăti după faptele lui. Păzeşte-te şi tu de el, pentrucă este cu totul
împotriva cuvintelor noastre” (2 Tim. 4:14-15).

Tocmai avînd în vedere contextul mai larg al Scripturii, credem că textul din Romani
12:17-21 trebuie aplicat mai întîi la astfel de realităţi din cadrul bisericii, şi abia apoi la
relaţiile dintre cei din biserică şi cei din lume. Lucrul acesta este important, pentru că a
alege calea răzbunării sau a intra în jocul unor astfel de oameni ar duce la defocalizarea
slujirii noastre. Nouă ni s-a poruncit să ne aducem trupurile ca jertfă vie, sfîntă şi plăcută
lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi trebuie să ne ţinem de slujba care ne-
a fost încredinţată: „Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe
alţii, să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine
dă, să dea cu inimă largă. Cine cîrmuieşte, să cîrmuiască cu rîvnă. Cine face milostenie, s-
o facă cu bucurie” (12:7-8, s.n.). Or, nu există o forţă defocalizatoare mai mare în slujba la
care am fost chemaţi decît frămîntările şi neînţelegerile dintre noi, cei care sîntem, de fapt,
chemaţi să fim mădulare unii altora.

Pentru ca o lucrare făcută de cineva să fie spre folosul altora, cel prin care Se arată Duhul
Sfînt trebuie să fie vorbit de bine de către cei spre care Se arată Duhul Sfînt. Lucrul acesta
trebuie să fie adevărat chiar dacă este vorba despre o slujire la mese, cum a fost cazul în
situaţia descrisă în Fapte 6. Iată condiţiile pe care le-au propus apostolii pentru cei chemaţi
la o astfel de slujbă: „De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine,
plini de Duhul Sfînt şi înţelepciune, pe cari îi vom pune în slujba aceasta” (Fapte 6:3, s.n.).
Plinătatea Duhului Sfînt în ei constituia premiza exersării unui dar duhovnicesc, pentru că
Duhul era prezent şi S-ar fi putut arăta spre folosul altora. Dar pentru ca arătarea Duhului
să fie percepută ca fiind spre folos, cei slujiţi trebuiau să aibă deschise canalele de
comunicare cu cei care aveau să-i slujească. Or, lucrul acesta se face doar dacă acela prin
care Se arată Duhul este vorbit de bine de către beneficiarii slujbei lui. Dar după cum atît în
cazul lui Hristos, cît şi în cazul lui Pavel slujirea lor nu a fost primită bine de către toţi, iar
ei nu au fost vorbiţi de bine de către toţi, tot aşa se poate întîmpla în cazul oricăruia dintre
noi. În astfel de cazuri, pentru a ne păstra focalizarea şi pentru a investi fiecare strop de
energie în slujba pe care o avem de făcut în Trupul lui Hristos, trebuie să facem ceea ce ne
spune Pavel în Romani 12:17-21.

După cum putem observa, textul conţine trei perechi de îndemnuri, în fiecare pereche
echilibrîndu-se o parte negativă cu o parte pozitivă, ceva ce nu trebuie să facem cu ceva ce
trebuie să facem:
17
Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău.
Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor. 18Dacă este cu putinţă, întrucît atîrnă de voi,
trăiţi în pace cu toţi oamenii.
19
Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mînia lui Dumnezeu; căci este
scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul.
20
Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănînce; dacă-i este sete, dă-i să bea,
căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui.
Romani 12:17-21 / Focalizarea în slujire (1): problema răzbunării 595
21
Nu te lăsa biruit de rău, ci
biruieşte răul prin bine (12:17-21).

Perechile sugerează realitatea furcii edenice din viaţa fiecăruia dintre noi. Am vorbit despre
ea în Romani 6:15-23. „Nu ştiţi — îi întreabă Pavel pe cei care sînt sub har, nu sub Lege —
că, dacă vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sînteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este
vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la
neprihănire?” (6:16). Aspectele negative vizate în perechile de porunci de mai sus arată
spre robia păcatului, deci spre moarte, iar cele pozitive, spre robia neprihănirii, deci spre
viaţă.

12:17 Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău

A întoarce rău pentru rău înseamnă a înmulţi răul pe planetă. Dimpotrivă, noi sîntem
chemaţi să înmulţim binele pe planetă, urmărind „ce este bine înaintea tuturor oamenilor”
(17). Dar problema noastră este că dorinţa de răzbunare este înzidită în noi, ceea ce face
deosebit de dificilă respectarea acestei prohibiţii: „Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău”
(17). Împlinirea acestei porunci este însă mult mai uşoară dacă o abordăm pe latura ei
pozitivă: „Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor” (17). Pentru că punerea în
negoţ a darului duhovnicesc pe care l-am primit de la Dumnezeu este împlinitor pentru noi,
este mai uşor să ne „încăpăţînăm” să facem ceea ce ne place să facem, decît să ne luptăm să
nu facem ceea ce ne-ar plăcea — cel puţin în fire — să facem. A urmări ce este bine
înaintea tuturor oamenilor înseamnă a continua să slujim Trupul lui Hristos cu darul pe care
Dumnezeu ni l-a dat şi în baza măsurii de credinţă pe care am primit-o.

A întoarce rău pentru rău înseamnă a ne răzbuna. Dar a ne răzbuna singuri înseamnă a ne
defocaliza în slujirea noastră, adică a pune la o parte „binele” pe care Dumnezeu ni l-a dat
să-l facem în Trupul Său, pentru a rezolva „răul” pe care ni l-au făcut alţii. Pe de o parte,
chiar dacă am reuşi să facem lucrul acesta, adică să ne răzbunăm singuri, trebuie să
recunoaştem că pentru a face lucrul acesta a trebuit să renunţăm la împlinirea aşteptării pe
care o are Dumnezeu de la noi, ca răspuns la îndurarea pe care El a turnat-o peste noi în
Domnul Isus Hristos: aducerea trupului nostru ca jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu
pe altarul zidirii Trupului lui Hristos. Pe de altă parte însă, Pavel ne-a avertizat de pericolul
pornirii pe drumul faptelor firii pămînteşti: „În adevăr, ceice trăiesc după îndemnurile firii
pămînteşti, umblă după lucrurile firii pămînteşti … Şi umblarea după lucrurile firii
pămînteşti, este moarte… Fiindcă umblarea după lucrurile firii pămînteşti este vrăjmăşie
împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se
supună. Deci, ceice sînt pămînteşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. Aşa dar, fraţilor, noi nu
mai datorăm nimic firii pămînteşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după
îndemnurile ei, veţi muri” (Rom. 8:5-13).

A întoarce rău pentru rău înseamnă a trăi după îndemnurile firii pămînteşti şi a umbla după
lucrurile firii pămînteşti. Or, avertizarea privind consecinţele acestui fapt este destul de
clară şi tranşantă: „Dacă trăiţi după îndemnurile ei — ale firii pămînteşti —, veţi muri”
(8:13).
596 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

12:18 Dacă este cu putinţă, trăiţi în pace cu toţi oamenii

„Voi însă nu mai sînteţi pămînteşti — continuă Pavel în Romani 8 —, ci duhovniceşti, dacă
Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos —
locuind în adevăr în El —, nu este al Lui” (8:9). Duhul locuieşte în adevăr în noi doar dacă
are libertatea să lucreze în noi. Deci, „dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului —
cum ar fi dorinţa de a întoarce răul pentru rău —, veţi trăi. Căci [numai] … ceice sînt
călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sînt fii ai lui Dumnezeu…” (Rom. 8:13-14) —
concluzionează Pavel. Duhul lui Dumnezeu nu ne va călăuzi niciodată în direcţia călcării
poruncilor lui Dumnezeu, indiferent în ce situaţie ne-am afla. Deci faptul că Duhul
locuieşte în adevăr în noi se va vedea din dorinţa şi din puterea de a trăi în conformitate cu
îndemnurile Lui. În cazul de faţă, îndemnul Duhului este să urmărim „ce este bine înaintea
tuturor oamenilor” şi, „dacă este cu putinţă”, să trăim „în pace cu toţi oamenii” (12:17-18).

Felul în care este formulată partea pozitivă a primei perechi de porunci — „Urmăriţi ce este
bine, înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, întrucît atîrnă de voi, trăiţi în pace cu
toţi oamenii” (17-18) — ne lasă să înţelegem că nu întotdeauna este posibil ca prin ceea ce
atîrnă de noi să trăim în pace cu toţi oamenii. Noi nu putem fi în controlul ambelor părţi ale
unei relaţii. Putem face doar ceea ce atîrnă de noi, dar, desigur, de noi atîrnă doar partea
noastră. Totuşi, este important să facem întotdeauna tot ce atîrnă de noi. Deşi nu putem
controla şi schimba întregul sistem în care sîntem prinşi, dacă acceptăm să ne schimbăm pe
noi înşine, vom aduce totuşi o schimbare în întregul sistem.

Dar ce înseamnă a trăi în pace şi pînă unde trebuie să mergem în această direcţie?

„Ferice de cei împăciuitori — a spus Isus în Predica de pe Munte — , căci ei vor fi chemaţi
fii ai lui Dumnezeu” (Mat. 5:9).456 Isus Hristos a venit să facă pace, mai întîi între om şi
Dumnezeu, apoi între oameni. Mai întîi trebuie rezolvată alienarea omului faţă de
Dumnezeu şi de sine, ca să se poată rezolva şi alienarea lui faţă de semeni. Iar pacea cu
Dumnezeu este atît de importantă, încît ea trebuie căutată chiar cu riscul pierderii păcii cu
semenii.

„Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pămînt; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.
Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa, şi pe noră de soacră-sa. Şi
omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui (Mat. 10:34-36). Cei din casa noastră ne
vor fi vrăjmaşi, din pricina faptului că nu şi-au rezolvat relaţia cu Dumnezeu. Dar relaţia cu
Dumnezeu trebuie păstrată indiferent ce alte relaţii am risca să le pierdem. „Cine iubeşte pe
tată ori pe mamă mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori
pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Mat. 10:37). La fel, cine îşi
iubeşte mai mult soţul sau soţia decît pe Mine — ar fi putut să spună Domnul Isus — nu
este vrednic de Mine:
12
Celorlalţi le zic eu, nu Domnul: Dacă un frate are o nevastă necredincioasă, şi ea voieşte să
trăiască înainte cu el, să nu se despartă de ea. 13Şi dacă o femeie are un bărbat necredincios, şi el

456
Pentru comentariul acestui verset, vezi Beniamin Fărăgău, Matei 1-10, vol. I, pag. 183-191.
Romani 12:17-21 / Focalizarea în slujire (1): problema răzbunării 597

voieşte să trăiască înainte cu ea, să nu se despartă de bărbatul ei. 14Căci bărbatul necredincios
este sfinţit prin nevasta credincioasă şi nevasta necredincioasă este sfinţită prin fratele;
altmintrelea, copiii voştri ar fi necuraţi, pe cînd acum sînt sfinţi. 15Dacă cel necredincios vrea să
se despartă, să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sînt legaţi: Dumnezeu ne-
a chemat să trăim în pace. 16Căci ce ştii tu, nevastă, dacă îţi vei mîntui bărbatul? Sau ce ştii tu,
bărbate, dacă îţi vei mîntui nevasta? (1 Cor. 7:12-16, s.n.).

În acest caz, ceea ce atîrnă de cel credincios pentru ca să trăiască în pace cu celălalt este să
accepte divorţul, ca şi cum Dumnezeu ar preţui mai mult pacea, decît o astfel de relaţie de
căsătorie. În nici un caz, Dumnezeu nu ne îndeamnă să facem pace — adică să păstrăm
relaţia — cu orice preţ, chiar cu preţul sacrificării adevărului. Există o limită pînă la care
putem merge în a face pace. De aceea, porunca sună astfel: „Urmăriţi ce este bine, înaintea
tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, întrucît atîrnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii”
(17-18).

12:19 Nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mînia

lui Dumnezeu
Chiar dacă am face absolut tot ce atîrnă de noi, pacea cu semenii nu este întotdeauna cu
putinţă. De aceea, Pavel continuă: „Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se
răzbune mînia lui Dumnezeu; căci este scris: «Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti»,
zice Domnul” (Rom. 12:19). Răzbunarea merge mînă în mînă cu mînia. Or, Scriptura ne
cere să facem să piară din mijlocul nostru „orice amărăciune, orice iuţime, orice mînie,
orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate” (Efes. 4:31). Numai Dumnezeu este
îndreptăţit să-Şi descopere din cer mînia împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi
împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbuşe adevărul în nelegiuirea lor (vezi
Rom. 1:18). Şi El a promis ca în ziua mîniei şi a arătării dreptei Lui judecăţi să răsplătească
fiecăruia după faptele lui. Răzbunarea este a Domnului, deoarece numai El poate să
cîntărească drept pe fiecare dintre noi. Numai înaintea ochilor Lui este totul gol şi
descoperit. Iar atunci cînd ne va aşeza pe cîntarul judecăţii Lui drepte, Dumnezeu „va da
viaţa vecinică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da
mînie şi urgie celor ce, din duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de
nelegiuire. Necaz şi strîmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întîi peste
Iudeu, apoi peste Grec. Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întîi
peste Iudeu, apoi peste Grec. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului”
(Rom. 2:7-11).

Pavel ne cere să lăsăm răzbunarea în seama Domnului, şi aduce citatul din Cîntarea lui
Moise din Deuteronom 32:35 — „A Mea este răsbunarea şi Eu voi răsplăti… şi ceea ce-i
aşteaptă nu va zăbovi” —, pentru ca să ne asigure de faptul că situaţia nu va fi pur şi
simplu uitată. Ştiind că soarta noastră este în mîna Domnului, vom avea, poate, curajul să
ne vedem de slujirea noastră indiferent cine ce ar spune la adresa noastră sau cine ce ne-ar
face. Deşi am fost chemaţi să ne aducem trupul ca jertfă pe altarul zidirii Trupului lui
Hristos, noi nu sîntem în slujba fraţilor noştri, ci în slujba lui Dumnezeu. Avînd în vedere
lucrul acesta, „orice faceţi — ne îndeamnă Pavel în Coloseni —, să faceţi din toată inima,
598 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii cari ştiţi că veţi primi dela Domnul răsplata
moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos” (Col. 3:23-24).

12:20 Dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănînce

Este important să înţelegem faptul că în economia lui Dumnezeu răzbunarea este a Lui, nu
a noastră. „Prea iubiţilor, nu vă răsbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mînia lui
Dumnezeu; căci este scris: «Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti», zice Domnul” (19). O
dată ce am înţeles şi am acceptat acest adevăr, vom fi liberi să ne concentrăm pe a împlini
partea noastră, pe a continua să slujim în mod pozitiv, lăsînd pe Duhul lui Dumnezeu să Se
arate prin noi, chiar şi spre folosul vrăjmaşilor noştri: „Dimpotrivă: dacă îi este foame
vrăjmaşului tău, dă-i să mănînce; dacă-i este sete, dă-i să bea, căci dacă vei face astfel, vei
grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui” (20).

Pentru că în Vechiul Testament se spune că Dumnezeu va face să plouă peste cei răi „cărbuni,
foc şi pucioasă” (Ps. 11:6), unii consideră că în textul de faţă „cărbunii aprinşi” sînt un simbol
al judecăţii, şi aceştia merg pînă acolo încît să susţină faptul că vrăjmaşii noştri «vor avea ca
răsplată o pedeapsă mai mare»457 — din pricina binelui pe care l-am făcut noi pentru ei. Aceasta
ar însemna că noi ne putem răzbuna, de fapt, în mod indirect. Dar întregul context strigă
împotriva unei astfel de interpretări, şi, în mod special, tocmai versetul următor care ne cere să
biruim răul prin bine. Alţii sugerează că durerea pe care o cauzează cărbunii aprinşi este un
simbol pentru ruşinea şi remuşcările trăite de un vrăjmaş care a fost mustrat cu dragoste. A treia
opţiune ar fi să vedem cărbunii aprinşi ca un simbol al penitenţei. Comentatori moderni atrag
atenţia asupra unui ritual egiptean vechi în care un penitent duce cărbuni aprinşi pe cap, ca şi o
dovadă a pocăinţei lui. În acest caz, cărbunii sînt «un simbol dinamic al schimbării minţii care
are loc ca urmare a unui act al iubirii».458 … Cărbunii aprinşi pe care îi îngrămădim pe capul
vrăjmaşului nostru prin binefacerea cu care îi răspundem sînt intenţionaţi spre vindecare, nu
spre a produce durere, spre a cîştiga, nu spre a aliena, de fapt, spre a-l ruşina şi a-l aduce la
pocăinţă.459

Această a treia interpretare a înţelesului cărbunilor aprinşi îngrămădiţi pe capul vrăjmaşului

nostru este în armonie cu contextul Epistolei către romani. Vorbind despre judecata lui
Dumnezeu, Pavel spune vrăjmaşului lui Dumnezeu care amînă pocăinţa:
1
Aşa dar, omule, oricine ai fi tu, care, judeci pe altul, nu te poţi desvinovăţi; căci prin faptul că
judeci pe altul, te osîndeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri. 2Ştim, în
adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvîrşesc astfel de lucruri, este potrivită cu
adevărul. 3Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvîrşesc astfel de lucruri, şi pe cari le faci şi
tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? 4Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei
şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?
5
Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mînie
pentru ziua mîniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, 6care va răsplăti fiecăruia după
faptele lui (Rom. 2:1-6, s.n.).

457
Robert Haldane, Exposition of the Epistle to the Romans, vol. II, p. 574.
458
Aceasta este concluzia lui William Klassen, „Coals of Fire: Sign of Repentance or Revange?”, New Testament
Studies 9, 1962-3, p. 349, citat de Murray (vol. II, p. 143), Morris (1988, p. 455) şi Dunn (vol. 38B, p. 571).
459
John R. W. Stott, op. cit., pag. 336-337.
Romani 12:17-21 / Focalizarea în slujire (1): problema răzbunării 599

12:21 Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine

A treia pereche — „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine (12:21) —
completează imaginea zugrăvită pînă în prezent, constituindu-se în rezumatul şi concluzia a
ceea ce are să ne spună Pavel. A nu te lăsa biruit de rău înseamnă a nu întoarce nimănui rău
pentru rău şi a nu te răzbuna singur, ci a lăsa să se răzbune mînia lui Dumnezeu. Iar a birui
răul prin bine înseamnă a urmări ce este bine înaintea tuturor oamenilor, a trăi în pace cu
toţi oamenii, dacă este cu putinţă, întrucît atîrnă de tine, iar dacă îi este foame vrăjmaşului
tău, a-i da să mănînce şi, dacă-i este sete, a-i da să bea. A birui răul prin bine înseamnă, de
fapt, a grămădi cărbuni aprinşi pe capul vrăjmaşului tău, îndemnîndu-l astfel la pocăinţă.

În tot demersul lui Pavel din textul de faţă, ni se atrage, de fapt, atenţia asupra faptului că
unele lucruri intră în atribuţia noastră, dar altele nu, deoarece ţin de sfera de
responsabilitate a lui Dumnezeu. „Corespondenţa verbală dintre ceea ce se spune despre
Dumnezeu şi ceea ce ne este interzis nouă face clară intenţia lui Pavel. Tocmai activităţile
care ne sînt interzise nouă (răzbunarea şi răsplătirea răului) — afirmă Stott — se spune că
Îi aparţin lui Dumnezeu. Motivul pentru care ne sînt interzise răzbunarea şi pedepsirea sau
răsplătirea răului nu este faptul că ar fi rău ca răul să fie pedepsit (căci răul merită şi trebuie
să fie pedepsit), ci faptul că lucrul acesta este prerogativul lui Dumnezeu, nu al nostru”.460
Iar atunci cînd încurcăm prerogativele noastre cu cele ale lui Dumnezeu, ne defocalizăm şi
încetăm să mai aducem trupul nostru ca jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu, adică
încetăm să mai răspundem îndurării lui Dumnezeu pe măsura aşteptărilor Lui.

Dacă aplicăm acum termenul de „vrăjmaş” la cei de afară — aşa cum susţin mulţi
comentatori că a intenţionat Pavel să facă —, atunci situaţia în care se află cel vizat de text
este o situaţie de suferinţă şi persecuţie din pricina faptului că cel vizat este credincios. În
acest caz se aplică îndemnul din 1 Petru:
12
Prea iubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca
să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: 13dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucît aveţi
parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui. 14Dacă
sînteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui
Dumnezeu, Se odihneşte peste voi. 15Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş, sau ca hoţ, sau ca
făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. 16Dimpotrivă, dacă sufere pentru
că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta. 17Căci
sîntem în clipa cînd judecata stă să înceapă dela casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care
va fi sfîrşitul celorce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? 18Şi dacă cel neprihănit scapă cu
greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos? 19Aşa că cei ce sufăr după voia lui Dumnezeu,
să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor, şi să facă ce este bine (1 Petru 4:12-19).

A-ţi încredinţa sufletul credinciosului Ziditor înseamnă a ajunge la pacea care vine din
convingerea despre care vorbeşte Pavel în Romani 8:35-39:
35
Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strîmtorarea, sau prigonirea,
sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? 36După cum este scris: „Din
pricina Ta sîntem daţi morţii toată ziua, sîntem socotiţi ca nişte oi de tăiat”. 37Totuş, în toate

460
John R. W. Stott, op. cit. p. 336.
600 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

aceste lucruri noi sîntem mai mult decît biruitori, prin Acela care ne-a iubit. 38Căci sînt bine
încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpînirile, nici puterile, nici lucrurile de
acum, nici cele viitoare, 39nici înălţimea, nici adîncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să
ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru (Rom. 8:35-
39).

Or, avînd o astfel de convingere şi ştiind că ceea ce Dumnezeu urmăreşte să realizeze în

viaţa noastră este în primul rînd dăltuirea chipului Fiului Său în noi, putem să ne liniştim în
credinţa că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.
Singura noastră preocupare trebuie să fie deci să continuăm să-L iubim pe Dumnezeu mai
presus de orice şi să lăsăm restul în mîna Lui. Nu noi, ci El este chemat să facă rînduială în
acest Univers şi să aducă la judecată orice vorbă şi orice faptă. Atunci cînd ni se fac
nedreptăţi, avem o bună ocazie să verificăm iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi să lăsăm
răzbunarea în seama Lui. Cu siguranţă că noi vom fi cei cîştigaţi.
Romani 12:17-21 / Focalizarea în slujire (1): problema răzbunării 601

Concluzii şi aplicaţii pe Romani 12:17-21

Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine

În concluzia precedentă, am vorbit despre lupta care se duce în noi între Duhul lui
Dumnezeu şi firea noastră pămîntească: „Zic dar: umblaţi cîrmuiţi de Duhul — le-a scris
Pavel galatenilor —, şi nu împliniţi poftele firii pămînteşti. Căci firea pămîntească pofteşte
împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pămînteşti: sînt lucruri potrivnice unele altora,
aşa că nu puteţi face tot ce voiţi” (Gal. 5:16-17). Binele este îndemnul Duhului. Răul este
îndemnul firii pămînteşti. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine, ne spune Pavel
în textul din Romani 12:17-21. În cazul acesta, îndemnul firii pămînteşti este îndemnul
răzbunării pe aproapele nostru, îndemnul de a-i întoarce rău pentru rău. „Vrăjbile, certurile,
zavistiile, mîniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele [şi] uciderile”
(Gal. 5:20-21) sînt fapte ale firii pămînteşti. „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea,
bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blîndeţa,
înfrînarea poftelor” (Gal. 5:22-23). Aşadar, „nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi
ce este bine, înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, întrucît atîrnă de voi, trăiţi în
pace cu toţi oamenii… Dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănînce; dacă-i este
sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. Nu te
lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine” (Rom. 12:17-21).

Semnele care prevestesc răzbunarea

În Efeseni 4, Pavel ne cheamă la acelaşi lucru, subliniind încă o dată realitatea furcii
edenice în care ne aflăm avînd libertatea de a alege fie viaţa, fie moartea:
17
Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgînii, în
deşertăciunea gîndurilor lor, 18avînd mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din
pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. 19Ei şi-au pierdut orice pic de
simţire, s-au dedat la desfrînare, şi săvîrşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie. 20Dar voi n-aţi
învăţat aşa pe Hristos; 21dacă, cel puţin, L-aţi ascultat, şi dacă, potrivit adevărului care este în
Isus, aţi fost învăţaţi, 22cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel
vechi care se strică după poftele înşelătoare; 23şi să vă înoiţi în duhul minţii voastre, 24şi să vă
îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care
o dă adevărul. 25De aceea, lăsaţi-vă de minciună: „Fiecare dintre voi să spună aproapelui său
adevărul”, pentru că sîntem mădulare unii altora. 26„Mîniaţi-vă şi nu păcătuiţi”. Să n-apună
soarele peste mînia voastră, 27şi să nu daţi prilej diavolului. 28Cine fura, să nu mai fure; ci mai
de grabă să lucreze cu mîinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit. 29Nici un cuvînt
stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor
ce-l aud. 30Să nu întristaţi pe Duhul Sfînt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru
ziua răscumpărării” (Efes. 4:17-30).

În ce priveşte tema răzbunării care ne-a preocupat în textul de faţă, Pavel ştie că lucrurile
trebuie oprite din vreme, altfel ele se amplifică şi ies de sub control. De aceea, spune el,
„orice amărăciune, orice iuţime, orice mînie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de
602 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă
unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos” (Efes 4:31-32). Deja
amărăciunea ar trebui să fie un semnal de alarmă în vieţile noastre, pentru că ea atrage după
sine iuţimea, mînia, strigarea, şi, în urma lor vine răzbunarea. Stăpînirea de sine —
înfrînarea poftelor, cum o numeşte Cornilescu — este o roadă a Duhului, ceea ce înseamnă
că Duhul Sfînt are soluţie pentru rezolvarea problemei, încă din rădăcina ei.

Biruiţi răul prin bine

Prin sfaturile pe care ni le dă, Pavel nu face altceva decît să calce pe urmele Domnului Isus
Hristos. În Predica de pe Munte, Domnul Isus a făcut o corecţie esenţială:
38
Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. 39Dar Eu vă spun: Să nu vă
împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
40
Oricui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. 41Dacă te sileşte cineva să
mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. 42Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui
ce vrea să se împrumute de la tine. 43Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti
pe vrăjmaşul tău”. 44Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă
blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, 45ca
să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi
peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. 46Dacă iubiţi numai pe cei ce vă
iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? 47Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai
pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgînii nu fac la fel? 48Voi fiţi dar desăvîrşiţi,
după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit (Matei 5:38-48).461

Răzbunarea cere „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” (Mat. 5:38). Isus însă ne îndeamnă
să întoarcem şi celălalt obraz celui care ne loveşte, să dăm şi cămaşa celui ce ne ia haina şi
să mergem două mile cu cel care ne pretinde să mergem cu el una. Răzbunarea cere ură
pentru ură. Isus ne îndeamnă să iubim pe vrăjmaşii noştri, să binecuvîntăm pe cei ce ne
blastămă, să ne rugăm pentru cei care ne asupresc şi ne prigonesc, dacă vrem să fim fii ai
Tatălui nostru care este în ceruri. Ne vom păstra focalizarea în slujire doar dacă vom
continua să-L lăsăm pe Duhul Sfînt să rodească roada Lui prin noi, lăsînd în seama Tatălui
răzbunarea.

Dar toate acestea sînt, într-adevăr, lucruri potrivnice firii pămînteşti, firescului sau
naturalului şi, de aceea, sînt extrem de greu, dacă nu imposibil de făcut prin propriile
noastre eforturi. Este extrem de greu chiar şi să-L lăsăm pe Duhul Sfînt să le facă prin noi.
De aceea, se pune întrebarea ce anume trebuie să ştim ca să avem puterea să facem aceste
lucruri. Am afirmat că aplicaţiile din epistolă sînt ancorate în partea teologică a ei. Deci tot
ceea ce trebuie să ştim pentru a fi motivaţi la ascultare în problema specifică a răzbunării
ne-a fost spus de Pavel în prima parte a cărţii lui.

461
Pentru comentariul detaliat al acestui text vezi Beniamin Fărăgău Matei 1-10, vol. I, pag. 230-232, în lumina a ceea
ce a fost tratat mai înainte.
Romani 12:17-21 / Focalizarea în slujire (1): problema răzbunării 603

Răzbunarea este a Domnului

Evanghelia lui Hristos începe cu afirmarea adevărului legat de răzbunarea lui Dumnezeu:
„Mînia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi
împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor” (1:18).
Am văzut apoi că revărsarea mîniei lui Dumnezeu trebuie înţeleasă sub ambele ei aspecte.
Există o revărsare lentă şi continuă a mîniei şi o revărsare violentă. Dumnezeu ne-a aşezat
într-un univers guvernat de legea cauzei şi efectului şi, de aceea, „ce samănă omul aceea va
şi secera. Cine samănă în firea lui pămîntească va secera din firea pămîntească putrezirea;
dar cine samănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa vecinică” (Gal. 6:7-8), încă acum şi
aici. Aceasta are de a face cu revărsarea lentă şi continuă a mîniei lui Dumnezeu.

În Romani 2, Pavel a vorbit despre judecata lui Dumnezeu, adică despre revărsarea violentă
a mîniei lui Dumnezeu, despre ziua cea mare a răzbunării Lui:
2
Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvîrşesc astfel de lucruri, este
potrivită cu adevărul. 3Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvîrşesc astfel de lucruri, şi pe
care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? 4Sau dispreţuieşti tu bogăţiile
bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te
îndeamnă la pocăinţă? 5Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o
comoară de mînie pentru ziua mîniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, 6care va
răsplăti fiecăruia după faptele lui. 7Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine,
caută slava, cinstea şi nemurirea; 8şi va da mînie şi urgie celor ce, din duh de gîlceavă, se
împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. 9Necaz şi strîmtorare va veni peste orice suflet
omenesc care face răul: întîi peste Iudeu, apoi peste Grec. 10Slavă, cinste şi pace va veni însă
peste oricine face binele: întîi peste Iudeu, apoi peste Grec. 11Căci înaintea lui Dumnezeu nu se
are în vedere faţa omului. 12Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au
păcătuit avînd lege, vor fi judecaţi după lege. 13Pentru că nu cei ce aud Legea, sînt neprihăniţi
înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi (Rom. 2:2-
12, s.n.).

„Dumnezeu … va răsplăti fiecăruia după faptele lui. 7Şi anume…, va da mînie şi urgie
celor ce, din duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi
strîmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul” (2:6-9). Într-adevăr,
răzbunarea este a Domnului, şi nu trebuie să ne temem de faptul că El va trece cu vederea
răul care ni s-a făcut, deoarece răul acesta este făcut, în primul rînd, împotriva Lui, apoi
împotriva noastră. Cunoaşterea acestui adevăr ne va da libertatea să lăsăm în seama
Domnului apărarea numelui nostru bun şi a dreptăţii noastre. Iată ce ne spune înţeleptul
Solomon: „Am mai văzut sub soare că în locul rînduit pentru judecată domneşte
nelegiuirea, şi că în locul rînduit pentru dreptate este răutate. Atunci am zis în inima mea:
«Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru orice
lucru şi pentru orice faptă»” (Ecl. 3:16-17). Să spunem că ar fi la îndemîna noastră să ne
răzbunăm pe aproapele nostru. Dar nedreptatea — afirmă Solomon — se face la niveluri
care ne sînt inaccesibile. Oare cum altfel am putea să ne păstrăm mintea întreagă, decît
lăsînd în seama lui Dumnezeu răzbunarea?
604 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Mîniaţi-vă, dar nu păcătuiţi

Fiind creaţi după chipul şi asemănarea unui Dumnezeu drept, în fiecare dintre noi există
săpat adînc simţămîntul de dreptate, care stîrneşte mînia în noi la vederea răului. De aceea
ne spune Pavel în Efeseni 4: „«Mîniaţi-vă şi nu păcătuiţi». Să n-apună soarele peste mînia
voastră, şi să nu daţi prilej diavolului” (Efes. 4:26-27). Este instructiv să citim psalmii de
imprecaţie pe care îi găsim în Scriptură, în care psalmistul îşi varsă mînia înaintea
Domnului, ca să înţelegem ce anume vrea să spună Pavel în textul din Efeseni 4:26. Atunci
cînd ne mîniem, doar aşa nu păcătuim dacă ne vărsăm mînia înaintea Domnului. Iată cum o
face David, de pildă, în Psalmul 139: „O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rău! Depărtaţi-vă
de la mine, oameni setoşi de sînge! Ei vorbesc despre Tine în chip nelegiuit, Îţi iau Numele
ca să mintă, ei, vrăjmaşii Tăi! Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc, şi să nu-mi fie
scîrbă de cei ce se ridică împotriva Ta? Da, îi urăsc cu o ură desăvîrşită; îi privesc ca pe
vrăjmaşi ai mei (19-22). Dar imediat după aceea, pslamistul se aşază sub lumina scrutătoare
a lui Dumnezeu, ca Domnul să-i cerceteze inima: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi
cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gîndurile! Vezi dacă sînt pe o cale rea, şi
du-mă pe calea veşniciei!” (Ps. 139:23-24).

Deci pe de o parte, avem în noi, prin Creaţie, un simţămînt al dreptăţii, pentru că Legea lui
Dumnezeu a fost săpată în conştiinţa noastră.462 Pe de altă parte însă, din pricina Căderii,
sînt corupte în noi atît capacitatea de a judeca şi a cîntări lucrurile, cît şi simţămîntul de
dreptate. De aceea, Dumnezeu Şi-a păstrat prerogativul răzbunării şi îl exercită atît prin
legea cauzei şi efectului, cît şi prin intervenţia Lui directă în a judeca şi a pedepsi răul.

Avantajele ascultării de Dumnezeu în problema răzbunării

Dumnezeu face promisiuni deosebite celui care are curajul să asculte de porunca Lui din
Romani 12:17-21 şi să lase în seama lui Dumnezeu răzbunarea:
6
Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, desnoadă legăturile robiei, dă drumul celor
asupriţi, şi rupe orice fel de jug; 7împarte-ţi pîinea cu cel flămînd, şi adu în casa ta pe
nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l, şi nu întoarce spatele semenului tău.
8
Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va
merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi. 9Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei
striga, şi El va zice: „Iată-Mă!” Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu
degetul şi vorbele de ocară, 10dacă vei da mîncarea ta celui flămînd, dacă vei sătura sufletul
lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, şi întunericul tău va fi ca ziua nămeaza mare!
11
Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, şi va da din nou
putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă. 12Ai
tăi vor zidi iarăşi pe dărîmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi
numit „Dregător de spărturi”, „Cel ce drege drumurile, şi face ţara cu putinţă de locuit” (Is.
58:6-12).

462
Vezi Rom. 2:1-16.
Romani 12:17-21 / Focalizarea în slujire (1): problema răzbunării 605

Pe de o parte deci, avem conştiinţa faptului că, în dreptatea Sa, Dumnezeu nu va lăsa
nejudecată şi nepedepsită nici o răutate. Pe de altă parte însă, prin extraordinarele
promisiuni ale lui Dumnezeu pentru cel care are curajul ascultării de El în această privinţă,
sîntem încurajaţi să dezlegăm lanţurile răutăţii, să desnodăm legăturile robiei, să dăm
drumul celor asupriţi, şi să rupem orice fel de jug. Dacă îi este foame vrăjmaşului nostru, să
împărţim cu el bucata de pîine, dacă-i este sete, să-i dăm să bea; căci dacă vom face astfel,
vom grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. Numai aşa nu ne vom lăsa biruiţi de rău şi numai
aşa vom birui răul prin bine.

Putem rezuma cele spuse pînă aici subliniind faptul că porunca din Romani 12:17-21 —
„Nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mînia lui Dumnezeu” (12:19) — se
reazemă pe dreapta judecată a lui Dumnezeu, despre care Pavel ne-a vorbit încă la
începutul epistolei lui.

Credinţa este incompatibilă cu răzbunarea

Dar această poruncă îşi are rădăcinile nu doar în dreptatea, în judecata dreaptă a lui
Dumnezeu şi în răzbunarea Lui, ci şi în credinţa noastră în Domnul Isus Hristos. În Romani
6:1-14, ni se spune că a crede în Isus Hristos înseamnă a dezbrăca păcatul şi a îmbrăca
Împărăţia, deci a birui răul prin bine. Fiind îngropaţi împreună cu Hristos şi înviaţi
împreună cu El, sîntem chemaţi să ne socotim morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu:
„Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de
poftele lui. Să nu mai daţi în stăpînirea păcatului mădulările voastre, ca nişte unelte ale
nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui
Dumnezeu mădulările voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii” (Rom. 6:12-13). Ne dăm
mădularele în stăpînirea păcatului atunci cînd întoarcem rău pentru rău, cînd urmărim
cearta în locul păcii, cînd ne răzbunăm singuri şi cînd facem tot ceea ce ne stă în putinţă ca
să îngrămădim cărbuni aprinşi pe capul vrăjmaşului nostru, în sens literal, nu în sens
figurat.

Prin trupul lui Hristos am murit în ce priveşte Legea

Un al treilea text din partea teologică a epistolei, care aduce clarificări textului nostru îl
avem în a doua parte a capitolului 6 şi în prima parte a capitolului 7. În 6:16 ni se spune să
băgăm bine de seamă că acela care se dă rob păcatului, adică neascultării de Dumnezeu, va
fi robul păcatului, pe cînd acela care se dă rob ascultării de Dumnezeu ajunge la
neprihănire. Noi prin trupul lui Hristos — spune Pavel în 7:4 — am murit în ce priveşte
Legea, ca să fim ai Celui ce a înviat din morţi; „şi aceasta, ca să aducem roadă pentru
Dumnezeu. Căci, cînd trăiam sub firea noastră pămîntească, patimile păcatelor, aţîţate de
Lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte. Dar acum,
am fost izbăviţi de Lege, şi sîntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca
să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă” (7:4-6). Dacă ne
socotim ai lui Hristos, sîntem morţi faţă de Legea care cerea ochi pentru ochi şi dinte
pentru dinte şi sîntem liberi să-I slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după slova
veche.
606 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)

Doar cei călăuziţi de Duhul Lui sînt fii ai lui Dumnezeu

Al patrulea text din partea teologică a cărţii care aruncă lumină asupra textului nostru este
cel din capitolul 8, în care se vorbeşte despre trăirea şi umblarea după îndemnurile şi
lucrurile firii pămînteşti sau îndemnurile şi lucrurile Duhului:
5
În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pămînteşti, umblă după lucrurile firii pămînteşti;
pe cînd cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. 6Şi umblarea
după lucrurile firii pămînteşti, este moarte, pe cînd umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi
pace. 7Fiindcă umblarea după lucrurile firii pămînteşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu,
căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. 8Deci, cei ce sînt
pămînteşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. 9Voi însă nu mai sînteţi pămînteşti, ci duhovniceşti,
dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu
este al Lui… 12Aşa dar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pămînteşti, ca să trăim după
îndemnurile ei. 13Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să
moară faptele trupului, veţi trăi. 14Căci toţi cei ce sînt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sînt fii
ai lui Dumnezeu (Rom. 8:5-14).

Firea pămîntească ne îndeamnă la răzbunare. Duhul ne îndeamnă să lăsăm răzbunarea în

seama Domnului şi să nu întoarcem rău pentru rău, ci să urmărim ce este bine înaintea
tuturor oamenilor, să nu ne lăsăm biruiţi de rău, ci să biruim răul prin bine, dînd
vrăjmaşului nostru să mănînce, dacă îi este foame, şi să bea, dacă îi este sete.

Toate lucrurile lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu

Al cincilea text relevant pentru subiectul nostru îl avem în a doua parte a capitolului 8 din
Romani. Sîntem moştenitori ai lui Dumnezeu, dimpreună cu Hristos, doar dacă şi suferim
împreună cu El, ca să fim proslăviţi împreună cu El. Pe „de altă parte ştim — continuă
Pavel în versetul 28 — că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe
Dumnezeu”. Iar binele acesta fiind modelarea chipului Fiului Său în noi, nici unul dintre
noi nu ştim de ce daltă are nevoie Dumnezeu ca să-Şi desăvîrşească lucrarea Lui în noi.
Atunci cînd ne luăm soarta în propriile noastre mîini şi ne grăbim să ne facem singuri
dreptate, s-ar putea să zădărnicim tocmai această lucrare de modelare a chipului lui Hristos
în noi. Dacă „nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpînirile, nici puterile, nici
lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adîncimea, nici o altă făptură nu
vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul
nostru” (8:38-39), atunci avem garanţia că dacă noi Îl iubim pe El, lăsînd în seama Lui
răzbunarea, El Însuşi va veghea ca „binele” pe care l-a plănuit pentru noi să nu rămînă
neîmplinit.

Atunci cînd se adună în spatele poruncii din 12:17-21 toate aceste adevăruri din partea
teologică a cărţii, dintr-o dată începem să înţelgem raţiunea poruncii şi sîntem motivaţi la
ascultare. Porunca ne apare dintr-o dată ca fiind voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi
desăvîrşită, dată spre binele nostru de către un Dumnezeu atotînţelept şi iubitor:
Romani 12:17-21 / Focalizarea în slujire (1): problema răzbunării 607
17
Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor. 18Dacă
este cu putinţă, întrucît atîrnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. 19Prea iubiţilor, nu vă
răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mînia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este
a Mea; Eu voi răsplăti,” zice Domnul. 20Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să
mănînce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe
capul lui.” 21Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine (12:17-21).