Romani Partea 7

608
© Editura Logos, 1999
Ediţia a doua – varianta „online”

ISBN 973-9212-07-7
Toate drepturile rezervate.
Această versiune nu conţine imagini grafice. Pentru varianta completă, puteţi cumpăra
cartea la urmatoarea adresă:
Biserica Baptistă Nr. 1, Cluj (Mănăştur)

Str. Ospătăriei nr. 10,
3400, Cluj-Napoca
Tel. & Fax. 064-42.50.51
Cont nr. 251101030836 CEC Cluj
sau la email:
carti@ib-ro.org
www.IB-RO.org
Romani 13:1-14 / Focalizarea în slujire (2): problema stăpînirilor 609
Romani 13:1-14
Focalizarea în slujire (2)
Dumnezeu orînduieşte stăpînirile în funcţie de cum ne rînduim noi viaţa
13:1-7 Orînduirea stăpînirilor este responsabilitatea lui

Dumnezeu
Am afirmat că în Noul Legămînt poporul lui Dumnezeu nu mai este un popor trăind ca
popor între popoare, ci un popor împrăştiat printre popoare, ceea ce înseamnă că fiecare
credincios are o dublă cetăţenie. Pe de o parte, cetăţenia noastră fiind în ceruri, aici pe
pămînt sîntem străini şi călători. Dar pe de altă parte, pentru că ne aflăm încă pe pămînt,
noi sîntem în acelaşi timp şi cetăţeni ai unei anumite ţări, trăim şi slujim în cadrul unor
structuri de autoritate cărora trebuie să ne supunem. „Fiţi supuşi oricărei stăpîniri omeneşti
— afirmă Petru —, pentru Domnul; atît împăratului, ca înalt stăpînitor, cît şi dregătorilor,
ca unii cari sînt trimeşi de el ca să pedepsească pe făcătorii de rele şi să laude pe ceice fac
bine” (1 Petru 2:13-14).
Pentru a ne păstra focalizarea în slujirea Trupului lui Hristos, Pavel ne atenţionează de

faptul că treaba noastră este să ne rînduim viaţa după voia lui Dumnezeu (vezi Rom. 13:8-
14), pentru ca jertfa noastră să-I fie sfîntă şi plăcută, iar treaba lui Dumnezeu este să
orînduiască stăpînirile (vezi 13:1-7). Şi Dumnezeu va orîndui stăpînirile în funcţie de
modul cum ne rînduim noi viaţa.
După ce, în paragraful precedent (12:17-21), Pavel ne-a îndemnat să lăsăm răzbunarea în
seama Domnului, acum el ne porunceşte să fim supuşi stăpînirilor celor mai înalte. Porunca
vizează pe oricare dintre noi: „Oricine să fie supus stăpînirilor celor mai înalte” (13:1, s.n.),
părînd, în acelaşi timp, să dea un cec în alb stăpînirilor de deasupra noastră, cec semnat şi
contrasemnat de Dumnezeu Însuşi: „Căci nu este stăpînire care să nu vină dela Dumnezeu.
Şi stăpînirile cari sînt, au fost rînduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte
stăpînirii, se împotriveşte rînduielii puse de Dumnezeu, şi ceice se împotrivesc, îşi vor lua
osînda” (1-2).
Pentru a ne motiva la ascultare, în versetele 3-6, Pavel subliniază funcţia stăpînirilor,

precizînd faptul că ele sînt în slujba lui Dumnezeu, pe de o parte, ca să-L răzbune, iar pe de
altă parte, spre binele nostru. Iar versetul 7 subliniază încă o dată datoria noastră de a fi
supuşi stăpînirii, explicînd ce anume înseamnă în mod concret această supunere.
610 ROMANI – Volumul 3 (capitolele 12  16)
Oare ce legătură există între paragraful de faţă (13:1-7) şi paragraful precedent (12:17-21)?
În ambele paragrafe este vorba de „răzbunare”. În 12:17-21 ni se spune să nu ne răzbunăm
singuri, căci răzbunarea este a Domnului, iar în 13:1-7 se afirmă că prin stăpînirile puse
peste societatea umană este răzbunat Domnul Însuşi, atunci cînd aceste stăpîniri pedepsesc
pe făcătorii de rele. Se pare că Dumnezeu ne răzbună uneori tocmai prin stăpînirile pe care
le-a orînduit ca să pedepsească pe cei ce fac răul. Cu toate acestea, am văzut că paragraful
precedent (12:17-21) poate fi interpretat în două contexte: în contextul relaţiilor din
biserică sau în contextul relaţiilor celor credincioşi cu cei de afară. Atunci cînd este vorba
despre relaţiile dintre fraţi, Scriptura ne îndeamnă să rezolvăm diferendele dintre noi în
cadrul bisericii:
1
Cum! Cînd vreunul din voi are vreo neînţelegere cu altul, îndrăzneşte el să se judece cu el la
cei nelegiuiţi şi nu la sfinţi? 2Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată
de voi, sînteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri de foarte mică însemnătate? 3Nu ştiţi că noi
vom judeca pe îngeri? Cu cît mai mult lucrurile vieţii acesteia? 4Deci, cînd aveţi neînţelegeri
pentru lucrurile vieţii acesteia, voi puneţi judecători pe aceia pe cari Biserica nu-i bagă în
seamă? 5Spre ruşinea voastră zic lucrul acesta. Astfel, nu este între voi nici măcar un singur om
înţelept, care să fie în stare să judece între frate şi frate? 6Dar un frate se duce la judecată cu alt
frate, şi încă înaintea necredincioşilor! 7Chiar faptul că aveţi judecăţi între voi, este un cusur pe
care-l aveţi. Pentruce nu suferiţi mai bine să fiţi nedreptăţiţi? De ce nu răbdaţi mai bine paguba?
8
Dar voi singuri sînteţi aceia care nedreptăţiţi şi păgubiţi, şi încă pe fraţi! 9Nu ştiţi că cei
nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici
curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, 10nici hoţii, nici
cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpareţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
11
Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în
Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru (1 Cor. 6:1-11).
Dacă ne greşeşte unul dintre fraţii noştri, nu putem să ne răzbunăm pe el dîndu-l pe mîna
stăpînirilor, adică mergînd cu el la judecată. Este important să rezolvăm problemele între
noi, pentru că în litigiul respectiv este vorba în primul rînd de păcat, apoi de pagube
materiale sau morale. Stăpînirile pămînteşti nu sînt interesate şi nu ştiu cum să rezolve
păcatul. Dîndu-l pe fratele nostru pe mîna stăpînirii pămînteşti, nu am face altceva decît să
ne răzbunăm pe el, iertîndu-l în plata Domnului, iar dacă la mijloc este un păcat, Domnul
nu va putea plăti decît cu moarte, căci „plata păcatului este moartea” (Rom. 6:23). Scopul
nostru este să cîştigăm pe fratele nostru, nu să-l pierdem, pentru că „nu este voia Tatălui
vostru din ceruri — spune Domnul Isus — să piară unul măcar din aceşti micuţi” (Mat.
18:14). Diferendele dintre fraţi se rezolvă întotdeauna în baza tiparului din Matei 18:15-
20.463
Această procedură nu poate fi aplicată şi în relaţiile cu cei de afară. Răul în societate

trebuie pedepsit. Tocmai acesta este rolul stăpînirilor orînduite de Dumnezeu. Şi ceea ce ne
spune Pavel în textul de faţă (13:1-7) este că răzbunarea trebuie lăsată în mîinile stăpînirii
pe care a orînduit-o Dumnezeu. A fi supus stăpînirii înseamnă a lăsa în seama ei răzbunarea
şi a nu încerca să ne facem singuri dreptate. „Dregătorii nu sînt de temut pentru o faptă
bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fie frică de stăpînire? Fă binele, şi vei avea laudă
463
Vezi şi Beniamin Fărăgău, Matei 11-23, vol. II, pag. 124-139.
dela ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă faci răul, teme-te, căci
nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească
pe cel ce face rău” (13:3-4, s.n.).
Am văzut care sînt punctele de tangenţă dintre paragraful precedent (12:17-21) şi cel de
faţă (13:1-7). Dar se pune întrebarea despre ce fel de stăpîniri să fie oare vorba în textul de
faţă, despre stăpîniri pămînteşti sau despre stăpîniri cereşti? Cum să înţelegem afirmaţiile
lui Pavel despre faptul că stăpînirile sînt în slujba lui Dumnezeu pentru binele nostru —
„Vrei dar să nu-ţi fie frică de stăpînire? Fă binele, şi vei avea laudă dela ea. El este
slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău” (3-4) —, atunci cînd Pavel însuşi şi mulţi alţi
creştini de pe vremea lui au fost martirizaţi de către aceste stăpîniri? Dar să luăm pe rînd
aceste întrebări şi să încercăm să răspundem la ele, plecînd, în primul rînd, din contextul
imediat, după care să încercăm să lărgim contextul, pe de o parte, la scrierile lui Pavel, iar
pe de altă parte, la scrierile Noului Testament şi ale întregii Scripturi. Această lărgire a
contextului este necesară, deoarece testul pentru înţelegerea corectă a adevărului biblic este
armonia întregului.
13:1a Oricine să fie supus stăpînirilor celor mai înalte
Porunca din 13:1 reclamă interpretarea a cel puţin doi termeni: „a ne supune” şi „stăpîniri”.
Ca să ştim cui anume trebuie să ne supunem, trebuie să înţelegem mai întîi despre ce
„stăpîniri” este vorba.
Oricine să fie supus stăpînirilor

Înţelesul termenului „stăpîniri” (exousiai) din Romani 13:1 este disputat în lumea
teologică. Unii susţin că el se referă doar la stăpînirile pămînteşti, iar alţii, că termenul ar
avea un dublu înţeles, referindu-se atît la domniile şi stăpînirile din locurile cereşti, cît şi la
cele pămînteşti.
„Înainte de a continua, — scrie John Stott în comentariul său pe Romani —, trebuie să luăm în
considerare o dispută care i-a scindat pe teologi de-a lungul secolelor. Ea priveşte identitatea
stăpînirilor (exousiai) din versetul 1. S-a susţinut de către unii (începînd, se pare, cu Martin
Dibelius în 1909) că termenul exousiai trebuie înţeles ca avînd o dublă referinţă, şi anume, pe
de o parte, la puterile civile, iar pe de altă parte, la forţele cosmice, care se află în spatele
puterilor civile şi care lucrează prin ele. Protagonistul principal al acestui punct de vedere a fost
Oscar Cullmann, al cărui argument poate fi rezumat astfel. În primul rînd, Pavel a crezut în
inteligenţe supranaturale şi s-a referit frecvent la ele, inteligenţe supranaturale pe care le
numeşte: «căpetenii», «domnii», «stăpîniri» şi «puteri». Deci un astfel de înţeles trebuie să aibă
şi «stăpînirile» din Romani 13:1. Pentru că au fost biruite de Hristos şi dezbrăcate de puterea
lor, ele «şi-au pierdut caracterul malefic» şi, acum, sînt supuse domniei lui Hristos. În al doilea
rînd, este cert — scrie Cullmann — că, în 1 Corinteni 2:8, «fruntaşii veacului acestuia», care,
dacă ar fi cunoscut înţelepciunea lui Dumnezeu, «n-ar fi răstignit pe Domnul Slavei», erau «atît
forţele şi puterile invizibile, cît şi agenţii acestora, în persoana domniilor pămînteşti, mai precis
procuratorul roman al Palestinei» (Cullmann [1957], p. 63). În al treilea rînd, dacă venim fără
prejudecăţi la Romani 13, «este, pe departe, cel mai natural lucru să nu dăm pluralului pentru
exousiai un alt sens decît cel care-l are întotdeauna pentru Pavel, adică acela de „puteri
îngereşti”, deşi el scria în mod clar şi despre stat, ca şi despre agenţii executivi ai puterilor
angelice» (Cullmann [1962], pag. 194 ş.urm.)”.464
Desigur, atît Pavel, cît şi alţi autori ai Scripturii vorbesc despre existenţa unor căpetenii,
domnii, stăpîniri şi puteri angelice în locurile cereşti (vezi, de pildă, Efes. 6:12 şi Dan.10).
Să luăm textul cel mai clar cu privire la relaţia credinciosului cu aceste căpetenii, domnii şi
stăpîniri angelice. „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sîngelui, ci împotriva
căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunerecului acestui veac,
împotriva duhurilor răutăţii cari sînt în locurile cereşti” (Efes. 6:12). În acest text, Pavel nu
ne îndeamnă să ne supunem acestor realităţi spirituale cereşti malefice, ci să luptăm
împotriva lor. Iar porunca de a lupta împotriva domniilor şi stăpînirilor din locurile cereşti
rămîne în picioare, deşi Pavel însuşi afirmă că Isus Hristos le-a dezbrăcat de puterea lor,
ieşind biruitor asupra lor prin cruce.465 Deci trebuie să ţinem cont de faptul că deşi lupta a
fost cîştigată, războiul nu s-a terminat încă. Tocmai de aceea sîntem îndemnaţi să luptăm
împotriva acestor puteri angelice. Iar Pavel menţionează în mod expres faptul că lupta
aceasta nu este împotriva cărnii şi sîngelui, deci nu este împotriva stăpînirilor pămînteşti.
Dar ceea ce Pavel subliniază în Efeseni 6:13-18, în 2 Corinteni 10:3-5, cît şi în Romani
13:11-14 este faptul că lupta împotriva acestor stăpîniri angelice nu poate fi dată cu armele
firii pămînteşti, ci doar cu armele întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. De aceea, în
Efeseni 6, Pavel descrie cu grijă toată armura lui Dumnezeu pe care trebuie s-o îmbrace
acela care vrea să intre în luptă:
14
Staţi gata dar, avînd mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, 15avînd
picioarele încălţate cu rîvna Evangheliei păcii. 16Pe deasupra tuturor acestora luaţi scutul
credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. 17Luaţi şi coiful
mîntuirii şi sabia Duhului, care este Cuvîntul lui Dumnezeu. 18Faceţi în toată vremea, prin
Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune
pentru toţi sfinţii, 19şi pentru mine, ca oridecîteori îmi deschid gura, să mi se dea cuvînt, ca să
fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, 20al cărei sol în lanţuri sînt, pentruca, zic, să
vorbesc cu îndrăzneală, cum trebuie să vorbesc (Efes. 6:14-20, s.n.).
Pe de o parte, lupta „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor

întunerecului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sînt în locurile cereşti” (Efes.
6:12) o ducem luînd armele adevărului, ale neprihănirii, ale rîvnei Evangheliei păcii, ale
credinţei, ale mîntuirii şi ale Cuvîntului lui Dumnezeu. Pe de altă parte însă, în lumina
Scripturii, s-ar părea că este adevărat şi faptul că aceste căpetenii, stăpîniri, domnii şi
duhuri cereşti intră în coaliţie cu realităţi pămînteşti, încălecînd cu uşurinţă diferitele
structuri pămînteşti — structuri politice, administrative, economice, sociale, religioase etc.
— ca, prin ele, să-şi promoveze interesele pe pămînt. Acest adevăr reiese din conversaţia
pe care Omul în Haina de In o are cu Daniel pe malul rîului Hidechel sau Tigru (vezi
Daniel 10:1-11:1).466 Dar, chiar dacă ar părea ciudat, lupta noastră împotriva acestor
stăpîniri angelice cereşti, care lucrează prin stăpînirile pămînteşti, se face nu prin
464
John R. W. Stott, The Message of Romans, p. 338. John Stott se referă la lucrările lui Cullmann Oscar, The State in
the New Testament (1956; ET, SCM, 1957) şi Christ in Time. The Primitive Christian Conception of Time and History
(1946; ET, 1951; ediţia a treia revizuită, SCM, 1962).
465
Vezi Coloseni 2:14-15.
466
Pentru mai multe detalii, vezi Beniamin Fărăgău, Daniel, ediţia revizuită, pag. 289-320.
răzvrătirea împotriva stăpînirilor pămînteşti prin care ele lucrează, ci prin supunerea
noastră faţă de ele, ca şi cum prin aceasta am recunoaşte că atît orînduirea lor, cît şi
pedepsirea lor cade în sarcina lui Dumnezeu, nu în sarcina noastră.
Dar în textul din Romani 13:1-7 Pavel se referă la stăpînirile pămînteşti, nu la cele cereşti,
chiar dacă prezenţa acestora din urmă nu este negată în mod direct. Stăpînirile îngereşti nu
poartă sabia, şi lor nu trebuie să le plătim nici birul, nici vama. Textul paralel din Petru
clarifică şi mai mult lucrul acesta:
13
Fiţi supuşi oricărei stăpîniri omeneşti, pentru Domnul: atît împăratului, ca înalt stăpînitor,
14
cît şi dregătorilor, ca unii care sînt trimeşi de el să pedepsească pe făcătorii de rele şi să laude
pe ceice fac bine. 15Căci voia lui Dumnezeu este, ca făcînd ce este bine, să astupaţi gura
oamenilor neştiutori şi proşti. 16Purtaţi-vă ca nişte oameni slobozi, fără să faceţi din slobozenia
aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu. 17Cinstiţi pe toţi oamenii, iubiţi pe
fraţi; temeţi-vă de Dumnezeu; daţi cinste împăratului! 18Slugilor, fiţi supuse stăpînilor voştri cu
toată frica, nu numai celorce sînt buni şi blînzi, ci şi celor greu de mulţămit. 19Căci este un lucru
plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu, sufere întristare, şi sufere pe nedrept.
20
În adevăr, ce fală este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi, cînd aţi făcut rău? Dar dacă
suferiţi cu răbdare, cînd aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. 21Şi la
aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi
pe urmele Lui. 22„El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug. 23Cînd era batjocorit,
nu răspundea cu batjocuri; şi, cînd era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător
(1 Petru 2:13-23).
În concluzie, indiferent care ar fi relaţia dintre stăpînirile pămînteşti şi cele cereşti, textul
de faţă (Rom. 13:1-7) reglementează relaţia noastră cu stăpînirile pămînteşti.
Oricine să fie supus stăpînirilor

Porunca este directă şi clară: „Oricine să fie supus stăpînirilor celor mai înalte” (1a, s.n.).
Acum că am văzut că termenul „stăpîniri” se referă la stăpînirile pămînteşti din structurile
socio-politice în care trăim, se pune întrebarea ce înseamnă a fi supus lor?
Ţinînd cont că Epistola către romani a fost scrisă în jurul anului 55 d.Hr., în timpul celei
de-a treia călătorii misionare a lui Pavel,467 pe vremea lui Nero (54-58 d.Hr.), stăpînire sub
care au fost martirizaţi atît Pavel cît şi Petru şi au fost arşi pe ruguri şi aruncaţi la fiare sute
de creştini, ne vine foarte greu să credem că Pavel spune ceea ce auzim că spune. El începe
cu o afirmaţie de ordin general — „Oricine să fie supus stăpînirilor celor mai înalte” (1a)
—, pe care o justifică apoi cu suveranitatea absolută a lui Dumnezeu de a orîndui
stăpînirile: „Căci nu este stăpînire care să nu vină dela Dumnezeu. Şi stăpînirile cari sînt,
au fost rînduite de Dumnezeu” (1b). Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că orice nesocotire a
stăpînirii puse de Dumnezeu implică o nesocotire a lui Dumnezeu Însuşi: „De aceea —
continuă Pavel —, cine se împotriveşte stăpînirii, se împotriveşte rînduielii puse de
Dumnezeu, şi cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osînda” (2).
467
Vezi H. Wayne House, Chronological and Background Charts of the New Testament, p. 16.
Cu siguranţă că Pavel a cunoscut sau a auzit despre atrocităţile din timpul domniei lui
Caligula468 şi de legile abuzive date de Claudiu469 pentru expulzarea evreilor din Roma. Oare
cum de a putut spune într-o astfel de situaţie ceea ce a afirmat în versetul 1: „Oricine să fie
supus stăpînirilor celor mai înalte”? Mai mult, ce să însemne ceea ce afirmă el în versetul
3: „Dregătorii nu sînt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fie
frică de stăpînire? Fă binele, şi vei avea laudă dela ea” (s.n.). O astfel de afirmaţie pare
complet lipsită de suport faptic într-o lume a nedreptăţii. Dar ce ar putea să însemne a te
supune stăpînirilor celor mai înalte?
A te supune cuiva înseamnă a te alinia după persoana respectivă pentru a promova

scopurile acesteia cu tot ceea ce îţi stă în putinţă. Atunci cînd se vorbeşte despre supunerea
lui Hristos faţă de Dumnezeu Tatăl, se vorbeşte de faptul că Domnul Isus Hristos a făcut
din voia Tatălui mîncarea Lui de fiecare zi, făcînd — chiar cu preţul vieţii — totul pentru
ca voia Tatălui să fie împlinită, şi planul Lui să fie dus la îndeplinire.
Scriptura vorbeşte despre supunerea soţiei faţă de soţul ei. Soţia este chemată să-şi
mobilizeze toate darurile şi toată energia pentru a fi ajutorul potrivit al soţului ei în
împlinirea mandatului pe care acesta l-a primit de la Hristos — Capul bărbatului —, pentru
el şi întreaga lui familie. Pentru ca lucrul acesta să fie posibil, soţia trebuie să fie la fel de
mult interesată de planurile lui Hristos pentru soţul ei, ca şi acesta. Este spre binele şi spre
împlinirea ei să-şi ajute soţul în descoperirea acestui plan specific pentru familia lor şi apoi
să se alinieze după el în împlinirea lui întocmai. Cu cît ea va fi informată mai bine cu
468
„Gaius Julius Caesar Germanicus, supranumit „Caligula” (Cizme Mici) de soldaţii săi de pe Rin, s-a născut în 12
î.Hr. din Germanicus şi Agripina. După moartea tatălui lui, în 19 d.Hr., şi după arestarea mamei lui, în 29 d.Hr., el a
trăit cu bătrînul Tiberius. După moartea fratelui lui mai mare Drusus, în 33 d.Hr., Gaius a fost numit împreună
moştenitor cu fiul lui Drusus, Tiberius Gemellus… La moartea lui Tiberius, în anul 37 d.Hr., Gaius a fost aclamat
împărat, mulţumită suportului lui Macro, prefectul trupelor pretoriene. Senatul a invalidat testamentul lui Tiberiu. În
primul an al domniei lui, Gaius a fost foarte bolnav, şi după vindecarea lui el a manifestat simptomele unei nebunii
sadice şi iresponsabile pentru care a rămas cunoscut în istorie. L-a executat pe Macro şi pe Tiberius Gemellus şi a
acţionat cu o autocraţie capricioasă” (Merrill C. Tenney, The Zondervan Pictorial Enciclopedia of the Bible, vol. I, p.
693).
469
„Claudiu (41-54 d.Hr.), fiul lui Drusus şi al Antoniei, nepotul împăratului Tiberius şi nepotul Liviei, soţia lui
Augustus, s-a născut la Lugdunum (Lyon, în Franţa) în anul 10 î.Hr. Ca tînăr, a fost marcat de neputinţe fizice şi
intelectuale, care l-au împins să trăiască retras în toată perioada domniei lui Tiberiu. A fost numit consul în 37 d.Hr. de
către Caligula şi a deţinut alte posturi importante, în general spre amuzamentul lui Caligula. Atunci cînd Caligula a fost
ucis, Claudius a fost numit împărat de către garda pretorienilor, în schimbul unor libertăţi considerabile acordate lor
acestora… Claudius este menţionat de două ori în Noul Testament. În Fapte 11:28, se vorbeşte despre o profeţie făcută
de Agab, cu privire la «o foamete mare în lumea toată», despre care se spune «că a şi fost, în adevăr, în zilele
împăratului Claudiu»… În Fapte 18:2 ni se spune că Pavel a întîlnit în Corint «pe un Iudeu, Acuila, de neam din Pont,
venit de curînd din Italia, cu nevastă-sa Priscila, deoarece Claudiu poruncise ca toţi iudeii să plece din Roma» (Fapte
18:2). Evenimentul corespunde, probabil, cu un incident pe care-l menţionează Suetonius: «Judaeos impulsore Chreso
asidue tumultuantes expulit» (Claud. 25). Dio afirmă, probabil, ceva mai corect faptul că iudeilor, care nu au putut fi
expulzaţi din pricina numărului lor mare, li s-a luat dreptul adunărilor publice libere, care i-a obligat pe iudeii pioşi să
părăsească cetatea, pentru a putea continua să practice ritualurile lor religioase (60. 6. 6). Claudius a avut o atitudine
favorabilă faţă de iudei în primii ani ai domniei lui. Două edicte, unul legat de Alexandria, iar celălalt de imperiu, le-au
oferit iudeilor dreptul la a-şi practica religia ca pe o religie tolerată, scutire de serviciul militar şi o guvernare parţial
independentă (Iosif Flaviu, Ant. XIX. V. 2). El a fost influenţat în atitudinea lui de unul din favoriţii săi, Irod Agripa,
care a susţinut ridicarea lui la tron (19. 4. 5) şi care în schimb a primit toată Palestina şi favoruri fraţilor şi fiilor săi.
După cîte se pare, edictul expulzării iudeilor a fost dat spre sfîrşitul domniei lui, probabil în 50-52 d.Hr.” (Merrill C.
Tenney, The Zondervan Pictorial Enciclopedia of the Bible, vol. I, pag. 881-882).
privire la planul lui Dumnezeu revelat în Scriptură, cu atît va putea participa mai plenar la
descoperirea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, specifice lor.
Oare să funcţioneze acelaşi principiu şi în relaţia credinciosului cu stăpînirea? Aşa se pare,

din moment ce stăpînirile sînt orînduite de Dumnezeu pentru împlinirea scopurilor
Acestuia. Deci a fi supuşi stăpînirilor celor mai înalte înseamnă a ne alinia după stăpînirile
puse de Dumnezeu, cu scopul de a ajuta prin tot ceea ce ne stă în putinţă la împlinirea
scopului pe care Dumnezeu îl are pentru aceste stăpîniri: pe de o parte, binele celor peste
care au fost orînduite să stăpînească, iar pe de altă parte, răzbunarea Dumnezeului care le-a
orînduit, prin pedepsirea făcătorilor de rele.
Dar se pune întrebarea ce anume sîntem chemaţi să facem atunci cînd supunerea faţă de
stăpîniri ne-ar împinge la nesupunere faţă de Dumnezeu?
Oricine să fie supus stăpînirilor celor mai înalte

În textul de faţă — „Oricine să fie supus stăpînirilor celor mai înalte; căci nu este stăpînire
care să nu vină dela Dumnezeu. Şi stăpînirile cari sînt, au fost rînduite de Dumnezeu. De
aceea, cine se împotriveşte stăpînirii, se împotriveşte rînduielii puse de Dumnezeu; şi ceice
se împotrivesc, îşi vor lua osînda” (13:1-2) —, Pavel pare să poruncească o supunere oarbă
faţă de stăpîniri, lăsînd în seama lui Dumnezeu judecarea acestora. Dar o astfel de gîndire
ar obtura însăşi relaţia credinciosului cu Dumnezeu, deoarece ar transfera asupra
stăpînirilor prerogativele lui Dumnezeu. Or, porunca din Romani 12:1 — „Aduceţi
trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu” — nu ne permite lucrul
acesta. Relaţia noastră cu Dumnezeu, care a fost restabilită prin credinţa în jertfa
ispăşitoare a Domnului Isus Hristos, trebuie păstrată cu preţul vieţii. Ne vom aduce trupul
ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu doar dacă Dumnezeu va continua să rămînă
obiectul închinării noastre. La lucrul acesta nu putem renunţa cu nici un preţ. „Cine iubeşte
pe tată ori pe mamă mai mult decît pe Mine — a spus Domnul Isus —, nu este vrednic de
Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine.
Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine” (Mat. 10:37-38).
Iar pentru că, uneori, a ne lua crucea poate însemna chiar şi a fi trimişi la moarte din pricina
ascultării de Hristos, Isus continuă: „Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va
pierde viaţa pentru Mine, o va cîştiga” (Mat. 10:39).
Istoria dovedeşte faptul că în relaţia credincios-stăpîniri — la orice nivel am discuta

problema — pot exista conflicte etice. Este suficient să ne gîndim la martirii care au ales
mai degrabă moartea, decît să se supună cerinţelor stăpînirilor respective. Cum operează
acest text în astfel de cazuri, mai ales că însăşi Scriptura stă dovadă faptului că aceştia au
făcut ce este bine. Iată de pildă ce se spune în Apocalipsa:
9
Cînd a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut supt altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din
pricina Cuvîntului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii, pe care o ţinuseră. 10Ei strigau cu
glas tare, şi ziceau: „Pînă cînd, Stăpîne, Tu, care eşti sfînt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să
răzbuni sîngele nostru asupra locuitorilor pămîntului?” 11Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă,
şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, pînă se va împlini numărul tovarăşilor lor de
slujbă şi al fraţilor lor, cari aveau să fie omorîţi ca şi ei (Apoc. 6:9-11).
7
Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii
lui s-au luptat şi ei, 8dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. 9Şi balaurul cel
mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost
aruncat pe pămînt; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. 10Şi am auzit în cer un glas
tare, care zicea: „Acum a venit mîntuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpînirea
Hristosului Lui; pentrucă pîrîşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pîra înaintea Dumnezeului
nostru, a fost aruncat jos. 11Ei l-au biruit, prin sîngele Mielului şi prin cuvîntul mărturisirii lor,
şi nu şi-au iubit viaţa chiar pînăla moarte (Apoc. 12:7-11, s.n.).
Martirii din primele secole au fost de obicei obligaţi să aleagă între ascultarea de stăpînirile
pămînteşti şi ascultarea de Dumnezeu. Ei au fost martirizaţi tocmai pentru că au ales să nu
asculte de stăpînirile pămînteşti. Oare aceştia n-au călcat porunca din Romani 13:1?
Dacă observăm cu atenţie cum este formulată porunca — „Oricine să fie supus stăpînirilor
celor mai înalte; căci nu este stăpînire care să nu vină dela Dumnezeu. Şi stăpînirile cari
sînt, au fost rînduite de Dumnezeu” (13:1, s.n.) — Stăpînirea cea mai Înaltă este aceea care
orînduieşte toate stăpînirile, deci Dumnezeu Însuşi. Chiar dacă nu este de dorit, din pricina
libertăţii pe care Dumnezeu a dat-o omului, acesta se poate răzvrăti împotriva lui
Dumnezeu. Se poate deci întîmpla şi ca o stăpînire pusă de Dumnezeu să se ridice
împotriva lui Dumnezeu.
Este, de pildă, grăitor faptul că fiecare dintre imperiile care au cotropit Israelul sau Iuda au
fost, la început, instrumente în mîna lui Dumnezeu. Asirianul este numit de Domnul
„nuiaua mîniei Mele, care poartă în mînă toiagul urgiei Mele” (Is. 10:5). Nebucadneţar este
numit robul Domnului: „Voi trimete după robul Meu Nebucadneţar, împăratul
Babilonului” (Ier. 25:9). „Tu Mi-ai fost un ciocan şi o unealtă de război — afirmă
Dumnezeu despre Babilon. Am zdrobit neamuri prin tine, am nimicit împărăţii prin tine.
Prin tine am sfărîmat pe cal şi pe călăreţul lui; prin tine am sfărîmat carul şi pe cel ce şedea
în el. Prin tine am sfărîmat pe bărbat şi pe femeie; prin tine am sfărîmat pe bătrîn şi pe
copil; prin tine am sfărîmat pe tînăr şi pe fată. Prin tine am sfărîmat pe păstor şi turma lui;
prin tine am sfărîmat pe plugar şi boii lui; prin tine am sfărîmat pe cîrmuitori şi pe
căpeteniile lui (Ier. 51-20-23). Şi Cir — împăratul Imperiului Medo-Persan — este chemat
tot de Domnul pe scena istoriei: „Eu zic despre Cir: «El este păstorul Meu şi el va împlini
toată voia Mea; el va zice despre Ierusalim: „Să fie zidit iarăş!” Şi despre Templu: „Să i se
pună Temeliile!”»” (Is. 44:28). În versetul imediat următor, Cir este numit chiar unsul
Domnului (vezi Is. 45:1), un fel de mesia, de mîntuitor al lui Iuda. Cu toate acestea — după
cum relatează Daniel —, deja în al treilea an al lui Cir, Omul în Haina de In, împreună cu
voievodul Mihail, a trebuit să lupte împotriva căpeteniei Persiei (vezi Dan. 10:13), ceea ce
înseamnă că, deja în al treilea an al lui Cir, structurile politice din Imperiul Persan erau
aservite puterilor cereşti malefice. La fel s-a întîmplat cu toate celelalte imperii. După o
vreme Asiria şi Babilonul s-au îngîmfat, iar Domnul a trebuit să-i pedepsească pentru
aceasta.470
470
Pentru îngîmfarea şi nimicirea Asiriei, vezi Isaia 10:5-19, iar pentru îngîmfarea şi nimicirea Babilonului, vezi
Ieremia 50-51.
Ceea ce s-a întîmplat cu aceste stăpîniri, se poate întîmpla cu orice stăpînire. Oare
credinciosul trebuie să ţină cont de relaţia stăpînirilor cu Dumnezeu? Sau atîta vreme cît
stăpînirea este subordonată lui Dumnezeu credinciosul trebuie să fie supus şi el stăpînirii,
dar în clipa în care stăpînirea nu se mai supune lui Dumnezeu, şi credinciosul poate să
înceteze să se mai supună stăpînirii? Pavel nu pare să ne dea această libertate în textul de
faţă. Dacă Dumnezeu orînduieşte stăpînirile, este treaba Lui să le şi pedepsească: Nu noi, ci
„El şade deasupra cercului pămîntului, şi locuitorii lui sînt ca nişte lăcuste înaintea Lui…
[Nu noi, ci] El preface într-o nimica pe voivozi, şi face o nimica din judecătorii pămîntului.
De abia sînt sădiţi, de abia sînt sămănaţi, de abia li s-a înrădăcinat tulpina în pămînt: şi [nu
noi, ci] El suflă peste ei, de se usucă, şi un vîrtej îi ia ca pe nişte paie” (Is. 40:22-24, s.n.).
Dar totuşi, ce înseamnă să ne supunem stăpînirilor orînduite de Dumnezeu?
Din nou, relaţia dintre soţie şi soţul ei care a încetat să mai asculte de Cuvîntul lui
Dumnezeu este revelatoare: „Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri;
pentruca, dacă unii nu ascultă Cuvîntul, să fie cîştigaţi — la ascultare de Dumnezeu — fără
cuvînt, prin purtarea nevestelor lor, cînd vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în
temere” (1 Petru 3:1-2). Supunerea are în ea un aspect militant, care ne obligă să încercăm
să aducem înapoi la ascultare de Dumnezeu stăpînirea de deasupra noastră. Dar dacă, în
împotrivirea ei faţă de Dumnezeu, stăpînirea ar pretinde împotrivire lui Dumnezeu,
credinciosul trebuie să aibă curajul neascultării faţă de stăpînire, alegînd ascultarea faţă de
Stăpînirea mai înaltă, adică faţă de Dumnezeul cel Preaînalt. Oare nu tocmai aceasta ar
însemna împlinirea cu adevărat a poruncii din Romani 13: „Oricine să fie supus stăpînirilor
celor mai înalte!” (1, s.n.)? Cea mai înaltă stăpînire este aceea care orînduieşte stăpînirile,
deci Domnul Dumnezeu. Dar s-ar putea întîmpla ca nesupunerea credinciosului să-l coste
însăşi viaţa, ca pe atîţia martiri de-a lungul istoriei. Însă s-ar putea ca tocmai acest gest
extrem din partea credinciosului să fie harul pe care Dumnezeu îl acordă celor în cauză,
încercînd, astfel, să le trezească conştiinţa prin acest extraordinar bine ultim care li se face.
13:1b-4 Orice stăpînire vine de la Dumnezeu şi este în slujba Lui
„Nu este stăpînire care să nu vină dela Dumnezeu” (1) — afirmă Pavel. Iar pentru ca nu
cumva să credem că i-au scăpat aceste cuvinte pe negîndite, el adaugă: „Şi stăpînirile cari
sînt, au fost rînduite de Dumnezeu” (1), după care, prin cele afirmate în versetul următor —
„De aceea, cine se împotriveşte stăpînirii, se împotriveşte rînduielii puse de Dumnezeu; şi
ceice se împotrivesc, îşi vor lua osînda” (2) —, Pavel face ca intenţiile lui să nu mai poată
fi răstălmăcite în nici un fel. Într-adevăr, orice stăpînire — bună sau rea, din punctul nostru
de vedere — vine de la Dumnezeu şi este în slujba Acestuia. Pentru ca să putem fi supuşi
stăpînirilor celor mai înalte, trebuie să înţelegem care este slujba acestora, privită în lumina
revelaţiei lui Dumnezeu. „Dregătorii nu sînt de temut pentru o faptă bună — continuă
Pavel —, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fie frică de stăpînire? Fă binele, şi vei avea
laudă dela ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă faci răul, teme-te,
căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să
pedepsească pe cel ce face rău” (3-4, s.n.).471
471
În faţa acestui text, stăpînirile din România — şi mai ales preşedinţia — se fac vinovate pentru că nu şi-au împlinit
funcţia dată de Dumnezeu şi asumată în faţa întregului popor, de a pune capăt corupţiei şi de a-i pedepsi pe cei răi,
Dacă orice stăpînire vine de la Dumnezeu, înseamnă că, orice s-ar întîmpla pe această
planetă cu structurile politice, Dumnezeu este şi rămîne în controlul Universului. Iar în
suveranitatea Lui, Dumnezeu a orînduit stăpînirea cu două scopuri. Ambele scopuri sînt
menţionate în versetul 4: (1) stăpînirea este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele nostru şi
(2) stăpînirea este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune [pe El].
Stăpînirile sînt un fel de canal pe care vine asupra oamenilor fie binecuvîntarea lui
Dumnezeu, fie blestemul. Binecuvîntarea vine peste cei care fac binele, iar blestemul sau
pedeapsa peste cei care fac răul. Înseamnă că Dumnezeu păstrează un echilibru în
Universul material şi spiritual prin stăpînirile pe care le orînduieşte. Atunci cînd într-o
societate se înmulţeşte răul, Dumnezeu Se îngrijeşte să ridice stăpîniri prin care blestemul
lui Dumnezeu să cadă peste societatea respectivă, şi, astfel, Dumnezeu este răzbunat pentru
toată necinstirea Sa şi pentru toate nelegiuirile în care se înăbuşe adevărul Lui. Astfel,
stăpînirile respective devin canalul revărsării mîniei lui Dumnezeu pe pămînt.
Dar Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci doreşte ca acesta să se întoarcă de la

căile lui rele. Deci atunci cînd o ţară pare să nu mai poată ieşi din perioada de tranziţie,
atunci cînd se perindă guvern după guvern, şi nici unul nu pare să dea de capăt
problemelor, ţara respectivă ar trebui să-şi pună în modul cel mai serios problema refacerii
relaţiei cu Dumnezeu. După spusele lui Pavel, răscoala şi revoluţia nu par să fie opţiuni.
„Cine se împotriveşte stăpînirii, se împotriveşte rînduielii puse de Dumnezeu; şi ceice se
împotrivesc, îşi vor lua osînda” (2).
Este suficient să răsfoim paginile Vechiului Testament ca să vedem că într-adevăr Domnul

ridică stăpînirile cele mai înalte pe pămînt şi o face pentru ca El să fie răzbunat pentru
necinstirile şi nelegiuirile de care oamenii s-au făcut vinovaţi. Plata păcatului fiind
moartea, moartea este adusă peste cel păcătos de Dumnezeu Însuşi. Iar unul dintre canalele
prin care ea poate veni sînt tocmai stăpînirile pe care le orînduieşte Dumnezeu. În
vremurile vechi-testamentale, stăpînirile care-L răzbunau pe Dumnezeu pentru necinstirile
aduse Lui de poporul Său şi de popoarele din jur erau împăraţii cotropitori, cum au fost
împăraţii Asiriei, ai Babilonului, ai Persiei, ai Greciei sau, în perioada intertestamentală şi
nou-testamentală, împăraţii Romei. Vechiul Testament nu vorbeşte în termenii mişcărilor şi
maşinaţiilor politice care au adus la putere un partid sau altul, ci în termenii pedepsei pe
care Dumnezeu a adus-o peste poporul Său sau peste alte popoare, prin ridicarea unor astfel
de împăraţi şi împărăţii. Iată, de pildă, acest adevăr rostit de Ieremia:
1
Cuvîntul, care a fost spus lui Ieremia despre tot poporul lui Iuda, în al patrulea an al lui
Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda — acesta era cel dintîi an al lui Nebucadneţar,
împăratul Babilonului — 2cuvînt, pe care l-a rostit Ieremia înaintea întregului popor al lui Iuda
şi înaintea tuturor locuitorilor Ierusalimului, zicînd: 3„De la al treisprezecelea an al lui Iosia, fiul
lui Amon, împăratul lui Iuda, sînt douăzeci şi trei de ani de cînd mi-a vorbit Cuvîntul
Domnului, v-am vorbit, v-am vorbit de dimineaţă şi n-aţi ascultat. 4Domnul v-a trimes pe toţi
pentru toate atrocităţile făcute începînd din Decembrie 1989. Dar oare nu cumva adevăraţii vinovaţi sîntem tocmai noi,
poporul peste care au fost orînduite aceste stăpîniri şi care din pricina compromisurilor şi păcatelor noastre am stîrnit
mînia lui Dumnezeu, care a legat mîinile celor puşi să ne facă bine, lăsînd astfel răul să clocească în ţara aceasta ca
pedeapsă din partea Aceluia care trebuie răzbunat?
slujitorii Săi proorocii, i-a trimes disdedimineaţă, şi n-aţi ascultat, n-aţi plecat urechea să
ascultaţi. 5Ei au zis: «Întoarceţi-vă fiecare dela calea voastră cea rea şi dela răutatea faptelor
voastre, şi veţi rămînea în ţara pe care v-am dat-o vouă şi părinţilor voştri, din vecinicie în
vecinicie; 6nu vă duceţi după alţi dumnezei, ca să le slujiţi şi să vă închinaţi înaintea lor, nu Mă
mîniaţi prin lucrarea mînilor voastre, şi nu vă voi face niciun rău!» 7Dar nu M-aţi ascultat, zice
Domnul, ci M-aţi mîniat prin lucrarea mînilor voastre, spre nenorocirea voastră.” 8De aceea, aşa
vorbeşte Domnul oştirilor: „Pentru că n-aţi ascultat cuvintele Mele, 9iată, voi trimete să aducă
toate popoarele dela miazănoapte, zice Domnul, şi voi trimete la robul Meu Nebucadneţar,
împăratul Babilonului; îi voi aduce împotriva acestei ţări şi împotriva locuitorilor ei, şi
împotriva tuturor acestor neamuri de jur împrejur, ca să le nimicească cu desăvîrşire şi să facă
din ele un pustiu şi o pricină de batjocură, nişte dărîmături vecinice. 10Voi face să înceteze între
ei strigătele de bucurie şi strigătele de veselie, cîntecele mirelui şi cîntecele miresei, uruitul
morii şi lumina lămpii. 11Toată ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea vor
fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani (Ier. 25:1-11).
În lumina Scripturii, venirea lui Nebucadneţar n-a fost un accident, n-a fost consecinţa
jocurilor şi ambiţiilor politice sau militare, ci hotărîrea lui Dumnezeu. Domnul a trimis
după robul Său Nebucadneţar, împăratul Babilonului, ca să-Şi pedepsească, prin el,
poporul, din pricina păcatelor acestuia şi a încăpăţînării acestuia în răzvrătire, în pofida
risipei de har pe care Domnul a făcut-o, trimiţînd pe robii Săi, prorocii, ca să-i vorbească
timp de douăzeci şi trei de ani.
Dar Ieremia ne spune că mînia Domnului se răsfrînge nu numai asupra lui Iuda, ci şi asupra
ţărilor din jur. Aceleiaşi legi i se supune chiar şi Babilonul:
„12Dar cînd se vor împlini aceşti şaptezeci de ani, voi pedepsi pe împăratul Babilonului şi pe
neamul acela, zice Domnul, pentru nelegiuirile lor; voi pedepsi ţara Haldeilor, şi o voi preface
în nişte dărîmături vecinice. 13Voi aduce peste ţara aceea toate lucrurile pe cari le-am vestit
despre ea, tot ce este scris în cartea aceasta, tot ce a proorocit Ieremia472 despre toate neamurile.
14
Căci neamuri puternice şi împăraţi mari le vor supune şi pe ele, şi le voi răsplăti după faptele
şi lucrarea mînilor lor” (Ier. 25: 12-14, s.n.).
Aceleiaşi legi se supun şi ţările din jurul lui Israel. De aceea, profeţii Domnului din Vechiul
Testament au rostit adesea oracole profetice şi împotriva acestora:
15
Căci aşa mi-a vorbit Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Ia din mîna Mea acest potir plin cu vinul
mîniei Mele, şi dă-l să-l bea toate neamurile la cari te voi trimete. 16Vor bea şi se vor ameţi şi
vor fi ca nişte nebuni, la vederea săbiei pe care o voi trimete în mijlocul lor.” 17Eu am luat
potirul din mîna Domnului şi l-am dat să-l bea toate neamurile la cari mă trimetea Domnul:
18
Ierusalimului şi cetăţilor lui Iuda, împăraţilor şi căpeteniilor sale, ca să le prefacă în
dărîmături, într-un pustiu, să-i facă de batjocură şi de blestem, cum se vede lucrul acesta astăzi;
19
lui Faraon, împăratul Egiptului, slujitorilor lui, căpeteniilor lui, şi tot poporului lui. 20la toată
Arabia, tuturor împăraţilor ţării Uţ, tuturor împăraţilor ţării Filistenilor, Ascalonului, Gazei,
Ecronului, şi celor ce au mai rămas din Asdod; 21Edomului, Moabului, şi copiilor lui Amon;
22
tuturor împăraţilor Tirului, tuturor împăraţilor Sidonului, şi împăraţilor ostroavelor cari sînt
472
În baza unei astfel de profeţii a putut Daniel să-l sfătuiască pe Nebucadneţar să pună capăt păcatelor lui, să trăiască
în neprihănire, s-o rupă cu nelegiuirile lui şi să aibă milă de cei nenorociţi, în nădejdea că i se va prelungi fericirea
(vezi Dan. 4:24-27).
dincolo de mare; 23Dedanului, Temei, Buzului, şi tuturor celor ce îşi rad colţurile bărbii,
24
tuturor împăraţilor Arabiei, şi tuturor împăraţilor Arabilor cari locuiesc în pustie; 25tuturor
împăraţilor Zimrei, tuturor împăraţilor Elamului, şi tuturor împăraţilor Mediei, 26tuturor
împăraţilor dela miazănoapte, de aproape sau de departe, şi unora şi altora, şi tuturor
împărăţiilor lumii cari sînt pe faţa pămîntului. Iar împăratul Şeşacului va bea după ei. 27„Să le
spui: «Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: „Beţi, îmbătaţi-vă, şi vărsaţi, şi
cădeţi fără să vă mai ridicaţi, la vederea săbiei pe care o voi trimete în mijlocul vostru!”» 28Şi
dacă nu vor vrea să ia din mîna ta potirul ca să bea, spune-le: «Aşa vorbeşte Domnul oştirilor:
„Beţi! 29Căci iată că în cetatea peste care se cheamă Numele Meu, încep să fac rău: şi voi să
rămîneţi nepedepsiţi? Nu veţi rămînea nepedepsiţi, căci voi chema sabia peste toţi locuitorii
pămîntului, zice Domnul oştirilor”»” (Ier. 25:15-29).
Din textele de mai sus reiese clar faptul că „al Domnului este pămîntul cu tot ce este pe el,
lumea şi cei ce o locuiesc!” (Ps. 24:1). Străjerul ceresc care i s-a arătat în vis lui
Nebucadneţar473 i-a spus apăsat: „Hotărîrea aceasta — hotărîrea de a tăia copacul, ceea ce
reprezenta detronarea lui Nebucadneţar — a fost luată în sfatul străjerilor, şi pusă la cale
înaintea sfinţilor, ca să ştie cei vii că Cel Prea Înalt stăpîneşte peste împărăţia oamenilor, că
o dă cui îi place şi că ridică pe ea pe cel mai de jos dintre oameni” (Dan. 4:17). Iar în
capitolul 7, acest adevăr al suveranităţii lui Dumnezeu este afirmat cu şi mai multă forţă, cu
privire la întregul sistem al stăpînirilor pămînteşti. Soarta acestei planete este în mîna lui
Dumnezeu. Fiarele pe care Daniel le-a văzut ieşind din mare s-au ridicat doar atunci cînd
vînturile cerurilor au suflat pe marea cea mare. Întreaga activitate a fiarelor ce reprezintă
stăpînirile pămînteşti ale acelor vremuri este controlată de tronul ceresc. Textul precizează
că primei fiare „i s-au smuls aripile” şi „i s-a dat o inimă de om” (Dan. 7:4). Fiarei a doua
„i s-a zis” (7:5) să mănînce multă carne. Fiarei a treia „i s-a dat stăpînire” (7:6), sugerînd
subordonarea acestor fiare unor realităţi de deasupra lor. Iar atunci cînd fiara a patra a
început să rostească vorbe de hulă la adresa sfinţilor Celui Preaînalt şi la adresa Celui
Preaînalt, lui Daniel i s-a dat să vadă realitatea cerească care controlează de fapt stăpînirile
pămînteşti.474
9
Mă uitam la aceste lucruri, pînă cînd s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrînit de
zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lînă curată;
scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roţile Lui ca un foc aprins. 10Un rîu de foc
curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii
stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile. 11Eu mă uitam mereu, din pricina
cuvintelor pline de trufie pe cari le rostea cornul acela: m-am uitat pînă cînd fiara a fost ucisă, şi
trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc, ca să fie ars. 12Şi celelalte fiare au fost desbrăcate de
puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieţii pînă la o vreme şi un ceas anumit. (Dan. 7:9-12).
Iar în ce priveşte condiţiile ridicării cornului mic pe scena istoriei, arhanghelul Gavril îi
spune lui Daniel că lucrul acesta se va întîmpla atunci cînd „păcătoşii vor fi umplut măsura
nelegiuirilor” (8:23). Este vorba despre păcătoşii din poporul sfinţilor pe care acesta avea
să-i biruiască şi să-i trîntească la pămînt.475
473
Vezi Beniamin Fărăgău, Daniel, ed. revizuită, pag. 111-112.
474
Pentru tratarea detaliată a acestui aspect în Daniel, vezi Beniamin Fărăgău, Daniel, ed. revizuită, pag. 183-218.
475
Ibid., pag. 230-233.
Stăpînirile sînt deci ridicate de Domnul ca să-L răzbune pe El. Dar faptul că este pedepsit
chiar şi instrumentul răzbunării Domnului dovedeşte că, într-adevăr, scena politică este
controlată de Dumnezeu. Iar de scena politică se leagă şi celelalte contexte ale vieţii:
economic, social, moral, religios etc. Bazat pe aceste adevăruri ale Scripturii a spus, poate,
Pavel faptul că „nu este stăpînire care să nu vină dela Dumnezeu. Şi stăpînirile cari sînt, au
fost rînduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpînirii, se împotriveşte
rînduielii puse de Dumnezeu; şi ceice se împotrivesc, îşi vor lua osînda” (Rom. 13:1-2).
Însă aceasta nu presupune că a fi supus stăpînirilor înseamnă a îndura fără vorbă toate
relele pe care acestea le-ar putea face. O dovadă clară este Pavel însuşi. El a fost aruncat în
temniţă, împreună cu Sila, fără ca vreunul din ei să fi fost vinovat de călcarea legii. În
pofida acestui fapt, aceştia au primit cu bucurie suferinţa. „Pe la miezul nopţii — spune
Luca —, Pavel şi Sila se rugau şi cîntau cîntări de laudă lui Dumnezeu” (Fapte 16:25).
Domnul a făcut o minune, iar urmarea acestor lucruri a fost convertirea temnicerului şi a
casei lui.
35
Cînd s-a făcut ziuă — continuă Luca —, dregătorii au trimes pe cei ce purtau nuielele
(greceşte: lictori), să spună temnicerului: „Dă drumul oamenilor acelora”. 36Şi temnicerul a
spus lui Pavel aceste cuvinte: „Dregătorii au trimes să vi se dea drumul; acum dar, ieşiţi afară, şi
duceţi-vă în pace”. 37Dar Pavel le-a zis: „După ce ne-au bătut cu nuiele în faţa tuturor, fără să
fim judecaţi, pe noi, cari sîntem romani, ne-au aruncat în temniţă, şi acum ne scot afară pe
ascuns! Nu merge aşa! Să vină ei singuri să ne scoată afară!” 38Cei ce purtau nuielele, au spus
aceste cuvinte dregătorilor. Aceştia s-au temut, cînd au auzit că sînt romani. 39Dregătorii au
venit să-i potolească, i-au scos afară din temniţă, şi i-au rugat să părăsească cetatea. 40Ei au ieşit
din temniţă, şi au intrat în casa Lidiei; şi, după ce au văzut şi mîngîiat pe fraţi, au plecat (Fapte
16:35-40).
Pavel s-a supus stăpînirilor cetăţii, dar nu trecînd cu vederea călcările lor de Lege, ci
confruntîndu-i cu ele, pentru a-i readuce la operarea în parametrii Legii.
Să luăm, de pildă, situaţia unei soţii al cărei soţ părăsind ascultarea de Cuvînt nu-şi mai
împlineşte menirea de soţ. „Nevestelor — le spune Petru —, fiţi supuse bărbaţilor voştri;
pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvîntul — adică, în cazul acesta, dacă unii nu-şi împlinesc
menirea rînduită de Dumnezeu —, să fie cîştigaţi fără cuvînt, prin purtarea nevestelor lor,
cînd vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere” (1 Petru 3:1-2). În termeni
comparabili ni se adresează şi Pavel în Romani 13: „Oricine să fie supus stăpînirilor celor
mai înalte; căci nu este stăpînire care să nu vină dela Dumnezeu. Şi stăpînirile cari sînt, au
fost rînduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpînirii, se împotriveşte
rînduielii puse de Dumnezeu, şi ceice se împotrivesc, îşi vor lua osînda” (13:1-2). Am
putea oare compara nu numai imperativul supunerii, ci şi scopul supunerii noastre faţă de
stăpîniri cu scopul supunerii unei soţii faţă de soţul ei? Desigur! A te supune, în acest caz,
înseamnă a face tot ce-ţi stă în putinţă pentru ca acela căruia te supui să revină la ascultare
de Cuvînt, adică să se alinieze scopurilor lui Dumnezeu pentru el.
Deci sîntem chemaţi să fim supuşi stăpînirilor celor mai înalte, pentru ca prin supunerea
noastră să-L cinstim pe Dumnezeu, contribuind cu tot ce ne stă în putinţă la împlinirea
scopurilor Lui pe pămînt: sfinţirea Numelui Lui şi învederarea Împărăţiei Lui nevăzute,
prin împlinirea voii Lui precum în cer, aşa şi pe pămînt. Actul supunerii noastre trebuie să
aibă în vedere realizarea acestui deziderat.
13:5 Să fim supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului
Pentru a-şi aduce soţul la ascultare de Cuvînt, soţia are la îndemînă purtarea ei, adică un
trai curat şi în temere. Tot aşa şi nouă ni se porunceşte să ne supunem stăpînirilor,
îmbrăcaţi în armele luminii, trăind frumos, ca în timpul zilei. Mai mult, trebuie să fim
„supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului” (5, s.n.). Iar lucrul acesta
este posibil doar dacă acceptăm faptul că stăpînirile au fost, într-adevăr, orînduite de
Dumnezeu spre slava Lui. Dacă acela care se împotriveşte stăpînirii se împotriveşte
orînduielii puse de Dumnezeu, înseamnă că acela care se supune stăpînirii se supune, de
fapt, lui Dumnezeu.
22
Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpînii voştri pămînteşti; nu numai cînd sînteţi supt
ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii cari vă temeţi de
Domnul. 23Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, 24ca
unii cari ştiţi că veţi primi dela Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos. 25Căci
cine umblă cu strîmbătate, îşi va primi plata după strîmbătatea pe care a făcut-o; şi nu se are în
vedere faţa omului (Col. 3:22-25).
Principiul din textul de mai sus este acelaşi cu principiul care trebuie să guverneze
supunerea poruncită în Romani 13. Pentru ca robul să poată sluji stăpînului său pămîntesc
ca Domnului, el trebuie să accepte faptul că stăpînirea respectivă a fost orînduită de
Dumnezeu deasupra lui. În clipa în care s-a realizat lucrul acesta, robul poate să slujească,
de fapt, stăpînirii celei mai înalte, adică lui Dumnezeu, ştiind că va primi de la Domnul
răsplata moştenirii.
În a doua sa epistolă, Petru îi condamnă pe aceia care batjocoresc dregătoriile, subliniind

faptul că pînă şi îngerii lui Dumnezeu respectă hotărîrea lui Dumnezeu:
9
…Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici, şi să păstreze pe cei
nelegiuiţi, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii: 10mai ales pe ceice, în pofta lor necurată, umblă
poftind trupul altuia, şi dispreţuiesc stăpînirea. 11pe cînd îngerii, cari sînt mai mari în tărie şi
putere, nu aduc înaintea Domnului nici o judecată batjocoritoare împotriva lor. 12Dar aceştia, ca
nişte dobitoace fără minte, din fire sortite să fie prinse şi nimicite, batjocorind ce nu cunosc, vor
pieri în însăş stricăciunea lor (2 Petru 2:4-12).
Ne vom putea supune stăpînirilor nu numai din frică, ci şi din îndemnul cugetului doar dacă
avem încredere în Dumnezeu, care le-a orînduit şi care le va şi judeca, aşa cum ne va
judeca şi ne va pedepsi şi pe noi dacă nu vom şti respecta sfera Lui de responsabilitate.
13:6-7 Daţi tuturor ce sînteţi datori să daţi
Plata birurilor şi a vămii nu sînt singurele expresii ale supunerii noastre, ci una dintre
expresiile ei. Desigur, atunci cînd i-a cerut lui Samuel un împărat, aşa cum au toate
neamurile, Israel nu s-au gîndit, poate, la responsabilitatea pe care o implică susţinerea unei
astfel de stăpîniri. Or, Dumnezeu l-a confruntat de la început cu aceasta:
11
El a zis: „Iată care va fi dreptul împăratului care va domni peste voi. El va lua pe fiii voştri, îi
va pune la carăle sale şi între călăreţii lui, ca să alerge înaintea carului lui; 12îi va pune căpetenii
peste o mie şi căpetenii peste cincizeci, şi-i va întrebuinţa la aratul pămînturilor lui, la seceratul
bucatelor lui, la facerea armelor lui de război şi a uneltelor carălor lui. 13Va lua pe fetele voastre
să-i facă miresme, de mîncare şi pîne. 14Va lua cea mai bună parte din cîmpiile voastre, din viile
voastre şi din măslinii voştri, şi o va da slujitorilor lui. 15Va lua zeciuială din rodul seminţelor şi
viilor voastre, şi o va da famenilor şi slujitorilor lui. 16Va lua pe robii şi roabele voastre, cei mai
buni boi şi măgari ai voştri, şi-i va întrebuinţa la lucrările lui. 17Va lua zeciuială din oile voastre,
şi voi înşivă veţi fi slugile lui. 18Şi atunci veţi striga împotriva împăratului vostru pe care-l veţi
alege, dar Domnul nu vă va asculta. 19Poporul n-a vrut să asculte glasul lui Samuel. „Nu!” au
zis ei, „ci să fie un împărat peste noi, 20ca să fim şi noi ca toate neamurile; împăratul nostru ne
va judeca, va merge în fruntea noastră şi ne va cîrmui în războaiele noastre” (1 Sam. 8:11-20).
6
Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sînt nişte slujitori ai lui Dumnezeu,
făcînd necurmat tocmai slujba aceasta. 7Daţi tuturor ce sînteţi datori să daţi: cui datoraţi birul,
daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea,
daţi-i cinstea (Rom. 13:6-7).
Dar nişte stăpîniri corupte vor risipi banii celor peste care stăpînesc. Astfel de stăpîniri vor
pune biruri din ce în ce mai mari peste popor, pînă acolo că îl vor aduce la sapă de lemn.
Oare trebuie să fim supuşi şi într-o astfel de condiţie? Cum să plăteşti unor pungaşi şi hoţi
biruri şi taxe?
În ce priveşte implicarea lui Dumnezeu în situaţia economică, există nenumărate texte care
vorbesc despre intervenţia Lui expresă, pentru a regla conturile cu poporul Său, fie prin
turnarea binecuvîntării, fie prin turnarea blestemului peste el. Iată, de pildă, ce spune
Ieremia:
21
Ascultaţi lucrul acesta, popor fără minte, şi fără inimă, care are ochi şi nu vede, urechi şi n-
aude! 22„Nu voiţi să vă temeţi de Mine, zice Domnul, nu voiţi să tremuraţi înaintea Mea? Eu am
pus mării ca hotar nisipul, hotar vecinic, pe care nu trebuie să-l treacă. Şi chiar dacă valurile ei
se înfurie, totuş sînt neputincioase; urlă, dar nu-l trec. 23Poporul acesta însă are o inimă dîrză şi
răzvrătită; se răscoală, şi pleacă, 24şi nu zic în inima lor: «Să ne temem de Domnul, Dumnezeul
nostru, care dă ploaie la vreme, ploaie timpurie şi tîrzie, şi ne păstrează săptămînile hotărîte
pentru seceriş». 25Din pricina nelegiuirilor voastre n-au loc aceste orînduiri, păcatele voastre vă
lipsesc de aceste bunătăţi. 26Căci în poporul Meu sînt oameni răi; ei pîndesc ca păsărarul care
întinde laţuri, întind curse, şi prind oameni. 27Cum se umple o colivie de păsări, aşa se umplu
casele lor prin vicleşug; aşa ajung ei puternici şi bogaţi. 28Se îngraşă, lucesc de grăsime, întrec
orice măsură în rău, nu apără pricina, pricina orfanului, ca să le meargă bine, nu fac dreptate
celor lipsiţi. 29Să nu pedepsesc Eu aceste lucruri, zice Domnul, să nu-Mi răzbun Eu pe un
asemenea popor? 30Grozave lucruri, urîcioase lucruri se fac în ţară. 31Proorocii proorocesc
neadevăruri, preoţii stăpînesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri. Dar ce veţi
face la urmă?” (Ier. 5:21-31).
Mulţi dintre noi nu realizăm că există o relaţie strînsă între standardul moral al unui popor
şi felul în care plouă sau nu, cutremurele de pămînt şi furtunile care bîntuie prin ţara
respectivă, situaţia economică a acelei ţări şi bunăstarea poporului respectiv. Domnul
afirmă prin Ieremia faptul că El Însuşi este implicat în pedepsirea nelegiuirii. Pe de o parte,
El dă ploaia, şi tot El o şi opreşte, astfel încît binecuvîntarea să se transforme în blestem.
Iar aceasta pentru ca Domnul să fie răzbunat pentru toate necinstirile şi nelegiuirile care s-
au ridicat împotriva Lui. Iată ce spune Domnul prin prorocul Hagai:
5
Aşa vorbeşte acum Domnul oştirilor: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre! 6Sămănaţi
mult, şi strîngeţi puţin, mîncaţi, şi tot nu vă săturaţi, beţi, şi tot nu vă potoliţi setea, vă îmbrăcaţi,
şi tot nu vă este cald, şi cine cîştigă o simbrie, o pune într-o pungă spartă”. 7Aşa vorbeşte
Domnul oştirilor: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre! 8Suiţi-vă pe munte, aduceţi
lemne şi zidiţi Casa! Eu Mă voi bucura de lucrul acesta, şi voi fi proslăvit, zice Domnul. 9Vă
aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentruce? zice
Domnul oştirilor. Din pricina Casei Mele care stă dărîmată, pe cînd fiecare din voi aleargă
pentru casa lui. 10De aceea, cerurile nu v-au dat rouă, şi pămîntul nu şi-a dat roadele. 11Am
chemat seceta peste ţară, peste munţi, peste grîu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate
duce pămîntul, peste oameni şi peste vite, şi peste tot lucrul mînilor voastre” (Hagai 1:5-11).
15
Uitaţi-vă dar, cu băgare de seamă, la cele ce s-au întîmplat pînă în ziua de azi, pînă să se fi pus
piatră pe piatră la Templul Domnului! 16Atunci, cînd veneau la o grămadă de douăzeci de
măsuri, nu erau în ea decît zece; cînd veneau la teasc să scoată cincizeci de măsuri, nu erau în el
decît douăzeci! 17V-am lovit cu rugină în grîu şi cu tăciune, şi cu grindină; am lovit tot lucrul
mînilor voastre. Şi cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul. 18Uitaţi-vă cu
băgare de seamă, la cele ce s-au petrecut pînă în ziua de azi, pînă în a douăzeci şi patra zi a lunii
a noua, din ziua cînd a fost întemeiat Templul Domnului, uitaţi-vă cu băgare de seamă la ele.
19
Mai era sămînţă în grînare? Nici via, nici smochinul, nici rodiul, şi nici măslinul, n-au mai
adus nimic. Dar din ziua aceasta, Îmi voi da binecuvîntarea Mea (Hagai 2:15-19).
În cazul despre care vorbeşte Hagai, Iuda era vinovat de neascultare de Dumnezeu privind
rezidirea Templului. Ajunşi în ţară ei au devenit mai preocupaţi de căptuşirea cu lemn a
tavanelor caselor lor, decît de rezidirea Casei Domnului.
Deci atîta vreme cît Dumnezeu nu este răzbunat, nu putem aştepta să ne meargă bine. Dacă
stăpînirile orînduite peste noi ar dori să schimbe ordinea de prioritate, punîndu-ne pe noi
înaintea lui Dumnezeu, nu trebuie să uităm că în mîna lui Dumnezeu continuă să fie, de
fapt, ploaia şi seceta şi din mîna Lui vine, în ultimă instanţă, pîinea noastră cea de toate
zilele. Dacă astăzi putem lupta împotriva secetei prin irigaţii, ne este mult mai greu să
luptăm împotriva ploilor care nu mai contenesc, împotriva dealurilor care alunecă peste
case şi sate şi mătură şosele şi drumuri, împotriva barajelor care fisurează. Este imposibil
să luptăm împotriva cutremurelor de pămînt şi a uraganelor, împotriva ridicării temperaturii
climei planetei şi împotriva creşterii nivelului mărilor. Ne este tot mai greu să luptăm
împotriva epidemiilor care mătură planeta, a viruşilor necunoscuţi care fac ravagii în
diferitele zone ale globului. Dar chiar dacă am ajunge să stăpînim şi să controlăm toate
acestea, Dumnezeu ne poate lua minţile ca să ajungem să ne facem rău cu propria noastră
mînă. Într-adevăr, „al Domnului este pămîntul, lumea şi cei ce o locuiesc. Căci El l-a
întemeiat pe mări, şi l-a întărit pe rîuri. Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine
se va ridica la locul Lui cel sfînt? — Cel ce are mînile nevinovate şi inima curată, cel ce
nu-şi dedă sufletul la minciună şi nu jură ca să înşele. Acela va căpăta binecuvîntarea
Domnului (Ps. 24: 1-5).
În concluzie, putem afirma că în timp ce Domnului Îi revine sarcina de a orîndui stăpînirile,

nouă ne revine sarcina de a ne rîndui viaţa. Cele două sfere nu trebuie confundate, dacă
dorim să rămînem implicaţi în lucrarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu de făcut: zidirea
Trupului lui Hristos. Domnul Isus Şi-a învăţat ucenicii o rugăciune:
9
…Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; 10vie împărăţia Ta; facă-se voia
Ta, precum în cer şi pe pămînt. 11Pînea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, 12şi ne
iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; 13şi nu ne duce în ispită, ci
izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin! (Mat. 6:9-
13).
Dacă cresc birurile, aparent în mod nejustificat, datoria noastră rămîne să facem voia lui
Dumnezeu precum în cer, tot aşa şi-n viaţa noastră. Iar dacă noi ne-am făcut partea,
Dumnezeu Îşi va împlini partea Lui. Atunci cînd noi vom căuta mai întîi Împărăţia lui
Dumnezeu şi neprihănirea Lui, mîncarea şi îmbrăcămintea ni se vor da pe deasupra.
13:8-14 Responsabilitatea noastră este să ne rînduim viaţa

după voia lui Dumnezeu
În primele şapte versete din acest capitol, Pavel a vorbit despre sfera de responsabilitate a
lui Dumnezeu. El orînduieşte stăpînirile. În paragraful următor (13:8-14), Pavel urmează să
se focalizeze asupra sferei noastre de responsabilitate şi ne explică ce anume înseamnă să
ne rînduim viaţa după voia lui Dumnezeu, pentru ca el să orînduiască stăpîniri spre binele
nostru:
8
Să nu datoraţi nimănui nimic, decît să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit
Legea. 9De fapt: „Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu
pofteşti”, şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi”. 10Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci, este
împlinirea Legii. 11Şi aceasta cu atît mai mult, cu cît ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul
să vă treziţi în sfîrşit din somn; căci acum mîntuirea este mai aproape de noi decît atunci cînd
am crezut. 12Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele
întunericului, şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. 13Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în
chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă; 14Ci îmbrăcaţi-vă
în Domnul Isus Hristos, şi nu purtaţi grijă de firea pămîntească, pentruca să-i treziţi poftele
(Rom. 13:8-14).
Lucrurile sînt atît de complicate în ce priveşte structurile statale, cele europene sau cele
mondiale, încît este aproape imposibil ca un individ să poată înţelege ceea ce se întîmplă cu
adevărat în jurul lui. Mai ales în zilele noastre, cînd mintea şi conştiinţa indivizilor este
permanent manipulată de mass-media, pînă şi gîndul că ar trebui să descîlcim noi înşine
situaţia politică, economică sau socială este de-a dreptul copleşitor. Iar atunci cînd întreaga
realitate este şi coruptă, ne dispare orice nădejde de bine. Într-o astfel de situaţie, este mare
lucru să ştii că există un Dumnezeu atotputernic, în faţa Căruia nu este nimic ascuns şi că
El este Acela care controlează Universul. Eclesiastul îi sfătuieşte pe cititorii cărţii lui să
încredinţeze această problemă în mîna lui Dumnezeu, dacă vor să-şi păstreze mintea
întreagă: „Am mai văzut supt soare că în locul rînduit pentru judecată domneşte
nelegiuirea, şi că în locul rînduit pentru dreptate este răutate. Atunci am zis în inima mea:
«Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru orice
lucru şi pentru orice faptă»” (Ecl. 3:16-17). Pe aceeaşi notă a judecăţii încheie Solomon
cartea: „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.
Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire
la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Ecl. 12:13-14, s.n.).
De îndată ce am căpătat libertatea lăuntrică de a lăsa în mîna lui Dumnezeu orînduirea

stăpînirilor, putem participa noi înşine la schimbarea feţei ţării, a cetăţii, a bisericii sau a
familiei în care trăim. Dar lucrul acesta nu se va face prin lupta politică sau prin încercarea
de a-l manipula pe celălalt, ci prin luarea în serios a responsabilităţii noastre de zi cu zi.
Această responsabilitate o articulăm atunci cînd rostim rugăciunea Tatăl Nostru:
„Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pămînt”
(Mat. 6:9-10). Deci a ne rîndui viaţa înseamnă a face tot ce ne stă în putinţă pentru a sfinţi
Numele Tatălui nostru ceresc şi pentru a întrupa Împărăţia Lui pe pămînt, prin ascultarea
întru totul de voia Lui, prin aducerea trupului nostru ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui
Dumnezeu pe altarul Împărăţiei Lui.
Ca şi în cazul textului din Romani 12:17-12, unde Pavel ne-a învăţat cum să lăsăm
răzbunarea în seama Domnului, şi în textul de faţă (13:8-14), Pavel ne dă o serie de perechi
de porunci:
Să nu datoraţi nimănui nimic, decît
să vă iubiţi unii pe alţii…
Să ne desbrăcăm dar de faptele întunerecului, şi

să ne îmbrăcăm cu armele luminii.
Să trăim frumos, ca în timpul zilei,

nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă;
ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, şi

nu purtaţi grijă de firea pămîntească, pentruca să-i treziţi poftele (Rom. 13:8-14).
A datora este pus în cîntar cu a iubi; a dezbrăca faptele întunericului, cu a îmbrăca armele
luminii; a trăi frumos, cu a trăi în chefuri, beţii şi în fapte de ruşine; iar a ne îmbrăca cu
Domnul Isus, cu a purta de grijă firii pămînteşti.
13:8-10 Să nu datoraţi nimănui nimic, decît să vă iubiţi unii pe alţii
Pentru a ne rîndui viaţa, trebuie să punem mai întîi în cîntar „a datora ceva altora”, cu „a
iubi pe alţii”, pentru ca apoi să alegem pe a doua în locul primeia. A datora cuiva ceva
înseamnă a ajunge să depinzi de acela căruia ai ajuns să-i datorezi, adică a ajunge să trăieşti
pe spatele altora, să iei din ceea ce nu este al tău. A iubi pe alţii înseamnă a dărui altora din
ceea ce este al tău: fie afecţiunea ta, fie o vorbă bună, fie bunurile tale, fie timpul tău. A
datora cuiva ceva înseamnă a aştepta ca alţii să ţi se dăruiască ţie, pe cînd a iubi pe alţii
înseamnă a te dărui lor.
Acest contrast dintre „a datora” şi „a iubi” ne duce la rădăcina lucrurilor. Esenţa păcatului
este egocentrarea. Esenţa mîntuirii este altruismul, dăruirea de sine. Atunci cînd harul lui
Dumnezeu, în Isus Hristos, a fost turnat peste noi, răspunsul pe care Dumnezeu îl aşteaptă
de la noi este dăruirea de sine, adică aducerea trupului nostru ca jertfă pe altarul zidirii
Trupului lui Hristos. A ne aduce trupul ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu înseamnă
a învăţa să slujim altora, nu a aştepta ca alţii să ne slujească pe noi. „De fapt — spune
Pavel —: «Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu
pofteşti», şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: «Să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi»” (9). A preacurvi, a fura, a face o mărturisire mincinoasă, a
pofti etc. înseamnă a lua ceea ce nu este al tău, a frustra pe fratele sau pe semenul tău de
ceea ce este al lui.
Să luăm de exemplu păcatul curviei. A curvi înseamnă să ajungi să ai nevoie imperioasă de

ceea ce numai celălalt îţi poate da şi, deşi nu ţi se cuvine, să întinzi totuşi mîna şi să iei,
călcînd în picioare pe semenul tău, pentru a te împlini pe tine însuţi. Dar sîmburele acestui
păcat este semănat în situaţii în care nici nu ne-am aştepta, în situaţii care, aparent, nu au
nimic cu păcatul propriu-zis al curviei. De pildă, cine ar spune că există vreo legătură între
păcatul curviei şi obiceiul de a te îndatora, cerînd împrumut de la semeni? În 1
Tesaloniceni 4:11-12, în contextul în care Pavel ne îndeamnă să ne ferim de curvie (vezi 1
Tes. 4:3-12), el ne atenţionează: „Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi, şi să
lucraţi cu mînile voastre, cum v-am sfătuit. Şi astfel să vă purtaţi cuviincios cu cei de afară,
şi să n-aveţi trebuinţă de nimeni” (s.n.).
Să presupunem că avem un eşec în relaţia cu soţia sau cu soţul. În amărăciunea noastră,

căutăm pe cineva să ne confesăm lui. Cu alte cuvinte, cerem împrumut de la semenul
nostru un strop de alinare sau confort lăuntric. Dacă, în neatenţia sau în nebunia noastră,
apelăm la o persoană de sex opus, ne expunem unui pericol imens, deoarece am început să
trăim pe spesele semenului nostru. La început avem nevoie de mîngîierea cuvintelor lui,
apoi de mîngîierea lui fizică, şi astfel am făcut pasul spre călcarea poruncii lui Dumnezeu.
Dacă avem o nevoie — şi fiecare dintre noi ajunge în astfel de situaţii —, Dumnezeu ne
îndeamnă să venim la El şi să învăţăm să ne confesăm Lui şi să ne atîrnăm de El. „Nimeni
să nu fie cu vicleşug şi cu nedreptate în treburi faţă de fratele său” — afirmă Pavel în
acelaşi context. Atunci cînd cineva a ajuns să poftească bunurile semenului său, nu se va da
înapoi nici de la a pofti nevasta lui.
1
Domnul este Păstorul meu — afirmă David —: nu voi duce lipsă de nimic. 2El mă paşte în
păşuni verzi, şi mă duce la ape de odihnă; 3îmi înviorează sufletul, şi mă povăţuieşte pe cărări
drepte, din pricina Numelui Său. 4Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem
de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mîngîie. 5Tu îmi întinzi masa în
faţa protivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el. 6Da,
fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului pînă
la sfîrşitul zilelor mele (Ps. 23, s.n.).
Oricare dintre noi poate alerga la Domnul cu problemele lui de orice fel, şi acela care se
încrede în El nu va fi dat de ruşine, indiferent că este vorba de probleme materiale476 sau
spirituale.477 Domnul Isus ne învaţă să căutăm mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi
neprihănirea Lui, şi El ne promite că Dumnezeu Însuşi Îşi va asuma responsabilitatea
pentru vieţile noastre: „Am fost tînăr, şi am îmbătrînit, dar n-am văzut pe cel neprihănit
părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pînea” (Ps. 37:25).
„De aceea… — a zis Isus — nu vă îngrijoraţi, cu privire la viaţa voastră, gîndindu-vă ce veţi
mînca, nici cu privire la trupul vostru, gîndindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. 23Viaţa este mai mult
decît hrana, şi trupul mai mult decît îmbrăcămintea. 24Uitaţi-vă cu băgare de seamă la corbi: ei
nu samănă, nici nu seceră, n-au nici cămară, nici grînar: şi totuş Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cît
mai de preţ sînteţi voi decît păsările! 25Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorîndu-se, poate să
adauge un cot la lungimea vieţii lui? 26Deci, dacă nu puteţi face nici cel mai mic lucru, pentruce
vă mai îngrijoraţi de celelalte? 27Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii: ei nu torc, nici
nu ţes: totuş vă spun că nici Solomon, în toată slava lui, n-a fost îmbrăcat ca unul din ei. 28Dacă
astfel îmbracă Dumnezeu iarba, care astăzi este pe cîmp, iar mîne va fi aruncată în cuptor, cu cît
mai mult vă va îmbrăca El pe voi, puţin credincioşilor? 29Să nu căutaţi ce veţi mînca sau ce veţi
bea, şi nu vă frămîntaţi mintea. 30Căci toate aceste lucruri Neamurile lumii le caută. Tatăl vostru
ştie că aveţi trebuinţă de ele. 31Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri
vi se vor da pe deasupra. 32Nu te teme, turmă mică; pentrucă Tatăl vostru vă dă cu plăcere
Împărăţia (Luca 12:22-32).
A nu datora nimănui nimic înseamnă a împlini ceea ce spune Pavel bisericii din Efes:
„Cine fura, să nu mai fure; ci mai de grabă să lucreze cu mînile lui la ceva bun, ca să aibă
ce să dea celui lipsit. Nici un cuvînt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru
zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud” (Efes. 4:28-29). Ca să putem iubi
pe alţii, trebuie mai întîi să învăţăm să ne iubim pe noi înşine, alipindu-ne de Domnul
pentru a ne încărca cu principiile Împărăţiei Lui şi pentru a primi puterea de a trăi conform
lor. Aceasta presupune rezolvarea urgentă a tuturor datoriilor noastre, pentru a putea
schimba macazul de pe a datora altora pe a iubi pe alţii. Lucrul acesta este atît de
important, încît Pavel face din el o problemă de disciplinare în biserică:
6
În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate,
care trăieşte în neorînduială, şi nu după învăţăturile pe cari le-aţi primit dela noi. 7Voi înşivă
ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi; căci noi n-am trăit în neorînduială, între voi. 8N-am
mîncat de pomană pînea nimănui; ci, lucrînd şi ostenindu-ne, am muncit zi şi noapte, ca să nu
fim povară nimănui dintre voi. 9Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm în noi
înşine o pildă vrednică de urmat. 10Căci, cînd eram la voi, vă spuneam lămurit: „Cine nu vrea să
lucreze, nici să nu mănînce. 11Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorînduială, nu lucrează
nimic, ci se ţin de nimicuri. 12Îndemnăm pe oamenii aceştia şi-i sfătuim, în Domnul nostru Isus
Hristos, să-şi mănînce pînea lucrînd în linişte. 13Voi, fraţilor, să nu osteniţi în facerea binelui.
14
Şi dacă n-ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnaţi-vi-l, şi să n-aveţi nici un
476
Vezi Matei 6:9-13.
477
Vezi Filipeni 4:6-7, 1 Petru 5:7 etc.
fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. 15Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe
un frate (2 Tes. 3:6-15).
A datora cuiva ceva înseamnă a mînca de pomană pîinea acestuia şi a fi o povară pentru
persoana respectivă. Scăpăm de datorii doar dacă ne deprindem să lucrăm şi să ne ostenim,
dacă trebuie, zi şi noapte. Şi „cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănînce” (2 Tes. 3:10).
Dar ce au toate acestea cu supunerea noastră faţă de stăpînirile cele mai înalte?
Forma cea mai clară şi cea mai directă de supunere faţă de stăpîniri este împlinirea Legii
sau ascultarea de Lege. Acesta este primul dintre îndemnurile lui Pavel: „Să nu datoraţi
nimănui nimic, decît să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea”
(13:8). După ce a făcut acest enunţ general — „Să vă iubiţi unii pe alţii” —, Pavel detaliază
lucrurile: „De fapt: «Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă,
să nu pofteşti», şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: «Să iubeşti
pe aproapele tău ca pe tine însuţi». Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este
împlinirea Legii” (13:9-10). Iar „dregătorii nu sînt de temut pentru o faptă bună, ci pentru
una rea. Vrei dar să nu-ţi fie frică de stăpînire? Fă binele — adică „să nu preacurveşti, să
nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti” (13:9) —, şi vei avea laudă
dela ea” (13:3), adică de la stăpînire. Iar dacă se întîmplă ca binele să fie răsplătit cu rău,
singurul lucru de care trebuie să ne asigurăm — ne atenţionează Petru — este ca „nimeni să
nu sufere ca ucigaş, sau ca hoţ, sau ca făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în
treburile altuia. Dimpotrivă, dacă sufere pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să
proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta. Căci sîntem în clipa cînd judecata stă să
înceapă dela casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfîrşitul celorce nu
ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel
nelegiuit şi cel păcătos? Aşa că cei ce sufăr după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze
sufletele credinciosului Ziditor, şi să facă ce este bine” (1 Petru 4:15-19). Iar „dacă sînteţi
batjocoriţi pentru Numele lui Hristos — menţionează Petru —, ferice de voi! Fiindcă
Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi” (1 Petru 4:14).
13:11-12 Să dezbrăcăm faptele întunericului şi să îmbrăcăm armele luminii
Este cel puţin interesantă comparaţia indirectă dintre „fapte” şi „arme”: „Să ne desbrăcăm
dar de faptele întunerecului, şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (12, s.n.). Să fie oare
faptele noastre tocmai armele noastre, cu alte cuvinte, să fie oare trăirea noastră tocmai
lupta noastră?
În Romani 6:1-14, Pavel a definit credinţa în Isus Hristos ca o dezbrăcare de păcat şi o

îmbrăcare cu Împărăţia lui Dumnezeu. Deci credinţa în Isus Hristos înseamnă mai mult
decît mărturisirea păcatului. A păcătui înseamnă a da în slujba Păcatului mădularele
noastre, a aduce diavolului trupul nostru — motivaţii, atitudini, gînduri, vorbe şi fapte —
ca o jertfă vie, pentru ca el să se folosească de fiinţa noastră în promovarea intereselor
împărăţiei lui. A crede în Hristos înseamnă nu numai a refuza să facem lucrul acesta, ci a fi
şi dispuşi să trecem de partea cealaltă, dînd lui Dumnezeu fiinţele noastre, pentru ca prin
noi să fie promovate interesele Împărăţiei Lui. Iar lucrul acesta sîntem îndemnaţi să-l facem
în lumina modelului lui Hristos:
10
Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin
viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. 11Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă
de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. 12Deci, păcatul să nu mai
domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. 13Să nu mai daţi în
stăpînirea păcatului mădulările voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui
Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădulările voastre, ca pe nişte
unelte ale neprihănirii (Rom. 6:10-13).
Ne implicăm în lupta Împărăţiei lui Dumnezeu doar în măsura în care ne aducem trupul ca
jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu, doar în măsura în care ne dezbrăcăm de faptele
întunericului, luînd armele luminii.
Credinciosul nu este o figură pasivă în univers, unul pe care nu-l interesează nimic altceva
decît fantasmele lui religioase — cum le place duşmanilor lui să-l acuze. El este activ
implicat pe această planetă, pentru că are din partea lui Dumnezeu un mandat cultural care
vizează viaţa de zi cu zi. Atunci cînd l-a creat pe om, Dumnezeu l-a făcut după chipul Său;
„parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvîntat, şi Dumnezeu
le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pămîntul şi supuneţi-l; şi stăpîniţi peste peştii mării,
peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pămînt” (Gen. 1:27-28).
Atîta vreme cît vor exista cerul şi pămîntul, omul va rămîne subordonat acestui mandat.
Deci noi am fost aşezaţi pe planetă ca şi gardieni ai planetei, pentru ca să nu lăsăm ca ea să
fie aservită intereselor Celui Rău. Trebuie însă să ştim că noi nu putem lupta cu orice fel de
arme pentru promovarea intereselor lui Dumnezeu. Arma noastră de căpătîi este ascultarea
de Dumnezeu. De aceea ni s-a poruncit să ne aducem trupul ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui
Dumnezeu. Doar aceasta va fi din partea noastră o slujbă duhovnicească. Prin versetele
13:11-12, Pavel pare să ne zorească: „Şi aceasta cu atît mai mult, cu cît ştiţi în ce
împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfîrşit din somn; căci acum mîntuirea este
mai aproape de noi decît atunci cînd am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua”
(13:11-12).
În mod clar, Pavel întrebuinţează o vorbire figurată. Ziua care se apropie trebuie să fie ziua
mîntuirii, ziua eliberării finale, ziua în care toţi duşmanii Domnului Isus Hristos vor fi
aşezaţi sub picioarele Lui, ziua în care Împărăţia şi puterea vor trece în mîna Dumnezeului
nostru. Întreaga istorie se grăbeşte înspre acest deznodămînt. În contextul comentariului
versetelor 12:3-8, am afirmat că altarul pe care trebuie să ne aducem trupurile noastre ca
jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu este Trupul lui Hristos, în care am fost aşezaţi
pentru ca să fim mădulare unii altora, tocmai prin faptul că-L lăsăm pe Duhul lui
Dumnezeu să Se arate prin noi spre folosul altora. Este important să păstrăm focalizarea
slujirii noastre, pentru că punctul focal al lucrării lui Dumnezeu în Univers este pregătirea
Miresei lui Hristos. Istoria se va termina cu o nuntă, cu Nunta Mielului:
1
După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: „Aliluia! A
Domnului Dumnezeului nostru, este mîntuirea, slava, cinstea şi puterea! 2Pentrucă judecăţile
Lui sînt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pămîntul cu curvia ei, şi
a răzbunat sîngele robilor Săi din mîna ei.” 3Şi au zis a doua oară: „Aliluia!... Fumul ei se ridică
în sus în vecii vecilor!” 4Şi cei douăzeci şi patru de bătrîni şi cele patru făpturi vii s-au aruncat
la pămînt şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis: „Amin!
Aliluia!” 5Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas, care zicea: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru,
toţi robii Lui, voi cari vă temeţi de El, mici şi mari!” 6Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca
vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aliluia! Domnul,
Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. 7Să ne bucurăm, să ne veselim,
şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, 8şi i s-a dat să se îmbrace
cu in supţire, strălucitor, şi curat.” (Inul subţire sînt faptele neprihănite ale sfinţilor.) 9Apoi mi-a
zis: „Scrie: «Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!»” Apoi mi-a zis: „Acestea sînt
adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!” (Apoc. 19:1-9).
Aceasta este ziua despre care vorbeşte Pavel! Este vorba despre ziua în care slava viitoare
are să fie descoperită faţă de noi, ziua slobozeniei slavei copiilor lui Dumnezeu, ziua
răscumpărării trupului nostru, în urma cărui fapt din Mireasa lui Hristos vom putea deveni,
în sfîrşit, Soţia Lui.
Dar de atunci au trecut aproape două mii de ani. Se pare că toţi autorii Noului Testament au
crezut că Isus va reveni în timpul vieţii lor. Din toate scrierile Noului Testament răzbate
acea nădejde a revenirii Domnului Isus Hristos. Să se fi înşelat ei oare? Dacă da, atunci
factorul motivator din aceste versete (Rom. 13:11-14) îşi pierde forţa. Mai mult, efectul lor
este tocmai contrar efectului scontat de Pavel. Cum să înţelegem cuvintele lui: „Şi aceasta
cu atît mai mult, cu cît ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfîrşit din
somn; căci acum mîntuirea este mai aproape de noi decît atunci cînd am crezut. Noaptea
aproape a trecut, se apropie ziua” (13:11-12)?
Ziua Domnului poate fi privită din două perspective. Pe de o parte, există o zi şi un ceas în
care Isus Hristos „Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, [ci] ca să aducă
mîntuirea celor ce-L aşteaptă” (Evrei 9:28). Însă nimeni nu ştie ziua şi ceasul acela. Dar tot
în Evrei este afirmat faptul că „oamenilor le este rînduit să moară o singură dată, iar după
aceea vine judecata” (Evrei 9:27). Deci, într-un fel, pentru fiecare individ în parte, „ziua
aceea” vine în momentul morţii lui. Şi după cum nimeni nu ştie ziua şi ceasul Revenirii lui
Hristos, tot aşa nimeni nu ştie ziua şi ceasul morţii lui însuşi. De aceea ne spune Domnul
Isus că singura soluţie este vegherea. Or, Pavel afirmă tocmai lucrul acesta. „Acum —
indiferent cînd a fost rostit acest cuvînt — mîntuirea este mai aproape de noi decît atunci
cînd am crezut” (13:11). Cu fiecare zi sîntem mai aproape de ceasul morţii şi cu fiecare zi
sîntem mai aproape de Ziua Venirii Domnului Isus. Dar ce înseamnă a veghea sau a trăi în
aşa fel încît Ziua Aceea să ne găsească pregătiţi? Ziua Aceea trebuie să ne găsească
dezbrăcaţi de faptele întunericului şi îmbrăcaţi cu armele luminii, adică să ne găsească
luptînd de partea lui Dumnezeu.
13:13 Să trăim frumos, ca în timpul zilei
Să trăim frumos, ca în timpul zilei, adică aşa cum am dori să ne găsească Ziua Venirii
Domnului Isus Hristos.
A crede în Isus Hristos — ne-a spus Pavel în paragraful din Romani 6:1-14 —înseamnă a
dezbrăca toate lucrurile pentru care a murit Hristos şi a îmbrăca toate lucrurile pentru care
El trăieşte. Lucrurile pentru care a murit Hristos sînt faptele întunericului: chefuri, beţii,
curvii, fapte de ruşine, certuri, pizmă etc. În Galateni 5, Pavel ne dă o listă mai amplă a
acestor fapte ale întunericului sau ale firii pămînteşti şi ne spune şi care sînt consecinţele
trăirii în acest fel: „Şi faptele firii pămînteşti sînt cunoscute, şi sînt acestea: preacurvia,
curvia, necurăţia, desfrînarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile,
mîniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile,
îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai
spus — afirmă Pavel apăsat —, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui
Dumnezeu” (Gal. 5:10-21).
13:14 Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos
Oare ce legătură să fie între a îmbrăca armele luminii şi a ne îmbrăca cu Isus Hristos? Ce să
însemne să ne îmbrăcăm cu Hristos şi de ce contrastul pare să fie făcut cu purtarea grijii
firii pămînteşti? Ce vrea să spună de fapt Pavel? Contrastul explicit îl avem între versetele
13 şi 14:
Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în

chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de
ruşine; nu în certuri şi în pizmă;
ci
îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, şi nu

purtaţi grijă de firea pămîntească, pentruca să-i
treziţi poftele.
Pe de o parte, sîntem chemaţi să trăim frumos, ca în timpul zilei, adică îmbrăcaţi în Domnul
Isus Hristos. Pe de altă parte, sîntem chemaţi să nu purtăm de grijă firii pămînteşti, adică să
nu-i trezim poftele, trăind în chefuri şi în beţii, în curvii şi în fapte de ruşine, în certuri şi în
pizmă. În context, a ne îmbrăca cu Domnul Isus înseamnă a trăi cum a trăit Isus, a căuta
mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, a sfinţi Numele Domnului şi a
întrupa Împărăţia Lui, făcînd voia Lui. Acela care a gustat din natura dumnezeiască o va
dori mai mult. Iar acela care gustă din faptele firii îi va trezi poftele, va dori mai mult din
ele şi va fi mai neputincios în faţa îndemnurilor firii pămînteşti.
Deci dezbrăcarea de faptele întunericului trebuie să fie urmată neapărat de o îmbrăcare cu

armele luminii sau cu Însuşi Domnul Isus Hristos. Altfel, — dacă lăsăm casa goală,
măturată şi împodobită —, alte şapte duhuri, mai rele decît primul, se vor întoarce în ea, şi
starea noastră de pe urmă va fi mai rea decît cea dintîi.478 Dacă casa a fost golită de faptele
firii pămînteşti, mai bine zis de Păcatul care locuia în noi şi ne obliga să facem astfel de
fapte,479 ea trebuie umplută cu roada Duhului, mai precis, Duhul Sfînt trebuie lăsat să
478
Vezi Luca 11:24-26.
479
Vezi Romani 7:14-24.
locuiască în adevăr în noi şi să rodească în noi în toată libertatea: „Roada Duhului,

dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,
credincioşia, blîndeţa, înfrînarea poftelor” (Gal. 5:22-23). „Împotriva acestor lucruri —
spune Pavel — nu este lege” (24), adică astfel de lucruri nu sînt condamnate de Lege, ceea
ce înseamnă că Duhului îi rămîne libertatea să rodească şi mai mult în noi.
A ne îmbrăca cu Hristos înseamnă a ne boteza în El, adică a ne cufunda în moartea Lui,

pentru ca Duhul Sfînt să ne poată împuternici la a trăi o viaţă ca a lui Isus Hristos. „Noi
deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca, după cum
Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa — prin slava Tatălui, sau prin lucrarea
Duhului Sfînt — şi noi să trăim o viaţă nouă. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-
o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a
Lui” (Rom. 6:4-5). Deci îmbrăcarea noastră cu Hristos — sau trăirea unei vieţi
asemănătoare cu cea a lui Hristos — este posibilă doar dacă ne-am făcut una cu El şi printr-
o moarte asemănătoare cu a Lui. „Cei ce sînt ai lui Hristos Isus — spune Pavel în Galateni
5 —, şi-au răstignit firea pămîntească împreună cu patimile şi poftele ei” (24). La prima
vedere, un astfel de om ar părea să nu mai aibă nici o problemă cu firea pămîntească, dacă,
oricum, ea a fost deja răstignită. Dar lucrul acesta trebuie, desigur, înţeles altfel, din
moment ce, doar cu cîteva versete mai sus, Pavel ne-a poruncit să nu împlinim poftele firii
pămînteşti, căci firea pămîntească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii
pămînteşti, avertizîndu-ne că nu putem face tot ce voim (vezi Gal. 5:16-17). Aceasta
înseamnă, de fapt, că numai aceia sînt ai lui Isus Hristos care şi-au răstignit firea
pămîntească împreună cu patimile şi poftele ei, aceia care trăiesc nu doar auzind
îndemnurile Duhului, ci şi umblă după ele. „Căci toţi ceice sînt călăuziţi de Duhul lui
Dumnezeu sînt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8:14).
A trăi frumos ca în timpul zilei înseamnă a trăi în mijlocul ispitelor, dar fără păcat, aşa cum
a trăit Domnul Isus Hristos. Atunci cînd cineva este preocupat să se îmbrace cu Domnul
Isus Hristos, nu va avea timp să poarte de grijă firii pămînteşti. Iar cea mai lesne
„dezbrăcare” de faptele întunericului se face atunci cînd am acceptat să ne aducem
trupurile ca jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu, atunci cînd am decis să nu ne
potrivim chipului veacului acestuia, ci să ne prefacem prin înnoirea minţii, ca să putem
deosebi bine voia lui Dumnezeu, şi cînd am intrat în slujba Trupului lui Hristos şi ne ţinem
de slujba noastră, potrivit cu măsura de credinţă pe care ne-a împărţit-o Dumnezeu.
Pentru a rezuma lucrurile, să ne aducem aminte de faptul că în paginile precedente am

pornit să vorbim despre focalizarea în slujire. Slujba la care am fost chemaţi este zidirea
Trupului lui Hristos, prin punerea în negoţ a darului pe care l-am primit, în măsura
credinţei care ne-a fost dată în acest sens. Primul mare pericol de defocalizare asupra căruia
ne-a atras Pavel atenţia a fost răzbunarea. În slujirea semenului, se întîmplă ca binele pe
care-l facem altora să fie răstălmăcit şi răsplătit cu rău. În astfel de situaţii, în loc să biruim
răul prin bine, se poate întîmpla să ne lăsăm biruiţi de rău, luînd soarta noastră în mîinile
noastre şi încercînd să ne facem dreptate. De obicei, din astfel de situaţii se nasc certurile şi
pizmele. Dar certurile şi pizmele sînt fapte ale întunericului, şi atunci cînd le acceptăm în
viaţa noastră, fără să ne fi gîndit, ne pomenim aservind trupul nostru intereselor celeilalte
împărăţii. De aceea, Dumnezeu ne cere să lăsăm răzbunarea în seama Lui, nouă revenindu-
ne sarcina să biruim răul prin bine şi, cît atîrnă de noi, să încercăm să trăim în pace cu toţi
oamenii.
Al doilea pericol de defocalizare vine din neînţelegerea responsabilităţii noastre faţă de

stăpînirile cele mai înalte şi faţă de structurile de care acestea se slujesc. În primele şapte
versete ale capitolului 13, Pavel a subliniat faptul că orînduirea stăpînirilor cade în sarcina
lui Dumnezeu, nu în sarcina noastră. Iar dacă pe vreunul dintre noi Dumnezeu ne
orînduieşte într-o astfel de poziţie, trebuie să ştim că funcţia stăpînirilor este ca, în primul
rînd, să-L răzbune pe Dumnezeu, şi abia în al doilea rînd, să lucreze spre binele celor peste
care au fost orînduite. Ca şi orice stăpînire, şi stăpînirile pămînteşti răspund mai întîi în sus,
apoi în jos. Iar Acela care le-a orînduit şi care, de aceea, rămîne întotdeauna Superiorul lor,
este Dumnezeu. Dar o dată ce am priceput sfera de responsabilitate a lui Dumnezeu în acest
domeniu, vom înţelege şi faptul că stăpînirile sînt orînduite de Dumnezeu în măsura în care
noi ne rînduim viaţa după voia lui Dumnezeu. După ce, în Galateni 5, Pavel a înşirat
diferitele faţete ale roadei Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare,
bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blîndeţa, înfrînarea poftelor” (5:22-23), el adaugă:
„Împotriva acestor lucruri nu este Lege”, adică aceste lucruri nu sînt condamnate de Legea
lui Dumnezeu, ele fiind, de fapt, împlinirea ei. Deci atunci cînd viaţa ne este rînduită în aşa
fel încît am dezbrăcat faptele firii pămînteşti şi ne-am îmbrăcat cu roada Duhului,
Dumnezeu nu trebuie să fie răzbunat prin stăpînirile puse deasupra noastră. În acest caz, El
le va da înţelepciune şi pricepere să ne conducă spre bine, şi stăpînirile vor deveni astfel
canale ale binecuvîntării lui Dumnezeu pentru noi.
Concluzii şi aplicaţii pe Romani 13:1-14

Dumnezeu orînduieşte stăpînirile în funcţie de cum ne rînduim noi viaţa
Dumnezeu este în controlul lucrurilor
Dumnezeul prezentat de Pavel în acest paragraf (13:1-7) trebuie să fie un Dumnezeu

suveran, care are controlul asupra întregului Univers. Esenţa mesajului acestui paragraf ţine
de echilibrul pe care un astfel de Dumnezeu îl păstrează în Universul Său. Oare ce anume
din partea teologică din Romani mă ajută în convingerea că orînduirea stăpînirilor este
responsabilitatea lui Dumnezeu? Dacă nu ajung la o astfel de convingere, nu voi avea
liniştea să-L slujesc pe Dumnezeu, mai ales într-un context în care răul a ajuns să fie
legiferat, aşa cum este cazul în societatea despre care vorbeşte Pavel în Romani 1:28-32.
Atunci cînd o societate ajunge la gradul de decădere descris în Romani 1:21-32, înseamnă
că stăpînirile din acea societate au abdicat de mult de la funcţia lor, afară de cazul în care,
într-adevăr, Dumnezeu Însuşi le-a luat minţile, obligîndu-le să tolereze tot acest rău, pentru
ca mînia lui Dumnezeu să se poată astfel abate asupra societăţii aceleia, din pricina
necinstirii lui Dumnezeu şi a nelegiuirii oamenilor care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor.
Dacă decăderea ar fi doar religioasă, am putea spune că stăpînirile civile nu au nici un
amestec şi nu ele se fac vinovate de situaţia respectivă. Dar atunci cînd este vorba de
nelegiuire, de curvie, de viclenie, de răutate, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de
neascultare de părinţi, şi încă la nivelul legiferat al acestor vicii, nu mai putem spune că
stăpînirile civile sînt tot nevinovate. Controlarea acestor rele prin pedepsirea lor la vreme
intră în sfera lor de responsabilitate. Dar de ce s-a ajuns aici? Conform textului nostru,
pentru ca Dumnezeu să fie răzbunat, oare nu ar fi trebuit ca toate aceste lucruri să fi fost
pedepsite la vreme de către stăpîniri şi dregători? Oare textul din Romani 13 justifică şi
indolenţa dregătorilor în exercitarea funcţiei lor, atunci cînd el afirmă clar: „Dacă faci răul
teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să
pedepsească pe cel ce face răul” (Rom. 13:4, s.n.).
Dumnezeu Se răzbună, lăsîndu-ne în voia minţii noastre blestemate
Este important să observăm că sînt menţionate două funcţii ale stăpînirilor şi dregătorilor,
iar cele două funcţii sînt juxtapuse: (1) „ca să-L răzbune” şi (2) „să pedepsească pe cel ce
face răul”. Oare poate dregătorul să-L răzbune pe Dumnezeu, fără să pedepsească pe cel ce
face răul?
Să ne aducem aminte de faptul că descoperirea mîniei lui Dumnezeu din cer are două
aspecte distincte. Într-adevăr, există un aspect violent al revărsării acestei mînii. Iar
judecarea şi pedepsirea celor răi de către dregătorii puşi de Dumnezeu în slujbă este o
prefigurare a marii judecăţi din ziua mîniei lui Dumnezeu, cînd El va judeca după dreptate
şi va pedepsi pe oricine a făcut răul. Dar un alt mod în care Dumnezeu ne pedepseşte este
să ne lase în voia minţii noastre blestemate ca să facem lucruri neîngăduite (vezi Rom.
1:28). Se pare că în prima fază a lucrurilor, Dumnezeu administrează interesele Lui pe

Pămînt orînduind dregători buni, care pedepsesc răul la vreme, menţinînd astfel lucrurile
într-un făgaş care face viaţa posibilă. Dar atunci cînd necinstirea de Dumnezeu şi
nelegiuirea oamenilor creşte, Dumnezeu schimbă strategia, lăsîndu-ne în voia minţii
noastre blestemate, orînduind peste noi dregătorii corupte, care, nepedepsind răul la vreme,
lasă ca răul să se înmulţească, însăşi răul acesta moral, social, politic şi economic devenind
pedeapsa lui Dumnezeu peste noi.
De 10 ani încoace, ţara se frămîntă din toate punctele de vedere. Indiferent ce partid a venit
la guvernare, situaţia economică a rămas dezastruoasă. De la un an la altul şi de la un
guvern la altul situaţia devine tot mai acută. Oare de ce? Dacă este adevărat faptul că
Dumnezeu orînduieşte stăpînirile în măsura în care noi ne rînduim viaţa, s-ar prea putea ca
situaţia actuală să treneze tocmai din pricina vinovăţiei ţării întregi faţă de Dumnezeu. Vine
anul alegerilor. Teoretic, în cei zece ani care au trecut, am epuizat toate variantele politice.
Omeneşte vorbind, nu vom face altceva decît să luăm lucrurile de la capăt, schimbînd un
guvern impotent cu altul. În lumina Scripturii, soluţia trebuie să fie spirituală, nu politică.
La toate acestea se adaugă impertinenta noastră pretenţie că sîntem o ţară creştină. Se pare
că, în minţile şi în sufletele noastre ale românilor, o astfel de pretenţie face casă bună cu
degradarea morală în care ne complacem, cu grava necinstire a lui Dumnezeu şi cu
mulţimea nelegiuirilor în care este înăduşit adevărul lui Dumnezeu în toate sferele vieţii. În
primii şase ani de după revoluţie, soluţia pentru majoritatea românilor era schimbarea
sistemului de guvernare, prin schimbarea puterii de la guvern. Dar acum, după alţi patru
ani, cînd toate năzuinţele noastre de bine ne stau sfărîmate în pumni, oare în ce anume
vedem ieşirea din situaţia dezastruoasă în care ne aflăm? Soluţia nu mai pare să fie politică,
afară de faptul că Dumnezeu ne-a luat minţile şi ne lasă să credem că negru este alb ,şi alb
este negru. Dacă oricum, raţional vorbind, uşile sînt toate închise, nu ar fi oare vremea să
plecăm urechea la adevărul Scripturii şi să credem ceea ce vedem, de fapt, cu ochii?
Stăpînirile de deasupra noastră sînt orînduite de Dumnezeu ca să-L răzbune. Ele nu pot lua
decizii spre binele nostru, nici chiar dacă ar vrea, atîta vreme cît necinstirile de Dumnezeu
şi nelegiuirile noastre nu sînt fie pedepsite, fie ispăşite în alt mod. Epistola lui Pavel către
romani cuprinde Evanghelia lui Hristos, care este puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea
fiecăruia care crede. Vestea bună este că nelegiuirile noastre pot fi rezolvate şi altfel decît
plătind pentru ele. Hristos a murit tocmai plătind preţul nelegiuirilor întregii omeniri. Deci
putem să rezolvăm relaţia noastră cu Dumnezeu prin pocăinţă, ceea ce ar însemna
recunoaşterea păcatului şi lepădarea lui.
Vindecarea ar trebui să înceapă cu Casa lui Dumnezeu
Judecata lui Dumnezeu începe de la Casa lui Dumnezeu,480 deoarece cui i s-a dat mult, i se
cere mult. Dar aceasta înseamnă că vindecarea trebuie să înceapă tot de acolo. Prin cărţile
studiate în anul acesta — Daniel, Luca, Romani şi Eclesiastul — Dumnezeu ne-a aruncat o
provocare tocmai nouă, Bisericii Lui din România. Iar provocarea aceasta este să acceptăm
să pornim pe drumul devenirii de „Danieli” în societatea zilelor noastre. Or, pentru aceasta,
480
Vezi 1 Petru 4:17.
ar trebui să învăţăm să ne alipim de Domnul, lăsînd în seama Lui orînduirea stăpînirilor,

pentru ca fiecare strop de energie să ne rămînă pentru rînduirea vieţilor noastre după voia
lui Dumnezeu. Dar ca să îndrăznim să acceptăm provocarea lui Dumnezeu, trebuie să avem
încredere în El. Este El cu adevărat în controlul situaţiei? Este oare El într-adevăr Acela
care orînduieşte stăpînirile şi este adevărat că dacă noi ne vom rîndui viaţa după voia Lui El
Însuşi Se va îngriji de fericirea noastră şi a copiilor noştri?
Din El, prin El şi pentru El sînt toate lucrurile
În primele două capitole ale Epistolei către romani, Pavel ne-a vorbit despre judecata
dreaptă a lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu este nu doar Judecătorul întregului Univers, ci şi
Acela care a plănuit totul: „Din El, prin El şi pentru El sînt toate lucrurile” (Rom. 11:36),
spune Pavel în încheierea părţii teologice a epistolei. Iar înainte de aceasta, el ne-a vorbit
despre faptul că Dumnezeul nostru poate să facă astfel ca toate lucrurile să lucreze
împreună spre binele celor ce-L iubesc pe El, şi anume spre binele celor ce sînt chemaţi
după planul pe care Dumnezeu l-a alcătuit în Sine Însuşi încă înainte de întemeierea lumii.
Iată cum încheie Pavel capitolul 8:
31
Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va
fi împotriva noastră? 32El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum
nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? 33Cine va ridica pîră împotriva aleşilor
lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! 34Cine-i va osîndi? Hristos a
murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi! 35Cine
ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strîmtorarea sau prigonirea sau
foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia? 36După cum este scris: „Din
pricina Ta sîntem daţi morţii toată ziua; sîntem socotiţi ca nişte oi de tăiat”. 37Totuş în toate
aceste lucruri noi sîntem mai mult decît biruitori, prin Acela care ne-a iubit. 38Căci sînt bine
încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpînirile, nici puterile, nici lucrurile de
acum, nici cele viitoare, 39nici înălţimea, nici adîncimea, nici o altă făptură (sau: zidire), nu vor
fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru
(Rom. 8:31-39).
Dumnezeu este nu numai atotputernic, ci şi binevoitor. Dacă este adevărat că toate lucrurile
sînt din El, prin El şi pentru El, este adevărat şi faptul că El poate să facă astfel ca toate
lucrurile să lucreze împreună spre binele celor ce-L iubesc pe El, adică spre binele celor
care ascultă şi împlinesc poruncile Lui. În cazul temei noastre specifice, iubirea de
Dumnezeu stă în supunerea noastră faţă de stăpînirile orînduite de El, „nu numai de frica
pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului” (13:5). Iubirea de Dumnezeu stă în rînduirea vieţii
noastre în aşa fel încît să nu datorăm nimănui nimic, decît să ne iubim unii pe alţii. Să ne
rînduim viaţa în aşa fel încît „să ne desbrăcăm… de faptele întunerecului, şi să ne
îmbrăcăm cu armele luminii. Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu
în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă” (13:12-13), ci îmbrăcaţi în Domnul
Isus Hristos, pentru ca să avem puterea să refuzăm să trăim după îndemnurile firii
pămînteşti. „Acum dar — afirmă Pavel în Romani 8 —, nu mai este nici o osîndire pentru
cei ce sînt în Hristos Isus, cari nu trăiesc după îndemnurile firii pămînteşti, ci după
îndemnurile Duhului. În adevăr, Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de
legea păcatului şi a morţii” (8:1-2). Cei care s-au îmbrăcat în Hristos au de partea lor Legea
Duhului de viaţă care îi poate izbăvi de legea păcatului şi a morţii.
Atunci cînd luăm în serios provocarea pe care ne-o face Dumnezeu prin Romani 13 —
rînduirea vieţii după voia lui Dumnezeu —, realizăm că această responsabilitate este
suficient de mare pentru noi ca să nu ne mai rămînă energie pentru a interfera cu sfera de
responsabilitate a lui Dumnezeu: orînduirea stăpînirilor. Atîta vreme cît rămîne adevărat
ceea ce ne spune psalmistul — „Al Domnului este pămîntul cu tot ce este pe el, lumea şi
cei ce o locuiesc! Căci El l-a întemeiat pe mări, şi l-a întărit pe rîuri” (Ps. 24:1-2) —, nu se
poate ca noi să continuăm să ne complacem în necinstirea lui Dumnezeu şi în înăbuşirea
adevărului în nelegiuire şi să avem şi stăpîniri care să ia decizii spre binele nostru,
indiferent cîte alegeri am face.
639
Romani 14:1-23
Focalizarea în slujire (3)
Dumnezeu schimbă convingerile fraţilor noştri, noi trebuie să-i acceptăm
Începînd cu Romani 12:17, am pornit să vorbim despre focalizarea în slujire. Pavel a ţinut
să sublinieze trei factori care pot defocaliza slujirea noastră. În 12:17-21, el a vorbit despre
pericolul răzbunării, pericol care ne poate paşte pe fiecare, atunci cînd în locul binelui pe
care-l facem altora sîntem răsplătiţi cu rău. Apoi el a subliniat pericolul defocalizării ce
vine din neînţelegerea felului în care Dumnezeu guvernează societatea umană (vezi 13:1-
14). Lui îi revine sarcina să rînduiască stăpînirile, iar nouă, să ne rînduim viaţa. Iar în
paragraful de faţă (14:1-23), Pavel ne atrage atenţia asupra modului în care Dumnezeu
administrează lucrurile în Biserica Sa. Lui Dumnezeu îi revine sarcina să schimbe
convingerile fraţilor noştri, iar nouă ne revine sarcina să-i acceptăm aşa cum sînt, lăsîndu-l
pe Duhul lui Dumnezeu să se arate prin noi spre folosul lor. Bineînţeles, este vorba doar de
domeniul părerilor îndoielnice.
14:1-12 Primiţi bine pe cel slab în credinţă

Primele douăsprezece versete ale capitolului 14 din Romani conţin o poruncă generală (1),
urmată de două exemple (2 şi 5a,b) şi întregite fiecare cu cîte o poruncă specifică (3a,b şi
5c) şi cu cîte un argument (3c-4 şi 6-9). Versetele 10-11 conţin o întrebare aplicativă, iar
versetul 12, o concluzie la întregul paragraf.
Porunca generală: Primiţi bine pe cel slab în credinţă, şi nu vă apucaţi la vorbă asupra
părerilor îndoelnice (1).
Exemplul 1: Unul crede că poate să mănînce de toate; pe cînd altul, care este slab, nu
mănîncă decît verdeţuri” (2, s.n.).
3
Porunca specifică: Cine mănîncă, să nu dispreţuiască pe cine nu mănîncă; şi cine nu
mănîncă, să nu judece pe cine mănîncă” (3, s.n.),
Argumentul 1:
fiindcă Dumnezeu l-a primit.
4
Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este
treaba stăpînului său; totuş, va sta în picioare, căci Domnul are putere
să-l întărească pentru ca să stea (4, s.n.).
5
Exemplul 2: Unul socoteşte o zi mai pe sus decît alta; pentru altul, toate zilele sînt la
fel (5).
Porunca specifică: Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui (5, s.n.).
Argumentul 2:
6
Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face
deosebire între zile, pentru Domnul n-o face.
Cine mănîncă, pentru Domnul mănîncă; pentrucă aduce mulţămiri lui
Dumnezeu. Cine nu mănîncă, pentru Domnul nu mănîncă; şi aduce şi el
mulţămiri lui Dumnezeu (6).
7
Concluzie: În adevăr, niciunul din noi nu trăieşte pentru sine, şi nici unul din noi
nu moare pentru sine. 8Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; şi dacă
murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, noi
sîntem ai Domnului. 9Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca
să aibă stăpînire şi peste cei morţi şi peste cei vii (7-8, s.n.).
10
Întrebare aplicativă: Dar pentruce judeci tu pe fratele tău? Sau pentruce dispreţuieşti tu pe
fratele tău?
Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.
11
Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur”, zice Domnul, „că orice
genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va da slavă lui
Dumnezeu”.
12
Concluzie: Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuş lui
Dumnezeu.
La o simplă citire a textului, am putea să ne luăm următoarea aplicaţie: Fratele meu — fie
că este tare, fie că este slab în credinţă — este robul Altuia, aşa că trebuie să-l las în pace,
ca nu cumva să intru în conflict cu Stăpînul lui! Fiecare dintre noi să se judece pe sine şi să
vadă în ce măsură promovează interesele Stăpînului său, ale Domnului Isus Hristos, şi să
nu uite că fiecare dintre noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu, are să
dea socoteală despre măsura în care şi-a adus trupul ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui
Dumnezeu, pe altarul zidirii Trupului lui Hristos, şi nu pe altarul dărîmării lui.
Întrebarea cu care ne lasă această primă parte a capitolului 14 este legată de interesele
specifice ale Stăpînului, ale Domnului Isus Hristos: care sînt ele şi cum anume pot fi
urmărite cel mai bine. Cu alte cuvinte, ce anume înseamnă ca în acest context specific să ne
aducem trupurile ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu?
14:1-6 Diferenţele dintre noi trebuie acceptate, nu schimbate

1
Primiţi bine pe cel slab în credinţă, şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoelnice. 2 Unul
crede că poate să mănînce de toate, pe cînd altul, care este slab, nu mănîncă decît verdeţuri.
3
Cine mănîncă, să nu dispreţuiască pe cine nu mănîncă; şi cine nu mănîncă, să nu judece pe cine
mănîncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit. 4Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în
picioare sau cade, este treaba stăpînului său; totuş, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-
l întărească pentru ca să stea. 5Unul socoteşte o zi mai pe sus decît alta; pentru altul, toate zilele
sînt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. 6Cine face deosebire între zile, pentru
Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face. Cine mănîncă, pentru
Romani 14:1-23 / Focalizarea în slujire (3): problema convingerilor 641
Domnul mănîncă; pentrucă aduce mulţămiri lui Dumnezeu. Cine nu mănîncă, pentru Domnul
nu mănîncă, şi aduce şi el mulţămiri lui Dumnezeu (Rom. 14:1-6, s.n.).
Primele şase versete conţin porunca generală — „Primiţi bine pe cel slab în credinţă, şi nu
vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoelnice” (14:1) —, exemplificată prin problema
mîncării şi a ţinerii zilelor. Fiecare dintre acestea este apoi urmată de cîte o poruncă
specifică ce trebuie respectată în cazul respectiv, precum şi de argumentul prin care Pavel
încearcă să ne motiveze la păzirea poruncii respective.
Slab în credinţă şi tare în credinţă (1)

În capitolul 12, Pavel ne-a vorbit despre o „măsură de credinţă” pe care Dumnezeu a
împărţit-o fiecăruia, cu care trebuie să ne cumpănim fiecare, astfel încît nici unul dintre noi
să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decît se cuvine. Textul de faţă (14:1-15:7)
vorbeşte despre două categorii de oameni: unii care par să aibă o măsură mai mică de
credinţă — sau care sînt slabi în credinţă (14:1) —, iar alţii care par să aibă o măsură mai
mare de credinţă — sau care sînt tari în credinţă (15:1). Slăbiciunea sau tăria în credinţă
are de-a face cu măsura înţelegerii lucrurilor privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu. „Cei
slabi în credinţă — afirmă William Hendriksen — sînt aceia care nu sînt sau par să nu fie
în stare să priceapă semnificaţia morţii lui Hristos pe cruce pentru viaţa de zi cu zi.”481
„Veţi cunoaşte adevărul — a spus Domnul Isus celor ce crezuseră în El —, şi adevărul vă
va face slobozi” (Ioan 8:32). Aplicarea acestui verset la textul de faţă ar cere reformularea
lui astfel: Veţi cunoaşte adevărul legat de semnificaţia morţii Domnului Isus Hristos pe
cruce cu privire la trăirea de zi cu zi, şi înţelegerea acestui adevăr vă va face slobozi.
Dar cunoaşterea adevărului nu este totdeauna facilă şi rapidă. Uneori avem nevoie de luni
şi de ani pînă cînd să putem pricepe ceea ce ni se spune.
Atunci cînd Domnul Isus a spus ucenicilor: „«Şi voi sînteţi aşa de nepricepuţi? Nu
înţelegeţi că nimic din ce intră în om de afară nu-l poate spurca? Fiindcă nu intră în inima
lui, ci în pîntece, şi apoi este dat afară în hazna?» A zis astfel — adaugă Marcu —, făcînd
toate bucatele curate” (Marcu 7:18-19). În pofida acestor afirmaţii şi explicaţii ale
Domnului Isus, zece sau cincisprezece ani mai tîrziu îl vedem pe Petru frămîntîndu-se încă
cu problema aceasta (vezi Fapte 10:9-24 şi Gal. 2:11-14). Iar cînd Petru pricepe, în sfîrşit,
el este obligat să se disculpe în faţa iudeilor din Ierusalim (vezi Fapte 11:1-18). Pînă cînd
un frate nu reuşeşte să înţeleagă un anumit lucru, pentru el a face lucrul acesta continuă să
fie un păcat, căci „tot ce nu vine din încredinţare, e păcat” (Rom. 14:23).
Unul crede că… (2)

Afirmaţia din Romani 14:23 — „Tot ce nu vine din încredinţare, e păcat” — este explozivă
în mîinile acelora care nu înţeleg exact contextul în care ea este folosită de Pavel. De aceea,
este important să limităm o astfel de definire a păcatului la acele aspecte ale poruncilor
vechi-testamentale care au fost abrogate prin împlinirea lor în Domnul Isus şi să nu le
transferăm în domeniul prejudecăţilor noastre de orice fel. Să luăm, de pildă, cele două
481
William Hendriksen, Romans, p. 454.
domenii la care se referă în mod expres Pavel: domeniul alimentar şi ţinerea Sabatului.
Ambele aceste elemente intrau sub incidenţa poruncilor clare ale lui Dumnezeu. Deci în
Vechiul Testament, ambele aceste aspecte ţineau de domeniul părerilor neîndoielnice.
Oricine ar fi călcat Sabatul cu bună ştiinţă trebuia omorît. La fel, oricine s-ar fi spurcat cu
bucate necurate se făcea de asemenea vinovat. Este suficient să ne aducem aminte de
decizia pe care a luat-o Daniel cînd a ajuns în Babilon de a nu se spurca cu bucatele şi cu
vinul de la masa împăratului. Acea decizie l-ar fi putut foarte bine costa viaţa (vezi Dan.
1:8).482 Deci cel slab în credinţă este acela care încă nu a reuşit să se debaraseze de tiparele
vechi-testamentale, deşi există o vorbire clară a lui Dumnezeu în direcţia aceasta în
Scriptură.
Cel tare în credinţă are parte de o măsură de libertate mai mare decît cel slab în credinţă.
Iar această măsură mai mare de libertate a cîştigat-o în baza unei mai bune înţelegeri a
Scripturii cu privire la transformările majore aduse de Hristos. Galateni 2:1-10 este un
exemplu clar în acest sens. Pavel a cîştigat o libertate mai mare decît Petru printr-o mai
bună înţelegere a lucrării Domnului Isus şi prin acceptarea acestor lucruri prin credinţă.
Dar, a fi tare în credinţă — după cum vom vedea — nu înseamnă a fi liber să calci în
picioare pe cel slab, ci a fi liber să te acomodezi lui, respectiv a fi liber să mergi în ritm cu
înţelegerea lui şi să nu forţezi convingerile acestuia.
Dacă măsura de credinţă vine din măsura în care înţelegem lucrurile privitoare la Împărăţia
lui Dumnezeu, atunci nu trebuie să uităm că Pavel vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu
tocmai în acest capitol: „Împărăţia lui Dumnezeu — afirmă el — nu este mîncare şi
băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfînt” (14:17). Cu alte cuvinte, noi vom
promova Împărăţia lui Dumnezeu atunci cînd preocuparea noastră se focalizează nu pe
lucruri, ci pe oameni, nu pe dezbateri privitoare la mîncare şi băutură, ci pe relaţiile cu
fraţii noştri. „Eu ştiu — afirmă Pavel — şi sînt încredinţat în Domnul Isus, că nimic nu este
necurat în sine, şi că un lucru nu este necurat decît pentru cel ce crede că este necurat” (14).
O astfel de afirmaţie mă dezleagă de tendinţa de a încerca să-I plac lui Dumnezeu prin
alegerea lucrurilor curate de cele necurate, dîndu-mi un grad de libertate mult mai mare în
raport cu lucrurile din jurul meu. O astfel de libertate trebuie totuşi subordonată slujbei la
care Dumnezeu m-a chemat, aceea de a zidi Trupul lui Hristos. În Romani 12:3-8, Pavel a
afirmat cu foarte multă tărie faptul că Dumnezeu este preocupat de zidirea Trupului lui
Hristos, în care El este Acela care ne-a făcut să fim mădulare unii altora, tocmai prin harul
pe care ni l-a dat şi prin măsura de credinţă pe care El a împărţit-o fiecăruia.
Domeniul părerilor îndoielnice sau contextul discuţiei (3)

Încă de la început, Pavel precizează că întreaga discuţie ce urmează vizează doar domeniul
părerilor îndoielnice, adică domeniul în care Scriptura nu oferă standarde tranşante, cum ar
fi, de pildă, ce să mîncăm şi ce să nu mîncăm, ce zi să ţinem sau ce zi să nu ţinem.
Domeniul părerilor neîndoielnice este domeniul în care Dumnezeu S-a pronunţat clar în
Scriptură. A fura sau a nu fura, a minţi sau a nu minţi, a curvi sau a nu curvi, a vorbi de rău
sau a nu vorbi de rău pe fratele nostru, a-l judeca sau a-l dispreţui etc. nu ţin de domeniul
482
Căpetenia famenilor pune problema lui Daniel în termenii posibilităţii pedepsei capitale pentru oricine ar fi
îndrăznit să se abată de la porunca împăratului (vezi Dan. 1:8-10).
părerilor îndoielnice. În Scriptură, Dumnezeu porunceşte să nu furi, să nu minţi, să nu

curveşti, să nu-l bîrfeşti şi să nu-l judeci pe fratele tău. Orice comentariu este de prisos.
Ceea ce a spus Dumnezeu în această privinţă este neîndoielnic sau neinterpretabil în mai
multe feluri.
Este important de observat faptul că, plecînd de la o problemă care ţine de domeniul
părerilor îndoielnice — cum ar fi acela al mîncării sau al zilelor pe care le ţinem sau nu le
ţinem —, se ajunge foarte uşor în domeniul părerilor neîndoielnice — cum ar fi judecarea
sau dispreţuirea fratelui nostru —, unde cădem sub incidenţa poruncilor clare ale lui
Dumnezeu. Iar cînd este vorba de călcarea unor porunci neîndoielnic de clare ale lui
Dumnezeu, toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, şi fiecare din
noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu. Deci, în timp ce a mînca sau a nu
mînca o anume mîncare sau a ţine o zi sau alta este totuna, nu tot aşa este cu a judeca sau a
dispreţui pe fratele nostru: deci „cine mănîncă să nu dispreţuiască pe cine nu mănîncă; şi
cine nu mănîncă, să nu judece pe cine mănîncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit” (14:3).
Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? (4)

Aceste două categorii de credincioşi — cei tari şi cei slabi în credinţă — pot să se raporteze
unii la alţii într-un mod nesănătos. Cel slab ar putea să-l judece pe cel tare, pentru libertăţile
pe care acesta din urmă şi le permite şi pe care cel dintîi le va considera nesănătoase şi
chiar contrare voii lui Dumnezeu. Iar acela care este mai tare în credinţă va avea tendinţa
să-l dispreţuiască pe cel slab în credinţă, tocmai din pricina îngustimii gîndirii acestuia, din
pricina neînţelegerii corecte a lucrurilor.
Este important să observăm că, deşi începe prin a se adresa celui tare — „Primiţi bine pe
cel slab în credinţă şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice” (14:1) —, Pavel
porunceşte mai întîi celui slab să nu-l judece pe cel tare: „Cine eşti tu — îi spune Pavel
acestuia —, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpînului
său; totuş va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea” (4).
De ce începe Pavel cu cel slab? Să fie oare cazul acesta al judecăţilor emise de către cei
slabi mai frecvent în biserici? Tot ce se poate! Cel puţin aşa începe problema.
În general, în mintea celui care le practică, restricţiile de orice fel sînt dovada unei anumite
spiritualităţi, ceea ce poate să-l împingă pe acesta foarte uşor la legalism şi la judecată. În
primă fază, cel slab în credinţă, care, din pricina slăbiciunii lui în înţelegerea realităţii
Împărăţiei lui Dumnezeu, îşi pune tot felul de limite, se teme, în mod sincer, pentru fratele
său. Tocmai de aceea va încerca să-l atenţioneze pe acesta, atrăgîndu-i atenţia asupra
„libertăţilor nepermise” de care acesta s-a făcut „vinovat”. Dar atunci cînd îl atenţionează
pe acesta, cel slab în credinţă se poate lovi de un fel de nepăsare din partea celui tare sau de
un aer de superioritate afişat de către acesta. În faţa acestei respingeri, preocuparea celui
slab se va transforma repede în judecată. Legat de teama lui, Pavel îi spune celui slab care-l
judecă pe fratele său, că Stăpînul fratelui său are putere să-l ţină pe acesta, chiar dacă celui
slab în credinţă i se pare că fratele său umblă pe un teren minat. De fapt, fiecare dintre noi
trebuie să ne grăbim să ajungem cît mai repede în spaţiul libertăţii pe care ni l-a cucerit
Hristos prin moartea şi învierea Sa din morţi. Cu cît mai multe astfel de restricţii sau legi
inutile vom păstra în vieţile noastre, cu atît mai uşoară pradă vom deveni pentru Cel Rău.
Să ne aducem aminte de modul în care lucrează ispita şi despre care Pavel ne-a vorbit în
Romani 7:7-13:
7
Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nici de cum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am
cunoscut decît prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: „Să nu
pofteşti! 8Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se nască în mine prin porunca tot felul de
pofte; căci fără Lege, păcatul este mort. 9Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar cînd a
venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit. 10Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa,
mi-a pricinuit moartea. 11Pentrucă păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit, şi prin însăş,
porunca aceasta m-a lovit cu moartea. 12Aşa că Legea, negreşit, este sfîntă, şi porunca este
sfîntă, dreaptă şi bună. 13Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul,
tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentruca păcatul să se
arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaş poruncă (Rom. 7:7-13).
Întrebarea din capitolul 7 — „Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos?” — s-a ridicat
din pricina afirmaţiei din 7:4, unde Pavel spune că singurul mod de a scăpa de acuzarea şi
condamnarea Legii este să murim faţă de Lege prin trupul lui Isus Hristos. Nu Legea este
rea — ne spune Pavel —, ci consecinţele călcării ei. De aceea, trebuie să scăpăm cît mai
repede posibil de aceste consecinţe — plata păcatului este moartea —, iar lucrul acesta este
posibil doar prin împlinirea Legii, adică prin executarea sentinţei de către Domnul Isus
Hristos, care ne-a substituit în moarte şi ne-a lăsat să beneficiem de lucrul acesta prin
credinţă.
O dată ce am priceput că Legea este sfîntă, dreaptă şi bună, se pune întrebarea cum anume
se foloseşte de ea Satan ca să ne ispitească. Legea este lege doar dacă are ataşată de ea o
pedeapsă, adică numai dacă există consecinţe pentru călcarea ei. Iar plata călcării de Lege
este moartea, adică despărţirea de Dumnezeu şi darea noastră pe mîna lui Satan de către
Dumnezeu Însuşi.483 Tocmai de aceea, Satan va face tot ce-i va sta în putinţă să ne împingă
la călcarea Legii, după care va aştepta ca Dumnezeu Însuşi să ne dea pe mîna lui. Deci
intenţia Celui Rău este să facă tot posibilul să rupă practica noastră de crezul nostru, adică
să ne împingă la a călca porunca lui Dumnezeu.
Fiecare să fie încredinţat în mintea lui (5)

Cea mai frecventă greşeală pe care o facem în viaţa de credinţă este să ne lăsăm
îndoctrinaţi, adică să preluăm concluziile altora cu privire la adevărul biblic şi cu privire la
tiparele trăirii vieţii creştine, fără să plătim preţul înţelegerii lucrurilor pe care le primim. În
Pilda semănătorului, Domnul Isus a făcut distincţie între patru feluri de pămînturi.
Exceptînd pămîntul bătătorit, care nu intră deloc în relaţie cu sămînţa, pentru că, din pricina
împietririi, refuză să ştie de existenţa ei, celelalte trei feluri de pămînt o fac. La prima
vedere, cea mai de dorit relaţie cu sămînţa o are pămîntul stîncos: „A răsărit îndată…”
(Mat. 13:5) — spune Domnul Isus. Iar în tălmăcirea pildei, El adaugă: „Sămînţa căzută în
locuri stîncoase, este cel ce aude Cuvîntul, şi-l primeşte îndată cu bucurie” (20, s.n.).
Problema este că sămînţa căzută în pămîntul stîncos „n-are rădăcină în el, ci ţine pînă la o
483
Vezi Romani 1:18.
vreme; şi, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvîntului, se leapădă îndată de
el” (21). Rădăcina ţine de tăria convingerilor noastre legate de adevărul lui Dumnezeu.
Prin această pildă, Domnul Isus doreşte să sublinieze faptul că ceea ce contează înaintea lui
Dumnezeu este nu cît de repede încolţeşte sămînţa, ci cîtă roadă aduce ea, adică cît de
durabilă şi cît de sănătoasă va fi relaţia ei cu pămîntul:
18
Ascultaţi dar ce însemnează pilda sămănătorului. 19Cînd un om aude Cuvîntul privitor la
Împărăţie, şi nu-l înţelege, vine Cel rău şi răpeşte ce a fost sămănat în inima lui. Acesta este
sămînţa căzută lîngă drum. 20Sămînţa căzută în locuri stîncoase, este cel ce aude Cuvîntul, şi-l
primeşte îndată cu bucurie; 21dar n-are rădăcină în el, ci ţine pînă la o vreme; şi, cum vine un
necaz sau o prigonire din pricina Cuvîntului, se leapădă îndată de el. 22Sămînţa căzută între
spini, este cel ce aude Cuvîntul; dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor
îneacă acest Cuvînt, şi ajunge neroditor. 23Iar sămînţa căzută în pămînt bun, este cel ce aude
Cuvîntul şi-l înţelege; el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci (Mat.
13:18-23).
Sămînţa căzută în pămînt bun este acela bare este bine încredinţat în mintea lui de adevărul
pe care l-a primit. Atunci cînd un astfel de om îşi aşază viaţa pe lucrurile înţelese, între
ceea ce ştie şi ceea ce face există o armonie.
Problema fundamentală a celui slab în credinţă este neînţelegerea corectă a Cuvîntului.

Tocmai de aceea, pilda de trăire a celui tare în credinţă devine ispititoare, deoarece prezintă
un model nu doar plauzibil, ci şi de dorit. Problema începe în clipa în care noi părăsim
terenul convingerilor noastre şi rupem astfel trăirea de înţelegerea lucrurilor. Dumnezeu a
creat viaţa creştină în aşa fel încît să înceapă cu înnoirea minţii noastre. Trăirea trebuie să
urmeze înţelegerii. Atunci însă cînd trăirea o ia în direcţie opusă înţelegerii, se produce în
noi o ruptură, care cască o imensă spărtură în noi, pe care poate intra foarte uşor Cel Rău
cu ispitele lui şi ne poate devasta viaţa. De aceea, în domeniul părerilor îndoielnice, este
important să păstrăm armonia între ceea ce credem şi ceea ce facem. „Unul socoteşte o zi
mai pe sus de alta; pentru altul, toate zilele sînt la fel” (Rom. 14:5). Pentru moment, adică
pentru deciziile care trebuie luate pe loc, bătălia mare trebuie să fie pe trăirea în
conformitate cu crezul. Dacă păstrăm acest raport, înseamnă că, atunci cînd se îndreaptă
crezul nostru, automat se va îndrepta şi viaţa noastră. Iar crezul nostru se poate îndrepta
doar prin înţelegerea corectă a Cuvîntului lui Dumnezeu.
În concluzie, esenţa lucrurilor este legată de tiparul în baza căruia trebuie să ne trăim viaţa:
teologia trebuie să ne modeleze trăirea, crezul trebuie să ne modeleze umblarea. Acest tipar
nu trebuie călcat în picioare nici cu riscul de a continua să fim încă o vreme slabi în
credinţă. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui de faptul că ceea ce face este în
conformitate cu ceea ce crede.
Sîntem ai Domnului, şi Lui Îi dăm socoteală (6)

Disensiunile dintre cei despre care vorbeşte Pavel în text pleacă de la neînţelegerea
mîntuirii primite prin credinţa în Domnul Isus Hristos şi a implicaţiilor ei asupra sistemului
Vechiului Legămînt. Atunci cînd Dumnezeu pregătea schimbarea de legăminte, a afirmat
prin Ieremia că „în zilele acelea — adică în zilele cînd Noul Legămînt va intra în vigoare
—, nu se va mai zice: «Părinţii au mîncat aguridă, şi copiilor li s-au sterpezit dinţii,» ci
fiecare va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om, care va mînca aguridă, i se vor sterpezi
dinţii!” (Ier. 31:29-30), ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi dăm socoteală în mod
personal lui Dumnezeu, pentru tot ceea ce facem. Am intrat pe poarta mîntuirii declarîndu-
L, fiecare în parte, cu gura noastră, pe Hristos ca Domn, fiind plătiţi, fiecare în parte, cu
sîngele Lui, şi deci, fiecare în parte, Îi aparţinem Lui, nu altuia. Mîntuirea este deci
personală.484 Deşi sîntem fraţi, nici unul dintre noi nu dă socoteală fratelui său, ci lui
Dumnezeu pentru ceea ce face. În 12:1 s-a afirmat că trebuie să ne aducem trupul ca jertfă
vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu, ca răspuns la îndurarea Lui revărsată peste noi în Domnul
Isus Hristos. Iar în 12:3 ni se spune, ca nici unul dintre noi să nu aibă despre sine o părere
mai înaltă decît se cuvine. Dar cumpănirea noastră nu se face în raport cu fratele nostru, ci
în raport cu măsura de credinţă pe care Dumnezeu a împărţit-o fiecăruia. Este deci
important ca viaţa creştină s-o trăim ca răspuns la îndurarea lui Dumnezeu şi spre slava lui
Dumnezeu:
6
Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru
Domnul n-o face. Cine mănîncă, pentru Domnul mănîncă; pentrucă aduce mulţămiri lui
Dumnezeu. Cine nu mănîncă, pentru Domnul nu mănîncă, şi aduce şi el mulţămiri lui
Dumnezeu. 7În adevăr, niciunul din noi nu trăieşte pentru sine, şi nici unul din noi nu moare
pentru sine. 8Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; şi dacă murim, pentru Domnul murim.
Deci, fie că trăim, fie că murim, noi sîntem ai Domnului. 9Căci Hristos pentru aceasta a murit şi
a înviat, ca să aibă stăpînire şi peste cei morţi şi peste cei vii (Rom. 14:6-9, s.n.).
La citirea textului de mai sus, ne sar în ochi expresiile „pentru Domnul” şi „lui
Dumnezeu”, care sînt, practic, concluzionate în versetul 9: „Căci Hristos pentru aceasta a
murit şi a înviat, ca să aibă stăpînire şi peste cei morţi şi peste cei vii” (Rom. 14:9, s.n.).
Atunci cînd mă uit la fratele meu şi mă evaluez comparîndu-mă cu el, voi termina fie prin
a-l judeca, fie prin a-l dispreţui. Dar dacă am înţeles că am fost cumpărat cu un preţ şi de
aceea Îi aparţin lui Hristos şi deci îmi trăiesc viaţa în faţa Lui şi pentru El, sînt dintr-o dată
liber să trăiesc în baza măsurii de credinţă pe care o am acum. Fiecare dintre noi este al lui
Hristos şi fiecare dintre noi are să dea socoteală despre sine lui Dumnezeu. Din acest punct
de vedere, în domeniul părerilor îndoielnice „nu sînt păzitorul fratelui meu”. „Dacă stă în
picioare sau cade, este treaba stăpînului său” (14:4). Iar dacă în timp ce Dumnezeu l-a
primit eu continui totuşi să-l judec, intru în conflict direct cu Dumnezeu.
14:7-9 Am fost răscumpăraţi de Dumnezeu, ca să trăim pentru El
Concluzia din versetul 6 — „Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu
face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face. Cine mănîncă, pentru Domnul mănîncă;
pentru că aduce mulţămiri lui Dumnezeu. Cine nu mănîncă, pentru Domnul nu mănîncă, şi
aduce şi el mulţămiri lui Dumnezeu” — este întărită prin cele spuse în versetele 7-9:
484
Faptul că mîntuirea este personală nu înseamnă că este şi privată. Pavel ne-a spus deja că există un singur Trup,
care are mai multe mădulare, iar noi sîntem mădulare unii altora. Dar aici a fost vorba despre slujire, nu despre
judecată.
7
În adevăr, niciunul din noi nu trăieşte pentru sine, şi nici unul din noi nu moare pentru sine.
8
Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că
trăim, fie că murim, noi sîntem ai Domnului. 9Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat ca
să aibă stăpînire şi peste cei morţi şi peste cei vii (Rom. 14:7-9).
Dacă rearanjăm cuvintele din textul de mai sus, putem trage următoarea concluzie: În
adevăr, noi sîntem ai Domnului, căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să aibă
stăpînire şi peste cei morţi, şi peste cei vii. De aceea, nici unul din noi nu trăieşte pentru
sine, şi nici unul din noi nu moare pentru sine. Aşadar, dacă trăim, pentru Domnul trăim; şi
dacă murim, pentru Domnul murim. Sîntem ai Domnului, fiindcă El ne-a cumpărat cu
preţul scump al sîngelui Său, vărsat pentru noi. Aceasta înseamnă că preocuparea noastră
de căpătîi trebuie să fie nu schimbarea şi modelarea fratelui nostru după gusturile noastre,
ci modelarea şi schimbarea noastră după gusturile şi voia lui Dumnezeu, care va duce la
zidirea fratelui nostru spre slava lui Dumnezeu, lăsînd Duhul Sfînt să Se arate prin noi spre
folosul acestuia.
Am înţeles ce anume înseamnă faptul că nici unul din noi nu trăieşte pentru sine. Dar ce să
însemne faptul că nici unul din noi nu moare pentru sine? Dacă este relativ uşor să
înţelegem cum poate cineva să trăiască pentru Domnul, întrebarea care se ridică este cum
anume poate cineva să moară pentru Domnul, respectiv ce anume a vrut Pavel să spună
prin astfel de expresii.
O primă interpretare ne-ar putea duce cu gîndul la martirii din istorie. Dar aceasta ar limita
textul la o categorie restrînsă de creştini. De aceea, trebuie să plecăm de la faptul că
paralela dintre moartea şi învierea lui Hristos şi moartea şi învierea noastră a mai fost
făcută de Pavel în capitolul 6 al epistolei:
1
Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? 2Nicidecum! Noi, cari am
murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? 3Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus
Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? 4Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost
îngropaţi împreună cu El, pentruca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot
aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. 5În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte
asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. 6Ştim bine că
omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentruca trupul păcatului să fie desbrăcat
de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; 7căci cine a murit, de drept, este
izbăvit de păcat. 8Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu
El, 9întrucît ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o
stăpînire asupra Lui. 10Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată
pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. 11Tot aşa şi voi
înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.
12
Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele
lui. 13Să nu mai daţi în stăpînirea păcatului mădulările voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci
daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădulările
voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii (Rom. 6:1-13).
Ca să putem trăi pentru Hristos, trebuie mai întîi să murim împreună cu Hristos. Moartea
aceasta este o moarte faţă de păcat. În lumina textului din Romani 14, păcatul faţă de care
trebuie să murim în acest caz este păcatul judecării sau al dispreţuirii fratelui nostru.
„În adevăr, niciunul din noi nu trăieşte pentru sine, şi nici unul din noi nu moare pentru
sine” (14:7) — afirmă Pavel. Cu alte cuvinte, atunci cînd hotărîm să murim faţă de păcat, o
facem de dragul Domnului Isus Hristos, iar atunci cînd alegem să trăim în neprihănire, o
facem tot de dragul Domnului Isus Hristos. Fiind cumpăraţi pe preţul scump al sîngelui
Său, noi nu mai sîntem ai noştri. „Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat ca să aibă
stăpînire şi peste cei morţi şi peste cei vii” (14:9). Aşadar, „dacă trăim, pentru Domnul
trăim; şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, noi sîntem ai
Domnului” (14:8).
Dar textul se pretează şi la o interpretare literală, cu referire la trăirea şi moartea fizică.

Acela care nu este pregătit să şi moară pentru Hristos nu va putea nici trăi pentru El.
Hristos a murit în locul nostru, pentru ca, dovedindu-Şi supremaţia asupra morţii, să ne
elibereze de frica de moarte:
14
Astfel dar, deoarece copiii sînt părtaşi sîngelui şi cărnii, tot aşa şi El însuş a fost deopotrivă
părtaş la ele, pentruca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul,
15
şi să izbăvească pe toţi aceia, cari prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor (Evrei
2:14-15).
Relaţia cu Domnul Isus Hristos transcende moartea. Acela care s-a unit cu Hristos prin
credinţă a devenit Mireasa Lui şi aşteaptă cu o dorinţă înfocată ziua Nunţii, ziua în care
trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire. Într-adevăr, dacă trăim pentru
Domnul Isus Hristos, ne va fi uşor să murim pentru El, pentru că moartea nu este decît un
pasaj spre adevărata viaţă.
14:10-12 Fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui
Dumnezeu
Înţelegerea faptului că fratele nostru Îi aparţine lui Dumnezeu, nu nouă face ridicolă şi
culpabilă încăpăţînarea noastră de a-l judeca pe fratele nostru sau de a-l dispreţui. Pe de o
parte, din moment ce Dumnezeu l-a plătit cu un aşa preţ şi din moment ce l-a primit,
judecata şi dispreţul Îi sînt adresate, de fapt, Lui. Iar pe de altă parte, judecata nu ne-a fost
dată nouă, ci Domnului Isus, Aceluia care a plătit preţul de sînge pentru a ne răscumpăra:
10
Dar pentruce judeci tu pe fratele tău? Sau pentruce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne
vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. 11Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă
jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va da slavă lui
Dumnezeu. 12Aşa că fiecare din noi va da socoteală despre sine însuş lui Dumnezeu (Rom.
14:10-12).
Pavel aduce în discuţie judecata tocmai pentru a sublinia stăpînirea absolută a Domnului
Isus Hristos. Iar dacă, în ziua judecăţii, El este Acela care ne va judeca pe fiecare,
înseamnă că este înţelept să recunoaştem domnia Lui încă acum şi să trăim respectînd
deciziile Lui prezente. Or, El a primit şi pe cel care mănîncă, şi pe cel care nu mănîncă; şi
pe cel care socoteşte o zi mai presus decît alta, şi pe cel pentru care toate zilele sînt la fel.
Într-adevăr, ştiind că „fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuş lui Dumnezeu”
(14:12), este înţelept ca acela care face deosebire între zile să o facă pentru Domnul, iar
acela care nu face deosebire între zile să o facă tot pentru El. Cine mănîncă să mănînce
deci pentru Domnul, aducînd mulţumiri lui Dumnezeu, dimpreună cu acela care nu
mănîncă.
Însăşi definiţia trupului impune diversitate în unitate. Iar unitatea noastră derivă din
închinarea noastră Aceluiaşi Dumnezeu, în timp ce diversitatea derivă din faptul că
Dumnezeu ne-a primit aşa cum sîntem. Slavă Lui!
Concluzii
Capitolul a început cu o poruncă generală — „Primiţi bine pe cel slab în credinţă, şi nu vă
apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoelnice” (1, s.n.) —, prin care s-au introdus în discuţie
două concepte esenţiale: „slab şi tare în credinţă” şi „domeniul părerilor îndoelnice”. Este
tare în credinţă „unul care crede că poate să mănînce de toate” (2) sau unul pentru care
„toate zilele sînt la fel” (5). Cel slab în credinţă „nu mănîncă decît verdeţuri” (2) şi
„socoteşte o zi mai presus decît alta” (5). Problema este că atunci cînd cei doi se întîlnesc
— Şi cum s-ar putea să nu se întîlnească atunci cînd Dumnezeu i-a aşezat pe amîndoi în
acelaşi Trup al lui Hristos? — amîndoi sînt ameninţaţi de pericolul de a transforma o
problemă ce ţine de domeniul părerilor îndoielnice într-o problemă care este condamnată şi
pedepsită de Legea lui Dumnezeu. De aceea, amîndoi — atît cel tare, cît şi cel slab în
credinţă — trebuie să se supună poruncii exprese a lui Dumnezeu:
3
Cine mănîncă,
să nu dispreţuiască pe cine nu mănîncă;
şi cine nu mănîncă,
să nu judece pe cine mănîncă,
fiindcă Dumnezeu l-a primit (3, s.n.).
După cîte se pare, Pavel ştie că întreg acest domeniu este mai degrabă sub imperiul
sentimentelor, decît sub imperiul raţiunii, şi, tocmai de aceea, se vede obligat să aducă un
argument care să ne mute atenţia de pe celălalt pe Stăpînul acestuia şi să ne oblige astfel la
ascultare: „Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este
treaba stăpînului său; totuş, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru
ca să stea” (4, s.n.).
Dumnezeu ne-a primit atît pe unul, cît şi pe celălalt. Mai mult, El ne-a cumpărat atît pe
unul, cît şi pe celălalt cu preţul sîngelui scump al Însuşi Fiului Său. Deci atît unul, cît şi
celălalt preţuim la fel de mult pentru Dumnezeu, Stăpînul nostru. Atunci cînd problema
este mutată între noi şi Dumnezeu, înţelegem că singura Lui dorinţă este ca niciunul dintre
cei care au fost plătiţi cu acest mare preţ să nu se piardă. De aceea, fiecăruia ni se cere nu
să schimbăm convingerile fratelui nostru, ci să-l acceptăm şi să-l slujim, lăsînd Duhul lui
Dumnezeu să Se arate prin noi spre folosul aceluia care este robul Stăpînului nostru comun,
robul lui Dumnezeu.
Fiecare dintre noi trebuie să ne trăim viaţa în faţa Aceluia care ne-a răscumpărat. De aceea,
„fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui:
6
Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face.
Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face.
Cine mănîncă, pentru Domnul mănîncă;
pentrucă aduce mulţămiri lui Dumnezeu.
Cine nu mănîncă, pentru Domnul nu mănîncă,
şi aduce şi el mulţămiri lui Dumnezeu” (5,6, s.n.).
14:13-23 Nu nimici pe acela pentru care a murit Hristos

Am împărţit capitolul 14 în două blocuri de text: 1-12 şi 13-23. În primul ni s-a poruncit să
primim bine pe cel slab în credinţă. În al doilea, Pavel ne avertizează de consecinţele
neluării în serios a poruncilor din prima parte: „Dar dacă faci ca fratele tău să se mîhnească
din pricina unei mîncări, nu mai umbli în dragoste! Nu nimici, prin mîncarea ta, pe acela
pentru care a murit Hristos! … Să nu nimiceşti, pentru o mîncare, lucrul lui Dumnezeu.
Drept vorbind, toate lucrurile sînt curate. Totuş, a mînca din ele, cînd faptul acesta ajunge
pentru altul un prilej de cădere, este rău” (15, 20). Deci paragraful de faţă stă sub imperiul
acestui pericol extrem de serios.
14:13-15a Atenţie, pentru fratele tău a murit Hristos!
O dată ce ni s-a atras atenţia asupra Zilei Judecăţii (vezi 11-12), atenţia noastră ar trebui
automat să se mute de pe judecarea fraţilor noştri pe judecarea propriilor noastre fapte,
deoarece „fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuş lui Dumnezeu” (12).
13
Să nu ne mai judecăm dar unii pe alţii, ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic, care să fie
pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire. 14Eu ştiu şi sînt încredinţat
în Domnul Isus, că nimic nu este necurat în sine, şi că un lucru nu este necurat decît pentru cel
ce crede că este necurat. 15Dar dacă faci ca fratele tău să se mîhnească din pricina unei mîncări,
nu mai umbli în dragoste! Nu nimici, prin mîncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos!
(Rom. 14:13-15).
Întreaga noastră energie ar trebui focalizată asupra aspectului pozitiv, reclamat de hotărîrea
noastră de a ne aduce trupul ca jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu. Dacă am fost
chemaţi să zidim Trupul lui Hristos, este important să nu dărîmăm cu mîna noastră ceea ce
Duhul lui Dumnezeu a zidit prin noi. Aici se potrivesc cuvintele de atenţionare ale
Domnului Isus: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cine nu adună cu Mine,
risipeşte” (Luca 11:23).
Ca şi în cazul paragrafului precedent (14:1-12), şi paragraful de faţă (14:13-23) conţine o

poruncă generală (13) şi două porunci specifice (15b-16 şi 19-20a), fiecare dintre porunci
fiind urmate de cîte un argument (14-15a, 17-18 şi 20b, c), prin care Pavel doreşte să ne
motiveze la ascultare. Textul se termină cu o concluzie în două puncte (21-23), prin care
Pavel se adresează atît celui tare în credinţă, cît şi celui slab. Pe primul îl îndeamnă să-şi
păstreze pentru sine încredinţările, pentru ca să nu-l ispitească prin ele pe cel slab, iar celui
din urmă îi atrage atenţia asupra faptului că tot ce nu vine din încredinţare este păcat.
13
Porunca generală: Să nu ne mai judecăm dar unii pe alţii, ci mai bine judecaţi să nu faceţi
nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej
de păcătuire.
14
Argumentul 1: Eu ştiu şi sînt încredinţat în Domnul Isus, că nimic nu este necurat în
sine, şi că un lucru nu este necurat decît pentru cel ce crede că este necurat.
15
Dar dacă faci ca fratele tău să se mîhnească din pricina unei mîncări, nu
mai umbli în dragoste!
Porunca specifică:
Nu nimici, prin mîncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos!
16
Nu faceţi ca binele vostru să fie grăit de rău.
17
Argumentul 2: Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mîncare şi băutură, ci neprihănire,
pace şi bucurie în Duhul Sfînt. 18Cine slujeşte lui Hristos în felul acesta,
este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni.
Porunca specifică:
19
Aşa dar, să urmărim lucrurile cari duc la pacea şi zidirea noastră. 20Să nu
nimiceşti, pentru o mîncare, lucrul lui Dumnezeu.
Argumentul 3: Drept vorbind, toate lucrurile sînt curate. Totuş, a mînca din ele, cînd
faptul acesta ajunge pentru altul un prilej de cădere, este rău.
21
Concluzia 1: Bine este să nu mănînci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice lucru,
care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de
slăbire. 22Încredinţarea pe care o ai, păstrează-o pentru tine, înaintea lui
Dumnezeu.
Concluzia 2: Ferice de cel ce nu se osîndeşte singur în ce găseşte bine. 23Dar cine se
îndoieşte şi mănîncă, este osîndit, pentrucă nu mănîncă din încredinţare.
Tot ce nu vine din încredinţare, e păcat (Rom. 14:13-23, s.n.).
Să nu ne mai judecăm unii pe alţii (13a)

Porunca generală este cuprinsă în versetul 13 şi vine ca şi o concluzie la tot ceea ce s-a
spus în paragraful precedent: „Să nu ne mai judecăm dar unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi
să nu faceţi nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de
păcătuire”. Porunca are două părţi aşezate în contrast. În prima parte — „Să nu ne mai
judecăm dar unii pe alţii” (13a) — ni se spune ce anume nu trebuie să facem, iar în partea
doua — „Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de
poticnire sau un prilej de păcătuire” (13b) —, ce anume trebuie să ne străduim să facem.
Prin prima parte a poruncii din versetul 13 — „Să nu ne mai judecăm dar unii pe alţii”
(13a) —, Pavel a adus la un numitor comun atitudinile celor doi, subliniind faptul că şi
dispreţuirea celuilalt este tot o judecată. Acela care este slab în credinţă l-a judecat pe cel
tare pentru măsura libertăţii pe care acesta şi-a permis-o, în timp ce acela care este tare în
credinţă l-a dispreţuit pe fratele său pentru îngustimea înţelegerii acestuia. De fapt, atît
unul, cît şi celălalt l-au judecat pe fratele lor. Problema celor doi este că au pierdut din
vedere „verticala”, adică relaţia cu Dumnezeu. Pe de o parte, fratele meu nu este dat în
grija mea în ce priveşte problemele legate de domeniul părerilor îndoielnice. Nu este
chemarea mea să încerc să-l modelez pe fratele meu întru chipul şi asemănarea mea. El este
robul lui Hristos — ca şi mine, de fapt, — şi, de aceea, va da socoteală lui Hristos. Pe de
altă parte, preocuparea de a-l judeca pe fratele meu dovedeşte că am pierdut din vedere
faptul că eu însumi va trebui să stau în faţa scaunului de judecată al lui Hristos ca să dau
socoteală despre felul în care am răspuns la îndurarea arătată mie, despre felul în care am
tradus în faptă declararea lui Isus Hristos ca Domn al vieţii mele.
Piatră de poticnire sau prilej de cădere (13b)

O dată ce, în lumina judecăţii lui Hristos, atenţia ne-a fost atrasă asupra responsabilităţii
noastre, prin a doua parte a poruncii din versetul 13, Pavel ne spune ce anume trebuie să ne
preocupe pe fiecare: „Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic, care să fie pentru fratele
vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire”. Cu alte cuvinte, Pavel ne îndeamnă
să ne judecăm şi să ne cîntărim pe noi înşine, modul în care ne-am adus trupul ca jertfă pe
altarul zidirii Trupului lui Hristos.
Faptul că fratele nostru nu a fost dat în grija noastră în acest domeniu al părerilor
îndoielnice nu înseamnă că el ne poate fi indiferent. Fiind al lui Hristos, el a fost plătit cu
preţul nespus de scump al sîngelui lui Hristos şi, de aceea, trebuie să avem mare grijă să nu
fim pentru el un prilej de păcătuire sau o piatră de poticnire, cu alte cuvinte, să nu risipim
ceea ce a adunat Hristos şi, astfel, să ne pomenim luptînd împotriva Lui.
În paragraful precedent, Pavel a introdus două noţiuni: slab în credinţă şi tare în credinţă. În
paragraful prezent (13-23), el introduce o altă noţiune: „piatră de poticnire”, căreia îi dă
imediat şi un sinonim, „prilej de păcătuire”, pentru ca, în versetele următoare, să adauge
încă două: „prilej de cădere” (20), şi „prilej de slăbire” (21). Dar întrebarea este la ce
anume se referă Pavel, din moment ce discuţia a început pe marginea problemelor ce ţin de
domeniul părerilor îndoielnice. Păcatul se defineşte ca fiind o călcare a poruncii exprese a
lui Dumnezeu. Totuşi, în finalul acestui paragraf, Pavel introduce o altă noţiune: „Ferice de
cine nu se osîndeşte singur în ce găseşte bine. Dar cine se îndoieşte şi mănîncă, este osîndit,
pentrucă nu mănîncă din încredinţare. Tot ce nu vine din încredinţare e păcat” (14:22-23,
s.n.). La prima vedere, o astfel de definire a păcatului pare, pe de o parte, să relativizeze
păcatul, iar pe de altă parte, să facă extrem de vulnerabil pe cel tare în credinţă, care poate
deveni uşor o pricină de poticnire pentru fratele său mai slab în credinţă.
Ce anume înseamnă a fi un o piatră de poticnire şi un prilej de slăbire, de păcătuire sau de

cădere pentru fratele meu este detaliat în versetele care urmează: „Eu ştiu şi sînt încredinţat
în Domnul Isus, că nimic nu este necurat în sine, şi că un lucru nu este necurat decît pentru
cel ce crede că este necurat. Dar dacă faci ca fratele tău să se mîhnească din pricina unei
mîncări, nu mai umbli în dragoste! Nu nimici, prin mîncarea ta, pe acela pentru care a murit
Hristos” (14:14-15).
Atunci cînd ne străduim să nu fim o piatră de poticnire sau un prilej de cădere pentru
fratele nostru, nu cîntărim lucrurile pe care le facem, ci impactul lor asupra fratelui nostru.
Ceea ce facem — faptul că mîncăm sau nu mîncăm o mîncare sau faptul că ţinem sau nu
ţinem o zi — nu este un lucru rău în sine, dar dacă lucrul acesta aduce mîhnire fratelui meu,
este mai bine să renunţ la el de dragul lui. Să ne aducem aminte de cine anume era cel slab
din Biserica lui Hristos din Roma, citîndu-l pe Stott:
Patru mari propuneri au fost făcute privind identitatea celui slab — afirmă John Stott, pentru ca
apoi să treacă în revistă aceste patru propuneri. Cel tare se identifică de la sine prin contrast cu
cel slab. În primul rînd, s-a sugerat că aceia pe care Pavel îi numeşte slabi au fost idolatrii,
convertiţi de curînd de la păgînism, aceeaşi categorie de oameni pe care Pavel i-a întîlnit în
Corint şi despre care a scris în 1 Corinteni 8. Deşi acum erau mîntuiţi de idolatrie, conştiinţa lor
mult prea scrupuloasă le interzicea să mănînce carne, care, înainte să fi ajuns în măcelăriile din
cetate, fusese jertfită idolilor. Ei se temeau că a mînca din carnea care fusese jertfită idolilor
(eidolothyta) i-ar compromite şi astfel i-ar contamina… A doua sugestie este că toţi cei slabi
erau asceţii… Mişcări ascetice au existat atît în păgînism (de pildă, pitagorienii), cît şi în
iudaism (de pildă esenienii). Un astfel de ascetism ar putea explica de ce cel slab nu bea vin şi
nu mînca carne… În al treilea rînd, C. K. Barrett a susţinut faptul că aceia pe care Pavel îi
numeşte slabi erau legaliştii. Expresia „slabi în credinţă” dovedeşte falimentul acestora „de a
înţelege principiile fundamentale pe care le subliniază epistola lui Pavel pagină după pagină, şi
anume faptul că omul este îndreptăţit şi împăcat cu Dumnezeu nu prin vegetarianism,
sabatarianism…, ci numai prin credinţă.485 Cu alte cuvinte, cel slab (fiind slab în credinţă)
privea legile şi regulile pe care le păzea ca fiind fapte bune necesare pentru mîntuire. Dar, avînd
în vedere faptul că, în Galateni, Pavel a pronunţat o solemnă anatemă peste toţi aceia care au
distorsionat în felul acesta Evanghelia harului (vezi Gal. 1:8 ş.urm.), putea fi el oare atît de
blînd cu cei slabi din Roma…, dacă însăşi esenţa Evangheliei ar fi fost în discuţie? A patra şi
cea mai satisfăcătoare propunere este că majoritatea celor slabi ar fi fost creştini iudei, a căror
slăbiciune consta în devotamentul lor conştient faţă de rînduielile iudaice privind mîncările şi
ţinerea zilelor.486
Această a patra poziţie pare să fie cea corectă. De unde venea deci condamnarea pentru cel
slab care ar fi călcat rînduielile legate de mîncări şi zile? Atît regulile alimentare, cît şi
ţinerea zilelor erau domenii reglementate în mod clar de Vechiul Testament. Creştinii iudei
care continuau să se ţină în mod conştient şi deliberat de rînduielile iudaice credeau că
violînd regulile alimentare stipulate în Vechiul Testament şi neţinînd Sabatul intră direct
sub acuzarea Legii şi se fac astfel vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Într-un fel, Barrett are
dreptate atribuind slăbiciunea aceasta unui spirit legalist. Dar afirmaţia lui trebuie neapărat
înţeleasă în lumina precizării celor care susţin poziţia a patra, deoarece Pavel se referă strict
la mîncări şi la zile, deci la domenii reglementate clar de Vechiul Testament. Problema
celor slabi din Roma era că ei nu au putut pricepe pe deplin implicaţiile lucrării Domnului
Isus, faptul că Noul Legămînt nu a fost dat de Dumnezeu ca să peticească Vechiul
Legămînt, ci ca să-l înlocuiască: „În adevăr, dacă legămîntul dintîi ar fi fost fără cusur, n-ar
mai fi fost vorba să fie înlocuit cu un al doilea” (Evrei 8:7, s.n.). Iar în ultimul verset al
capitolului, Pavel afirmă: „Prin faptul că zice: «Un nou legămînt», a mărturisit că cel dintîi
este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrînit, este aproape de peire” (13). Legămîntul întîi a
fost gîndit de Dumnezeu cu un termen de valabilitate precis. Noul Legămînt a fost anunţat
atunci cînd Dumnezeu era pe punctul de a rupe legămîntul cu Iuda (vezi Ier. 31:27-34).
485
C. K. Barrett, A Commentary on the Epistle to the Romans, p. 256.
486
John R. W. Stott, op. cit. pag. 355-6.
Esenţa Noului Legămînt a fost ungerea în funcţia de Mare-Preot a Unuia care nu venea din
seminţia lui Levi, din familia lui Aaron. Concluzia argumentului din Evrei 7 îl avem în
primele versete din Evrei 8:
1
Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta
scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, 2ca slujitor al Locului prea sfînt şi al adevăratului cort,
care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul. 3Orice mare preot este pus să aducă lui
Dumnezeu daruri şi jertfe. De aceea era de trebuinţă ca şi celalt Mare Preot să aibă ceva de
adus. 4Dacă ar fi pe pămînt, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sînt ceice aduc darurile după Lege. 5Ei
fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise dela
Dumnezeu, cînd avea să facă cortul: „Ia seama”, i s-a zis, „să faci totul după chipul care ţi-a fost
arătat pe munte”. 6Dar acum Hristos a căpătat o slujbă cu atît mai înaltă cu cît legămîntul al
cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune. 7În adevăr, dacă
legămîntul dintîi ar fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit cu un al doilea (Evrei
8:1-7).
Înlocuirea Legămîntului întîi cu un Nou Legămînt a început cu înlocuirea marelui-preot

după rînduiala lui Aaron cu un Mare-Preot după rînduiala lui Melhisedec. Dar „odată
schimbată preoţia — precizează Scriptura —, trebuia numaidecît să aibă loc şi o schimbare
a Legii” (Evrei 7:12), adică a întregii rînduieli legate de cadrul apropierii omului de
Dumnezeu. Aşa se face că Moartea, Învierea şi Înălţarea Domnului Isus pentru a fi uns ca
Mare-Preot al Cortului Ceresc au pus capăt legilor alimentare şi ţinerii zilelor de
sărbătoare, porunci care făceau parte integrantă din Legămîntul întîi. Legămîntul fiind un
sistem integrat nu poate fi desfăcut pe părţile lui componente, pentru ca să luăm din el doar
elementele care ne convin: tăierea-împrejur, Sabatul, legile alimentare etc. Bisericilor din
Galatia, Pavel le scrie pe un ton extrem de tăios:
1
Rămîneţi dar tari, şi nu vă plecaţi iarăş supt jugul robiei. 2Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă
veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic. 3Şi mărturisesc iarăş încă odată oricărui om
care primeşte tăierea împrejur, că este dator să împlinească toată Legea. 4Voi, cari voiţi să fiţi
socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har (Gal. 5:1-4, s.n.).
Dar tocmai pentru că perioada în care trăia şi lucra Pavel, deci perioada în care a fost scrisă
Epistola către romani, era o perioadă de tranziţie, în care aceste adevăruri constituiau
aspectul central al frămîntărilor Bisericii, Pavel cere celor tari, adică celor care au înţeles
aceste adevăruri, să aibă răbdare cu cei slabi şi să nu le forţeze conştiinţa.
14:14-15a Nimic nu este necurat în sine şi totuşi…
Versetele 14-15a conţin un contrast. Pe de o parte, „nimic nu este necurat în sine” (14),
afirmă Pavel. Pe de altă parte însă, dacă faci pe fratele tău să se mîhnească din pricina unui
lucru — care nu este necurat în sine —, „nu umbli în dragoste” (15). Prin acest contrast,
Pavel pune în balanţă un lucru banal din viaţa de zi cu zi, mîncarea, cu un om pentru care a
murit Domnul Isus Hristos. Iar Hristos a murit nu ca să schimbe un regim alimentar cu
altul, nu ca să mute un ritualul religios făcut într-o anumită zi într-o altă zi, ci ca să ne
smulgă din acest veac rău şi să ne împace cu Dumnezeu. Cele două categorii de lucruri
aparţin la două scări de valori atît de diferite încît nici măcar nu pot fi comparate unele cu
altele. „Eu ştiu şi sînt încredinţat în Domnul Isus, că nimic nu este necurat în sine, şi că un
lucru nu este necurat decît pentru cel ce crede că este necurat. Dar dacă faci ca fratele tău
să se mîhnească din pricina unei mîncări, nu mai umbli în dragoste!” (14-15).
14:15b-20a Nu nimici, prin mîcarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos
Porunca generală din versetul 13 este urmată de argumentul din versetele 14-15a. Imediat
după aceea, Pavel continuă cu o poruncă specifică (15b-16), pe care o motivează apoi prin
argumentul din versetul 18, pentru ca să o întărească încă o dată, repetînd porunca în
versetele 19-20a.
15
…Nu nimici, prin mîcarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos! 16Nu faceţi ca binele vostru
să fie grăit de rău. 17Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mîncare şi băutură, ci neprihănire,
pace şi bucurie în Duhul Sfînt. 18Cine slujeşte lui Hristos în felul acesta, este plăcut lui
Dumnezeu şi cinstit de oameni. 19Aşa dar, să urmărim lucrurile cari duc la pacea şi zidirea
noastră. 20Să nu nimiceşti, pentru o mîncare, lucrul lui Dumnezeu (Rom. 14:15b-20a).
Pericolul la care cei tari ar fi expus pe fraţii lor iudei mai slabi în credinţă, neumblînd în
dragoste faţă de ei şi făcîndu-i, astfel, să se mîhnească din pricina unei mîncări, era mare:
nimicirea aceluia pentru care a murit Hristos, ceea ce însemna, de fapt, nimicirea lucrului
lui Dumnezeu. Pericolul fiind atît de serios, Pavel nu se sfieşte să dea porunci clare şi
apăsate celor care erau sau se considerau a fi tari în credinţă: „Nu nimici, prin mîncarea ta,
pe acela pentru care a murit Hristos!” (15b); „Să nu nimiceşti, pentru o mîncare, lucrul lui
Dumnezeu” (20a).
Oare ce valoare trebuie să dăm acestui avertisment? Poate oare fi nimicită de mine lucrarea
lui Dumnezeu în fratele meu pentru care a murit Domnul Isus Hristos?
Ce fel de „distrugere” sau „nimicire” are Pavel în minte — întreabă John Stott? Profesorul
Dunn — continuă Stott — afirmă că, după cum toţi comentatorii recenţi sînt de acord, „ceea ce
se are în vedere este nimicirea escatologică finală”, adică iadul.487 Să-mi fie iertat, dar eu nu sînt
de acord cu el — afirmă Stott —, iar aceasta avînd în vedere patru motive. În primul rînd, să
putem oare crede că un singur act al unui frate creştin împotriva conştiinţei lui — care în nici un
caz nu este greşeala lui, ci greşeala celui tare, care l-a dus în ispită, şi care, de aceea, este o
greşeală neintenţionată, iar nu o neascultare deliberată — merită condamnarea eternă? Nu! Iadul
este rezervat numai celor încăpăţînaţi, celor care nu vor să se pocăiască, celor care persistă în
mod voit în a face răul (2:5 ş.urm.). În al doilea rînd, o astfel de poziţie (nimicirea eternă a unui
frate) este inconsecventă cu doctrina perseverării pînă la sfîrşit, pe care apostolul a expus-o în
mod elocvent în 8:28-39, afirmînd că absolut nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui
Dumnezeu. Semnul distinctiv al oricărui „frate” autentic sau al oricărei „surori” autentice este
acela că el sau ea, prin dragostea statornică a lui Dumnezeu, va persevera pînă la sfîrşit. În al
treilea rînd, Pavel scrie, în versetul 15, că fratele tare este în stare să-l nimicească pe cel slab;
dar Isus a zis că Dumnezeu Însuşi este acela care va nimici pe oameni în iad.488 În al patrulea
487
James D. G. Dunn, Romans, in The Word Biblical Commentary, vol. 38B, p. 821.
488
Vezi Matei 10:28.
rînd — afirmă Stott —, contextul cere o interpretare diferită pentru verbul „a nimici”.
„Apollymi” are un spectru larg de sensuri: de la „a ucide” pînă la „a strica”. Aici, opusul
verbului „a nimici” este verbul „a zidi” (19 şi 15:2). De aceea, atenţionarea lui Pavel se referă la
posibilitatea ca acela care este tare şi care l-a dus în ispită pe cel slab, împingîndu-l să acţioneze
împotriva conştiinţei lui, să aducă prejudicii serioase în procesul uceniciei acestuia. Pavel îl
avertizează pe cel tare să nu aducă un astfel de prejudiciu celui slab.489
Afirmaţiile lui Stott merită comentate, mai ales că avertismentul lui Pavel este reluat cel
puţin de două ori — „Nu nimici pentru mîncarea ta pe cel pentru care a murit Hristos” (15)
şi „să nu nimiceşti pentru o mîncare lucrarea lui Dumnezeu” (20) — şi întărit de-a lungul
întregului context prin expresii ca acestea: „prilej de păcătuire” (13, 21, s.n.), „prilej de
cădere” (20, 21, s.n.) sau ca afirmaţia din versetul 23: „Tot ce nu vine din încredinţare este
păcat” (s.n.). Să luăm pe rînd cele patru motive ale lui Stott.
În primul rînd, — întreabă Stott, punînd sub semnul întrebării afirmaţia lui Dunn —, să putem
oare crede că un singur act al unui frate creştin împotriva conştiinţei lui — care în nici un caz
nu este greşeala lui, ci greşeala celui tare, care l-a dus în ispită, şi care, de aceea, este o greşeală
neintenţionată, iar nu o neascultare deliberată — merită condamnarea eternă? Nu! Iadul este
rezervat numai celor încăpăţînaţi, celor care nu vor să se pocăiască, celor care persistă în mod
voit în a face răul (2:5 ş.urm.).
Mai întîi, nu credem că Pavel se referă la un act singular pe care-l comite cel slab, ci la un
tipar pentru care acesta deschide uşa. Trăirea creştină trebuie să se fundamenteze pe
convingerile pe care le cîştigăm în faţa Cuvîntului lui Dumnezeu. Dacă începem să ne
permitem libertatea să călcăm în picioare conştiinţa noastră, respectiv convingerile
dobîndite în faţa Cuvîntului, întrebarea este ce anume ne va opri să continuăm pe această
cale a răzvrătirilor deliberate împotriva lui Dumnezeu. Oare nu tocmai lucrul acesta
încearcă Pavel să-l prevină afirmînd, pe de o parte, că fiecare trebuie „să fie deplin
încredinţat în mintea lui” (14:5), iar pe de altă parte, că „tot ce nu vine din încredinţare este
păcat” (14:23)? Faptul că greşeala iniţială nu este iniţiată de cel în cauză nu schimbă cu
nimic lucrurile. Iată ce spune profetul Isaia celor din vremea lui: „Cei ce povăţuiesc pe
poporul acesta îl duc în rătăcire, şi cei ce se lasă povăţuiţi de ei sînt pierduţi” (9:16, s.n.).
Prin Isaia, Duhul lui Dumnezeu pune astfel responsabilitatea atît pe umerii povăţuitorilor,
cît şi pe umerii celor care se lasă povăţuiţi de ei. Păcatul Evei a fost iniţiat şi indus de către
Şarpe, iar păcatul lui Adam, de către Eva. Au fost scutiţi oare aceştia de consecinţele
păcatului? Nicidecum!
Apoi, în argumentul de mai sus, Stott nu ia în considerare efectul de împietrire al păcatului:

păcatul înşală, înfăşoară lesne şi împietreşte, iar o inimă rea şi necredincioasă ne desparte
de Dumnezeul cel viu (vezi Evrei 3:12-15).
În al doilea rînd, — afirmă Stott —, o astfel de poziţie (nimicirea eternă a unui frate) este
inconsecventă cu doctrina perseverării pînă la sfîrşit, pe care apostolul a expus-o în mod
elocvent în 8:28-39, afirmînd că absolut nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu.
489
John R. W. Stott, op. cit. pag. 365-6.
Semnul distinctiv al oricărui „frate” autentic sau al oricărei „surori” autentice este acela că el
sau ea, prin dragostea statornică a lui Dumnezeu, va persevera pînă la sfîrşit.
Oare cele spuse de Pavel în Romani 8:28-39 nu trebuie înţelese în lumina celor spuse în
capitolele 6-8 şi a explicaţiilor din capitolele 9-11? Să nege oare Pavel prin cele spuse în
8:28-39 seriozitatea avertizărilor din 6:16, 23; 8:5-8 şi 13 sau pericolul tăierii din măslin
despre care a vorbit în 11:17-24? Este adevărat că „semnul distinctiv al oricărui «frate»
autententic sau al oricărei «surori» autentice este acela că el sau ea, prin dragostea
statornică a lui Dumnezeu, va persevera pînă la sfîrşit”.490 Dar cum să-i caracterizăm pe cei
care au pornit pe cale şi au ajuns să cadă. Dacă aceştia nu sînt fraţi autentici, nu vedem de
ce s-ar fi impacientat Pavel pentru ei. Dacă nu ar exista atît posibilitatea tăierii din măslin
(11:17-22), cît şi cea a realtoirii în el (11:23-24), pe de o parte, nu ar fi justificate nici
temerile lui Pavel, şi nici atenţionările lui, iar pe de altă parte, nu ar fi justificate nici
rugăciunea, nici aşteptarea lui ca fraţii lui care au fost tăiaţi afară să fie altoiţi din nou.
Dacă pericolul nu ar fi real, nu vedem de ce s-a temut Pavel pentru cei din Tesalonic, care
au călcat pe urmele lui şi pe urmele Domnului Isus Hristos, primind nu doar Evanghelia, ci
şi suferinţele care au venit împreună cu ea. Dacă nu era nici un pericol real, de ce le scrie
Pavel aceste cuvinte:
17
Noi, fraţilor, după ce am fost despărţiţi cîtăva vreme de voi, cu faţa dar nu cu inima, am avut
cu atît mai mult dorinţa să vă vedem. 18Astfel, odată, şi chiar de două ori, am voit (eu, Pavel, cel
puţin) să venim la voi; dar ne-a împedecat Satana. 19Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau
bucuria sau cununa noastră de slavă? Nu sînteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la
venirea Lui? 20Da, voi sînteţi slava şi bucuria noastră. 1De aceea, fiindcă nu mai puteam răbda,
am socotit mai bine să fim lăsaţi singuri în Atena, 2şi v-am trimes pe Timotei, fratele nostru şi
slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în
credinţa voastră, 3pentruca nimeni din voi să nu se clatine în aceste necazuri; căci ştiţi singuri că
la aceasta sîntem rînduiţi. 4Şi cînd eram la voi, v-am spus mai dinainte că vom suferi necazuri,
ceea ce s-a şi întîmplat, cum bine ştiţi. 5Astfel, în nerăbdarea mea, am trimes să-mi aducă ştiri
despre credinţa voastră, de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit Ispititorul, şi osteneala noastră să
fi fost degeaba (1 Tes. 2:17-3:5, s.n.)?
Pericolul este real. Oare nu tocmai de aceea a scris Pavel capitolele 6-8 din Romani, cu
toate avertizările serioase pe care le cuprind aceste capitole? Acela care se dă rob păcatului
ca să-l asculte va fi robul păcatului, iar plata păcatului este moartea (vezi 6:16 şi 23). Acela
care va trăi după îndemnurile firii pămînteşti, adică va merge în direcţie opusă direcţiei pe
care o arată Cuvîntul lui Dumnezeu, va muri, spune Pavel, în 8:13, căci umblarea după
lucrurile firii pămînteşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Căci fii ai lui Dumnezeu
sînt „toţi ceice sînt călăuziţi de Duhului lui Dumnezeu” (8:14). Or, călcarea convingerilor
noastre legate de Scriptură nu sînt pe linia călăuzirii Duhului Sfînt.
Perseverarea în har este o lucrare a harului lui Dumnezeu de la un capăt pînă la celălalt.
Fără revărsarea harului lui Dumnezeu peste noi, adică fără lucrarea directă a Duhului Sfînt,
nimeni nu poate nici măcar să-şi ceară iertare pentru păcatele lui. Duhului Sfînt I-a fost
încredinţată de Dumnezeu lucrarea de a dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul,
490
Ibid., p. 366.
neprihănirea şi judecata.491 Înseamnă oare lucrul acesta că omul păcătos nu poate

obstrucţiona lucrarea Duhului Sfînt, refuzînd împăcarea la care-l îndeamnă Duhul şi
nevenind la lumină cu păcatul lui ca să fie iertat de el? Nicidecum! Duhul Îşi face această
lucrare în noi prin sabia Duhului, adică Cuvîntul lui Dumnezeu, şi prin comunitatea
Duhului, adică fraţii. În textul din Matei 18: 15-20, se descrie lucrarea Duhului Sfînt prin
aceste instrumente ale harului, dar se precizează clar faptul că, în pofida acestei lucrări, nu
se garantează pocăinţa celui păcătos:
15
Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te
ascultă, ai cîştigat pe fratele tău. 16Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi,
pentruca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. 17Dacă nu vrea să asculte
de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un
păgîn şi ca un vameş. 18Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice
veţi deslega pe pămînt, va fi deslegat în cer (Mat. 18:15-18, s.n.).492
„Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua
ispitirii în pustie” (Evrei 3:7-8, s.n.), ne îndeamnă Pavel în Evrei. Dar oare de ce există acel
„dacă” în text? De ce să nu poată auzi cineva glasul Duhului Sfînt? Există două posibilităţi:
fie Duhul Sfînt nu mai vorbeşte, fie omul păcătos nu mai aude glasul Duhului, din pricina
împietririi inimii lui. Din moment ce mandatul Duhului de a dovedi lumea vinovată în ce
priveşte păcatul nu a încetat, rămîne deschisă cea de-a doua variantă. Într-adevăr, nimic din
afara noastră nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus
Hristos, Domnul nostru. Cu alte cuvinte, nimic din ceea ce ar putea veni peste noi nu este
semnul mîniei lui Dumnezeu împotriva noastră, deoarece nimic nu-L va face pe Dumnezeu
să Se răzgîndească şi să nu termine ceea ce a început să facă în noi. De aceea, „El care n-a
cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da, fără plată,
împreună cu El, toate lucrurile?” (8:32) — dar numai „împreună cu El”. Însuşi Domnul
Isus ne-a spus că deşi „cel tare”, adică duhul necurat, a fost scos din casă de către „cel mai
tare”, adică de Însuşi Domnul Isus, casa poate totuşi să rămînă la un moment dat goală,
măturată şi împodobită, pentru că — chiar dacă nu ne vine să credem — casa, care nu a
avut putere asupra „celui tare”, are puterea şi libertatea să-L scoată afară pe „cel mai tare”
din ea, pentru ca apoi să fie invadată din nou de duhurile rele. „Cine nu este cu Mine — a
încheiat Domnul Isus — este împotriva Mea; şi cine nu adună cu Mine, risipeşte” (Luca
11:23).
În al treilea rînd — afirmă Stott —, Pavel scrie, în versetul 15, că fratele tare este în stare să-l
nimicească pe cel slab; dar Isus a zis că Dumnezeu Însuşi este acela care va nimici pe oameni în
iad.
Într-adevăr, prerogativul judecăţii şi pedepsei I-a fost dat Domnului Isus.493 Dar aici este
vorba despre acela care îl împinge pe fratele său în păcatul aducător de moarte. Oare toate
îndemnurile şi avertizările din Noul Testament cu privire la prorocii mincinoşi să nu aibă
491
Vezi Ioan 16:8-11.
492
Pentru o analiză detaliată a textului, vezi Beniamin Fărăgău, Matei 11-23, vol. II, pag. 124-136.
493
Vezi Ioan 5:21-29.
nici o bază? Oare pericolul pe care-l prezintă ei pentru Biserica lui Hristos să nu fie tocmai
atît de serios? Iată ce spune Pavel la plecarea lui din Milet:
„25Şi acum, ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa, voi toţi aceia, în mijlocul cărora am umblat
propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu. 26De aceea vă mărturisesc astăzi, că sînt curat de sîngele
tuturor. 27Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu. 28Luaţi seama dar la voi
înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfînt episcopi (sau: priveghetori), ca să
păstoriţi Biserica Domnului, pe care a cîştigat-o cu însuş sîngele Său. 29Ştiu bine că, după
plecarea mea, se vor vîrî între voi lupi răpitori, cari nu vor cruţa turma; 30şi se vor scula din
mijlocul vostru oameni, cari vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea
lor. 31De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să
sfătuiesc cu lacrămi pe fiecare din voi. 32Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mîna lui Dumnezeu
şi a Cuvîntului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte, şi vă poate da moştenirea împreună cu
toţi cei sfinţiţi (Fapte 20:25-32, s.n.).
Dar nu numai Pavel avertizează de acest pericol. Iată, de pildă, cum încheie Petru a doua sa
epistolă, după ce, în capitolul 2, expune pe îndelete pericolul prorocilor şi învăţătorilor
mincinoşi, care vor vorbi cu trufie lucruri de nimic, vor momi cu poftele cărnii şi cu
desfrînări pe cei ce de abia au scăpat de cei ce trăiesc în rătăcire:
14
De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără
prihană, fără vină, şi în pace. 15Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mîntuire,
cum v-a scris şi prea iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, 16ca şi în toate
epistolele lui, cînd vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sînt unele lucruri grele de înţeles pe
cari cei neştiutori şi nestatornici le răstîlmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.
17
Voi deci, prea iubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi
tîrîţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, şi să vă pierdeţi tăria; 18ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa
Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veciniciei.
Amin (2 Petru 3:14-18, s.n.).
După cum Dumnezeu lucrează prin oameni, tot aşa şi Diavolul lucrează prin oameni. Iar
Pavel ne îndeamnă, în Romani 14, să nu acceptăm să fim noi înşine oamenii prin care
Diavolul să lucreze la dărîmarea şi la nimicirea fraţilor noştri şi a Templului lui Dumnezeu.
16
Nu ştiţi că voi sînteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?
17
Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu;494 căci
Templul lui Dumnezeu este sfînt: şi aşa sînteţi voi. 18Nimeni să nu se înşele: Dacă cineva dintre
voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. 19Căci
înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: „El
prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor.” 20Şi iarăş: „Domnul cunoaşte gîndurile celor înţelepţi.
Ştie că sînt deşarte” (1 Cor. 3:16-20, s.n.).
Templul lui Dumnezeu este nimicit atunci cînd cineva nimiceşte, de fapt, pe fratele său,
împingîndu-l la păcat în mod direct sau indirect. Atît în textul din Romani, cît şi în cel din 1
Corinteni, este prezentat nu doar pericolul pentru cel în cauză, ci şi pericolul pentru acela
care se face vinovat de nimicirea fratelui său.
494
Vezi şi Matei 18:1-9.
În al patrulea rînd — afirmă Stott —, contextul cere o interpretare diferită pentru verbul „a
nimici”. „Apollymi” are un spectru larg de sensuri: de la „a ucide” pînă la „a strica”. Aici,
opusul verbului „a nimici” este verbul „a zidi” (19 şi 15:2). De aceea, atenţionarea lui Pavel se
referă la posibilitatea ca acela care este tare şi care l-a dus în ispită pe cel slab, împingîndu-l să
acţioneze împotriva conştiinţei lui, să aducă prejudicii serioase în procesul uceniciei acestuia.
Pavel îl avertizează pe cel tare să nu aducă un astfel de prejudiciu celui slab.
Oare „nimicirea” despre care se vorbeşte în text să se refere doar la zona sfinţirii, doar la
„stricarea” lucrurilor zidite în fratele meu în procesul de ucenicie? Dar oare de ce este pusă
în contrast lucrarea de nimicire a celui slab de către cel tare tocmai cu lucrarea pe care
Hristos a făcut-o în El prin moartea Lui? „Nu nimici prin mîncarea ta pe acela pentru care
a murit Hristos!” (15, s.n.). „Nu nimici, pentru o mîncare, lucrul lui Dumnezeu!” (20, s.n.).
„Nimicirea” celui slab este contrastată cu lucrarea pe care Hristos a făcut-o murind pentru
el, respectiv cu ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el, probabil, prin Domnul Isus Hristos. În
sine, această comparaţie implicită ne obligă să luăm foarte serios avertizarea cu privire la
„nimicirea” despre care este vorba în text.
Oare nu aici se aliniază avertismentele din restul cărţii, cum ar fi cele din Romani 6:16, 23;
8:5-8 şi 13? Oare dacă fratele slab este împins să se deschidă păcatului, din pricina
prilejului de păcătuire pe care i-l dă cel tare, nu va trăi el tragedia celui despre care
vorbeşte Pavel în Romani 7:14-24? Dacă acela care a căzut în păcat persistă în el şi nu vine
la lumină, nu va muri el oare? „Aşa dar, fraţilor, — ne spune Pavel în Romani 8 —, noi nu
mai datorăm nimic firii pămînteşti, ca să trăim după îndemnurile ei” (12). Dar tot Pavel
afirmă şi cele spuse în versetele imediat următoare: „Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi
muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi ceice sînt
călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sînt fii ai lui Dumnezeu…. Şi, dacă sîntem copii, sîntem
şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă
suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El” (Rom. 8:13-17,
s.n.). Deşi proslăvirea noastră a fost hotărîtă mai dinainte de către Dumnezeu, ea se va
întîmpla doar dacă suferim cu adevărat împreună cu Hristosul în care am crezut. Parte din
această suferinţă este însăşi pocăinţa care aduce moartea noastră faţă de păcat.
Acum că am văzut cît de serios este pericolul de a nimici pentru o mîncare pe fratele pentru
care a murit Hristos — nimicim însăşi lucrarea lui Dumnezeu —, să vedem prin ce anume
ne motivează Pavel la împlinirea poruncilor specifice din versetele 15 şi 20.
În primul rînd, adresîndu-se celor tari în credinţă, Pavel le scrie, „nu faceţi ca binele vostru
să fie grăit de rău” (16). „Binele” care poate fi grăit de rău este tocmai libertatea în Hristos
la care aceştia au ajuns şi de care se bucură în urma înţelegerii implicaţiilor morţii
Domnului Isus Hristos. Însă libertatea noastră în Hristos nu poate merge împotriva lui
Hristos şi a lucrării Lui. Să ne aducem aminte de un incident din viaţa Domnului Isus. În
drumul Său spre Ierusalim, Domnul Isus i-a trimis pe Iacov şi pe Ioan într-unul dintre
satele Samariei, ca să-I găsească loc de poposire. Dar pentru că samaritenii nu au vrut să-i
primească, în mînia lor, cei doi au vrut să ceară foc din cer peste satul respectiv. „Isus S-a
întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: «Nu ştiţi de ce duh sînteţi însufleţiţi! Căci Fiul omului a
venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mîntuiască»” (Luca 9:55-56). În acel

moment, deşi mergeau cu Isus spre Ierusalim, cei doi nu adunau, de fapt, cu El, ci luptau
împotriva intereselor Lui. A fi pentru fratele nostru un prilej de păcătuire sau de cădere
înseamnă a nimici lucrarea lui Hristos, a merge împotriva lui Hristos.
În Matei 18, Domnul Isus întoarce fila, rostind sentinţa asupra celui vinovat, adică asupra
celui care l-a împins pe fratele său la păcat:
6
…Pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de
folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adîncul mării. 7Vai de lume,
din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai
de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire! 8Acum, dacă mîna ta sau piciorul tău te face
să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le dela tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop
sau ciung, decît să ai două mîni sau două picioare, şi să fii aruncat în focul vecinic. 9Şi dacă
ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l dela tine. Este mai bine pentru tine să
intri în viaţă numai cu un ochi, decît să ai amîndoi ochii, şi să fii aruncat în focul gheenei.
10
Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în
ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu care este în ceruri. 11Fiindcă Fiul omului a venit să
mîntuiască ce era pierdut... [Deci] 14…nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul
măcar din aceşti micuţi (Mat. 18:6-14, s.n.).
Este interesant că Pavel îşi motivează cititorii pozitiv, nu negativ, vorbindu-le despre natura
Împărăţiei lui Dumnezeu, şi nu ameninţîndu-i cu mînia lui Dumnezeu: „Nu nimici, prin
mîncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos … Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este
mîncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfînt. Cine slujeşte lui Hristos
în felul acesta, este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni (15-18). Cu siguranţă că
fratele tare în credinţă, cel căruia îi vorbeşte Pavel şi alături de care se enumeră şi pe sine,
nu făcea cu rea intenţie ceea ce făcea. Este atît de uşor să ţii cu toată puterea ta de
adevărurile descoperite în Scriptură şi să nu ţii cont de ceea ce simte fratele tău în faţa
căruia ţi-ai etalat cu elocinţă crezul prin vorbă sau faptă. Ceea ce face Pavel pentru ca să
evite astfel de încleştări teologice, care ar putea fi fatale pentru cel slab în credinţă, este să
redefinească pentru noi esenţa Împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru mulţi dintre noi, Împărăţia
lui Dumnezeu se defineşte printr-un set de reguli şi ritualuri religioase exterioare: „Nu lua,
nu gusta, nu atinge cutare lucru! Toate aceste lucruri — spune Pavel colosenilor —, cari
pier o dată cu întrebuinţarea lor, şi sînt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au, în
adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de
trup, dar nu sînt de nici un preţ împotriva gîdilării firii pămînteşti” (Col. 2:21-22).
Împărăţia lui Dumnezeu are o cu totul altă natură. De aceea, în atenţia noastră trebuie să fie
lucruri de o cu totul altă natură: nu „mîncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în
Duhul Sfînt” (Rom. 14:17). Aceasta înseamnă că putem şi trebuie să facem întotdeauna
rabat la mîncare şi băutură — lucruri ce ţin de domeniul părerilor îndoielnice —, dar
niciodată la neprihănire, la pace şi la bucuria pe care o dă Duhul Sfînt, realităţi care
definesc esenţa Împărăţiei lui Dumnezeu şi care ne sînt oferite pe preţul nespus de scump al
sîngelui Domnului Isus Hristos.
14:20b-23 Tot ce nu vine din încredinţare este păcat, deci dă timp fratelui
tău ca să se convingă singur
În versetele 20-23, Pavel reia discuţia din versetele precedente, repetînd porunca din 15:
„Să nu nimiceşti, pentru o mîncare, lucrul lui Dumnezeu” (20). Ceea ce el schimbă însă în
aceste versete este argumentul. Pavel îndreptăţeşte pe cel tare în credinţă privind
concluziile pe care acesta le-a tras în problema mîncării şi băuturii, adică în problema
legată de domeniul părerilor îndoielnice. Din punct de vedere teologic, el are dreptate:
„Drept vorbind, toate lucrurile sînt curate. Totuş, — continuă Pavel, mutînd accentul pe
lucrurile esenţiale —, a mînca din ele, cînd faptul acesta ajunge pentru altul un prilej de
cădere, este rău” (20, s.n.).
În clipa în care am fost născuţi din nou, am şi fost aşezaţi de către Duhul Sfînt în Trupul lui
Hristos. „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh — afirmă Pavel în
1Corinteni —, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi” (1
Cor. 12:13). Iar în Romani, el adaugă: „Căci, după cum într-un trup avem mai multe
mădulare… tot aşa, şi noi, cari sîntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos” (Rom.
12:4-5). Fiind deci mădulare unii altora, fiecare dintre noi are o responsabilitate faţă de
fratele său. Or, tocmai pentru că, pe de o parte, Fiul a venit să mîntuiască ce era pierdut, iar
pe de altă parte, nu este voia Tatălui nostru din ceruri să piară nici măcar unul dintre cei
mîntuiţi de către Fiul Său, însărcinarea noastră în Trupul lui Hristos este clară şi
indiscutabilă. Sîntem mădulare unii altora pentru a lăsa Duhul lui Dumnezeu să Se arate
prin noi spre folosul altora, adică spre întărirea şi zidirea lor, nu spre slăbirea şi nimicirea
lor. Atenţie deci, atunci cînd în loc să căutăm folosul fratelui nostru căutăm folosul nostru,
afişînd libertăţile noastre în Hristos, în detrimentul fratelui nostru, pentru care a murit
Hristos, am ieşit de sub călăuzirea directă a Duhului Sfînt şi devenim „un prilej de cădere,
de păcătuire sau de slăbire” (21) pentru fratele nostru. „Bine este să nu mănînci carne, să
nu bei vin şi să te fereşti de orice lucru, care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere,
de păcătuire sau de slăbire” (21).
Pavel concluzionează (22-23) — scrie John Stott — prin a face o distincţie între crez şi acţiune,
adică între convingerile private şi comportamentul public. Astfel, — scrie el —, în ce priveşte
sfera privatului, „încredinţarea pe care o ai — indiferent că eşti tare şi crezi că poţi mînca orice,
sau slab şi crezi că nu poţi mînca orice —, păstrează-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu”
(22a), păstrează lucrul acesta ca pe un secret. Nu este cazul nici să afişezi crezul tău, şi nici să-l
impui altora. Iar în ce priveşte comportamentul public, există două opţiuni, reprezentate de doi
oameni, pe care îi recunoaştem repede ca find un creştin tare, respectiv unul slab. Este ferice de
creştinul tare, deoarece conştiinţa lui aprobă decizia lui de a mînca din toate, aşa că îşi poate
urma conştiinţa, fără a avea sentimente de vinovăţie. „Ferice de cel ce nu se osîndeşte singur în
ce găseşte bine” (22b). „Dar cine se îndoieşte — adică creştinul slab, care este frămîntat de
semnalele care-i vin din partea conştiinţei — şi mănîncă, este osîndit, pentrucă nu mănîncă din
încredinţare. Tot ce nu vine din încredinţare, e păcat” (22-23).495
495
John Stott, op. cit., p. 368.
Regula este „să te fereşti de orice lucru, care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere,
de păcătuire sau de slăbire” (21). Lucrul acesta va fi nu numai posibil, ci şi uşor, dacă vom
înţelege, pe de o parte, că „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mîncare şi băutură, ci
neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfînt” (17), iar pe de altă parte, că „tot ce nu vine din
încredinţare, e păcat” (23).
Să ne oprim o clipă lîngă această ultimă afirmaţie a lui Pavel: „Tot ce nu vine din
încredinţare, e păcat” (23). Termenul folosit de Pavel — păcat (hamartia) — este acelaşi cu
termenul pe care l-a folosit el, de pildă, în 6:23, unde a precizat faptul că „plata păcatului
(hamartias) este moartea”.496 Astfel, avînd în vedere uzajul termenului în contextul cărţii, la
prima vedere, această ultimă clauză din Romani 14 — „Tot ce nu vine din încredinţare este
păcat” (23, s.n.) — mută definirea păcatului în sfera relativului, ca şi cum păcatul s-ar
defini în funcţie de încredinţările pe care le are sau nu cineva. În lumina Scripturii, putem
afirma cu certitudine că lucrul acesta nu este adevărat. Păcatul se defineşte doar în raport
cu Legea lui Dumnezeu. Păcatul se defineşte ca fiind o călcare de Lege, de care ne putem
face vinovaţi fie prin comitere, fie prin omitere, adică fie făcînd ceea ce ne porunceşte
Dumnezeu în mod expres să nu facem, fie nefăcînd ceea ce Dumnezeu ne porunceşte să
facem. Dovada acestei obiectivităţi în definirea păcatului o avem în cele afirmate de Pavel
însuşi în Romani 5:
12
De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea,
şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit... 13(Căci
înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă cîtă vreme nu este o lege.
14
Totuş moartea a domnit, dela Adam pînă la Moise, chiar peste ceice nu păcătuiseră printr-o
călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celuice avea
să vină…) (Rom. 5:12-14).
De către cine nu a fost ţinut în seamă păcatul înainte de a fi fost dată Legea? Din moment
ce, în ultimă instanţă, păcatul se defineşte strict în relaţia omului cu Dumnezeu, există două
posibile răspunsuri: (1) păcatul nu este ţinut în seamă de Dumnezeu şi (2) păcatul nu este
ţinut în seamă de om. Primul răspuns nu este posibil, deoarece textul din Romani
precizează că, deşi păcatul nu a fost ţinut în seamă, „moartea a domnit, dela Adam pînă la
Moise, chiar peste ceice nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui
Adam” (14). Deci trebuie să ne rezumăm la al doilea răspuns posibil: dacă nu este o Lege,
păcatul nu este ţinut în seamă de către cel care-l comite. Cu alte cuvinte, din pricina
faptului că nu are cunoştinţă de o lege scrisă a lui Dumnezeu, cel în cauză ar putea să aibă
încredinţarea că nu face rău. Oare încredinţarea celui în cauză va opri ea consecinţele
păcatului? Nicidecum, deoarece legea a fost înscrisă în conştiinţa omului încă de la Creaţie:
12
Toţi ceice au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi ceice au păcătuit avînd lege, vor fi
judecaţi după lege. 13Pentrucă nu cei ce aud Legea, sînt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci
cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi. 14Cînd Neamurile, măcar că n-au lege,
fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, cari n-au o lege, îşi sînt singuri lege; 15şi ei dovedesc
496
Termenul hamartia este folosit de 174 de ori în Noul Testament. Pentru uzajul termenului, vezi, de asemenea, 6:1,
2, 6, 7, 10, 11, 12, 13, 14, 16, 17, 18, 20, 22, respectiv capitolele 7 şi 8, unde Pavel a continuat să vorbească despre
păcat şi despre legea păcatului şi a morţii.
că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul
lor şi gîndurile lor, cari sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele. 16Şi faptul acesta se
va vedea în ziua cînd, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile
ascunse ale oamenilor (Rom. 2:12-16).
În baza acestui principiu va judeca Dumnezeu lumea — ne spune Pavel în capitolul 2 al

cărţii. O judecată după adevăr, în urma căreia Dumnezeu nu va condamna pe cel nevinovat
şi nu va îndreptăţi pe cel vinovat, este posibilă doar dacă există o bază obiectivă pentru
definirea păcatului. Or, Pavel a afirmat faptul că această bază obiectivă este însăşi Legea
lui Dumnezeu. Păcatul nu poate fi deci relativizat, în funcţie de încredinţările noastre.
Ce vrea să spună deci Pavel în versetul 23: „Tot ce nu vine din încredinţare, e păcat”?
Pentru a răspunde la întrebare, trebuie să revenim la întregul context al capitolului.
În capitolul 14, au fost afirmate cîteva adevăruri, pe care încercăm să le sistematizăm mai
jos:
În primul rînd, încă în primul verset din capitolul 14, Pavel a precizat că este vorba
despre sfera părerilor îndoielnice.
În al doilea rînd, am văzut că din cele patru poziţii pe care le susţin diferiţi exegeţi cu
privire la identitatea celui slab în credinţă — (1) păgîni convertiţi de curînd de
la idolatrie, (2) asceţi, (3) legalişti şi (4) creştini iudei care continuau să ţină
cerinţele Legii mozaice în domeniul alimentar şi cu privire la Sabat — ultima
este cel mai bine susţinută de context. În cazul acesta, putem afirma că
problemele în discuţie — mîncările şi zilele — nu erau păreri subiective legate
de obiceiul unuia sau al altuia, ci erau probleme clar reglementate de scrierile
Vechiului Testament.
Deci pentru acela care nu a înţeles faptul că Vechiul Legămînt a fost înlocuit cu Noul
şi, de aceea, credinciosul nou-testamental nu mai este sub jurisdicţia legilor şi
poruncilor Vechiului Legămînt, a călca oricare dintre poruncile legate de
mîncări sau zile era considerat a fi un păcat condamnat şi pedepsit de
Dumnezeu. Drept urmare, cel în cauză se credea şi se simţea vinovat înaintea lui
Dumnezeu şi condamnat de El.
Şi ce are a face dacă cineva credea lucrul acesta — am putea replica noi —, din moment ce,
în mod obiectiv, Dumnezeu nu-l condamna, pentru că porunca respectivă fusese abrogată?
Oare, în ultimă instanţă, încredinţarea celui în cauză fiind strict de natură subiectivă putea
să aibă implicaţii atît de grave, încît să merite toată dezbaterea din acest capitol? Pavel
merge pînă acolo încît ne spune că fratele slab, care este acuzat de conştiinţa lui că a călcat
o poruncă a lui Dumnezeu, pe care el o considera încă în vigoare, poate fi nimicit. Oare
care este mecanismul care intră în funcţie în aces caz, atunci cînd Scriptura spune că mînia
lui Dumnezeu se descoperă din cer doar împotriva necinstirii lui Dumnezeu şi a nelegiuirii,
deci împotriva călcării acelor porunci ale lui Dumnezeu care continuă să fie încă în
vigoare? Din moment ce Legea a fost abrogată, călcarea ei nu mai poate stîrni mînia lui
Dumnezeu. Cum de cel în cauză poate fi nimicit totuşi sau cum se face că el este într-un
aşa mare pericol?
Viaţa creştină trebuie trăită în lumina adevărului biblic

Viaţa creştină trebuie trăită în lumina adevărului biblic, pentru că a crede în Hristos
înseamnă a dezbrăca păcatul şi a îmbrăca Împărăţia lui Dumnezeu (vezi Rom. 6-8). Păcatul
poate fi definit doar în lumina Legii lui Dumnezeu, adică în lumina voii exprese a lui
Dumnezeu. Iar Împărăţia lui Dumnezeu este descrisă şi delimitată pentru noi tot în lumina
voii exprese a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea ne îndeamnă Pavel: „Să nu vă potriviţi
chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi
deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvîrşită” (12:2, s.n.). Cunoaşterea
voii lui Dumnezeu este importantă, pentru că viaţa creştină trebuie să fie o aducere
conştientă şi deliberată a trupului nostru ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu. Or,
jertfa va fi plăcută lui Dumnezeu doar dacă este după voia Lui.
Trăirea vieţii creştine este un act deliberat

Trăirea vieţii creştine este un act deliberat, de aceea, la Creaţie, Dumnezeu ne-a aşezat în
furca edenică şi, de aceea, El continuă să ne ţină acolo chiar şi după răscumpărarea noastră.
Afirmaţiile din versetele precedente ne ajută să înţelegem că Pavel vorbeşte cu cei născuţi-
din-nou: „Să nu mai daţi în stăpînirea păcatului mădulările voastre, ca nişte unelte ale
nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui
Dumnezeu mădulările voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii” (6:13). Un astfel de
îndemn nu are nici un sens pentru un om nenăscut-din-nou. Tocmai lucrul acesta îl
subliniază Pavel prin versetul următor: „Căci păcatul nu va mai stăpîni asupra voastră,
pentrucă nu sînteţi supt Lege, ci supt har” (6:14, s.n.). Tocmai „pentrucă nu sînteţi supt
Lege, ci supt har”, puteţi să nu vă mai daţi mădularele voastre în robia păcatului, ci le puteţi
da în robia neprihănirii. Dar oare a fi „sub har” înseamnă că nu mai există posibilitatea sau
uneori ispita de a ne da robi păcatului? Sau a fi „sub har” înseamnă cumva că am scăpat de
consecinţele păcatului, chiar dacă continuăm să-l facem? Nicidecum! „Nu ştiţi — îi
întreabă Pavel pe cei care sînt sub har, deci în Hristos — că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l
ascultaţi, sînteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la
moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?” (Rom. 6:16). Este deci
clar faptul că Pavel vede trăirea vieţii creştine ca un act conştient şi deliberat, guvernat de
alegerea omului şi împuternicit de Duhul Sfînt, atunci cînd alegerea este conformă cu voia
lui Dumnezeu revelată în Scripturi.
Ce se întîmplă cînd mergem împotriva conştiinţei noastre

Ce se întîmplă dacă, la un moment dat, conştiinţa ne spune că ne-am dat robi păcatului,
concluzia ei fiind întărită de însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu pe care nu l-am înţeles corect?
Aşa este, de pildă, cazul cu cel slab în credinţă, care a călcat una dintre regulile alimentare
ale Vechiului Testament.
Sentimentul de vinovăţie nu motivează pe nimeni. Dimpotrivă! Tocmai de aceea, atunci
cînd ne-am încărcat cu el, devenim o prada uşoară pentru Cel Rău. Acesta se va folosi de
sentimentul de vinovăţie, pe de o parte, ca să ne trîntească la pămînt şi să ne paralizeze
viaţa de zi cu zi, iar pe de altă parte, ca să ne ispitească şi să ne împingă la alte călcări ale
Legii lui Dumnezeu. Dacă de data aceasta călcările de Lege sînt reale şi, de aceea,
condamnate şi pedepsite de Dumnezeu, diavolul şi-a atins ţinta. Deci pericolul pentru acela
care în mod conştient deschide uşa neascultării de conştiinţa lui este că Ispititorul va găsi
mai uşor cale spre el, folosindu-se de conştiinţa lui încărcată.
Cum operează ispita

În Romani 7:7-13, Pavel ne-a vorbit despre modul în care lucrează ispita ca să ne împingă
la călcarea Legii lui Dumnezeu:
7
Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nici de cum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am
cunoscut decît prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: „Să nu
pofteşti! 8Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se nască în mine prin porunca tot felul de
pofte; căci fără Lege, păcatul este mort. 9Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar cînd a
venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit. 10Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa,
mi-a pricinuit moartea. 11Pentrucă păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit, şi prin însăş,
porunca aceasta m-a lovit cu moartea. 12Aşa că Legea, negreşit, este sfîntă, şi porunca este
sfîntă, dreaptă şi bună. 13Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul,
tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentruca păcatul să se
arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaş poruncă (Rom. 7:7-13).
Întrebarea din capitolul 7 — „Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos?” — s-a ridicat
din pricina afirmaţiei din 7:4, unde Pavel ne spune că singurul mod de a scăpa de acuzarea
şi condamnarea Legii este să murim faţă de Lege, prin trupul lui Isus Hristos, prin credinţa
în sîngele lui Isus Hristos, căpătînd neprihănirea pe care Dumnezeu o dă, fără Lege.497 Nu
Legea este rea, ne spune Pavel, ci consecinţele călcării ei. De aceea, trebuie să scăpăm cît
mai repede posibil de aceste consecinţe, plata păcatului fiind moartea. Iar lucrul acesta este
posibil doar prin împlinirea Legii, adică prin executarea sentinţei de către Domnul Isus
Hristos, care ne-a substituit în moarte şi ne-a dat posibilitatea să beneficiem de lucrul
acesta prin credinţă.
O dată ce am priceput că Legea este sfîntă, dreaptă şi bună, se pune întrebarea cum anume
se foloseşte de ea Satan ca să ne ispitească. „De pildă — afirmă Pavel —, n-aş fi cunoscut
pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: «Să nu pofteşti!» Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut
să se nască în mine prin porunca tot felul de pofte” (7:7-8). În cazul fratelui slab — care
din pricina neînţelegerii corecte şi complete a implicaţiilor morţii Domnului Isus se mai
considera încă sub jurisdicţia legilor alimentare ale Vechiului Testament şi a legilor care
reglementau ţinerea Sabatului —, acesta a pornit tocmai pe tiparul descris de Pavel. Legea
spunea: „Să nu mănînci…” sau „Să ţii Sabatul”. Dar ispita de a călca Legea a venit prin
exemplul fratelui tare în credinţă. Astfel, Păcatul a luat prilej şi prin poruncă a făcut să se
nască în el pofta de a mînca sau de a-şi face lucrul lui în ziua de Sabat, încărcîndu-şi astfel
conştiinţa cu sentimentul de vinovăţie faţă de Dumnezeu. Deşi, în mod obiectiv, păcatul nu
are putere asupra lui, „căci fără Lege, păcatul este mort” (7:8), păcatul a cîştigat totuşi un
atu asupra celui slab în credinţă, pentru că l-a făcut să pornească în direcţia în care lucrează
Pacătul de obicei. Acum că uşa este deschisă, Păcatul va lua prilej ca să-l amăgească din
nou pe cel slab în credinţă, dar de data aceasta o va face nu cu o poruncă ieşită din uz, ci cu
o poruncă în vigoare, a cărei călcare are ca şi consecinţă moartea.
497
Legea este lege doar dacă există consecinţe pentru călcarea ei. Iar Scriptura ne spune că
plata păcatului sau consecinţa călcării Legii este moartea, adică despărţirea de Dumnezeu.
Tocmai de aceea, Satan va face tot ce-i va sta în putinţă ca să ne împingă la călcarea Legii,
după care va aştepta ca Dumnezeu Însuşi să ne dea pe mîna lui. Puterea păcatului fiind
Legea (vezi Rom. 7:8 şi 1 Cor. 15:56), în momentul în care am fost amăgiţi să călcăm
Legea lui Dumnezeu, dreptul şi puterea păcatului asupra noastră este legală, fiind legiferată
de însăşi Legea lui Dumnezeu. Deci intenţia Celui Rău este să facă tot posibilul să rupă
practica noastră de crezul nostru, adică să ne împingă la a călca porunca lui Dumnezeu.
9
Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar cînd a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am
murit. 10Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea. 11Pentrucă păcatul a
luat prilejul prin ea, m-a amăgit, şi prin însăş, porunca aceasta m-a lovit cu moartea. 12Aşa că
Legea, negreşit, este sfîntă, şi porunca este sfîntă, dreaptă şi bună. 13Atunci, un lucru bun mi-a
dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea
printr-un lucru bun, pentruca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se
slujea de aceeaş poruncă (Rom. 7:9-13).
Nici unul dintre noi nu trebuie să subestimeze şiretenia şi puterea de ispitire şi înşelare a
păcatului. Iar lucrul acesta este cu atît mai adevărat pentru cel slab în credinţă. Tocmai de
aceea, Dumnezeu cere celui tare în credinţă să-l protejeze pe fratele său mai slab, să nu
forţeze conştiinţa acestuia, ci să aibă răbdare pînă cînd i se va întări credinţa prin
înţelegerea corectă a Cuvîntului lui Dumnezeu:
1
Noi, cari sîntem tari, sîntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi, şi să nu ne plăcem nouă
înşine. 2Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora. 3Căci şi
Hristos nu Şi-a plăcut Lui însuş; ci, după cum este scris: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine,
au căzut peste Mine. 4Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră,
pentruca, prin răbdarea şi prin mîngîierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.
5
Dumnezeul răbdării şi al mîngîierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţiminte, unii faţă de alţii,
după pilda lui Hristos Isus; 6pentruca toţi împreună, cu o inimă şi cu o gură, să slăviţi pe
Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. 7Aşa dar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a
primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu (Rom. 15:1-7).

„Ajutorul potrivit” adună cu Hristos, nu risipeşte ceea ce a adunat El
Ceea ce este bine pentru Dumnezeu trebuie să fie bine şi pentru noi
Dacă Dumnezeu poate să orînduiască stăpînirile, atunci cu siguranţă că El poate „rîndui” şi

inimile fraţilor noştri. Este important să credem lucrul acesta, pentru ca să ne putem păstra
focalizarea în slujire. Dumnezeu Şi-a revărsat peste noi îndurarea, pentru ca noi să ne
aducem trupul ca jertfă pe altarul zidirii Trupului lui Hristos. Dar aşa cum putem foarte
uşor să exagerăm în zelul „rînduirii” Universului, încercînd să ne amestecăm în ceea ce
aparţine, de fapt, doar lui Dumnezeu, tot aşa putem foarte uşor să exagerăm în zelul
„rînduirii” Bisericii lui Dumnezeu, din nou, amestecîndu-ne în ceea ce aparţine doar lui
Dumnezeu. Însă nu trebuie să uităm că Biserica este a lui Dumnezeu, nu a noastră, şi
pentru ca jertfa noastră să fie sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu, ea trebuie să se conformeze
întru totul voii lui Dumnezeu.
Dacă dorim ca jertfa noastră să fie primită de Dumnezeu, atunci cînd este vorba despre
relaţiile cu duşmanii noştri, trebuie să lăsăm în seama Domnului răzbunarea. Atunci cînd
este vorba despre Universul lui Dumnezeu şi despre structurile politice din el, trebuie să
lăsăm în seama lui Dumnezeu orînduirea stăpînirilor, ca noi să avem timp şi energie să ne
focalizăm asupra rînduirii propriei noastre vieţi după voia lui Dumnezeu. Iar atunci cînd
este vorba despre Biserica lui Dumnezeu, trebuie să umblăm cu băgare de seamă,
întrebîndu-ne cum anume vede Dumnezeu lucrurile, pentru ca nu cumva să îndrăznim să nu
ne placă lucrurile aşa cum Dumnezeu Însuşi le-a rînduit în Casa Lui: „Cine mănîncă să nu
dispreţuiască pe cine nu mănîncă; şi cine nu mănîncă, să nu judece pe cine mănîncă, fiindcă
Dumnezeu l-a primit. Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau
cade, este treaba stăpînului său; totuş, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l
întărească ca să stea” (Rom. 14:3-4, s.n.). Ceea ce „a primit” Dumnezeu, nu ne putem
permite să respingem noi. Ar fi o crasă nepoliteţe din partea noastră să intrăm în Casa lui
Dumnezeu şi să începem să rearanjăm lucrurile după gusturile noastre. Cu atît mai grav ar
fi însă ca noi să ne permitem să nimicim lucrul lui Dumnezeu, făcut cu preţul jertfei
Domnului Isus Hristos. În domeniul părerilor îndoielnice, diferenţele dintre noi trebuie
acceptate, nu schimbate, deoarece Dumnezeu Însuşi ne-a primit şi pe fratele nostru şi pe
noi. Am fost răscumpăraţi de Dumnezeu, ca să trăim pentru El, şi fiecare din noi are să dea
socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este ca noi, cei tari, să
răbdăm slăbiciunile celor slabi, punîndu-ne la dispoziţia Duhului Sfînt, pentru ca El să Se
poată arăta prin noi spre folosul fraţilor noştri, spre zidirea lor.
Mireasa lui Hristos trebuie să fie un „ajutor potrivit” pentru El
În Romani 7:4, ni se spune că, prin trupul lui Hristos, noi am murit în ce priveşte Legea, ca
să fim ai lui Hristos.498 După cum, la Creaţie, femeia a fost alcătuită de Dumnezeu ca să fie
un ajutor potrivit pentru bărbat, tot aşa, Hristos a murit pentru noi pentru ca noi, devenind
Mireasa Lui, să-I fim ajutor potrivit în lucrarea pe care Dumnezeu I-a încredinţat-o. În
acest sens spune Pavel că Biserica „este Trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în
toţi” (Efes. 1:23). Noi sîntem mădularele Trupului lui Hristos, prin care Hristos Însuşi
trăieşte şi lucrează la împlinirea planurilor lui Dumnezeu. „Am fost răstignit împreună cu
Hristos — afirmă Pavel despre sine, incluzîndu-ne însă în această afirmaţie pe toţi aceia
care am beneficiat de harul lui Dumnezeu în Hristos —, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu,
ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2:20). Or, Hristos S-a întrupat ca să zidească Tatălui Său
din ceruri un Templu sfînt, alcătuit din pietre vii. Deci a fi ajutorul potrivit al lui Hristos
înseamnă ca, indiferent ce s-ar întîmpla, să nu cumva să facem ceva pentru dărîmarea
Templului pe care Hristos a pornit să-l zidească. Dimpotrivă, să ne aducem trupul ca jertfă
vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu pe altarul zidirii Trupului lui Hristos.
„Ajutorul potrivit” adună cu Hristos, nu risipeşte ceea ce a adunat El
Ca Mireasă a lui Hristos, sîntem «ajutorul Lui potrivit», ceea ce înseamnă că sîntem
chemaţi să adunăm cu Hristos, nu să risipim ceea ce a adunat El. În acest spirit sînt
afirmate lucrurile în capitolul 14 din Romani. „Eu ştiu şi sînt încredinţat în Domnul Isus —
spune Pavel —, că nimic nu este necurat în sine, şi că un lucru nu este necurat decît pentru
cel ce crede că este necurat. Dar dacă faci ca fratele tău să se mîhnească din pricina unei
mîncări — continuă el —, nu mai umbli în dragoste!” (14:14-15). După care, Pavel aduce o
atenţionare extrem de serioasă înaintea cititorilor săi: „Nu nimici, prin mîncarea ta, pe acela
pentru care a murit Hristos! Nu faceţi ca binele vostru să fie grăit de rău. Căci Împărăţia lui
Dumnezeu nu este mîncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfînt. Cine
slujeşte lui Hristos în felul acesta, este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni. Aşa dar,
să urmărim lucrurile, cari duc la pacea şi zidirea noastră. Să nu nimiceşti, pentru o mîncare,
lucrul lui Dumnezeu” (15-20, s.n.). Există deci nu doar posibilitatea să nu fim un ajutor
potrivit pentru Mirele nostru Isus Hristos, ci există chiar şi pericolul să ne pomenim luptînd
împotriva Lui,499 nimicind ceea ce El a mîntuit cu un preţ atît de mare. De fapt, tocmai
pentru a evita acest pericol, Dumnezeu ne cheamă să acceptăm de bunăvoie restrîngerea
sferei noastre de libertate, de dragul fratelui nostru mai slab în credinţă. Oare în ce fel ne
ajută partea teologică a cărţii la înţelegerea acestor lucruri?
Fratele nostru a fost plătit cu preţul imens al sîngelui lui Hristos
Evanghelia lui Hristos despre care ne vorbeşte Pavel în Romani începe cu starea de păcat a
omenirii. Concluzia lui Pavel este neechivocă:
498
Dar oare ai cui am fost pînă în acel moment? Conform Legii, am fost ai celuilalt bărbat, ai lui Satan. Şi însăşi Legea
lui Dumnezeu i-a dat drept şi putere asupra noastră, căci „boldul morţii este păcatul, iar puterea păcatului este Legea”
(1 Cor. 15:56).
499
Vezi cazul lui Iacov şi Ioan, în Luca 9:51-56 sau cazul lui Petru, în Matei 16:21-26.
9
Ce urmează atunci? Sîntem noi mai buni decît ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie
Iudei, fie Greci, sînt sub păcat, 10după cum este scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul
măcar. 11Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot
dinadinsul pe Dumnezeu. 12Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care
să facă binele, nici unul măcar. 13Gîtlejul lor este un mormînt deschis; se slujesc de limbile lor
ca să înşele; sub buze au venin de aspidă; 14gura le este plină de blestem şi de amărăciune; 15au
picioarele grabnice să verse sînge; 16prăpădul şi pustiirea sînt pe drumul lor; 17nu cunosc calea
păcii; 18frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor. 19Ştim însă că tot ce spune Legea, spune
celor ce sînt sub Lege, pentruca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată
înaintea lui Dumnezeu. 20Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii,
deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului (Rom. 3:9-20).
Iar o astfel de concluzie ne lasă goi şi descoperiţi în faţa revărsării mîniei lui Dumnezeu.
Ştiind că judecata Lui este potrivită cu adevărul, nici unul dintre noi nu poate nici măcar
nădăjdui că va scăpa de ea sau că în urma ei va putea primi altceva din partea Dumnezeului
celui Sfînt şi Drept decît mînie şi urgie, necaz şi strîmtorare veşnică. Acesta este fundalul
pe care aşază Pavel Vestea Bună. Iar în miezul ei se află preţul imens al jertfei Domnului
Isus Hristos: „Toţi au păcătuit, — reia Pavel concluzia de mai sus — şi sînt lipsiţi de slava
lui Dumnezeu. Şi sînt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea,
care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, prin credinţa în
sîngele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea
păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a lui Dumnezeu; pentruca, în vremea de
acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel în cît, să fie neprihănit, şi totuş să socotească
neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom. 3:23-26, s.n.).
Atunci cînd înţelegem valoarea jertfei lui Hristos, sîntem obligaţi să ne ruşinăm chiar şi la
gîndul că am putea pune în cîntar acest imens preţ de sînge cu o mîncare sau cu ţinerea unei
zile oarecare. Dar dacă am îndrăzni s-o facem, fiind în stare să nimicim pe fratele nostru
pentru ele, nu trebuie să uităm că vom sta în faţa lui Dumnezeu. Şi „dacă nimiceşte cineva
Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este
sfînt: şi aşa sînteţi voi” (1 Cor. 3:17) — scrie Pavel bisericii din Corint.
Nu este voia Tatălui nostru din ceruri să piară unul măcar din
aceşti micuţi
În Matei 18, ne este relatat un incident dintre ucenicii Domnului Isus: „În clipa aceea,
ucenicii s-au apropiat de Isus, şi L-au întrebat: «Cine este mai mare în Împărăţia
cerurilor?»” (18:1). În lumina avertizării extrem de severe a Domnului Isus, se pare că El a
detectat ceva grav în spiritul ucenicilor. Probabil că problema dintre ei era că fiecare se
gîndea la sine şi la locul lui în Împărăţia lui Dumnezeu, fiind gata să calce în picioare pe
fratele său pentru ca el să poată urca scara. Or lucrul acesta este contrar însăşi esenţei
Împărăţiei lui Dumnezeu.500 Isus aşază în mijlocul lor un copilaş, ca lecţie obiectuală, după
care le spune cu severitate: „Oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă
primeşte pe Mine. Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari
500
Pentru mai multe detalii legate de comentariul textului din Matei 18:1-14, vezi Beniamin Fărăgău, Matei 11-23, vol.
II, pag. 116-123.
cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară, şi să fie înecat
în adîncul mării” (5-6). După care El îi ajută pe ucenici să înţeleagă şi ceea ce simte Tatăl
într-o astfel de situaţie:
10
Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi — continuă Domnul Isus în
acelaşi ton—; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu care este în
ceruri. 11Fiindcă Fiul omului a venit să mîntuiască ce era pierdut. 12Ce credeţi? Dacă un om are
o sută de oi, şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi, şi se duce
să caute pe cea rătăcită? 13Şi, dacă i se întîmplă s-o găsească, adevărat vă spun, că are mai multă
bucurie de ea, decît de cele nouăzeci şi nouă, cari nu se rătăciseră. 14Tot aşa, nu este voia
Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi (Mat. 18:10-14, s.n.).
Oare nu am fost puşi noi de Dumnezeu străjeri în Casa Lui, tocmai pentru că nu este voia
Tatălui nostru din ceruri să piară „unul măcar din aceşti micuţi”? (14).501 Iar dacă El a dat
pentru mîntuirea acestor micuţi pe Însuşi Fiul Său, oare noi ne vom permite să-i nimicim
pentru o mîncare sau pentru diferenţele de păreri legate de zile sau pentru orice alte
neînţelegeri legate de domeniul părerilor îndoielnice, care, în fond, nu au nimic a face cu
esenţa Împărăţiei lui Dumnezeu, căci ea nu stă în mîncare şi în băutură, ci în neprihănire,
pace şi bucurie în Duhul Sfînt?
Este important să înţelegem că măsura de îngăduinţă şi înţelegere pe care o arătăm faţă de

fraţii noştri reflectă măsura de înţelegere a valorii preţului cu care ei şi noi am fost plătiţi de
Dumnezeu.? Oare lucrurile pe care cheltuim timpul şi energia noastră nu reflectă tocmai
convingerile noastre privind sistemul de valori după care ne rînduim viaţa? „Unde este
comaora voastră — a spus Domnul Isus — acolo este şi inima voastră” (Luca 12:34).
Diferenţa esenţială între cei care sînt ai lui Dumnezeu şi cei care nu sînt ai Lui se vede
tocmai în ceea ce unii şi ceilalţi fac cu capitalul pe care Dumnezeu li l-a dat: trupul şi viaţa
din el. „Să nu căutaţi ce veţi mînca sau ce veţi bea, şi nu vă frămîntaţi mintea — le spune
Isus ucenicilor Săi. Căci toate aceste lucruri Neamurile lumii le caută. Tatăl vostru ştie că
aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se
vor da pe deasupra” (Luca 12:29-31). Cea mai nobilă slujbă este să investeşti în vieţile
oamenilor, în pietrele vii din care Duhul zideşte Templul sfînt al lui Dumnezeu.
501
Vezi Mat.18:15-20.
672
Romani 15:1-13
Modelul de slujire
Hristos, modelul desăvîrşit de slujire
Să ne aducem aminte de faptul că Pavel a fost trimis să vestească Evanghelia lui Hristos cu
scopul de a aduce la „ascultarea credinţei pe toate Neamurile” (1:5, s.n.). Dar pentru ca
credinţa să poată duce la ascultare, trebuie să se înfiripeze mai întîi ea însăşi în sufletele
noastre. Şi „credinţa — spune Pavel — vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvîntul
lui Hristos” (10:17), adică prin cuvîntul pe care Hristos îl rosteşte prin trimişii Săi, între
care se număra, evident, şi Pavel, robul şi apostolul lui Hristos: „Şi cuvîntul acesta este
cuvîntul credinţei, pe care-l propovăduim noi” (Rom. 10:8).
Dar atunci cînd, în urma auzirii Cuvîntului, în inimile noastre se înfiripează credinţa, ea nu
poate rămîne închisă în inimă, ci trebuie mărturisită cu gura şi trăită în viaţa de zi cu zi.
Vestea Bună — respectiv viaţa creştină care se naşte din sămînţa ei — este pentru întreaga
noastră fiinţă.502 Astfel, „dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn — spune Pavel
—, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mîntuit. Căci prin
credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mîntuire,
după cum zice Scriptura: «Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine»” (Rom. 10:9-11).
Mărturisirea lui Isus Hristos ca Domn trebuie să se materializeze în ascultarea credinţei. La

îndurarea lui Dumnezeu turnată peste noi prin Domnul Isus Hristos se cade să răspundem
într-un singur mod: aducîndu-ne trupul — adică întreaga noastră fiinţă — „ca o jertfă vie,
sfîntă, plăcută lui Dumnezeu” (12:1a). Numai aceasta va fi din partea noastră „o slujbă
duhovnicească” (12:1b), adică o slujbă după voia lui Dumnezeu. Versetul 1 din Romani 12
conţine deci aplicaţia pe care trebuie s-o ia fiecare dintre aceia care beneficiază, prin
credinţa în Isus Hristos, de îndurarea nemărginită a lui Dumnezeu. În textul care urmează
(12:2-15:13), Pavel detaliază înaintea noastră condiţiile împlinirii acestei porunci.
502
Faptul că Dumnezeu aşteaptă de la noi ascultarea credinţei rezultă din afirmaţiile directe ale lui Pavel (vezi 1:5 şi
16:24-27). În ce anume constă această ascultare a credinţei înţelegem din întreaga parte aplicativă a cărţii (vezi Rom.
12:1-15:13).
Romani 15:1-13 / Modelul de slujire 673
12:1 Aplicaţia: Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu
12:2 Condiţia împlinirii poruncii din 12:1

12:3-8 Contextul slujirii sau altarul pe care trebuie adusă arderea-de-tot
12:9-16 Atitudinea în slujire
12:17-14:23 Focalizarea în slujire
15:1-13 Modelul desăvîrşit de slujire: Isus Hristos
După ce am detaliat aplicaţia la care ne cheamă Dumnezeu (12:1), am vorbit despre

condiţia care face ca slujirea noastră să fie plăcută lui Dumnezeu (12:2), despre contextul
slujirii (12:3-8), despre atitudinea în slujire pentru ca ea să fie o slujbă duhovnicească
(12:9-16) şi despre importanţa focalizării în slujire. Defocalizarea se întîmplă ori de cîte ori
încurcăm sfera noastră de responsabilitate cu cea a lui Dumnezeu. Am văzut, în primul
rînd, că nu este treaba noastră să ne răzbunăm singuri. Răzbunarea este a Domnului. Treaba
noastră este să nu ne lăsăm biruiţi de rău, ci să biruim răul prin bine (12:17-21). În al doilea
rînd, nu este treaba noastră să orînduim stăpînirile. Pe acestea le orînduieşte întotdeauna
Dumnezeu, pentru că prima lor funcţie este să-L răzbune pe Dumnezeu Însuşi (13:1-7).
Treaba noastră este să ne rînduim viaţa după voia lui Dumnezeu (13:8-14). Iar în al treilea
rînd, nu este treaba noastră să schimbăm convingerile fraţilor noştri. Aceasta o va face
întotdeauna Dumnezeu la vremea hotărîtă de El, dacă va fi cazul. Oricum, El ne-a primit
atît pe unii, cît şi pe alţii. Ceea ce ne cere însă Dumnezeu este să-i acceptăm pe fraţii noştri,
lăsînd Duhul Sfînt să Se arate prin noi spre folosul lor, adică spre întărirea şi zidirea lor, nu
spre slăbirea şi nimicirea lor (14:1-23).
Iar atunci cînd slujirea ne pare grea, ne vom păstra focalizarea dacă vom avea privirile
aţintite în permanenţă la Căpetenia şi Desăvîrşirea credinţei noastre, adică la Isus, care este
modelul desăvîrşit de slujire. „Aşa dar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi
Hristos, spre slava lui Dumnezeu” (15:7, s.n.).
15:1-7 Primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos

Pavel încheie partea aplicativă a epistolei aşezînd înaintea noastră modelul desăvîrşit de
slujire pe care îl avem în Domnul nostru Isus Hristos:
1
Noi, cari sîntem tari, sîntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi, şi să nu ne plăcem nouă
înşine. 2Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora. 3Căci şi
Hristos nu Şi-a plăcut Lui însuş; ci, după cum este scris: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au
căzut peste Mine”. 4Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră,
pentru ca, prin răbdarea şi prin mîngîierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.
5
după pilda lui Hristos Isus; 6pentruca toţi împreună, cu o inimă şi cu o gură să slăviţi pe
Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. 7Aşa dar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a
primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu (Rom. 15:1-7).
Prin textul de faţă, Pavel se adresează celor tari, adică celor care au înţeles implicaţiile
morţii lui Isus Hristos şi, de aceea, au acceptat să trăiască în libertatea pe care le-o oferă
această înţelegere. El se include şi pe sine în rîndurile lor: „Noi, cari sîntem tari — afirmă
Pavel —, sîntem datori” să facem trei lucruri:
„să răbdăm slăbiciunile celor slabi, şi

să nu ne plăcem nouă înşine, [ci]
fiecare din noi să placă aproapelui,
în ce este bine,
în vederea zidirii altora” (15:1-2).
După cîte ne-a spus deja Pavel în Romani 12:3-8, voia lui Dumnezeu a fost să ne aşeze în
Trupul lui Hristos şi să ne facă mădulare unii altora. Lucrul acesta s-a întîmplat în clipa
naşterii noastre din nou: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să
alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi
dintr-un singur Duh” (1 Cor. 12:13). Aşadar, Dumnezeu a hotărît care să fie altarul pe care
să ne aducem trupul ca jertfă, şi noi nu avem de ales, aşa cum Adam şi Eva nu au avut de
ales privind mandatul cultural pe care Dumnezeu li l-a dat imediat la Creaţie. În ultima zi a
Creaţiei, ei au fost aduşi într-un univers gata mobilat, doar ca să-l ia în primire. Omul a fost
creat pentru slava lui Dumnezeu, deci pentru a împlini scopurile Lui. La fel, noi am fost
răscumpăraţi pentru slava lui Dumnezeu, ca să împlinim scopurile Lui. Iar scopul Lui este
zidirea Trupului lui Hristos, pregătirea Miresei Fiului Său.
În lumina capitolului 15, a ne împlini slujba sau a ne aduce trupul ca jertfă vie, sfîntă şi
plăcută lui Dumnezeu înseamnă a face cele trei lucruri pe care le porunceşte Pavel în
primele două versete ale capitolul: (1) să răbdăm slăbiciunile celor slabi, (2) să nu ne
plăcem nouă înşine şi (3) să plăcem aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii lui.
15:1a Să răbdăm slăbiciunile celor slabi
Pavel ne spune că „noi, cari sîntem tari, sîntem datori — avem responsabilitatea sau
obligaţia — să răbdăm slăbiciunile celor slabi” (15:1, s.n.). De unde vine această datorie?
Să ne aducem aminte de felul în care a început partea aplicativă a cărţii: „Vă îndemn dar,
fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă,
plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească (12:1, s.n.).
Faptul că ne aducem trupurile ca jertfă pe altarul zidirii Trupului lui Hristos este un răspuns
la îndurarea pe care Dumnezeu a turnat-o peste noi prin Hristos. Iar „dragostea lui Hristos
ne strînge — ne obligă, afirmă Pavel în 2 Corinteni —; fiindcă socotim că, dacă Unul
singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentruca cei ce
trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei”
(5:14-15). Acelaşi adevăr l-a afirmat Pavel şi în Romani 14: „În adevăr, nici unul din noi
nu trăieşte pentru sine, şi nici unul din noi nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru
Domnul trăim; şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, noi
sîntem ai Domnului. Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat ca să aibă stăpînire şi
peste cei morţi şi peste cei vii” (7-9). Deci, „noi, cari sîntem tari, sîntem datori să răbdăm
slăbiciunile celor slabi” (Rom. 15:1).
Dar dacă atitudinea noastră faţă de cei slabi este un răspuns la îndurarea nemărginită a lui
Dumnezeu revărsată peste noi prin Domnul Isus, cu siguranţă că sîntem chemaţi la mai
mult decît la a împlini din silă porunca aceasta. „Verbul grecesc bastazo … — scrie John
Stott — poate însemna fie «a răbda» în sensul de «a tolera», fie «a purta» sau «a susţine».
Contextul sugerează — continuă el — că, în cazul de faţă, a doua semnificaţie ar fi cea
corectă. Părţile tari ale unuia pot compensa părţile slabe ale celuilalt”.503 Într-adevăr, a fi
mădulare unii altora înseamnă a lăsa Duhul lui Dumnezeu să Se arate prin noi spre folosul
celorlalte mădulare. Dar o astfel de arătare a Duhului înseamnă nu doar a răbda — în
sensul de „a tolera” — slăbiciunile celuilalt, ci şi a le purta, adică a încerca să-l înţelegem
pe fratele nostru în Hristos şi a încerca să-l ajutăm, fără să-l strivim. Pavel face lucrul
acesta într-un mod superb. Pe de o parte, el îşi declară convingerile în problema în discuţie:
„Eu ştiu şi sînt încredinţat în Domnul Isus, că nimic nu este necurat în sine, şi că un lucru
nu este necurat decît pentru cel ce crede că este necurat” (Rom. 14:14). Dar, ştiind că
„Împărăţia lui Dumnezeu nu este mîncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în
Duhul Sfînt” (14:17), el trece de partea fratelui slab: „De aceea, dacă o mîncare face pe
fratele meu să păcătuiască, nu voi mînca niciodată carne, ca să nu fac pe fratele meu să
păcătuiască (1 Cor. 8:13). Prin aceasta, Pavel l-a obligat pe fratele său la un proces de
maturizare, de reexaminare a convingerilor lui, fără însă să-l strivească prin libertatea sa în
Hristos.
Deci a răbda slăbiciunile celui slab înseamnă a ne implica alături de el, purtîndu-i
slăbiciunile, identificîndu-ne cu ele, pînă la completa lui eliberare de ele. Dacă răbdăm doar
din obligaţie slăbiciunile fraţilor noştri, adică dacă tolerăm doar slăbiciunile lor, şi nu ne
implicăm alături de ei în purtarea lor, pierdem tocmai esenţa funcţiei noastre în Trupul lui
Hristos. Trupul este chemat să crească întru asemănarea lui Hristos, să se maturizeze, să se
zidească în dragoste. Dar lucrul acesta se întîmplă doar în măsura în care ne implicăm în
mod activ în proces, făcînd mai mult decît să tolerăm din obligaţie slăbiciunile fraţilor
noştri, adică să le ignorăm. Iată voia lui Hristos în această privinţă pentru Biserica Lui:
11
Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi
învăţători, 12pentru desăvîrşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui
Hristos, 13pînă vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea
de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; 14ca să nu mai fim copii, plutind încoace
şi încolo, purtaţi de orice vînt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în
mijloacele de amăgire; 15ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca
să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. 16Din El tot trupul, bine închegat şi strîns legat, prin
ceiace dă fiecare încheitură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura
ei, şi se zideşte în dragoste (Efes. 4:11-16, s.n.).
În lumina acestui text, care dintre noi este scutit de la a participa în mod direct la creşterea
şi zidirea Trupului lui Hristos? Deci, „noi, cari sîntem tari, sîntem datori — faţă de
Domnul Isus Hristos — să răbdăm slăbiciunile celor slabi” (Rom. 15:1a, s.n.). Lucrul
acesta se va vedea la judecată:
503
John R. W. Stott, op.cit., p. 369.
31
„Cînd va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al
slavei Sale. 32Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum
desparte păstorul oile de capre; 33şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stînga Lui. 34Atunci
Împăratul va zice celor dela dreapta Lui: „Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi
Împărăţia, care v-a fost pregătită dela întemeierea lumii. 35Căci am fost flămînd, şi Mi-aţi dat de
mîncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; 36am fost gol, şi M-
aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.
37
Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, cînd Te-am văzut noi flămînd, şi Ţi-am dat
să mănînci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de ai băut? 38Cînd Te-am văzut noi străin, şi Te-am
primit? Sau gol, şi Te-am îmbrăcat? 39Cînd Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă, şi am venit
pe la Tine? 40Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, oridecîteori aţi făcut
aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut. 41Apoi va zice
celor dela stînga Lui: „Duceţi-vă dela Mine, blestemaţilor, în focul cel vecinic, care a fost
pregătit diavolului şi îngerilor lui! 42Căci am fost flămînd, şi nu Mi-aţi dat să mănînc; Mi-a fost
sete, şi nu Mi-aţi dat să beau; 43am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi
îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pela Mine. 44Atunci Îi vor răspunde şi ei:
„Doamne, cînd Te-am văzut noi flămînd sau fiindu-Ţi sete sau străin sau gol sau bolnav sau în
temniţă, şi nu Ţi-am slujit? 45Şi El, drept răspuns, le va zice: „Adevărat vă spun că, oridecîteori
n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintr-aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi
făcut. 46Şi aceştia vor merge în pedeapsa vecinică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa vecinică
(Mat. 25:31-46).
A crede în Isus Hristos înseamnă, pe de o parte, a dezbrăca păcatul sub toate formele lui,
iar pe de altă parte, a intra în slujba lui Dumnezeu cu tot ce avem. Iar lucrarea pe care
Dumnezeu doreşte s-o facă prin noi este zidirea Trupului lui Hristos.
15:1b Să nu ne plăcem nouă înşine
Ca să putem răbda şi purta slăbiciunile fraţilor noştri trebuie să ne fi eliberat de

egocentrism, de dorinţa de a vedea toate lucrurile învîrtindu-se în jurul nostru, de a încerca
să avem noi dreptate întotdeauna şi în orice situaţie. Lucrul acesta va fi posibil doar în
măsura în care înţelegem că în Împărăţia lui Dumnezeu principiul fundamental este să te
dăruieşti, nu să ţi se dăruiască. Egocentrismul este esenţa păcatului. Iar esenţa credinţei
este, în primul rînd, dezbrăcarea de păcat sau moartea faţă de păcat. În clipa în care, prin
Hristos, am murit faţă de păcat, în noi devine operantă Legea Duhului de viaţă, care
biruieşte legea păcatului şi a morţii şi ne dă puterea să ne întoarcem dinspre noi înspre
semeni. Aceasta este cea mai mare biruinţă a lui Dumnezeu în noi şi este dovada prezenţei
şi lucrării harului pe care El l-a turnat peste noi. Ascultarea credinţei este dovada credinţei.
15:2 Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine
Nu este suficient „să nu ne plăcem nouă înşine” (1). Aspectul negativ trebuie echilibrat cu
cel pozitiv: „Fiecare din noi să placă aproapelui” (2). Ne-am rupt de noi înşine numai în
măsura în care ne-am întors spre semeni. Cele două aspecte corespund dezbrăcării şi
îmbrăcării prin care Pavel a definit credinţa în Hristos. Dacă a continua să ne plăcem nouă
înşine, neţinînd cont de fratele pentru care a murit Hristos, înseamnă a continua să trăim în
păcat, a nu ne plăcea nouă înşine înseamnă a dezbrăca păcatul. Dar credinţa este completă
doar dacă adăugăm şi aspectul pozitiv al îmbrăcării cu Împărăţia lui Dumnezeu. În cazul de
faţă, aceasta înseamnă a-l iubi pe fratele nostru, căutînd să facem ceea ce este bine pentru
el.
Aspectul pozitiv al poruncii — „Fiecare din noi să placă aproapelui” — este calificat în
două moduri: în primul rînd, „în ce este bine”, în al doilea rînd, „în vederea zidirii altora”.
Iubirea de semeni nu poate veni niciodată înaintea iubirii de Dumnezeu. Deşi este
asemenea primei porunci, a iubi pe aproapele nostru rămîne întotdeauna porunca a doua.
„Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu — afirmă Ioan în prima sa epistolă — prin
aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui” (1 Ioan 5:2). „Binele” este
întotdeauna definit de Dumnezeu, nu de om. Iar în cadrul Epistolei către romani,
„binele”este definit ca fiind modelarea noastră întru asemănarea Fiului lui Dumnezeu (vezi
Rom. 8:28-29). Deci „binele” pe care trebuie să-l avem în vedere atunci cînd căutăm să
plăcem aproapelui este spre „zidirea” lui, adică spre atingerea dezideratului pe care
Dumnezeu Şi l-a propus pentru noi fiecare, încă înainte de întemeierea lumii. Pentru ca el
să poată fi împlinit, adică, pentru ca aproapele nostru să fie modelat întru asemănarea lui
Hristos, noi trebuie să ne punem, practic, în slujba Duhului Sfînt, nu în slujba aproapelui,
pentru că numai arătarea Duhului Sfînt prin noi va fi spre zidirea aproapelui nostru. Deci
porunca din primele două versete ar putea fi parafrazată astfel: Să nu ne plăcem nouă
înşine, ci fiecare dintre noi să se pună la dispoziţia Duhului Sfînt, pentru ca, prin arătarea
Duhului prin noi, Dumnezeu să poată înfăptui în fiecare dintre noi binele pe care Şi l-a
propus pentru noi încă înainte de întemeierea lumii, şi anume să ne facă „asemenea
chipului Fiului Său, pentruca El — Isus Hristos — să fie cel întîi născut dintre mai mulţi
fraţi” (Rom. 8:29).
15:3-4 Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi
Modelul nostru de slujire trebuie să se ancoreze în modelul de slujire al lui Hristos. Dar
modelul de slujire al lui Hristos este ancorat în scripturile Vechiului Testament, prin care
Dumnezeu a hotărît încă înainte de întruparea lui Hristos contextul slujirii Acestuia.
3
Căci şi Hristos
nu Şi-a plăcut Lui însuş;
ci,
după cum este scris:
„Ocările
celor ce Te ocărăsc pe Tine
au căzut peste Mine” (3).
Hristos a venit ca Trimis al lui Dumnezeu, pentru a împlini voia Tatălui şi pentru a împlini
planurile Acestuia. Atunci cînd Îl luăm pe Hristos ca model de slujire, ne angajăm, practic,
să respectăm tiparul după care a slujit El Însuşi. El nu Şi-a putut plăcea Lui Însuşi, pentru
că S-a întrupat tocmai ca să facă voia Tatălui.
5
De aceea, cînd intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un
trup; 6n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. 7Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul
cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule! 8După ce a zis întîi: „Tu n-ai voit
şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat (lucruri aduse
toate după Lege), 9apoi zice: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule. El desfiinţează astfel pe
cele dintîi, ca să pună în loc pe a doua. 10Prin această „voie” am fost sfinţiţi noi, şi anume prin
jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna (Evrei 10:5-10).
Faptul că Hristos S-a întrupat ca să facă voia Tatălui reiese din felul în care a trăit şi a
lucrat. Mîncarea Mea — a spus El la fîntîna Samariei — este să fac voia Celui ce M-a
trimes” (Ioan 4:34). Iar la sfîrşitul alergării Lui pe pămînt, Isus a avut curajul să spună:
„Vine stăpînitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine; dar vine, pentruca să cunoască
lumea că Eu iubesc pe Tatăl, şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl” (Ioan 14:30-31, s.n.).
Cheia modelului de slujire al Domnului Isus a fost o foarte bună cunoaştere a voii lui
Dumnezeu şi convingerea Lui că această voie este bună, plăcută şi desăvîrşită.
De aceea, a lua pe Isus Hristos ca model de slujire înseamnă a începe prin a lua în serios
îndemnul din Romani 12:2 şi a rămîne astfel activ implicaţi în procesul transformării minţii
noastre în vederea cunoaşterii voii lui Dumnezeu din Scriptură. Pentru aceasta, trebuie să
stăm mereu aplecaţi asupra Cuvîntului lui Dumnezeu şi să ne exersăm mintea în studierea
lui, pentru a învăţa să deosebim binele de rău, adică voia lui Dumnezeu din mijlocul
multelor neadevăruri cu care ea a fost amestecată în cercurile religioase ale lumii acesteia.
„Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentruca, prin
răbdarea şi prin mîngîierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (15:4). Aplecarea
noastră asupra Scripturilor ne va întări în slujirea noastră, pentru că descoperirea voii lui
Dumnezeu şi cunoaşterea căilor Lui ne vor motiva la ascultare de Dumnezeu. În acelaşi
timp, necunoaşterea căilor Domnului va duce la rătăcirea noastră: „M-am desgustat de
neamul acesta — spune Dumnezeu despre generaţia care a ieşit din Egipt sub Moise — , şi
am zis: «Ei totdeauna se rătăcesc în inima lor. N-au cunoscut căile Mele!»” (Evrei 3:10).
După ce am înţeles cum operează ispita în vieţile noastre, putem afirma că rătăcirea noastră
are întotdeauna la rădăcină necunoaşterea căilor Domnului.
Dar înţelegerea Scripturilor ne dă nu doar învăţătură, adică lumină în slujire, ci şi răbdare,

mîngîiere şi nădejde. Nădejdea noastră este ancorată în hotărîrea mai dinainte a lui
Dumnezeu de a ne face asemenea chipului Fiului Său, în „slava viitoare, care are să fie
descoperită faţă de noi” (Rom. 8:18). Mîngîierea noastră vine din promisiunile lui
Dumnezeu prin care ni se dă asigurarea ajungerii noastre la ţintă, atîta vreme cît stăm în
cadrul pe care l-a circumscris Dumnezeu: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a
dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile” (Rom. 8:32,
s.n.) de care avem nevoie pentru ajungerea la ţinta hotărîtă de Dumnezeu. Cadrul în care
este garantată păzirea noastră pe drumul alergării spre ţintă este Hristosul în care trebuie să
rămînem. Iar răbdarea vine din înţelegerea faptului că „sîntem moştenitori ai lui
Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, [doar] dacă suferim cu adevărat împreună
cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El” (Rom. 8:17, s.n.).
Dar textul este formulat astfel încît să sublinieze o anume legătură între Scripturi, răbdare,
mîngîiere şi nădejde: „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura
noastră, pentruca, prin răbdarea şi prin mîngîierea pe care o dau Scripturile, să avem
nădejde” (15:4). Scripturile dau învăţătură, iar prin ea dau răbdare şi mîngîiere. Iar atunci
cînd le avem pe acestea, primim nădejde. Cum anume se întîmplă de fapt toate acestea?
În Scripturi avem descoperite planurile şi căile Domnului, adică voia Domnului. Iar atunci
cînd ne punem inima să înţelegem voia lui Dumnezeu, vom descoperi că ea este bună,
plăcută şi desăvîrşită.
7
Legea Domnului este desăvîrşită — spune psalmistul —, şi înviorează sufletul; mărturia
Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor. 8Orînduirile Domnului sînt fără
prihană, şi veselesc inima; poruncile Domnului sînt curate şi luminează ochii. 9Frica de Domnul
este curată, şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului sînt adevărate, toate sînt drepte. 10Ele sînt mai
de preţ decît aurul, decît mult aur curat; sînt mai dulci decît mierea, decît picurul din faguri.
11
Robul Tău primeşte şi el învăţătura dela ele; pentru cine le păzeşte, răsplata este mare (Ps.
19:7-11)
Înţelegerea faptului că voia Domnului este bună, plăcută şi desăvîrşită, în pofida

necazurilor prin care trebuie să trecem, face ca necazul să aducă răbdare. Răbdarea aduce
biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce mîngîiere şi nădejde,504 pentru că biruinţa în
încercare — adică trăirea în ascultare de Dumnezeu în pofida necazurilor de afară şi a
luptelor dinăuntru505 — este dovada prezenţei şi lucrării Duhului Sfînt în noi, deci dovada
dragostei lui Dumnezeu faţă de noi. Or, cunoscînd gîndurile şi hotărîrile Lui faţă de noi,
hotărîri luate de El încă înainte de întemeierea lumii, — hotărîri a căror împlinire, în ce-L
priveşte pe Dumnezeu, este garantată tocmai de darea la moarte a Fiului Său —, ştim că
nădejdea aceasta nu înşală. Căci „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru
noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Rom. 8:32). „Căci
sînt bine încredinţat — afirmă Pavel în continuare — că nici moartea, nici viaţa, nici
îngerii, nici stăpînirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici
înălţimea, nici adîncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea
lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 8:38-39). Dacă toate
acestea le găsim în Scripturi, cum să nu fie adevărat faptul că prin învăţătura pe care o dau
ele noi avem mîngîiere şi nădejde?
15:5-6 Prima benedicţie
Faptul că Pavel se apropie de sfîrşitul propriu-zis al epistolei lui este marcat de apariţia
unei binecuvîntări sau a unei benedicţii,506 caracteristice încheierii epistolelor lui Pavel:
„Dumnezeul răbdării şi al mîngîierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţiminte, unii faţă de
504
Vezi Romani 5:1-11.
505
Vezi Galateni 5:16-25.
506
În rîndurile care urmează, vom folosi varianta latină a termenului „binecuvîntare”, adică „benedicţie”, pentru a nu
confunda termenul cu noţiunea generală de binecuvîntare pe care o dă Dumnezeu. Aici este vorba despre rostirea unei
binecuvîntări de către Pavel, asupra cititorilor săi.
alţii, după pilda lui Hristos Isus; pentruca toţi împreună, cu o inimă şi cu o gură, să slăviţi
pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” (Rom. 15:5-6).
Dacă citim epistolele lui Pavel, observăm că Pavel are obiceiul să-şi încheie epistolele cu o
benedicţie sau cu o binecuvîntare de acest fel.507 Aspectul deosebit al Epistolei către romani
ţine de mulţimea benedicţiilor pe care le găsim în ea. Şi acesta poate fi o confirmare a
faptului că în Epistola către romani avem o desfăşurare sistematică a Evangheliei lui
Hristos, care este prin excelenţă o Evanghelie a harului, o Evanghelie a binecuvîntării.
Capitolele 15 şi 16 conţin cinci astfel de benedicţii, ca şi cum Pavel nu s-ar fi putut dezlipi
de epistola pe care o dicta:
5
după pilda lui Hristos Isus; 6pentruca toţi împreună, cu o inimă şi cu o gură, să slăviţi pe
Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos (15:5-6).
13
Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea, pe care o dă credinţa, pentruca,
prin puterea Duhului Sfînt, să fiţi tari în nădejde! (15:13).
„Dumnezeul păcii să fie cu voi cu toţi! Amin” (15:33).
„Dumnezeul păcii va zdrobi în curînd pe Satana supt picioarele voastre. Harul Domnului nostru
Isus Hristos să fie cu voi! Amin” (16:20) — spune Pavel imediat ce a terminat de salutat pe
nume pe cel puţin 27 de membri ai bisericii din Roma. Dar încheierea propriu-zisă vine abia în
versetele următoare (16:21-27), care conţin şi ultima mare benedicţie:
24
Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin. 25Iar Aceluia care poate să vă
întărească, după Evanghelia mea şi propovăduirea lui Isus Hristos, — potrivit cu descoperirea
tainei, care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, 26dar a fost arătată acum prin scrierile
proorocilor, şi, prin porunca Dumnezeului celui vecinic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor
Neamurilor, ca să asculte de credinţă, — 27a lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie
slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin (16:24-27).
Această din urmă benedicţie se transformă practic într-o doxologie, rezonînd cu marea
doxologie din 11:33-36, care a marcat sfîrşitul părţii de teologie din scrierea lui Pavel:
33
O, adîncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cît de nepătrunse sînt judecăţile
Lui, şi cît de neînţelese sînt căile Lui! 34Şi în adevăr, „cine a cunoscut gîndul Domnului? Sau
cine a fost sfetnicul Lui? 35Cine I-a dat ceva întîi, ca să aibă de primit înapoi? 36Din El, prin El,
şi pentru El sînt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin (11:33-36).
Să luăm pe rînd benedicţiile, încercînd să sondăm adîncimea fiecăreia, aşezînd-o la locul ei

în cadrul epistolei. Aşadar, în Romani 15:5-6, stăm în faţa primei benedicţii din carte:
„Dumnezeul răbdării şi al mîngîierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţiminte, unii faţă de
alţii, după pilda lui Hristos Isus; pentruca toţi împreună, cu o inimă şi cu o gură, să slăviţi
pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos (15:5-6).
507
Vezi 1 Corinteni 16:23-24; 2 Corinteni 13:14; Galateni 6:18; Efeseni 6:24; Filipeni 4:23; Coloseni 4:18; 1
Tesaloniceni 5:28; 2 Tesaloniceni 3:18; 1 Timotei 6:21; 2 Timotei 4:22; Tit 3:15; Filimon 25 şi Evrei 13:25.
Dumnezeul răbdării şi al mîngîierii

În versetul precedent (15:4), am văzut că Scripturile dau celor care le studiază cu atenţie
pentru a descoperi în ele voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvîrşită, răbdare şi
mîngîiere, pentru că Dumnezeul pe care Îl prezintă Scripturile este Dumnezeul răbdării şi al
mîngîierii.
Despre răbdarea şi îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu ne-a vorbit Pavel în capitolele

precedente.
2
Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvîrşesc astfel de lucruri, este
potrivită cu adevărul. 3Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvîrşesc astfel de lucruri, şi pe
cari le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? 4Sau dispreţuieşti tu bogăţiile
bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te
îndeamnă la pocăinţă? 5Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o
comoară de mînie pentru ziua mîniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, 6care va
răsplăti fiecăruia după faptele lui. 7Şi anume, va da viaţa vecinică celor ce, prin stăruinţa în
bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; 8şi va da mînie şi urgie celor ce, din duh de gîlceavă, se
împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire (Rom 2:2-8, s.n.).
Îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că El a amînat judecata, trecînd cu
vederea păcatul în vremea îndelungei Lui răbdări (vezi 3:25). Dar tocmai răbdarea şi
îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu au adus mîngîierea noastră, a acelora care am fost
înstrăinaţi de Dumnezeu prin alegerile noastre. Această mîngîiere, care a constat în
împăcarea noastră cu Dumnezeu, ne-a fost oferită prin Domnul Isus Hristos: „Pe El
Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sîngele Lui, o jertfă de ispăşire,
ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în
delungei răbdări a lui Dumnezeu; pentruca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea
Lui în aşa fel în cît, să fie neprihănit, şi totuş să socotească neprihănit pe cel ce crede în
Isus” (Rom. 3:25-26). Iar acum că am fost socotiţi neprihăniţi, am fost, în sfîrşit, mîngîiaţi.
Dar această mîngîiere pe care am primit-o prin Domnul Isus Hristos, în urma îndelungii-
răbdări a lui Dumnezeu, ar trebui să ne oblige şi pe noi la îndelungă-răbdare faţă de
semenii noştri. Iată de ce spune Pavel că „noi, cari sîntem tari, sîntem datori să răbdăm
slăbiciunile celor slabi, şi să nu ne plăcem nouă înşine” (15:1), „pentruca toţi împreună, —
continuă Pavel —, cu o inimă şi cu o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru
Isus Hristos” (15:6).
Îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu ţine de însuşi Numele Lui:

5
Domnul S-a pogorît într-un nor, a stătut acolo lîngă el, şi a rostit Numele Domnului. 6Şi
Domnul a trecut pe dinaintea lui, şi a strigat: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de
îndurare şi milostiv, încet la mînie, plin de bunătate şi credincioşie, 7care Îşi ţine dragostea pînă
în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel
vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor pînă
la al treilea şi al patrulea neam!” 8Îndată Moise s-a plecat pînă la pămînt şi s-a închinat. (Ex.
34:5-8).
Ne-m bucurat de benedicţia pe care Pavel a rostit-o peste noi abia atunci cînd ea a născut în
noi, Biserica lui Hristos, doxologie, adică slăvire şi închinare lui Dumnezeu. Într-adevăr,
acela care a stat cu adevărat în prezenţa lui Dumnezeu şi a simţit binecuvîntarea Lui I se va
închina, aşa cum a făcut-o şi Moise, plecîndu-se pînă la pămînt, ca semn al acceptării
depline a voii Lui. Acesta este momentul în care credinţa începe să lucreze ascultare,
momentul în care ne lăsăm în mîna lui Dumnezeu, ca să modeleze în noi caracterul Său.
Simţăminte unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus

„Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi — îi scrie Pavel bisericii din
Efes. Trăiţi în dragoste, dupăcum şi Hristos ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine pentru noi «ca un
prinos şi ca o jertfă de bun miros», lui Dumnezeu” (Efes. 5:1-2). Tiparul pe care l-am văzut
deja în viaţa şi slujirea lui Hristos a fost tiparul proslăvirii lui Dumnezeu în tot ceea ce
făcea. „Căci şi Hristos nu Şi-a plăcut Lui însuş; ci, după cum este scris: «Ocările celor ce
Te ocărăsc pe Tine, au căzut peste Mine»” (Rom. 15:3). De dragul lui Dumnezeu Tatăl,
Hristos a răbdat nu numai slăbiciunile noastre, ci şi împotrivirea şi răzvrătirea noastră; a
răbdat mojicia noastră, a ţărînii răzvrătite împotriva Creatorului ei. „Căci, pe cînd eram noi
încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi… Dumnezeu Îşi
arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe cînd eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit
pentru noi” (Rom. 5:6-8). Dacă vom învăţa să avem unii faţă de alţii aceleaşi simţăminte,
după pilda lui Hristos, cu alte cuvinte, dacă ne vom iubi unii pe alţii, dîndu-ne pe noi înşine
Duhului Sfînt pentru ca El să Se arate prin noi spre folosul fraţilor noştri, şi dacă vom face
lucrul acesta nu de dragul fraţilor noştri, ci de dragul lui Dumnezeu şi spre slava Lui, atunci
se va împlini binecuvîntarea rostită de Pavel peste noi: „Pentruca toţi împreună, cu o inimă
şi cu o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” (15:5-6).
15:7 Aşadar, primiţi-vă unii pe alţii spre slava lui Dumnezeu
Iar acum că ne-am închinat înaintea Domnului, plecîndu-ne pînă la pămînt înaintea Lui, ca
semn al acceptării voi Lui, putem asculta şi concluzia lui Pavel din 15:7:
7
Aşa dar, primiţi-vă unii pe alţii,
cum v-a primit şi pe voi Hristos,
spre slava lui Dumnezeu.
Am văzut că Hristos ne-a primit şi ne-a slujit de dragul lui Dumnezeu şi spre slava lui
Dumnezeu. Atunci cînd, ca răspuns la îndurarea lui Dumnezeu arătată faţă de noi prin
Domnul Isus Hristos, ne aducem trupul ca jertfă pe altarul zidirii Trupului lui Hristos, Trup
în care sîntem mădulare unii altora, ne vom primi unii pe alţii, spre slava lui Dumnezeu,
după pilda lui Hristos. Dar oare ce înseamnă să ne primim unii pe alţii, după pilda lui
Hristos, sau în ce condiţii este mulţumit Dumnezeu Tatăl de jertfa slujirii noastre? Iată ce îi
scrie Pavel bisericii din Colose:
1
Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la
dreapta lui Dumnezeu. 2Gîndiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pămînt. 3Căci voi aţi
murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. 4Cînd Se va arăta Hristos, viaţa
voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă. 5Deaceea, omorîţi mădularele
voastre cari sînt pe pămînt: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare
la idoli. 6Din pricina acestor lucruri vine mînia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. 7Din
numărul lor eraţi şi voi odinioară, cînd trăiaţi în aceste păcate. 8Dar acum lăsaţi-vă de toate
aceste lucruri: de mînie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase, cari v-ar
putea ieşi din gură. 9Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucît v-aţi desbrăcat de omul cel vechi, cu
faptele lui, 10şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul
Celui ce l-a făcut. 11Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere
împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi (Col. 3:1-
11).
Cu alte cuvinte, dacă am înviat împreună cu Hristos, trebuie să trăim cum a trăit Hristos:
12
Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină
de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blîndeţă, cu îndelungă răbdare. 13Îngăduiţi-vă unii pe
alţii, şi, dacă unul are pricină să se plîngă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat
Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. 14Dar mai pe sus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care
este legătura desăvîrşirii. 15Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur
trup, să stăpînească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători. 16Cuvîntul lui Hristos să locuiască
din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu
cîntări de laudă şi cu cîntări duhovniceşti, cîntînd lui Dumnezeu cu mulţămire în inima voastră.
17
Şi orice faceţi, cu cuvîntul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi mulţămiţi,
prin El, lui Dumnezeu Tatăl. (Col. 3:12-17).
Nici una dintre aceste porunci şi îndemnuri nu sînt fără suport pentru împlinirea lor. Dacă
am murit şi dacă am înviat împreună cu Hristos, avem la dispoziţia noastră imensa putere a
Duhului de viaţă în Hristos, care ne izbăveşte de legea păcatului şi a morţii. „Aşa dar,
fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pămînteşti, ca să trăim după îndemnurile ei” (Rom.
8:12). Într-adevăr, dacă am murit şi am înviat împreună cu Hristos, noi nu mai datorăm
nimic firii pămînteşti, ca să trăim după îndemnurile ei; căci „cei ce sînt ai lui Hristos Isus,
şi-au răstignit firea pămîntească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim prin Duhul,
— scrie Pavel galatenilor —, să şi umblăm prin Duhul. Să nu umblăm după o slavă deşartă,
întărîtîndu-ne unii pe alţii — prin libertăţile şi încredinţările noastre pe care nu am învăţat
să le păstrăm pentru noi înşine508 —, şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Gal. 5:24-26). Într-
adevăr, dacă sîntem cu adevărat ai lui Hristos, nu mai datorăm nimic firii pămînteşti, ca să
trăim după îndemnurile ei, dar datorăm totul lui Hristos, aşa încît să fim obligaţi să trăim
după pilda Lui, urmînd îndemnurile Duhului. „Dacă trăiţi după îndemnurile ei — ale firii
pămînteşti —, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.
Căci toţi ceice sînt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sînt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8:13-
14).
Putem încheia, repetînd benedicţia lui Pavel şi făcînd totul să o transformăm într-o
doxologie materializată în ascultarea credinţei noastre: „Dumnezeul răbdării şi al mîngîierii
să vă facă să aveţi aceleaşi simţiminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus;
pentruca toţi împreună, cu o inimă şi cu o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului
508
Vezi Romani 14:22.
nostru Isus Hristos. Aşa dar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre
slava lui Dumnezeu” (15:5-7). Amin!
15:8-13 Slujiţi-i pe cei prin care aţi fost slujiţi

În întregul context al capitolului 14, cel slab în credinţă a fost creştinul iudeu, care a crezut
în Isus Hristos, fără însă să se fi putut desprinde de ritualurile religioase ale Vechiului
Legămînt. „Noi, cei cari sîntem tari — a spus Pavel apăsat celor dintre neamuri sau celor
dintre iudeii care au reuşit să se desprindă din chingile ritualurilor vechi-testamentale, între
care se numără şi pe sine —, sîntem datori să răbdăm — adică să purtăm — slăbiciunile
celor slabi” (15:1). În paragraful de faţă (15:8-13), Pavel mai aduce încă un argument prin
care să ne motiveze la aceasta. Nu noi, neamurile, sîntem aceia care ţinem rădăcina, ci
rădăcina ne ţine pe noi, rădăcina şi tulpina măslinului fiind poporul Israel. Noi am fost
aceia care am fost altoiţi în măslin şi făcuţi astfel părtaşi grăsimii măslinului. Deci, la
rîndul nostru, şi noi avem o datorie faţă de aceia care au slujit din greu la aducerea pe scena
istoriei a lui Hristos, prin care binecuvîntarea a ajuns şi la noi.
15:8a Hristos a fost un slujitor al tăierii împrejur
Aducerea trupului nostru ca jertfă este un răspuns la îndurarea pe care Dumnezeu a turnat-o
peste noi, prin Isus Hristos. Dar pentru ca îndurarea aceasta să ajungă la noi, Dumnezeu l-a
ales mai întîi pe Avraam şi sămînţa lui, pentru ca în Sămînţa lui — adică în Isus Hristos —
să fie binecuvîntate toate familiile pămîntului.509 Tocmai de aceea îi îndeamnă Pavel pe cei
dintre neamuri să îi slujească pe cei prin care au fost slujiţi. Atunci cînd realizăm binele de
care ni s-a făcut parte, sîntem mai motivaţi să ne arătăm recunoştinţa faţă de binefăcătorul
nostru. Şi, deşi noi datorăm totul lui Hristos, nu iudeilor, nu trebuie să uităm că, pe de o
parte, Hristos Însuşi a fost iudeu, deci un slujitor al tăierii împrejur, iar pe de altă parte,
iudeii despre care este vorba sînt şi ei ai lui Hristos şi, cînd facem cel mai mic lucru unuia
dintre cei mai mici fraţi ai lui Isus Hristos, Lui I le facem.
În încheierea epistolei, Pavel vorbeşte despre intenţiile lui de a duce la Ierusalim ajutoarele
pentru sfinţii de acolo, strînse de către cei din Ahaia. Pavel vede strîngerea de ajutoare de
către cei dintre neamuri atît ca un semn de bunătate din partea lor, cît şi ca o datorie a lor,
tocmai din pricina binecuvîntării care a venit peste neamuri prin iudei, căci prin ei le-a
venit mîntuirea:
25
Acum mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare sfinţilor. 26Căci cei din Macedonia şi Ahaia au
avut bunătatea să facă o strîngere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii, cari sînt în Ierusalim.
27
Negreşit, au avut bunătatea; dar era şi o datorie faţă de ei; pentrucă, dacă Neamurile au avut
parte de binecuvîntările lor duhovniceşti, este de datoria lor să-i ajute şi ele cu bunurile lor
pămînteşti (Rom. 15:25-27, s.n.).
În acest spirit vorbeşte Pavel şi în textul de faţă. „Noi, cari sîntem tari, sîntem datori să
răbdăm slăbiciunile celor slabi”, slujindu-i astfel pe fraţii noştri, prin care ne-a venit, de
fapt, binecuvîntarea.
509
Vezi Galateni 3:16.
15:8b Ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu
Este adevărat că Isus Hristos a fost, mai întîi de toate, iudeu, adică „un slujitor al tăierii
împrejur” (Rom. 15:8), născut sub Lege şi subordonat ei. Dar nu prin descendenţa Lui ne-a
cîştigat binecuvîntarea, ci prin credincioşia Lui faţă de Dumnezeu. Deşi a fost ispitit în
toate lucrurile ca şi oricare dintre noi, Isus Hristos n-a avut păcat, dovedindu-Se astfel
vrednic să fie moştenitorul tuturor promisiunilor lui Dumnezeu. În Isus Hristos, iudeul, s-a
dovedit pe deplin credincioşia lui Dumnezeu, prin faptul că toate promisiunile lui
Dumnezeu sînt „Da!” şi „Amin!” în El.
Pavel a început prezentarea Evangheliei subliniind faptul că ea „priveşte pe Fiul Său,

născut din sămînţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei
dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos,
Domnul nostru” (1:3-4). Ca Fiu al lui David, Isus a devenit moştenitorul promisiunilor
Legămîntului Davidic. Dar Matei îşi începe Evanghelia numindu-L pe Isus „fiul lui David,
fiul lui Avraam” (Mat. 1:1) şi aşezînd astfel pe umerii Lui nu doar împlinirea Legămîntului
Davidic, ci şi pe cea a Legămîntului Avraamic. Iată de ce, toate promisiunile lui Dumnezeu
sînt Da! şi Amin! în Isus Hristos. Aşa se face că în Isus Hristos, pe de o parte, s-a dovedit
credincioşia lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, au fost întărite toate făgăduinţele date
părinţilor poporului Israel — Avraam, Isaac şi Iacov —, tocmai prin împlinirea lor prin El.
15:9a Ca neamurile să slăvească pe Dumnezeu, pentru îndurarea Lui
Este important să ştim faptul că toate promisiunile lui Dumnezeu au fost făcute iudeilor, nu
neamurilor. Pînă şi Noul Legămînt a fost promis casei lui Israel şi casei lui Iuda. Iată cum
l-a formulat Dumnezeu prin Ieremia:
31
„Iată, vin zile, zice Domnul, cînd voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legămînt
nou. 32Nu ca legămîntul, pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua cînd i-am apucat de mînă,
să-i scot din ţara Egiptului, legămînt pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra
lor, zice Domnul. 33„Ci iată legămîntul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea,
zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi
Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. 34Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe
fratele său, zicînd: „Cunoaşte pe Domnul!” Ci toţi Mă vor cunoaşte, dela cel mai mic pînă la cel
mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul
lor (Ier. 31:31-34, s.n.).
Din punct de vedere tehnic, noi nu ţinem în nici un fel de „casa lui Israel” sau de „casa lui
Iuda”. Însă Isus Hristos face parte din ea. El avea dreptul să fie beneficiarul acestor
promisiuni. Şi după cum am văzut,510 El este singurul pămîntean care, în urma judecăţii
drepte şi imparţiale a lui Dumnezeu,511 a meritat viaţa veşnică, cu tot ce cuprinde ea, în timp
ce nimeni altcineva de pe pămînt nu a meritat-o, fiindcă „toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de
slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23).
510
Vezi comentariul de la capitolul 2, Beniamin Fărăgău, Romani 1-5, pag. 105-110.
511
Vezi Romani 2:6-13.
Tocmai prin faptul că mîntuirea vine de la iudei, noi, cei care am beneficiat de promisiunile
lui Dumnezeu prin ei, sîntem datori să purtăm slăbiciunile celor care au mjlocit mîntuirea
din slăbiciunile noastre, aducîndu-L pe Hristos pe scena istoriei. Într-adevăr, noi,
neamurile, putem slăvi pe Dumnezeu pentru îndurarea Lui, revărsată peste noi prin Isus
Hristos, slujitorul tăierii împrejur.
15:9b-12 Ca să se împlinească Scripturile
Doxologia care trebuie să răsune de pe buzele neamurilor ca răspuns la îndurarea revărsată

peste ei este ancorată de Pavel în scripturile Vechiului Testament. El citează din Psalmul
18:49, respectiv 2 Samuel 22:50; din Deuteronom 32:43;512 din Psalmul 117:1 şi din Isaia
11:10:
„De aceea Te voi lăuda printre Neamuri, şi voi cînta Numelui Tău”.
10
Este zis iarăş: „Veseliţi-vă, Neamuri, împreună cu poporul Lui”.
11
Şi iarăş: „Lăudaţi pe Domnul toate Neamurile; slăviţi-L, toate noroadele”.
12
Tot astfel şi Isaia zice: „Din Iese va ieşi o Rădăcină, care se va scula să domnească
peste Neamuri; şi Neamurile vor nădăjdui în El” (Rom. 15:9b-12).
Neamurile au motiv să-L laude pe Domnul, pentru că „Hristos a fost, în adevăr, un slujitor
al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu, şi să întărească
făgăduinţele date părinţilor” (15:8). Credincioşia lui Dumnezeu s-a dovedit în faptul că
toate promisiunile mesianice din Vechiul Testament şi-au găsit împlinirea în Isus Hristos şi
astfel făgăduinţele făcute au fost întărite prin împlinirea lor în El. Izbăvirea lui David din
mîna tuturor vrăjmaşilor lui (vezi Ps. 18 şi 2 Sam. 22) arată spre izbăvirea lui Hristos din
mîna tuturor vrăjmaşilor Lui, spre biruinţa Lui de pe cruce, unde a dezbrăcat domniile şi
stăpînirile şi unde le-a făcut de ocară înaintea întregii lumi. Adevărata veselire a neamurilor
a fost posibilă doar în baza judecăţii drepte a lui Dumnezeu şi a revărsării mîniei Lui
împotriva tuturor vrăjmaşilor Săi, conform celor spuse de Moise în cîntarea sa din
Deuteronom 32. Cum anume s-a împlinit adevărul acestei cîntări ne spune Isaia în 63:1-6.
În pedepsirea lui Isus Hristos au fost pedepsite, de fapt, toate popoarele. Pedeapsa
nelegiuirilor întregii lumi a căzut peste Hristos, şi astfel neamurile se pot veseli împreună
cu Israel de mîntuirea cîştigată de El. Bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi, neamurile, s-a
arătat prin Isus Hristos, Sămînţa lui Avraam, împlinitorul promisiunii făcute de Dumnezeu
în Genesa 12:3. Focalizarea pe Isus Hristos este definitivă prin ideea celui de-al patrulea
citat: „Din Iese va ieşi o Rădăcină, care se va scula să domnească peste Neamuri; şi
Neamurile vor nădăjdui în El” (15:12). Isus Hristos este Odrasla ieşită din tulpina lui Isai,
Vlăstarul care a ieşit din rădăcinile lui şi care, dovedind credincioşia lui Dumnezeu şi
întărind făgăduinţele date părinţilor lui Israel, a devenit un steag pentru toate neamurile.
512
„Eu nu pot accepta — afirmă Calvin — faptul că Pavel ar fi citat din cîntarea lui Moise. Intenţia lui Moise prin
cîntarea sa de triumf a fost mai degrabă să bage spaima în duşmanii lui Israel, prin mărimea şi măreţia lui Dumnezeu,
decît să-i invite să participe împreună cu Israel la o bucurie comună. De aceea, eu sînt de părerea că versetul este citat
din Psalmul 67:5, în care psalmistul spune: „Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă”. Pavel a
adăugat: „împreună cu poporul Lui”, ca o explicaţie, pentru că aici psalmistul îi leagă pe cei dintre neamuri cu cei din
Israel, invitîndu-i pe amîndoi să se bucure (Calvin, op. cit., p. 308). Majoritatea comentatorilor susţin că citatul este
totuşi din Deuteronom 32:43, versiunea din LXX.
15:13 A doua benedicţie
Benedicţia din versetul 13 — „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea,

pe care o dă credinţa, pentruca, prin puterea Duhului Sfînt, să fiţi tari în nădejde!” (Rom.
15:13) — este consecinţa firească a cîntării de laudă din versetul precedent. Acum că, prin
citatele din Vechiul Testament, Pavel a dovedit că neamurile au fost altoite în măslinul
sfînt al lui Israel prin adevăratul Israelit — Isus Hristos — în baza lucrării Lui, el poate
rosti binecuvîntarea din versetul 13.
În versetul 4, Pavel ne-a vorbit despre faptul că scrierile Vechiului Testament ne-au fost
lăsate pentru învăţătura noastră, „pentruca, prin răbdarea şi prin mîngîierea pe care o dau
Scripturile, să avem nădejde”. El a menţionat trei concepte: răbdare, mîngîiere şi nădejde.
În versetul imediat următor, Pavel îl numeşte pe Dumnezeu „Dumnezeul răbdării şi al
mîngîierii” (5). Iar acum, el Îl numeşte „Dumnezeul nădejdii” (13).
În relaţiile dintre noi, avem nevoie de răbdare. Dar, prin definiţie, conceptul de răbdare
presupune suferinţă, căci dacă nu ar fi durere şi suferinţă nu ar fi nevoie de răbdare. Însă
răbdarea va supravieţui doar dacă există mîngîiere şi nădejde în inimile noastre. Or, toate
trei le primim de la Dumnezeul răbdării, al mîngîierii şi al nădejdii, şi El le va turna peste
noi, prin Scripturi, pe măsură ce privim în ele, „cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava
Domnului, şi sîntem schimbaţi în acelaş chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul
Domnului” (2 Cor. 3:18).
Benedicţia prin care Pavel încheie partea aplicativă a epistolei lui vizează, de fapt, nu
nădejdea lui Dumnezeu — deşi El este sursa nădejdii —, ci nădejdea noastră: „Dumnezeul
nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea, pe care o dă credinţa, pentruca, prin puterea
Duhului Sfînt, să fiţi tari în nădejde!” (Rom. 15:13, s.n.). Adevărata credinţă în Isus
Hristos este, pe de o parte, ancorată în cunoaşterea planului de mîntuire al lui Dumnezeu,
iar pe de altă parte, exprimată prin dezbrăcarea de păcat şi îmbrăcarea cu Împărăţia lui
Dumnezeu, ambele fiind lucrări ale Duhului Sfînt în noi. O astfel de credinţă aduce atît
pace cu Dumnezeu — în urma dezbrăcării de păcat —, cît şi bucuria implicării noastre în
lucrarea Împărăţiei Lui. Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în noi ne fac tari în nădejde,
pentru că avem confirmarea faptului că El — Dumnezeu, prin Duhul Său cel Sfînt — va
isprăvi ceea ce a început în noi.

Noi, care sîntem tari, sîntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi
„Noi, care sîntem tari, sîntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi, şi să nu ne plăcem
nouă înşine. Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora.
Căci şi Hristos nu Şi-a plăcut Lui însuş; ci, după cum este scris: «Ocările celor ce Te
ocărăsc pe Tine, au căzut peste Mine». Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru
învăţătura noastră” (Rom. 15:1-4). A fi slab sau tare în credinţă se defineşte la nivelul
înţelegerii Cuvîntului lui Dumnezeu, şi este deci o problemă de teologie. Textul din
Romani 14:1-15:7 se referă la o problemă specifică vremurilor nou-testamentale.
Problema ridicată de abolirea Vechiului Legămînt
Prin lucrarea, moartea şi învierea Lui, Isus Hristos a adus în istorie un punct vital de
flexiune, în care s-a înlocuit Vechiul Legămînt cu Noul Legămînt. Această înlocuire a adus
cu sine abolirea unui întreg sistem legislativ, deoarece „o dată schimbată preoţia — deci o
dată ce marele-preot după rînduiala lui Aaron a fost schimbat cu Marele-Preot după
rînduiala lui Melhisedec —, trebuia numaidecît să aibă loc şi o schimbare a Legii” (Evrei
7:12). Dar înţelegerea acestor lucruri de către Biserică s-a realizat extrem de anevoios. Iar
lucrul acesta a adus după sine o zbatere îndelungată în Biserică. Unii erau bucuroşi să
primească în toată plenitudinea ei libertatea adusă de Hristos. Între aceştia se numărau cu
precădere cei convertiţi dintre neamuri, deoarece ei veneau fără nici un fel de prejudecăţi
legate de sistemul legămîntului vechi-testamental. Iată cum vorbeşte Pavel despre cele
două categorii de convertiţi:
30
Deci ce vom zice? Neamurile, cari nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea şi
anume neprihănirea care se capătă prin credinţă; 31pe cînd Israel, care umbla după o Lege, care
să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta. 32Pentruce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin
credinţă, ci prin fapte. Ei s-au lovit de piatra de poticnire, 33după cum este scris: „Iată că pun în
Sion o Piatră de poticnire, şi o stîncă de cădere: şi cine crede în El, nu va fi dat de ruşine”
(Rom. 9:30-33).
Tocmai Legea aceasta dătătoare de neprihănire după care umblau iudeii513 a fost balastul
fatal pentru majoritatea dintre ei:
1
Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliţi, este să fie
mîntuiţi. 2Le mărturisesc că ei au rîvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: 3pentrucă, întrucît
n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire
a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu (Rom. 10:1-13, s.n.).
Dar chiar şi dintre aceia care au primit neprihănirea prin credinţa în Isus Hristos, mulţi s-au
desprins extrem de greu din chingile Vechiului Legămînt, deoarece religia lor era legată
aproape într-un mod inseparabil de etnia lor. A fi iudeu şi a ţine legile alimentare sau
sărbătorile iudaice era unul şi acelaşi lucru. A renunţa la aceste legi, a accepta că ele au fost
513
Vezi Matei 5:20 şi Matei 6.
abolite şi înlocuite, tocmai din pricina schimbării preoţiei, pentru mulţi, era sinonimă cu
lepădarea de neam şi ţară.
Relevanţa textului pentru noi
Dacă problema ridicată de capitolele 14:1-15:7 este o astfel de problemă specifică, care a
fost depăşită pe parcursul istoriei, să însemne oare faptul acesta că textul de faţă şi-a
pierdut relevanţa pentru majoritatea dintre noi astăzi? Nicidecum. Nu îi spune Pavel lui
Timotei că „toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre,
să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentruca omul lui Dumnezeu să fie
desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună (2 Tim. 3:16-17)? Oare la ce este
de folos frămîntarea cu acest text şi înţelegerea principiilor cuprinse în el?
În esenţă, un frate slab în credinţă este unul care este mai încet în ce priveşte priceperea
anumitor adevăruri din Scriptură sau care este în urma noastră în această privinţă, dintr-o
mulţime de motive obiective sau subiective. Se poate, de pildă, să fie vorba despre unul
care s-a întors la Hristos mult mai tîrziu decît noi şi de aceea nu a avut încă timpul să
parcurgă întregul drum pe care l-am parcurs noi. Într-un astfel de caz, poate apărea situaţia
în care noi, cei tari în credinţă, deci cei care am ajuns mai departe în înţelegerea adevărului
biblic, să devenim nerăbdători cu cei care vin în urma noastră. Oare de cîte ori ne-am făcut
vinovaţi de lucrul acesta? Ne-am pierdut răbdarea cu fraţii noştri şi le-am forţat conştiinţa
în lucrurile pe care nu au apucat încă să le priceapă!
A răbda slăbiciunile celui slab nu înseamnă a negocia adevărul
Dar oare a răbda slăbiciunile celor slabi înseamnă a evita orice discuţii care ar putea să
ducă la neînţelegeri? „Încredinţarea pe care o ai — spune Pavel —, păstrează-o pentru tine,
înaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osîndeşte singur în ce găseşte bine” (14:22).
Însă lucrul acesta se aplică doar la domeniul părerilor îndoielnice, adică la lucrurile care nu
ţin de adevărul evangheliei. Însă chiar şi în acest domeniu al părerilor îndoielnice,
dezbaterile teologice sînt importante şi necesare, dacă avem în vedere faptul că datoria
noastră este să-l acceptăm pe fratele nostru şi să-i răbdăm slăbiciunile, asistîndu-l în
procesul înţelegerii Scripturii şi a formării convingerilor lui teologice.
Există însă lucruri nenegociabile. Şi, aşa cum i s-a întîmplat şi lui Pavel de multe ori, în
astfel de cazuri adevărul trebuie articulat cu tărie. Pavel însuşi afirmă cu durere că „sînt
mulţi cari se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos” (Fil. 3:18) şi, fiind într-o astfel de
stare, nu se vor da înapoi să se facă şi vrăjmaşi ai fraţilor lui Hristos. Pe aceştia, Pavel îi
numeşte „protivnici” (2 Tim. 2:25) sau vrăjmaşi, care au ajuns să fie prinşi în cursa
diavolului şi au ajuns să-i facă voia.514 Între aceştia, ar putea fi incluşi iudaizatorii, pe care
Pavel nu se sfieşte să-i numească „cînii aceia”, „lucrătorii aceia răi” şi „scrîjilaţii aceia”
(Fil. 3:2), „fraţi mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pîndească slobozenia, pe
care o avem în Hristos Isus, cu gînd să ne aducă la robie” (Gal. 2:4). Pavel rosteşte asupra
lor o teribilă imprecaţie: „Schilodească-se odată cei ce vă tulbură!” (Gal. 5:12). Lui
Timotei, Pavel îi atrage atenţia asupra cîtorva persoane de acest fel: „Imeneu şi Filet” (2
514
Vezi 2 Timotei 2:26.
Tim. 2:17), ale căror cuvîntări duc la necinstirea lui Dumnezeu şi ale căror cuvinte rod ca şi
cangrena, tocmai pentru că s-au abătut de la adevăr. Un altul este Alexandru, căldărarul.
Iată ce spune despre el: „Alexandru, căldărarul, mi-a făcut mult rău. Domnul îi va răsplăti
după faptele lui. Păzeşte-te şi tu de el, pentrucă este cu totul împotriva cuvintelor noastre”
(2 Tim. 4:14-15). În astfel de situaţii, nu mai este vorba despre fraţi slabi în credinţă, ci
despre farisei.515
Doar dacă rămînem credincioşi adevărului vom creşte întru asemănarea lui
Isus
Tocmai pentru a nu ceda vicleniei şi mijloacelor de amăgire a unor astfel de oameni,

Hristos „a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi
învăţători, pentru desăvîrşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului
lui Hristos, pînă vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la
starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind
încoace şi încolo, purtaţi de orice vînt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin
şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în
toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efes. 11:15). Creşterea
noastră întru asemănarea Domnului Isus Hristos este posibilă doar dacă rămînem
credincioşi adevărului. Iubirea de Dumnezeu trebuie să superceadă iubirea de semeni,
creînd cadrul în care iubirea de semeni se poate manifesta. Iar dragostea de Dumnezeu stă
în păzirea poruncilor Lui.
Sîntem deci datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi doar atunci cînd adevărul lui
Dumnezeu nu este în joc. În domeniul părerilor îndoielnice, trebuie să ne păstrăm
încredinţările pentru noi. Dar adevărul lui Hristos trebuie proclamat cu tărie.
515
Vezi Beniamin Fărăgău, 1 Corinteni, pag. 99-107.
691
Romani 15:14-33
Apostolul şi planurile lui
După cum se poate observa în schema de mai jos, epilogul Epistolei către romani poate fi
împărţit în două părţi mari: apostolul şi planurile lui (15:14-33) şi urările de sănătate (16:1-
27). Fiecare dintre aceste părţi poate fi la rîndul ei împărţită în două. Prima parte vorbeşte
mai întîi despre slujba apostolului (15:14-21), apoi despre planurile lui (15:22-33). Iar în
partea a doua, Pavel intercalează între două secţiuni de urări (16:1-16 şi 21-23) o
atenţionare (16:17-20), epistola încheindu-se cu o ultimă benedicţie (16:24-27).
15:14-21 Slujba apostolului

John Stott se referă la lucrarea lui Pavel descrisă în acest text ca la o lucrare preoţească (16-
17), ca la o lucrare făcută cu putere (18:19a) şi ca la o lucrare de pionierat (19b-22).516 Ca
preot, Pavel mijlocea între Hristos, al cărui apostol era, şi neamuri. Puterea lui venea din
faptul că Duhul Sfînt lucra prin el. Iar lucrarea lui de pionierat se datora strategiei pe care o
adoptase: „Şi am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu
zidesc pe temelia pusă de altul, după cum este scris: «Aceia, cărora nu li se propovăduise
despre El, Îl vor vedea, şi cei ce n-auziseră de El, Îl vor cunoaşte»” (15:20-21).
15:14 Sînt încredinţat că sînteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii
N-a terminat bine de dictat benedicţia din 15:13 — „Dumnezeul nădejdii să vă umple de
toată bucuria şi pacea pe care o dă credinţa, pentruca, prin puterea Duhului Sfînt, să fiţi tari
în nădejde!” — şi Pavel simte că trebuie, într-un fel, să justifice unele dintre lucrurile pe
care le-a afirmat în epistola sa. Dar oare de ce? Ce anume din epistolă ar fi putut să-i
jignească sau să-i supere în vreun fel? În nici un caz partea teologică a cărţii! În ce priveşte
adevărul afirmat în primele unsprezece capitole, Pavel nu are nimic de retractat şi nimic de
îndulcit. Acesta este adevărul lui Dumnezeu în faţa căruia trebuie să ne plecăm cu toţii.
Cuvintele pentru care el încearcă să-şi ceară scuze sau cel puţin să le justifice trebuie
căutate în partea aplicativă a cărţii. Toate poruncile conţinute de această parte a epistolei ar
fi putut fi recepţionate de către aceia care nu-l cunoşteau pe Pavel ca un fel de acuzare
516
Vezi John Stott, op. cit., pag. 378-383.
indirectă. Aceluia îi spui, de pildă, să nu se răzbune singur despre care presupui că o face
sau cel puţin că ar fi în pericolul s-o facă vreodată. Poate că partea cea mai sensibilă din
secţiunea aplicativă a epistolei o constituie totuşi cele spuse în 14:1-15:13. În această
porţiune de text, Pavel a fost nevoit să se atingă de problema sensibilă a relaţiilor dintre
iudei şi neamuri, el însuşi fiind iudeu. Pe deasupra, trebuie să ţinem cont de faptul că Pavel
nu vizitase biserica din Roma pînă la acea oră. Şi deşi cunoştea pe mulţi dintre ei în mod
personal,517 evident, nu-i cunoştea pe toţi.
Iată de ce porneşte să formuleze astfel încheierea epistolei: „În ce vă priveşte pe voi,

fraţilor, eu însumi sînt încredinţat că sînteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de
cunoştinţă, şi astfel sînteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii” (14).
Pavel se arată ca unul care are tact — afirmă William Barclay. Nu există dojeneli făcute cu
supărare. Nu îi cicăleşte pe fraţii din Roma, nici nu vorbeşte cu ei ca şi un învăţător mînios.
Pavel le spune că nu face altceva decît să le aducă aminte lucruri pe care ei le ştiu deja şi îi
asigură că el este încredinţat că ei sînt în stare să se sfătuiască unii pe alţii şi să-l slujească pe
Domnul lor. Pavel era mult mai interesat de ceea ce un om putea fi decît de ceea ce el era. Pavel
vede greşelile cu claritate şi le rezolvă cu promptitudine; dar el se gîndea tot timpul nu la fiinţa
nenorocită care era, de fapt, omul, ci la fiinţa minunată care omul respectiv putea deveni. Se
spune că o dată, cînd Michael Angelo a început să cioplească un imens bloc de marmură fără
formă, el a afirmat că lovind cu atîta furie piatra nu doreşte decît să-l elibereze pe îngerul închis
în blocul de piatră. Şi, într-adevăr, din blocul acela fără formă el a sculptat îngerul pe care ochii
lui l-au văzut în el. Aşa era şi Pavel. El nu dorea să trîntească pe cineva la pămînt; el nu critica
pentru ca să cauzeze durere şi suferinţă; el vorbea cu onestitate şi cu severitate, dar vorbea
întotdeauna pentru că dorea să-l ajute pe om să fie ceea ce omul respectiv ar fi putut să fie şi
ceea ce încă nu a ajuns să fie.518
Aşadar, cuvintele lui Pavel din versetul 14 nu trebuie socotite a fi un simplu act de
diplomaţie. Este suficient să citim lista celor cărora le trimite urări personale şi să realizăm
lucrările din biserică reprezentate de aceştia, ca să ne dăm seama de bogăţia de slujitori de
care se bucura biserica din Roma. Atunci cînd Pavel le-a scris: „Căci doresc să vă văd, ca
să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră, sau mai degrabă, ca să ne
îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa pe care o avem împreună, şi voi şi
eu” (1:11-12, s.n.), cuvintele lui au reflectat adevărul din inima lui. Nu puţini dintre cei din
Roma au slujit împreună cu el şi nu puţini l-au slujit pe el, punîndu-şi chiar viaţa în joc
pentru el.519
Deci Pavel este sincer cînd afirmă ceea ce afirmă în versetul 14: „În ce vă priveşte pe voi,
fraţilor, eu însumi sînt încredinţat că sînteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de
cunoştinţă, şi astfel sînteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii”.
517
Vezi urările de sănătate de la sfîrşitul epistolei.
518
William Barclay, The Letters to the Romans, p. 220.
519
Romani 15:14-33 / Apostolul şi planurile lui 693
15:15-16 Totuşi, v-am scris în puterea harului primit de la Dumnezeu
Deci, pe de o parte, Pavel recunoaşte zestrea de lucrători pe care o are Biserica lui Hristos
din Roma. El este încredinţat că ei sînt în stare să se sfătuiască unii pe alţii. Dar pe de altă
parte, el este conştient de locul şi rolul lui în Împărăţia lui Dumnezeu şi de privilegiul şi
datoria de a trăi în lumina rolului primit. Încă în primele versete ale epistolei, Pavel se
prezintă ca rob şi apostol al lui Isus Hristos. Ca apostol, el era încredinţat cu propovăduirea
Evangheliei. Ca rob, el avea datoria să-şi ducă la îndeplinire misiunea. Iar misiunea lui era
să aducă, pentru Numele lui Hristos, la ascultarea credinţei pe toate neamurile, între care
erau şi cei din Roma. În baza acestui mandat a îndrăznit el să le scrie epistola, măcar că nu-
i vizitase încă: „Totuş, ici colea v-am scris mai cu îndrăzneală, ca să vă aduc din nou
aminte de lucrurile acestea, în puterea harului, pe care mi l-a dat Dumnezeu, ca să fiu
slujitorul lui Isus Hristos între Neamuri. Eu îmi împlinesc cu scumpătate slujba
Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca Neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de
Duhul Sfînt” (15:15-16, s.n.).
Pavel nu pretinde că le-ar fi scris lucruri noi, nemaiauzite de ei. Dimpotrivă, el ştie că
lucrurile sînt în bună parte cunoscute de ei: „V-am scris… ca să vă aduc din nou aminte de
lucrurile acestea…” (15, s.n.). Dar pentru că ştia foarte clar faptul că Dumnezeu l-a chemat
nu doar să disemineze o informaţie privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu, ci să înroleze în
oastea Împăratului pe cei care au auzit această informaţie — „Am primit harul şi apostolia
să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei, pe toate neamurile, între cari sînteţi
şi voi, cei chemaţi să fiţi ai lui Isus Hristos” (1:5-6) —, Pavel îndrăzneşte să repete lucruri
cunoscute, poate, de ei, tocmai „pentru ca Neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită
de Duhul Sfînt” (15:16).
În ce-l priveşte pe Pavel, în discuţie nu era jena sau eventuala supărare a unora din Roma,
ci ascultarea credinţei lor. Iar pentru aceasta, Pavel nu s-a sfiit să se folosească de
îndrăzneala pe care i-o dădea puterea harului primit de la Dumnezeu Însuşi, ca să fie
slujitorul lui Hristos printre neamuri. În ultimă instanţă, nu ce ziceau ei conta, ci ce zicea
Stăpînul care l-a trimis. Pavel lucra de dragul lui Hristos şi spre slava Lui: „Eu îmi
împlinesc cu scumpătate slujba Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca Neamurile să-I fie o
jertfă bine primită, sfinţită de Dumnezeu” (16).
15:17 Eu dar mă pot lăuda în Isus Hristos, în slujirea lui Dumnezeu
Partea aplicativă a epistolei a început astfel: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui
Dumnezeu — adică, pe de o parte, ca răspuns la îndurarea lui Dumnezeu, iar pe de altă
parte, pentru ca îndurarea lui Dumnezeu să continue să se manifeste în toată libertatea în
voi —, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va
fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (12:1). Iar apoi Pavel a spus: „Cine este
chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui” (12:7). Dar împlinirea acestei porunci trebuia să
se facă în lumina adevărului afirmat în versetul 3: „Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun
fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decît se cuvine; ci să aibă
simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o
Dumnezeu fiecăruia”. Adevărurile din aceste versete sînt ilustrate cu prisosinţă în viaţa lui
Pavel.
În primul rînd, ca răspuns la îndurarea pe care Dumnezeu a turnat-o peste el în Isus Hristos,
el şi-a adus trupul ca jertfă. Iată ce-i scrie lui Timotei în prima sa epistolă:
12
Mulţămesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de
încredere, şi m-a pus în slujba Lui, 13măcar că mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi
batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă! 14Şi harul
Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură de mult împreună cu credinţa şi cu dragostea care
este în Hristos Isus. 15O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvîntul, care zice: „Hristos
Isus a venit în lume ca să mîntuiască pe cei păcătoşi dintre care cel dintîi sînt eu. 16Dar am
căpătat îndurare, pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintîi, toată îndelunga Lui
răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa vecinică. 17A Împăratului
veciniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii
vecilor! Amin (1 Tim. 1:12-17, s.n.).
Pavel a primit provocarea de a-şi aduce trupul ca jertfă pe altarul zidirii Trupului lui
Hristos cu multă bucurie şi recunoştinţă. Din hulitor al lui Hristos şi din prigonitor al
Bisericii, el a devenit un slujitor al lui Hristos şi un ziditor al Bisericii Lui. „Mă bucur
acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui
Hristos, pentru Trupul Lui, care este Biserica. Slujitorul ei am fost făcut eu, după
isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvîntul lui
Dumnezeu” (Col. 1:24-25). Ce a însemnat pentru Pavel să se ţină de slujba primită reiese
din multe din scrisorile pe care le-a scris.520 Am putea rezuma toate acestea prin lucrurile pe
care el le afirmă în Faptele Apostolilor, atunci cînd li se adresează prezbiterilor adunaţi la
Milet:
20
Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să
vă învăţ înaintea norodului şi în case, 21şi să vestesc Iudeilor şi Grecilor: pocăinţa faţă de
Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos. 22Şi acum, iată că, împins de duhul, mă
duc la Ierusalim, fără să ştiu ce mi se va întîmpla acolo. 23Numai, Duhul Sfînt mă înştiinţează
din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. 24Dar eu nu ţin numai decît la viaţa mea,
ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfîrşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am
primit-o dela Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu. 25Şi acum, ştiu că
nu-mi veţi mai vedea faţa, voi toţi aceia, în mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăţia
lui Dumnezeu. 26De aceea vă mărturisesc astăzi, că sînt curat de sîngele tuturor. 27Căci nu m-am
ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu. 28Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma
peste care v-a pus Duhul Sfînt episcopi (sau: priveghetori), ca să păstoriţi Biserica Domnului pe
care a cîştigat-o cu însuş sîngele Său. 29Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vîrî între voi lupi
răpitori, cari nu vor cruţa turma; 30şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, cari vor învăţa
lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. 31De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă
aminte că, timp de trei ani, zi şi nopate, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrămi pe fiecare din voi.
32
Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mîna lui Dumnezeu şi a Cuvîntului harului Său, care vă
poate zidi sufleteşte, şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi (Fapte 20:20-32,
s.n.).
520
Vezi, de pildă, 2 Corinteni 11 şi 12.
Dacă, în primul rînd, Pavel lucra ca răspuns la îndurarea lui Dumnezeu, în al doilea rînd, el
lucra în baza măsurii de credinţă pe care i-a împărţit-o Dumnezeu: „Totuş, ici colea v-am
scris mai cu îndrăzneală, ca să vă aduc din nou aminte de lucrurile acestea, în puterea
harului pe care mi l-a dat Dumnezeu, ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos între Neamuri”
(15:15-16). Iar în al treilea rînd, el era hotărît să se ţină de slujba pe care a primit-o de la
Domnul, urmărind nu doar să fie credincios în lucrul încredinţat lui, ci mai ales ca Stăpînul
lui să fie mulţumit: „Eu îmi împlinesc cu scumpătate slujba Evangheliei lui Dumnezeu,
pentruca Neamurile să-I fie [Lui] o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfînt” (16, s.n.).
Într-adevăr, Pavel avea cu ce se lăuda în Isus Hristos, în slujirea lui Dumnezeu. Bucuria şi
lauda lui izvorau din ceea ce Duhul Sfînt lucrase în el şi din ceea ce Duhul lucra prin el. În
urma lui şi a tovarăşilor lui, Duhul lui Dumnezeu a lăsat biserici vii, stînd lîngă Hristos
chiar şi în mijlocul suferinţelor şi a prigoanelor. Este semnificativă, în acest sens,
scrisoarea pe care o scrie tesalonicenilor, imediat ce primeşte veşti prin Timotei despre
statornicia acestora în credinţă în pofida prigoanei care se abătuse peste ei:
17
Noi, fraţilor, după ce am fost despărţiţi cîtăva vreme de voi, cu faţa dar nu cu inima, am avut
cu atît mai mult dorinţa să vă vedem. 18Astfel, odată, şi chiar de două ori, am voit (eu, Pavel, cel
puţin) să venim la voi; dar ne-a împedecat Satana. 19Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau
bucuria sau cununa noastră de slavă? Nu sînteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la
venirea Lui? 20Da, voi sînteţi slava şi bucuria noastră (1 Tes. 2:17-20).
Pentru că i-a fost încredinţată de către Isus Hristos apostolia de a aduce, pentru Numele
Lui, la ascultarea credinţei pe toate neamurile, Pavel nu putea să se laude cu lucruri făcute
pe jumătate. Testul final al slujbei lui urma să fie prezenţa rodului în ziua Venirii lui
Hristos. Aceasta l-a făcut pe Pavel să nu poată sta liniştit, ori de cîte ori vreun pericol
ameninţa tinerele biserici care se formaseră în urma slujirii lui. După ce, în 2 Corinteni 11,
Pavel ne dă o listă lungă cu necazurile şi problemele care au însoţit slujba lui, el adaugă:
„Şi, pe lîngă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate Bisericile. Cine este
slab, şi să nu fiu şi eu slab? Cine cade în păcat, şi eu să nu ard?” (2 Cor. 11:28-29). Iar în 1
Corinteni 9, el spune:
19
Căci, măcar că sînt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să cîştig pe cei mai mulţi.
20
Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să cîştig pe Iudei; cu ceice sînt supt Lege, m-am făcut
ca şi cînd aş fi fost supt Lege (măcar că nu sînt supt Lege), ca să cîştig pe cei ce sînt supt Lege;
21
cu ceice sînt fără Lege, m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sînt fără o lege a
lui Dumnezeu, ci sînt supt legea lui Hristos), ca să cîştig pe cei fără lege. 22Am fost slab cu cei
slabi, ca să cîştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mîntuiesc pe unii din ei.
23
Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea. 24Nu ştiţi că ceice aleargă în locul de
alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi
premiul! 25Toţi ceice se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrînări. Şi ei fac
lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta pentru o
cunună, care nu se poate vesteji. 26Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă
lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vînt. 27Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în
stăpînire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat (1 Cor. 9:19-
27).
Pavel avea ochii pironiţi pe premiul alergării lui, pe care urma să-l primească doar pentru o
roadă care avea să rămînă pînă la Venirea Domnului Isus. Nu că el ar fi putut garanta în
vreun fel rămînerea rodului, dar, din pricina mandatului primit, era obligat înaintea lui
Hristos şi pentru Numele Lui să facă tot ceea ce îi stătea în putinţă să nu se piardă nici unul
dintre cei pe care îi chemase Dumnezeu.521 Această atitudine reiese foarte clar în scrisoarea
scrisă tesalonicenilor:
1
De aceea, fiindcă nu mai puteam răbda, am socotit mai bine să fim lăsaţi singuri în Atena, 2şi
v-am trimes pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos, ca
să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră, 3pentruca nimeni din voi să nu se
clatine în aceste necazuri; căci ştiţi singuri că la aceasta sîntem rînduiţi. 4Şi cînd eram la voi, v-
am spus mai dinainte că vom suferi necazuri, ceea ce s-a şi întîmplat, cum bine ştiţi. 5Astfel, în
nerăbdarea mea, am trimes să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră, de teamă ca nu cumva să
vă fi ispitit Ispititorul, şi osteneala noastră să fi fost degeaba. 6Dar chiar acum a venit Timotei
dela voi la noi, şi ne-a adus veşti bune despre credinţa şi dragostea voastră, că totdeauna păstraţi
o plăcută aducere aminte despre noi, şi că doriţi să ne vedeţi, cum dorim şi noi să vă vedem pe
voi. 7De aceea, fraţilor, în toate strîmtorările şi necazurile noastre, am fost mîngîiaţi cu privire la
voi, prin credinţa voastră. 8Acum, da, trăim, fiindcă voi staţi tari în Domnul. 9Cum putem noi
oare să mulţămim în deajuns lui Dumnezeu cu privire la voi, pentru toată bucuria pe care o
avem din pricina voastră, înaintea Dumnezeului nostru? 10Zi şi noapte Îl rugăm nespus să vă
putem vedea faţa, şi să putem împlini ce mai lipseşte credinţei voastre. 11Însuş Dumnezeu, Tatăl
nostru, şi Domnul nostru Isus Hristos să ne netezească drumul la voi! 12Domnul să vă facă să
creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru
voi, 13ca să vi se întărească inimile, şi să fie fără prihană în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu,
Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toţi sfinţii Săi (1 Tes. 3:1-
13).
În concluzie, Pavel se lăuda, în Hristos, cu ceea ce lucrase Duhul Sfînt prin el, în urma
faptului că el şi-a adus trupul ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu. Din Ierusalim şi
pînă la Iliric, a fost vestită Evanghelia, şi s-au format biserici, care stăteau tari în credinţă.
15:18-19a Instrumentele apostolului
Deşi Pavel avea cu ce se lăuda în Hristos, el este foarte atent ca nu cumva să se laude cu
lucruri pe care Hristos nu le-a făcut prin el:
17
Eu dar mă pot lăuda în Isus Hristos, în slujirea lui Dumnezeu. 18Căci n-aş îndrăzni să
pomenesc nici un lucru, pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine, ca să aducă Neamurile la
ascultarea de El: fie prin cuvîntul meu, fie prin faptele mele, 19fie prin puterea semnelor şi a
minunilor, fie prin puterea Duhului Sfînt (15:17-19).
521
Acelaşi principiu îl descoperim şi în Matei 18. Pentru că Tatăl nostru din ceruri nu vrea să se piardă nici unul dintre
cei pe care i-a mîntuit Fiul Său, Isus Hristos, ne cere implicarea în aducerea înapoi a celor căzuţi şi, astfel, păstrarea lor
în har. „Ştim că oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte — adică nu se face vinovat de păcatul care duce la
moarte —, ci [sau pentru că] Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el” (1 Ioan 5:18). În textul
de faţă, „cel născut” din Dumnezeu care mă păzeşte este fratele meu în Hristos (vezi şi Evrei 3:6-15).
Pavel se lăuda în Isus Hristos. El era conştient că tot ceea ce lucrase se făcuse, pe de o
parte, ca răspuns la îndurarea lui Dumnezeu revărsată peste el, iar pe de altă parte, ca
urmare a puterii Duhului Sfînt care lucrase prin el. Dar Pavel nu se exclude pe sine,
atribuindu-şi, într-un fel, lauda: „Eu dar mă pot lăuda în Isus Hristos, în slujirea lui
Dumnezeu” (17, s.n.). El, Pavel, a fost acela care, la întîlnirea cu Isus Hristos pe drumul
Damascului, şi-a adus trupul ca jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu atunci cînd a
îndrăznit să întrebe: „Doamne, ce vrei să fac?” (Fapte 9:6). Domnul avea pregătit răspunsul
şi-l pusese deja în gura bătrînului Anania din Damasc: „Du-te, căci el este un vas, pe care l-
am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor
lui Israel” (Fapte 9:15). Pavel nu s-a opus acestei alegeri. Dimpotrivă! El şi-a adus trupul
ca jertfă pe altarul zidirii Trupului lui Hristos, lucrînd — după cum afirmă el — „mai mult
decît toţi: totuş — se grăbeşte să adauge — nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în
mine” (1 Cor. 15:10).
Această manifestare a harului lui Dumnezeu prin Pavel a fost diversă: „Căci n-aş îndrăzni
să pomenesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine, ca să aducă Neamurile
la ascultarea de El: fie prin cuvîntul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semnelor şi
a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfînt” (Rom. 15:18-19, s.n.).
Fie prin cuvîntul meu…

În capitolele 9-11, Pavel ne-a vorbit despre faptul că Dumnezeu alege între vasele mîniei şi
vasele îndurării prin Cuvîntul Său. Iar „cuvîntul acesta este cuvîntul evangheliei pe care-l
propovăduim noi” (Rom. 10:8) — afirmă Pavel. Pavel se referă, desigur, la propovăduirea
lui. Evanghelia a trebuit articulată în cuvinte, deoarece „credinţa vine în urma auzirii —
afirmă Pavel —; iar auzirea vine prin Cuvîntul lui Hristos” (10:17). Acest Cuvînt al lui
Hristos a fost propovăduit de Pavel peste tot, „aşa că, de la Ierusalim şi ţările de primprejur,
pînă la Iliric, am răspîndit cu prisosinţă Evanghelia lui Hristos” (15:19). „Ştiţi — le spune
Pavel prezbiterilor adunaţi la Milet — că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, şi nu m-
am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case, şi să vestesc
Iudeilor şi Grecilor: pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos”
(Fapte 20:20-21).
„Dacă vorbeşte cineva — scrie Petru în prima sa epistolă — să vorbească cuvintele lui
Dumnezeu” (1 Petru 4:11). Atunci cînd noi vorbim cuvintele lui Dumnezeu, Dumnezeu
lucrează prin noi în semenii noştri, pentru că puterea este în Cuvîntul lui Dumnezeu, care
„este viu şi lucrător, mai tăietor decît orice sabie cu două tăişuri: pătrunde pînă acolo că
desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gîndurile inimii”
(Evrei 4:12). Singura noastră grijă este ca, atunci cînd rostim Cuvîntul în Numele lui
Dumnezeu, să rostim cuvintele lui Dumnezeu.
Fie prin faptele mele…

Dar propovăduirea Evangheliei a fost făcută de Pavel nu numai cu vorba, ci şi cu fapta. Cu
alte cuvinte, Evanghelia a fost nu numai vorbită, ci şi trăită de Pavel, în faţa acelora cărora
le propovăduia. Sînt semnificative, din acest punct de vedere, cele scrise de Pavel
tesalonicenilor:
1
Voi înşivă ştiţi, fraţilor, că venirea noastră la voi n-a fost zadarnică. 2După ce am suferit şi am
fost batjocoriţi în Filipi, cum ştiţi, am venit plini de încredere în Dumnezeul nostru, să vă
vestim Evanghelia lui Dumnezeu în mijlocul multor lupte. 3Căci propovăduirea noastră nu se
întemeiază nici pe rătăcire, nici pe necurăţie, nici pe viclenie. 4Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit
vrednici să ne încredinţeze Evanghelia, căutăm să vorbim aşa ca să placem nu oamenilor, ci lui
Dumnezeu, care ne cercetează inima. 5În adevăr, cum bine ştiţi, niciodată n-am întrebuinţat
vorbe măgulitoare, nici haina lăcomiei: martor este Dumnezeu. 6N-am căutat slavă dela oameni:
nici dela voi, nici dela alţii, deşi, ca apostoli ai lui Hristos, am fi putut să cerem cinste.
7
Dimpotrivă, ne-am arătat blînzi în mijlocul vostru, ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii.
8
Astfel, în dragostea noastră fierbinte pentru voi, eram gata să vă dăm nu numai Evanghelia lui
Dumnezeu, dar chiar şi viaţa noastră, atît de scumpi ne ajunseserăţi. 9Vă aduceţi aminte, fraţilor,
de osteneala şi munca noastră. Cum lucram zi şi noapte, ca să nu fim sarcină nici unuia din voi,
şi vă propovăduiam Evanghelia lui Dumnezeu. 10Voi sînteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea,
că am avut o purtare sfîntă, dreaptă şi fără prihană faţă de voi, care credeţi. 11Ştiţi iarăş că am
fost pentru fiecare din voi, ca un tată cu copiii lui: vă sfătuiam, vă mîngîiam şi vă adeveream,
12
să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi slava Sa. 13De
aceea mulţămim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci cînd aţi primit Cuvîntul lui Dumnezeu,
auzit dela noi, l-aţi primit nu ca pe cuvîntul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe
Cuvîntul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi cari credeţi (1 Tes. 2:1-13).
Cum să nu aibă putere un cuvînt dublat de puterea exemplului personal, de dovada puterii
lui demonstrate tocmai în viaţa propovăduitorului!
33
N-am rîvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva — spune Pavel în Milet.
34
Singuri ştiţi că mînile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine.
35
În toate privinţele v-am dat o pildă, şi v-am arătat că, lucrînd astfel, trebuie să ajutaţi pe cei
slabi, şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuş a zis: „Este mai ferice să
dai decît să primeşti” (Fapte 20:33-35).
Dacă Pavel dorea „ca Neamurile să-I fie o jertfă bine primită” — lui Dumnezeu —,
„sfinţită de Duhul Sfînt” (Rom. 15:16), trebuia ca el însuşi să fie mai întîi această jertfă.
Or, acela care îşi aduce trupul ca jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu nu poate
propovădui Evanghelia doar cu vorba, negînd-o în acelaşi timp cu fapta. Adevărata
propovăduire este aceea pe care ne-am adresat-o mai întîi nouă înşine, apoi altora. În
Romani 12:7, Pavel spune: „Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură”. Am văzut că a te
ţine de învăţătură poate însemna două lucruri. Pe de o parte, a ţine sau a păzi tu însuţi ceea
ce spui altora, iar pe de altă parte, a continua învăţarea altora cu credincioşie şi în mod
sistematic. Atunci cînd Pavel afirmă că Hristos a lucrat nu doar prin cuvîntul lui, ci şi prin
faptele lui, el se referă la primul aspect: la aplicarea mai întîi a cuvîntului spus altora în
propria sa viaţă.
Fie prin puterea semnelor şi a minunilor…

La cuvînt şi faptă, Pavel adaugă „puterea semnelor şi a minunilor”. Stott afirmă că „această
expresie — «puterea semnelor şi a minunilor» — adună în ea trei dintre cei mai folosiţi
termeni biblici pentru a numi supranaturalul.522 «Semne» indică semnificaţia evenimentelor
522
Acelaşi lucru îl afirmă şi John Murray, în comentariul său pe Romani: „Cei trei termeni standard pentru a numi
miraculosul în Noul Testament sînt «puteri», «semne» şi «minuni». Numai doi dintre ei sînt folosiţi aici; cuvîntul
(în mod special în demonstrarea venirii Împărăţiei lui Dumnezeu); «puteri», caracterul lor
(demonstrînd puterea lui Dumnezeu asupra naturii), şi «minuni», efectul lor (evocînd
impactul asupra oamenilor)”.523 Stott precizează de asemenea faptul că Pavel foloseşte
aceşti termeni doar încă o dată cu referire la sine, în 2 Corinteni 12:12: „Semnele unui
apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni cari au fost
făcute printre voi”. În baza acestui text, mulţi comentatori524 afirmă că semnele, puterile şi
minunile sînt marca specifică a unui apostol. Dar Stott subliniază că „aceasta nu neagă
faptul că Dumnezeu poate face minuni şi astăzi, pentru că ar fi absurd să impunem limitări
Creatorului Universului. A spune că semnele, puterile şi minunile sînt marca unui apostol
nu înseamnă altceva decît a recunoaşte că scopul de căpătîi al acestor manifestări a fost să
autentifice lucrarea unică a apostolului”.525 Pavel era conştient de autoritatea lui apostolică:
„Totuş, ici colea v-am scris mai cu îndrăzneală, ca să vă aduc din nou aminte de lucrurile
acestea, în puterea harului pe care mi l-a dat Dumnezeu, ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos
între Neamuri” (Rom. 15:15-16, s.n.). Harul era însoţit de putere. Şi tocmai această
autentificare a lucrării apostolice dădea atîta forţă acestei lucrări şi îi încărca cu
responsabilitate pe cei care beneficiau de ea. Iată ce spune Pavel în Evrei:
1
De aceea, cu atît mai mult trebuie să ne ţinem de lucrurile pe cari le-am auzit, ca să nu fim
depărtaţi de ele. 2Căci, dacă Cuvîntul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit, şi dacă orice
abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire, 3cum vom scăpa noi, dacă stăm
nepăsători faţă de o mîntuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întîi de Domnul, ne-a fost
adeverită de cei ce au auzit-o, 4în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi
felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfînt, împărţite după voia Sa! (Evrei 2:1-4, s.n.).
Jean Calvin face o remarcă importantă în comentariul său cu privire la puteri, semne şi
minuni:
Acesta este un pasaj notabil — afirmă Calvin — cu privire la folosul miracolelor, al căror scop
este să trezească în oameni şi între ei reverenţă faţă de Dumnezeu şi să încurajeze ascultarea de
El. Astfel, în Marcu citim: „Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra
împreună cu ei, şi întărea Cuvîntul prin semnele, cari-l însoţeau (Marcu 16:20). La fel vorbeşte
şi Luca în Faptele Apostolilor: „Domnul… adeverea Cuvîntul privitor la harul Său, şi îngăduia
să se facă semne şi minuni prin mînile lor” (14:3). Orice minuni care încearcă să glorifice
creatura, şi nu pe Creator sînt în mod evident de la diavolul.526
Fie prin puterea Duhului Sfînt…

De fapt, ce anume din ceea ce facem noi pentru Dumnezeu poate fi făcut fără puterea
Duhului Sfînt? Slova ucide; Duhul dă viaţă. Indiferent cît ar fi vorbit Pavel şi cît ar fi
propovăduit el Evanghelia, dacă vorbirea lui nu ar fi fost împuternicită de Duhul Sfînt, nu
«putere» este folosit în construcţie cu «semne şi minuni» … Termenii nu se referă la evenimente distincte. Ei se referă
la acelaşi eveniment văzut din perspective diferite. Un miracol este atît un semn, cît şi o minune. Ca semn, el arată spre
agentul prin care s-a făcut şi are astfel un caracter de certificare; ca minune, el scoate în evidenţă aspectul de surpriză
al evenimentului” (John Murray, The Epistle to the Romans, pag. 212-213).
523
John Stott, op.cit., p. 381.
524
Vezi, de pildă, Leon Morris, The Epistle to the Romans, p. 513.
525
526
John Calvin, The Epistle of Paul The Apostle to the Romans and to the Tessalonians, p. 312.
ar fi existat nici un rod. „În adevăr — scrie Pavel tesalonicenilor —, Evanghelia noastră v-a
fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfînt şi cu o mare
îndrăzneală!” (1 Tes. 1:5, s.n.). Iar atunci cînd Evanghelia se propovăduieşte aşa, nu este de
mirare că oamenii răspund la ea: „Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele mele — continuă
Pavel — şi pe urmele Domnului, întrucît aţi primit Cuvîntul în multe necazuri, cu bucuria
care vine dela Duhul Sfînt; aşa că aţi ajuns o pildă pentru toţi credincioşii din Macedonia şi
din Ahaia” (1 Tes. 1:6-7, s.n.). Cuvîntul a avut putere doar pentru că Duhul Sfînt lucra atît
în propovăduitor, cît şi în ascultători.
La fel este şi cu fapta. Dacă Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus nu operează în viaţa
noastră, prin noi înşine nu sîntem în stare să facem nici măcar binele pe care am dori să-l
facem: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pămîntească,
— afirmă Pavel despre acela pe care Duhul Sfînt a încetat să-l împuternicească şi care a
fost lăsat, astfel, în seama propriilor lui eforturi —, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac
binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care
nu vreau să-l fac, iată ce fac! … O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de
moarte?” (Rom. 7:18-24).
Dar dacă nu putem rosti nici vorbe spre viaţă şi nu putem face nici fapte spre viaţă fără
puterea Duhului Sfînt, cu cît mai puţin pot fi însoţite vorbele şi faptele noastre de puterea
semnelor şi a minunilor, dacă Duhul Sfînt nu lucrează în mod nemijlocit prin noi? De ce a
adăugat totuşi Pavel şi a patra clauză în text: „Fie prin cuvîntul meu, fie prin faptele mele,
fie prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfînt” (15:18-19, s.n.)?
„Din moment ce această clauză este separată de referinţa la puterea semnelor şi a minunilor
— afirmă Stott —, trebuie că şi înţelesul ei este diferit de înţelesul expresiei precedente. 527
Oare să fi adăugat Pavel şi ultima clauză — „fie prin puterea Duhului Sfînt” — tocmai
pentru că toate celelalte pot fi făcute şi prin puteri demonice? Am afirmat că în 2 Corinteni
12:12 Pavel foloseşte cei trei termeni — puteri, semne şi minuni — ca semn al apostoliei
lui. Dar întregul context vorbeşte despre apostolii mincinoşi care erau mereu pe urmele lui
încercînd să strice lucrarea lui:
1
O, de aţi putea suferi puţintică nebunie din partea mea! Ei, haide, suferiţi-mă! 2Căci sînt gelos
de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentrucă v-am logodit cu un bărbat, ca să vă
înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. 3Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit
pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gîndurile voastre să nu se strice dela curăţia şi credincioşia
care este faţă de Hristos. 4În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus pe care
noi nu l-am propovăduit sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit sau o
altă Evanghelie pe care n-aţi primit-o, oh, cum îl îngăduiţi de bine! 5Dar socotesc că nici eu nu
sînt cu nimic mai pe jos de apostolii aceştia „nespus de aleşi!” … 13Oamenii aceştia sînt nişte
apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, cari se prefac în apostoli ai lui Hristos. 14Şi nu este
de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. 15Nu este mare lucru dar, dacă şi
slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfîrşitul lor va fi după faptele lor (2 Cor. 11:1-
15).
527
Dar Satana îşi va trimite numai astfel de slujitori, împuternicindu-i, dacă trebuie, cu puterea
semnelor şi minunilor, şi însuşi Antihrist, omul fărădelegii, va lucra aşa, ca să înşele pe cît
mai mulţi: „Arătarea lui — a omului fărădelegii — se va face prin puterea Satanei, cu tot
felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru ceice
sînt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mîntuiţi” (2 Tes.
2:9-10, s.n.).
Tocmai pentru că prorocii mincinoşi şi omul fărădelegii vin şi lucrează cu putere, semne şi
minuni, dar împuterniciţi nu de Duhul Sfînt, ci de Satan, Pavel a simţit nevoia să adauge şi
a patra clauză pentru a califica lucrarea lui: „Fie prin cuvîntul meu, fie prin faptele mele,
fie prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfînt” (Rom. 15:18-19,
s.n.).
Miracolele fizice — afirmă Stott — nu sînt singurele căi prin care se manifestă puterea Duhului
Sfînt. Într-adevăr, modalitatea uzuală de a se manifesta este prin Cuvîntul lui Dumnezeu, care
este sabia Duhului.528 Duhul este Acela care ia cuvintele noastre slabe şi le confirmă cu puterea
Lui divină în minţile, inimile, conştiinţa şi voinţa ascultătorilor.529 Fiecare convertire este o
întîlnire a celui în cauză cu o putere imensă, în timpul căreia Duhul prin Evanghelie mîntuieşte
şi regenerează pe păcătos.530
15:19b-21 Strategia apostolului
Faptul că Duhul lui Dumnezeu a lucrat cu putere prin Pavel, atît prin cuvînt şi faptă, cît şi
prin puterea semnelor şi a minunilor făcute prin el, nu l-a împiedicat pe Pavel să-şi
gîndească o strategie de lucrare. De fapt, lucrarea Duhului Sfînt s-a suprapus peste strategia
lui. Iar în strategia lui Pavel aspectul specific a fost ambiţia acestuia de a nu zidi pe temelia
pusă de altul, adică de a vesti Evanghelia acolo unde ea nu mai fusese vestită pînă atunci:
„Aşa că, de la Ierusalim şi ţările de primprejur, pînă la Iliric, am răspîndit cu prisosinţă
Evanghelia lui Hristos” (Rom. 15:19).
Ierusalimul nu a fost domeniul specific al lucrării lui Pavel, din moment ce el a primit din
partea lui Dumnezeu harul să fie „slujitorul lui Isus Hristos printre Neamuri” (16). Lucrul
acesta a fost confirmat în Consiliul de la Ierusalim, despre care Pavel scrie în Galateni 2:
6
Cei ce sînt socotiţi ca fiind ceva — orice ar fi fost ei, nu-mi pasă: Dumnezeu nu caută la faţa
oamenilor — aceştia, zic, ei cei cu vază nu mi-au adaus nimic. 7Ba dimpotrivă, cînd au văzut că
mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese
încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, — 8căci Cel ce făcuse din Petru apostolul
celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul Neamurilor — 9şi cînd au cunoscut harul,
care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, cari sînt priviţi ca stîlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba,
mîna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la Neamuri, iar ei la cei tăiaţi
împrejur (Gal. 2:6-9, s.n.).
528
Vezi Efeseni 6:17.
529
Vezi, de pildă, 1 Corinteni 2:4 şi 1 Tesaloniceni 1:5.
530
Dar aceasta nu înseamnă că Pavel nu a propovăduit Evanghelia în Ierusalim. De fapt, din

Damasc,531 el a plecat la Ierusalim, unde a fost dus de Barnaba la apostoli. Pavel a umblat
cu aceştia o vreme prin Ierusalim, propovăduind cu îndrăzneală în Numele Domnului.532
Este adevărat că lucrarea lui în Ierusalim a fost de scurtă durată, deoarece Pavel a fost
trimis de fraţi la Tars, din pricina pericolului în care era viaţa lui. După o vreme, din Tars, a
fost luat de Barnaba şi dus în Antiohia, unde a învăţat biserica timp de un an.533 Antiohia a
fost biserica din care Pavel a fost trimis ca misionar spre neamuri.534 Din Antiohia, Pavel a
pornit în trei călătorii misionare consecutive, în cercuri tot mai largi, ajungînd pînă pe
meleagurile Macedoniei, adică pînă la graniţele Iliricului.535
Desigur, aşa cum subliniază mai mulţi comentatori,536 răspîndirea cu prisosinţă a

Evangheliei nu a însemnat că Evanghelia a fost auzită de toţi cei care locuiau pe teritoriul
menţionat de Pavel. Strategia lui a fost să intre în cetăţile mai mari şi să lase în urma lui
cîte o biserică. Rămînea în sarcina bisericii respective propovăduirea Evangheliei pe
teritoriul din jurul ei. Un bun exemplu este cel al bisericii din Efes. Pavel a rămas în Efes
timp de doi ani. Dar, din Efes, Cuvîntul s-a răspîndit în toată Asia537 şi, astfel, s-au născut
cel puţin cele şapte biserici menţionate în Apocalipsa 2 şi 3. Un alt exemplu îl avem în
Tesaloniceni. Prima cetate din Europa în care a intrat Pavel a fost cetatea Filipi, unde a
ajuns să fie închis din pricina propovăduirii Evangheliei. După ce a fost eliberat din
temniţă, a plecat în Tesalonic. Dar şi acolo au izbucnit ostilităţile, şi Pavel a fost obligat să
fugă în Berea, apoi în Atena. Însă în urma lui, în Tesalonic a rămas o biserică. Iar biserica
aceasta a devenit imediat o biserică misionară, în pofida persecuţiei şi a suferinţelor care s-
au abătut peste ea:
5
În adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul
Sfînt şi cu o mare îndrăsneală. Căci ştiţi că, din dragoste pentru voi am fost aşa printre voi. 6Şi
voi înşivă aţi călcat pe urmele mele şi pe urmele Domnului, întrucît aţi primit Cuvîntul în multe
necazuri, cu bucuria care vine dela Duhul Sfînt; 7aşa că aţi ajuns o pildă pentru toţi credincioşii
din Macedonia şi din Ahaia. 8În adevăr, nu numai că dela voi Cuvîntul Domnului a răsunat prin
Macedonia şi Ahaia, dar vestea despre credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspîndit pretutindeni,
aşa că n-avem nevoie să mai vorbim de ea (1 Tes. 1:5-8).
După cum putem deduce din citatul la care apelează Pavel ca să-şi justifice strategia —
„După cum este scris: «Aceia cărora nu li se propovăduise despre El, Îl vor vedea, şi cei ce
n-auziseră de El, Îl vor cunoaşte»” (Rom. 15:21) —, el a citit cu atenţie profeţiile Vechiului
Testament şi şi-a fundamentat trimiterea în textele care vorbesc despre primirea neamurilor
în harul lui Dumnezeu. Din Genesa 3:15; 12:1-3 şi 22:16-18, Pavel a înţeles că Dumnezeu
a preconizat încă de la început includerea neamurilor în sfera mîntuirii. Lucrul acesta i-a
531
Vezi Fapte 9:23-25.
532
Vezi Fapte 9:26-30.
533
Vezi Fapte 11:25-26.
534
Vezi Fapte 13:1-3.
535
Iliricul corespunde aproximativ Albaniei, la care se adaugă nord-vestul Macedoniei de astăzi, şi sudului Serbiei.
536
Vezi, de pildă, Leon Morris, op.cit., p. 514; John Murray, op.cit., p. 214; Matthew Black, op.cit., p. 203; John Stott,
op.cit., p. 382 etc.
537
Vezi Fapte 19:8-12.
fost apoi confirmat de nenumăratele texte profetice, din care el include o bună parte în
Epistola către romani:
24
Astfel, El ne-a chemat nu numai dintre Iudei, ci şi dintre Neamuri, 25după cum zice în Osea:
„Voi numi „popor al Meu”, pe cel ce nu era poporul Meu, şi „prea iubită”, pe cea care nu era
prea iubită. 26Şi acolo unde li se zicea: „Voi nu sînteţi poporul Meu”, vor fi numiţi fii ai
Dumnezeului celui viu. … 30Deci ce vom zice? Neamurile, cari nu umblau după neprihănire, au
căpătat neprihănirea şi anume neprihănirea care se capătă prin credinţă; 31pe cînd Israel, care
umbla după o Lege, care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta (Rom. 9:24-31).
8
Hristos a fost, în adevăr, un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioşia lui
Dumnezeu, şi să întărească făgăduinţele date părinţilor; 9şi ca Neamurile să slăvească pe
Dumnezeu, pentru îndurarea Lui, după cum este scris: „De aceea Te voi lăuda printre Neamuri,
şi voi cînta Numelui Tău.” 10Este zis iarăş: „Veseliţi-vă, Neamuri, împreună cu poporul Lui.”
11
Şi iarăş: „Lăudaţi pe Domnul, toate Neamurile; slăviţi-L, toate noroadele.” 12Tot astfel şi Isaia
zice: „Din Iese va ieşi o Rădăcină, care se va scula să domnească peste Neamuri; şi Neamurile
vor nădăjdui în El” (Rom. 15:8-12).
20
Şi am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe
temelia pusă de altul, 21după cum este scris: „Aceia, cărora nu li se propovăduise despre El, Îl
vor vedea, şi cei ce n-auziseră de El, Îl vor cunoaşte (Rom. 15:20-21).
Pavel însuşi avea, probabil, nevoie de aceste confirmări ale Scripturii cu privire la misiunea
sa, tocmai din pricina permanentei lui lupte cu iudaizatorii, care veneau pe urmele lui ca să-
l discrediteze şi ca să întoarcă din drum pe cei care tocmai se convertiseră.
15:22-32 Planurile apostolului
În paragraful precedent (15:14-21), Pavel le-a vorbit celor din Roma despre slujba lui. El a
făcut lucrul acesta, pe de o parte, pentru a justifica prin autoritatea sa apostolică
îndrăzneala cu care le-a scris pe ici, pe colo, iar pe de altă parte, pentru a le arăta ce anume
l-a făcut să-şi amîne atît de mult vizita, pe care o dorise şi o plănuise de mulţi ani. În
paragraful de faţă (15:22-32), el le vorbeşte despre planurile lui. Dorinţa lui era să ajungă
în Spania (23-24). Dar mai întîi, trebuia să treacă prin Ierusalim, ca să ducă ajutoarele pe
care fraţii din Macedonia şi Ahaia le strînseseră pentru sfinţi (25-27). Pavel nu se sfieşte să
le scrie şi despre temerile lui privind vizita la Ierusalim şi să-i roage să se lupte cu el în
rugăciune, pentru a fi izbăvit din mîna răzvrătiţilor din Iudea (28-32). Secţiunea de faţă —
15:14-33 — se încheie cu o nouă benedicţie (33).
15:22-24 Nădăjduiesc să vă văd în treacăt, cînd mă voi duce în Spania
Iliricul a fost graniţa de nord a cîmpului misionar al lui Pavel. La ora la care scrie Epistola
către romani, Pavel îşi întorsese privirile spre sud, avînd de gînd să meargă în Spania.
Dorinţa de a vizita Roma era o dorinţă mai veche, iar drumul spre Spania i-ar fi dat ocazia
s-o împlinească.
„Nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, — le-a scris Pavel în introducerea epistolei —, că, de multe
ori am avut de gînd să vin la voi” (1:13). Dar, după cum afirmă Pavel însuşi în textul de
faţă (15:20-22), împlinirea dorinţei lui a fost amînată din motive de strategie. Din
perspectiva strategiei pe care o alesese — „Am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde
Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul” (15:20) —, Roma nu era o
prioritate. Dorinţa lui de a ajunge totuşi acolo era legată, probabil, mai degrabă de faptul
că, pe de o parte, acolo avea o mulţime de prieteni, iar pe de altă parte, Roma era capitala
imperiului, deci cel mai important oraş al vremii respective. Este posibil ca Pavel să se fi
gîndit să facă din Roma o bază538 similară cu cea din Antiohia, din care să poată pleca şi la
care să poată reveni din călătoriile pe care le va face în Peninsula Iberică şi chiar mai
departe spre marginile Imperiului Roman.
După cum afirmă H. Wayne House,539 Epistola către romani a fost scrisă, probabil, în anul
55 d.Hr., din Corint, în timpul celei de-a treia călătorii misionare. Această a treia călătorie
misionară a lui Pavel s-a terminat cu vizita la Ierusalim, unde acesta a fost închis, trimis la
Cezarea, iar apoi în Roma. Cererea lui de a fi judecat de Cezar era deci în armonie cu
planurile lui.
Dacă a ajuns sau nu în Spania nu se ştie — afirmă Stott. Cea mai bună dovadă privind fatul că
Pavel se poate să fi ajuns acolo o avem în afirmaţia făcută de Clement al Romei în prima sa
Epistolă către corinteni (datată, de obicei, în anii 96-97 d.Hr.) — despre „nobilul renume” al lui
Pavel ca propovăduitor al Evangheliei: „El a propovăduit neprihănirea la întreaga lume şi,
ajungînd la limitele Vestului,540 el a depus mărturie în faţa dregătorilor”.541 S-ar putea deci, după
cum s-a speculat adesea, ca Pavel să fi fost eliberat din domiciliul său forţat din Roma, unde-l
lasă Faptele Apostolilor, şi să-şi fi reluat călătoriile misionare, incluzînd o vizită în Spania,
înainte să fi fost arestat din nou, întemniţat şi, în final, decapitat în timpul persecuţiilor
neroniene”.542
Este de remarcat că Pavel pare să aibă conştiinţa faptului că misiunea sa în nord a luat
sfîrşit: „Dar acum, fiindcă nu mai am nimic care să mă ţină pe aceste meleaguri, şi fiindcă
de ani de zile doresc fierbinte să vin la voi, nădăjduiesc să vă văd în treacăt, cînd mă voi
duce în Spania” (23-24). Aceasta subliniază cum nu se poate mai bine strategia despre care
538
Vezi Leon Morris, op.cit., p. 517.
539
H. Wayne House, Chronological and Background Charts of the New Testament, p. 16 (vezi, de asemenea, Leon
Morris, op.cit., pag. 5-7).
540
„Pe baza expresiei το τερμα της δυσεως, J. B. Lightfoot conchide: «Din limbajul lui Clement pare că intenţia lui
Pavel (Rom. 15:24) a fost împlinită». Lightfoot susţine că expresia pare să se refere la extremitatea de vest a Spaniei.
«Nu este cu totul exclus — continuă Lightfoot — ca această călătorie spre vest a lui Pavel să fi inclus o vizită în Galia
(2 Tim. 4:10; vezi Galatians, p. 31)» (J. B. Lightfoot, The Apostolic Fathers, p. 31). O altă referire timpurie la vizita
lui Pavel în Spania o avem în Fragmentele Muratoriene. Latina stricată a textului este formulată astfel de Lightfoot:
«Sed et profectionem Pauli ab urbe ad Spaniam proficiscentis» (ibid.). O interpretare mult mai precaută a acestei
expresii o avem în W. Sanday and A. C. Headlam, A Critical and Exegetical Commentary on the Epistle to the
Romans, (New York, 1929)., ad loc. (John Murray, op.cit., vol. II, p. 217, nota de subsol 27.
541
1 Clement 5:7.
542
a vorbit Pavel în versetele de mai sus. Strategia lui Pavel viza împlinirea cît mai grabnică a
mandatului pe care Hristos l-a dat apostolilor Săi şi, prin ei, Bisericii Lui:
18
Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe
pămînt. 19Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfîntului Duh. 20Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu
voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin (Mat. 28:18-20).
Iar indicaţiile din Fapte 1 oferă nu numai o ţintă — marginile pămîntului —, ci o strategie:
„Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub
stăpînirea Sa. Ci voi veţi primi o putere, cînd Se va pogorî Duhul Sfînt peste voi, şi-Mi veţi
fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi pînă la marginile pămîntului” (Fapte
1:7-8). Misiunea lor trebuia să înceapă în Ierusalim şi trebuia să se extindă în cercuri
concentrice pînă la marginile pămîntului. Pavel a început în Ierusalim, dar fiindcă a
constatat repede că existau alţii care să facă această lucrare, a pornit spre neamuri, ca
slujitor al lui Isus Hristos între neamuri (vezi Rom. 15:16). Tot parte a strategiei lui de a
cuceri o cetate a fost să intre în sinagoga din cetate şi să propovăduiască Evanghelia, în
nădejdea că va putea lăsa în urma lui o biserică. În clipa în care lucrul acesta se întîmpla, el
se simţea liber să plece mai departe. Se pare că Pavel avea o gîndire similară şi cu privire la
ajungerea pînă la marginile pămîntului. Mai întîi trebuia cucerit Imperiul Roman, apoi
ţările care erau dincolo de graniţele lui. Pînă în anul 55 d.Hr., cînd Pavel scrie Epistola
către romani, atenţia lui a fost concentrată pe partea de nord a Imperiului. Acum însă,
fiindcă, după spusele lui, nu mai avea nimic care să-l ţină pe aceste meleaguri, şi-a întors
faţa spre teritoriile de sud-vest ale imperiului. Roma ar fi putut constitui o bună bază pentru
această a doua parte a lucrării lui. Faptul că ţinta lui era dincolo de Roma reiese clar din
text: „Nădăjduiesc să vă văd în treacăt, cînd mă voi duce în Spania… după ce îmi voi fi
împlinit, măcar în parte, dorinţa de a fi stat la voi” (24). Dar faptul că Pavel dorea să ia cu
sine însoţitori din Roma trădează, probabil, dorinţa lui de a implica pe cît mai mulţi alături
de el în lucrare. Aşa cum biserica din Antiohia şi-a pus mîinile peste Pavel şi Barnaba, el s-
ar fi bucurat ca Duhul Sfînt să scoată misionari din biserica din Roma pentru meleagurile
de sud-vest ale imperiului.
15:25-29 Acum mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare sfinţilor
Înainte de a porni spre Spania, Pavel mai avea un drum de făcut pînă la Ierusalim, cu
ajutoarele pe care cei din Macedonia şi Ahaia le strînseseră pentru sfinţii din Ierusalim.
Oare de ce era nevoie de ele? Care era situaţia din Ierusalim, de Pavel s-a legat să facă
această lucrare pentru sfinţii de acolo?
Atunci cînd Pavel s-a dus la Ierusalim ca să se consulte cu mai-marii Bisericii privind
misiunea lui între neamuri, după ce Petru şi Iacov i-au dat mîna dreaptă de însoţire, i-au
spus să nu uite de săraci: „Şi chiar aşa am şi căutat să fac” (Gal. 2:10) — afirmă Pavel în
Epistola către galateni.
Chiar din primele zile ale existenţei ei — scrie Philip E. Hughes —, Biserica Apostolică a fost
confruntată cu problema unei sărăcii extreme a comunităţii creştine din Ierusalim, cetatea-mamă
a Bisericii. Propovăduirea apostolilor din Ziua Cincizecimii (26 Mai, anul 30 d.Hr.) şi din zilele
ce au urmat a fost însoţită de convertirea a mii de suflete (vezi Fapte 2:41; 4:4). Preţul
pierderilor materiale pentru majoritatea dintre ei trebuie să fi fost imens. Venind din contextul
unei rîvne iudaice exclusiviste, nu trebuie demonstrat faptul că în urma convertirii lor ei au
devenit victimele ostracizării sociale şi economice, ale excomunicărilor eclesiale şi ale
dezmoştenirii naţionale.543 În cele mai multe cazuri, afacerile lor trebuie să fi căzut în ruină, şi
relaţiile de familie trebuie să se fi frînt în mod dureros. Dar situaţia creată a fost întîmpinată
într-un mod spontan şi altruist, astfel încît membrii numeroşi ai acestei noi comunităţi şi-au
demonstrat unitatea unii cu alţii în inimă şi suflet, prin împărţirea între ei a averilor şi resurselor
lor (Fapte 4:32 ş.urm.)… Dacă luăm anul 34 d.Hr. ca fiind anul convertirii lui Pavel, atunci
putem spune că trei ani mai tîrziu, în 37 d.Hr., el a vizitat pentru prima dată Ierusalimul (vezi
Fapte 9:26 şi Gal. 1:18), făcîndu-se martor la sărăcia creştinilor de acolo. Este de un interes
special pentru studiul nostru — afirmă Hughes — că scopul următoarei lui vizite (cca. 46 d.Hr.)
a fost să aducă împreună cu Barnaba ajutoare de la creştinii din Antiohia „fraţilor care locuiau
în Iudea” (Fapte 11:29 ş.urm.). Cu ocazia celei de-a treia vizite la Ierusalim — care a avut loc,
probabil, în anul 51, patrusprezece ani după prima vizită (Gal. 2:1) —, el a luat parte la
Consiliul din Ierusalim (Fapte 15:22), unde s-a căzut de acord ca împreună cu Barnaba să ducă
Evanghelia la neamuri (Gal. 2:9). În acelaşi timp — ne spune Pavel —, Iacov, Petru şi Ioan şi-
au exprimat dorinţa ca el şi Barnaba să-şi aducă aminte de săraci — fiind vorba, fără îndoială de
creştinii săraci din Ierusalim —; „şi chiar aşa am şi căutat să fac” (Gal. 2:10), adaugă Pavel… În
anul imediat următor scrierii celei de-a doua Epistole către corinteni (adică, anul 58 d.Hr.), el îi
informează pe romani că doreşte să meargă la Ierusalim, ducînd cu sine ajutoare din Macedonia
şi Ahaia (provincie a cărei capitală era Corintul), „pentru săracii dintre sfinţii, cari sînt în
Ierusalim” (Rom. 15:26). Aceasta a fost ocazia celei de-a cincea vizite la Ierusalim (o a patra
vizită avusese loc cu vreo patru ani în urmă, după cum indică textul din Fapte 18:12), şi ea a
avut loc, după cum îi explică Pavel lui Felix, guvernatorul Cezareii, pentru ca „să aduc
milostenii neamului meu, şi daruri la Templu” (Fapte 24:17). Această scurtă privire de
ansamblu, bazată pe dovezile pe care le avem în Noul Testament — încheie Hughes —, ne ajută
să înţelegem cît de important rol a jucat în lucrarea apostolului ajutorarea creştinilor săraci din
Ierusalim. Aceasta a fost o problemă asupra căreia Pavel a avut atenţia îndreptată în toţi aceşti
ani de lucrare intensă, de călătorii şi evanghelizare.544
După cum putem deduce din citatul de mai sus, Pavel nu făcea lucrul acesta doar din
obedienţă faţă de cererea apostolilor, ci dintr-o profundă convingere privind obligaţia
Neamurilor faţă de fraţii lor iudei, cei prin care primiseră harul lui Hristos. Hristos a fost
Sămînţa lui Avraam, „slujitor al tăierii împrejur ca să dovedească credincioşia lui
Dumnezeu, şi să întărească făgăduinţele date părinţilor; şi ca Neamurile să slăvească pe
Dumnezeu, pentru îndurarea Lui” (Rom. 15:8-9). Dar Pavel nu obliga de fapt pe nimeni. El
îi motiva la această lucrare în lumina adevărurilor lui Dumnezeu. În cea de-a doua sa
Epistolă către corinteni, Pavel dedică două capitole întregi pentru a motiva biserica din
Corint să isprăvească strîngerea de ajutoare pentru sfinţii din Ierusalim, ceea ce dovedeşte
seriozitatea cu care privea el această lucrare. El laudă exemplul celor din Macedonia:
1
Fraţilor, voim să vă aducem la cunoştinţă harul pe care l-a dat Dumnezeu în Bisericile
Macedoniei. 2În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare
şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor. 3Vă mărturisesc că au
543
Vezi, de pildă, Evrei 10:32-34.
544
Philip E. Hughes, The Second Epistle to the Corinthians, pag. 284-285.
dat de bună voie, după puterea lor, şi chiar peste puterile lor. 4Şi ne-au rugat cu mari stăruinţe
pentru harul şi părtăşia la această strîngere de ajutoare pentru sfinţi. 5Şi au făcut aceasta nu
numai cum nădăjduisem, dar s-au dat mai întîi pe ei înşişi Domnului, şi apoi nouă, prin voia lui
Dumnezeu (2 Cor. 8:1-5).
„Negreşit, au avut bunătatea — scrie Pavel celor din Roma despre cei din Macedonia şi
Ahaia —; dar era şi o datorie faţă de ei”, continuă el, adică faţă de creştinii din Ierusalim.
Iar această datorie este motivată tocmai prin faptul că „Neamurile au avut parte de
binecuvîntările lor duhovniceşti”, şi este deci „datoria lor să-i ajute şi ele cu bunurile lor
pămînteşti” (Rom. 15:27). Acelaşi principiu l-a amintit Pavel şi în relaţia lui cu biserica din
Corint: „Dacă am sămănat între voi bunuri duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera
bunurile voastre vremelnice? … Nu ştiţi că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte, sînt hrăniţi
din lucrurile dela Templu, şi că cei ce slujesc altarului au parte dela altar? Tot aşa, Domnul
a rînduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie” (1 Cor. 9:11-
14).545
Deci drumul pînă la Ierusalim era pentru Pavel o obligaţie morală atît de puternică, încît a
socotit că trebuie să-l facă, chiar dacă, în lumina înştiinţărilor Duhului Sfînt, el ştia că acolo
îl aşteaptă „lanţuri şi necazuri” (Fapte 20:23).
15:30-32 Vă rog, luptaţi-vă pentru mine în rugăciunile voastre către

Dumnezeu
După vizitele precedente în Ierusalim şi după experienţele avute cu iudeii din cetăţile Asiei,
Macedoniei şi Ahaiei, el bănuia că în Ierusalim îl aşteaptă probleme şi suferinţe. Domnul
Însuşi îl anunţase şi îl pregătea pentru aceste lucruri:
„Şi acum, iată că, împins de duhul, mă duc la Ierusalim, fără să ştiu ce mi se va întîmpla
acolo — le spune el prezbiterilor veniţi să-l întîlnească la Milet. Numai, Duhul Sfînt mă
înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar eu nu ţin numai decît
la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfîrşesc cu bucurie calea şi
slujba pe care am primit-o dela Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui
Dumnezeu” (Fapte 20:22-24). Ştiind deci că-l aşteaptă „lanţuri şi necazuri”, Pavel le cere
celor din Roma să lupte împreună cu el în rugăciune. Lupta lor dimpreună cu el urma să
aibă un dublu scop: pe de o parte, ca Pavel să fie izbăvit din mîna răzvrătiţilor din Iudea,
iar pe de altă parte, ca ajutorul dus de el să fie bine primit de sfinţi.
Vorbirile de rău afectaseră cu siguranţă pe mulţi dintre sfinţi, pentru că tocmai în rîndurile
lor erau strecuraţi iudaizatorii cu care Pavel avusese de furcă peste tot pe unde umblase. Nu
545
Principiul pe care Pavel îl enunţă şi pe care îl şi aplică cu privire la datoria neamurilor faţă de iudei, a refuzat însă
să-l aplice în propria lui viaţă şi lucrare. De cele mai multe ori a lucrat cu mîinile lui (vezi 1 Tes. 2:1-12), ca să le dea o
pildă în el însuşi şi să nu fie o povară pentru bisericile în care lucra. Lucrul acesta l-a aplicat cu grijă mai ales în
Corint: „Am despoiat alte Biserici — le scrie el în a doua sa epistolă —, primind dela ele o plată, ca să vă pot sluji
vouă. Şi cînd eram la voi, şi m-am găsit în nevoie, n-am fost sarcină nimănui; căci de nevoile mele au îngrijit fraţii,
cînd veniseră din Macedonia. În toate m-am ferit, şi mă voi feri să vă îngreuiez cu ceva. Pe adevărul lui Hristos care
este în mine, nimeni nu-mi va răpi această pricină de laudă în ţinuturile Ahaiei!” (2 Cor. 11:8-10).
de puţine ori a trebuit să fie foarte dur cu ei şi faţă de ei. „Schilodească-se odată cei ce vă
tulbură” (Gal. 5:12 ), scrie Pavel bisericilor din Galatia. Iar pe cei din Filipi îi avertizează la
fel de direct: „Păziţi-vă de cînii aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi; păziţi-vă de scrîjilaţii
aceia! Căci cei tăiaţi împrejur sîntem noi, cari slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui
Dumnezeu, cari ne lăudăm în Hristos Isus, şi cari nu ne punem încrederea în lucrurile
pămînteşti” (Fil. 3:2-3). „Oamenii aceştia sînt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători
înşelători, cari se prefac în apostoli ai lui Hristos — le scrie celor din Corint. Şi nu este de
mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă şi
slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfîrşitul lor va fi după faptele lor” (2 Cor.
11:13-15). Iar majoritatea dintre aceştia venea tocmai din Ierusalim, de la Iacov,546 adică
din biserica din Ierusalim, chiar dacă nu era, de fapt, trimisă de liderii bisericii. Ne putem
deci imagina bîrfa răspîndită de astfel de oameni la adresa lui Pavel.
Abia ajuns la Ierusalim, şi temerile lui Pavel par a se confirma. „Vezi, frate, cîte mii de
Iudei au crezut, şi sînt toţi sînt plini de rîvnă pentru Lege — i-au zis unii dintre ei. Dar ei au
auzit despre tine că înveţi pe toţi Iudeii, cari trăiesc printre Neamuri, să se lepede de Moise,
că le zici să nu-şi taie copiii împrejur, şi să nu trăiască potrivit cu obiceiurile. Ce este de
făcut? Negreşit, mulţimea are să se adune, căci vor auzi că ai venit” (Fapte 21:20-22).
Acesta era motivul pentru care Pavel ceruse celor din Roma să intre împreună cu el în lupta
rugăciunii.
Evenimentele care au urmat şi care sînt consemnate pe paginile Scripturii ne fac să

înţelegem că Pavel nu a fost izbăvit din mîna răzvrătiţilor din Iudea şi deci nu a ajuns la
Roma cu bucurie, ca să se răcorească puţin în mijlocul lor. Dimpotrivă, a ajuns în temniţă,
şi a fost deportat la Roma după aproape cinci ani de la scrierea Epistolei către romani, şi
nu ca să-şi răcorească sufletul în mijlocul lor, ci ca să stea în lanţuri şi, în ultimă instanţă,
ca să fie decapitat. Înseamnă oare că rugăciunea la care i-a chemat pe cei din Roma nu a
avut nici un sens? Nicidecum! Lupta a fost cîştigată, şi rugăciunea a primit răspunsul pe
care Dumnezeu l-a crezut a fi cel mai bun pentru împlinirea planurilor Lui şi pentru
împlinirea dorinţei lui Pavel: el spusese celor din Milet: „Dar eu nu ţin numai decît la viaţa
mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfîrşesc cu bucurie calea şi slujba pe
care am primit-o dela Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu”
(Fapte 20:24, s.n.). Pavel a fost ales de Dumnezeu ca să ducă Evanghelia la dregători şi la
împăraţi. Tocmai în urma întemniţării lui la Ierusalim, iar apoi la Cezarea, Pavel a avut
ocazia să vorbească împăratului Agripa şi dregătorilor romani Felix şi Festus,547 apoi lui
Publius, mai-marele insulei Malta, şi casei lui. Iar Luca îşi încheie cartea Faptele
Apostolilor cu precizarea: „Pavel a rămas doi ani întregi într-o casă pe care o luase cu
chirie. Primea pe toţi cari veneau să-l vadă, propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu, şi învăţa
pe oameni, cu toată îndrăzneala şi fără nicio pedică, cele privitoare la Domnul Isus Hristos”
(Fapte 28:30-31). „Vreau să ştiţi, fraţilor, — scrie Pavel celor din Filipi, tocmai din
închisoarea din Roma —, că împrejurările în cari mă găsesc, mai degrabă au lucrat la
înaintarea Evangheliei. În adevăr, în toată curtea împărătească, şi pretutindeni aiurea, toţi
ştiu că sînt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos. Şi cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi
546
Vezi Galateni 2:11-21.
547
Vezi Fapte 23-26.
de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvîntul lui
Dumnezeu” (Fil. 1:12-14). Într-adevăr, rugăciunea şi-a primit cel mai potrivit răspuns,
pentru acela care şi-a adus trupul ca jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu.
15:33 A treia benedicţie
Acestei prime părţi din încheierea epistolei, care se ocupă de slujba şi de planurile
apostolului, Pavel îi pune punct cu o a treia benedicţie: „Dumnezeul păcii să fie cu voi cu
toţi! Amin!” (13).
El tocmai vorbise despre luptă şi răzvrătire. După vizitele precedente în Ierusalim, după
experienţele avute cu iudeii din cetăţile Asiei, Macedoniei şi Ahaiei şi după înştiinţările
primite de la Domnul, Pavel bănuia că în Ierusalim îl aşteaptă război, nu pace. Tocmai de
aceea le-a cerut celor din Roma să i se alăture în rugăciunile lor şi să-I ceară lui Dumnezeu
izbăvire pentru el. Dar Pavel nu-şi încheie epistola pe o notă a disperării sau a îndoielii, ci
pe o notă a încrederii. Dumnezeul lui era Dumnezeul păcii. În benedicţiile precedente,
Pavel L-a numit pe Dumnezeu „Dumnezeul răbdării şi al mîngîierii” (15:5) şi „Dumnezeul
nădejdii” (15:13). Un astfel de Dumnezeu putea să-i umple de toată bucuria şi pacea de
care el şi ei aveau nevoie, cu condiţia ca Dumnezeu Însuşi să fie cu ei. Iar El promisese
prezenţa şi ajutorul Său pentru toţi cei care Îl iubesc. Acestora le era garantat faptul că toate
lucrurile lucrează înspre binele lor şi că, împreună cu Hristos, Dumnezeu le va da toate
lucrurile.548
548
710
Romani 16:1-27
Urări de sănătate
După cum am văzut, prima secţiune din epilogul epistolei (15:14-33) se ocupă, pe de o
parte, de lucrarea şi strategia apostolului Pavel, pentru a explica de ce anume nu a ajuns
pînă acum să viziteze Roma, iar pe de altă parte, de planurile lui Pavel legate de vizita sa în
Spania şi Roma, precum şi de temerile lui legate de vizita sa la Ierusalim (15:22-32).
Sfîrşitul acestei secţiuni este marcat de benedicţia din 15:33.
A doua secţiune a încheierii este cuprinsă în capitolul 16, şi ea cuprinde patru părţi. În
primele şaisprezece versete, avem o lungă listă de urări de sănătate, în care Pavel aminteşte
peste douăzeci şi cinci de oameni pe nume, lista subliniind numărul mare de cunoştinţe
personale pe care le avea în Roma. Versetele 17-20 conţin o serioasă atenţionare cu privire
la pericolul pe care îl prezintă „ceice fac dezbinări şi turburare împotriva învăţăturii pe care
aţi primit-o” (17). Versetele 21-23 conţin salutările tovarăşilor lui Pavel: Timotei, Luciu,
Iason, Sosipater, Terţiu, Gaiu, Erast şi Cuart. Adevăratul sfîrşit al epistolei îl avem abia în
16:24-27, text ce conţine ultima benedicţie a cărţii, care se transformă — aşa cum se şi
cuvine — într-o frumoasă doxologie: „A lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie
slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin” (16:27).
16:1-2 Fivi, diaconiţa bisericii din Chencrea

Lunga listă de salutări începe cu o rugăminte adresată de Pavel bisericii din Roma. Ea
vizează venirea la Roma a sorei Fivi, diaconiţă în biserica din Chencrea. Se pare că
plecarea sorei Fivi la Roma a precipitat scrierea acestei superbe epistole. Ea pleca la Roma
cu alte treburi. Pavel îi roagă pe fraţii lui de acolo să-i ofere găzduire şi ajutor: „S-o ajutaţi
în orice ar avea trebuinţă de voi” (16:2). Practic, Pavel îi returna lui Fivi un favor, pentru
tot binele pe care l-a făcut multora şi, îndeosebi, lui. Plecarea ei a precipitat, probabil,
scrierea epistolei, constituind un mijloc sigur pentru ajungerea ei la ţintă.549
Înainte şi după această cerere, — este vorba de cererea lui Pavel pentru Fivi —, Pavel dă cîteva
informaţii despre ea, «punînd de o parte şi de alta a nevoilor ei — scrie Crisostom — laudele
549
„Este foarte posibil ca Fivi să fi fost încredinţată cu importanta slujbă de a duce la destinaţie în Roma scrisoarea lui
Pavel” (John Stott, op.cit., p. 392). Cît de mare pierdere ar fi fost pentru Biserica lui Hristos dacă această scrisoare s-ar
fi pierdut! Într-un fel, putem mulţumi pentru ea nu numai lui Pavel, ci sorei noastre Fivi. Cu siguranţă că, omeneşte
vorbind, statutul ei social şi condiţiile în care călătorea au fost o garanţie în plus pentru ca Pavel să încredinţeze pe
mîna ei această extraordinară valoare.
În loc de postfaţă… 711
sau meritele ei».550 Într-adevăr, continuă el, «vedeţi în cîte feluri alege Pavel să-i dea cinste». În
primul rînd, el o numeşte sora noastră, «şi nu este puţin lucru să fii chemată sora lui Pavel».551
În al doilea rînd, el o recunoaşte ca pe o slujitoare a bisericii din Chencrea.552 Acest înţeles
general al termenului diakonos ar putea fi suficient în acest text — scrie Stott. Pe de altă parte
însă, ştim că oficiul de „diacon” exista deja, indiferent cît de puţin dezvoltat ar fi fost
conceptul.553 Astfel, versiunea RSV şi NIV — precum şi versiunea Cornilescu, adăugăm noi —
o numesc pe Fivi „diaconiţă a bisericii din Chencrea” (1), iar profesorul Cranfield vede această
traducere nu numai ca fiind „mult mai naturală”, ci „aproape sigură”.554 În al treilea rînd, „ea s-a
arătat de ajutor multora, îndeosebi mie” (2). Textul conţine termenul prostasis, care poate
însemna „patroană” sau „binefăcătoare”. Fivi a fost în mod evident o femeie înstărită, care şi-a
folosit averea să susţină Biserica şi pe apostoli.555
„Astfel de scrisori — spune Stott — erau comune în lumea antică şi erau necesare ca să-i
ferească pe oameni de şarlatani”.556 Prin ele, bisericile erau ferite de învăţătorii şi prorocii
mincinoşi care circulau pretutindeni şi care profitau de fraţi.
O astfel de scrisoare însoţitoare i-a fost dată de fraţii din Efes lui Apolo, care se pregătea să
plece în Ahaia: „Fraţii l-au îmbărbătat să se ducă, şi au scris ucenicilor să-l primească bine”
(Fapte 18:27). Deci nici recomandarea lui Fivi nu este ieşită din comun.
Dar recomandarea dată sorei Fivi către Biserica din Roma rămîne totuşi doar o notă, într-o
scrisoare care are un cu totul alt conţinut şi scop major. Ea conţine cea mai sistematică şi
mai frumoasă prezentare a Evangheliei lui Isus Hristos. Iar pentru că Pavel ştia că
Evanghelia lui Hristos „este puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea fiecăruia care crede:
întîi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă
Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: «Cel neprihănit va
trăi prin credinţă»” (Rom. 1:16-17), el a folosit ocazia plecării lui Fivi la Roma, să aştearnă
în scris lucrurile care-i clocoteau în inimă.
După cum am văzut, Epistola către romani a fost scrisă în anul 55 d.Hr. După cronologia
pe care o dă H. Wayne House,557 din închisoarea din Cezarea, Pavel a fost trimis la Roma în
iarna anului 59, ajungînd la Roma în primăvara anului 60,558 deci la aproximativ cinci ani
după scrierea Epistolei către romani. Este adevărat că el plănuia de mult o vizită la Roma
— „Nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, că, de multe ori am avut de gînd să vin la voi, ca să culeg
vreun rod printre voi, ca printre celealte neamuri, dar am fost împedicat pînă acum” (1:13)
—, iar, după calculele lui, tocmai sosise vremea ei: „Dar acum, fiindcă nu mai am nimic
care să mă ţină pe aceste meleaguri, şi fiindcă de ani de zile doresc fierbinte să vin la voi,
550
John Chrysostom, Homilies on the Epistle to the Romans, delivered in Antioch c. 387-397, in Philip Schaff, ed., A
Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers, vol. XI (Eerdmans, 1975), p. 550.
551
Ibid., p. 549.
552
Chencrea era portul estic al Corintului, la capul Golfului Saronic.
553
Vezi, de pildă, Filipeni 1:1; 1 Timotei 3:8, 11.
554
Cranfield Charles E. B., A Critical and Exegetical Commentary on the Epistle to the Romans, in The International
Critical Commentaries (T. and T. Clark; vol. I, 1975; vol. II, 1979; with correction, 1983), p. 781.
555
556
557
H. Wayne House, op.cit., p. 127.
558
Vezi Fapte 27 şi 28.
712 În loc de postfaţă…
nădăjduiesc să vă văd în treacăt, cînd mă voi duce în Spania” (15:23-24). Este de asemenea
adevărat că dacă ar fi fost izbăvit din mîna răzvrătiţilor din Ierusalim şi nu ar fi fost arestat
în anul 56 d.Hr., la sfîrşitul celei de-a treia călătorii misionare (52-56 d.Hr.), dorinţa lui de
a-i vedea pe fraţii din Roma s-ar fi împlinit mult mai devreme. Şi, de fapt, tocmai aceste
planuri ale lui, despre care le-a şi scris celor din Roma, l-au făcut să se folosească de
plecarea sorei Fivi şi să scrie epistola.
16:3-16 Spuneţi sănătate lui…

O dată ce s-a achitat de responsabilitatea de a o vedea pe Fivi încredinţată în mîini bune,
Pavel aşterne în scris — mai bine zis, dictează — o lungă listă de urări:
3
Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus, 4cari şi-au pus
capul în joc, ca să-mi scape viaţa. Le mulţămesc nu numai eu, dar şi toate Bisericile
ieşite dintre Neamuri.
5
Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor.
Spuneţi sănătate lui Epenet, prea iubitul meu, care a fost cel dintîi rod al Asiei pentru
Hristos.
6
Spuneţi sănătate Mariei, care s-a ostenit mult pentru voi.
7
Spuneţi sănătate lui Andronic şi lui Iunia, rudele mele şi tovarăşii mei de temniţă, cari sînt
cu vază între apostoli. Ei au venit la Hristos mai înainte de mine chiar.
8
Spuneţi sănătate lui Ampliat, prea iubitul meu în Domnul.
9
Spuneţi sănătate lui Urban, tovarăşul nostru de lucru în Hristos, şi lui Stache, prea iubitul
meu.
10
Spuneţi sănătate lui Apele, încercatul slujitor al lui Hristos.
Spuneţi sănătate celor din casa lui Aristobul.
11
Spuneţi sănătate lui Ierodion, ruda mea.
Spuneţi sănătate celor din casa lui Narcis, cari sînt ai Domnului.
12
Spuneţi sănătate Trifenei şi Trifosei, cari se ostenesc pentru Domnul.
Spuneţi sănătate Persidei prea iubite, care s-a ostenit mult pentru Domnul.
13
Spuneţi sănătate lui Ruf, cel ales în Domnul, şi mamei lui, care s-a arătat şi mama mea.
14
Spuneţi sănătate lui Asincrit, lui Flegon, lui Hermes, lui Patroba, lui Herma, şi fraţilor cari
sînt împreună.
15
Spuneţi sănătate lui Filolog şi Iuliei, lui Nereu şi surorii lui, lui Olimpa, şi tuturor sfinţilor
cari sînt împreună cu ei.
16
Spuneţi-vă sănătate unii altora cu o sărutare sfîntă. Toate Bisericile lui Hristos vă trimet
sănătate (15:3-16).
Este impresionant să vezi pe cîţi din Roma îi cunoştea Pavel în mod personal, şi nu doar
din întîlniri fugare, ci din relaţii care s-au stabilit între ei pe cîmpul de misiune, lucrînd
împreună la lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Chiar dacă, din punct de vedere teologic,
Pavel era un gigant, el nu era totuşi un însingurat. Pavel folosea orice ocazie ca să
călătorească cu cineva, pe de o parte, pentru că nu se prea călătorea atunci decît în grup,
dar pe de altă parte, pentru că aceste călătorii lungi erau cele mai bune ocazii de a discuta
cu oamenii şi de a-i convinge să se implice în lucrarea lui Dumnezeu. Cursul lui Pavel de
misiologie nu era predat de la catedră, ci modelat pe drum. Nu spusese Domnul Isus Însuşi
că neamurile lumii acesteia caută mîncarea şi îmbrăcămintea? Noi, cei care ne numim
copiii lui Dumnezeu, cei care am beneficiat de harul Său revărsat peste noi, trebuie să
căutăm mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui.559 Or, Pavel nu se sfia să
arunce această provocare tuturor. Aşa face chiar şi de data aceasta. Intenţia lui era să
ajungă în Spania. Este adevărat că Roma era în drumul lui şi dorea mult să ajungă acolo.
Dar Pavel nu pierde ocazia să invite cu el pe cei care doresc să-l însoţească pînă în Spania:
„Nădăjduiesc să vă văd în treacăt, cînd mă voi duce în Spania, şi să fiu însoţit de voi pînă
acolo, după ce îmi voi împlini, măcar în parte, dorinţa de a fi stat la voi” (15:24, s.n.). Dacă
ar fi fost după Pavel, el ar fi mers în Spania cu toată biserica din Roma.
Oare ce discuta cu oamenii pe drum, în astfel de situaţii? În ce fel îi implica în lucrare cu

el? Este clar din epistolele lui că niciodată nu era singur. Şi de data aceasta, în Corint stă la
Gaiu, gazda lui şi a întregii biserici, dar are în jurul lui pe Timotei, pe Luciu, pe Iason, pe
Sosipater, pe Terţiu, pe Erast — vistiernicul cetăţii — şi pe Cuart. Oare nu aşa i-a crescut şi
Isus pe cei doisprezece şi pe mulţi alţii care I s-au alăturat?
Deci această lungă listă de cunoştinţe personale ale lui Pavel se datorează în parte strategiei
lui de lucrare. El a înţeles că, indiferent ce dar ar fi primit, indiferent ce lucrare personală ar
fi făcut, mandatul primit de la Domnul Isus Hristos — Capul şi Stăpînul Bisericii — era să
facă ucenici, botezîndu-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh şi învăţîndu-i să
păzească tot ceea ce i-a poruncit Domnul Isus Hristos. Ceasurile, zilele şi uneori anii de
învăţătură într-o anumită localitate,560 care constituiau procesul botezării în realitatea
Trinităţii a celor ce-l ascultau şi al învăţării acestora să păzească ceea ce au învăţat,
continuau în lungile călătorii de la o localitate la alta sau dintr-o regiune la cealaltă.
Dar să privim mai îndeaproape lista de saluturi, insistînd pe comentariile pe care Pavel le
face cu privire la persoanele de pe ea. Aceasta ne va crea o imagine mai clară asupra naturii
relaţiilor stabilite cu ele.
Priscila şi Acuila sînt numiţi tovarăşii lui Pavel de lucru, în Hristos Isus. Aceştia pare să-şi
fi riscat cîndva propriile lor vieţi ca să scape viaţa lui Pavel. Avînd în vedere lucrarea pe
care Pavel a făcut-o după aceea printre neamuri, el a putut spune: „Le mulţămesc nu numai
eu, dar şi toate Bisericile ieşite dintre Neamuri” (4), biserici care nu ar fi existat dacă viaţa
lui Pavel nu ar fi fost scăpată de cei doi. Dar lucrarea lui Acuila şi a Priscilei nu era una de
circumstanţă. Poate că şi nouă ni se poate întîmpla să scăpăm un copil de sub roţile unei
maşini, pentru ca să-l vedem în ani pe copilul respectiv ajuns prim-ministru. Dar nu o
întîmplare singulară caracteriza viaţa celor doi. Pe oriunde au umblat, au adunat oameni în
jurul lor şi au strîns o biserică în casa lor. Aşa era şi cînd au locuit în Efes561 şi aşa era şi
acum în Roma: „Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor” (5). Acestor doi
tovarăşi de lucru ai lui Pavel li se alătură pe lista saluturilor şi „Urban, tovarăşul nostru de
lucru în Hristos” şi „Apele, încercatul slujitor al lui Hristos” (10).
559
Vezi Mat. 6:33 şi Luca 12:22-34.
560
În Efes, Pavel a stat mai bine de doi ani. La fel a făcut şi în Corint. El pleca în grabă dintr-o cetate doar dacă era
scos afară cu forţa din ea. Prima călătorie misionară a lui Pavel a durat între anii 47-48; a doua, între 49-51; iar a treia,
între 52-56 d.Hr.
561
Vezi Fapte 18:23-28 şi 1 Corinteni 16:19.
Există pe listă cel puţin trei inşi pe care Pavel îi numeşte preaiubiţii lui în Domnul. Epenet
este preaiubitul lui Pavel din pricina faptului că a fost „cel dintîi rod al Asiei” pentru
Hristos. Ce extraordinar trofeu pentru Hristos şi ce extraordinară bucurie pentru Pavel! Lui
i se alătură Ampliat şi Stache.
Un număr de femei sînt salutate din pricină că s-au ostenit pentru Dumnezeu şi pentru el:
Maria, Trifena, Trifosa, Persida şi mama lui Ruf, care s-a arătat a fi şi mama lui.
Pavel aminteşte trei dintre rudele lui, pe Andronic, pe Iunia şi pe Ierodion. Pe Andronic şi
pe Iunia îi numeşte tovarăşii lui de temniţă şi „cu vază între apostoli” (7).
Are apoi prieteni în casa unora care, probabil, nu erau încă ei înşi creştini, şi ţine să-i salute
în mod special: pe cei din casa lui Aristobul şi Narcis. Există grupuri de prieteni pe care îi
salută Pavel: „Spuneţi sănătate lui Asincrit, lui Flegon, lui Hermes, lui Patroba, lui Herma,
şi fraţilor cari sînt împreună cu ei. Spuneţi sănătate lui Filolog şi Iuliei, lui Nereu şi surorii
lui, lui Olimpa, şi tuturor sfinţilor cari sînt împreună cu ei” (14-15). Salută familii la care a
găzduit probabil înainte ca aceştia să fi ajuns în Roma. Aşa este cazul lui „Ruf, cel ales în
Domnul” şi al mamei acestuia, „care s-a arătat şi mama mea” (13), spune Pavel.
Lista se încheie cu un salut către toată biserica şi de la toate bisericile: „Spuneţi-vă sănătate
unii altora cu o sărutare sfîntă. Toate Bisericile lui Hristos vă trimet sănătate” (16).
16:17-19 Depărtaţi-vă de cei ce fac dezbinări

Aminteam în paginile de mai sus că în vremurile respective scrisorile jucau atît rol de
recomandare, cît şi rol de avertisment. Pe scena eclesiastică apăruseră mulţi proroci şi
învăţători mincinoşi, care făceau foarte mult rău bisericilor. Petru, de pildă, se vede obligat
să scrie o circulară către bisericile dintr-o zonă geografică considerabilă — „Pont, Galatia,
Capadocia, Asia şi Bitinia” (1 Petru 1:1) — tocmai pentru ca să-i avertizeze de venirea şi
de lucrarea unor astfel de lupi răpitori:
În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, cari vor
strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpînul, care i-a răscumpărat, şi vor face
să cadă asupra lor o pierzare năpraznică… Fericirea lor este să trăiască în plăceri ziua namiaza
mare. Ca nişte întinaţi şi spurcaţi, se pun pe chefuit la mesele lor de dragoste, cînd ospătează
împreună cu voi. 14Le scapără ochii de preacurvie, şi nu se satură de păcătuit. Momesc sufletele
nestatornice, au inima deprinsă la lăcomie, sînt nişte blestemaţi! …17Oamenii aceştia sînt nişte
fîntîni fără apă, nişte nori, alungaţi de furtună: lor le este păstrată negura întunerecului. 18Ei
vorbesc cu trufie lucruri de nimic, momesc, cu poftele cărnii şi cu desfrînări, pe cei ce de abia
au scăpat de cei ce trăiesc în rătăcire. 19Le făgăduiesc slobozenia, în timp ce ei înşişi sînt robi ai
stricăciunii. Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit. 20În adevăr, dacă, după ce au
scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos, se
încurcă iarăş şi sînt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decît cea dintîi. 21Ar fi
fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decît, după ce au cunoscut-o, să se
întoarcă dela porunca sfîntă, care le fusese dată. 22Cu ei s-a întîmplat ce spune zicala adevărată:
„Cînele s-a întors la ce vărsase” şi „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăş în mocirlă”
(2 Petru 2:1-22).
După scrierea Epistolei către romani,562 în drumul său spre Ierusalim, Pavel a ţinut să adune
la Milet pe toţi liderii bisericilor din regiunea Efesului, pe de o parte, ca să-şi ia rămas bun
de la ei, dar pe de altă parte, ca să-i avertizeze de pericolele care ameninţau bisericile:
28
Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfînt episcopi (sau:
priveghetori), ca să păstoriţi Biserica Domnului pe care a cîştigat-o cu însuş sîngele Său. 29Ştiu
bine că, după plecarea mea, se vor vîrî între voi lupi răpitori, cari nu vor cruţa turma; 30şi se vor
scula din mijlocul vostru oameni, cari vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de
partea lor. 31De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am
încetat să sfătuiesc cu lacrămi pe fiecare din voi. 32Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mîna lui
Dumnezeu şi a Cuvîntului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte, şi vă poate da moştenirea
împreună cu toţi cei sfinţiţi (Fapte 20:28-32).
Ameninţarea venea din partea acelora care propovăduiau o învăţătură falsă, neconformă cu
adevărul lui Dumnezeu. De aceea, protecţia putea veni doar prin înţelegerea corectă a
acestor adevăruri. Numai Cuvîntul harului lui Dumnezeu poate zidi sufleteşte, şi
Dumnezeu va da moştenirea doar celor sfinţiţi de Duhul Său, prin Cuvînt.563 „Dar acum,
odată ce aţi fost izbăviţi de păcat — le scrisese Pavel celor din Roma — şi v-aţi făcut robi
ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, — o sfinţire care vine doar prin robia neprihănirii,
adică doar prin trăirea în ascultare de Cuvînt —, iar ca sfîrşit: viaţa vecinică” (6:22).
Sfinţirea este puntea spre viaţa veşnică.
Avertismentele ca cel din textul de faţă sau ca cele din textele citate mai sus trebuie înţelese
în lumina mandatului pe care Domnul Isus Hristos i l-a încredinţat lui Pavel. El a fost
trimis „în puterea harului” primit de la Hristos, ca să aducă, spre slava Numelui Lui, la
ascultarea credinţei pe toate neamurile. Ascultarea credinţei trebuie înţelească ca o realitate
care trebuie să ne însoţească pînă la sfîrşitul vieţii. „Casa Lui (a lui Dumnezeu) sîntem noi
— afirmă Pavel în Evrei —, dacă păstrăm pînă la sfîrşit încrederea nezguduită şi nădejdea
cu care ne lăudăm… Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm pînă la sfîrşit
încrederea nezguduită dela început, cîtă vreme se zice: «Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu
vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii»” (Evrei 3:6; 14-15, s.n.). Iată de ce
avertismentele erau la fel de mult parte a Evangheliei propovăduite de Pavel ca şi Vestea
Bună propriu-zisă.
Atunci cînd privim Evanghelia lui Hristos pe care Pavel o aşază înaintea noastră în Epistola
către romani, observăm că Pavel adaugă capitolele 9-11 cu un dublu scop: pe de o parte, ca
să explice cine sînt aceia pe care, înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu i-a cunoscut, i-a
chemat, i-a răscumpărat şi i-a şi proslăvit, cu alte cuvinte, cum anume alege Dumnezeu
între vasele mîniei şi vasele îndurării, iar pe de altă parte, ca să-i avertizeze pe cei care, prin
îndurarea lui Dumnezeu, au fost altoiţi în măslin de pericolul de a fi tăiaţi afară de către
Dumnezeu Însuşi, dacă nu rămîn în bunătatea lui Dumnezeu, prin credinţă.
Pentru a demonstra principiul alegerii vaselor mîniei de vasele îndurării, Pavel se foloseşte
de situaţia lui Israel. În faţa lui şi în faţa lumii întregi exista o realitate. Deşi toţi
562
După cum am văzut, este posibil ca epistola să fi fost scrisă din Corint.
563
Vezi Ioan 17:17.
descendenţii lui Avraam, prin Isaac şi Iacov, „sînt Israeliţi, au înfierea, slava, legămintele,
darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup,
Hristosul, care este mai pe sus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvîntat în veci. Amin!”
(9:4-5), totuşi, majoritatea dintre ei erau la ora aceea nemîntuiţi, tăiaţi afară din măslin, din
pricina împietririi lor. „Dar aceasta nu înseamnă — spune Pavel cu tărie — că a rămas fără
putere Cuvîntul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel, sînt Israel” (9:6).
După cum vedem, în situaţia aceasta „Cuvîntul lui Dumnezeu” trebuia îndreptăţit. Aceasta
înseamnă că tocmai „Cuvîntul lui Dumnezeu” a ales între unii şi alţii. Am văzut apoi că în
capitolul 10 din Romani Pavel aduce înaintea noastră acest „Cuvînt” al lui Dumnezeu, care
alege între vasele mîniei şi cele ale îndurării:
8
… „Cuvîntul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta. Şi cuvîntul acesta este cuvîntul
credinţei, pe care-l propovăduim noi. 9Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi
dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mîntuit. 10Căci prin credinţa din
inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mîntuire, 11după cum zice
Scriptura: „Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine. 12În adevăr, nu este nici o deosebire între
Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă.
13
Fiindcă „oricine va chema Numele Domnului, va fi mîntuit.” 14Dar cum vor chema pe Acela
în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre
El fără propovăduitor? 15Şi cum vor propovădui, dacă nu sînt trimeşi? După cum este scris: „Cît
de frumoase sînt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia! 16Dar nu toţi
au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: „Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?
17
Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvîntul lui Hristos (Rom. 10:8-17).
„Cuvîntul lui Hristos”, care aduce credinţa mîntuitoare în inimile noastre, este învăţătura pe
care Pavel a fost trimis s-o propovăduiască, iar pentru cei din Roma, era Evanghelia lui
Hristos pe care Pavel a aşternut-o în scris în epistola pe care se pregătea să le-o trimită.
Dacă, în urma auzirii Cuvîntului curat al lui Hristos, în inima noastră se înfiripează credinţa
mîntuitoare — o credinţă adevărată —, înseamnă că stricarea acestui Cuvînt aduce după
sine stricarea credinţei sau modelarea ei după învăţăturile primite. Iată de ce ţine Pavel să
adauge la epistola lui şi atenţionarea din versetele 16:17-20:
17
Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii, pe
care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. 18Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul
nostru, ci pîntecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşală inimile celor lesne
crezători. 19Cît despre voi, ascultarea voastră este cunoscută de toţi. Mă bucur dar de voi, şi
doresc să fiţi înţelepţi în ce priveşte binele, şi proşti în ce priveşte răul. 20Dumnezeul păcii va
zdrobi în curînd pe Satana supt picioarele voastre. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu
voi! Amin.
Îndemnul era important de luat în seamă, tocmai din pricina pericolului de a fi tăiaţi afară
din măslin toţi aceia care nu rămîn în bunătatea lui Dumnezeu, păstrînd credinţa curată:
17
Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost
altoit în locul lor, şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, 18nu te făli faţă de
ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. 19Dar vei zice:
„Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu. 20Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor,
şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngîmfa dar, ci teme-te! 21Căci dacă n-a cruţat
Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. 22Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui
Dumnezeu: asprime faţă de ceice au căzut, şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămîi în
bunătatea aceasta; altmintrelea, vei fi tăiat şi tu (Rom. 11:17-22).
După cum putem lesne observa, Pavel scrie această avertizare în vreme de pace şi linişte
pentru biserica din Roma. Starea lor spirituală era bună. El tocmai le scrisese: „În ce vă
priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi sînt încredinţat că sînteţi plini de bunătate, plini şi de
orice fel de cunoştinţă, şi astfel sînteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii” (15:14). Iar acum
întăreşte acest adevăr: „Cît despre voi, ascultarea voastră este cunoscută de toţi” (16:19).
Dar Pavel nu se culcă pe o ureche şi nu se alintă cu gîndul biruinţei finale, deşi are curajul
să-l afirme — „Dumnezeul păcii va zdrobi în curînd pe Satana supt picioarele voastre”
(16:20) —, ci îi avertizează de faptul că ei au un rol important de jucat pe parcurs. Într-
adevăr, partea lui Dumnezeu este să zdrobească pe Satan sub picioarele lor. Dar şi ei au o
parte importantă de jucat: „Mă bucur dar de voi — le scrie Pavel —, şi doresc să fiţi
înţelepţi în ce priveşte binele, şi proşti în ce priveşte răul” (16:19). Pentru aceasta, ei
trebuie să facă tot ce le stă în putinţă ca să lase procesul înnoirii în duhul minţii să continue,
pentru ca să poată deosebi bine voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvîrşită.
16:20a Dumnezeul păcii va zdrobi în curînd pe Satana sub

picioarele voastre
Pavel este convins nu doar de credincioşia lui Dumnezeu (vezi Romani 8:28-39), ci şi de
biruinţa finală a Acestuia: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curînd pe Satana supt picioarele
voastre” (16:20). El se referă, probabil, la adevărurile afirmate în Romani 8:15-23:
15
Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne
face să strigăm: „Ava! adică: Tată!” 16Însuş Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că
sîntem copii ai lui Dumnezeu. 17Şi, dacă sîntem copii, sîntem şi moştenitori: moştenitori ai lui
Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să
fim şi proslăviţi împreună cu El. 18Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sînt
vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. 19De
asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. 20Căci firea a
fost supusă deşertăciunii — nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o — cu nădejdea însă,
21
că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui
Dumnezeu. 22Dar ştim că pînă în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii. 23Şi
nu numai ea, dar şi noi, cari avem cele dintîi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm
înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru (Rom. 8:15-23).
Satana va fi zdrobit sub picioarele nostre atunci cînd vom fi fost izbăviţi de prezenţa lui.
„Şi dacă Hristos este în voi — scrisese Pavel doar cu cîteva rînduri mai sus —, trupul
vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina
neprihănirii. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce
a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina
Duhului Său, care locuieşte în voi” (8:10-11). Iar atunci, Satana va fi fost zdrobit sub
picioarele noastre, pentru că toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu vor fi fost zdrobiţi sub picioarele
Domnului Isus Hristos: „În cele din urmă, va veni sfîrşitul — continuă Pavel gîndul învierii
morţilor în 1 Corinteni 15 —, cînd El va da Împărăţia în mînile lui Dumnezeu Tatăl, după

ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpînire şi orice putere. Căci trebuie ca El să
împărăţească pînă va pune pe toţi vrăjmaşii supt picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă,
care va fi nimicit, va fi moartea” (1 Cor. 15:24-26).
Este interesant că în toată Epistola către romani aceasta este singura dată cînd Pavel
aminteşte de Satan. După cum am văzut în comentariul capitolului 7, el se fereşte în mod
intenţionat să-l aducă pe Satan în discuţie, pentru ca nu cumva cei cărora le scrie să ajungă
să creadă că Dumnezeu îi este dator cu ceva lui Satan, că preţul răscumpărării noastre a
trebuit să fie plătit lui. Dumnezeu nu datorează nimic nimănui. Lucrul acesta l-a declarat
Pavel cu foarte multă forţă în doxologia de la sfîrşitul părţii teologice a epistolei: „O,
adîncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cît de nepătrunse sînt judecăţile
Lui, şi cît de neînţelese sînt căile Lui! Şi în adevăr, „cine a cunoscut gîndul Domnului? Sau
cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întîi, ca să aibă de primit înapoi? Din El, prin
El, şi pentru El sînt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin (11:33-36, s.n.).
Dumnezeu Şi-a plătit Sieşi preţul răscumpărării noastre, dîndu-Se pe Sine pentru noi în Isus
Hristos. Pavel afirmă în mod explicit faptul că „Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea
cu Sine” (2 Cor. 5:19, s.n.).
Dar aceasta nu înseamnă că Pavel nu crede în existenţa lui Satan. Prezenţa lui o putem
detecta pretutindeni de-a lungul cărţii, atunci cînd Pavel vorbeşte despre „păcat”. Atunci
cînd el afirmă: „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sînteţi robii aceluia de
care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare,
care duce la neprihănire?” (6:16, s.n.), pentru Pavel, „păcatul” este o fiinţă vie care ne
poate lua în robia ei şi care poate promova astfel prin noi interesele împărăţiei ei. La fel
este şi în textul din capitolul 7. „Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit
în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celuice a înviat din morţi; şi aceasta, ca să
aducem roadă pentru Dumnezeu” (7:4). Pe un taler al balanţei este Cel Înviat din Morţi,
adică Isus Hristos. Cine să fie oare pe celălalt taler? Desigur, „Păcatul”, adică soţul nostru
precedent. Despre el vorbeşte Pavel în versetele următoare: „Odinioară, fiindcă eram fără
Lege, trăiam; dar cînd a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit” (7:9, s.n.). Aici, ca
în multe alte părţi din epistolă, „păcatul” trebuie înţeles a fi scris cu majusculă şi deci ca
referindu-se la domnul puterii văzduhului, la dumnezeul veacului acestuia.
Desigur, Satan este o realitate de netăgăduit, dar nu de neînfrînt. Noi nu trebuie să ne

temem în nici un fel de el, pentru că el a fost biruit de către Isus Hristos pe cruce. Isus
Hristos „a şters zapisul cu poruncile lui — este vorba despre Legea lui Dumnezeu —, care
stătea împotriva noastră şi ne era protivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. [Astfel, Isus
Hristos] a dezbrăcat domniile şi stăpînirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a
ieşit biruitor asupra lor prin cruce” (Col. 2:15). Cu alte cuvinte, prin trupul lui Hristos, noi
am murit în ce priveşte Legea — este vorba despre zapisul cu poruncile lui care stătea
împotriva noastră şi deci care dădea putere lui Satan asupra noastră, deoarece „puterea
păcatului este Legea” (1 Cor. 15:56) —, ca să fim ai altuia, adică ai Aceluia care ne-a
cumpărat cu preţul sîngelui Său, cîştigîndu-ne astfel dragostea.
Pe crucea de pe Calvar a fost cîştigată bătălia decisivă asupra lui Satan şi a împărăţiei lui,
hotărîndu-se deznodămîntul final. Lupta însă continuă. Noi, Biserica lui Hristos, avem de
luptat, nu împotriva cărnii şi sîngelui, ci împotriva „căpeteniilor, împotriva domniilor,
împotriva stăpînitorilor întunerecului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sînt în
locurile cereşti.” (Efes. 6:12). Iar această bătălie nu este o bătălie cosmică, colectivă şi deci
intangibilă pentru noi ca indivizi existînd în timp şi spaţiu, ci ea se dă în dreptul fiecăruia
dintre noi. De aceea scrie Pavel fraţilor săi din Roma: „Dumnezeul păcii va zdrobi în
curînd pe Satana supt picioarele voastre” (Rom. 16:20, s.n.). Satan trebuie să fie zdrobit
sub picioarele fiecăruia dintre noi. Fiecare dintre noi este chemat să nu se dea rob
păcatului, ci să se dea rob neprihănirii. „Dar acum — le scrie Pavel celor din Roma —,
odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea,
iar ca sfîrşit: viaţa vecinică” (6:22). Aşa se cîştigă biruinţa împotriva lui Satan. Sfinţirea
noastră este biruinţa noastră. Iar biruinţa finală este mîntuirea noastră din prezenţa lui
Satan, prin faptul că vom fi întotdeauna cu Mirele nostru iubit, în timp ce Satan va fi
aruncat în iazul de foc, împreună cu îngerii lui.564
Acum însă, atîta vreme cît sîntem încă pe drum, există totuşi pericolul căderii. Atenţionarea
de pericol o avem în Romani 6:16, dovada lui, în Romani 7:14-24, iar avertizarea de
seriozitatea acestui pericol este repetată în Romani 11:17-22. Tocmai de aceea, cei care vor
să rămînă în picioare după ce vor fi biruit totul trebuie să ia în seamă îndemnurile Duhului
Sfînt prin Pavel:
13
De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să
rămîneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. 14Staţi gata dar, avînd mijlocul încins cu
adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, 15avînd picioarele încălţate cu rîvna Evangheliei
păcii. 16Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate
săgeţile arzătoare ale celui rău. 17Luaţi şi coiful mîntuirii şi sabia Duhului, care este Cuvîntul lui
Dumnezeu (Efes. 6:13-17).
16:20b A patra benedicţie

Tocmai pentru că pericolul este real şi pentru că bătălia este pe viaţă şi pe moarte, „harul
Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi!” (16:20), adaugă Pavel, după care întăreşte
urarea lui cu „Amin”, aşa să fie.
În Romani 8:32, Pavel ne-a asigurat de credincioşia şi de bunăvoinţa lui Dumnezeu: „El,
care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată,
împreună cu El, toate lucrurile?” (s.n.). Tot ce are Dumnezeu pregătit pentru noi ca să
putem să-l vedem pe Satan zdrobit sub picioarele noastre ne este oferit doar în Isus Hristos.
De aceea, doar „împreună cu El” vom primi, fără plată, toate lucrurile de care avem nevoie
ca să ne putem bucura de ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru noi: adică proslăvirea noastră
împreună cu Hristos. Isus Hristos este harul lui Dumnezeu care trebuie să fie cu noi pentru
ca victoria finală să fie garantată. Dar, „ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm
pînă la sfîrşit încrederea nezguduită de la început, cîtă vreme se zice: «Astăzi, dacă auziţi
564
Vezi Apocalipsa 20:10.
glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii»” (Evrei 3:14-15). Deci „harul
Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi! Amin” (16:20), şi vă va fi îndeajuns.
16:21-23 Vă trimit sănătate…

După benedicţia din versetul 20 şi după acel „Amin” apăsat pe care l-a rostit Pavel, Terţiu,
acela care scria scrisoarea, ar fi putut crede că epistola este în sfîrşit terminată. Dar nu,
Pavel a continuat să vorbească:
21
Timotei, tovarăşul meu de lucru, vă trimete sănătate; tot aşa şi Luciu, Iason şi Sosipater,
rudele mele. 22Vă trimet sănătate în Domnul eu, Terţiu, care am scris epistola aceasta. 23Gaiu,
gazda mea şi a întregii Biserici, vă trimete sănătate. Erast, vistiernicul cetăţii, vă trimete
sănătate; tot aşa şi fratele Cuart (Rom. 16:21-23).
Oare ce căutau toţi aceşti oameni în jurul lui Pavel? Să ne imaginăm cam cum s-ar fi putut
întîmpla lucrurile. Pavel era într-o călătorie misionară, şi după cum am văzut deja, el nu
călătorea niciodată singur. Timpul era prea preţios ca să fie pierdut. De aceea, în jurul lui
erau întotdeauna oameni. Dar Pavel nu obliga pe nimeni să vină cu el. Oamenii se
înghesuiau, probabil, să fie primiţi ca tovarăşi de drum ai lui Pavel, din pricina a tot ceea ce
Dumnezeu avea să le spună prin el. Aşa se face că şi de data aceasta Pavel avea în jurul lui
o mulţime de oameni. Gaiu era gazda lui din Corint, şi, în acelaşi timp, în casa acestuia se
aduna biserica de acolo. De aceea, Pavel era îndreptăţit să trimită salutările întregii biserici.
Timotei îl însoţea în această a treia călătorie misionară împreună cu alţi cîţiva, pe care Luca
îi înşiră în Faptele Apostolilor: „Avea ca tovarăşi pînă în Asia pe: Sopater din Berea, fiul
lui Pir, Aristarh şi Secund din Tesalonic, Gaiu din Derbe, Timotei, precum şi Tihic şi
Trofim cari erau din Asia” (Fapte 20:4). Gaiu, Timotei, Tihic şi Trofim veniseră cu Pavel
din Asia. În Macedonia şi Ahaia i s-au alăturat Sopater din Berea, sau Sosipater, cum este
numit în textul din Romani, Aristarh şi Secund, amîndoi din Tesalonic. Din acest singur
verset, ne putem imagina cam ce se întîmpla în jurul lui Pavel. El pornea la drum cu cîţiva
dintre tovarăşii lui de slujbă, după care, pe drum, i se alăturau unul sau altul, pentru a folosi
ocazia şi a creşte astfel spiritualiceşte. Unii îl însoţeau pe întregul traseu, alţii doar o
porţiune de drum. Faptul că pe Timotei îl numeşte tovarăşul lui de lucru ar putea să
sugereze că Pavel a pornit la drum doar cu el în această a treia călătorie misionară. În Asia i
s-au alăturat Luciu, Iason şi Sosipater, rudele lui, împreună cu ceilalţi, pe care Luca îi
aminteşte ca fiind din Asia.
Din pricina problemelor pe care le avea, probabil, cu ochii, Pavel nu îşi scria scrisorile, ci
le dicta. Astfel, scrierea unei scrisori devenea o predică, pe care, probabil, o ascultau toţi
cei care erau disponibili. Aşa se face că la semnarea ei erau prezenţi toţi aceştia. Scrisoarea
era ascultată, discutată şi apoi aprobată cu bucurie de toţi ascultătorii ei.
Este, poate, interesant să ne oprim o clipă lîngă precizarea din versetul 21: „Luciu, Iason şi
Sosipater, rudele mele”. Nu cunoaştem prea multe despre familia lui Pavel. Doar în această
epistolă sînt menţionaţi şase dintre rudele lui. Trei erau cu el în Corint, iar pe trei —
Andronic, Iunia (16:7) şi Ierodion (16:11) îi salută prin scrisoarea pe care o scria, căci se
aflau în Roma. Andronic şi Iunia erau nu numai rudele lui, ci şi tovarăşii lui de temniţă. Pe
aceştia Pavel îi prezintă ca fiind cu vază între apostoli şi ca fiind convertiţi înaintea lui. Nu
ştim cine şi cum a încercat să-i vorbească lui Pavel despre Domnul Isus Hristos înaintea
întîlnirii acestuia cu Hristos pe drumul Damascului. Dar se pare că Pavel nu şi-a neglijat
familia. Nu la întîmplare i-a scris lui Timotei că cel care nu ştie să-şi cîrmuiască bine casa
nu va şti să îngrijească nici de Biserica lui Dumnezeu.565 Şi „dacă nu poartă cineva grijă de
ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă şi a ajuns mai rău decît un
necredincios”566. Este adevărat că primul text se referă la cîrmuirea casei de către un soţ şi
părinte, iar al doilea la purtarea de grijă în lucrurile materiale, dar principiul se aplică şi la
aspectul spiritual. „Căci ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde
sufletul” (Mat. 16:26). Pavel, care ştia şi propovăduia acest principiu, a făcut, probabil, tot
ceea ce a putut ca să-şi slujească familia. Aşa se face că îl vedem înconjurat de rude
întoarse la Domnul.
Terţiu este scribul. Pavel îşi dicta scrisorile, probabil din pricina ţepuşului pe care-l purta în
coaste şi pe care Domnul nu a vrut să i-l ia.567 Afirmaţia din Galateni 4 — „Ştiţi că, în
neputinţa trupului v-am propovăduit Evanghelia pentru întîia dată. Şi, n-aţi arătat nici
dispreţ, nici desgust faţă de ceeace era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi
primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuş Hristos Isus. Unde este dar fericirea
voastră? Căci vă mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos pînă şi ochii şi mi i-
aţi fi dat” (4:13-15) — pare să sugereze că ţepuşul a fost o problemă pe care Pavel a avut-o
cu vederea. Să-i fi rămas oare acest handicap în urma întîlnirii lui cu Hristos pe drumul
Damascului? Nu ştim precis. Dacă a fost aşa, Pavel îl purta ca o piatră de aducere aminte a
harului pe care i l-a făcut Hristos ieşindu-i în cale şi făcînd din El un apostol al Său. Poate
tocmai handicapul lui l-a făcut atît de profund, fiind în stare să dicteze o capodoperă ca
Epistola către romani.
Din cîteva note fugare care ne-au fost lăsate în scrierile Noului Testament, înţelegem că
Pavel a avut acces la nivelurile de vîrf ale societăţii. Erast, de pildă, era vistiernicul cetăţii
Corint, o funcţie nu tocmai neglijabilă. După cum am văzut, însăşi Fivi trebuie să fi fost din
păturile înstărite ale societăţii din Corint. Dar să ne aducem aminte de faptul că, imediat
după convertire, Domnul i-a spus că el trebuie să ducă Evanghelia şi înaintea împăraţilor:
„Du-te — i-a zis Dumnezeu lui Anania din Damasc —, căci el [Pavel] este un vas pe care
l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor, şi înaintea
fiilor lui Israel” (Fapte 9:15, s.n.). Să fi inclus oare Pavel în strategia lui această notă
specifică? Aşa se pare. Abia plecaţi din Antiohia în misiune, şi, pe insula Cipru, Barnaba şi
Pavel ajung să vorbească dregătorului Sergius Paulus. Atunci cînd în a treia călătorie
misionară a izbucnit răscoala lui Dimitrie în Efes, „chiar şi unii din mai marii Asiei, cari-i
erau prieteni, au trimes la el să-l roage să nu se ducă la teatru” (Fapte 19:31, s.n.), unde
erau adunaţi răsculaţii din Efes. La unii dintre ei a ajuns în vremuri de pace, altora însă —
cum au fost împăratul Agripa, Festus şi Felix — le-a vorbit ca întemniţat.
565
Vezi 1 Timotei 3:5.
566
1 Timotei 5:8.
567
Vezi 2 Corinteni 12:7-10.
16:24-27 A cincea şi ultima benedicţie şi doxologie

Mulţimea benedicţiilor din carte — 15:5-6, 13, 33; 16:20 şi 16:24-26 — dau o notă
specială Epistolei către romani între toate celelalte epistole pauline. Mulţimea lor ar putea
reflecta conţinutul epistolei, care purta o greutate de har mai mare decît toate celelalte
epistole. Această încărcătură de har dădea peste şi-l făcea pe Pavel să izbucnească în laude
şi binecuvîntări. Pentru că în toate celelalte epistole pauline astfel de benedicţii încheie de
obicei epistola, aici Pavel pare că nu mai vrea să încheie. După fiecare benedicţie o ia de la
capăt adăugînd încă un bloc de text la epistola sa. De data aceasta, am ajuns la a cincea şi
ultima benedicţie din partea de încheiere a epistolei. După cum se poate vedea, ea începe
repetînd benedicţia precedentă — „Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi cu
toţi! Amin” (16: 24; vezi şi v. 20) —, după care Pavel izbucneşte într-o superbă doxologie
la adresa lui Dumnezeu:
25
Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi propovăduirea lui Isus Hristos,
— potrivit cu descoperirea tainei, care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, 26dar a fost arătată
acum prin scrierile proorocilor, şi, prin porunca Dumnezeului celui vecinic, a fost adusă la
cunoştinţa tuturor Neamurilor, ca să asculte de credinţă, — 27a lui Dumnezeu, care singur este
înţelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin (16:25-27).
Dumnezeu făcea lucrarea prin Pavel, şi tot El făcea lucrarea şi în cei din Roma. El este
acela care îi poate întări. Dar trebuie observat faptul că această lucrare a lui Dumnezeu nu
este ruptă de lucrarea lui Pavel: „Să vă întărească, după Evanghelia mea şi propovăduirea
lui Isus Hristos” (25, s.n.). Oare nu tocmai înţelegerea acestui adevăr de către Pavel l-a
motivat pe acesta să nu ia mîinile de pe coarnele plugului?
Expresia „propovăduirea lui Isus Hristos” subliniază esenţa Evangheliei pe care o

propovăduia Pavel. Lucrul acesta a fost deja subliniat în introducerea epistolei. Evanghelia
pe care Pavel a fost trimis s-o propovăduiască priveşte pe Fiul lui Dumnezeu, „născut din
sămînţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere
că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor, adică pe Isus Hristos, Domnul nostru”
(1:3-4). Iar această propovăduire a lui Isus Hristos este făcută „potrivit cu descoperirea
tainei, care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrierile
proorocilor” (16:25-26).
În această paranteză, Pavel subliniază două lucruri. Pe de o parte, el ne spune că

propovăduirea lui nu este ruptă de scripturile Vechiului Testament, iar pe de altă parte, că
propovăduirea lui făcută la porunca directă a Dumnezeului Celui veşnic. În ce priveşte
primul aspect, este adevărat că propovăduirea lui şi a celorlalţi apostoli putea să pară
iudeilor ca un lucru nou, nemaiauzit şi străin de scripturile Vechiului Testament. Dar
adevărul este că ceea ce propovăduiau ei era o taină care fusese ţinută ascunsă de
Dumnezeu doar din faţa ochilor lor. Pavel însuşi descoperise această taină din scrierile
prorocilor. El se referă, probabil, la frămîntarea din cei trei ani petrecuţi în Arabia, în care a
încercat să armonizeze experienţa lui de pe drumul Damascului cu adevărurile Scripturii.
Atunci cînd scrie bisericii din Colose, Pavel ne lasă să înţelegem că El a primit mandat de
la Dumnezeu ca să întregească Scripturile:
24
Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte
suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica. 25Slujitorul ei am fost făcut eu,
după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvîntul lui
Dumnezeu. 26Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din vecinicii şi în toate veacurile, dar
descoperită acum sfinţilor Lui, 27cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia
slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. 28Pe El Îl
propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să
înfăţişăm pe orice om, desăvîrşit în Hristos Isus. 29Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea
puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine (Col. 1:24-29, s.n.).
Pentru ca un astfel de mandat să fie adevărat, el trebuia să fi fost primit direct de la

Dumnezeu. Or, tocmai lucrul acesta îl subliniază Pavel în doxologia cu care încheie
epistola. Taina lui Dumnezeu privindu-l pe Hristos Isus a fost adusă la cunoştinţa tuturor
neamurilor „prin porunca Dumnezeului celui vecinic” (26, s.n.). Deci Pavel se include pe
sine în rîndul profeţilor Scripturii, pretinzînd că vorbeşte cu autoritatea lui Dumnezeu. Şi,
tocmai ca şi în cazul misiunii lor, şi scopul misiunii lui era ca neamurile „să sculte de
credinţă” (26).
Doxologia din versetul 27 — „A lui Dumnezeu, care este singur înţelept, să fie slava prin
Isus Hristos, în vecii vecilor!” — cu care se încheie practic epistola rezonează cu cea de la
sfîrşitul părţii teologice din carte (vezi 11:33-36).
Într-adevăr, cine altul este înţelept, afară de Dumnezeu, atunci cînd nimeni altcineva nu a
putut rezolva nici problema Cerului, şi nici pe cea a Pămîntului. Cerul se încărcase cu
vinovăţia de a trece cu vederea păcatele mai dinainte în vremea îndelungii răbdări a lui
Dumnezeu, începînd de la Adam pînă la Hristos.568 Iar Pămîntul — mai precis omenirea
întreagă — s-a făcut vinovat de necinstirea lui Dumnezeu şi de prăvălirea întregii istorii în
vria fără ieşire a morţii. Dar în înţelepciunea Lui, Dumnezeu a găsit soluţia şi a pregătit-o
pentru noi încă înainte de întemeierea lumii: „Pe El — pe Hristos — Dumnezeu L-a rînduit
mai dinainte să fie, prin credinţa în sîngele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate
neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a
lui Dumnezeu; pentruca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel în cît,
să fie neprihănit, şi totuş să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom. 3:25-26).
33
O, adîncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cît de nepătrunse sînt judecăţile
Lui, şi cît de neînţelese sînt căile Lui! 34Şi în adevăr, „cine a cunoscut gîndul Domnului? Sau
cine a fost sfetnicul Lui? 35Cine I-a dat ceva întîi, ca să aibă de primit înapoi? 36Din El, prin El,
şi pentru El sînt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin (11:33-36).
Iată de ce, a „Aceluia… a lui Dumnezeu, care este singur înţelept, să fie slava, prin Isus
Hristos, în vecii vecilor! Amin” (16:25-27). Obişnuiţi cu faptul că Pavel nu mai găsea
aterizarea, probabil că toţi cei din jurul lui — incluzîndu-l pe Terţiu, scribul — aşteptau ca
Pavel să tragă manşa şi să se ridice din nou înspre înălţimi. Dar, de data aceasta, Pavel a
rămas tăcut pe pista de aterizare a tuturor lucrurilor. Dacă „din El, prin El şi pentru El sînt
toate lucrurile” (11:36), prin doxologia pe care tocmai o rostise, toate lucrurile ajunseseră
568
acasă. Slava s-a întors la Singurul care o merită. Şi deci nu mai era nimic de adăugat.
„Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin. Iar … a lui Dumnezeu,
care singur este înţelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin” (16:24-27).
În loc de postfaţă…
Cu programul de studiu biblic Istoria Binecuvîntării s-a întîmplat ceva asemănător

Epistolei lui Pavel către romani. Pavel îşi încheie epistola propriu-zisă în 15:13. El se
pregăteşte apoi de „aterizare”, dar înainte de a atinge solul, se ridică din nou spre înălţimi.
Cele cinci benedicţii din carte — 15:5-6, 13, 33; 16:20 şi 24-27 — vorbesc despre mai
multe „aterizări” ratate cu bună ştiinţă. Acela care citeşte încheierea epistolei (15:14-16:27)
are impresia că Pavel nu vrea să se despartă de epistola lui şi, prin ea, de fraţii săi din
Roma.
Atunci cînd am pornit iniţial programul de studiu biblic Istoria Binecuvîntării,569 am hotărît
să-l încheiem după primii trei ani de studiu, cel puţin pentru bisericile din ţară. Dar, pe
parcurs, ne-am îndrăgostit de Dumnezeul descoperit pe paginile Scripturii, am rămas
fascinaţi în faţa căilor Domnului pe care le descopeream prin ţeserea laolaltă într-un întreg
teologic coerent a adevărurilor Scripturii şi am hotărît să tragem manşa şi să ne înălţăm din
nou spre zări. După şapte ani, încercăm o a doua aterizare. Am parcurs între timp douăzeci
şi şase din cele şaizeci şi şase de cărţi ale Scripturii.
Au trecut şapte ani, în care viaţa mea s-a împletit cu a multor altor fraţi ai mei din ţară.
Acum sînt mai bogat decît atunci cînd am pornit la drum. S-au adunat în sufletul meu
chipurile şi numele dragi ale acelora cu care am tras la jug şi am împărţit bucuria
descoperirii căilor Domnului, a părtăşiei cu Creatorul nostru, umblînd pe urmele Lui prin
spaţiul sacru al revelării de Sine a Celui Preaînalt: Sfînta Scriptură. Desigur, nu am
terminat de colindat acest tărîm miraculos al revelării de Sine a lui Dumnezeu. Mai sînt
încă neatinse „continente” întregi din el. Dar am sfîrşit, oricum, un tronson al drumului,
prin care am acoperit împreună douăzeci şi şase de cărţi ale Scripturii. Sîntem obosiţi. Dar
oboseala aceasta este oboseala de după un cules bogat, cu multă mulţumire către
Dumnezeu şi către fraţii noştri. De aceea, nu m-aş despărţi de fraţii mei cu care am bătut
acest drum răsplătitor fără să-i salut.
În capitolul 16 din Romani, Pavel trimite salutările lui, ca să deschidă drum prin ele spre
inimile celor pe care dorea să-i viziteze în curînd. Eu am să încerc s-o fac, ca să rămînă în
mine urma adîncă a aducerilor aminte de toţi fraţii mei dragi pe care i-am cunoscut de-a
lungul acestor ani. Alături de aceştia, sînt mulţi alţii a căror faţă nu am văzut-o, dar de care
mă leagă totuşi adevărurile pe care acelaşi Duh Sfînt ni le-a descoperit de pe paginile
aceleiaşi Scripturi. Dacă ar fi să hotărăsc din care colţ al ţării să încep, mi-ar fi foarte greu,
pentru că fiecare cetate îşi are chipurile şi numele dragi prin care Dumnezeu m-a îmbogăţit.
De aceea, voi colinda ţara, aşa cum m-am obişnuit s-o fac de-a lungul anilor. Din Cluj,
569
În Cluj, programul a fost pornit în toamna anului 1990, iar în bisericile din ţară, programul a fost lansat în toamna
anului 1992.
drumul duce mai întîi la Oradea, apoi la Arad, Timişoara, Reşiţa, Petroşani, Sibiu,
Bucureşti, Constanţa, Brăila, Galaţi, Vaslui, Iaşi şi înapoi la Cluj. Desigur nu am poposit în
fiecare dintre localităţile în care am fraţi dragi cu care am colindat Scriptura în toţi aceşti
ani, pentru că ei sînt mulţi, iar eu sînt unul singur. Ne-am adunat în cîteva centre unde am
studiat împreună Cuvîntul şi de unde fiecare a dus acasă la fraţi ceea ce Dumnezeu ne-a dat
din bogăţiile Cuvîntului Său.
Mai întîi, drumul ducea spre meleagurile bihorene, unde am cunoscut şi unde m-am bucurat
cu mulţi fraţi în Hristos. Spuneţi sănătate570 lui Aurel Ciorba şi casei lui. Prin tăcuta lui
iubire de Scriptură, el a fost şi continuă să fie un puternic factor catalizator în Comunitatea
de Oradea. Credincioşia lui a păstrat vie credincioşia multora din jurul lui. Dumnezeu să-l
binecuvînteze. Spuneţi sănătate tuturor celor din Aleşd, Lugaşu, Josani, Groşi, Aştileu etc.
care se adună în casa lui: Ioan Kovács, Iosif Ţîrlea, Aurel Lazău şi fiica Ana-Maria, Gavril
şi Ani Ilea şi fiica Andreea, Gergely Zoltán, Gergely Dániel, Gergely Lidia, Ghiţă şi Dana
Bica, Radu Secară, Lavinia Bica, Gavril Bradea şi fratele meu Ştefan Bujor. A fost o
bucurie să-i văd adunaţi în jurul Cuvîntului lui Dumnezeu şi să ştiu că bucuria lor în
studierea lui nu s-a stins încă. Spuneţi sănătate lui Costică Mateiaş şi casei lui, pentru toată
slujirea de care s-au învrednicit, atît faţă de mine, cît şi faţă de toţi cei din jurul lor. El a
luat nu o dată povara întîlnirilor pe care le-am avut la Aleşd şi la Oradea. Spuneţi sănătate
bisericii penticostale din Aleşd, care şi-a deschis pentru noi casa de rugăciune şi inima.
Spuneţi sănătate lui Pădure Gheorghe şi Bisericii Nr. 4 din Oradea pe care o păstoreşte şi
care a fost deschisă pentru noi de fiecare dată. Spuneţi de asemenea sănătate fratelui meu
Florian Drîmbe şi casei lui. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru credincioşia cu care s-a
alipit de Dumnezeu şi de Cuvîntul Său, deşi s-a întors la Domnul în a doua jumătate a
vieţii. Prin slujirea lui, el a fost inima întîlnirilor noastre de la Oradea. Spuneţi sănătate şi
celor din jurul lui: Florian Haragoş, Viorel Ile, Nelu Benţe, Florian Foltuţ, Viorel Oros şi
Dănuţ Acatrinei. Dumnezeu să binecuvînteze de asemenea pe toate surorile care se
ostenesc să slujească pe oamenii flămînzi şi obosiţi care se adună de pe meleagurile din
jurul Oradiei să studiem Scriptura împreună.
Spuneţi sănătate fraţilor mei nevăzători din Oradea, prin care Domnul m-a ruşinat nu numai
o dată. Mă gîndesc în mod special la Petrică Jurcuţ şi la casa lui. Deşi trebuie să citească cu
urechile şi cu degetele, credincioşia lui în căutarea Celui Preasfînt a fost şi continuă să fie o
extraordinară încurajare şi provocare pentru mine. Spuneţi sănătate sorei Rodica
Andrievici, care a luat cu credincioşie cuvintele de pe pagina scrisă şi le-a pus în urechile a
zeci şi sute de nevăzători din ţară. Dumnezeu să-i binecuvînteze slujirea, ca ea să rodească
viaţă veşnică în mulţi.
Spuneţi sănătate lui Alin Cristea, casei lui şi tuturor celor din biserica în care i-a aşezat
Domnul. Fie ca focul iubirii de Dumnezeu, pe care-l văd arzînd în el de cînd ne cunoaştem,
să aprindă pe mulţi alţii din jur.
570
Folosesc sintagma „spuneţi salutări…” în rezonanţă cu felul în care îşi salută Pavel fraţii din Roma. Acela care
citeşte aceste pagini este chemat să ducă aceste salutări celor menţionaţi în ele.
Spuneţi sănătate fratelui meu din Tinăud Ghiţă Ghiorghiaş şi casei lui şi bisericii pe care o
păstoreşte. Spuneţi sănătate lui Beni Cociubei din Salonta şi casei lui, precum şi bisericii pe
care o păstoreşte, care a ştiut să împlinească porunca lui Dumnezeu din Galateni 6:6.
Dumnezeu să le răsplătească osteneala.
Spuneţi sănătate lui Dan Micula şi bisericii pe care o păstoreşte în Marghita. Dumnezeu să-
l binecuvînteze pentru toată osteneala lui de a rămîne lîngă izvorul curat al Cuvîntului lui
Dumnezeu.
Din Oradea, drumul îmi coboară spre Arad, unde s-au adunat de obicei fraţii din toată zona
Banatului.
Spuneţi sănătate bisericii Maranata din Arad; lui Doru Popa, păstorul ei, care a susţinut cu
bucurie lucrarea, deschizînd pentru fraţii din toată zona Banatului nu numai facilităţile
extraordinare cu care i-a binecuvîntat Dumnezeu, ci şi inima lui. Nu o dată m-a încurajat,
spunîndu-mi: „Ai întotdeauna o uşă deschisă în biserica noastră!” Domnul să-i
binecuvînteze casa şi lucrarea şi să-l facă un stîlp şi un promotor al cunoaşterii lui
Dumnezeu în Ţara Românească, într-o vreme în care tot mai mulţi slujitori ai Evangheliei
se ocupă cu tot mai multe alte lucruri decît cu propovăduirea ei. Dumnezeu să-i dea curajul
să spună împreună cu Pavel: „Eu nu ţin numai decît la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi
scumpă, ci vreau numai să-mi sfîrşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o dela
Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:24).
Spuneţi sănătate lui Petrică Bulboacă şi casei lui. El a fost acela care, de cele mai multe ori,
a iniţiat şi a organizat întîlnirile de la Arad, purtînd de grijă multelor detalii legate de o
astfel de ocazie. Spuneţi sănătate şi soţiei lui, care s-a obosit să poarte de grijă şi sănătăţii
mele. Dumnezeu să le binecuvînteze casa şi viaţa.
Spuneţi sănătate familiei Miron şi Elena Cheregi şi părinţilor care locuiesc în casa lor. Ei s-
au ostenit pentru lucrarea lui Dumnezeu şi pentru mine ca puţini alţii, luînd pe umeri, în
mod voluntar, poveri, cheltuind din timpul şi bunurile lor materiale, pentru ca cei veniţi la
întîlnirile de la Maranata să poată aduna bunuri spirituale, prin care să poată, la rîndul lor,
îmbogăţi pe cei dintre care au venit. Dumnezeu să le răsplătească însutit. Ar putea să spună
şi ei împreună cu Pavel: „Eu dar mă pot lăuda571 în Isus Hristos, în slujirea lui Dumnezeu”
(Rom. 15:17).
571
Cuvîntul pe care Pavel îl foloseşte — „mă pot lăuda…” (leitourgos) — este un cuvînt extraordinar. În Grecia
antică — afirmă William Barclay — existau anumite responsabilităţi de stat care se numeau liturghii (leitourgiai), care
erau uneori puse pe umerii cuiva, iar alteori luate în mod voluntar de către oameni care îşi iubeau ţara. Existau cinci
astfel de slujbe voluntare pe care cetăţeni patrioţi obişnuiau să şi le asume. (a) Exista choregia, slujba de a forma un
cor. Atunci cînd Eschil, Sofocle şi Euripide îşi produceau dramele lor nemuritoare, în fiecare dintre aceste drame era
nevoie de un cor care recita anumite părţi. Existau festivaluri mari, cum era festivalul oraşului Dionisia, unde se juca
nu mai puţin de optsprezece astfel de lucrări dramatice în premieră. Oameni, care îşi iubeau oraşul, acceptau în mod
voluntar ca, pe spesele lor, să adune şi să pregătească un astfel de cor. (b) Exista apoi gumnasiarchia. Atenienii erau
împărţiţi în zece triburi. Ei fiind mari atleţi, la unele dintre marile festivaluri aveau loc faimoasele întreceri cu torţe
între echipele diferitelor triburi. Noi vorbim încă despre purtarea torţei şi practicăm lucrul acesta legat de jocurile
olimpice. Era o mare cinste să cîştigi o astfel de cursă, şi, tocmai de aceea, existau oameni în cetate, care, pe spesele
lor, selectau, susţineau şi antrenau echipa care să le reprezinte tribul. (c) Era apoi hestias. Existau ocazii în care
triburile se adunau laolaltă ca să mănînce şi să se bucure împreună. În astfel de ocazii, oameni generoşi preluau
În ultimii şapte ani, întîlnirile pentru pregătirea studierii Scripturii au putut avea loc pentru
că în diferitele oraşe — Constanţa, Galaţi, Iaşi, Sibiu, Cluj, Oradea, Arad, Timişoara,
Reşiţa etc. — s-au găsit oameni care, în mod voluntar, şi-au luat astfel de slujbe pe umăr ca
să facă întîlnirile posibile şi roditoare. Dumnezeu să-l binecuvînteze pe fiecare şi să le
răsplătească tuturor osteneala. Cine dă un pahar de apă în numele unui ucenic va primi
răsplata unui ucenic, a spus Domnul Isus. Într-un trup există multe mădulare, şi este nevoie
de slujba fiecărui mădular, pentru ca trupul să-şi poată împlini menirea. Unii dintre fraţii
mei dragi au organizat întîlnirile, luînd asupra lor cheltuielile implicate, alţii şi-au deschis
casele ca să cazeze pe cei veniţi din alte localităţi, alţii au slujit cu credincioşie la mese,
dînd din timpul şi din viaţa lor, alţii au susţinut financiar tipărirea materialelor, alţii s-au
implicat în producerea şi distribuirea lor, alţii s-au rugat pentru noi, ca să nu se risipească
toată această investiţie. Ce minunăţie este Trupul lui Hristos! Dumnezeu să fie lăudat
pentru lucrarea Lui!
7
… Cine este chemat la o slujbă — spune Pavel — să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii,
să se ţină de învăţătură. 8Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea
cu inimă largă. Cine cîrmuieşte, să cîrmuiască cu rîvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu
bucurie. 9Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de bine.
10
Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întîietate altuia. 11În
sîrguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de rîvnă cu duhul. Slujiţi Domnului. 12Bucuraţi-vă în
nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune. 13Ajutaţi pe sfinţi, cînd sînt în nevoie. Fiţi
primitori de oaspeţi. 14Binecuvîntaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvîntaţi şi nu blestemaţi.
15
Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plîngeţi cu cei ce plîng. 16Aveţi aceleaşi simţiminte unii faţă
de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămîneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri
înţelepţi (Rom. 12:7-16).
Dacă toţi aceşti fraţi ai mei nu ar fi luat în serios îndemnul lui Pavel din Romani 12:1 —
„Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o
jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă
duhovnicească” —, bucuria şi cîştigul nostru al multora nu ar fi fost posibile.
Spuneţi sănătate lui Nicu Atnagea şi casei lui. Dragostea şi respectul lui pentru Scriptură şi
pentru Dumnezeu au fost o continuă încurajare pentru mine, obligîndu-mă să alerg o milă
în plus pentru pregătirea mea. Simpla lui prezenţă la întîlnirile noastre era pentru mine un
îndemn la a mă conforma celor poruncite de Pavel în 2 Timotei: „Caută să te înfăţişezi
înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi
care împarte drept Cuvîntul adevărului. Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti; căci cei ce
le ţin, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu” (2:15-16). Şi el şi eu ştim şi
preţuim adevărul din versetele imediat următoare: „Totuş temelia tare a lui Dumnezeu stă
nezguduită, avînd pecetea aceasta: «Domnul cunoaşte pe ceice sînt ai Lui»; şi: «Oricine
responsabilitatea de a organiza şi de a susţine financiar astfel de întîlniri. (d) Exista archetheoria. Uneori cetatea
Atenei trimitea un ambasador unei alte cetăţi sau îl trimitea ca să consulte oracolul din Delfi sau Dodona. În astfel de
ocazii, totul trebuia făcut în aşa fel încît onoarea cetăţii să nu fie ştirbită. Existau oameni în cetate care se angajau în
mod voluntar ca să suporte cheltuielile implicate într-o astfel de ocazie. (e) Exista şi trierarchia. Atena era o mare
putere navală a lumii antice. Şi unul dintre lucrurile considerate a fi semnul celui mai mare patriotism era ca un om să
se angajeze în mod voluntar să susţină financiar întreţinerea unei trireme pe timp de un an. Acesta este cadrul de care
ţine cuvîntul leitourgos (William Barclay, The Letter to the Romans, pag. 221-222).
rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!»” (2 Tim. 2:19). Mulţumesc

Domnului pentru curăţia vieţii lui şi pentru iubirea lui de Scriptură.
Spuneţi sănătate lui Titus Lile şi soţiei lui, care şi-au deschis casa şi inima pentru mine şi
pentru toţi aceia care veneau cu mine la Arad. Dumnezeu să le răsplătească osteneala şi să
le binecuvînteze viaţa, ca să ştie cînd să fie „Marta” şi cînd „Maria”, neuitînd că „Maria şi-
a ales partea cea bună, care nu i se va lua” (Luca 10:42). Spuneţi sănătate lui Adi Bodri,
care nu o dată a slujit bucuros pe toţi aceia care ne-am adunat în jurul Cuvîntului lui
Dumnezeu. Spuneţi sănătate lui Nelu Andru şi casei lui. Deşi întors de curînd la Domnul,
foamea lui după adevăr şi dragostea lui de Dumnezeu a lăsat în mine un puternic ecou.
Spuneţi sănătate lui Dan Fizedean, prietenul meu drag, şi casei lui. Faţa lui luminoasă şi
inima lui deschisă spre Domnul şi spre oameni au fost întotdeauna o încurajare pentru
mine.
Spuneţi sănătate fratelui Drăuceanu şi celor din casa lui. De dînsul mă leagă amintiri din
cele mai plăcute. Dumnezeu ne-a împletit destinul începînd din anii ’70, cînd unul dintre
copiii lui a venit să studieze la Cluj. Sub bagheta dînsului am prins bucuria slujirii lui
Dumnezeu şi, ca orice ucenic, am călcat mai întîi pe urmele dînsului, ca dirijor de cor.
După mulţi ani însă, Dumnezeu mi-a luat cu gingăşie bagheta din mînă, punîndu-mi în loc
Scriptura. În planul Lui, exista un alt „cor” de dirijat, şi o nevoie mult mai stringentă în
Împărăţia Lui era pregătită pentru mine. Dar pot să spun că credincioşia în lucrurile de
atunci mi-a dat curajul credincioşiei în lucrurile de acum. Mă bucur că relaţia noastră
continuă, dar de data aceasta în Cuvînt. Dumnezeu să-l întinerească şi să-i dea încă mulţi
ani de bucurie în El. Spuneţi sănătate şi familiei lui mai largi, dintre care mulţi, deşi plecaţi
de pe aceste meleaguri, nu s-au dat înapoi de la a susţine lucrarea lui Dumnezeu cu bucurie.
Salut în special toată casa fratelui meu Ştef şi le mulţumesc pentru tot ceea ce au făcut în
Numele Domnului pentru mine şi pentru lucrarea lui Dumnezeu.
Spuneţi sănătate bisericii Bujac, din Arad, care la începuturi a găzduit cu bucurie întîlnirile
de la Arad. Spuneţi sănătate lui Titi Bulzan şi casei lui, pe atunci păstorul bisericii Bujac.
De el mă leagă mulţi ani de creştere şi slujire împreună lui Dumnezeu. El să le răsplătească
efortul şi să-i facă o făclie în noaptea care nu se mai ridică de peste ţara aceasta. Spuneţi
sănătate lui Iosif Zene şi casei lui, care a fost şi casa mea nu o dată, în pofida greutăţilor
prin care treceau. Dragostea lui de Dumnezeu şi de Scriptură i-a fost scut în vremuri
potrivnice, scoţîndu-l la liman. Spuneţi sănătate de asemenea şi lui Daniel Crişan şi casei
lui. Pe amîndoi i-am cunoscut în Bujac. Acum Domnul i-a învrednicit să ia pe umeri jugul
lucrării într-o altă biserică a lui Hristos. El să le fie tovarăş de drum şi ajutor.
Spuneţi sănătate bisericii Şega din Arad şi în mod special lui Mircea Aioanei şi casei lui.
Ani la rînd, el a fost acela care cu mari eforturi a mijlocit ca materialele să fie tipărite la
vreme şi să ajungă astfel în mîinile celor din ţară. Dumnezeu să nu uite osteneala şi
dragostea ta şi să-ţi ridice ochii spre El în vremuri grele. Alipeşte-te de Domnul, înalţă
Numele Lui, şi El te va înălţa. Spuneţi sănătate şi celor din jurul lui: Costică Holhoş,
Daniel Pantiş, Mircea Belc, Aurel Ardelean şi Horia Hîrtaci, aceia care au trudit pentru
pregătirea studiului biblic pentru ca slujirea lor să fie bine primită şi cu folos. Dacă un
singur om în spărtură este o încurajare, cu cît mai mult veţi fi voi toţi, dacă nu-l veţi lăsa pe
Cel Rău să vă îndepărteze de Cuvînt şi pe unii de alţii!

Spuneţi sănătate Bisericii Pîrneava din Arad. Lui Onisim Mladin, păstorul bisericii şi
prietenul meu, cu care, de-a lungul anilor, am împărţit multe ceasuri de părtăşie în Cuvîntul
lui Dumnezeu. Fie ca iubirea de Scriptură care este în inima lui să nu se îngroape în multele
treburi cu care s-a împovărat în ultima vreme. Spuneţi sănătate şi lui Doru Butaş, care a
schimbat bagheta de dirijor cu Scriptura. Spuneţi sănătate în mod deosebit lui Luci Oprea şi
prietenilor lui: Vali Sas, Dorin Stanca, Daniel Goileanu şi mulţi alţii, care cu credincioşie
au rămas lîngă Cuvîntul lui Dumnezeu din prima zi în care am pornit la drum. Prin
dragostea lor de Scriptură, ei au fost pentru mine magnetul care m-a adus înapoi la Arad cu
bucurie, de multe ori. Dumnezeu să poarte de grijă tuturor nevoilor voastre şi să vă
răsplătească umblarea cu El în toţi aceşti ani, cu cunoaşterea Lui deplină. Fie ca tot ceea ce
aţi învăţat despre El să se întrupeze în vieţile voastre. Spuneţi sănătate lui Ghiţă Ponta, ruda
mea, pentru duhul lui blînd, pentru casa lui deschisă şi mai ales pentru inima lui mare în a
sluji.
Spuneţi sănătate lui Timotei Băbuţ şi casei lui. Dumnezeu să-l binecuvînteze pentru curajul
şi insistenţa cu care m-a zorit cu foarte mulţi ani în urmă să aştern în scris gîndurile pe care
Dumnezeu mi le dădea din Cuvîntul Său şi pe care le împărtăşeam cînd ajungeam în Arad.
Atunci îl priveam cu îngăduinţă şi puneam deoparte îndemnurile lui, ca fiind nerelevante
pentru mine. Dar acum, cînd Domnul a adus vremea scrisului, îmi aduc aminte de
îndemnurile lui şi le preţuiesc mult. Toţi aceia care au beneficiat de pe urma cuvintelor
aşternute pe hîrtie îi datorează şi lui mulţumiri, deşi ei nu ştiu că la îndemnurile lui am
îndrăznit să iau pana în mînă. Dumnezeu să-l binecuvînteze, să-i sporească darul încurajării
şi să-i răsplătească jertfa pe care a făcut-o cu credincioşie în toţi aceşti ani.
Spuneţi sănătate celor din marea familie Rudolf, în a căror casă m-am desfătat nu o dată în
Cuvîntul lui Dumnezeu în anii tinereţii mele, prin cei care se adunau acolo să se întîlnească
cu Domnul în Scriptură şi cu care am continuat să ne bucurăm în jurul Cuvîntului pînă în
ziua de astăzi.
Spuneţi sănătate bisericii din Curtici şi păstorului ei Ghiţă Moţoc. Spuneţi sănătate şi
familiei Bulboacă. Dumnezeu să le sporească stăruinţa în cunoaşterea Lui.
Întîlnirile de la Arad alternau cu cele de la Timişoara, o cetate puternică, în care Dumnezeu

a aşezat nenumăraţi iubitori de Dumnezeu şi de Scriptură. Spuneţi sănătate fraţilor mei din
Biserica Betel din Timişoara: lui Radu Marius şi casei lui, care a fost şi casa noastră nu o
dată; lui Teo Tăşădan, Cristian Bodri, Alex Neagoe, Silviu Rogobete, Daniel Bulzan, Nelu
Botnariuc şi Gicu Madăr. Cui i se dă mult, i se cere mult, spune Domnul Isus. Tot ceea ce
Dumnezeu a turnat în voi trebuie pus cu curaj în negoţ, pentru ca, la venirea Lui, Stăpînul
să primească cu dobîndă înapoi ceea ce este a Lui. Spuneţi sănătate lui Ionel Emil Drăgan
şi casei lui. Îi mulţumesc pentru toată slujirea lui în toţi aceşti ani în zona Timişoarei.
Spuneţi sănătate fraţilor mei din biserica Vox Domini din Timişoara, născută de curînd cu
dorinţa de a fi o voce a Domnului pe acele meleaguri, o voce care să-L slăvească pe
Dumnezeu şi care să se ridice ca stindard spre slava Lui. Îmi aduc cu bucurie aminte de
Gili Indrie şi casa lui, de toată căutarea şi găsirea de Dumnezeu pe care am văzut-o în el.
Spuneţi sănătate lui Gelu Paul, Cornel Şandru şi Adi Totan. Părtăşia lor în jurul Cuvîntului
lui Dumnezeu a aprins un foc a cărui căldură se simte la fiecare dintre întîlnirile noastre.
Dumnezeu să vă dea curajul să modelaţi tot ceea ce faceţi după adevărurile curate ale
Scripturii, să croiţi cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca Dumnezeu să poată aduce
prin voi vindecare multora dintre cei care vă privesc.
Spuneţi sănătate celor din biserica Betania din Timişoara, în mod special lui Ilie Dănuţ şi
lui Liviu Neagoe. Apa vieţii ne-a fost dată ca s-o dăm mai departe. Oare cîţi vor învia în
jurul vostru în urma lucrării pe care Dumnezeu o va face prin voi?
Spuneţi sănătate lui Marius Birgean, casei lui şi bisericii Emanuel, pe care o păstoreşte şi în
care am fost încurajat întotdeauna. Dumnezeu să vă dea curajul să trageţi brazda adîncă în
ogorul Lui, în acea zonă a ţării unde este multă nevoie de lumina Cuvîntului lui Dumnezeu.
Spuneţi sănătate fraţilor mei dragi din Reşiţa care de şapte ani plătesc preţul cu bucurie
pentru a-L întîlni pe Dumnezeu în Cuvînt: Ion şi Nicu Ardelean, Cornel Cimpoieş, Gabriel
Bocşe, Adrian Constantin, Fane Szabo, Adrian Buşan, Ion Dragomir şi Costică Popescu.
Credincioşia lor a inspirat credincioşie şi în mine, şi bucuria lor de Cuvînt a sporit şi
bucuria mea. Dumnezeu să vă dea curajul şi puterea să vegheaţi unii asupra altora şi să vă
îndemnaţi la dragoste şi la fapte bune. Speciale salutări fraţilor mei Mihai Mihuţ şi Daniel
Bărnuţiu, care trudesc pe ogorul Evangheliei în acea zonă. Spuneţi sănătate lui Marius
Păun şi Ion Crina, care trudesc cu credincioşie în împrejurimile Reşiţei; în Caransebeş,
Zaharia Arnăut; în Oraviţa, Eugen Rundo şi Daniel Oprean; în Jimbolia, Adrian Popa.
Spuneţi sănătate fraţilor mei dragi de la Petroşani; grupului care se adună în casa familiei
Iosif şi Cornelia Rusu: Puiu Cristea, Sorin şi Tabita Mihanţa, Cornel şi Marta Marici, Cristi
şi Tabita Gall, Adi Ştirbu, Emilia Neiconi, Ligia şi Aura Cărare, Felicia Căprar. Dumnezeu
să binecuvînteze în mod special pe Iosif şi Cornelia Rusu cu dorinţa de a continua să-şi
deschidă cu generozitate casa pentru aceia care doresc să studieze Cuvîntul lui Dumnezeu
şi să le dea curajul motivării acestora la statornicie în studiul Scripturii şi la cunoaşterea lui
Dumnezeu. Nu vă descurajaţi. Biruinţa este a Domnului!
Spuneţi sănătate lui Nicu Chindea din Buziaş şi casei lui. M-am bucurat să-l revăd şi să văd
că stă lîngă Domnul şi lîngă Scriptură.
Spuneţi sănătate fratelui meu Gheorghe Peagu din Craiova şi grupului cu care studiază
Scriptura. Dumnezeu să vă ajute să descoperiţi căile Lui, ca să puteţi croi cărări drepte cu
picioarele voastre, pentru ca aceia care şchiopătează pe cale să nu cadă, ci să fie vindecaţi.
Mare este secerişul, puţini sînt lucrătorii în toată zona Olteniei. De aceea, Dumnezeu să vă
facă secerători destoinici în secerişul Lui.
Spuneţi sănătate „Bisericii Nr. 2” din Sibiu. Dumnezeu să toarne binecuvîntări speciale
peste păstorul ei Beniamin Poplăceanu şi peste casa lui, care a fost şi casa mea nu o dată.
Dumnezeu să-i dea înţelepciunea de a încuraja şi de a susţine studierea Scripturii în toată
comunitatea, aşa cum a făcut-o pînă acum. Speciale salutări lui Cornel Fogoroşiu şi casei
lui, lui Cornel Bîrlea şi casei lui, lui Nistor Popa şi casei lui şi lui Petre Cojocaru şi casei
lui. Preţul pe care l-au plătit toţi aceşti prieteni ai mei a rodit spre slava lui Dumnezeu, prin
slujirea multora de către ei în jurul Sibiului. Dumnezeu să le răsplătească alergarea.
Spuneţi sănătate lui Sorin Căpăţînă, lui Cornel Butuc şi lui Vasile Şeican din Biserica Nr. 1
din Sibiu. Spuneţi sănătate lui Gheorghe Răducanu din Sebeş, Alba, lui Andrei Nicolae
care lucrează în Motru şi Baia de Aramă, lui Traian Capotă, Nicu Stremţan, Dan Poşta din
Cisnădie, lui Dorin Feireisz din Avrig şi fratelui meu Hotea din Drăgăşani, lui Corneliu
Petrean din Vulcan, rămas statornic în studiul Scripturii; lui Kovács Valentin din Lugoj, lui
Ilie Mondoc din Rîmnicu-Vîlcea, lui Mircea Fer din Zlatna şi mulţi alţii din Comunitatea
de Sibiu care continuă să studieze Cuvîntul şi să-l împartă şi altora.
Spuneţi sănătate fratelui meu Botar Petru, care lucrează în Corna; lui Valeriu Onica din
Cîrnesti; lui Vári Zsolt din Hunedoara şi lui Ion Mihălţan din Ohaba.
Spuneţi sănătate lui Gigi Dobrin şi casei lui, precum şi întregii biserici din Mediaş.
Dumnezeu să toarne peste el o măsură mai mare de credinţă, pentru ca să îndrăznească să-
şi lărgească sfera de slujire. Dumnezeu să facă din el un catalizator care să adune în jurul
Scripturii tot mai mulţi oameni din zona în care a fost aşezat.
Spuneţi sănătate celor din Alba Iulia şi din împrejurimi, cu care am petrecut multe ceasuri
binecuvîntate în Cuvîntul lui Dumnezeu: păstorilor bisericii, Marcel Cordoş şi Ionuţ
Dragomir, lui Barna Petru, Cornel Alexandroni, Mircea Dragomir, Cornel Dragomir,
Mircea Popiţa, Claudiu Almăşan, Daniel Zdrînc, Ovidiu Achim, Petru Nicula, Nelu Chiş,
Cornel Marcu.
Deşi nu am fost niciodată în Braşov, mai nou am acolo un prieten drag: pe fratele meu mai
mare, Iosif Ţon, pe care Dumnezeu l-a folosit la vremea potrivită în mod deosebit în viaţa
mea. El a fost acela pe care Dumnezeu l-a readus pe meleagurile clujene tocmai în perioada
formării mele şi prin care a sădit în mine foamea după Cuvîntul lui Dumnezeu. Iar atunci
cînd am început să scriu, el a fost acela care m-a încurajat să merg înainte. Am o deosebită
preţuire pentru el şi pentru toată lucrarea pe care Dumnezeu o face prin el. Dumnezeu l-a
ridicat în ţara noastră ca pe un stîlp pe care să se reazeme lucrarea Împărăţiei Lui.
Dumnezeu să-i dea sănătate şi mulţi ani de slujire rodnică, astfel încît să stîrnească pe mulţi
la iubire de Dumnezeu. Spuneţi sănătate şi fratelui meu Răican Valentin din Braşov.
Spuneţi sănătate fratelui meu Taloş Vasile, alături de care am pornit la drum cu şapte ani în
urmă. Mă bucur de povara pe care Domnul a aşezat-o pe inima lui de a vedea sud-estul ţării
cîştigat pentru Domnul. Fie ca la temelia fiecărei noi biserici care se naşte în ţara aceasta să
fie aşezată în modul cel mai serios învăţătura apostolilor. Spuneţi sănătate bisericii Popa
Rusu din Bucureşti şi păstorului ei Liviu Căprar. Dumnezeu să-i înmulţească darul slujirii
în formarea generaţiei de mîine. Spuneţi sănătate lui Mircea Pătrăşescu şi lui Dragoş
Alexandrescu şi celor din casele lor, cu care am petrecut ceasuri binecuvîntate în Cuvîntul
lui Dumnezeu. Nădăjduiesc că poverile cu care s-au încărcat nu i-au strivit şi nu i-au
îndepărtat de Scriptură. Spuneţi sănătate lui Iosif Dragomir din Bucureşti şi bisericii pe
care o păstoreşte. Spuneţi sănătate lui Florin Bădulescu şi grupului din jurul lui.
Spuneţi sănătate lui Titus Peia şi casei lui. Foamea lor după Cuvînt mi-a umplut inima de
curaj şi de nădejde, gîndindu-mă la ce va lucra Dumnezeu prin ei în marea metropolă a
Bucureştiului. Fie ca tot ceea ce Dumnezeu a început în casa voastră să se aprindă ca un
foc în toată cetatea. Spuneţi sănătate fratelui meu Emanuel Pavel din biserica Carol Davila
din Bucureşti şi tinerilor din jurul lui. Dumnezeu să-l facă o voce care să se audă clar în
toată ţara.
Spuneţi sănătate Bisericii Nr 1 din Constanţa şi păstorilor ei Marian Ghiţă şi Claudiu

Fechete. Dumnezeu să vă dea lumină în direcţia pe care o alegeţi.
Spuneţi sănătate lui Samuel Cristian şi celor din casa lui. Casa lui este şi casa mea atunci
cînd sînt la Constanţa. Bucuria mare este nu doar să ne încurajăm împreună, scoţînd din
adîncurile Scripturii bogăţiile ei, ci să şi călătorim împreună, împărţind atît povara, cît şi
bucuria drumului. Spuneţi sănătate tuturor celor care se adună în casa lor în jurul
Cuvîntului lui Dumnezeu. Nu vă lăsaţi descurajaţi, orice ar veni peste voi! Dumnezeu are
lucrări mari de făcut în voi şi prin voi. Staţi deci alipiţi de El cu toată inima! Ridicaţi-vă
ochii şi priviţi holdele coapte! Visaţi împreună cu Hristos la secerişul Lui, şi veţi secera
spre slava Lui, în toată Dobrogea şi mai departe.
Spuneţi sănătate Bisericii Nr. 2 din Constanţa şi pastorului ei Daniel Fodorean, de care mă
leagă amintirea multor ani petrecuţi în aceeaşi biserică în Cluj. Dumnezeu să te ţină alipit
de El şi înrădăcinat în Cuvîntul Lui. Spuneţi sănătate şi lui Marius Băcioiu, care trage
alături de Daniel brazdă în adîncirea Scripturii. Marius, în vremuri tulburi, învaţă să-ţi
ridici ochii spre Dumnezeu şi să nu uiţi, că Dumnezeu ne-a dat trupul şi viaţa ca să căutăm
mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui.
Spuneţi sănătate bisericii din Brăila şi în mod deosebit fratelui meu Iosif Ştefănuţ şi casei
lui. El a fost acela care în anii ’80 a venit la mine cu trei tineri din jurul lui ca să studiem
Scriptura. Ca urmare a acelei experienţe, în anul ’90, a revenit şi a insistat să accept
coordonarea studiului biblic în ţară. Probabil că nici el şi nici eu nu ştiam exact despre ce
este vorba. Dumnezeu să-l binecuvînteze pentru inima lui de păstor şi pentru extraordinarul
dar al încurajării, prin care a ştiut şi ştie să lanseze pe cei din jurul lui. Spuneţi sănătate şi
lui Marius Mezin şi tinerilor din jurul lui cu care deschide Scriptura ca să-L cunoască
împreună pe Dumnezeul ei. Dumnezeu să-l încurajeze în păşirea lui prin spaţiul sacru al
revelării de Sine a lui Dumnezeu şi să-l încurajeze în credincioşia lui, pentru ca înaintarea
lui să fie văzută de toţi.
Spuneţi sănătate lui Ghiţă Ovidiu, de care mă leagă ani lungi de prietenie în Cuvîntul lui
Dumnezeu. Ne-am cunoscut la începutul anilor ’80 în jurul Cuvîntului lui Dumnezeu
undeva în munţii Transilvaniei. Reîntîlnirea noastră după cîţiva ani o pot mulţumi fratelui
Iosif Stefănuţ. Ovidiu a fost unul dintre cei trei tineri care, împreună cu fratele meu
Ştefănuţ, au poposit în casa noastră ca să ne bucurăm împreună în Cuvînt. De atunci am
tras brazdă împreună în slujire şi mă bucur tot mai mult de faptul că îndrăzneşte să ia în
primire colţul de sud-est al ţării pe care Dumnezeu l-a împărţit spre slujire lui şi celor din
jur. Spuneţi sănătate şi casei lui, care este şi casa mea ori de cîte ori poposesc pe
meleagurile Galaţiului. În mod special, spuneţi sănătate bisericii pe care o păstoreşte şi
care, pentru mine, este o desfătare, din pricina iubirii de Scripură şi de Dumnezeu pe care o
văd şi o simt ori de cîte ori sînt acolo. Fie ca Dumnezeu să-i facă o lumină pentru toată
partea de sud-est a ţării. Spuneţi sănătate tuturor celor din jurul lui. O salutare sfîntă fratelui
meu drag Radu Luciu, a cărui foame după Dumnezeu este molipsitoare pentru toţi cei din
jur şi care a ştiut să-L ducă pe Dumnezeu în viaţa şi în slujba lui de zi cu zi. Spuneţi
sănătate tuturor celorlalţi din grupul lor de studiu: Octavian Cristian, Dănilă Paul, Titi
Aostăcioaei, Beniamin Bulugu, Daniel Profire, Emanuel Tonică. Spuneţi sănătate şi lui
Dan Olaru, Dănuţ Dubei, Viorel Pricope, care, deşi au plecat pe alte meleaguri, caută în
continuare pe Dumnezeu pe paginile Scripturii.
Spuneţi sănătate lui Mihai Dumitraşcu, păstorul bisericii penticostale Emanuel din Galaţi,
şi tuturor celor din jurul lui. Dumnezeu ne-a împletit cărările tocmai în Ierusalim, şi de
atunci mă uit cu bucurie la ceea ce se întîmplă în jurul lui. Dumnezeu să-i înmulţească
curajul de a umbla cu El şi de a ridica un steag pentru fraţii lui.
Spuneţi sănătate bisericii din Tulcea şi păstorului ei Aurel Gacea, un altul dintre cei pe
care, în anii ’80, fratele Ştefănuţ i-a adus cu sine la Cluj ca să studiem Biblia împreună.
Deşi viaţa ne-a dus apoi pe coordonate diferite şi ne-am întîlnit mai puţin des, dragostea lui
de Dumnezeu şi de Scriptură a continuat să fie o încurajare pentru mine. O salutare sfîntă şi
lui Cornel Moş-Man şi lui Adrian Popa din Tulcea. Spuneţi sănătate lui Costel
Tomoşoschi, care lucrează în Tecuci, lui Beniamin Boingeanu, care lucrează în Gropeni,
lui Nuţu Dăboi din Bîrlad şi lui Costică Creţu din Moineşti.
Spuneţi sănătate fraţilor mei din Bacău: Constantin Cojoc, Lucian Tomulescu, Nelu, Dan şi
Dorin Bejenaru, Cornel Zăvoian, Viorica Iacob, Gheorghe Juravle, Ionel Chivoiu, Ion
Năstat, Mariana Galeru. Dumnezeu să vă încurajeze la alipire de El, indiferent prin ce veţi
trece. Spuneţi sănătate şi lui Ioan Dimitriu şi lui Titi Enache din Vaslui şi lui Neculai
Ştefănescu din Bîrlad.
Spuneţi sănătate lui Doru D. Neculai din Piatra-Neamţ şi casei lui. Ori de cîte ori îl
întîlnesc sînt încurajat de ceea ce Dumnezeu a lucrat în viaţa lui şi a celor din jurul lui:
Adrian Arseni, Vili Neculai, Gigi Manolache, Gheorghiţă Botomei. Dumnezeu să vă dea
curajul să rămîneţi tari pentru El în zona în care El v-a aşezat să luptaţi pentru lărgirea
Împărăţiei Lui. Spuneţi sănătate tuturor celor care lucrează pe acele meleaguri moldovene:
Andrei Dumitrăşcuţă (Almaş), Gheorghe Negustoru şi Nicu Pîntea (Bicazu-Ardelean),
Manole Dandu (Bicaz-Chei), Ion Dandu şi Beni Handaric (Dămuc 1), Daniel Bucur
(Dămuc 2), Ion Topoliceanu (Huisurez), Costel Apetrei (Bîrleşti), Gheorghe Motoc şi
Sandu Trişcă (Borca). Spuneţi sănătate lui Liviu Betiuc şi grupului din jurul lui şi Bisericii
din Cîmpulung Moldovenesc.
Spuneţi sănătate lui Costel Ghica, familiei lui şi bisericii care s-a născut sub acoperişul lor
şi tuturor celor care, prin dragostea lor de Scriptură şi prin căutarea lor de Dumnezeu, au
devenit o provocare pentru mulţi din ţară. Zilele petrecute împreună în Cuvîntul lui
Dumnezeu la Suceviţa, ani la rînd, m-au umplut de bucurie şi au fost o provocare pentru
mine. Privesc cu mult interes ceea ce Dumnezeu va binevoi să lucreze prin ei în toată zona
Iaşului şi a Moldovei. Spuneţi sănătate în mod deosebit tinerilor din biserică, ce şi-au dat
viaţa lui Dumnezeu, ca Daniel. Dumnezeu să facă din ei repere în generaţia lor, indicatoare
spre Dumnezeu şi să le crească curajul slujirii în cercuri tot mai largi, pornind cu curaj din
„Ierusalimul” în care Domnul i-a aşezat.
Spuneţi sănătate lui Orest şi Cristina Onofrei, precum şi părinţilor lor din Marginea, pentru
căldura cu care ne-au găzduit întîlnirile în multe veri, ca să putem sta în linişte în jurul
Cuvîntului lui Dumnezeu. Speciale salutări fratelui Vladimir Onofrei, care în rîvna lui
pentru Domnul se poate bucura împreună cu El de biserica nouă care s-a deschis între fraţii
noştri romi. Dumnezeu să-l binecuvînteze şi pentru ajutorul pe care, împreună cu familia
lui, l-a dat familiei mele în anul în care eu porneam la drum în scrierea materialelor de
studiu. Credincioşia lor în lucrul mîinilor lor a fost o slujire deosebită pentru familia mea,
în vremuri în care eu însumi, fiind aplecat asupra scrisului, nu am putut să împlinesc ceea
ce ar fi trebuit pentru ei. Dumnezeu să le sporească îndrăzneala de a visa şi de a sluji în
Împărăţia lui Dumnezeu. Potenţialul pe care Dumnezeu l-a pus în ei poate aduce roadă spre
slava lui Dumnezeu în toată Moldova. Oare vor îndrăzni să facă la Suceviţa un centru de
conferinţe şi de formare pentru învăţătorii din ţară? În acel loc minunat, inima şi mintea se
pot apropia de Dumnezeu ca în puţine alte locuri.
Spuneţi sănătate „Bisericii 1” din Iaşi, păstorului ei Florin Vasiliu şi casei lui. Le
mulţumesc pentru toată osteneala de a organiza întîlnirile de studiu biblic care au avut loc
în Iaşi de-a lungul anilor. Spuneţi sănătate surorilor care ne-au slujit cu bucurie pe toţi cei
care ne-am adunat acolo. Spuneţi sănătate în mod special lui Titi Frunză, casei lui şi celor
din jurul lui: Laurenţiu Bărbulescu şi Nelu Gacea.
Spuneţi sănătate fraţilor mei din „Biserica 2” din Iaşi, lui Mihai Costache, păstorul ei, şi
celor din casa lui. Spuneţi sănătate şi lui Dănuţ Mănăstireanu şi casei lui, de care mă leagă
mulţi ani de bucurie în Cuvînt şi a cărui casă a fost adesea şi casa familiei mele. Acum că
va scutura în curînd de pe umăr povara buchisirii cărţilor, sper ca Domnul să se poată
bucura din nou de casa lui plină de oameni, unde mulţi au descoperit pe Dumnezeu şi
frumuseţea căilor Lui, şi să-l facă un stîlp pentru Împărăţia Lui din tîrgul Ieşilor şi din ţară.
Spuneţi sănătate bisericii Filocalia din Iaşi, lui Pavel Romaniuc şi casei lui. Spuneţi
sănătate lui Radu Onu şi tuturor acelora care, împreună cu el, au pornit pe urmele
Domnului prin spaţiul sacru al Scripturii. Dumnezeu să vă întîlnească pe cărările Scripturii
şi să vă sfinţească prin adevărurile ei. Dumnezeu să vă facă o lumină şi o provocare pentru
studenţii care vin în tîrgul Ieşilor să-şi caute rostul în viaţă. Fie ca prin voi să-L găsească pe
Acela care dă rost vieţii.
Spuneţi sănătate lui Petrică Ursache din Botoşani şi casei lui. Nu i s-a părut mult să străbată
ţara în lung şi în lat ca să se încarce cu Cuvîntul lui Dumnezeu, dar să şi încurajeze pe mulţi
să pornească pe drumul cunoaşterii lui Dumnezeu prin studierea Scripturii. Iar în
momentele de cumpănă, a ştiut să aleagă partea cea bună, ca Maria, care nu i se va lua.
Dumnezeu să aprindă prin el focul iubirii de Dumnezeu în toată zona Moldovei între fraţii
mei dragi creştini după Evanghelie. Spuneţi sănătate şi lui Virgil Achihai din Tîrgovişte,
fratelui meu Ion Nicuşor Rotaru, lui Nicu Grigore din Buzău. Spuneţi sănătate lui
Constantin Moraru din Tălmaciu. Dumnezeu să-i binecuvînteze în toată lucrarea pe care o
fac. Spuneţi sănătate lui Sebi Rusu din Bistriţa şi casei lui. Mă bucur de seriozitatea cu
care, alături de alţi fraţi ai lui — Nicu Mîţi, Silviu Hangea —, a plătit preţul venirii la Cluj
pe ploaie sau ninsoare, timp de doi ani de zile. Iar atunci cînd a sosit vremea înţărcării, a
pus mîna pe coarnele plugului pentru ca să tragă brazdă adîncă spre slava lui Dumnezeu.
Dumnezeu să nu uite osteneala voastră.
Spuneţi sănătate lui Crăciun Şandor din Dorohoi şi casei lui. Cu mulţi ani în urmă,
întîlnirea lui cu Dumnezeu a produs în mine o mare bucurie, pentru că am putut să văd cu
ochii mei în viaţa lui semnele naşterii din nou arătate în foamea după Cuvînt şi după fraţi.
De atunci au trecut mulţi ani, şi continuăm să ne bucurăm împreună ca fraţi în Isus Hristos.
După ce am colindat ţara înspre vest, sud, est şi nord, este vremea să mă întorc acasă, pe
meleagurile clujene, în comunitatea care adună în ea zona Bistriţei, Dejului, Tîrgu Mureş,
Sălajul, Baia Mare şi Satu Mare. Întreaga lucrare îşi are originea în ceea ce Dumnezeu
lucrează mai întîi în „Ierusalimul nostru şi în toată Iudea”. De aceea, spuneţi sănătate şi
fraţilor mei din Cluj, între care trăiesc şi cu care mă bucur în Cuvîntul lui Dumnezeu. În
fiecare marţi dimineaţa mă întîlnesc cu cîţiva dintre ei, ca să desţelenim ogorul acelei
săptămîni şi cel în care se va semăna programul de studiu biblic pentru toată ţara.
Dumnezeu să binecuvînteze pe: Nelu Carţiş, Adi Pastor, Olimpiu Benea, Vasile Lucaci,
Cornel Vereş, Gigi Cosman, Daniel Darie, Mihai Kollar, Nicu Lazăr, Marcel Salahoru,
Relu Moldovan şi Nelu Lucaci. Salutări speciale lui Adi Pastor şi casei lui. Dumnezeu să-l
binecuvînteze pentru toate zilele şi nopţile cheltuite cu bucurie alături de mine pentru a mă
ajuta la formatarea şi tipărirea materialelor de studiu. Dar în mod deosebit, binecuvîntarea
lui Dumnezeu să fie peste el pentru felul în care a ştiut să ia poveri de pe umărul meu şi să
hrănească biserica prin darul pe care Dumnezeu i l-a dat. Ori de cîte ori mă gîndesc la el,
mi se bucură inima, şi îmi zic: Cui i s-a dat mult, i se va cere mult. Dumnezeu să-l facă
credincios în slujba Împărăţiei Lui.
Spuneţi sănătate Anei Rudolf, pentru toată slujirea ei în editarea miilor de pagini, de-a
lungul anilor în care materialele au trebuit scrise şi publicate pentru toţi fraţii noştri din
ţară. Spuneţi sănătate Deliei Vuşcan, aceea pe care Dumnezeu a folosit-o să ţină legătura
cu majoritatea fraţilor din ţară. Fără munca ei, nu s-ar fi ţesut acea pînză nevăzută de relaţii
de care ne bucurăm acum.
Spuneţi sănătate lui Olimpiu Benea şi casei lui. Dumnezeu a pus în el un extraordinar dar
atît în administrarea lucrurilor, cît şi în înţelegerea Scripturii. Cuvintele spuse de bătrînul
Pavel tînărului Timotei se potrivesc foarte bine relaţiei lungi pe care Dumnezeu ne-a dat-o:
„Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în
purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie… Ia seama bine la citire, la îndemnare şi la
învăţătura pe care o dai altora. Nu fii nepăsător de darul care este în tine… pune-ţi pe inimă
aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentruca înaintarea ta să fie văzută de toţi.
Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora. Stăruieşte în
aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mîntui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă” (1
Tim. 4:12-16).
Aş dori să mulţumesc în mod special lui Radu Bocăniciu şi casei lui pentru preţul plătit, în
fiecare săptămînă, de nouă ani încoace. El este acela care deschide şi închide cu
credincioşie uşile întîlnirilor de luni seara pentru sutele de studenţi căutători de Dumnezeu.
Pe cînd ajungem noi, ceilalţi, sala este aranjată şi primitoare, pentru că el s-a dat Domnului
să facă cu credincioşie această slujire. Dumnezeu să-l binecuvînteze pentru grija şi
osteneala de a pune în mîinile oamenilor paginile scrise prin care aceştia să poată intra în
părtăşie cu fraţii lor de pretutindeni în timp şi spaţiu.
Spuneţi sănătate lui Gigi Cosman şi lui Cornel Vereş, păstorii bisericii Mănăştur şi
tovarăşii mei de lucru, cu care de mulţi ani tragem brazdă împreună pentru a desţeleni
ogorul în Cluj şi în ţară. Spuneţi sănătate în mod deosebit întregii biserici Mănăştur din
Cluj, care de ani de zile găzduieşte cu generozitate întîlnirile de luni seara, de marţi
dimineaţa, întîlnirile lunare cu păstorii din comunitate şi conferinţele din zonă. Dumnezeu
să le răsplătească osteneala celor din corpul administrativ care, în jurul fratelui Luca, ne
slujesc cu bucurie de atîta vreme. Acela care dă un pahar de apă în numele unui proroc va
primi răsplata unui proroc, spune Domnul Isus. Iar lucrul acesta li se aplică, desigur, şi lor.
Spuneţi sănătate bisericii din Mărăşti, păstorului ei, Vasile Tămaş, şi fraţilor lucrători care
îl înconjoară: Nelu Lupoian, Máté Feri şi Mircea Dudaş. Spuneţi sănătate bisericii Dîmbul
Rotund şi fraţilor care slujesc în ea: Gelu Dănuţ, Nelu Petricău şi Daniel Lar.
Spuneţi sănătate bisericii Iris din Cluj, familia caldă de care aparţin şi în care slujesc
împreună cu Eugen Stîncel, Nelu Carţiş, Vasile Lucaci, Adrian Pastor, Petrică Morar,
Traian Glatter, Traian Pop, Daniel şi Adrian Porumb, Remus Pop, Costel Scoarţă, Marcel şi
Octavian Cîmpean şi mulţi alţii. Ca şi în orice atelier de prototipuri, nu întotdeauna
lucrurile reuşesc să atingă performanţa scontată. Căutările şi încercările sînt parte
integrantă din realitate. Toată această bucurie şi durere a facerii pe care au îndurat-o fraţii
mei din Iris în ultimii zece ani s-a transformat în bucurie pentru mulţi alţii în ţară.
Dumnezeu să le binecuvînteze răbdarea şi curajul de a sta în spărtură alături de mine.
Spuneţi sănătate sorei Hanza, care mă însoţeşte în rugăciunile ei pretutindeni pe unde
călătoresc. Dumnezeu să-i binecuvînteze curajul de a sta în spărtură chiar şi la vîrsta la care
mulţi alţii au renunţat să se mai implice în bătăliile Împărăţiei lui Dumnezeu. Spuneţi
sănătate întregii biserici, în mijlocul căreia am crescut şi în mijlocul căreia slujesc.
Spuneţi sănătate fraţilor mei Vasile Tămaş şi Cornel Vereş, care prin inima lor smerită şi
iubitoare de Dumnezeu au făcut posibile întîlnirile lunare cu lucrătorii din toată
Comunitatea de Cluj, pentru ca să ne hrănim împreună din Cuvîntul lui Dumnezeu şi să ne
smerim înaintea Lui. Minunea pe care o vedem cu ochii este că puterea Cuvîntului a adus
între noi unitatea care nu a fost frîntă nici măcar o dată în toţi aceşti ani de neînţelegeri. Cît
de adevărat este că aceia care se adună în jurul lui Dumnezeu se apropie şi unii de alţii.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru bucuria de a ne vedea feţele şi de a ne încuraja în slujire
cu zeci de fraţi păstori din întreaga comunitate.
Mă bucur în mod deosebit de iniţiativa lor de a se aduna pe diferitele zone pe care le

reprezintă, ca să se încurajeze unii pe alţii în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în lucrarea de
lărgire a Împărăţiei Lui. Dumnezeu să binecuvînteze pe toţi cei care se adună în zona
Bistriţei, Dejului, pe cei din Tîrgu Mureş, Sălaj, Baia Mare şi Turda.
Spuneţi sănătate fraţilor mei din Dej. Speciale salutări familiei Danciu, care a dăruit cu
generozitate pentru ca multe dintre cărţile de studiu să poată fi tipărite. Dumnezeu să
înmulţească darul vostru spre slava Lui. Spuneţi sănătate celor care de şapte ani de zile
poartă torţa Cuvîntului în biserica din Dej şi de pe meleagurile învecinate: Nelu Pop, Vasile
Danciu jr., şi tuturor celor din jurul lor.
Nu aş putea să închei fără să transmit salutări speciale fraţilor mei împrăştiaţi prin toată
lumea. Spuneţi salutări lui Adrian Gocan şi Deliei pentru slujirea lor în toţi aceşti ani.
Adrian Gocan a fost acela care a dat viaţă primelor volume de comentarii, lucrînd neobosit
la grafica din ele şi la copertă. Dar slujirea lor nu s-a stins o dată cu plecarea lor din ţară, ci
s-a înmulţit. În timp ce mulţi alţii s-au îngropat în căutarea mîncării şi îmbrăcăminţii,
Adrian şi Delia au ştiut să caute mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui.
Dumnezeu să le răsplătească slujirea şi să-i facă promotori ai Împărăţiei Lui prin darurile
speciale cu care i-a înzestrat.
Spuneţi sănătate lui Ionuţ Suciu şi casei lui. În anul 1988, aflat în faţa morţii, Dumnezeu i-a
vorbit şi i-a alipit inima de Scriptură, unde i-a rămas inima chiar şi după ce a fost adus la
viaţă în urma unui transplant de rinichi, care l-a dus pe meleagurile Californiei. Casa lui a
fost şi casa mea, şi slujirea lui a adus bucurie întregii mele case. Spuneţi sănătate şi
prietenului meu Vasile, pentru slujirea lui faţă de mine şi faţă de casa mea. Dumnezeu să-l
aducă aproape de Sine în toate zbaterile şi căutările lui. Spuneţi sănătate fratelui meu Ştef
din Chicago şi fraţilor lui, pentru partea pe care au avut-o la Evanghelie în toţi aceşti ani
prin slujirea lor.
Spuneţi sănătate şi fratelui meu drag Daniel Brînzei şi casei lui. Zilele petrecute în Cuvîntul
lui Dumnezeu în această vară în biserica din Los Angeles m-au făcut să mă gîndesc mai
mult la fraţii mei români din diaspora. Spuneţi sănătate bisericii din Detroit, păstorului ei
Cornel Drăgoi şi în mod deosebit tinerilor din jurul lui. Dumnezeu să vă facă un stindard în
bătălia pentru reîntoarcerea bisericilor româneşti din diaspora americană la o abordare
contextuală a Scripturii. Şi voi, ca şi noi, aveţi nevoie de cunoaşterea căilor Domnului,
pentru ca să nu vă rătăciţi în inima voastră, ci să fiţi un bastion al Împărăţiei Lui pe acele
meleaguri. Spuneţi sănătate tuturor tinerilor români cu care am petrecut o săptămînă în
Colorado alături de Daniel şi de tovarăşii lui. Oare cîţi dintre voi veţi avea curajul să păşiţi
pe urmele lor? Bucuria mea a fost să văd că tot mai mulţi din generaţia a doua a celor
plecaţi din ţară se lasă chemaţi mai aproape de Dumnezeu şi de Cuvîntul Lui. A fost o
extraordinară încurajare să văd foamea după Cuvîntul lui Dumnezeu în tinerii români din
întreaga Americă. Dumnezeu să vă dea curajul de a preţui atenţionarea Domnului Isus din
Matei 16 şi de a vă croi viaţa în lumina ei: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se
lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. Pentrucă oricine va vrea să-şi scape viaţa,
o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va cîştiga. Şi ce ar folosi unui om
să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru
sufletul său?” (Mat. 16:24-26).
Spuneţi sănătate fraţilor mei care au avut curajul să ducă cu ei programul de studiu „Istoria
Binecuvîntării” în Canada, Olanda, Germania, Austria, Italia, Australia şi în multe alte
locuri de pe glob. Dumnezeu să vă binecuvînteze şi să vă ţină pe urmele paşilor Lui revelaţi
în Scriptură.
Pentru că în cei şapte ani care au trecut Dumnezeu mi-a umplut inima de bucurie prin toţi
aceşti fraţi ai mei, ca şi Pavel odinioară, aş dori să-i încredinţez în mîna lui Dumnezeu,
pentru ca El să-i păzească şi să-i folosească spre slava Lui:
17
Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac desbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe
care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. 18Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul
nostru, ci pîntecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşală inimile celor lesne
crezători. 19Cît despre voi, ascultarea voastră este cunoscută de toţi. Mă bucur dar de voi, şi
doresc să fiţi înţelepţi în ce priveşte binele, şi proşti în ce priveşte răul. 20Dumnezeul păcii va
zdrobi în curînd pe Satana supt picioarele voastre. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu
voi! Amin (Rom. 16:17-20). „Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mîna lui Dumnezeu şi a
Cuvîntului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte, şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi
cei sfinţiţi” (Fapte 20:32).
Bibliografie
Barclay, William, The Letter to the Romans, The Saint Andrew Press, Edinburgh,
second edition, 1957.
Black, Matthew, Romans, Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, 1973.
Bounds, E. M., The Weapon of Prayer, Baker Book House, Grand Rapids, Michigan,
second printing, 1977.
Bruce, F. F., The Epistle of Paul to the Romans, Inter-Varsity Press, Leicester,
1963.
Caird, George Bradford, The Revelation of St. John the Divine, Adam & Charles Black,
London, 1966.
Calvin, John, The Epistle of Paul The Apostle to the Romans, Eerdmans, Grand
Rapids, Michigan, 1961.
Carroll, B. H., An Interpretation of the English Bible Romans, Baker Book House,
Grand Rapids, Michigan, 1948.
Chrysostom, John, Homilies on the Epistle to the Romans, delivered in Antioch c. 387-
397, in Philip Schaff, ed., A Select Library of the Nicene and Post-
Nicene Fathers, vol. XI. Eerdmans, 1975.
Cranfield, Charles E. B., A Critical and Exegetical Commentary on the Epistle to the Romans,
in the International Critical Commentaries, T & T Clark, vol. I,
1975; vol. II, 1979; cu corecturi în 1983.
Cragie, P. C., The Book of Deuteronomy, Grand Rapids, Michigan, Eerdmans,
1976.
Eaton, Michael, No Condemnation, A New Theology of Assurance, Downers Grove,
Illinois, Inter-Varsity Press, 1995.
Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, „De la epoca de piatră
la misterele din Eleusis”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981.
Fărăgău, I. Beniamin, Deuteronom — Shema Israel!, Logos, Cluj-Napoca, 1992.
Fărăgău, I. Beniamin, Isaia — Nădejde în întuneric, vol. I & II, Logos, Cluj-Napoca, 1992.
Fărăgău, I. Beniamin, Genesa 1:1-25:11 — Un nume legat de Dumnezeu…ori de cărămizi
şi smoală, Logos, Cluj-Napoca, 1994.
Fărăgău, I. Beniamin, Levitic 1:1-17:16 & 18:1-27:34, vol. I & II, Logos, Cluj-Napoca,
1994.
Fărăgău, I. Beniamin, Note pe Apocalipsa, Logos, Cluj-Napoca, 1995.
Fărăgău, I. Beniamin, Ieremia 1-13 & 14-38, vol. I & II, Logos, Cluj-Napoca, 1997.
Fărăgău, I. Beniamin, 1 Petru 1:1-3:12 & 3:13-5:14, vol. I & II, Logos, Cluj-Napoca, 1997.
Fărăgău, I. Beniamin, Daniel 1-6 & 7-12, vol. I & II, Logos, Cluj-Napoca, 1998.
Fărăgău, I. Beniamin, Matei 1-10 & 11-23 & 24-28, vol. I, II & III, Logos, Cluj-Napoca,
1998.
Fărăgău, I. Beniamin, Romani 1-5 & 6-11, vol. I & II, Logos, Cluj-Napoca, 1999.
Hendriksen, William, Romans, The Banner of Truth Trust, Edinburgh, 1980.
Hoekema, A. Anthony, The Bible and the Future, Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, 1979.
House, H. Wayne, Chronological and Background Charts of the New Testament,
Academie Books, Grand Rapids, Michigan, 1981.
Hughes, Philip Edgcumbe, Paul’s Second Epistle to the Corinthians, Eerdmans, Grand Rapids,
Michigan, 1962.
Gooding, W. David, O împărăţie ce nu poate fi clătinată, Logos, Cluj-Napoca, 1995.
Lightfoot, J. B. & Harmer J. R., trad., The Apostolic Fathers, ed. a doua, Leicester, Apollos, 1990.
Lloyd-Jones, D. Martyn, Romans, The Law: Its Function and Limits (Rom. 7:1-8:4), Edinburgh &
Grand Rapids, Michigan, Banner of Truth Trust and Zondervan,
1973.
Moo, Douglas, Romans 1-8, in The Wycliffe Exegetical Commentary, Moody, vol. 1,
1991.
Morgan, G. Campbell, God’s Perfect Will, Morgan and Scott LTD, London.
Morris, Leon, The Epistle to the Romans, Eerdmans, Grand Rapids, Michigan,
1988.
Murray, John, The Epistle to the Romans, Eerdmans, Grand Rapids, Michigan,
1959, 1965, reprinted in one volume edition in 1987.
Olyott, Stuartt The Gospel as it Really Is, Paul’s Epistle to the Romans Simplly
Explained, Evangelical Press, Welwyn, Hertfordshire, England,
1979.
Philip, James, The Epistle to the Romans, Didasko Press, Aberdeen.
Sanday, W. and Headlam, A. C., A Critical and Exegetical Commentary on the Epistle to the
Romans, New York, 1929.
Sanders, E. P., Paul and Palestinian Judaism, SCM Press LTD, London, 1977.
Spurgeon, C. H., The Treasury of David, vol. I, Hendrikson Publishers, Peabody,
Massachusetts.
Stott, R. W. John, The Message of Romans, Inter-Varsity Press, Leicester, 1994.
Ziesler, John, Paul’s Letter to the Romans, Macmillan, 1859; sixth edition, 1885.
Warren Rick, The Purpose Driven Church, Grand Rapids, Michigan, Zondervan
Publishing House, 1995.
White, John, Lupta, Logos, Cluj-Napoca, ed. revizuită, 1993.
Wilson B. Geoffrey, Romans, The Banner of Truth Trust, Edinburgh, 1976.

Romani Partea 7

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Romani Partea 7

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

608

© Editura Logos, 1999

Ediţia a doua – varianta „online”

Biserica Baptistă Nr. 1, Cluj (Mănăştur)

13:1-7 Orînduirea stăpînirilor este responsabilitatea lui

Pentru a ne păstra focalizarea în slujirea Trupului lui Hristos, Pavel ne atenţionează de

Pentru a ne motiva la ascultare, în versetele 3-6, Pavel subliniază funcţia stăpînirilor,

Această procedură nu poate fi aplicată şi în relaţiile cu cei de afară. Răul în societate

13:1a Oricine să fie supus stăpînirilor celor mai înalte

Oricine să fie supus stăpînirilor

Pe de o parte, lupta „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor

Oricine să fie supus stăpînirilor

A te supune cuiva înseamnă a te alinia după persoana respectivă pentru a promova

Oare să funcţioneze acelaşi principiu şi în relaţia credinciosului cu stăpînirea? Aşa se pare,

Oricine să fie supus stăpînirilor celor mai înalte

Istoria dovedeşte faptul că în relaţia credincios-stăpîniri — la orice nivel am discuta

13:1b-4 Orice stăpînire vine de la Dumnezeu şi este în slujba Lui

Dar Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci doreşte ca acesta să se întoarcă de la

Este suficient să răsfoim paginile Vechiului Testament ca să vedem că într-adevăr Domnul

13:5 Să fim supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului

În a doua sa epistolă, Petru îi condamnă pe aceia care batjocoresc dregătoriile, subliniind

13:6-7 Daţi tuturor ce sînteţi datori să daţi

În concluzie, putem afirma că în timp ce Domnului Îi revine sarcina de a orîndui stăpînirile,

13:8-14 Responsabilitatea noastră este să ne rînduim viaţa

De îndată ce am căpătat libertatea lăuntrică de a lăsa în mîna lui Dumnezeu orînduirea

Să ne desbrăcăm dar de faptele întunerecului, şi

Să trăim frumos, ca în timpul zilei,

ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, şi

13:8-10 Să nu datoraţi nimănui nimic, decît să vă iubiţi unii pe alţii

Să luăm de exemplu păcatul curviei. A curvi înseamnă să ajungi să ai nevoie imperioasă de

Să presupunem că avem un eşec în relaţia cu soţia sau cu soţul. În amărăciunea noastră,

13:11-12 Să dezbrăcăm faptele întunericului şi să îmbrăcăm armele luminii

În Romani 6:1-14, Pavel a definit credinţa în Isus Hristos ca o dezbrăcare de păcat şi o

13:13 Să trăim frumos, ca în timpul zilei

13:14 Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos

Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în

îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, şi nu

Deci dezbrăcarea de faptele întunericului trebuie să fie urmată neapărat de o îmbrăcare cu

locuiască în adevăr în noi şi să rodească în noi în toată libertatea: „Roada Duhului,

A ne îmbrăca cu Hristos înseamnă a ne boteza în El, adică a ne cufunda în moartea Lui,

Pentru a rezuma lucrurile, să ne aducem aminte de faptul că în paginile precedente am

Al doilea pericol de defocalizare vine din neînţelegerea responsabilităţii noastre faţă de

Concluzii şi aplicaţii pe Romani 13:1-14

Dumnezeu este în controlul lucrurilor

Dumnezeul prezentat de Pavel în acest paragraf (13:1-7) trebuie să fie un Dumnezeu

Dumnezeu Se răzbună, lăsîndu-ne în voia minţii noastre blestemate

1:28). Se pare că în prima fază a lucrurilor, Dumnezeu administrează interesele Lui pe

Vindecarea ar trebui să înceapă cu Casa lui Dumnezeu

ar trebui să învăţăm să ne alipim de Domnul, lăsînd în seama Lui orînduirea stăpînirilor,

Din El, prin El şi pentru El sînt toate lucrurile

14:1-12 Primiţi bine pe cel slab în credinţă

14:1-6 Diferenţele dintre noi trebuie acceptate, nu schimbate

Slab în credinţă şi tare în credinţă (1)

Unul crede că… (2)

Domeniul părerilor îndoielnice sau contextul discuţiei (3)

părerilor îndoielnice. În Scriptură, Dumnezeu porunceşte să nu furi, să nu minţi, să nu

Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? (4)

Fiecare să fie încredinţat în mintea lui (5)

Problema fundamentală a celui slab în credinţă este neînţelegerea corectă a Cuvîntului.

Sîntem ai Domnului, şi Lui Îi dăm socoteală (6)

14:7-9 Am fost răscumpăraţi de Dumnezeu, ca să trăim pentru El

Dar textul se pretează şi la o interpretare literală, cu referire la trăirea şi moartea fizică.

14:13-23 Nu nimici pe acela pentru care a murit Hristos