Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
In special asupra acestor calitati ale lui Dumnezeu insista Sf. Maxim Marturisitorul,
atunci cand raspunde problemelor legate de creatie si de Creator. Numai
atotputernicia lui Dumnezeu poate explica totul, iar ignorarea acesteia este
Comentand textul de la Rom. 1, 20, Sf. Maxim spune ca "cele nevazute ale lui
Dumnezeu" sunt ratiunile lucrurilor existente din eternitate in Dumnezeu, numite si
"bune-voiri". Acestea sunt descoperite prin cugetare din fapturi, pentru ca tot ce
exista are o logica specifica. Evidentierea acesteia este sinonima cu afirmarea lui
Dumnezeu Cel in Treime: "Din contemplarea inteleapta a creatiei, desprindem
ratiunea care ne lumineaza cu privire la Sfanta Treime, adica la Tatal, la Fiul si Duhul
Sfant. Caci vesnica putere a lui Dumnezeu este Cuvantul Cel de o fiinta cu El, iar
vesnica dumnezeire este Duhul Sfant... Caci insasi zidirea isi striga prin fapturile din
ea si isi vesteste celor ce pot sa auda cu mintea cauza sa, preamarind-o in chip
intreit, descoperind adica pe Dumnezeu si Tatal si puterea Lui negraita si dumnezeirea sau pe Fiul Sau Cel Unul Nascut si pe Duhul Cel Sfant. Acestea sunt cele
nevazute ale lui Dumnezeu, vazute prin intelegere de la intemeierea lumii".
Bunatatea sau existenta plenara a lui Dumnezeu ca Treime nu-L sileste sa creeze
lumea, pentru ca in acest caz, ea ar fi mai mult o emanatie a unei esente. Numai
Sfanta Treime explica atat existenta lumii, cat si deosebirea acesteia de
dumnezeire, dupa fiinta. Pentru acest motiv invatatura crestina sustine perfectiunea
lui Dumnezeu, cat si insuficienta lumii prin ea insasi, in calitate de existenta creata,
dar capabila de a se bucura de desavarsirea in Dumnezeu, prin libertate.
Si Sf. Grigore Palama accentueaza deosebirea intre fiinta si lucrarile lui Dumnezeu:
"Caci numai o cugetare neroada si dobitoceasca nu vede din creaturile Celui ce prin
lucrarea Lui ne-a adus la existenta, lucrarea Lui, ci sau o confunda cu creaturile sau
o identifica cu fiinta lucratoare".
Pentru Parintii rasariteni, natura lui Dumnezeu este comuniunea, in care unitatea
substantei coincide cu comuniunea dintre persoanele Sfintei Treimi. S-a inlocuit
astfel conceptul de "natura pura" cu conceptul de "natura-comuniune", ca femei al
iubirii perihoretice dintre Persoanele divine.
Teologia protestanta a oscilat in a vedea creatia fie ca o emanatie din fiinta lui
Dumnezeii, fie ca produsul unui act creator, care nu are la baza decat o decizie
discretionara a lui Dumnezeu, din reactie extrema fata de emanationism.
Dumnezeu a creat in mod liber lumea, trebuie sa adaugam imediat: din dragoste.
Creatia nu este demonstratia atotputerniciei Sale nelimitate, ci comunicarea iubirii
Sale neconditionate".
Pentru aceste motive, Sf. Atanasie cel Mare apara invatatura despre Sfanta Treime,
pentru ca pe ea s-a intemeiat Biserica si cel ce iese din comuniunea cu ea nu se mai
poate numi crestin. Aceasta Treime este sfanta si desavarsita, marturisita in Tatal, in
Fiul si in Duhul Sfant, neavand in structura Ei ceva din afara. De asemenea, in
Treime nu exista un factor creator si un altul creat, in integralitate fiind creatoare si
facatoare. Persoanele sunt nedespartite prin fire, iar lucrarea Ei este una, "Caci Tatal
face toate prin Fiul in Duhul Sfant. Si asa se pastreaza unitatea Sfintei Treimi. Si asa
se propovaduieste in Biserica un Dumnezeu Cel peste toate si prin toate si in toate
(Efes. 4, 6); peste toate ca Tata, ca origine si. izvor; prin toate, prin Cuvantul, in
toate, in Duhul Sfant. E Treime nu numai dupa nume si dupa vorba inchipuita, ci
intru adevar si subzistenta. Caci precum Tatal e Cel ce este, asa si Cuvantul Lui e
Urmand structura Simbolului de credinta, care vorbeste mai intai de Tatal, apoi de
Fiul si la urma de Duhul Sfant si fara a tine seama de indivizibilitatea lucrarii
trinitare ad extra, afirmata de Simbol, creatia a fost pusa in relatie exclusiva cu
Tatal. La fel, lucrarea rascumparatoare a fost pusa in aceeasi relatie cu Fiul intrupat,
ca si sfintirea creatiei in Biserica prin Duhul Sfant.
Asa cum am vazut, gandirea parintilor nu iese din dreptarul Bisericii privind Sfanta
Treime si iconomia Acesteia.
In acest sens, Sf. Atanasie este completat in mod magistral de Didim cel Orb, de Sf.
Vasile si de Sf. Grigorie de Nazians.
Didim cel Orb, supranumit teologul Treimii si-a exprimat gandirea teologica prin
formula: "o singura natura, trei ipostasuri". Pornind de la aceasta unitate de natura,
el demonstreaza ca in Treime nu se poate vorbi decat de o lucrare comuna a celor
trei persoane sau deduce unitatea naturii din unitatea lucrarii: "De vreme ce
ipostasele poseda aceeasi cinstire si lucrare, ele cer aceeasi natura, nediferind intre
ele nici in ceea ce priveste divinitatea, nici in ceea ce priveste puterea...". In
Providenta divina se sesizeaza cel mai bine lucrarea comuna, ca urmare a unitatii de
natura. Bineinteles, aceasta unitate absoluta de natura, de vointa si de lucrare
transcende ratiunea umana. "Asadar, cine se impartaseste de Duhul Sfant, in
acelasi timp se impartaseste (are parte) de Tatal si de Fiul. Si cel care are iubirea
tatalui o are pe aceasta in Fiul, daruita prin Duhul Sfant. Dar cel ce se impartaseste
de harul lui Iisus Hristos are acelasi har dat de la Tatal prin Duhul Sfant. Asadar, se
arata ca in toti este aceeasi lucrare (energie) a Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant.
Dar, intrucat lucrareii (energia) una este, una este si fiinta, pentru ca cele care au
aceeasi fire sunt homoousia, au aceleasi lucrari dupa cum si cele care sunt de
natura diferita si anhomousia sunt diferite si diverse".
Raportul dintre ceea ce este comun si ceea ce este particular este acelasi ca si cel
dintre fiinta si ipostas. Fiecare dintre noi participam la fiinta prin ceea ce avem in
comun; in schimb, insusirile individuale sunt specifice fiecaruia in parte. "De aceea
si aici termenul "fiinta" este comun tuturor persoanelor treimice, cum este cazul cu
sfintenia, cu dumnezeirea si cu orice s-ar mai putea intelege, pe cand insusirile
specifice le are fiecare separat: cea de parinte, de fiu sau de putere sfintitoare. De
aceea, daca s-ar spune ca persoanele sunt fara ipostas, o astfel de afirmatie e ceva
absurd, iar daca am accepta ca adevarate toate trei ipostasele, atunci atatea
marturisim cate si numaram. In chipul acesta, prin invatatura despre "deofiintime"
Datorita acestei abordari, relatia intre Biserica si lume a inceput sa fie conceputa in
termeni exteriori, care au dus, in cazul pietismului, la opozitia dintre Biserica si lume
sau la identificarea facila a lumii cu pacatul, iar in cazul secularizarii la scoaterea lui
Dumnezeu din lume sau la marginalizarea Lui la nivelul constiintei. Abordarea
relatiei dintre Biserica si lume trebuie facuta in termeni care presupun inferioritatea:
creatia are rationalitatea sa interna, ca expresie a rationalitatii divine, imprimata in
structura ei de catre Duhul Sfant. Rolul Bisericii este de a lupta impotriva pacatului
si nu impotriva lumii, pentru ca si aceasta, in calitate de lucrare a lui Dumnezeu
aspira spre "marirea fiilor lui Dumnezeu".
Separarea radicala intre spirit si materie ilustreaza o idee platoniciana care nu are
nimic comun cu Scriptura. Conform acesteia, omul reprezinta o unitate organica ca
rezultat al interpenetrarii dintre spirit si materie. Fiul lui Dumnezeu Se intrupeaza
din Fecioara Maria, prin puterea Duhului Sfant. Aceasta inseamna ca Duhul Sfant are
capacitatea de a cobori in natura umana si ca aceasta are ea insasi capacitatea de
a se lasa penetrata de Duhul. Gratie acestei realitati, omul poate deveni, prin Duhul
Sfant, o noua creatie in Hristos. in aceasta consta forta spiritualitatii crestine si daca
am pierdut-o, trebuie sa o redescoperim.
Printr-o asemenea spiritualitate se poate lupta atat impotriva crizei spirituale, care
ameninta securitatea interioara a omului, cat si impotriva crizei politice, care
ameninta securitatea lumii. Miscarea descendenta a puterii reconciliatoare a Sfintei
Treimi pana in profunzimile subconstientului uman constituie forta ridicarii spirituale
ca si a responsabilitatii crestine in lume. Adevarata relatie intre spiritualitate si
responsabilitate se descopera in profunzimea fiintei umane.