Dumnezeu și politica !
Cercetați Scripturile !
Epistola către Coloseni, cap. 4.1:
cuvine, fiindcă ştiţi că şi voi aveţi un Stăpân în cer.”
Dumnezeu cere stăpânilor să
se poarte bine cu robii lor. Este
frumos și bine, dar asta înseamnă că
El susține sistemul social în care
unii oameni stăpânesc peste semenii
lor în același fel cum stăpânesc și
peste animale. Deseori un animal
valora mai mult pentru un stăpân
decât un rob de-al lui ! Este asta un
lucru dumnezeiesc ? De ce nu le
spune să renunțe la robi ? Deseori
creștinismul a fost criticat și
dezaprobat pentru aceasta. De
asemenea a fost învinuit că susține
regimurile politice totalitare și
dictatoriale prin promovarea unui
climat de supunere față de autorități.
Este un fel de a gândi dar
Scriptura nu susține nicăieri aceasta
în mod explicit. Poate o explicație a
acestei dileme se poate întâlni în
cartea întâi a prorocului Samuel, în
capitolele 8-12. Ceea ce este
prezentat acolo ca petrecându-se în
poporul evreu, descrie în fond
modul în care se raportează
Dumnezeu la politicile lumii și se
poate aplica deci și la celelalte
națiuni.
Poporul evreu a dorit să
schimbe orânduirea sau sistemul
politic, ca să zicem așa: au dorit un
împărat. Mai sunt și astăzi monarhii
în lume, adică țări care sunt conduse
efectiv de voința unui rege. Dacă în
țara respectivă există și constituție
atunci monarhia este considerată
constituțională, dacă nu, regimul
este considerat mai pe față, mai cu
perdea, în funcție de interesele
politice, ca fiind dictatorial, totalitar,
etc.
Motivul prezentat
delegațiile evreiești venite la
prorocul și judecătorul Samuel, cel
care conducea poporul în acea
vreme, dar care era deja prea bătrân
Lumina Vechilor Cărări
Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din
„Stăpânilor, daţi robilor voştri ce le datoraţi şi ce li se
ca să mai poată face vreme
îndelungată acea slujbă pentru popor
înaintea lui Dumnezeu, a fost
dorința de a se asemăna cu celelalte
popoare.
Ce a făcut Dumnezeu în
situația asta ? Mai cu seamă că până
atunci modelul de guvernare
instaurat și menținut de Dumnezeu
era acela al unui trio între un
judecător, un mare preot și un
proroc; de multe ori judecătorul
însuși fiind proroc. Prin intermediul
acestora Dumnezeu Însuși călăuzea
poporul. Prin cererea poporului
evreu de a schimba acest așezământ
cu unul monarhic, asemănător
celorlalte națiuni, era înlăturat Însuși
Dumnezeu de la conducere.
(1Samuel 8.7). Ce a făcut
Dumnezeu deci, în situația asta ? Ce
a făcut Dumnezeu, este ceea ce a
făcut mereu, mereu în cursul
timpului, lucru care definește felul
Lui de a fi și de a lucra, lucru care
înțeles fiind, clarifică multe
nedumeriri și întrebări: și-a potrivit
atitudinea cu situația creată ! Asta
face Dumnezeu adesea, motivat de
dragostea Lui față de om. Omul
alege ceea ce nu este bine sau nu
este cel mai bine, situații în care Îl
supără pe Dumnezeu, iar Dumnezeu
este întâlnit mai apoi relaționând cu
omul ajuns în situațiile pe care
acesta le-a ales. De exemplu: un
constructor merge la muncă cu
unelte pentru săpat, ceea ce s-ar
putea presupune e că va începe o
casă nouă. Dar casa la care va lucra
a fost deja locuită. Atunci de ce vine
cu unelte de săpat ? El își potrivește
de lucrurile cu situația existentă: casa
nu poate fi renovată fiindcă are
fisuri în pereți, fisuri care provin din
fisuri în temelie, deci trebuie
intervenit sub temelie. De exemplu
un medic trimite după o masă de un
metru, ceea ce presupune că va avea
o intervenție pentru un copil. Dar de
fapt este vorba de un om mare doar
că are picioarele amputate. Medicul
își potrivește activitatea în funcție de
situația existentă. De exemplu un
părinte poate avea un copil care s-a
îmbolnăvit în urma alegerilor lui
nepotrivite; poate a ajuns bolnav
psihic sau cu handicap de diferite
feluri. Părintele va relaționa cu
fiecare copil potrivindu-și
atitudinea, felul lui de a fi, cu
situația existentă. Asta pentru că nu
vrea să renunțe la copil și asta dintr-
un singur motiv: iubește cum numai
un părinte poate ! Așa se explică
faptul că Dumnezeu relaționează cu
oameni care au avut multe femei,
până acolo că s-ar părea că este
chiar implicat în asemenea căsătorii.
De ce ? A fost asta voia Lui ? Nici
pe departe…! Cel puțin în privința
asta Domnul aduce lămuriri
spunând: „Oare n-aţi citit că
Ziditorul de la început i-a făcut
parte bărbătească şi parte
femeiască şi a zis: „De aceea va
lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa
şi se va lipi de nevastă-sa şi cei doi
vor fi un singur trup?” Deci este
vorba de un bărbat, nu doi, și de o
femeie, nu trei, iar doi nu mai mulți,
formează o familie. Și totuși
Dumnezeu a relaționat strâns chiar,
cu oameni care au avut mai multe
neveste. Nici pe departe nu
înseamnă asta că Dumnezeu a ajuns
să fie de acord cu poligamia, ci este
doar urmarea alegerii Lui de a nu
renunța la omul ajuns în poziția în
care a ajuns, în urma alegerilor lui.
Așa de exemplu Îl întâlnim implicat
în războaiele dintre oameni. Ce
caută Dumnezeu acolo, în mijlocul
animalismului umanoid, unde
1
oamenii plini de ură se schingiuiesc
și se omoară unii pe alții ? Unii
creștini se scuză precum că atunci
era o altă orânduire, cea a Vechiului
Testament. Cred că acesta este un
aspect cu mai puține implicații; mai
degrabă aceasta se datorează
faptului că Dumnezeu se potrivește
în acțiunile Lui cu situațiile create
de diavolul și slujitorii lui, situații
care influențează adesea și pe cei
care slujesc lui Dumnezeu. Diavolul
a creat o lume plină de războaie.
Dumnezeu nu poate renunța la lume
și atunci Își potrivește activitatea de
căutare a binelui pentru om, la starea
în care acesta a ajuns. Drept urmare
Dumnezeu se implică în războaie !
El respectă dreptul dat diavolului de
a guverna lumea până la o vreme dar
în același timp face tot ce poate
pentru a menține o anumită ordine în
lume și pentru a salva pe cei care se
îndreaptă spre El. Insist în
exemplificarea acestui aspect,
considerându-l foarte important în
înțelegerea Scripturii și a naturii lui
Dumnezeu, lucru care neînțeles
creează spațiu pentru felurite
îndoieli și chiar pentru alunecarea în
ateism. De exemplu, părinte fiind,
dacă am un copil de treizeci de ani
dar redus mintal, mă veți putea
surprinde uneori făcând „bruuum,
bruuum” împingând o mașinuță prin
nisip alături de el. Sau dacă am un
copil alunecat în noroi, mă duc în
noroi după el, nu pentru că sunt de
acord să umblăm prin noroi, cu atât
mai puțin pentru că mi-ar place
noroiul, ci pentru că asta este
situația în care copilul meu a ajuns
și nu pot renunța la el. Sau dacă vi
se pare nepotrivită asemănarea cu un
copil care cade când vorbim de
lumea decăzută, atunci putem gândi
la faptul că am un animal ieșit din
turmă care a ajuns hăituit de
sălbătăciuni. Dacă nu pot renunța la
el, atunci mă puteți vedea alergând
între sălbătăciuni, urlând la ele… nu
pentru că am ajuns la concluzia că a
urla este omenește, ci pentru că îmi
potrivesc atitudinea cu situația
Lumina Vechilor Cărări
creată de alegerea rea a acelui
animal. De aceea Dumnezeu este
surprins în Scripturi în atitudini
nepotrivite cu statutul Lui divin;
pentru că de dragul omului acceptă
starea în care omul a ajuns în urma
alegerilor lui rele și-și potrivește
acțiunile cu respectivele stări pentru
a face ceva spre binele lui.
Omul a ales să se împartă
între stăpâni și sclavi (robi).
Dumnezeu acceptă realitatea aceasta
nu pentru că o consideră bună. Cu
siguranță de la început n-a fost așa:
Dumnezeu n-a creat în Eden stăpâni
și robi. Dumnezeu îi respectă omului
alegerea făcută în Eden, aceea de a-
și croi viața independent de El,
sfătuindu-se cu diavolul, de aceea nu
înlătură alegerile și urmările
alegerilor oamenilor. Le-a lăsat să
trăiască în orânduirea sclavagistă.
Însă nu i-a putut lăsa cu totul. Dacă
Dumnezeu i-ar fi lăsat pe oameni cu
totul, atunci diavolul ar fi
transformat de mult pământul într-
un iad. Oameni îndiavolizați ar fi
chinuit omenirea cu satisfacție dar și
aceștia s-ar fi urât între ei. Scriptura
spune: „Spuneţi printre neamuri:
„Domnul împărăţeşte ! De aceea
lumea este tare şi nu se
clatină.” (Psalmi 96.10a).
Și fiindcă Dumnezeu nu-i
poate lăsa de tot pe oameni,
intervine cu propuneri pentru a
îmbunătăți cumva situația. El cu alte
cuvinte spune: „Dacă tot ați ajuns
aici și vă stăpâniți unul pe altul,
atunci măcar faceți-vă sclavia mai
ușoară. „Stăpânilor, daţi robilor
voştri ce le datoraţi şi ce li se
cuvine, fiindcă ştiţi că şi voi aveţi un
Stăpân în cer.” și „Robilor,
ascultaţi în toate lucrurile pe
stăpânii voştri pământeşti; nu numai
când sunteţi sub ochii lor, ca cei ce
caută să placă oamenilor, ci cu
curăţie de inimă, ca unii care vă
temeţi de Domnul. Orice faceţi să
faceţi din toată inima, ca pentru
Domnul, nu ca pentru oameni, ca
unii care ştiţi că veţi primi de la
Domnul răsplata moştenirii. Voi
slujiţi Domnului Hristos. Căci cine
umblă cu strâmbătate îşi va primi
plata după strâmbătatea pe care a
făcut-o; şi nu se are în vedere faţa
omului.” (Coloseni 3.22-25). Și
pentru că Dumnezeu a intervenit
astfel, merită să fie binecuvântat.
De atunci regimurile politice s
-au tot schimbat. Acum se așază la
loc de cinste democrația ca mod de
guvernare. De fapt abolirea sclaviei
și așezarea fundamentelor
democratice se datorează în mare
măsură creștinismului, chiar dacă
lozinca revoluției franceze răzbate
zgomotos vremurile. Constituția
Statelor Unite, prima constituție
scrisă, pe baza căreia s-a format
declarația drepturilor omului și
deschiderea spre democrație,
precede cu doi ani începutul
revoluției franceze și a fost
concepută de oameni care au crezut
în mod profund în Dumnezeu,
oameni care au imprimat acelei
constituții un caracter profund
biblic. Acum însă democrația s-a
pervertit îndepărtându-se mult de la
conceptele sale inițiale, zilele ei
fiind numărate. Ce face Dumnezeu
în ce privește diferitele moduri de
guvernare a popoarelor ? Îi lasă pe
oameni să trăiască potrivit cu
alegerile lor, să guste din urmările
alegerilor lor. Dumnezeu nu face
politică, nu susține o politică ca
fiind mai bună ca alta, ci
relaționează cu oamenii în vederea
binelui lor veșnic, indiferent în ce
regim politic trăiesc sau ce
convingeri politice au. Evident, când
spun „convingeri”, nu mă refer la
lupta de partid, ci la diferite păreri
pe care orice om le poate avea.
Credincioșii ar trebui să
urmeze pașii Domnului lor. Cum
privește Dumnezeu politica, așa ar
trebui să privească și credincioșii
politica. O luăm ca un fapt existent
și încercăm să facem binele în
conjunctura în care ne găsim !
Din „Comorile mele”
2
 CEASUL ÎNTUNERICULUI
În această lume viețuiesc două categorii de
oameni: copiii lui Dumnezeu sau cei mântuiți și fiii
întunericului. Ei sunt separați de un zid. Acest zid, care
este Isus Hristos, face ca oamenii să fie așezați în locuri
duhovnicești diferite și chiar potrivnice: oamenii lumii
sunt afară, iar copiii lui Dumnezeu sunt în Hristos: „...Și
noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus
Hristos, Fiul Lui...” (1Ioan 5:20); (Efeseni 2:6) - „El -
Dumnezeu - ne-a înviat împreună, cu Hristos, și ne-a
pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos
Isus.”
Aici, în Hristos, avem alegerea, harul, înfierea,
răscumpărarea, iertarea păcatelor, moștenirea vieții
veșnice. (Efeseni 1:3-13). Fiindcă suntem în Hristos,
acolo și numai acolo avem toate lucrurile din plin.
(Coloseni 2:10). Biblia spune că împreună cu Hristos
suntem ascunși în Dumnezeu. (Coloseni 3:3). Oare
poate fi cetate mai puternică, un adăpost mai sigur și
mai tare decât Dumnezeu? Oare putem fi mai în
siguranță fără a fi cu Hristos în Dumnezeu? Oamenii din
vechime Îl numeau: „locul meu de scăpare”, „cetățuia
mea”, „locul meu de adăpost”, „turn de
scăpare” (Psalmi 91:2, 9), „El este Stânca și ajutorul
meu” (Psalmi 62:2), adică cel mai sigur loc posibil, de
neîntrecut din orice punct de vedere. Desigur că și noi Îl
numim și-L simțim la fel. Cu alte cuvinte, în calitate de
copii ai lui Dumnezeu, suntem sub ocrotirea deplină și
sigură a Tatălui Ceresc, unde puterile întunericului nu
ne pot atinge. (1Ioan 5:18).
Cu toate acestea, pretutindeni pe acest pământ
copiii lui Dumnezeu trec prin încercări de neînchipuit,
unele dintre ele pot fi tot atât de greu de suportat ca și
torturile trupești și sufletești groaznice, la care au fost
supuși sfinții prin beciurile romane, prin persecuția
inchiziției catolice sau prin închisorile comuniste sau
chiar mai rău. Sfinții trec prin perioade de întuneric greu
de traversat. Originea duhovnicească ne face să fim
absolut diferiți de oamenii de afară dar în privința
împrejurărilor vieții nu suntem deloc diferiți; aș putea
spune chiar că în multe cazuri sfinții trec prin
împrejurări cu mult mai grele. Diferența este că noi
copiii lui Dumnezeu, nu suntem singuri în întuneric,
deși s-ar putea să credem asta, ci cu noi este Domnul
nostru. Dumnezeu ne-a chemat la o moștenire veșnică,
la o Împărăție în care nu poate intra nimic întinat și
spurcat (Apocalipsa 21:27), de aceea El nu este foarte
interesat să avem o viață foarte liniștită și confortabilă,
ci în acest scurt pasaj prin timp, care este viața noastră,
suntem prelucrați puternic pentru a fi potriviți și
vrednici pentru chemarea și alegerea de nespus pe care
le-am primit. Astfel, uneori, deși Dumnezeu ne este
adăpostul, puterilor întunericului li se poate permite ca
Lumina Vechilor Cărări
într-o măsură mai mică sau mai mare să aibă putere
asupra noastră. Un astfel de moment prin care Domnul
Isus Însuși a trecut a fost numit de El ceasul puterii
întunericului. (Luca 22:53). Pavel numește astfel de
perioade „ziua cea rea” (Efeseni 6:13). David a numit
această vreme umblarea prin valea morții. (Psalmi
23:4). Nu este scutit nimeni dintre copiii lui Dumnezeu
de aceste cumplite momente ale vieții de credință dar
pentru unii acest ceas poate fi foarte lung și apăsător,
pentru alții poate fi mai puțin dureros. Asta Dumnezeu o
hotărăște după știința și înțelepciunea Lui.
Nu știm cu exactitate ce se întâmplă în lumea
duhurilor dar din puținele informații pe care ni le oferă
Biblia, înțelegem că uneori cel rău îi cere pe unii sfinți
să fie încercați. (Iov 1:6-22; 2:3-10). Alteori îi cere pe
sfinți ca să-i cearnă cum se cerne grâul. (Luca 22:31).
Așa că unii sfinți, în anumite momente sunt nevoiți să
suporte toată furia și toată ura iadului, rezultând
încercări teribile, de neimaginat, ca în cazul dreptului
Iov sau al celor uciși cu sălbăticie de-a lungul istoriei.
Mulți sfinți de toate vârstele au trecut sau trec prin boli
groaznice, accidente, pierderi sau depresii profunde,
care aduc profunde suferințe trupului, minții și
sufletului. Toate acestea pun la încercare într-un mod
maxim credința, nădejdea și dragostea sfinților. Aceste
momente sunt numite „ziua cea rea” sau „ceasul puterii
întunericului.” Cât de gros poate fi întunericul? Pentru
unii sfinți întunericul poate fi „așa de întuneric de să se
poată pipăi.” (Exod 10:21), pentru alții poate fi mai
ușor. Fiecare este încercat în măsura îngăduită de
Dumnezeu.
Viața poate fi plină de lumină și de soare și dintr-
odată „soarele se va preface în întuneric...” (Fapte
2:20). A venit ceasul întunericului, ziua cea rea,
momentul încercării! Câți sfinți nu s-au trezit dintr-
odată în bezna de nepătruns a încercării ! Într-o clipă
soarele strălucitor al amiezii de primăvară s-a schimbat
în cea mai cumplită noapte înghețată ! Am auzit despre
cazul unei familii credincioase din Ardeal. Cum într-o zi
de vară i-au fost aduși morți cu o mașină basculantă, de
la râul din apropiere; toți cei cinci băieți de la 14 ani la 8
ani, care s-au dus la scăldat și s-au înecat unul după
altul când au vrut să-l salveze pe cel mai mic! Cu
siguranță pentru acea familie, pentru părinți, a început
atunci o lungă și grea noapte întunecoasă de suferințe și
dureri amare, când și-au pus multe întrebări la care nu
vor primi niciodată răspuns pe acest pământ. Dreptul
Iov a pășit din lumina strălucitoare a zilei într-o noapte
de coșmar greu de suportat care cu siguranță a ținut
foarte mult timp.
Cât de lung poate fi acest „ceas” al întunericului?
Pentru Domnul Isus a început în Ghetsimani și s-a
sfârșit pe crucea de pe Dealul Golgota. Pentru Iosif
acest ceas a durat aproximativ 13 ani. Pentru David a
3
început din momentul comiterii
gravelor sale păcate până când a
primit de la Dumnezeu confirmarea
că a fost iertat, cu toate că momente
de întuneric a mai avut și după
aceea. Ceasul greu pentru Iov nu
este precizat de Sfintele Scripturi
dar putem să credem că o rană
cauzată de marile pierderi, ca acelea
suferite de el, nu se vindecă decât în
mulți ani. Citeam povestea unui
frate din China care a fost arestat și
a stat într-un lagăr de muncă silnică,
unde a fost torturat și unde a și
murit după 40 de ani de detenție. Un
întuneric lung pentru acest frate,
fără îndoială, care s-a sfârșit direct
în lumina veșnică ! Fratele
Wurmbrand a avut o perioadă de 14
ani de întuneric al încercării.
Dumnezeu hotărăște durata ceasului
întunericului pentru fiecare în parte,
după nemărginita Sa înțelepciune.
Care sunt cauzele sosirii
zilelor de încercare, de întuneric?
Uneori ziua rea poate veni peste noi
din simplul motiv că suntem copii ai
lui Dumnezeu: „Veți fi urâți de toți
din pricina Numelui Meu; dar cine
va răbda până la sfârșit, va fi
mântuit.” (Matei 10:22); ,,Ferice de
voi când oamenii vă vor urî, vă vor
izgoni dintre ei, vă vor ocărî și vor
lepăda numele vostru ca ceva rău,
din pricina Fiului Omului.” (Luca
6:22); „V-am spus aceste lucruri
pentru ca ele să nu fie pentru voi un
prilej de cădere. Au să vă dea afară
din sinagogi; ba încă va veni
vremea când oricine vă va ucide să
creadă că aduce o slujbă lui
Dumnezeu.” (Ioan 16:1-3); „Căci
este un lucru plăcut dacă cineva
pentru cugetul lui față de
Dumnezeu, suferă întristare și
suferă pe nedrept... Și la aceasta ați
fost chemați, fiindcă și Hristos a
suferit pentru voi și v-a lăsat o pildă
ca să călcați pe urmele
Lui.” (1Petru 2:19,21). Ca sfinți,
suferința ne face asemeni lui Hristos
și nu putem fi asemeni Lui fără să
suferim. Vrăjmașul ne cere pentru a
fi cernuți, pentru a fi încercați.
În alte cazuri, unii pot să fie
prinși în niște legături păcătoase
(microbism, alcool, țigară, filme,
pornografie, jocuri de noroc,
lăcomie, mânie, ură, mândrie,
muzică păcătoasă, citirea de
literatură lumească, etc.), iar focul
ceasului de întuneric va rupe aceste
legături. Aici putem evoca istoria
celor trei tineri care au fost legați și
aruncați în cuptorul aprins de unde
au ieșit slobozi. Desigur ei nu au
fost prinși în legături păcătoase, ci
au suferit pentru credincioșia lor dar
ceea ce s-a întâmplat cu legăturile
lor în foc, poate fi luat ca un
exemplu pentru ceea ce poate face
cuptorul încercării cu orice fel de
legătură. Știm prea bine că în cuptor
legăturile lor s-au desfăcut.
Cuptorul poate elibera, poate
îndepărta cătușele robiei. (Daniel 3).
Putem, de asemenea să fim
pedepsiți pentru păcat ca și David
dar nu obligatoriu pentru un păcat
asemănător. (Vezi istoria păcătuirii
lui David și urmările ei în 1Cronici,
începând cu capitolul 11). Trebuie
să știm că nu putem trece pe porțile
Cetății Cerești întinați. Focul
cuptorului din ceasul întunericului
încercării ne va purifica, ne va
desăvârși.
Altă cauză poate fi
desăvârșirea și pregătirea pentru o
lucrare pentru care nu avem statura
duhovnicească necesară. Este cazul
lui Iosif de exemplu, care a suferit
mult, multă vreme, pentru a fi destul
de matur ca să îndeplinească
misiunea plănuită de Dumnezeu,
aceea de a conduce Egiptul într-un
moment greu și să-și salveze
neamul de la pieire. (Genesa 37-40).
Un alt exemplu poate fi David, care
s-a călit în focul prigoanei lui Saul
pentru a fi un rege corespunzător
gândului lui Dumnezeu... (1Samuel
cap.17-30). Exemplul cel mai
grăitor este Domnul Isus despre care
Biblia afirmă: „...măcar că era Fiu,
a învățat să asculte prin lucrurile pe
care le-a suferit. Și după ce a fost
făcut desăvârșit, S-a făcut pentru
toți cei ce-L ascultă, urzitorul unei
mântuiri veșnice,...” (Evrei 5:8-9).
Aceste versete și cele din Filipeni
2:5-9 și altele, sunt uimitoare ! Oare
Domnul Isus Hristos a avut cu
adevărat nevoie să fie desăvârșit
prin suferință? Ceea ce este sigur,
este faptul că a trecut prin focul din
ceasul întunecat și a trecut pentru
noi, ca să ne fie o pildă și să ne fie
Mântuitor.
Ce înseamnă în mod concret a
trece prin ceasul întunericului? Ce
anume poate aduce suferințe și
dureri trupești și sufletești atât de
aspre că pot fi asemuite cu durerile
produse de focul unui cuptor aprins?
Ce poate fi atât de rău că se poate
asemui cu întunericul din Valea
umbrei morții? David a spus: „Mă
înfășuraseră legăturile morții și m-
apucaseră sudorile mormântului,
eram pradă necazului și
durerii...” (Psalmi 116:3). „Mă
înconjuraseră legăturile morții și
mă îngroziseră râurile pieirii, mă
înfășuraseră legăturile mormântului
și mă prinseră lațurile morții...”.
(Psalmi 18:4-5). Prigoana sălbatică
plină de cruzime, nedreptățile mari
suferite din partea cuiva (soț, soție,
frate, soră, frate de credință, coleg
de serviciu, șef, vecin, autorități ale
statului, etc.), pierderea prin moarte
a cuiva drag, starea de văduvie, de
orfan, persoană singură, un
diagnostic pentru o boală foarte
gravă, căderea din credință a cuiva
apropiat, neascultarea copiilor,
trădarea soțului sau a soției, un
accident grav soldat cu invaliditate
permanentă, paralizie, pierderea
avutului, a serviciului, îngrijorările
mari, marginalizarea pe nedrept,
celibatul pur și simplu sau datorat
anumitor handicapuri, divorțul,
remușcările cauzate de un păcat
mare, abuzul sexual, înfrângerea
repetată în fața unui păcat, etc. pot
aduce momente de întuneric în
existența multora dintre credincioși.
Toate aceste evenimente constituie
ele însele treceri dificile prin ceasuri
ale întunericului, însă ele pot fi
complicate de căderea în
deznădejde adâncă, necredință,
îndoieli cu privire la dragostea și
dreptatea lui Dumnezeu, răzvrătire,
resentimente și nemulțumiri față de
Dumnezeu și uneori depresie severă
(care poate fi expresia cea mai
gravă a deznădejdii), din care cu
greu se poate ieși și care pun în
cumpănă și pe cei mai încercați
oameni.
Ce se întâmplă când trecem
prin acest ceas al întunericului?
Domnul Isus „a început să se
înspăimânte și să se mâhnească
foarte tare. El a zis: „Sufletul Meu
este cuprins de o întristare de
moarte...” (Marcu 14:33-34). David
declara: „Doamne, prin bunăvoința
Ta mă așezasei pe un munte tare...
dar Ți-ai ascuns Fața și m-am
tulburat...” (Psalmi 30:7). Ilie,
marele proroc, dorea să moară.
(1Regi 19:4). Iov își blestema ziua

Lumina Vechilor Cărări 4

în care s-a născut. (Iov cap. 3). Cele
de mai sus și multe alte exemple din
Biblie ne arată că ceasul
întunericului aduce frică,
nesiguranță, îndoieli, descurajare,
întristare, deznădejde, depresie și
adâncă zguduire sufletească.
Ce putem face în ceasul
întunericului? Putem cere ajutor la
oameni? Domnul Isus le-a cerut
ucenicilor să se roage împreună cu
El. L-au putut ei ajuta? Nu ! S-au
dovedit complet depășiți de situație,
total neputincioși. (Matei 26:36-44).
Oamenii se vor ruga pentru noi o
dată sau de mai multe ori dar ne vor
uita repede. Uneori își vor pune
întrebări cu privire la situația
noastră și vor emite judecăți ca și
prietenii lui Iov sau pur și simplu ne
vor ignora, spunând că nu ne pot
face nimic. Cel mai indicat lucru
este să cerem ajutorul lui
Dumnezeu. Domnul Isus i-a lăsat pe
ucenici și S-a rugat. „El este Acela
care S-a rugat cu strigăte mari și cu
lacrimi către Cel ce putea să-L
izbăvească de la moarte și a fost
ascultat.” (Evrei 5:7). El a putut să
spună ca voia lui Dumnezeu să se
facă. David s-a rugat și el când era
în strâmtorare și strigătul lui a ajuns
la Dumnezeu. (Psalmi 18:6).
Dumnezeu i-a prefăcut tânguirile în
veselie, i-a dezlegat sacul de jale și l
-a încins cu bucurie. (Psalmi 30:11).
Jugul lumii
Jugul lumii azi cuprinde
Pe creștini de pretutindeni,
Că sub jugul lui Isus
Ne rămân banii în plus:
De ce să nu-i dăm mai bine
Pe la supermagazine?
Din belșug să-i cheltuim
Cu lumea în rând să fim!
Că și noi sărbătorim
Sărbătorile creștine
Nu cu post și rugăciune,
Ci cu sarmale și fripturi
Cozonaci și prăjituri...
În Biserica primară
Nu era așa povară,
Cu-așa jug apăsător
Prin atâtea sărbători
Lumina Vechilor Cărări
Cel Atotputernic i-a izbăvit sufletul
de la moarte, picioarele de cădere și
ochii din lacrimi. (Psalmi 116:8).
Ilie a fost întărit și ridicat de
Dumnezeu, (1Regi 19:9-18) iar Iov
a fost vindecat și Dumnezeu i-a dat
puterea unui nou început. (Iov cap.
42). Dumnezeu care este credincios,
știe că suntem în dificultate, este
chiar lângă noi, deși poate nu-L
simțim. Poate simțim mai aproape
moartea, iadul, forțele întunericului
și suntem înconjurați de frică și
noapte. Cu toate acestea El este
chiar lângă noi, ca să ne ajute. El
este gata să ia aminte la strigătele
noastre: „Când strigă un nenorocit,
Domnul aude și-l scapă din toate
necazurile lui...” (Psalmi 34:6).
Uneori, în realitate lucrurile se pot
desfășura mai greu, deși ne rugăm
mult, poate părea că nimic nu se
întâmplă, citim cu disperare toate
făgăduințele lui Dumnezeu din
Biblie și ni se par fără efect, goale.
Ni se poate părea că timpul
încercării se lungește exasperant de
mult, că nu se mai sfârșește noaptea,
că durerea ne-a adus pe fundul
prăpastiei. Trebuie să știți că în
aceste momente deosebite ale vieții
noastre, ne sunt puse la încercare
credința, nădejdea și dragostea iar
acestea lucrează în răbdare: „Fiți
răbdători în necaz”, spune
apostolul Pavel. (Romani 12:12).
O singură sărbătoare
Noul Testament o are
Atunci când ne-mpărtășim
Pe Domnul să-L pomenim!
Alte sărbători creștine,
Susținute de mulțime
Ascund un alt scop meschin
Pântecul să fie plin.
Nu ratăm nicio serbare
Când e vorba de mâncare
Deci serbăm alt dumnezeu
Pântecul meu și al tău...
Ne urăm toți fericire,
Însă mergem spre pieire
Căci harul ce ni s-a dat
În plăcere l-am schimbat.
Am uitat ce Petru spune:
„Suntem călători prin lume”
Și că suntem în război
Cu firea veche din noi.
Chiar dacă întunericul este gros de
tot, chiar dacă ni se pare că dacă
mai durează o zi vom fi pierduți,
vom pieri, vrăjmașul ne va nimici,
Dumnezeu care este credincios nu
va îngădui mai mult decât putem
duce. (1Corinteni 10:13). Un cuvânt
din Isaia este foarte încurajator:
„Grâul se bate, dar nu se bate
necontenit; împingi peste el roata
carului și caii, dar nu-l sfărâmi. Și
lucrul acesta vine de la Domnul
oștirilor; minunat este planul Lui și
mare este înțelepciunea Lui!” (Isaia
28:28,29). Deci așa cum grâul este
bătut și treierat dar nu sfărâmat, ci
doar curățat de pleavă, tot așa și noi
suntem încercați cu măsură, nu ca să
fim nimiciți, ci desăvârșiți.
Soră, frate, mamă, tată, soră
tânără, frate tânăr, oricine ai fi și
treci prin momente de întuneric,
roagă-te neîncetat, adapă-te din
Cuvântul lui Dumnezeu necontenit,
adu-I aminte lui Dumnezeu
făgăduințele Lui și El îți va
răspunde mai devreme sau mai
târziu la credința ta, izbăvindu-te
din încercare; va face să crape
întunericul și va răsări „Soarele
Neprihănirii” cu tămăduirea sub
aripi în viața ta și în casa ta.
Dumnezeu să ne dea biruință!
Daniil Cozachevici
Suceava
De-ar mai fi Pavel în viață,
Ar avea lacrimi pe față
Și s-ar tângui nespus
De starea-n care-am ajuns.
Am ajuns creștini de formă
Urgent trebuie reformă,
Fiecare-n dreptul lui
Prin zdrobirea „EULUI”.
Firea veche să slăbească,
„Omul cel nou” să crească
Pregătiți să fim oricând
Domnul vine în curând!
De-am avea minți luminate
Am judeca cu dreptate:
Sărbători - acestea toate
Ne cresc doar la cântar
Dar în schimb, „scădem” din har.
Arghira Corneliu – Hunedoara
5
 Întrucât s-au primit repetate solicitări cu privire la
primii zori ai credinței ai botezului cu Duhul Sfânt în
România, republicăm ceea ce considerăm a fi prima
scânteie a acestei credințe în țara noastră.

Biserica Penticostală -
Apostolică din Moldova
Udeşti
~ pagini de istorie ~

Anul 1895, an ca toţi ceilalţi, pardoseala de lemn a rămas o
a fost cel în care în satul Udeşti, a grămadă fremătândă de haine şi
venit pe lumea aceasta plină de carne însângerată. Ceilalţi
necazuri, copilul Filat Rotaru. muncitori l-au luat, l-au spălat şi
Greutăţile vieţii l-au maturizat de fiindcă mai trăia, s-au străduit să
timpuriu şi a înţeles că trebuie să se facă tot ce-i posibil pentru viaţa
străduiască să le răzbată. Pe atunci acestui tânăr. Proprietarul fabricii
se zvonise că în America, se pot care era credincios, botezat cu
câştiga bani mulţi. Ba chiar câţiva Duhul Sfânt, l-a luat în îngrijirea sa
se întoarseră de acolo şi pe propria cheltuială, dar starea
confirmaseră aceasta. Îndrăzneţ şi sănătăţii lui Filat Rotaru mergea
hotărât, în 1911, la numai 16 ani, spre mai rău. În timpul
pleacă spre America pentru a-şi convalescenței i s-a vorbit despre
croi în viaţă un drum cu propriile Dumnezeu şi mântuirea prin Isus
mâini. Odată ajuns, după multe Hristos, şi, Cuvântul Scripturii şi-a
peregrinări, a traversat continentul găsit loc în inima acestui tânăr ce
american trecând munţii sălbatici trăgea să moară printre străini.
în condiţii foarte vitrege, fiind Când i s-a vorbit despre ungerea cu
adesea la un pas de moarte şi s-a untdelemn pentru vindecare, o rază
oprit în cele din urmă pe malul de speranţă a încolţit în sufletul
Pacificului, la Los Angeles. Aici a său. A cerut ca acest har
găsit un proprietar al unei mici dumnezeiesc să fie împlinit şi cu
fabrici de prelucrări prin aşchiere, el. După ungerea cu untdelemn
care avea o hală cu strunguri starea sănătăţii lui s-a refăcut rapid
rudimentare, acţionate printr-un transformând un muribund în
sistem centralizat de curele. tânărul plin de viaţa de altădată.
Acestea pentru a fi funcţionale Odată cu vindecarea trupului i s-a
trebuiau unse mereu. Iată o treabă vindecat şi sufletul, a fost botezat
foarte uşoară, dar care necesita în apă şi nu după mult timp a
iuţeala unui băiat tânăr ca Filat. primit botezul Duhului Sfânt.
Într-una din zile, pe când se După şase ani de şedere în
găsea la muncă, mişcând cu America, dă curs unei chemări
rapiditate printre curele, coada de venită din România, care îi cerea să
lemn la capătul căreia erau prinse facă stagiul militar. Gândindu-se că
nişte cârpe pline cu unsoare, s-a este mai bine să-l facă la timp şi
dezechilibrat şi a fost prins de fiindu-i dor de cei de acasă, vine în
sistemul de antrenare a ţară în 1917.
strungurilor. Când în sfârşit Imediat după sosire este
angrenajul a fost oprit, pe recrutat şi trimis pe front în Rusia,
de unde se întoarce după un an la
terminarea primului război
mondial. În același an se
căsătoreşte cu Aurelia Moraru din
Udeşti, care era ortodoxă. Aurelia a
înţeles deşertăciunea ritualurilor
ortodoxe şi cu toate că nu s-a
convins de necesitatea pocăinţei, a
acceptat să renunţe la o nuntă în
lume şi au pornit în viaţa de familie
numai în baza cununiei civile.
Starea materială prosperă a lui
Filat, a spulberat pretenţiile
preotului ortodox, care ţinea
evidenţele stării civile din
localitate. La acea vreme,
posibilitatea de a te căsători cu un
partener credincios, putea necesita
uneori ani de aşteptare, pentru că
tineri în adunări erau aproape
inexistenţi. Pe parcursul anilor,
împreună cu Aurelia, a avut patru
copii.
Începând cu 1918, vestirea
penticostală prin gura lui Filat
Rotaru şi a soţiei sale, care s-a
botezat degrabă după căsătorie, a
prins viaţă în câteva suflete, astfel
încât până în 1922 s-au putut
concretiza într-un grup de sine
stătător, cu slujbe specifice oricărei
adunări creştine.
Iată câteva dovezi care atestă
începutul mişcării penticostale din
Bucovina:
a) În 1928 când a început
lucrarea penticostală din
Dumbrăveni prin botezul cu Duhul
Sfânt a surorii Lanciu Anica - care

Lumina Vechilor Cărări 6

era creştină după Evanghelie. -
Filat Rotaru era cunoscut ca
penticostal convins şi a fost
solicitat să îndrume primii paşi ai
acestei lucrări. Fiind însărcinat cu
această lucrare, însemna că el a
crescut în timp şi această creştere
nu putea s-o aibă în mijlocul unui
cerc de creştini după Evanghelie, ci
penticostal.
b) Soţia fratelui diacon
Hâncu, din Udeşti, cu care am
vorbit personal, afirmă că părinţii
ei erau deja pocăiţi când ea s-a
născut, în 1922. Primele ei amintiri
din copilărie cuprind aspecte ale
unei biserici penticostale în Udeşti
şi nu de creştini după Evanghelie.
c) Deşi în 1918, exista o
adunărică de creştini după
Evanghelie în Poieni - Udeşti,
numai la câţiva kilometri, Filat
Rotaru nu a apelat la serviciile ei,
cu ocazia căsătoriei sale, ci a
preferat mai degrabă simpla
cununie civilă. Când micul grup ce
prindea contur, a început să se
mărească după 1918, s-a pus
problema oficierii actelor de cult,
la Udeşti. Fraţii ce-l alcătuiau, nu
cunoşteau pe nimeni la acea dată
care să aibă un crez ca al lor şi să
fie organizaţi ca biserică, şi
negăsind între ei pe cineva în
măsură să fie aşezat prezbiter, au
recurs la ajutorul fraţilor creştini
după Evanghelie şi mai ales al
fratelui Păiuş de la Luncuşoara.
Sora Valenţa, a treia soţie a lui
Filat, care trăieşte, mărturiseşte că
împreună cu Filat, soţul ei, au
participat adesea la slujbele fraţilor
creştini după Evanghelie. De
asemenea, soţia fratelui Hâncu
spune că cel dintâi frate prezbiter
în adunarea lor penticostală din
Udeşti a fost fratele Axinte Mihai
din Bosanci. Or’ aceasta nu putea
fi mai devreme de 1934, să zicem,
pentru că Axinte Mihai a venit de
la Oastea Domnului în 1932.
Înainte de fratele Axinte, deci
înainte de 1934 aproximativ, ea nu-
şi mai aduce aminte să fi fost un alt
prezbiter penticostal care să se fi
îngrijit permanent de biserica din
Udeşti şi din alte mărturii se
confirmă că până la Axinte Mihai,
Lumina Vechilor Cărări
la nevoie, au fost solicitaţi
lucrătorii bisericilor creştine după
Evanghelie din împrejurimi.
Până în 1928, acest grup de
fraţi nu s-a făcut remarcat printr-o
lucrare a Duhului Sfânt deosebită,
cum ar fi fost normal, fiind prima
în zonă ca mişcare penticostală
unde ar fi atras atenţia tuturor, ceea
ce lasă să se înţeleagă că au păstrat
nişte limite, care să le garanteze
protecţia şi ajutorul fraţilor creştini
după Evanghelie.
În concluzie, în jurul lui Filat
Rotaru, începând cu 1918 când s-a
întors de pe front, au început să se
adune oameni care să
împărtăşească gândirea lui cu
privire la botezul Duhului Sfânt.
(care era penticostală). În acelaşi
timp au păstrat o anumită limită în
manifestarea acestei lucrări, pentru
a nu pierde ajutorul fraţilor creştini
după Evanghelie. După 1928 în
urma începerii lucrării Duhului
Sfânt de la Dumbrăveni, care deşi a
început cu o femeie, a fost ca o
explozie care a aprins întreaga
zonă, s-au simţit mai încurajaţi în
mărturisirea lor. La aceasta au
contribuit şi vizitele fraţilor
Gavrilă Cârstean şi Mirăuţ
Procopie din zona Rădăuţiului,
astfel încât după 1930 erau
consideraţi pe faţă ca penticostali,
iar aproximativ în 1935 au început
a se bucura de slujirea fratelui
prezbiter Axinte Mihai de la
biserica penticostală din Bosanci.
Acest prim grup de fraţi, în
1922 la Udeşti era alcătuit din:
Rotaru Filat şi Aurelia; Lăcătuş
Maria; Platon Gheorghe, Lighenia
Rotaru, Ion Bran şi Ion Rotaru care
în 1940 a căzut de la credinţă
datorită descurajării, în urma unor
ungeri cu untdelemn fără rezultate
vizibile şi imediate. Tot atunci
nevasta lui a plecat la adventişti.
Era fratele lui Filat. Mai apoi în
1925, s-a pocăit Lăcătuş Dumitru
şi în 1926, Ile Rotaru.
Prin 1924 - 1925, pe când
fraţii erau adunaţi la rugăciune în
casa lui Ile Rotaru, el a crezut de
bine (nefiind încă credincios) să se
aşeze pe prispă şi să mai tragă un
tabac din pipa lui mare pe care o
avea de când lucrase în America. N
-a uitat să-şi tragă pălăria de
cowboy, cu boruri largi, adusă tot
de peste ocean, şi degrabă
rotocoalele de fum se înălţau spre
cer uşor.
Pe neaşteptate poarta se
deschise brusc şi intră şeful de
post, primarul şi alţi câţiva.
- Bună ziua nea Ile!
- Bună măi!
- Nea Ile cum de primeşti pe
stricaţii ăştia să se adune la tine în
casă? Să ştii că le venim noi de hac
chiar acum.
- Măi, ia veniţi voi mai
aproape. Ia ascultaţi!
Oamenii s-au apropiat încet
şi au ciulit urechile. Înăuntru fraţii
tocmai se rugau pentru autorităţile
comunei.
- Auziţi, măi nemernicilor,
auziţi? Ăştia se roagă pentru voi şi
voi vreţi să le veniţi de hac? Afară
din ogradă că vă rup picioarele! Şi
punând mâna pe un ciomag se
repezi la ei. Ştiind că satul îi cam
purta frica, mai ales când era puţin
afumat şi uitând să mai descalece,
intra călare în bodegă, ograda s-a
curăţat repede.
În anii ce au urmat, fraţii din
Udeşti, dar mai ales Ile Rotaru, s-
au făcut remarcaţi în zonă şi au
lăsat amintiri frumoase, prin lucrări
de binefacere. Chiar şi din alte
localităţi, ca de exemplu Ghiţă
Ursu din Botoşani sau un anume
Pavel din Moara au fost ajutaţi
vreme îndelungată de către Filat.
Tot el a refăcut casa lui Jidiuc
Costică din localitate, casă care a
fost distrusă de un incendiu. Când
mai târziu comuniştii au încercat să
găsească motive de arestare pentru
Filat Rotaru, a fost chestionat un
fost argat de-al său, Vlad Moraru
care trăieşte şi azi şi care a lucrat la
Filat din 1925 până în 1932.
Comuniştii s-au supărat grozav pe
moş Vlad, pentru că neluând în
seamă sfaturile şi ameninţările lor,
el spunea mereu că a avut un
stăpân ca pâinea lui Dumnezeu. De
asemeni în perioada evacuărilor
din timpul celui de-al doilea război
până pe la colectivizare, fratele Ile
7
Rotaru era supranumit „tatăl
orfanilor”. Neavând copii, dar
având o inimă plină de compasiune
pentru semeni, căuta văduvele şi
orfanii cărora războiul le smulsese
nemilos soţii şi taţii, întinzându-i
pe şesul stepelor ruseşti sau prin
munţii Cehoslovaciei. Adesea
obişnuia să meargă pe ogoare şi să
caute în traistele celor ce trudeau
plecaţi la sapă şi ori de câte ori
găsea o traistă mai goală o umplea
cu mâncare după câte guri erau pe
ogor.
În 1927 la naşterea celui de-
al patrulea copil, Aurelia Rotaru -
soţia lui Filat, moare. În acea
perioadă locuiau la Vultureşti şi au
găsit că este bine să o îngroape în
cimitirul comunal din Pleşeşti. La
poarta cimitirului însă, o mare
mulţime de oameni s-a împotrivit
şi fraţii au fost nevoiţi să se
întoarcă înapoi. Moarta a stat o
săptămână neîngropată, până când
s-a aprobat de la Fălticeni să se
constituie un cimitir particular pe
proprietăţile lui Filat la Vultureşti.
Tot aici este îngropată şi fetiţa la a
cărei naştere a murit Aurelia şi care
a urmat-o pe mama ei la numai un
an. La scurt timp a murit şi fratele
Jidiuc Costică din Udeşti. Şi aici
popa şi, autorităţile comunei s-au
împotrivit înmormântării şi fraţii
au ales să treacă dealurile spre
acelaşi cimitir din Vultureşti. Când
au trecut pădurea şi au ajuns
deasupra satului Mereşti, locuitorii
satului îi aşteptau cu furci şi
topoare. Le strigau să se întoarcă,
pentru că ei se tem ca nu cumva
dacă va trece acest mort spurcat
prin satul lor, Dumnezeu le va
trimite gheaţă şi grindină. Erau la
mare încurcătură: la Udeşti nu le
dădeau voie să-l îngroape, iar la
Vultureşti nu le dădeau voie să
ajungă. Au strigat la Dumnezeu
acolo deasupra pădurii şi în cele
din urmă Filat, cunoscut ca om
gospodar şi cu trecere în zonă a
reuşit să aplaneze conflictul, citind
din Scriptură cine putea să fie
spurcat şi cine nu. În cele din urmă
li s-a dat voie să treacă prin
Mereşti spre a ajunge la cimitir.
În decembrie 1928, când la
Dumbrăveni familia Lanciu şi alte
câteva au primit botezul cu Duhul
Sfânt, puterea venită de sus era aşa
de mare încât în sat vestea s-a
împrăştiat rapid. Mulţi oameni
veneau şi priveau stând în curte la
uşă şi la geam cum pocăiţii
vorbeau în limbi şi proroceau. În
acele zile Mihai Guranda, viitorul
pastor al bisericii penticostale din
Dumbrăveni, fiind ostaş, a privit şi
a concluzionat: „Asta nu-i de la
Dumnezeu. Totuşi eu ştiu pe
cineva la Udeşti, care
propovăduieşte aşa ceva. Este tare
în Scripturi. Ar fi bine să-l
chemăm.” Şi au trimis după Filat
Rotaru. În aceeaşi zi până spre
seară, Filat a sosit călare, împreună
cu cei ce l-au chemat. Cercetând
lucrurile a confirmat faptul că
aveau de-a face cu o adevărată
revărsare a Duhului Sfânt: zorile
Rusaliilor moldovene.
În 1930 Filat se recăsătoreşte
cu Dorţa, o fată mai trecută de
vârstă din adunarea din Udeşti. La
vreo două luni după eveniment,
Dorţa se îmbolnăveşte de o boală
specific femeiască. Medicul care a
fost solicitat, după ce a consultat-o,
l-a luat pe soţ deoparte şi i-a spus:
„Nevastă n-o să-ţi mai fie, dar
măcar mamă la aceşti copii o să
ai.”
- Nici ăştia nu sunt ai ei,
răspunse Filat cu tristeţe.
- Nu? se miră medicul.
Atunci de ce-o mai ţii omule, las-o
să meargă la casa ei.
Sosise vremea încercării, a
ciurului şi pentru acest bărbat. Şi...
a ascultat sfatul doctorului,
trimiţând pe Dorţa, nevasta lui de-a
doua la părinţii ei. În 1933 a ales să
se căsătorească a treia oară, la 38
de ani, cu o fată de 18 ani şi
nepocăită. Deşi săracă era foarte
frumoasă.
Ca o dovadă a faptului că a
avut de-a face cu ziua încercării,
mai târziu Dorţa s-a recăsătorit şi
ea cu un om credincios şi deşi n-a
avut niciodată copii, s-a înţeles
foarte bine cu soţul ei. A putut fi
femeie.
Ca o retrospectivă asupra
vieţii furtunoase a acestui om -
Filat Rotaru - se poate spune că el
a rămas în amintirea multora (unii
încă trăiesc), ca cel care a adus
pocăinţa însoţită de botezul cu
Duhul Sfânt în Udeşti, într-o vreme
când nicăieri în împrejurimi nu se
auzise de aşa ceva. De asemenea
unii bătrâni de astăzi, îşi mai aduc
aminte de slujirea lui, care era a
unui om căruia îi plăcea să se
adâncească în Scripturi, predica
Evanghelia şi susţinea lucrarea
Duhului Sfânt. În viaţa particulară,
datorită capitalului financiar cu
care s-a întors din America, era
numărat în rândul gospodarilor din
frunte, şi în mod deosebit în rândul
celor cu inima largă pentru nevoile
aproapelui, ceea ce constituia de
asemeni un mod de a predica
Evanghelia. Totuşi, datorită
probabil căsătoriei dintâi, deşi
cunoscut ca întemeietor al mişcării
penticostale în zonă, nu a fost
niciodată ordinat prezbiter, ba chiar
şi în Biserica din Udeşti, lucrarea s
-a aşezat mai mult pe umerii
fratelui Ion Bran. După a treia
căsătorie, deşi mai predica ici colo,
a început a se stinge ca şi lucrător
până când în cele din urmă în 1959
a murit, fiind îngropat la Udeşti.
Soţia lui de-a treia trăieşte şi astăzi
la Vultureşti. Este credincioasă de
multă vreme.
Biserica din Udeşti a evoluat
şi în perioada comunistă,
progresând numeric. Pentru
adunările din case, au fost adesea
arestaţi şi ameninţaţi dar de fiecare
dată li s-a dat drumul.
În 1950 s-a ivit posibilitatea
autorizării unei case de rugăciune,
în partea satului numită Poiană.
Acolo sub călăuzirea
conducătorului de adunare Ion
Bran, biserica a avut o perioadă de
propăşire deosebită până în 1973.
În această perioadă ca prezbiteri, a
slujit mai întâi fratele Axinte
Vasile din Bosanci, apoi Muntean
de la Plăvălari, apoi Borza din
Ştirbăţ, care a încercat, fără a reuşi,
să introducă rânduiala spălării
picioarelor cu ocazia Cinei
Domnului şi de asemeni Ujeniuc
de la Pătrăuţi.

Lumina Vechilor Cărări 8

 În 1973, după cel puţin 50 de
ani de existenţă, biserica din Udeşti
s-a confruntat cu probleme
deosebite care i-au adus ani de
frământări şi tulburare.
În aceste împrejurări, fratele
Ion Bran observând că are de-a
face cu manevre întunecate se
retrage, spunând Bisericii că nu se
înscrie în această competiţie
nejustă, ci doreşte mai degrabă ca
în linişte să lucreze la propria
mântuire. În 1988, acest frate
pleacă la locul de odihnă, lăsând în
urmă amintirea frumoasă a celui ce
a fost un stâlp în biserica din
Udeşti, om care a dovedit că ştie să
păşească înainte şi de asemeni să
se retragă atunci când unitatea
Bisericii este în pericol. O, de-ar
înţelege aceasta şi alţi lucrători ai
zilelor noastre.
În această perioadă, ca
prezbiter la Udeşti, a slujit fratele
Grosu Costache, iar când acesta a
devenit supraveghetor regional,
aici a slujit pentru scurt timp Iftode
Miluţă de la Ştirbăţ şi apoi până la
revoluţie fratele Iacob Costache.
Încă din 1977, Biserica a
reînceput să se adune în locul zis
Poiană, într-o casă cumpărată, de
unde se mutase cu ocazia
problemelor din 1973.
Între fraţii care trudesc la
Udeşti amintim pe Vasile Moraru
şi Aurel Rotaru (nepotul lui Filat),
care în 1997 a fost ordinat
prezbiter, lucrând împreună cu
diaconul Ion Hâncu.
Astăzi biserica din Udeşti are
150 de membri botezaţi şi 40 de
aparţinători, care cu toate că se
luptă încă să închidă uşile deschise
altădată duhului alcoolului, se
poate spune că progresează,
pregătindu-se să întâlnească pe
Domnul. În această aşteptare, un
accent deosebit se pune pe lucrarea
Duhului Sfânt, astfel încât
rugăciunea de stăruinţă, a adus în
Biserică noi daruri de proorocie,
atât în generaţiile tinere cât şi cele
în vârstă, între care amintim sora
Motrici Veronica, care este un
sprijin în lucrarea din localitate.
Iliuţă Petruneac

LUPTĂ SAU ROBIE

Poporul Israel eliberat din robie avea o așa mare frică de război
încât de frica lui, s-ar fi întors în robie. Dumnezeu intervine și pune
poporul să facă o ocolire ca astfel să scape de un eventual conflict.
(Exodul 13:17).
În privința aceluiași popor neascultător, Dumnezeu e hotărât să
îi lase drept profesori mai multe neamuri care nu au fost nimicite. Dumnezeu avea în vedere ca prin ele copiii lui
Israel să învețe războiul. (Judecători 3:2).
Totuși mă tem că acest popor ar fi preferat robia în locul învățării războiului sau a libertății care cere luptă.
***
Dumnezeu a luat și pentru noi aceeași hotărâre: Trebuie să învățăm războiul ! În caz contrar ne vom târî
robia pe pământ.
Lumea e mai activă și mai adictivă (înrobitoare) ca oricând. De mici ne lovim de realitate: luptă sau robie !
Pericolul robiei fizice nu mai există; în schimb pericolul unei robii sufletești, cu repercusiuni asupra realității
fizice, e tot mai evidentă.
În vremurile care apun grăbite, pocăitul era păzit de păcat pentru că dacă exista ispita nu exista modalitatea
căderii. Nu exista posibilitatea căderii practice. Dar azi posibilitatea căderii e în fiecare buzunar și tehnologia încă
nu a ajuns la capătul invențiilor. Mai întâi sub pretextul unor mici curiozități și a inofensivității, permisiunile
devin tot mai mari. Și tot mai mulți constată pe propria piele că inima se împietrește prin înșelăciunea păcatului.
Odată robit, ți se oferă în fiecare zi șansa de a ieși din starea de robie: fiecare venit la adunare, fiecare citire
din Scriptură, fiecare mustrare a cugetului sufocat. Toate acestea sunt șanse de a ieși din robie. Dar fiecare șansă
cere luptă iar bietul pocăit zădărnicește șansă după șansă sperând să fie din nou ca atunci când s-a născut din nou
și Domnul lupta pentru el iar el nu simțea focul luptei. Dar Dumnezeu nu crește copii răsfățați, ci își călește
oamenii în focul luptei.
De frica luptei pierdem șansa libertății, a bucuriei și a satisfacției în pocăință.
Israelul ne-a fost lăsat drept pildă negativă dar suntem în pericol să îl luăm ca exemplu și viața noastră să
arate ca pe vremea judecătorilor: mai multă robie decât libertate. Permanența robiei străfulgerată de scurte etape
de libertate.
În speranța că nu doar Domnul, ci și noi dorim să nu fie așa, eu vă urez BIRUINȚĂ !

Șandra Adelman Cezar – Bihor

Lumina Vechilor Cărări 9

 Zenit şi negură în istoria muzicii
creştine
„Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile; slăviţi-L, toate noroadele.”
Coralul evanghelic german: Cauzele care au
condus la reforma lui Luther din 1517 au fost multiple.
Pe lângă factorul moral care a condamnat corupţia
existentă în sânul ierarhiei apusene, alături de cel
politic, economic, intelectual - a prevalat factorul
teologic. Neconcordanţa dintre învăţăturile Sfintelor
Scripturi și tradiţiile, obiceiurile practicate în Evul
Mediu, a condus la Reforma bisericii. Aceasta a
proclamat autoritatea finală a Bibliei în probleme de
credinţă, mântuire, biserică etc. bazate numai pe
cuvântul biblic, combătând practicile și doctrina
catolicismului care susţineau indulgenţele și nu
pocăinţa, faptele ca o cauză și nu ca un efect al
mântuirii. Autoritatea religioasă nu era Biblia, iar capul
bisericii era papa, nu Hristos.
Prin cele 95 de teze afișate de Martin Luther pe
poarta catedralei din Wittenberg, pe 31 octombrie 1517,
întâlnim și teza conform căreia întreaga congregaţie avea
dreptul să cânte laudă lui Dumnezeu, nu doar clerul
hirotonisit. Luther a fost somat de Vatican să-și renege
crezul, să-și renege celebrele teze. Doar cu puţin timp
înainte de vremea aceea, Dumnezeu, fiind la cârma
evenimentelor lumii, a știut să-l inspire pe Gutenberg (1397
-1465) care a inventat tiparul. Astfel, răspunsurile și
scrierile lui Luther se răspândesc cu o mare repeziciune,
câștigând de partea sa numeroși adepţi din toate clasele
sociale ale Germaniei, și nu numai. Nici după puternice
ameninţări, Luther nu se descurajează. Ia decizia de a
merge la Worms în anul 1521 ca să dea socoteală pentru
vederile lui Dietei convocate de împăratul Carol al V-lea.
Credincioșii luterani intră în oraș intonând puternic imnul
compus de reformator –„Ein feste burg ist unsere
Gott” („O cetate tare este Dumnezeul nostru”) – care i-a
impresionat foarte tare pe cei ce îl ascultau. Reformatorul
nu-și reneagă convingerile, răspunde prin da, recunoscându
-și paternitatea cărţilor scrise și, în final, rostește cuvintele
rămase celebre: „Aici sunt (aici stau). Nu pot altfel.
Dumnezeu să mă ajute. Amin!”
Luther a fost un mare iubitor de muzică. El a scris:
„După teologie, locul următor și cel mai mare i se cuvine
muzicii!” Asemenea taboriţilor și primelor mişcări de
factură evanghelică, coralul evanghelic a devenit accesibil
maselor largi de credincioși. Dacă Zwingli și Calvin au
interzis muzica de cult polifonică, Luther a avut grijă ca
liturghia să fie simplificată în orașele și satele mici și să fie
interpretate monodic în limba germană.
Astfel, coralul evanghelic era o cântare
interpretată în comun, la o singură voce pe un text
biblic în limba naţională (germană), apoi el este extins
la 4-5 voci. Coralul intonează concomitent (sincronizat)
aceleași silabe la toate vocile. Ritmul, având valori
Lumina Vechilor Cărări
(Romani 15:11)
egale, a dat coralului evanghelic o deosebită forţă și
grandoare.
Luther s-a implicat personal în compunerea de
cântări creștine, oferind melodii și texte care au străbătut
veacurile. De numele său se leagă imnul numit „Marsilleza
secolului XVI” (a Reformei) „Cetate tare-i Dumnezeu,
Tatăl nostru din ceruri” („Vater unser in Himmelreich”);
„Bucuraţi-vă acum cu toţii, dragi creștini!” Luteranii
germani au folosit ca sursă pentru coralul evanghelic un
mare număr de melodii ale husiţilor și fraţilor cehi
(„Bőhmiche Brüder”). Forţa coralului evanghelic a
străbătut Europa centrală și nordică. Vigoarea și credinţa în
biruinţa adevărului au clătinat din toate încheieturile crezul
nebiblic, practicat de peste o mie de ani. Poetul Heinrich
Heine scria despre imnul reformei, cântecul de luptă
„încăpăţânat” al protestanţilor care au intrat în Worms:
„Bătrâna catedrală s-a cutremurat la auzul acestor sunete
noi și corbii s-au speriat în cuiburile întunecate din
clopotnițe”.
Luther a simplificat cântarea bisericească la
corale monodice în limba germană pentru satele și
orașele mici. Pentru orașele mari a propus să se
execute muzică polifonică. Luther aprecia arta lui
Josquin des Prés, pe care o dorea familiarizată
tuturor cunoscătorilor și iubitorilor de muzică. El a
acordat prioritate teologiei și apoi muzicii, spunând
că „…este un mare și minunat dar al lui Dumnezeu”.
„Orice învăţător de școală trebuie să cânte, altfel nu
pun niciun preţ pe el.”
Cântarea bisericească a început să fie cântată în
limba poporului. Milioane de oameni au devenit o forţă
divină care a început să spulbere întunericul spiritual,
cântând în comun sau opere corale spre slava lui
Dumnezeu. În 1687 apare în Leipzig o culegere cu 5000 de
cântări corale.
Coralul evanghelic german a dat un nou suflu
cântării creștine. Curenţii săi au purificat atmosfera
creștinismului din veacurile trecute, aducând o briză
răcoritoare, un aer proaspăt care, mai târziu, a cuprins
marea familie creștină de pe tot globul și chiar dacă a
ajuns mai târziu pe meleagurile românești, a încălzit
sufletele a mii de credincioși, fie cântându-l, fie
ascultându-l cu drag.
Ştiaţi că?
Reformatorul Martin Luther are cinci contribuţii
majore aduse în slujbele de închinare: (1) a introdus
liturghia în limba poporului, în locul celei oficiate în
limba latină, (2) a conferit predicii locul central în
întrunirile bisericii, (3) a introdus cântarea în comun,
(4) a desfiinţat ideea că liturghia ar fi o reeditare a
10
jertfei lui Hristos şi (5) a permis adunării de credincioşi
să se împărtăşească din pâine şi vin (lucru rezervat în
catolicism doar preotului)?
Reformatorul Urlich Zwingli a introdus masa
împărtăşaniei şi practica aducerii pâinii şi vinului în bănci?
Tot el este principalul promotor al interpretării Cinei
Domnului ca simplă comemorare prin care pâinea şi vinul
sunt simple simboluri ale trupului şi sângelui lui Hristos?
La fel ca şi Luther, a susţinut caracterul central al
predicării?
Coralul evanghelic francez (hughenot)
Forma principală de manifestare a muzicii
hughenoţilor (protestanţii sau reformaţii francezi) era
executarea monodică (pe o singură voce) a psalmilor în
limba franceză. Melodia lor era lentă, măsurată, formată din
note de durată egală, în concordanţă cu structura versului.
Theodore Béza a terminat traducerea psalmilor, astfel că în
anul 1565, culegerea de psalmi avea 62 de ediţii. În
Noaptea Sfântului Bartolomeu și-a găsit sfârșitul și Claude
Goudimel – unul dintre compozitorii de vârf, ale cărui
corale armonizate au trecut de hotarele Franţei, aducându-i
faimă.
Contribuţia și aportul deosebit al reformatorilor
evanghelici – Luther, Zwingli, Calvin și a mișcărilor
care au precedat reforma, taboriţii și fraţii cehi, au făcut
muzica creștină accesibilă pentru popor. Calvin și
Zwingli au rezumat capacitatea de expresie doar la
psalmodierea monodică.
Ştiaţi că?
Jean Calvin a susţinut importanţa predicării în
ordinea serviciului divin, fiind efectiv activ prin
predicare în majoritatea timpului liber pe care îl afecta
serviciului divin? N-a acceptat ca în timpul acestuia să
fie folosite instrumentele muzicale, renunţând atât la
orgă, cât şi la cor, ca şi calviniştii (puritanii) din
Anglia? Totodată, reformatorii au păstrat practica
ridicării în picioare a laicilor, în timp ce clericii merg
spre locurile lor, practică întâlnită în liturghia catolică,
preluată la rândul ei, din ceremonialul curţii imperiale
păgâne?
Bach şi Händel - compozitori care s-au inspirat
din Sfintele Scripturi
Johan Sebastian Bach se află printre marii
inspiraţi ai timpurilor. Cel care l-a descoperit pe Bach
și l-a lansat pe marile orbite ale muzicii universale,
recunoscut ulterior, în unanimitate, ca uriașul
compozitor al tuturor timpurilor, a fost Felix
Mendelsohn. El a spus: „Curios că cea mai
impunătoare muzică având caracter creștin a fost dată
la iveală publicului (lumii) de către fiul unor evrei.”
Bach se căsătoreşte cu Maria Barbara, are şapte copii
din care supravieţuiesc patru. După moartea Mariei, se
recăsătoreşte cu Ana Magdalena cu care are 13 copii
din care supravieţuiesc doar 6. Opera sa a îmbogăţit
patrimoniul muzicii universale cum puţini au făcut-o.
Coralul protestant a fost ca o piatră de temelie în
construcţia cantatelor și Pasiunilor lui Bach. Creaţia lui
este o ofrandă strălucitoare pentru Dumnezeu. Muzica
sa păstrează predilecţia inflexiunilor modale. Gândirea
Lumina Vechilor Cărări
sa contrapunctică încheie magistral o epocă a istoriei
muzicii. Ea invită la o atitudine de contemplare. A scris
deasupra compoziţiilor sale: „Soli Deo Gloria”, în
numele lui Isus, cu ajutorul lui Isus, numai lui
Dumnezeu I se cuvine onoarea. Nu a călătorit mult, ci
mai degrabă în umbra catedralelor, Bach dăltuia misele
și cantatele sale pe care le dăruia lui Dumnezeu în
timpul serviciilor religioase. Şi-a împărţit timpul între
școala de muzică în care avea loc educaţia fiilor și a
elevilor săi și funcţia de cantor la Biserica Tomaskirche
din Leipzig. Prin cântarea „Vino, dulce moarte!”
dorește să ajungă la Domnul Isus. Aproape murind, a
dictat ultima piesă pe care a creat-o pe acest pământ:
„Înaintea tronului Tău păşesc acum”. S-a stins din
viaţă orb (orbeşte în anul 1749), istovit de efort şi
muncă migăloasă, în timp ce compunea cântarea
amintită deja, pe la măsura 239 pe care a lăsat-o
neterminată, dar încheindu-şi misiunea pe pământ, în
data de 12 iulie a anului 1750.
Georg Friedrich Händel a fost fiul unui
chirurg și al unei fiice de pastor, care i-au oferit o
educaţie luterană severă, avându-l ca educator
muzical pe maestrul Willhelm Zachow. Este
muzicianul care cucerește prin frumuseţea și
transparenţa temelor care îi străbat operele,
concertele și oratoriile. Muzica sa edifică printr-un
optimism profund și atinge o potenţare a bucuriei
nemaiîntâlnită până la el. Joseph Haydn, ascultând
oratoriul „Mesias” în Anglia, după 50 de ani de la
premieră, exclamă printre lacrimi: „El (Händel) este
maestrul nostru, al tuturor”. Compoziţiile sale,
aproape toate în tonalitate majoră, au prefigurat
clasicismul vienez. A călătorit mult prin Europa unde
a avut parte de o largă acceptare și apreciere. Totuși
nici aceasta n-a ţinut mult. Cea mai mare parte a
lucrărilor lui au tematică biblică. Urmează apoi o
perioadă de regres, insucces financiar, deși a fost cel
mai bine plătit compozitor al timpului său. Prietenul
său Charles Jennens îi trimite niște texte biblice ca
mângâiere (Isaia 40:1). Între 22 august-17 septembrie
1741, Händel scrie Oratoriul „Mesias” care rămâne
una din marile capodopere ale muzicii universale.
Händel a compus oratoriul „Mesias”, iar partea
finală, corul „Halleluyah”, „ridică în picioare
deopotrivă regii Angliei ca şi întreaga asistenţă”.
Despre această cântare a mărturisit citându-l pe
apostolul Pavel (2 Corinteni 12:2): „Nu ştiu dacă
atunci când am scris-o eram în trupul meu sau în
afara lui, Dumnezeu ştie”.
Au trecut 275 (aproape trei secole) de ani de când
în Dublin, Irlanda, a avut loc premiera Oratoriului.
Händel moare la Londra, funeraliile sale având loc la
Westminster Abbey unde este şi înmormântat.
Scurt istoric al mişcării şi muzicii evanghelice
De unde vin evanghelicii? De ce sunt denumiţi
neoprotestanţi? În mileniul al doilea, apar primele
manifestări de trezire pentru întoarcerea la învăţătura
creştinismului primar și evanghelic din Sfintele
Scripturi. Primele încercări de practicare a învăţăturii
evanghelice le întâlnim semnalate în rândul
credincioşilor de rând, numiţi, albigenzi*, valdenzi*,
11
lolarzi*, husiţi*. Respingând
învăţăturile adăugate ulterior
Noului Testament, aceştia s-au
constituit în comunităţi puternice,
care au rezistat mai mult sau mai
puţin prigoanei dezlănţuite de
biserica apuseană care a văzut în
ideile acestora un afront adus
învăţăturii ei. Dorinţa de reformă s-
a coagulat şi materializat în
propovăduirea şi în scrierile unor
bărbaţi de seamă, care au răspândit
ideile unei reformări a formulate de Luther, protestează la
creştinismului de atunci.
Contribuţia decisivă au adus-
o cei trei „universitari”: John
Wycliffe, „luceafărul de dimineaţă
al Reformei”, profesor la Oxford;
Ian Hus, profesor al Universităţii
din Praga şi Martin Luther, profesor
la Wittenberg. Aceste mişcări de
reformă le-am denumit în termeni
personali: „reformă timpurie,
reforma propriu-zisă, clasică,
nefinalizată a sec. al XVI-lea, dar şi
reforma evanghelică târzie, finală”.
Prima dintre acestea a fost
„Reforma Timpurie”,
predecesoarea reformei clasice, ai
cărei promotori au fost denumiţi
prereformatori sau premergătorii
Reformei:
- John Wycliffe în Anglia;
- Ian Hus în Cehia;
- Girolamo Savonarola în
Florenţa, Italia.
Întoarcerea la învăţătura
originală din Sfânta Scriptură, care,
după cum am văzut, a fost adoptată
încă de la începutul mileniului al
doilea, având un caracter laic, şi
anume: cea a albigenzilor din sudul
Franţei (cu unele erori teologice), a
valdenzilor din nordul Italiei, a
culminat cu universitarii: John
Wycliffe, (profesor universitar la
Oxford, ale cărui idei au fost
răspândite de mişcarea lolarzilor
din Anglia), Ian Hus (rector al
Universităţii din Praga, care a
generat mişcarea husiţilor din
Cehia) şi Martin Luther din
Germania (cel care a declanşat
„Reforma clasică, nefinalizată a
secolului al 16-lea”), Calvin,
Zwingli, Knox din care a rezultat
luteranismul în Germania,
Danemarca, Suedia, Norvegia,
Finlanda, mai apoi în S.U.A și în
lumea întreagă. Calvinismul a fost
îmbrăţișat în Franţa, Olanda,
Anglia, U.S.A etc. John Knox a
Lumina Vechilor Cărări
introdus presbiterianismul în Scoţia.
Zwingli a reformat o parte a
Elveţiei. Reforma anabaptiştilor din
Elveţia, începută cu aproape 500 de
ani în urmă, a fost numită
„Reforma radicală”. Din Biserica
Anglicană s-a dezvoltat metodismul
în sec. al XVII-lea prin fraţii John și
Charles Wesley. Aceştia sunt
numiţi protestanţi, de la atitudinea
unor principi ai statelor germane
care, în numele principiilor
Dieta de la Speyer în 1529, contra
lui Carol Quintul, cel care a
încercat să-l convingă cu forţa pe
Luther a renunţa la ideile sale.
Adepţii din prima serie poartă
numele de „credincioși
evanghelici” .
Apare apoi „Reforma
evanghelică finală”, o a doua familie
evanghelică formată din mișcările care
au accentuat diverse doctrine biblice,
dar nu au făcut parte din planul
reformei iniţiale, a celei clasice sau,
poate, au fost respinse. Din reforma
anabaptiştilor din Elveţia, au derivat
fraţii elveţieni sau amişii; apoi,
menoniţii în Olanda; baptiștii în
Anglia (1633). Mai târziu apar şi alte
mişcări: cea metodistă (1791);
creștinii după evanghelie în Irlanda,
Dublin (1831); adventiştii (1863);
penticostalii (1901).
În România, în sânul
ortodoxiei, apare o mişcare de
înnoire numită „Oastea
Domnului” (1923). Deşi, în
general, mişcările spirituale din
ultimele veacuri au fost numite
neoprotestante, în realitate ele
formează familia evanghelică
fundamentată în întregime pe
Sfânta Scriptură. Printre altele,
toate aceste mișcări evanghelice au
pus bazele unei închinări în care
întreaga congregaţie participă prin
cântarea comună.
(Va urma)
* Albigenzii poartă numele
de la localitatea Albi, din sudul
Franţei, unde erau mai numeroşi.
Foloseau Noul Testament ca bază
pentru ideile lor, făcând din el
expresia plină de autoritate a
credinţei lor, dar au adăugat şi idei
eretice care se asemănau cu ideile
dualiste şi ascetice ale gnosticilor.
Reacţia Bisericii Apusene, pentru
afrontul adus autorităţii ei, a fost o
cruciadă de exterminare a acestora.
* Valdenzii, după numele
întemeietorului lor, Peter Valdo,
credeau că fiecare om ar trebui să aibă
Biblia în propria lui limbă şi că ea ar
trebui să fie autoritatea finală pentru
credinţă şi viaţă. Urmând exemplul lui
Hristos, ei mergeau câte doi, să
predice săracilor în limba lor. Reacţia
Bisericii Romane a fost hotărârea
sinodului de la Toulouse în 1229, care
a interzis laicilor să folosească
traducerea populară a Bibliei.
* Lolarzii, grupul întemeiat
de prereformatorul John Wycliffe
(1328-1384), au proclamat ideile
evanghelice ale acestuia, în special
egalitatea în Biserică în întreaga
Anglie, între oamenii de rând.
Wycliffe a insistat în scris că
Hristos este Capul Bisericii, şi nu
Papa. A mai afirmat că Biblia şi nu
Biserica este autoritatea pentru
credincios, şi că biserica trebuie să
ia model de la Biserica nou-
testamentală.
* Husiţii – susţinătorii lui Ian
Hus (1373-1415), cel ce a încercat
să reformeze Biserica Romană din
Boemia. Taboriţii, cei mai radicali
dintre husiţi, renegau orice aspect
din credinţa şi practica bisericii
Romane, ce nu putea fi găsit în
Scriptură. Studenţii boemieni, care
au studiat în Anglia, au dus ideile
reformiste ale lui John Wycliffe,
care au fost citite şi adoptate de
către Ian Hus, rectorul Universităţii
din Praga. Acesta a predicat aceste
idei şi a reformat astfel învăţătura
bisericii sale. Urmaşii lui s-au
numit „husiţi”, iar cei mai radicali
dintre ei s-au numit „taboriţi”. Din
acest grup s-a dezvoltat Biserica
Moraviană. Unul dintre adepţii
acesteia a fost şi Ian Amos
Comenius (1592-1670), educatorul
evanghelic progresiv. Hus a fost ars
pe rug din ordinul Consiliului
catolic de la Constance.
Buzduga Simion
Extras din cartea:
„Închinarea și lauda
în acord cu Sfânta
Scriptură”
12
 Acolo îți vei așeza darul pe altar !
După câteva clipe în care se
vedea că este frământat lăuntric,
Adam a continuat adresându-se
celor din conducere:
_ De ce oare Dumnezeu face
minuni așa de rar. Am avut și noi
minuni când a început pribegia prin
zona asta. Dumnezeu a înmulțit
puțina pâine pe care o aveam.
Mâncam toți din ea în fiecare zi și
rămânea tot atâta. Mai apoi când
am ajuns să pescuim, pâinea nu s-a
mai înmulțit deși pescuiam greu și
foamea ne încolțea în fiecare zi. De
ce ne lasă Dumnezeu să pribegim
străbătând vitregia cumplită a
fiecărei zile, ca și cum El nici n-ar
exista ?
Tăcere ! Adam privea spre
Onofrei considerându-l șeful dar
acesta privea spre doi bătrâni slabi
la trup, care au stat tot timpul acolo,
fără a scoate un cuvânt. Aceștia au
făcut un gest discret unul către altul
ca și cum s-au înțeles cumva între
ei, apoi unul dintre ei a ridicat
fruntea pe care a ținut-o mai tot
timpul ușor aplecată. Fața și ochii
aveau o seninătate deosebită. Adam
s-a dus repede cu gândul la o icoană
cu un sfânt – nu mai știa care
anume – pe care a văzut-o la
preotul ortodox din orășelul cel mai
apropiat de Evghenia. Când a văzut
icoana aceea a rămas surprins
pentru că nu semăna deloc cu cele
pe care le mai văzuse printre
ortodocși sau cu cele pe care le
avea acasă, în vremea când nevasta
lui încă se mai considera ortodoxă,
icoane care ieșeau în evidență prin
hidoșenia chipurilor reprezentate.
Icoana aceea ca și fața acestui
bătrân slab și tras la față, aveau o
frumusețe care aducea a ceva sfânt.
_ Te-am urmărit zilele
acestea… Cred că pentru tine este
mai mare bucurie să descoperi tu
însuți adevărul decât să ți-l explice
cineva. Prietenul tău Mihail are
Scriptura. Citește la Iov, capitolul
unu, apoi vom mai vorbi…
Adam n-a mai insistat. Omul
acela avea ceva ce obliga să fie
Lumina Vechilor Cărări
Continuare din numărul trecut.
ascultat, în pofida glasului său
blând și cald.
Apoi militarul cazah le-a spus
că s-a hotărât să plece de unul
singur spre locurile natale, hotărât
să traverseze munții de unul singur.
_ Mă gândesc că în două trei
săptămâni ar cam trebui să ajung.
Sunt plecat de acasă de patru ani.
De patru ani port haina militară…
Mi-i dor de ai mei… dacă vor mai
fi în viață !
După câteva clipe de reținere,
continuă:
_ De câțiva ani nimeni nu mai
este sigur de ziua de mâine pe
munții ăștia… Fel de fel de ucigași,
de felurite neamuri și limbi…
Apoi le-a explicat că munții
aceia se numeau Karatau iar râul cel
mare, Sărdaria. Râul acela venea
din sud-est, din zona Tașkent unde
locuia neamul uzbek și mergea spre
apus. Impresia lor că râul curgea
spre sud se datora doar unei bucle
largi pe care acesta o făcea. Dincolo
de munți, spre nord, erau ținuturile
natale ale acestui tânăr, niște dealuri
care coborau din munți spre un
podiș nisipos care mergea până la
râul Ciu după care era ținutul
Karaganda, unde el a fost pregătit
pentru armată. Spre răsărit – spunea
el – sunt numai munți mari unde
locuiesc uzbeci, kârgâzi, tadjici și
alte neamuri care trăiesc destul de
sălbatec și deseori se luptă între ele
sau năvălesc între cazahi pentru
pradă. Cei mai mulți dintre aceștia
sunt un fel de musulmani. Spre
apus, el știa doar că câmpia este
nesfârșită și nelocuită, până undeva
departe unde a auzit că este o zonă
locuită lângă un lac mare care se
numește Aral. Câmpie însemnând
în mare parte mlaștini și nisipuri. În
vreme ce el arăta cu mâna într-o
parte sau în alta, rostind toate aceste
denumiri ciudate, cei câțiva bărbați
moldoveni priveau nedumeriți spre
zare, fie într-o parte, fie în alta.
Trecuse de amiază când
dinspre munți s-au auzit clar focuri
de armă. Imediat întreaga tabără s-a
pus în mișcare. Toți bărbații alergau
să-și adune familiile și să se tragă
oarecum mai la adăpost. S-a
așternut tăcerea, o tăcere în care nu
se mai auzea decât vântul slab
adiind printre ramurile copacilor. Și
fiindcă nu s-a mai auzit nicio
împușcătură, oamenii au început a
se întreba dacă nu cumva nu au
auzit bine. După o vreme s-a
răspândit printre oameni hotărârea
conducerii: fiecare să-și țină copiii
în liniște. Dacă nu se întâmplă
nimic, vor sta așa cel puțin câteva
ore. În tot acest timp, toate familiile
să se roage lui Dumnezeu pentru
ocrotire.
După puțin timp, tânărul
militar devenise foarte neliniștit.
Voia să vorbească cu Onofrei.
_ Unde este arma mea ? Nu
mai am arma…
S-au întrebat unii pe alții dar
nimeni nu știa unde ar putea fi.
_ Vedeți fiecare dacă lipsește
cineva…
Până să se vadă ce și cum, în
tabără a năvălit micul Radomir,
gâfâind din greu. Cum gonea așa, a
atras ușor atenția multora dar nu s-a
oprit decât la locul unde era familia
lui Adam. Așa au aflat despre noua
năzbâtie: Simidaru șterpelise arma
militarului și s-a dus împreună cu
Radomir la bârlogul ursului și l-a
împușcat.
_ Înnebunesc oamenii –
mormăi Adam. Se putea să nu
nimerească glonțul și făcea ursul
piftie din ei…
În definitiv s-au dus să care
ursul în tabără și din nou s-au
adunat toți ca la… urs, să vadă
namila care așa lungită putea atinge
trei metri. Despre puiul de urs nu se
știa nimic; poate că plecase deja de
la mama lui. Simidaru a fost
judecat. Bătrânii strânși în jurul lui
împreună cu Onofrei și alți câțiva
printre care și Mihail cu tovarășii
lui, au început a-l întreba:
_ Tu ești creștin pocăit și
furi ?
Simidaru stătea cu capul
13
plecat ca la spovedanie deși Adam
nu era chiar sigur de regretele lui.
_ Tu ai făcut legământ cu
Dumnezeu la botez, nu cu
oamenii…
Atunci Simidaru ridică capul
spre cel care îl întreba și a răspuns
calm:
_ Eu nu sunt botezat…
_ Dar ai fost totdeauna la
slujbele noastre și… te-ai rugat…
ca noi toți… - a intervenit acuzator
Mihail.
Simidaru a continuat fără să-i
răspundă:
_ Tatăl meu a fost pocăit. El a
murit cu câteva zile înainte de a
veni ordinul de deportare. Pe mine
mă cheamă ca pe el și când au venit
în curte n-au mai ținut în seamă că
eu nu sunt el: m-au luat cu tot cu
familie. Dar dacă în sat nu-mi prea
ardea de pocăință, pe drum, în
necazuri, între frați… Încerc să mă
țin și eu de cârd…
Bătrânii au continuat cu glas
mai înțelegător:
_ Dar tu ai avut așa un
moment în care să renunți la viața
veche și să te hotărăști pentru
pocăință, pentru Dumnezeu ?
_ Am avut… veni răspunsul
așa mai greoi.
A înțeles că tăcerea cerea un
răspuns și a continuat după un oftat
scurt:
_ Da. Acasă mă țineam așa pe
picioarele mele. Mă consideram un
pic de ceva și mi se părea pocăința
cam… jalnică. Dar pe când eram pe
drum, într-o gară, niște pocitanii de
militari pirpirii, că de mă dădeam în
ei îi măturam ca pănușile de
păpușoi după desfăcat, m-au
chemat la ei. Mâncau sâmburi de
răsărită și cum scuipau așa, unul a
scuipat un sâmbure pe bocancul
altuia. Ăla i-a spus să-i șteargă
bocancul la care, camaradul lui m-a
pus pe mine să fac asta. Și eu nu m-
am plecat în fața nimănui… Și n-
am vrut. Mi-a mai spus o dată și
apoi m-au bătut. N-am avut curajul
să le dau înapoi dar tot i-am împins
pe vreo doi și… s-au dus jos.
Atunci au sărit în ajutor alții și m-
au pus jos și m-au legat așa cum se
leagă caii când îi trimiți la păscut:
să poți numai un pic mișca
picioarele. Trebuia să stau în
picioare și să merg de la unul la
altul cum mi se poruncea, în timp
ce ei răcneau la mine pe rusește.
Înțelegeam și nu prea ce mi se
spunea. Puteam face asta țopăind cu
amândouă picioarele odată și nu
trebuia să cad. Dacă cădeam, mă
ridicau din bice. Dar cădeam iar și
până la urmă am refuzat să mă mai
ridic. M-am hotărât să nu mai fiu de
batjocura lor. Și m-au bătut cu
bicele și cu bocancii până n-am mai
știut de mine. M-am trezit între ai
noștri în vagon. Mă dureau toate
oasele. La prima oprire, oamenii m-
au scos la oblonul pe care militarii
îl deschideau doar câțiva centimetri,
pentru a avea mai mult aer.
Înăuntru se făcea putoare de la
atâtea trupuri nespălate, chiar dacă
erau o mulțime de crăpături în
pereții de scândură groasă. Și m-a
zărit unul dintre militarii aceia; nu
avea mult peste un metru jumătate
și avea o mutră de… În fine. M-a
zărit, s-a întors spre mine și mi-a
strigat:
_ La următoarea stație vom
dansa tura a doua…. Și mi-a arătat
cu pumnul.
Și așa a fost. Când m-am
întors în vagon plângeam. Nu de
durere, ci de ciudă. Eu Iosif
Simidaru să ajung bătut de niște
jumătăți de oameni. Și să n-am ce
face… Atunci s-a apropiat de mine
nea Grigoi. Îl știam din sat dar n-am
avut de-a face cu el și… nici nu mi
se părea prea interesant… El s-a
așezat lângă mine și mi-a zis cam
așa:
_ Măi băiete (deși băietul din
mine a rămas hăt departe), lumea
este o namilă prea mare și prea
hidoasă ca să te pui cu ea. Din gara
asta ai venit neștiind de tine; de la
gara următoare o să vii poate olog
pe viață… Și la ce folosește asta ?
Eu zic să nu te pui cu lumea nici în
bine, nici în rău. Să treci prin ea
fără să încerci s-o birui. Cui vrei tu
să dovedești că ești drept, la niște
ființe îndobitocite ? Este
înțelepciune asta ?
Da, totdeauna am vrut să
dovedesc tuturor că eu sunt ceva în
lumea asta. Pretindeam că nu mă
interesează părerea lumii dar în
adâncul ființei mele doream să arăt
lumii că exist și nu oricum. Însă fie
în ziua aceea fie în cea următoare, o
nouă staționare tot venea. Și urma
să fiu iarăși de batjocura acelor
militari care vorbeau foarte stâlcit
limba rusă. Cine știe din ce colț de
lume or fi fost. Mintea mea era
întunecată. Singura ieșire din
situația aceea mi se părea a fi
sinuciderea dar așa slab și ucis în
bătaie nici pentru așa ceva nu
aveam putere.
_ Lumea poate fi biruită
numai cu armele lui Dumnezeu. – a
continuat bătrânul.
_ Cum ?
_ Mori ! Mori tu și…
_ M-am gândit la asta… - i-
am luat vorba din gură, gândind că
poate el mă va ajuta să mă sinucid.
_ Știu că te-ai gândit la prostii
dar nu asta am vrut să spun. Firea
din tine trebuie s-o omori. Omul
acela care vrea să fie cineva. Din
pricina acelui cineva din tine ai
intrat tu în năpasta asta…
Încercam să-l înțeleg…
_ Renunță la tine; calcă-te pe
tine în picioare… Consideră că ești
nimic; pleacă-te…
Vorba asta parcă m-a luminat.
Credeam acum că am înțeles ce
vrea să spună. Să renunț la orgoliul
meu și să mă plec în fața oamenilor
acelora de nimic.
_ Atunci pentru ce să mai
trăiesc ? – l-am întrebat cu silă.
_ Pentru viața veșnică ! Viața
de aici nu merită nici măcar atenția
ta; arată așa cum o vezi…
Rostise cuvintele acestea cu
un glas care părea că are în el ceva
neomenesc. M-am adâncit în
gânduri până acolo că am pierdut
din minte că el este lângă mine. Mi-
am adus aminte de unii pocăiți din
sat. Oameni simpli de la câmp dar
care aveau felul lor de viețuire. Nu
le păsa de disprețul oamenilor; se
comportau așa de nepăsători la
ocări întocmai ca și oamenii care
trec pe drum și nu bagă în seamă
câinii care latră. Aveau ceva nobil
în purtarea lor. Poate că așa trebuie
să trăiască omul pentru viața
veșnică. Lucrurile îmi deveneau tot
mai clare: va trebui să nu mă zbat
să arăt câinilor că sunt mai sus ca
ei. Dar cum să fac? Cum să mă
plec ? Nea Grigoi s-a retras între ai
lui dar eu încă mă gândeam cum să
fac. Ideea în sine înclinam s-o
accept; am înțeles cumva că n-are
rost să mă pun cu lumea asta
bolnavă dar eu stăteam în fața unui
lucru cu care urma să mă confrunt
numaidecât. În anumite momente

Lumina Vechilor Cărări 14

acceptam că trebuie să mă plec, în
altele nu, iar trenul nostru pentru
vite – până la urmă nu ne
deosebeam prea mult de ele –
mergea mai departe.
La următoarea gară unul
dintre militarii ăia pricăjiți m-a scos
din vagon și a început iar distracția.
Mă uimea și încăpățânarea cu care
țineau să se răzbune pe mine. De
fapt eu cred că ei au și uitat de
pricina cu sâmburele de răsărită dar
erau înfuriați de felul meu
disprețuitor față de ei. În timp ce
mergeam spre gloată, ținut de
mânecă strâns de micul om în haine
militare, de la care mirosea a
murdar ca și de la noi, mi-a venit să
mă rog, fără să mă fi gândit dinainte
s-o fac: „Doamne ajută-mi ! Ajută-
mi să știu cum să mă comport…” Și
s-a petrecut un lucru ciudat pe care
eu înclin să cred că este răspunsul
lui Dumnezeu la rugăciunea mea. În
îmbulzeala aceea când fiecare voia
să-mi facă ceva pentru a-și dovedi
grozăvia – fie că îmi dădeau șuturi
sau pumni sau mă îmbrânceau de la
unul la altul sau făceau felurite
glume pe seama mea – unuia i-a
căzut din buzunar o batistă. Era
destul de jerpelită dar chiar și așa
era un obiect extraordinar, pentru că
rar cine poartă batistă. Poate era fiul
vreunui om bogat… Atunci am avut
pornirea asta de a mă apleca după
ea și am ridicat-o de jos exact când
era să intre sub bocancul unui coleg
de-a lui care nu a observat-o. I-am
întins-o și omul mi-a zis:
_ Mulțumesc !
Avea față albă și avea pistrui.
În clipa aceea tot teatrul lor s-a
liniștit. Nici azi nu știu de ce; o fi
avut militarul acela un grad mai
mare ?! În tăcerea ce a urmat, unii
dintre ei au început să se risipească
iar unul mai țepos, care m-a lovit
cel mai rău, s-a întors peste umăr și
mi-a spus:
_ Cară-te la cotețul tău !
M-am întors la coteț… Eram
uimit și sunt uimit și azi de cele
petrecute. Adică bătaia de joc s-a
sfârșit; pentru prima dată am primit
un răspuns la rugăciune și… atunci
am simțit că Iosif Simidaru a
murit… Și era un lucru care m-a
făcut fericit chiar dacă mergeam
spre coteț ! De atunci sunt și eu un
fel de creștin…
Adam Morun îl privea uimit:
nu credea că taciturnul Simidaru
care când deschidea și el gura nu se
putea să nu spună și o vorbă de duh,
poate vorbi atât de mult. Putea
egala pe cei care mai vorbeau din
Scripturi între ei. Simidaru s-a oprit
și parcă potrivit unui obicei
statornicit între ei, nimeni nu s-a
grăbit să spună ceva. Lui Adam îi
era tot mai drag felul de a fi al
acestor oameni pocăiți. În
Evghenia, între neîndemânarea lui
nea Grigoi și fățărnicia lui Mihail,
părerea lui Adam despre pocăință
era destul de clătinată.
_ Iosif Simidaru cel vechi a
murit și totuși ai furat arma acestui
tânăr… - se auzi iar vocea acelui
bătrân, care chiar dacă nu suna
acuzator, era o acuzație.
Adam s-a încruntat; după ce l
-a ascultat pe Simidaru, acum nu i
se mai părea așa de gravă isprava
asta.
_ Eu nu înțeleg toate lucrurile
credinței în Dumnezeu. De
pildă nu înțeleg de ce două
gloanțe furate, adică patru că
cu primele două n-am nimerit,
să valoreze mai mult decât câte
o bucățică de carne pentru
toată adunarea asta care de luni
de zile mănâncă tot verdețuri și
rădăcini…
Acum Adam nu mai știa cărui
fapt se datorează tăcerea:
obiceiului lor de a fi oameni
chibzuiți sau clarității
dovezilor aduse de prietenul
lui.
_ E adevărat că în Scripturi
stă scris: „Hoţul nu este urgisit
când fură ca să-şi potolească
foamea,” dar tot acolo scrie că dacă
este prins, trebuie să dea înapoi
înșeptit…
_ Eu sunt gata… - rosti el
vesel.
_ Dar înțelegi de ce ? De ce
cere Scriptura asta ?
_ Ca să fie pedepsit păcatul;
ca să nu se încurajeze și alții la
păcat, așa fără motiv…
Adam zâmbi. Tot Simidaru
era…
Așa s-a terminat judecata lui
Simidaru dar acesta nu s-a dat bătut
încă:
_ Trebuie să dau înapoi
înșeptit ! – a continuat el.
Când oamenii s-au întors
uitându-se la el, a continuat:
_ Sunt de părere ca ghearele
ursoaicei să i le dăm băiatului ca
amintire… Are urmele lor încă pe
obraz.
A doua zi dimineață tânărul
și-a luat rămas bun și a plecat spre
nord-est, luând pieptiș munții. Încă
de cu seară le-a spus că nu va uita
niciodată de Dumnezeu și că după
ce va vedea ce va fi cu ai săi, va
încerca să găsească creștini în zona
Karaganda, unde sunt mulți ruși;
rușii fiind creștini ortodocși. Poate
între ei vor fi și pocăiți. Apoi a vrut
să dea mâna cu Adam și să-i mai
mulțumească o dată pentru că l-a
salvat de la o moarte groaznică.
Încă-l ținea de mână când
apropiindu-și capul de al lui îi vorbi
cu glas scăzut:
_ M-am gândit să-ți mai las o
știre; poate vei avea vreodată
nevoie de ea. Noi de fapt am fugit
din cazarmă șase inși, toți din satele
noastre de peste munți. Patru au
fost împușcați chiar la plecare, dar
doi dintre aceștia aveau știre de la
alți fugari că niște militari care au
vrut să dezerteze înainte de noi, dar
și aceia au fost împușcați la scurt
timp după ce au trecut de zona
păzită, că înainte de plecare au
reușit să scoată afară ceva
armament pe care l-au ascuns. După
spusele lor, acolo sunt câteva arme
și muniție pentru ele și de asemenea
câteva unelte și alte lucruri
trebuincioase. Dacă veți merge spre
apus după ce veți da de apele
Sărdariei, la o vreme râul vă va
depărta de acești munți până acolo
că nu se vor mai vedea din pricina
unor dealuri. Atunci veți da de o

Lumina Vechilor Cărări 15

vale cu un firicel de apă care vine
din dreapta. Pe acolo pot fi ocoliți
munții pentru a ajunge în valea Ciu,
de unde se poate lua fie spre noi, fie
spre Karaganda. Acolo trebuie să
fie trei stânci ca trei colțuri ale unui
întins cu trei margini. Este așa ca
cinzeci de pași între ele. Chiar în
mijlocul dintre ele, acolo unde firul
acela de apă a săpat în mal, într-un
desiș este intrarea astupată de o
lespede mare.
Privind la ochii luminați ai lui
Adam, a continuat:
_ Numai binele să nu devină
blestem. Dacă vă vor întâlni militari
ruși cu arme de acolo, se poate să
fiți socotiți că le-ați furat și să
sfârșiți judecați pentru asta…
_ Aș vrea să te mai văd
vreodată… - a spus Adam, după ce
și-au desprins mâinile.
_ Dumnezeul vostru este
mare, El poate să facă asta…
Au considerat că tânărul
cazah a fost mesagerul pe care
trebuiau să-l aștepte ca să le
lumineze, prin urmare s-au pregătit
de plecare. Doreau să se depărteze
de munții cei mari din sud, ale căror
creste se zăreau departe, unde după
spusele acelui tânăr, locuiau
neamuri care trăiau din jaf. Ar fi
dorit să ajungă totuși într-o zonă cu
oameni de-ai locului; hainele lor
deveneau tot mai zdrențuite. Și s-au
gândit s-o ia direct spre apus, fără
să mai copie unghiul făcut de cursul
râului mic care se vărsa apoi în cel
mare, în locul unde grupa din
Evghenia poposise iarna care a
trecut.
Adam a prins ocazia de a
vorbi cu Mihail despre capitolul
unu din cartea lui Iov. Răceala
dintre ei a ieșit iar la iveală. Mihail
a pus la îndoială capacitatea lui
Adam de a citi deși acesta i-a spus
că poate să o facă. Până la urmă,
gândindu-se că va trebui să se
întâlnească cu bătrânul înțelept și
apoi chiar dorea să afle mai multe
despre Dumnezeu, s-a învoit ca
Mihail să-i citească din Scriptură. L
-a rugat pe Mihail să mai citească o
dată și l-ar fi rugat s-o facă și a treia
oară pentru a memora mai bine ce
scrie acolo dar a renunțat pentru a
nu stârni replicile tăioase ale
acestuia.
În zilele acelea de staționare
cu militarul cazah, Mihail a avut și
Lumina Vechilor Cărări
el treburile lui. Era fascinat de
puterea prorociilor acelei fete cu
numele Nadia. Un popor întreg să
asculte așa dintr-o dată de ce
spunea ea că i-a spus Duhul
Sfânt ?! De aceea a încercat s-o
întâlnească și să stea de vorbă cu
ea. Fata era uimită de cunoștințele
lui din Scripturi. Întâlnirile lor s-au
înmulțit și discuțiile au căpătat
felurite teme. Mihail devenise
galant și fetei a început să-i fugă
pământul de sub picioare. În
lăuntrul ei simțea mustrarea
Duhului Sfânt dar sentimentele îi
erau deja aprinse. Într-una din zile
pe când cei doi erau iar împreună,
pe lângă ei întâmplător a trecut
Aliona. Când i-a zărit s-a oprit în
loc, i-a aruncat lui Mihail o privire
plină de dispreț și a plecat mai
departe. Totul s-a întâmplat mult
prea repede. Totuși Nadia i-a
surprins privirea și a întrebat:
_ Cine este ea ? De ce s-a
uitat așa la noi ?
_ Este o păgână. Nu poate
suferi cuvintele credinței și a trebuit
s-o mustru. De aceea nu mă poate
suferi.
Fetei, explicația i se păru
credibilă, dar tonul cu care au fost
rostite cuvintele acelea i-au trezit
bănuieli. Următoarele cuvinte au
uimit-o însă și mai mult:
_ Cum prorocești tu ? Cum
poți face asta ?
_ Eu nu pot. Este darul
Duhului Sfânt. Nu știi cum este
prorocia ?
_ În sat la noi a fost o femeie
bătrână pe care o chema Tana,
despre care se spune că prorocea.
Eu n-am cunoscut-o prea bine. Dar
aș vrea și eu să pot proroci așa ca să
m-asculte toată suflarea… !
Fiindcă fata a rămas fără
cuvinte, Mihail a încercat s-o
dreagă cumva:
_ Nu numaidecât eu să fac
asta, dar cred că o fată tânără și
gingașă ca tine, trebuie susținută să
poată face asta. Este nemaipomenit
ca poporul să fie călăuzit așa cu
mână tare.
Toată seara tânăra prorociță
Nadia s-a rugat lui Dumnezeu
plângând: „Doamne luminează-mi
mintea. Doamne dezleagă-mi inima
de omul acesta. Doamne de multă
vreme nu mi-ai mai vorbit. Este din
cauza lui ?” În frământarea ei, la un
moment dat a îndrăznit înaintea lui
Dumnezeu spunând: „Te rog lasă-
mă să pun un semn pentru că nu
mai pot trăi așa. Dacă în seara asta
îmi vei vorbi, atunci voi ști că omul
acesta nu-i pentru mine…” În
momentele următoare ochii ei
duhovnicești s-au deschis și a văzut
un înger foarte mare care avea
aripile lui imense întinse deasupra
pădurilor spre răsărit. A văzut
drumul lor spre apus că ieșea de sub
umbra aripii îngerului și a auzit un
glas care a spus: „Salvarea voastră
este spre răsărit. Veți trece munții
pe calea apelor !” Când vedenia s-a
stins, a uitat de Mihail fiindcă stătea
încremenită și îngrijorată de negura
întunecată pe care a văzut-o spre
apus unde ducea drumul lor, după
cum a auzit că s-a hotărât, dincolo
de umbra aripii îngerului. S-a sculat
degrabă și l-a căutat pe Onofrei.
Acesta n-a spus nimic decât că se
va sfătui cu bătrânii.
Nu peste multă vreme însă,
când întunericul s-a lăsat de-a
binelea, înspre răsărit s-au auzit
răcnete strașnice. Erau bărbați care
se luptau. Se auzea nechezat de cai.
Din când în când țipete de femei și
uneori lătrat de câini. Din timp în
timp, răcnetele bărbaților se
întăreau ca mai apoi să se
potolească iar. Puteau fi la vreo trei,
patru kilometri…
Nimeni nu s-a culcat. Toți
erau gata de fugă. Fiecare își
strângea familia lângă el. La
presiunea femeilor s-au hotărât să
plece spre apus, cât mai departe de
grozăvia aceea care se auzea atât de
aproape. Era miezul nopții dar
pădurea era martoră la furișarea
oamenilor care încercând să facă
cât mai puțin zgomot, căutau să se
deplaseze cât mai repede. Spre
apus… Nadiei i s-a spus:
_ Cred că vezi și tu că nu
putem merge spre răsărit ! Și cu
privire la darul tău așezăm un semn
de întrebare.
Asta însemna în rânduiala lor
bisericească că va sta sub
observație.
Prelucrare ####
16
 ACAN
- nesupus autorităților -
Iosua cap.6 și 7

Cucerirea cetății Ierihon era imposibilă pentru neascultării. Fapta lui Acan a fost descoperită. Iosua, i
israeliți. Ierihonul era o cetate/orășel înconjurată cu -a zis: „Fiule, ...mărturisește-mi ...ce ai făcut, nu-mi
ziduri mari și groase iar împăratul Ierihonului avea o ascunde nimic”. Acan a spus: „Este adevărat că am
armată de soldați viteji. Domnul Dumnezeu le-a păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului lui Israel
promis israeliților că El îi va ajuta să cucerească și iată ce am făcut. Am văzut în pradă o manta
Ierihonul și nu doar Ierihonul, ci mult mai multe frumoasă de Șinear, două sute de sicli de argint și o
cetăți. Era nevoie doar să asculte de Domnul placă de aur... le-am poftit și le-am luat, iată, sunt
Dumnezeu. Iosua, conducătorul israeliților, le-a ascunse în pământ în mijlocul cortului meu...”.
transmis toate instrucțiunile pe care le-a primit de la Lucrurile au fost găsite exact acolo unde a spus
Dumnezeu. Nu aveau nevoie de o armată puternică și Acan, însă faptul că a recunoscut păcatul, nu a
nici de strategii militare; era nevoie doar de ascultare. modificat cu nimic consecința faptei lui. Acan a murit
Doar ASCULTARE? Ce este ascultarea de e atât de și tot ce era al lui a fost distrus. Ce trist ! Câtă tristețe
importantă? Ascultarea este atitudinea de a te supune și nefericire poate aduce o neascultare ! Biblia ne
ordinelor unei autorități, dovada că respecți spune că plata păcatului este moartea. ….
îndrumările primite. Ascultarea nu-i să taci, e mai Ascultarea nu este doar îndeplinirea unei sarcini
mult de-atât, e să faci ! și în interiorul tău să fii neascultător, să bombăni și să
Așa că armata condusă de Iosua a ales să te plângi. Împlinirea sarcinilor cu voie bună
asculte de Conducătorul Universului, de Dumnezeu, presupune o ascultare completă. Doamne ajută !
care le-a spus să înconjoare cetatea în fiecare zi timp
de 7 zile iar a șaptea zi, de 7 ori și apoi să strige tare și Să ascult de părinți, de profesori, de Dumnezeu,
zidurile se vor dărâma. Ooo... ce simplu ! Da, să presupune să îndeplinesc cu bucurie cerințele și
asculți nu e ceva greu, ascultarea e doar voință. Apoi dorințele lor, fiindcă ei sunt responsabili pentru mine.
Domnul Dumnezeu le-a mai spus că nu au voie să ia „Prețul ascultării s-ar putea să pară mare dar
pentru ei niciun obiect de valoare sau haine din ceea el nu e nimic în comparație cu prețul neascultării”.
ce vor găsi prin casele oamenilor din Ierihon. Să Biblia îndeamnă: „Orice om să fie grabnic la
înconjori un zid e simplu dar să te abții să iei un lucru ASCULTARE...” (Iacov 1:19).
care îți place atât de mult, e la fel de simplu?
Acan a înconjurat și el zidul Ierihonului în toate L. Ungureanu
cele 7 zile, a strigat și el alături de ceilalți israeliți și a
mers să prădeze cetatea.
În timp ce mărșăluiau
printre case, Acan a găsit
o haină care i-a plăcut
foarte mult, un lingou de
aur și bani de argint. Le-a
luat și le-a ascuns în
pământ, în cortul lui. Știa
că nu are voie să ia nimic
și că încălcarea unei legi
atrage pedeapsa asupra
lui. Biblia ne învață că
neascultarea este la fel de
vinovată ca practicarea
ghicirii. (1Samuel 15:23).
Neascultarea are
consecințe grave. Așa s-a
întâmplat că datorită
faptei lui Acan, israeliții
au avut de suferit și
Domnul le-a spus că
aceasta se datorează

Lumina Vechilor Cărări 17

Creștini urmăriți

Botez care periclitează viața

(Peninsula Arabică)

Khaled (nume schimbat) este originar din Yemen. După refugiere, el trăiește acum într-o altă
țară din Orientul Apropiat. Khaled stă într-un birou mic, iluminat în modul cel mai economicos și
povestește gânditor despre cele mai întunecate momente ale vieții sale. După moartea de martir a
soției sale Samira, Khaled a trebuit să fugă cu cei patru copii ai săi din Yemen. Ceea ce relatează este
cutremurător. Cu toate acestea el povestește uimitor de liniștit povestea suferinței sale până la
amănunt. „Sunt sigur că evenimentele îngrozitoare pe care le-am trăit nu au fost întâmplătoare. Mă
gândesc că Dumnezeu ne-a pregătit pentru ceva mai măreț”, povestește bărbatul în vârstă de
patruzeci și opt de ani. „Isus ar dori ca noi să fim ca El și pentru aceasta procesul de transformare
este dureros. Strat cu strat, El îndepărtează resturile personalității noastre vechi, exact în felul în
care se curăță o ceapă. Și pentru aceasta uneori este bună și prigoana.” Toate acestea însă nu se pot
întâmpla fără lacrimi.

Povestea lui Khaled în prigoană începe acolo
unde ea se termină în islamism. Prin educația sa severă
în spiritul islamismului wahhabit, s-au format totuși de-
a lungul timpului câteva fisuri în credința sa.
Tratamentul aspru pe care tatăl său i l-a aplicat mamei
sale a fost doar un exemplu. În dimineața zilei de 11
septembrie 2001, el chema la rugăciune oamenii la
moscheea sa din Yemen. Atunci când cu câteva ceasuri
mai târziu, teroriștii islamiști au condus avioanele răpite
din SUA către dezastru, credința sa islamistă s-a spart
în mii de bucăți. Khaled a fost șocat să vadă și să audă
mulți musulmani care-l înconjurau jubilând atunci când
urmăreau imaginile groazei pe ecranele televizoarelor.
„Ce fel de religie o fi aceasta?” se întreba el. Și inima
sa începea să se îndepărteze de islam.
era prea periculos să împărtășească Samirei despre
credința sa nou descoperită. Convertiții la creștinism
sunt foarte prigoniți în Yemen, în mod deosebit de către
familiile lor, unii de către locuitorii satului, altii de
către stat. Cu toate acestea Khaled și-a putut procura o
Biblie în care citea mereu. Nu mult după aceasta el a
început să aibă legături cu alți credincioși cu care se
întâlnea în mod regulat la studiu biblic. Totuși timpul în
care lipsea de acasă putea să-l explice greu Samirei,
care deja presupunea că în viața lui a intervenit o altă
femeie. În cele din urmă el i-a mărturisit adevărul și că
într-adevăr iubea pe cineva dar Acesta era Domnul Isus
Hristos.
_ El mi-a schimbat viața și poate să facă același
lucru și cu viața ta. - i-a explicat el.

Găsit într-o pace secretă Un botez cu urmări

În anul 1997 Khaled s-a căsătorit cu Samira. El
își câștiga banii predând araba într-o școală yemenită.
Puțin după aceasta a început să se ocupe de persoana lui
Isus Hristos. Într-un ziar socialist a fost atras de un
verset biblic care i-a vorbit în mod special. Apoi i-a fost
dăruită Evanghelia după Matei, pe care Khaled a citit-o
imediat și apoi a început să discute cu studenții despre
învățătura Domnului Isus. Unul din elevii săi i-a
povestit despre un post de radio nou, care emitea în
dialectul lor și le propovăduia faptul că Isus ar fi Fiul
lui Dumnezeu. Khaled și-a procurat un aparat de radio
și din acel moment a început să-și petreacă serile pe
acoperișul casei sale. Era fascinat de conceptul iertării
și de dragostea creștină, așa după cum i se explica în
emisiuni. În cele din urmă a trimis prin intermediul
telefonului mobil câteva întrebări realizatorului acestor
emisiuni și i-a solicitat chiar și o discuție referitoare la
credință.
După mai multe săptămâni de căutare, Khaled s
-a rugat împreună cu unul din colaboratorii postului de
radio și și-a predat viața în mâna Domnului Isus. Totuși
Amândoi au încetat să mai meargă cu copiii la
moschee dar credința nu și-au dat-o pe față doi ani la
rând. Când credincioșii din grupa de studiu biblic a lui
Khaled l-au întrebat dacă vrea să se boteze, a acceptat
cu bucurie. El a luat-o pe Samira împreună cu copiii să
asiste la botez și Samira s-a hotărât într-un mod spontan
să facă același lucru odată cu bărbatul ei. Ei au luat
decizia să sufere această moarte spirituală în omul cel
vechi, pregătindu-se și pentru o eventuală moarte în
trup.
Dintr-un motiv inexplicabil fotografiile cu
botezul Samirei au ajuns la frățietatea musulmană.
Aceștia au publicat-o și câteva zile mai târziu le-a fost
făcut public cunoscut și domiciliul dar și școala la care
lucra Khaled. Atunci când el încerca într-o dimineață să
ajute un elev, un coleg al acestuia a aruncat în el cu o
piatră mare, rănindu-l la spate. Alți doi au început să-l
lovească iar un altul l-a amenințat cu moartea. Cu toate
că Khaled a simțit la început frica în fața acestor
atacuri, efectul lor n-a făcut decât să-l întărească în
credință. El a început să înțeleagă că Domnul îngăduia

Lumina Vechilor Cărări 18

aceste lucruri pentru ca el să crească în credință și
curaj. Atacurile au continuat mai departe: geamurile la
mașină sparte, părți ale casei distruse, otrăvirea
câinelui... Când Samira se afla într-una din zile în oraș
pe jos, nepotul ei a întâlnit-o și i-a smuls cu repeziciune
acoperământul capului, ceea ce era o mare rușine în
cultura yemenită. Apoi acesta a început să o bată,
rupându-i un braț și hăituind-o pe străzi. Poliția a
refuzat să onoreze plângerea lui Khaled, răspunzându-i
laconic:
_ Și-a meritat bătaia fiindcă este o creștină.
Ziua cea mai rea
Chiar și copiii lui Khaled și ai Samirei au început
să simtă prigoana, fiind maltratați verbal și emoțional.
_ Am observat că toți erau porniți împotriva
noastră, chiar și cei mai apropiați prieteni și vecini.
Atunci a început să-mi fie frică. - povestește Khaled.
El și-a făcut noi planuri pentru familie
intenționând să părăsească Yemenul dar acest lucru nu
s-a putut întâmpla prea curând.
În dimineața de 9 iunie 2014, Khaled a fost trezit
de fiul său cu cuvintele:
_ Tată, vino repede ! Mama este cuprinsă la
bucătărie de flăcări !
Khaled a gonit la bucătărie și a văzut cum Samira
era înconjurată de flăcări. Cu greu a putut să stingă
focul și îmbrăcămintea de pe trupul ei care ardea. Fetele
țipau îngrozite în fața acestei priveliști. Mai târziu
Khaled a aflat că cineva a turnat în vasul cu untdelemn,
benzină și acest lucru l-a făcut, după spusele unui
vecin, un alt bărbat care s-a îmbrăcat cu haine femeiești
și s-a strecurat în casă. La spital medicii au constatat pe
partea superioară a trupului Samirei arsuri de gradul III.
De îndată ce personalul medical a aflat de credința
creștină a Samirei, și-a diminuat în mod simțitor
calitatea tratamentului și a îngrijirii medicale.
Asistentele nu mai schimbau bandajele iar doctorul l-a
obligat pe Khaled să-și cumpere medicamentele
necesare de la farmacie. Două săptămâni mai târziu
Khaled n-a mai putut suporta acest tratament dorind să
o transfere pe Samira în alt spital și astfel să primească
o mai bună îngrijire.
_ Nu, nu, de acum încolo ne vom îngriji de ea
mai bine ! - a fost de părere doctorul.
El i-a recomandat lui Khaled să cumpere un
flacon cu un medicament care conținea o soluție de
potasiu.
_ Acesta îi va vindeca rănile.
Atunci când farmacistul i-a întins medicamentul l
-a întrebat pe Khaled pentru ce îi trebuie. Aflând
răspunsul, farmacistul l-a sunat pe doctor imediat,
certându-l, dar în cele din urmă doctorul a avut de spus
ultimul cuvânt. Doctorul i-a făcut Samirei o injecție cu
conținutul din flaconul respectiv. Între timp Khaled a
vorbit cu ea și s-au rugat împreună, apoi el a părăsit
camera pentru ca aceasta să se poată odihni. Când a
revenit după două ore, Samira era moartă. Avea treizeci
și trei de ani.
Lumina Vechilor Cărări
Pentru că nimeni nu știe exact ce conținea
injecția, rămâne valabilă explicația potrivit căreia o
supradoză de potasiu a făcut posibil provocarea unui
infarct miocardic. Este evident faptul că Samira a fost
ucisă cu premeditare.
Pregătit pentru următoarele lovituri
După moartea Samirei s-a zvonit printre
locuitorii satului că Samira și-ar fi dat singură foc,
deoarece Khaled, soțul ei, n-a lăsat-o să se întoarcă
înapoi la islamism. Alții îi reproșau lui Khaled că el
însuși ar fi manevrat sticla de ulei la bucătărie. Nu a
fost simplu deloc, totuși Khaled poate spune astăzi că i-
a iertat pe cei care i-au pricinuit atâta suferință.
_Numai prin harul lui Dumnezeu am ajuns să pot
face toate acestea. De la mine însumi nu ar fi putut să
iasă iertarea !- mărturisește Khaled.
Pe 14 august 2014, Khaled și copiii au părăsit
Yemenul. Cu toate că ei au lăsat în urmă țara unde au
dus-o atât de îngrozitor, trăiesc această sfâșiere
sufletească pe care moartea Samirei le-a pricinuit-o.
_ Suntem o echipă căruia îi lipsește un jucător
important. Sufletește suntem aproape epuizați. - explică
Khaled. Câștig acum un salariu modest dând ore de
arabă copiilor refugiați.
Familia locuiește într-o țară arabă cu o populație
musulmană majoritară, suferind în continuare
discriminare. Au fost dezavantajați în căutarea unei
locuințe, însăși poliția șicanându-i, deoarece aceștia
aveau la ei o Biblie. Momentan ei încearcă să
primească azil într-o altă țară dar între timp - povestește
Khaled - trimite elevilor săi de altădată din Yemen prin
intermediul mediilor sociale, Biblii. Unii dintre aceștia
s-au decis între timp pentru Domnul Isus. Khaled își
încheie relatarea cu următoarele cuvinte:
_ Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru
călăuzirea pe care mi-a dat-o până acum. Îl slăvesc
pentru tot ceea ce a trebuit să facem după voia și planul
Său. Nu mai am nimic de pierdut și aștept ceea ce
Dumnezeu ne-a pregătit în final.
În românește de Breabăn Vasile
Din „Vocea Martirilor” Nr. 09/2017
19
 CONCURS BIBLIC : „Cercetaţi Scripturile”
Secţiunea: „ASCULTARE și NEASCULTARE”

„Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al
Meu.” (Exod 19:5)

Citeşte cu mare atenţie cerinţele:

De citit din sfânta bibliotecă cartea nr. (...) şi povestirea de la rubrica copiilor: „ACAN – nesupus autorităților”
Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

1. Ce este ASCULTAREA?
2. Cine și cui a zis: „Fiindcă ai ascultat de ……….. …………. …… şi ai mâncat … ………… despre care îţi
poruncisem: ‘Să nu mănânci deloc din el’, ………………… este acum …………… din pricina ta. Cu multă ….. să-ţi
scoţi ….. din el în toate …... vieţii tale? Completează spațiile libere. (1 cap.3)
3. Cine și cui a zis: „Nu vă spuneam eu să nu faceţi o astfel de nelegiuire faţă de băiatul acesta? Dar n-aţi ascultat.
Acum iată că ni se cere socoteală pentru sângele lui.”? (1 cap.42)
4. Citește Geneza 27 și scrie în câteva cuvinte ce sfat a primit Iacov de la mama lui?
5. La cucerirea Ierihonului, ce poruncă au primit israeliții, despre prada de război? Cum a reacționat Acan la
această poruncă?
6. Ai aflat ce înseamnă ASCULTAREA – ea implică voință și discernământ (de a aprecia lucrurile la valoarea lor).
Descrie în câteva cuvinte, consecințele deciziilor luate de personajele din povestirile de la întrebarea: a) 2, b) 4, c) 5.
7. Completează versetul și află carte în care este scris: „Copii .............. în ................. de .................... voștri, căci
este drept”. ............ 6:1
8. Cum se numesc cei doi preoți tineri care nu au ascultat de sfatul tatălui lor, nu și-au îndreptat purtările urâte?
Care a fost consecința neascultării lor? (9)
9. Cine și cui a zis: „Ascultă, fiică, să nu te duci să culegi spice în alt ogor; să nu te depărtezi de aici şi rămâi cu
slujnicele mele...”? (6)
10. Care preot și pe cine a învățat să spună : „Vorbește, Doamne, căci robul tău ascultă!”? (9)
11. Cine și cui a zis: „Îi plac Domnului mai mult arderile-de-tot şi jertfele decât ascultarea de glasul
Domnului?” (9)
12. Care este definiția lăsată de profetul Samuel, în raport cu valoarea ascultării și a păzirii Cuvântului Domnului?
(9)
13. Ce recomandare face Iacov în epistola sa, pentru orice om, în ce privește ASCULTAREA?
14. Citește din cartea 42 capitolul 11 – Cine și cui a zis: „Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui
Dumnezeu și-L păzesc!”?
15. În Deuteronom 28, sunt enumerate binecuvântările, ca rezultat al ascultării de Domnul Dumnezeu și consecințele
neascultării de Domnul Dumnezeu, numite blesteme, completează tabelul după model:

ASCULTARE/ BINECUVÂNTARE NEASCULTARE/ BLESTEM

• Vei fi cap, nu coadă v.13 • Vei fi de batjocură și de râs. v.37

• Vei avea succes/ reușită, în toate lucrurile
pe care le întreprinzi. v.8
• Cerul va da ploaie la timp. v.12
• Vei împrumuta pe alții, nu vei avea
datorii. v.12b
• ...........................................
• ...........................................
• ............................................
• ............................................
• ............................................
• ............................................
• ............................................

16. Atitudinea pe care o avem când suntem ascultători de cei ce ne sunt autoritate, Domnul Dumnezeu vrea să o
avem și când Îi slujim Lui. (5 cap. 28: 47) Cu .................... și cu .................. ......... ?

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.01.2018!

Lumina Vechilor Cărări 20

 ANUNȚ
Abonamentele la revista Lumina Vechilor Cărări pentru anul 2018 vor fi la același preț
ca pentru anul care se termină, și anume:

32 RON pentru 1 abonament în România.

30 EURO pentru 1 abonament în Europa.
32 EURO pentru 1 abonament în alte continente.

La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit.

Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament.
Preţurile fixate includ şi taxele poștale pentru expediere.

Vă rugăm să ne confirmați dacă doriți să rămâneți în continuare ca abonat și câte abonamente

doriți, chiar dacă nu aveți posibilitatea să le achitați până la data 15 ianuarie 2018.

Relaţii şi comenzi la numerele de telefon:

0230.565625
0722.558243

Premianţii lunii noiembrie:

Pop Anca – Timiș, Brăgărea Viorica – Bughea de Jos, Bucoș Simeon –
Fundata, Naia Daniel – Remetea Mare.
Vă rugăm să confirmați primirea premiilor în scris sau telefonic! (0756.465673).

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu
O.P 51 – C.P 25, Bucureşti
sau: ligia.ungureanu@gmail.com

Vârsta celor ce participă la concurs trebuie să fie până la 20 de ani inclusiv.

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: MESERIILE OAMENILOR din NOUL TESTAMENT

1. Soldaţi – Matei 28:12-15 9. Învățător al Legii – „Dacă încercarea sau lucrarea

2. Tâmplar – Matei 13:55, Marcu 6:3 aceasta vine de la oameni, se va nimici, dar dacă
3. Păstoreau oile – Luca 2:15 este de la Dumnezeu, n-o veți putea nimici. Să nu
4. a) Fariseu, b) Vameș - Domnul Isus a spus pilda vă pomeniți că luptați împotriva lui Dumnezeu.”
pentru cei ce se credeau neprihăniți și disprețuiau Faptele Apostolilor 5:38-39
pe ceilalți. Luca 18:9-13 10. Croitoreasă – Dorca Faptele Apostolilor 9
5. Petru, Andrei, Iacov, Ioan, - pescari, Levi – vameș. 11. Lidia – vânzătoare de purpură Faptele Apostolilor
Preocuparea lor a fost apostolatul. Matei 4:18, 4:21, 16
10:2. 12. Confecționa corturi – colegi: Acuila și Priscila
6. Luca – doctor – Evanghelia după Luca și Faptele Faptele Apostolilor 18
Apostolilor 13. Tertul Faptele Apostolilor 24
7. Domnul Isus – butucul, credincioșii – mlădițele, 14. Corneliu – sutaș - a primit pe Domnul, Felix –
roade – dragostea, bucuria, pacea, etc. Galateni 5:22 guvernator – nu a primit pe Domnul.
8. Bartimeu – cerșetor, Matei – vameș. 15. Exemple ....

Lumina Vechilor Cărări 21

CUPRINS Colectivul de redacţie
DUMNEZEU ȘI POLITICA ! Ioan Nemeş
CEASUL ÎNTUNERICULUI
Vasile Breabăn
JUGUL LUMII

BISERICA PENTICOSTALĂ UDEȘTI Avram Senciuc

LUPTĂ SAU ROBIE Lucian Claudiu Şandra
ZENIT ȘI NEGURĂ ÎN ISTORIA MUZICII
Gusti Cheţec
ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR

ACAN NESUPUS AUTORITĂTILOR

Iliuţă Petruneac
BOTEZ CARE PERICLITEAZĂ VIATA Gică Vişan
CONCURS BIBLIC
Vasile Şindilar
NU-E MELODIE-N LUME

Aşa vorbeşte Domnul:

Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi
întrebaţi care sunt cărările cele
vechi, care este calea cea bună,
umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă
pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN
O. P. NR. 1 C.P. NR. 13
MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA
COD 725400
Tel. 0230/565625 - 0722/558243 ISSN 2601 - 0526
 Nu-e melodie-n lume

Nu-e melodie-n lume

Vrednică de cânt,
Nici cântare mai măreață
Pe acest pământ
Ca și Imnul, ca și Psalmul
Pentru slava Ta
De aceea totdeauna
Vreau Doamne a-l cânta !

Pune-mi-l pe buze Doamne,

Să îl cânt mereu
Și să-mi fie bucuria
Sufletului meu,
Să se-adape doar cu dânsul
Inimioara mea
Bucuria și-ntristarea
Să-mi alin cu ea...

Să-mi rămâie-n suflet Doamne,

Și-ntruna să cânt:
Îndurarea Ta cea mare
Pe acest pământ.
Preamărind iubirea dulce
Ce ne-ai arătat
Când pe lemnul de durere
Ne-ai răscumpărat !

De aceea a mea cântare

Să-mi fie doar ea,
Să o cânte o viață-ntreagă
Inimioara mea.
Ea să fie veșnic Psalmul
Sufletului meu
Pană voi ajunge acasă
Sus la Dumnezeu !
Gh. Crăciun