Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Textul evanghelic din Duminica a 3-a după Rusalii este simplu și clar. El prezintă reperele
conduitei pe care omul trebuie să și le însușească în vederea împlinirii vocației pe care
Dumnezeu i-a dăruit-o prin creație. Nu este vorba de observarea unor reguli sau norme
minuțioase, așa cum erau cele configurate de sofisticata mentalitate religioasă păgână, în care
străduința acumulării bunăstării materiale era adesea invocată drept un comandament în
vederea conservării existenței pământești și a dobândirii unei incerte satisfacții postume.
Dimpotrivă, Mântuitorul subliniază importanța conștientizării țintei ultime spre care omul este
chemat, anume împărăția cerurilor, și modelarea vieții în funcție de acest scop. Iar aceasta nu
pentru că lucrurile practice sau mărunte ar fi sau ar părea lipsite de importanță, ci pentru că
ierarhia autentică a preocupărilor omului trebuie să fie conformă chemării și poziției lui de
rege al creației și preot al întregului univers.
1
Constatăm însă că, deși adesea conștientizat și afirmat, însuși scopul fundamental al
creștinului, anume dobândirea împărăției cerurilor, nu reușește să surmonteze grijile și
limitele lumești inerente, ci mai degrabă devine izolat de ele. Fără a nega valoarea înaltă a
acestui deziderat, ba dimpotrivă, respectându-i importanța, el este situat într-o sferă abstractă
a sufletului și considerat prea valoros pentru a nu i se acorda o atenție exclusivă; în realitate,
asumarea lui este adesea amânată sau activată sporadic cu toate consecințele ce derivă din
aceasta. Prin urmare, nu relativizarea sau bagatelizarea grijilor lumești este soluția creștină, ci
o anumită raportare existențială la acestea. O raportare în care consistența și realitatea lor
trebuie să fie evaluate nu în opoziție, ci începând de la criterii esențiale, precum „Împărația lui
Dumnezeu și dreptatea lui”.
Chestiunea subzistenței este de departe motivul universal de îngrijorare al umanității,
începând de la protopărinții Adam și Eva, care pierzându-și haina luminoasă primită de la
Creator, prin păcatul neascultării, se rușinau în primul rând de nuditate, nu de neascultare.
Planând în permanență asupra vieții omului cu întreg arsenalul său de umbre, acumularea de
averi și întreținerea vieții cotidiene solicită o concentrare aproape continuă și exclusivă.
Dezvoltată din aceasta, reprezentativitatea publică și imaginea socială perpetuează presiunea
exigențelor asupa omului din toate timpurile. Abordarea luminoasă, rațională, duhovnicească
a acestor griji lumești, singura capabilă de a decela nivelul lor de falsitate sau iluzie, este
realizabilă doar prin raportarea lor la planul realității divine și al teodiceei.
Altfel, alternativa rămasă este o viziune hemiplegică. Refuzând să Îl privească pe Dumnezeu,
omul își conștientizează limitele și încearcă să le forțeze făcând concesii care merg până la a
cădea sub nivelul creaturii, pierzând libertatea pe care o au păsările cerului sau frumusețea pe
care vegetația o oferă fără efort, cu mărinimie din izvorul nesecat al darurilor divine. Slujirea
adusă demonului avuției îl plasează într-o robie mult mai grea. Practic, el cade într-o amnezie
identitară care se poate agrava și ajunge să fie dominat de lucruri neesențiale, doar pentru că
este incapabil sufletește să privească deasupra lor și să le utilizeze liber.
Vocația sacerdotală a omului, chemat să-și asume întregul univers în slujirea adusă lui
Dumnezeu, necesită o dăruire totală, care exclude orice altă slujire similară. O relație
împărătească cum este cea între Dumnezeu și om nu poate fi egalată de ceva asemănător. Un
alt text evanghelic desființează orice dubii arătând că nu există o relație antitetică între slujirea
lui Dumnezeu și utilizarea avuției, prin ea fiind posibilă susținerea relațiilor interumane și
intrarea în corturile veșnice (Luca 16, 9), dar valoarea ei rămâne doar una instrumentală.
Responsabilitatea faţă de întreaga creație, cu care omul a fost investit de Dumnezeu, se
extinde și asupra construirii, dezvoltării și folosirii raționale a bogăției, însă statutul și
potențialul psiho-fizic al omului nu trebuie să rămână dependent și nici condiționat de aceasta.
Exemplele sunt evidente. Păsările cerului își păstrează libertatea imprimată în ele de Creator,
crinii fascinează cu grația lor fără să facă un efort în exces, iar flora spontanee își expune
frumusețea doar urmând rațiunile sădite de Dumnezeu prin creație. Ele nu au o vocație
creatoare prin ele însele, asemenea omului, dar își continuă existența plenar și minunat
potrivit voinței divine. Libertatea și frumusețea lor sunt autentice și sincere tocmai pentru că
sunt expuse fără rezerve.
Omul deține toate darurile creaturii, dar potențialul lui este mult mai mare, este unic și
deschis spre veșnicie. Cât timp rămâne în legătură cu Dumnezeu, el este un univers infinit, iar
grijile lui devin grijile lui Dumnezeu, nu mai sunt simple preocupări lumești pentru că sunt
înțelese din perspectiva dobândirii Împărăției Cerurilor și a dreptății divine. De aceea,
2
indiferent de cursul evoluției circumstanțiale, înțelegerea lor dintr-o asemenea perspectivă
tainică produce roade sufletești nebănuite care pot inspira pe calea asemănării cu Dumnezeu.