COSMOSUL- ROD AL IUBIRII LUI DUMNEZEU

Prof. Matei Emilia Cristina

Prof. Savu Dumitru-Mugurel
Şcoala Gimnazială Teleşti-Ludeşti

Dumnezeu a creat totul din iubire, pentru că El este iubire ce nu poate fi definită în vreun
fel de filozofie sau ştiinţă, deoarece El este transcendent acestora. Gândirea omului nu poate
cuprinde măreţia Creatorului, Care a creat lumea ex nihilo, dovedind că El este Cauza tuturor
cauzelor, Cauză de nimic cauzată. Dumnezeu nu are început şi nici sfârşit pentru că El nu este
creat şi este deasupra timpului, El este veşnic, nenăscut în Fiinţă şi fără început.
Termenul care face referire la apariţia a ceea ce vedem, provine din limba greacă –κόσμος
(kosmos), care se traduce lume. Acest termen defineşte în înţelesul său intim întreagă creaţie,
operă a Creatorului din ceruri.
Cosmosul a fost termen de cugetare pentru poporul evreu, dar şi pentru adepţii filozofiei
din Grecia Antică. Concepţia poporului lui Israel arăta absoluta Lui transcendenţă. ,,Dumnezeu
există înaintea lumii şi niciodată nu-L putem raporta la ceva din cele pe care le putem vedea în
lume. Acest gând este cu totul diferit de cel al grecilor antici, pentru care cosmosul ne oferă
cunoaşterea lui Dumnezeu. Fie că Dumnezeul lor era o forţă raţională, de legătură, care ţinea
lumea în armonie (<<cosmosul>> înseamnă ordine şi frumuseţe), sau o <<raţiune>> care le
îngăduia să explice cosmosul, pentru greci cosmosul ne arată ceva din natura lui
Dumnezeu.”Aceştia au crezut că Dumnezeu este palpabil asemenea creaţiei Sale, dar ne punem
întrebarea ce este un Creator care poate fi cuprins într-un concept, definit, mărginit, conturat
pentru mintea omului? Acela nu ar mai fi Creator, deoarece ideea de Creator arată întotdeauna
transcendenţa, faptul că Dumnezeu este mai presus de esenţa fiinţei umane.
Teoriile apariţiei lumii sunt diversificate: evoluţionismul, desimul, panteismul,
creaţionismul etc. Cu siguranţă opţiunea noastră este ultima, adică creaţionismul. Am ales
aceasta pentru că avem la bază credinţa strămoşilor noştri, credinţă ce se identifică cu identitatea
naţională a poporului român, dar şi pentru că raţiunea noastră se îndreaptă spre un Dumnezeu
transcendent şi iubitor.
 Învăţătura Bisericii noastre arată că Dumnezeu a creat totul din nimic, prin puterea
cuvântului Său: ,,El a zis şi s-a făcut, El a poruncit şi s-a zidit” (Psalmul 148,5), arătându-se că
lumea are un început, astfel având şi un sfârşit. Lumea este create în timp sau mai exact deodată
cu timpul, căci timpul începe prin porunca lui Dumnezeu, Care există din veşnicie.
Primele cuvinte ale Cărţii Facerea: ,,întru început a făcut Dumnezeu cerurile şi
pământul”(în ebraică- Bereshit bara Elohim; în greacă- En arche e poiesen Theon; în latină- In
principio creat Deus), arată momentul de început al lumii. Fiind vorba de creaţie, sunte deci la
începutul universului, ale cosmosului, nu cronologic, căci nu există încă timp, ci logic şi
ontologic. Cel care ,,acţionează” este Dumnezeu, în ipostaza Lui de Creator.
Sfântul Vasile cel Mare propune o tâlcuire a acestor cuvinte privind începutul lumii.
Dumnezeu a spus mai întâi întru început, ca să nu creadă cineva că lumea este fără de început,
având o existenţă veşnică. Apoi a adăugat a făcut, ca să arate că ceea ce a făcut este o foarte mica
parte din puterea creatoare a lui Dumnezeu. ,,După cum olarul, cu aceeaşi meserie, face
nenumărate vase, fără să-şi irosească meseria şi puterea, tot aşa şi Creatorul acestui univers nu
are putere creatoare numai pe măsura creării unei singuri lumi, ci puterea lui este nesfârşită; şi-
a exprimat numai voinţă şi a şi adus la existent măreţiile cele ce se văd”.
Crearea lumii, rod al iubirii Sfintei Treimi, este punctul de plecare în cercetările
oamenilor de ştiinţă şi teologilor. ,,Adevărul este că, dacă vrem să înţelegem ce se întâmplă în
lume, este nevoie de o lărgire considerabilă a domeniului conceptual, care să-l conducă pe
cercetător dincolo de graniţele înguste impuse de protocolul ştiinţific. Inteligibilitatea profundă
a universului este, fără îndoială, o trăsătură suficient de importantă a lumii încât să fie
considerate mai mult decât o întâmplare fericită. Dincolo de suprafaţa aparentă a universului
fizic se află o zonă fundamental de ordine profundă şi frumuseţe raţională. Putem spune că
ştiinţa a descoperit că materialul din care e făcut cosmosul este marcat de semne ale
inteligenţei, dar nu ştie de ce stau lucrurile aşa. Teologia poate explica această descoperire prin
ideea că Mintea Creatorului este sursa minunatei ordinii a lumii”.
Ordinea lumii, exactitatea legilor fizicii, frumuseţea creaţiei ne îndeamnă mintea să tindă
spre o Cauză a acestora. Această Cauză nu poate fi explicată prin concepte, definiţii sau exemple,
ci ea este cunoscută prin credinţă şi contemplare a cosmosului. Simţim iubirea Lui, dacă iubim la
rândul nostrum ceea ce El a creat, făcându-ne deopotrivă creatori cu El. Omul nu poate fi exclus
din cosmos, ceea ce înseamnă că natura nu-şi împlineşte rostul ei fără om. Acesta relaţionează cu
natura, mai exact raţionalizează cu ea şi astfel ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu prin revelaţia
naturala, dar şi prin revelaţia din împrejurările concrete ale vieţii (revelaţia experimentală).
Dacă Dumnezeu a creat lumea potrivit planului Său veşnic, cu siguranţă acest plan
cuprinde şi scopul creaţiei. Acesta poate fi din două puncte de vedere: a) al Creatorului; b) al
creaturii. Din punct de vedere al Creatorului, lumea a fost creată pentru a se vedea atotputernicia,
bunătatea şi iubirea Sa, căci tot ceea ce se vede este o manifestarea relativă a desăvârşirii Sale.
Din perspectiva creaturii, Dumnezeu a vrut să-i împărtăşească acesteia iubirea şi bunătăţile Sale,
hărăzind creaturilor raţionale şi în mod special omului binele şi fericirea. Cosmosul este oferit în
dar omului, descoperindu-se astfel că nu ordinea creării lumii este importantă, ci scopul pentru
care aceasta a fost creată. Desprinde astfel ideea că, nu omul a fost creat pentru lume, ci lumea a
fost creată pentru om.
Lumea văzută este sub umbrela contingentului, imanentului, fiind creată în mod liber de
către Dumnezeu. Ea este foarte bună, fiind pentru om mediu de dezvoltare personală şi de
procurare a necesităţilor desfăşurării vieţii. Ea devine dar pentru întreaga fiinţă raţională, ea este
manifestarea iubirii eterne a Sfintei Treimi.
Ordinea creaţiei: regnul mineral, regnul vegetal şi regnul animal, arată în mod deosebit
inteligenţa materiei, dar mai presus de aceasta inteligenţa Creatorului. Doar un Creator
transcendent finitului putea, prin porunca cuvântului Său, să scoată la lumină nefiinţa. El este cel
care a adus în extenţă totul, neavând o materie primordială de care să se folosească, ci voinţa
veşnică a devenit realitate, planul veşnic a devenit certitudine. Prin aceasta Creatorul depăşeşte
posibilitatea gândirii omului, cea mai minunată creatură a Sa. Prin faptul că El este mai presus de
lume, dar în acelaşi timp o proniază, ne conduce la a gândi existenţa unui Părinte iubitor, care
nu-şi abandonează niciodată fiii.
Faptul că oamenii de ştiinţă au descoperit remarcabila transparenţă a universului în faţa
cercetării rationale poate fi înţeleasă prin munca teologului apt să o interpreteze ca fiind
consecinţa întâlnirii omului cu Mintea Creatorului acestei lumi, Cel care este fundamentul real al
minunatei ordini a universului. Privind astfel, putem recunoaşte în activitatea ştiinţifică un aspect
al chipului lui Dumnezeu, imago dei. Activitatea ştiinţifică poate să aducă viziuni noi doar prin
pronia divină, prin lucrarea lui Dumnezeu de a se descoperi omului.
În concluzie, cosmosul este creaţia din nimic şi din iubire a lui Dumnezeu. El este cel
care a revelat cele mai intime detalii despre ordinea şi frumuseţea lumii, conducându-ne astfel la
descoperirea Lui prin credinţă. El nu vrea să se dovedească pe Sine oamenilor, deoarece nu are
nevoie să ofere dovezi privind existenţa Sa, ci permite, cât este cu putinţă minţii omeneşti, să fie
descoperit în creaţia şi lucrările Sale. Astfel, Dumnezeu se dovedeşte a fi transcendent lumii pe
care a creat-o şi pe care o doreşte să fie într-un dialog de iubire continuu cu El.
 BIBLIOGRAFIE

1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,
Bucureşti, 2008.
2. Georgescu Constantin, Manual de greacă biblică, Ed. Nemira, Bucureşti, 2011.
3. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexameron, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986.
4. Mihăescu Florin, Cosmosul în tradiţia creştină, Ed. Heruvim, Pătrăuţi, 2013.
5. Polkinghorne John, Teologia în contextul ştiinţei, trad. Smaranda Scriitoru, Ed.
Curtea Veche, Bucureşti, 2010.
6. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmantică Ortodoxă, vol. I, ediţia a IV-a,
Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010.
7. Zăgraean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Dogmatica ortodoxă.
Manual pentru Seminariile Teologice, ediţia a IX-a, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca,
2009.
8. Zizioulas Ioannis Mitropolitul Pergamului, Prelegeri de dogmatică creştină, trad.
Florin Caragiu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2014.