Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Introducere
Ultima dintre făpturile lui Dumnezeu şi, totodată, cea mai de seamă dintre ele, este omul, cu
care Dumnezeu încheie şi încoronează întreaga creaţie. Prin natura şi demnitatea sa, omul se deosebeşte
de toate făpturile pământeşti, fiind însă legat de ele după cum este legat şi de lumea curat spirituală.
Omul a fost creat ultimul pentru a fi introdus în lume ca un rege în palatul său, spuneau Părinţii greci.
Deşi creat ultimul, omul ocupă locul de mijloc între lumea curat spirituală şi cea curat materială; celei
dintâi îi aparţine cu sufletul său, iar celei din urmă, cu trupul său. El este punctul de întretăiere al celor
două lumi şi o sinteză totodată a acestora; este, cum bine s-a zis în filozofia gracă, un rezumat şi o
reprezentare în mic a lumii celei mari (macrocosmosul), adică un microcosmos.
Creştinismul acorda omului o valoare cu totul deosebită. După doctrina crestină omul este
incheierea şi incoronarea creaţiei. Este punctul cosmic, singurul punct în care cerul şi pamântul,
veşnicia şi vremelnicia se întretaie, unindu-se; întrucât omul aparţine în acelaşi timp şi lumii spirituale
şi lumii materiale.
Omul este o fiinta personala si nemuritoare destinata comunicarii infinite cu Dumnezeu pana la
masura1indumnezeirii lui.Tocmai aceasta idee vom incerca s-o dezvoltam in lucrarea de
fata.Raportarea omului la Dumnezeu este una de comuniune si are ca scop umanizarea noastra prin
conformarea tot mai reala a chipului lui Dumnezeu din noi cu Arhetipul.Iar aceasta se realizeaza"prin
Fiul,in Duhul Sfant"
Dupa cum spunea si pr.Dumitru Staniloaie -omul si celelalte creaturi au fost facute din iubire,nu
din necesitate,de aceea omul trebuie sa se intoarca spre Creator prin eliberarea de sine si acelasi lucru
trebuie facut si cu creatia,adica sa o ofere euharistic lui Dumnezeu,ca in felul acesta,lucrurile din lumea
aceasta sa devina nu zid,ci scara spre Dumnezeu.
1. Motivul şi scopul creaţiei
Potrivit învăţăturii creştine de credinţă, lumea nu a fost creată de Dumnezeu la întâmplare. Actul
creaţiei are un motiv precis şi un scop bine definit, realităţi care, de altfel, dau sens creaţiei1.Sfinţii
Părinţi au văzut ca motiv al creaţiei bunătatea şi iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu, iar ca scop -
participarea ei (a creaţiei) deplină la această iubire2. Sfântul Grigore de Nyssa, de exemplu,
exprimă această învăţătură prin următoarele cuvinte: „Dumnezeu a creat pe om şi restul lumii, nu
împins de necesitate, ci în virtutea iubirii Sale. Trebuia ca lumina să nu fie nevăzută, slava să nu
rămână fără martor, bunătatea să nu fie fără o altă persoană care să se bucure de ea şi celelalte
daruri să nu rămână fără efect, nefiind cineva care să se împărtăşească şi să se bucure de ele.”3
Dacă toate au fost create din bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, scopul celor
create este participarea la comuniunea deplină a Sfintei Treimi, căci, aşa cum spune
Sfântul IoanDamaschin: „Preabunul Dumnezeu nu S-a mulţumit cu propria Lui
contemplare, ci prin mulţimea bunătăţii Sale a binevoit să facă ceva care să
primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească de bunătatea Lui.”4
1Pr. Prof. Dr. Neaga Nicolae, Facerea. Text şi scurte note explicative, în „Anuarul
Academiei Teologice din
Sibiu, XXI (III), 1944-1945, p. 6.
2Ibidem, p. 7.
3Sfântul Grigore de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, PG 45, apud. Pr. Prof. Univ.
Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., vol. I, p. 232.
4Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea a II-a, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed.
Scripta, Bucureşti, 1993, p. 46.
5Pr. Prof. Dr. Neaga Nicolae, Problema frumosului în Vechiul Testament, în
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei‖, anul XXXIV (1958), nr. 3-4, p. 201.
6Ierom. Pruteanu Dr. Petru, op. cit., p. 12.
iubirea lui Dumnezeu, devenind partenerul Lui. De aceea lumea ca natură, este
creată pentru subiectele umane. Şi din punctul acesta de vedere, ea are un caracter
antropocentric.”7
Desigur, acest lucru este greu de înţeles, căci pricina creării lumii nu e un
lucru care poate cădea uşor sub minte.8
Prin urmare, putem vorbi despre libertatea lui Dumnezeu de a crea, doar în
sensul că El nu a fost determinat de nimeni şi nimic pentru aceasta16, ci a creat din
propria voinţă iubitoare care face doar binele şi nu săvârşeşte nicidecum răul17. Este
greşit însă a gândi că Dumnezeu are o libertate ca a noastră, schimbătoare, capabilă
să aleagă răul.
Origen spunea că lumea este din Fiinţa (natura) lui Dumnezeu, iar Arie,
vrând să-l contrazică, a spus că atât lumea, cât şi Însuşi Fiul lui Dumnezeu, sunt o
expresie a voii lui Dumnezeu. Şi unul şi celălalt au căzut în extreme. Sfântul
Athanasie cel Mare este primul care face în mod clar deosebirea între naşterea
fiinţială a Fiului din Tatăl, pe de o parte, şi crearea din voinţă a lumii, pe de altă
parte. Deci lumea nu este o emanaţie a naturii () sau fiinţei
() lui Dumnezeu, ci expresia voinţei () libere a Lui, care a
creat totul din nimic.
sfinţii. Aceştia, ajunşi în starea de desăvârşire, experiază cel mai intens apropierea
veşniciei şi sfârşitul timpului.23
23Pr. Prof. Acad. Dr. Stăniloae Dumitru, Sfânta Treime şi creaţia lui Dumnezeu
din nimic în timp, în „Mitropolia Olteniei‖, Anul XXXIX (1987), nr. 2, p. 60.
24Bulgakov Serghei, Lumina neînserată, trad. Elena Drăguşin, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1994, p. 264.
25Ierom. Dr. Pruteanu Petru, op. cit., p. 15.
26Pr. Prof. Acad. Dr. Stăniloae Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p.
228.
27Ibidem, p. 133.
28Fericitul Augustin, Confessiones, Cartea XI, cap. 8, trad. Pr. Dr. Nicolae Barbu,
în colecţia „P.S.B.‖, vol. 64, Editura Institultului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 339-340
conştiinţă a simţirii lor şi o raţiune conştientă prin care cunosc raţiunile nesimţite
ale lucrurilor şi simţirile şi raşiunea inconştientă a animalelor.”31
Nu putea omul să fie creat la început, căci „nu era firesc să apară stăpânul
înainte de supuşi, ci întâi terbuia pregătită împărăţia şi abia dupa aceeea urma să
aibă loc primirea suveranului”32, căci „întreaga creaţie e legată de nevoile
omului.”33.
trup, căci sufletul, creat deodată cu trupul, a fost făcut din nimic şi în mod direct,
căci aşa cum spune părintele Dumitru Stăniloae, „a făcut Dumnezeu pe om deodată
ca unitate de aşa fel, că însuşi sufletul creat de Dumnezeu după chipul Lui, a
contribuit la formarea trupului său, având în el puterile formatoare ale trupului.
Dacă intervenind ulterior moartea – ea descompune numai trupul, nu şi sufletul,
căci acesta păstrează în sine în continuare puterile formatoare ale trupului şi toate
urmele cele înfăptuite de el în trup, ceea cei va da sufletului putinţa să-şi învieze
trupul în specificul lui personal. Unitatea aceasta între suflet şi trup, fără
confundarea lor, le face pe amândouă o singură fire umană.”37
Părerile Sfinţilor Părinţi, dar mai ales ale teologilor contemporani în legătură
cu problema chipului lui Dumnezeu din om sunt împărţite, de aceea se impune o
prezentare mai generală şi mai sistematică.
Origen, scriitor bisericesc din sec. III, crede că mărturia de la Facerea 1, 26-
27, trebuie conciliată cu textul paulin de la Coloseni 1, 15 (unde Hristos este
numit „Chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut”). Misteriosul plural „să facem”, este
interpretat de Origen ca o conversaţie dintre Tatăl şi Fiul – colaboratorul Său în
creaţie, „fără de Care nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”
(Ioan 1, 3). Aşadar, omul este creat după chipul lui Dumnezeu care este Cuvântul
(Logosul), agent şi în acelaşi timp model al creării omului şi chiar al lumii. Omul
este doar „după chipul‖ sau „chip al Chipului‖, această expresie desemnând doar
participarea omului la chipul lui Dumnezeu,46 adică la Fiul. La rândul Său, „prin
după chipul, El Însuşi ne comunică atributul de fii adoptivi ai Tatălui deveniţi astfel
prin lucrarea Fiului Unic. Apoi în calitatea de Logos, el face din noi “logika” –
fiinţe înzestrate cu Logos”.47
45Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Om. IX, trad. Pr. D. Fecioru, în colecţia
„P.S.B.‖, vol 21, Editura Institultului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1987, p. 109.
46Henri Crouzel, Origen, trad. Cristian Pop, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 150.
47Ibidem, p. 152. În alt loc, Origen spune că „Omul este cea mai dumnezeiască
fiinţă din câte se văd‖ (cf. N.
Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. T. Bodogae, nota 22, Editura Institultului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 167.
48Ibidem, p. 154.
49Cf. Paul Evdokimov, Taina iubirii, trad. Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana,
Bucureşti, 1999, p. 54.
50Pr. Prof. Dr. Stăniloae Dumitru, Note la Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire, 29, în
colecţia „P.S.B.‖, vol. 39, Editura Institultului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 19.
51Panayotis Nellas, op. cit., cap.II, p. 15.
52Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, cap. 89, în „F.R.‖, vol.1, p. 379.
53Cf. Pr. Asist. Vasile Mihoc, Omul – chip şi asemănare a lui Dumnezeu – deşi
poartă rănile păcatelor, în„Mitropolia Ardealului‖, Anul XXVI (1981), nr. 7-9, p.
557.
54Sfântul Athanasie cel Mare, Scrieri, partea I, în colecţia „P.S.B.‖, vol. 15, Editura
Institultului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 39.
55Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, în colecţia „P.S.B.‖, vol. 17,
Editura Institultului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 53.
56Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, trad., introd. şi note de subsol
Diac. Prof. Dr. Ioan I.Ică Jr., Ed. Herald, Bucureşti, 2000, p. 74.
„Un călugăr desăvârşit, spune Nil Sinaitul, va socoti după Dumnezeu pe toţi
oamenii ca pe Dumnezeu însuşi‖! Traditia marilor asceţi frapează, cu bucuria ei şi cu
aprecierea ei maximală pentru om. Un tropar din slujba înmormântării spune:
„Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, măcar de port rănile păcatelor‖.57
Creata dupa chipul lui Dumnezeu, natura cea adevarata este buna. Tocmai
pentru aceasta Rascumpararea readuce natura vindecata, nu la supra-natura, ci la
starea sa initiala, la adevarul sau„supranatural-natural‖. Parcurgand spatiul imens al
cugetarii patristice, infinit de nuantata si bogata, avem impresia ca evita orice
sistematizare ca sa-si pastreze uimitoarea suplete care, de altfel, o caracterizeaza. Cu
toate acestea, din gandirea patristica putem trage cateva concluzii. Inainte de toate
trebuie sa inlaturam orice conceptie substantialista cu privire la chip. Acesta nu este
depus in noi ca o parte a fiintei noastre; ci, intreaga fiinta umana este creata,
sculptata, modelata "dupa chipul lui Dumnezeu". Prima expresie a chipului consta in
structura ierarhica a omului, cu viata duhovniceasca in centru. Tocmai aceasta
intaietate ontologica a vietii duhului este cea care conditioneaza aspiratia profunda
dupa ceea ce este duhovnicesc, dupa Infinit, dupa Absolut. Este elanul dinamic al
intregiinoastre fiinte spre Arhetipul sau divin, aspiratia irezistibila spre Dumnezeu.
Este erosul omenesc indreptat spre Erosul divin, setea de nestins, dorul neostoit dupa
Dumnezeu, dupa cum se exprima in mod admirabil Sfantul Grigore de Nazianz:
„Pentru Tine traiesc, vorbesc si cant...‖.
Pentru geniul ebraic, totdeauna concret, chipul - ţelqm are sensul cel mai
puternic60. Interdictia prin lege a chipurilor cioplite se explica prin sensul dinamic si
realist al chipului: ca si numele, chipul face loc prezentei celui pe care-l reprezinta.
„Chipul‖ este intreg, sfant prin excelenta, el nu poate suferi nici o alterare.
Dar il putem reduce la tacere, fi putem face ineficace prin modificarea conditiilor
ontologice. Chipul, baza obiectiva, nu se poate manifesta decat in asemanarea
subiectiva; caderea in pacat a facut asemanarea radical inaccesibila puterilor naturale
omenesti61. Fara a fi pervertit, chipul a fost facut nelucrator.
58Sfântul Macarie Egipteanul, în „Filocalia”, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Ed. Anastasia, Bucureşti,
1994, p. 56.
59Sf. Grigore de Nyssa, op. cit., p. 31.
60Pr. Prof. Univ. Dr. Corniţescu Emilian, Texte din Vechiul Testament greşit
interpretate, în „Studii Teologice‖,
Anul XXXIX (1997), nr. 5, p. 10.
61Ibidem, p. 11.
Datorita calitatii sale de chip al lui Dumnezeu, omul si-a pastrat totdeauna
libertatea optiunii. Chiar si in vremea Vechiului Testament, dorinta de bine exista,
fara ca omul s-o poata totusi activa in viata sa. In teologia lor referitoare la
har, Sfintii Parinti fac o distinctie neta intre "liberal arbitru al intentiei" si "liberul
arbitru al faptelor"62. Ei afirma deplina libertate a dorintei omului de a fi mantuit,
setea dupa vindecare, capacitatea de a formula acel fiat. Dupa intruparea Logosului,
harul actualizeaza deiformitatea virtuala (asemanarea virtuala). "A fi creat dupa
chipul lui Dumnezeu" devine "a trai dupa chipul lui Dumnazeu". De aici inainte,
"omul are doua aripi pentru a atinge cerul: libertatea si harul", dupa cum spune
Sfantul Maxim. Oricarui efort al vointei, ii raspunde harul pentru a-l duce la
implinire. 63
Omul poate fi considerat mai presus de Îngeri doar prin faptul că: a) are în
sine atât natură spirituală cât şi materială, constituind elementul de legătură dintre
ele; b) este stăpânul creaţiei iar îngerii doar îl ajută pe om în aceasta; c) pentru el
Dumnezeu este Tată, iar pentru celelalte făpturi, (inclusiv pentru Îngeri) este doar
Stăpân; dar pentru că nu ştie să se folosească bine de aceste priorităţi, omul rămâne
totuşi inferior îngerilor.
Însuşirile psiho-fizice ale chipului, aşa cum sunt văzute de cei mai mulţi teologi,
sunt:a)Raţiunea;
a)omul a fost creat de la început după chipul lui Dumnezeu, prin chip
înţelegând pe Logosul ca şi Chip al Tatălui (Coloseni 1, 15);
b)omul ca fiinţă iconică este destinat asemănării cu Arhetipul. Acesta este însă un
proces, nu un eveniment, şi se identifică cu umanizarea şi hristificarea omului până
la „starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni
4, 13);
a. Trupul/carnea - [ רשבbasar]
69Ibidem, p. 270.
70Origen, Despre principii, în ―Scrieri alese‖, vol. III, în colecţia „P.S.B.‖, vol. 8,
Editura Institultului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1982, p. 13
71Thomas Merton, Spiritual direction and meditation and what is contemplation?,
Anthony Clarke Books, Wheathampstead, Hertfordshire, Printed by professional
book Oxon, United Kingdom, 1995, p.10.
73Ibidem, p. 61
omul, totalitatea omenirii: "vărsa-voi Duhul meu peste tot trupul ... chiar şi peste robi
şi peste roabe..."(Ioel 3, 1-2) sau "de n-ar scurta Dumnezeu zilele acelea n-ar scăpa
niciun trup" (Mc 13, 20). Iar, expresia ״toată carnea" semnifică toate fiinţele vii, fiind
sinonimă cu expresia ״tot sufletul" (Deut. 5,23; Iov 12,10).73
Deşi vechii evrei distingeau trupul de suflet (שפנ, nefeş) şi de spirit (
חור, ruach), ei nu credeauîntr-o opoziţie a trupului faţă de suflet (sau de spirit), idee
care apare numai în cărţilevetero-testamentare care au suferit o influenţă elinizantă
(Eccl. 3,20; Înţ. 9,15). Omul este înîntregime trup, adică o fiinţă trupească şi
muritoare, după cum el este în întregime şi suflet, adică o fiinţă vie74. Ca şi sufletul,
trupul este locul în care se formează gândurile şi sentimentele: trupul suferă sau
geme, este zdruncinat sau înspăimântat, strigă de bucurie, este influenţat în bine sau
în rău de către cuvintele omeneşti. De aceea trupul este asociat cu inima, care este
sălaşul vieţii intelectuale sau afective75.
Atunci când descrie facerea omului, cartea Facerii nu vorbeşte nici despre
crearea trupului, pentru care nu exista un cuvânt special, nici despre cea a cărnii sau
a sufletului, ci de formarea omului şi de insuflarea sufletului. De asemenea, atunci
când vorbeşte despre moarte,
Omul întreg, văzut sub acest aspect de "carne", a fost creat de Dumnezeu;
această carne a fost asumată de Fiul, transfigurată de Duhul, aşa încît ne afirmăm
credinţa în "învierea cărnii", conform textului grecesc.77
După cum am mai spus, în cărţile care au suferit o influenţă elenistă începe să
se contureze opoziţia dintre trup şi suflet. Astfel, în Eclesiast (3,19), autorul se
întreabă dacă suflul vital (חור, ruach) al omului urcă spre cer şi dacă, după moarte,
suflul animalului coboară spre pământ78. Mai târziu el afirmă că suflul vital al
omului se întoarce la Dumnezeu care l-a dat, în timp ce ţărâna se întoarce în ţărână.
De asemenea, în Eccl. 3, 21 se afirmă că tot ceea ce vine din pământ se întoarce în
pământ, după cum tot ceea ce vine de sus se întoarce sus. Întrucât expresia ״marom"
(de sus) semnifică adesea cerul, care este locaşul lui Dumnezeu Celui de sus, atunci
expresia ״ceea ce vine de sus" înseamnăsufletul care vine de la Dumnezeu79.
Distincţia între trup şi suflet este şi mai clară în cartea înţelepciunii lui
Solomon, în care este redată gândirea oamenilor necredincioşi: ״Din întâmplare am
ajuns să fim cum suntem şi după viaţa aceasta vom fi ca şi cum n-am fi fost
niciodată; căci fum este suflarea din nările noastre şi cugetarea o scânteie care se
aprinde din mişcarea inimii noastre.80 Când se va stinge, trupul nostru se va face
cenuşă şi duhul se va risipi ca aerul cel uşor" (Înţ. lui Sol. 2,3). într-un capitol
ulterior, trupul şi sufletul sunt privite ca realităţi opuse: ״căci trupul cel putrezitor
îngreuiază sufletul şi locuinţa cea pământească împovărează mintea cea plină de
grijă" (Înţ. lui Sol. 9,15).
76Ibidem, p.143.
77Francisca Băltăceanu, Antropologie Biblică, p. 62
78Paul van Imschoot, Theologie de l'Ancien Testament, vol. 2, p.144.
79H. Wheeler Robinson, The religious ideas of the Old Testament, Duckworth ,
London, 1913, p. 77.
80Johannes Pedersen, Israel, its life and culture, vol. 2, Povl Branner, Copenhagen,
1926, p. 70.
b) Duhul/sufletul - [ שפנnefeș]
Pentru a indica noţiunea de „suflet‖ sau mai exact partea sau elementul
spiritual din om, cărţile Vechiului Testament folosesc următorii termeni81: nefeş,
neşamah şi ruach.
Unul dintre aceşti termeni este cuvântul [ שפנnefeş], derivă din „nefaş‖= a
respira, şi înseamnă suflare, respiraţie, și pe care noi îl traducem în mod obişnuit prin
termenul ״suflet" având în toate limbile semitice sensul de ״suflu" provenind de la
verbul ״nfs," care înseamnă a respira, a se reface. Dat fiind faptul că respiraţia este
semnul vieţii şi că aceasta încetează în acelaşi timp cu viaţa, evreii biblici, ca de
altfel multe alte popoare antice, au considerat acest suflu al respiraţiei, ca vehicolul
sau principiul vieţii, prin care trăieşte omul sau animalul. De aceea termenul „nefeş‖
a fost înţeles ca însăşi viaţa. În Biblia Ebraică el este utilizat de aproape 750 de ori,
având adesea sensuri diferite82.
81Cf. Pr. Prof. Dr. Semen Petre, ״Învăţătura despre suflet în cărţile Vechiului
Testament", în ST XXIX (1977), nr.
9-10, p. 679.
82Andrew Bruce Davidson, The Theology of the Old Testament, C. Scribner, New
York, 1904, p. 154. Vezi şi
Drd. Petru Semen, art. cit., p. 672-682.
Dat fiind faptul că respiraţia este semnul vieţii şi că ea se opreşte în acelaşi timp cu
încetarea vieţii, evreii au considerat că răsuflarea este principiul vieţii, datorită căruia
trăiesc atât omul cât şi animalul83.
În Iov 14,21 se spune că după moarte omul nu mai ştie nimic şi nu se mai
îngrijeşte de fiii săi: ״dacă feciorii lui ajung la mare cinste, el nu mai ştie; dacă au
ajuns de râsul lumii, el nu-i mai vede. Carnea lui e în întristare mare numai pentru el,
sufletul lui numai pentru el e cuprins de jale" (Iov 14.21). Expresiile ״carnea sa e în
întristare" şi ״sufletul lui e cuprins de jale" sunt sinonime şi descriu durerea celui
coborât în iad90.
c) Sângele/inima/persoana - [ בלlev]
Cuvântul [ בלlev], unul dintre cei mai importanţi termen antropologici ai Vechiului
Testament, este în general tradus prin cuvântul ״inimă."
95T. Addison, La vie apres la mort dans les croyances de l'humanite, trad. R. Godet,
Payot, Paris, 1936, p. 111.
Un alt loc scripturistic în care se vorbeşte despre anatomia inimii este Ieremia
4,19, în care profetul strigă: ״Inima mea! Inima mea! Mă doare inima până în
adânc! Tulburatu-s-a inima mea în mine şi nu pot tăcea că tu, suflete al meu, auzi
glasul trâmbiţei, auzi strigătul de război" (Ier. 4,19). Acest verset se referă probabil
nu la piept sau la cutia toracică, ci la pericardul dinăuntrul trupului, care stă gata să
explodeze atunci când inima bate cu putere96.
anormal, manifestat în caz de boală97. Prin contrast, însănătoşirea este exprimată tot
prin raport cu inima, ca în III Regi: ״A zis Izabela, femeia lui: ״ce cârmuire ar mai fi
în Israel, dacă tu ai face tot aşa? Scoală, mănâncă şi întăreşte inima ta, că via lui
Nabot Israeliteanul ţi-o dau eu!" (III Reg. 21,7).
Curajul şi frica sunt şi ele sentimente care îşi au sediul în inimă. Atunci când
curajul lipseşte, inima tremură de spaimă ״precum tremură copacii pădurii din
pricina vântului" (Is. 7,2), este slăbită (Is. 7,4), se împuţinează (Deut. 20,8) sau se
risipeşte ca o apă (Ps. 21,14). Omul care se încrede în Dumnezeu îşi întăreşte inima,
adică dobândeşte curaj.100
În cel mai mare număr de cazuri, [ בלlev] este pus în relaţie cu funcţiile şi
manifestările raţionale ale omului, care în zilele noastre sunt atribuite creierului; de
aceea nu trebuie să se creadă că omul Vechiului Testament este dominat mai mult de
sentimente decât de raţiune.101
În Deuteronom 29,3 se spune că inima este menită înţelegerii (ladaat), în
acelaşi fel în care ochii sunt meniţi vederii, iar urechile auzirii. În Pilde 15,14 se
spune că funcţia principală a inimii, înţeleasă în sens biblic, este cunoaşterea: ״inima
înţeleaptă caută ştiinţa" (Pil. 15,14). În Psalmul 90 este definit scopul vieţii: ״învaţă-
ne să socotim bine zilele noastre ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune" (Ps.
89,14). Pentru a dobândi înţelepciunea, inima şi urechea lucrează împreună, după
cum se arată în cartea Pildelor: ״o inimă pricepută dobândeşte ştiinţă şi urechea celor
înţelepţi umblă după iscusinţă" (Pil. 18,15).
Expresia ״a fura inima cuiva," care apare în Fac. 31,20, înseamnă a lipsi pe
cineva de înţelegere, a înşela 131 . În acelaşi sens, Vechiul Testament vorbeşte
adesea despre ״lipsa de inimă," expresie care nu denumeşte lipsa de sentimente, ci
lipsa de înţelegere 102 . Aceeaşi expresie poate să se refere şi la prostia omului, ca în
Pilde 6, 32.
101Ibidem, p. 47.
102Ibidem, p. 52.
103Ibidem, p. 89.
Pierderea înţelepciunii sau a inimii are loc atunci când omul urmăreşte
învăţături amăgitoare sau atunci când se îmbată cu vin (Pil. 23,31).
După cum am văzut, inima este locul în care sunt luate deciziile, ceea ce face
ca ea să fie şi izvorul voinţei omeneşti104. De altfel, israelitului îi este greu să
exprime diferenţe lingvistice, ca cele dintre ״a percepe" şi ״a alege", între ״a auzi" şi
״a se supune". Inima este organul cu ajutorul căruia omul face planuri, după cum se
afirmă în Psalmul 19: ״Dea ţie Domnul după inima ta şi tot sfatul tău să-l plinească"
(Ps. 19,4).
Inima este şi locul în care se iau decizii; în cartea Regilor se spune despre
David, că ״şi-a gătit inima sa" ca să se roage Domnului, ceea ce înseamnă că a luat
hotărârea de a se ruga105. Expresia ״a vorbi inimii" înseamnă a se adresa cuiva în
speranţa de a-i schimba decizia sau de a-l determina să acţioneze (Os. 2,16; Fac.
50,21; Is. 40,3). A face ceea ce o persoană are în inimă înseamnă a-şi împlini
intenţia, după cum se afirmă în I Regi 14,7: ״Fă tot ce îţi spune inima; mergi unde
vrei şi iată Eu sunt cu tine".
O acţiune care izvorăşte din inima cuiva înseamnă o acţiune dorită de cineva,
după cum o demonstrează afirmaţia lui Moise: ״Că Domnul m-a trimis să fac toate
lucrurile acestea şi că nu le fac eu de la mine (că nu vin din inima mea)" (Num.
16,28). Atunci când aghiograful îi îndeamnă pe israeliţi să îl iubească pe Dumnezeu
din toată inima, el se referă la iniţiativa personală pe care fiecare om trebuie să o aibă
de a iubi pe Dumnezeu (Deut. 6,5).
104Ibidem, p. 91.
105Claude Tresmontant, Essai sur la pensee hebraique, Cerf, Paris, 1953, p. 56.
106Aubrey R. Johnson, The vitality of the individual in the thought of ancient
Israel, University of Wales Press, Cardiff, 1949, p. 85.
107Ibidem, p. 88.
108Ibidem, p. 91.
109Roger Mehl, Notre vie et notre mort, Paris, 1953, p. 298.
110Nellas Panayotis, op. cit., p. 113.
sinonimic cu ruah ()ﬨוּר, "vânt, suflare, duh, spirit": "Duhul lui Dumnezeu este cel
ce m-a făcut şi suflarea Celui Atotputernic este dătătoarea vieţii mele" (Iov 33, 4).
Acest suflu divin rămâne în om, îi aparţine cît timp acesta e viu, fără ca termenul să
indice o substanţă aflată în opoziţie cu materia, ci omul ca persoană cât este capabil,
prin darul lui Dumnezeu, de a se afla în relaţie cu El, de a-l asculta.111 De aceea, în
textele exilice şi post exilice se afirmă că viaţa vine de la Dumnezeu şi este
direcţionată spre El112, iar utilizarea termenului [ חורruach] arată că omului îi este
insuflată viaţa de Dumnezeu. "A-ţi da duhul în mîinile lui Dumnezeu" (Ps 31, 4 / Lc
23, 46) înseamnă atât a-ţi da ultima suflare cât şi a-ţi încredinţa propria fiinţă lui
Dumnezeu113.
119Ibidem, p. 281.
120W. Bary, Spirit the source oflife in the Old Testament, Philadelphia, 1965, p.
201.
În lumina acestor observaţii, înţelegem acum că diferenţa dintre [ חורruach]
şi basar este aceeaşi ca şi cea dintre om şi Dumnezeu, divin şi uman. Este ceea ce
afirmă şi teologul Walter Eichrodt: ״Este semnificativ faptul că din timpul lui Isaia
înainte comportamentul uman, care esteîntr-adevăr în acord cu voia lui Dumnezeu,
este inclus în categoria lui [ חורruach], adică este perceput ca fiind efectul vizibil al
vieţii divine miraculoase, în timp ce tot ceea ce este exclusiv uman aparţine sferei
lui basar, a trecătorului, a perisabilului şi a creaturalului". 121 Basar denumeşte
aşadar legătura omului cu creaţia materială, este omul în calitatea sa de creatură
materială, legat şi dependent de pământ122. [ חורruach] este acelaşi om, însă capabil,
datorită primirii acestei suflări divine, de a se detaşa de pământ şi de a se îndrepta
spre creator. Basar este incapabil dea-L alege pe Dumnezeu, de a face lucruri
supranaturale, în timp ce [ חורruach] este un dar al lui Dumnezeu care îl ajută pe
om să-L aleagă pe Dumnezeu cu uşurinţă123.
De asemenea, să mai observăm că cele trei mari funcţiuni ale sufletului după
învăţătura Vechiului Testament sunt: raţiunea, voinţa liberă şi sentimentul.
Iar, cu privire la sentiment, trebuie spus că înainte de cădere, omul era legat
de Creatorul său prin iubire şi încredere. După cădere însă, apare ruşinea (Fac. III,
7), teama (Fac. III, 10), apoi tristeţea, invidia şi ura faţă de semeni (Fac. IV, 5). Dar
nici una din aceste stări afective n-au avut tăria de a estompa sentimentul de iubire
faţă de Dumnezeu, care s-a transformat în suspinul unui dor neţărmurit exprimat atât
de frumos în cuvintele Psalmistului: "Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile
Domnului; inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu" (Ps.
LXXXIII, 2).126
- HRISTOS-ARHETIPUL OMULUI
Este meritul lui Nellas de a fi contribuit prin reflexiile sale la adancirea antropologiei patristice si
de a fi deschis perspectivele unei continue adanciri a ei in viitor, corespunzator gandirii si
problematicii umane din fiecare timp, aratand astfel fecunditatea si actualitatea permanenta a
antropologiei patristice.
Cartea lui Nellas se remarca prin totala fidelitate fata de textele patristice despre om, fiind in
mare parte o redare rezumativa, uneori in termeni proprii si intr-o ordine sistematica, a textelor
principale ale Parintilor, cum marturiseste el insusi: "o simpla traducere contemporana a anumitor
elemente centrale ale traditiei noasire"
Dar aceasta prezentare fidela, contemporana si sistematizata a ideilor patristice despre om, a servit
lui Nellas ca o baza pentru pretioase reflectii personale care pun in lumina via si surprinzatoarea
actualitate de azi si de totdeauna a antropologiei patristice, datorita profunditatii ei neschimbate.128
Aceasta profunditate permanent fecunda si actuala a antropologiei patristice a fost pusa in relief de
Nellas mai ales prin evidentierea caracterului ei hristologic. In primul rand acest caracter al ei pune
in lumina marea valoare a omului in fata lui Dumnezeu, valoare care inseamna in acelasi timp
familiaritatea cu Sine la care e chemat omul de Dumnezeu si posibilitatea unei inaltari fara sfarsit a
lui la o viata mereu mai desavarsita, identica cu o asemanare tot mai accentuata cu Hristos. Numai
aceasta valoare si aceasta posibilitate data de Dumnezeu omului ne arata si pe Dumnezeu ca
Dumnezeu adevarat. Un Dumnezeu care n-ar avea un Fiu care poate si voieste sa se faca om din
iubirea Lui si a Tatalui pentru om, ca sa faca si pe om tot mai asemenea Siesi, fiind un Dumnezeu
lipsit de iubire, ar fi un dumnezeu nedesavarsit si inchis fara putere in cerul Lui separat de lume si
marginit de ea. In Hristos se arata atat desavarsirea adevaratului Dumnezeu, cat si valoarea eterna a
omului pentru El si perspectiva unei tot mai mari asemanari cu Dumnezeu data omului. Fara Hristos
n-ar exista nici un Dumnezeu adevarat, nici omul destinat prin valoarea de care se bucura in fata lui
Dumnezeu si prin puterea ce i-o da El, eternitatii si desavarsirii fara sfarsit.
Aceasta valoare si aceasta posibilitate date omului numai de Dumnezeu cel adevarat, adica de un
Dumnezeu al iubirii netarmurite, al libertatii depline si al atotputerniciei, aratate in intruparea Fiului
Lui ca om, sunt exprimate in credinta crestina prin invatatura ca omul este chipul Fiului lui
Dumnezeu, care la randul sau este chipul Tatalui. Prin aceasta se arata atat vointa lui Dumnezeu de
a avea pe om in eternitate tot mai aproape de El, cat si aspiratia si capacitatea omului de a deveni
mereu mai asemanator arhetipului sau, sau Fiului lui Dumnezeu. Iar in aceasta se arata caracterul
dinamic la nesfarsit al omului. Tot in aceasta se arata si fundamentul si pecetea hristologica a
omului sau caracterul hristologic al antropologiei crestine.
129 Idem
130 Ibidem,p.4
Dar Fiul lui Dumnezeu exista din eternitate ca Fiul lui Dumnezeu si poate exista etern ca atare; fara
a avea nevoie de crearea omului sau de a se face om pentru a se realiza in plenitudinea Sa. El are in
deofiintimea Sa cu Tatal din, eternitate toata desavarsirea, tot ce-L face deplin fericit.
Calitatea Fiului de arhetip al omului inseamna nu numai ca o data ce Dumnezeu S-a hotarat,
dinainte de veci, sa creeze pe om, S-a hotarat in mod liber sa-l creeze dupa chipul Fiului Sau si prin
El. La fel ca s-a hotarat in mod liber, inainte de veci, ca Fiul Sau sa se faca om.
Iar libertatea lui Dumnezeu privitoare la crearea omului dupa chipul Fiului Sau si la intruparea
Acestuia, implica libertatea omului. Daca Fiul n-ar fi putut crea un om liber, n-ar fi putut sa se faca
nici El om liber. Iar un om creat datorita unei necesitati interne a lui Dumnezeu n-ar fi fost nici el
liber. Astfel, libertatea omului este o dovada a existentei unui Dumnezeu liber, caci calitatea lui de
chip neliber al lui Dumnezeu ar implica lipsa de libertate a arhetipului. Si in acest caz intruparea
Creatorului n-ar avea nici un sens.
Dar un om liber ar fi putut inainta spre o tot mai mare asemanare cu Fiul lui Dumnezeu, ajutat,
desigur, prin Fiul. Caci altfel ce rost ar fi avut libertatea lui, ca existenta marginita dar dornica de
infinitate? Apropierea continua a chipului de arhetip s-ar fi putut realiza prin colaborarea continua
intre ei. Si daca omul s-ar fi decis de la inceput sa ramana in relatia pozitiva cu Dumnezeu, s-ar fi
intarit in libertatea sa si ar fi inaintat si prin contributia sa fara intrerupere in unirea cu Dumnezeu,
ca ingerii. Trupul omului ar fi devenit un mediu transparent al lui Dumnezeu, iar sufletul sau ar fi
castigat o stapanire definitiva asupra trupului. Omul ar fi ajuns in Fiul sau Fiul ar fi devenit prin
aceasta apropiere reciproca la un rol de ipostas intim central si fundamental al tuturor ipostasurilor
sau al intregii firi umane si transparent prin ele sau prin ea.
Dar pacatul, ca despartire de Dumnezeu, a facut pe om incapabil de a inainta si el intr-o asemanare
tot mai mare cu Fiul. Se cerea deci o dezlegare a omului de lanturile pacatului si o reasezare si
sustinere a lui in capacitatea permanenta de a face aceasta inaintare continua in asemanarea cu Fiul.
in acest scop Fiul lui Dumnezeu a asumat El insusi trupul omenesc pentru eternitate ca trup propriu,
pentru ca oamenii sa capete si ei, in comunicare cu El, puterea de a se ridica si mentine intr-un trup
dominat de spirit, plin la randul sau de puterea dumnezeirii ca trupul lui Hristos.
Asa raspunde Sfantul Maxim Marturisitorul la intrebarea ce s-a pus uneori, daca Fiul lui Dumnezeu
s-ar fi facut om, in cazul ca omul n-ar fi cazut in pacat .131
Dar Dumnezeu stia dinainte de veci ca omul va cadea din capacitatea de a folosi puterile sale
naturale pentru a colabora cu Fiul Sau la inaintarea si unirea cu El, fara o ridicare a lui din aceasta
stare cazuta si fara o intarire continua a puterilor lui prin asumarea lor de catre Fiul. De aceea
Dumnezeu a prevazut si hotarat asumarea acestor puteri, sau a firii umane de catre Fiul, care se face
astfel la timpul potrivit om-pentru veci.
Nellas va tine seama de situatia concreta a omului dupa cadere si de intruparea Cuvantului ca om,
spre mantuirea oamenilor in aceasta situatie, in descrierea lui Hristos ca arhetip al omului si a tot
ceea ce a facut si va face El dupa inaltare, ca arhetip activ, lucrator in om si impreuna cu omul
pentru apropierea lui ca chip de Sine ca arhetip. Caci si Fiul lui Dumnezeu a putut sa se faca om
dupa caderea acestuia iar omul nu a pierdut dupa caderea sa total puterile dinamice ale chipului de a
primi pe Fiul lui Dumnezeu ca arhetip, in aceasta situatie, pentru a se apropia unul de altul. Fiindca
omul nu va pierde de tot puterile chipului dupa cadere, spre a primi pe Fiul lui Dumnezeu ca om, iar
dupa scaparea lui de pacat prin Hristos, va putea aduce o contributie pozitiva continua in aceasta
apropiere. De aceea Nellas va spune ca arhetipul omului nu e simplu Logosul, ci Logosul intrupat.
Numai astfel Hristos e scopul creatiei.
Daca omul a fost creat ca chip al lui Hristos, el a fost creat ca sa se inalte la starea arhetipului. Dar
aceasta inseamna ca a fost creat si pentru ca Dumnezeu-Cuvantul sa Se poata intrupa ca om, sa Se
arate in istorie ca Theantropos. Subiectul ei central si scopul ei, omul, a. fost creat ca sa poata primi
pe Dumnezeu, sau ca firea omeneasca sa fie capabila sa primeasca pe Dumnezeu in sine, ca Subiect,
care sa o ajute sa se dezvolte.
131.Ibidem,p.6
Firea omeneasca a fost facuta ca din ea sa-si poata lua Fiul lui Dumnezeu Maica Sa ca om, ca sa
poata intra prin Ea in lume, ca factor in istorie asemenea omului, desigur nu pentru ca ar avea El
nevoie de aceasta, ci pentru ca omul sa se urce la inaltimea de partener al lui Dumnezeu, devenit si
El Persoana a umanitatii. Taina omului, creat dupa chipul lui Dumnezeu consta in faptul ca
Dumnezeu se poate face Persoana la nivelul oamenilor si omul poate fi urcat la nivelul Persoanei
dumnezeiesti, facuta Persoana a umanitatii. Taina omului ca chip al Fiului lui Dumnezeu sta in
faptul ca Fiul lui Dumnezeu Se poate face frate cu oamenii si oamenii frati ai Fiului lui Dumnezeu.
Intruparea Fiului lui Dumnezeu nu e numai o intamplare in istorie, ci istoria e facuta ca El sa se faca
unul dintre membrii ei umani, primind ale ei, ca sa le traiasca, ca model pentru oameni, pentru ca ea
sa-si gaseasca implinirea, intregirea, sensul, dar nu dintr-o necesitate impusa lui Dumnezeu de
istorie, ci ca o trebuinta impusa ei de Dumnezeu. Omul nu ar fi om daca nu ar fi chipul Logosului si
nu s-ar putea implini fara intruparea Cuvantului.132
Dupa Nicolae Cabasila, izvorul principal al reflectiumlor lui Nellas, omul dispare, isi pierde forma
de om, cand refuza sa se realizeze in Hristos, in relatie cu El, sa fie dupa chipul lui Hristos. El nu se
mai deosebeste de animal, nu mai are o personalitate distincta. Devine o fiinta inchisa in biologie, in
repetitie monotona.
Dar e propriu complexitatii paradoxale, neanulabile, a omului de a nu se putea spune ca inceteaza
de a fi un animal rational (zoon logicon), ca devine un simplu animal (zoon). Dar ratiunea care
ramane in el pierde sensul activitatii ei. Omul cade intr-un intuneric spiritual ca si animalul, chiar
daca e constient de existenta sa. Numai daca omul se umple de lumina dumnezeiasca a lui Hristos,
numai daca stie ca e frate dupa har cu Fiul lui Dumnezeu, chemat la o desavarsire eterna, numai
daca inainteaza spre starea de animal indumnezeit, ratiunea lui se umple de sens.
Omul insa nu se realizeaza, nu se ridica la sensul lui luminos, la indumnezeire, daca nu devine
duhovnicesc, adica daca nu primeste Duhul lui Hristos, pe care-L are si Hristos ca om si care da
omului constiinta ca e frate cu Hristos si deci fiu prin har, pentru veci, nu prin fiinta, al Tatalui,
impreuna cu Fiul Lui Unul Nascut facut Om.
Aceasta neputinta a omului de a fi om deplin si de a se realiza ca om fara relatia cu Hristos, o
evidentiaza Nellas si prin precizarea faptului ca un chip nu are o existenta prin sine si in sine.
Caracterul "iconic" al omului arata neputinta subzistentei lui prin el insusi. El subzista sau isi are
ipostasul lui fundamental in arhetipul lui sau in Logosul si Fiul dumnezeiesc. Facatorul devine,
facandu-se om, mai deplin totul in toate, cuprinzandu-le pe toate si enipostaziindu-le in Sine Sf.
Maxim Marturisitorul, Ambigua, P.G.,91, col. 1092 C), fara ca aceasta sa fie o necesitate pentru
Dumnezeu, ci pentru om. Aceasta da un fel de extensiune panumana sau pancosmica enipostasierii
firii omenesti in ipostasul Fiului lui Dumnezeu. Numai aceasta le sustine si le duce pe toate intr-o
existenta deplina.133
Nellas evidentiaza si in alte moduri caracterul omului ca chip al Cuvantului. Ei afirma ca fiinta
omului nu are ca temelie materia din care s-a creat (trupul lui), ci ca arhetipul pe baza caruia s-a
creat si spre care tinde. Sau afirma si mai indraznet ca arhetipul e continutul ontologic al chipului.
Aceasta pentru ca arhetipul este acela care faee posibil chipul si-l organizeaza si ii imprima pecetea
sa. In aceste afirmari Nellas se refera la faptul ca omul ia existenta prin suflarea de catre cuvantul a
Duhului Sau cel Sfant in trupul omului, suflare prin care se da omului sufletul si se pun si Duhul si
Cuvantul in relatie formatoare cu omul ce vine la existenta, sau prin ceea ce se, formeaza si se va
mentine omul care vine la existenta. Desigur actul acestei insuflari a lui Dumnezeu in trupul ce se
constituie din materie nu indica o succesiune temporala intre crearea trupului si aducerea sufletului
la existenta in trup, o data cu patrunderea omului de puterea lui Dumnezeu care da existenta
completa si diferentiata unei persoane umane.134
132.Idem
133 Idem
134.Idem
"Ontologia omului este iconica", datorita faptului ca nu materia il constituie ca om, ci arhetipul
necreat, sau Cuvantul dumnezeiesc, impreuna cu Duhul Sfant . Desigur, aceasta nu inseamna ca
continutul omului e cuvantul necreat, ci numai ca omul nu se constituie si nu persista ca creatura
decat in relatie nedespartita cu Cuvantul necreat si cu Duhul Lui.
Legatura aceasta nedespartita in care intra Cuvantul cu fiecare om o data cu formarea lui, o vede
Nellas manifestata in urmatoarele insusiri si aspiratii ale omului, insusiri sufletesti, dar manifestate
prin trup : caracterul rational al omului, in care se arata aspiratia lui nesfarsita spre cunoastere ;
caracterul lui creator, prin care organizeaza mai departe lumea, pe baza organizarii fundamentale
date ei de Cuvantul; stapanirea lui asupra ei, pe care o are in mod principal Cuvantul; libertatea prin
care omul poate sa nu fie robit de nimic; responsabilitatea pentru sine si pentru lume. Aceasta
implica trebuinta unui progres moral al omului, prin care se mentine si se intareste unitatea
armonioasa dintre oameni si dintre ei si lume. In toate se arata ca omul e mai presus de lume: o
poate cunoaste, organiza, stapani, dar nu e multumit cu ea, ci tinde spre o cunoastere care o
depaseste, spre un continut sufletesc nesfarsit pe care nu i-l poate da ea.
Chiar prin ele, aceste insusiri au un caracter dinamic, deci si omul, ca subiect al lor. Prin ele omul se
arata legat de Intelepciunea dumnezeiasca creatoare. Ele arata ca progresul omului in cunoastere si
desavarsire nu e ceva intamplator si arbitrar, ci tine fara voia lui de fiinta lui pe care nu el si-a dat-o.
Prin toate se confirma afirmatia Parintilor ca omul a primit existenta de la Dumnezeu, ca fiinta
rationala,- constienta si libera, cu porunca de a deveni dumnezeu al universului, dar un dumnezeu
supus Dumnezeului suprem si creator. Omul e chipul lui Dumnezeu, dar nu este el insusi Dumnezeu
. Omul e facut pentru a cunoaste, pentru stiinta, dar el ramane ca subiect al stiintei, mai presus de
stiinta, o taina pentru stiinta, dincolo de hotarele stiintei
Aceasta arata ca omul nu e facut numai pentru istorie, in care nu poate ramane la nesfarsit, si deci
nu-si poate satisface setea de cunoastere si desavarsire infinita. El e facut pentru vesnicie in
intregimea lui, ca suflet in trup. Dar moartea de care omul nu poate scapa nu-i lasa putinta
satisfacerii setei de cunoastere infinita, nici omului individual, nici omenirii indeobste sau istoriei
generale. Aceasta aspiratie a satisfacut-o pentru umanitatea asumata Fiul lui Dumnezeu, care a
invins moartea si El ne da putinta sa o satisfacem si noi; si aceasta da istoriei un sens de pregatire
pentru aceasta satisfacere, daca e inteleasa ca inaintare spre eternitate. 135Daca nu s-ar fi produs
caderea, istoria ar fi fost mai stravezie pentru vesnicie. Dar caderea i-a dat caracterul unei istorii
care nu poate sa duca la capat in cadrul ei aspiratia spre infinit a oamenilor, datorita iesirii lor din
legatura normala si deplina cu Dumnezeu. Caci oamenii au fost imbracati in "tunicile de piele", care
sunt un fel de opacitate a lor pentru eternitate. Ei nu pot fi intelesi fara acestea. Omul are in sine
pornirea spre ceea ce-l depaseste . Dar in istorie nu poate sa se ridice la nemurirea si infinitatea spre
care tinde, caci in ea traieste ingustat in opacitatea "tunicilor de piele". Numai Hristos a scapat
umanitatea de ele, deschizandu-i perspectiva inaintarii eterne in infinitatea lui Dumnezeu.
Nellas - expune pe larg continutul acestor "tunici de piele", element component al vietii umane in
istoria de dupa cadere. El o defineste pe aceasta in general ca viata spre moarte (necrotis), ceea ce ar
putea corespunde cu Sein zum Tode al lui Heidegger. Nu e moartea propriu zisa, ci "viata in
moarte" . In mod paradoxal ea e lupta pentru amanarea mortii. Dar intrucat e o lupta de a trai fara
hrana dumnezeiasca, sau contrar ei, ea este o lupta pentru a trai in moarte. E o lupta a omului de a-si
mentine o viata trecatoare, care slabeste continuu si termina in moarte prin - hrana din pomul oprit,
care e de fapt fruct spre moarte, fructul coruperii treptate a vietii omenesti. Omul traieste, cu alte
cuvinte, o "moarte vie". Prin mancarea mai mult trupeasca prin care amana moartea, intretine de
fapt coruperea, curgerea fiintei sale care sfarseste in moarte. Viata spre moarte pentru care lupta
omul, e de fapt viata lipsita de sens, o viata "irationala", asemenea celei a animalului, dar care
pentru om, care nu poate cadea cu totul in animalitatea inconstienta, e impovarata de tristete.
135.Ibidem,p 7
De la firea animalica omul a mai luat, in afara mancarii, impreunarea intre barbat si femeie,
zamislirea lui din ea, cresterea pentru putin timp, batranetea, moartea, in general viata biologica. Ele
intretin pofta, mania .
Ele nu sunt pacatul propriu-zis, dar dau nastere usor pacatului, cand nu raman numai la ceea ce e
strict necesar amanarii mortii, ci cauta prin satisfacerea lor exagerata : desfatari animalice de
lacomie, de slava desarta, de placeri trecatoare ale trupului. Omul tinde sa se considere numai trup,
numai existenta, din aceasta lume, cade in cugetul trupesc si lumesc. Apar patimile care-l leaga
numai de trup si de lume, care-l, stapanesc pe om, slabindu-i libertatea, intunecandu-i sensul
existentei, facandu-l opac pentru alt plan al existentei. Pe de alta parte nu e multumit cu acest fel de
viata.
Inainte de cadere haina spirituala a omului era tesuta din har, din lumina, iubire, nepatimire, fericire,
nestricaciune, care insemnau o prezenta a energiilor dumnezeiesti in el si prin care Dumnezeu ii era
transparent in natura si in el insusi caci omul insusi era transparent. Nellas citeaza in privinta
aceasta din Canonul lui Andrei Criteanul: "Haina dintai pe care i-a tesut-o Facatorul la inceput era
frumusetea chipului, frumusetea cea dintai zidita". Atunci "omul se hranea din rai, din desfatarea
vesnicei imparatii, era imbracat in slava imparateasca, purta coroana si porfira". Acesta era omul
intreg si pe cale de tot mai sporita realizare. Vedea adancurile lui Dumnezeu si pe sine insusi adancit
tot mai mult in ele. Se vedea inrudit si unit cu ingerii, formand un cor cu ei. Daca Adam ar fi ramas
in ascultare si prin aceasta in lega- tura cu Dumnezeu, ar fi ajuns la o tot mai mare, unire cu lumea
in Dumnezeu. Dar nefacand aceasta, omul in loc de a se realiza folosind puterile firii unite cu
energiile dumnezeiesti, a ajuns la o stare contrara firii (napi foaiv). Puterile sufletului in loc sa
foloseasca puterile simturilor pentru a depasi lumea si a se uni prin ea cu Dumnezeu, se lasa stapanit
de ele si de lucruri, nemaivazand nimic dincolo de lucruri, si lasandu-se sfasiat de varietatea
lucrurilor si de alipirea totala de ele.136
Nellas citeaza iarasi din Canonul lui Andrei Criteanul : "Ne-am facut insine idol noua" si ca urmare
"ne-a cuprins foamea". "Caci m-am cunoscut golit de Dumnezeu". "M-am innegrit, m-am intinat,
m-am corupt (m-am stricat), m-am pierdut, m-am ranit, m-am umplut de lepra, am rupt haina cea
dintai. M-am amestecat cu pamantul, m-am innoroiat. Am slabit fiinta sufletului prin nebunii, m-am
facut ucigas al constientei sufletului, lasandu-ma atras de placeri. Am prefacut trupul in animal. Am
imbracat o tunica zdrentuita, zac gol. M-am facut de rusine, flamanzesc". "Sunt osandit de propria
constiinta". "Ganduri amagitoare, pofta intunecata, mancare prosteasca, mancare otravitoare, furia
patimilor, intunericul patimilor", m-au luat in stapanire (citate dupa fond, nu dupa forma).
Considerarea raului ca haina urata, intunecoasa, zdrentuita, a sufletului, a binelui ca haina frumoasa,
s-a reflectat in limbajul grec in exprimarea prin acelasi cuvant al binelui si al frumosului (kallos).
Dar s-a reflectat si mai mult in identificarea raului cu uratul in multele forme ale acestuia in graiul
poporului roman. "Om urat" este om rau in vorbirea romaneasca. Iar "omul urat", e urat de altii, dar
uraste si el pe altii. Cel ce uraste pe cineva, nu-l vede numai el ca urat pe altul, ci se face si el urat.
Dusmania, ura, produc o strambatura, o intunecime a fetei. Omul urat e de obicei si om uracios.
Nici un popor nu exprima, pe cat stiu, ura, prin considerarea celuilalt ca om urat, sau prin uratenia
ce si-o produce siesi cel ce uraste. Dar poporul roman identifica si nebunia, adica dezordinea
rationala a cuiva, lipsa de bunatate. Haina frumoasa a cuiva sta in rationalitatea lui egala cu
bunatatea, iar haina unta in rautatea lui.
Nellas, socotind ca aceste "haine de piele" nu sunt decat puterile naturale intr-o intoarcere a lor
exclusiv spre cele materiale, se intreaba cum s-a putut spune de Parinti ca ele i-au fost tesute omului
de catre Dumnezeu insusi (Gen., 3, 2), daca prin ele se pacatuieste? Si raspunde la aceasta intrebare,
declarand ca in aceasta contradictie se cuprinde un mare adevar, si anume acela ca Dumnezeu nu
creeaza raul, dar il tolereaza concesiv, ba chiar il "preface in binecu-vantare".
136.Ibidem,p.8
Dumnezeu se foloseste, - dupa Sfintii Parinti -, de cele rele spre indreptarea omului. Dupa Dionisie
Areopagitul, raul care nu e nici existent, nici facator de existenta, pentru ca dizolva existenta, poate
deveni si existent si facator de cele bune Despre numele divine, P.G., 3, 717). In Hristos raul suferit
de la altii, va fi folosit spre a conduce umanitatea la supremul bine.137
Deci, starea de cadere a omului are si un continut moral. Exista in creatiune o dreptate care nu poate
fi inabusita cu totul de pacat. Si ea pedepseste raul din om cu chinuri, pe care omul nu le poate
suporta. Citatele de mai sus din Andrei Criteanul o arata aceasta. Coruperea, moartea, nu sunt numai
urmare a pacatului, ci si pedeapsa a lui. Mandria, ca urmare a pacatului, aduce omului insingurarea
ca pedeapsa. Placerea ca urmare a pacatului, ii aduce durerea ca pedeapsa. Dar aceasta inseamna ca
raul se indreapta in om impotriva lui insusi. Dar cum s-ar putea explica aceasta altfel decat ca omul
sufera de pe urma raului, sau ca el nu se simte bine cu urmarile raului, si aceasta il face sa-l deteste
si sa caute scaparea de el; deci ca in om a ramas totusi o trebuinta de bine, pentru ca binele e una cu
existenta completa si omul tine in mod constient la ea. Chiar animalul isi manifesta durerea cand i
se face rau, desi nu o face in mod constient.
Astfel Nellas conchide ca in aceleasi haine de piele se constata doua aspecte. Ele reprezinta o alta
posibilitate a omului de a reveni la bine. In acest sens imbracarea omului in haine de piele de catre
Dumnezeu inseamna ca in om raul ce apare ca urmare a pacatului are in sine, - datorita firii date
omului de catre Dumnezeu -, si o pedeapsa a pacatului, si o cerinta a omului de a scapa de pacat, ca
izvor al urmarilor rele ale lui. Acestea ajuta omenirea in afara de Hristos sa tina in oarecare frana
pacatul si sa doreasca scaparea de el. Nellas descrie frumos si pe larg mai ales frana ce o pune
casatoria pacatului, dar si depasirea placerii trupesti in viata de raspundere a sotului si sotiei in
familie.
Dar omul nu poate scapa el insusi de pacat in mod integral. Numai un ajutor mai accentuat al lui
Dumnezeu il poate scapa. Pe plan istoric general, aceasta dorinta dupa scaparea de pacat s-a
manifestat inainte de Hristos prin asteptarea profetica a Lui.
Si de fapt aceasta asteptare si nadejde i s-a implinit prin asumarea firii omenesti de catre Fiul lui
Dumnezeu insusi in Hristos. Nasterea Lui fara de placere trupeasca a dat alt inceput existentei
umanitatii prin Duhul Sfant. Prin acest alt inceput El copleseste in Botez nasterea pur biologica a
omului. Aceasta ii imbraca existenta biologica a omului in cea duhovniceasca. Aceasta avand Duhul
lui Hristos in ea, il indeamna si-l ajuta pe om sa inainteze intr-o viata tot mai asemanatoare cu viata
desavarsit curata a lui Hristos ca om. Prin cruce Hristos a ridicat la un nou nivel existenta umanitatii
asumate, la nivelul trairii ei in duhul iubirii jertfitoare, pe care il primesc si oamenii care cred in El
si se silesc sa-si inalte si viata lor tot mai sus spre acest nivel. Iar prin inviere, Hristos a biruit in
umanitatea Sa stricaciunea si moartea aduse de pacat, deschizandu-i fericirea vesnica, deplin
indumnezeita, ca sa le daruiasca acestea si celor ce se unesc cu El prin credinta: in umanitatea lui
Hristos s-a restabilit astfel deplin "dupa chipul", si acesta se restabileste in toti cei ce se alipea Lui,
facand efortul de a imita viata Lui ca om, plina de Duhul dumnezeiesc, cu ajutorul aceluiasi Duh ce
le vine din El. Hainele de piele, care au fost o adaptare a omului la situatia de dupa cadere, devin tot
mai transparente, descoperind pe omul imbracat in lumina lui Hristos, Dumnezeu-Omul.138
Nellas nu uita sa arate ca astazi omenirea a ajuns la asa de mari dezbinari si dusmanii produse de
preocuparea exclusiva de satisfacerile egoiste orientate spre lumea materiala, ca singura realitate,
dar si la atata constiinta ca asa nu mai merge, si deci calea ce i-o deschide umanitatea lui Hristos se
prezinta mai necesara ca oricand. E o cale de continua inaltare si armonizare intre oameni, pe care o
deschide Hristos ca Om.
Descrierea in amanunte a acestei cai, pe care nu poate inainta decat o umanitate care-si deschide
viata Duhului Sfant si adancimii nesfarsite in care poate inainta umanitatea in veci, depaseste
limitele unui articol-destinat unei reviste.
137.Ibidem,p11
138.Ibidem,p.12
Mai prezentam ca incheiere numai unele reflectiuni ale lui Nellas asupra deosebirii antropologiei
hristologice patristice, de antropologia crestinismului apusean. Teologia apuseana nevazand in pacat
decat o jignire a onoarei lui Dumnezeu din partea omului si mantuirea in Hristos numai ca o
incetare a supararii lui Dumnezeu pentru aceasta jignire in Catolicism, sau ca o achitare juridica de
ea, in Protestantism, prin satisfactia data lui Dumnezeu pentru ea de catre Hristos, in numele
oamenilor, sau prin suferirea mortii ca pedeapsa pentru ei, in locul lor, - nu stie de o transformare
produsa in natura omeneasca asumata de Hristos, prelungita in toti cei ce cred in El, prin unirea lor
in curatie cu natura Lui umana si prin primirea de catre ei a duhului de jertfa al lui Hristos pentru
noi.139
In consecinta, omul nu are nevoie de o crestere spirituala in asemanarea cu Hristos, prin prezenta
lucratoare a lui Hristos in el, dupa inaltare. El nu are nevoie deci nici de Biserica ca "trup tainic" al
lui Hristos, sau ca "spatiu spiritual" al trupului Sau, prelungit pe planul vizibil in care se produce
lucrarea continua a lui Hristos in oameni, dupa inaltarea Lui vizibila. Biserica a devenit in
Catolicism numai o institutie care imparte dintr-un "tezaur" separat de Hristos si pus la dispozitia ei,
o gratie creata cu care omul face ce voieste, nefiind expresia comuniunii cu Persoana lui Hristos
iradianta de putere, si necomunicand o viata in Hristos, ci ajutand numai la o "imitatie" a lui
Hristos; sau a fost cu totul refuzata in Protestantism si neoprotestantism, nemai-intelegindu-se
valoarea ei de comuniune a oamenilor cu Hristos si intre ei. Omul nu mai are nevoie de nimic dupa
stergerea pacatului sau achitarea exterioara si juridica de jignirea adusa lui Dumnezeu, primita odata
pentru totdeauna. Societatea e deci justificata sa nu mai vada in Biserica si in general in crestinism,
"spatiul" in care se implineste continuu inaintarea in asemanarea cu Hristos a umanitatii si in
consecinta o considera ca ceva marginal si de importanta doar pentru anumite- momente pentru
indivizi, priviti separat.
Si aceasta pentru ca comuniunea cu Hristos nu reprezinta o necesitate permanenta pentru cresterea
oamenilor in spiritualitate, care coincide cu unirea prin iubire intre ei si intre ei si El. Hristos e
numai Cel ce a intervenit pentru a se produce la un moment dat achitarea lor de vina jignirii lui
Dumnezeu. El nu ne da nicio putere, fie pentru ca natura umana n-a fost alterata prin acea jignire (in
catolicism), fie pentru ca a fost iremediabil alterata (in protestantism). Acest fapt a dus unele
denominatiuni crestine pana la negarea dumnezeirii lui Hristos. Pentru ce s-ar fi facut Om Fiul lui
Dumnezeu, daca n-a adus omenirii nimic ? Ba acest Fiu nici nu exista ! De aceea se neaga nasterea
Lui din Fecioara si invierea; si atunci de unde mai stim ca exista Dumnezeu? Iar daca nu exista un
Dumnezeu personal, constient, iubitor prin faptul ca e un Tata, un Fiu si un Duh al comuniunii, nu
mai exista peste tot un Dumnezeu. Un "Iisus" care n-a suferit crucea pentru oameni din iubire si n-a
inviat, implica negatia Treimii, deci a unui Dumnezeu personal, adica mterperstjnal si plin de Iubire.
Nevazand necesitatea permanenta a comuniunii cu Hristos pentru desavarsirea continua a
oamenilor, Catolicismul a ajuns la considerarea Tainelor ca mijloace ale unei "gratii create" separate
de Hristos, contrar invataturii patristice pastrata in Ortodoxie, ca Botezul este o a doua nastere din
Duhul Sfant, care aduce in oameni viata lui Hristos; ca Ungerea cu Sfantul Mir e punerea in miscare
a noii vieti in Hristos, ca Euharistia e unirea deplina cu Hristos, ca pregatire pentru intrarea in
imparatia cereasca a dragostei, sau in "spatiul spiritual" al trupului lui Hristos, plin de dumnezeire.
Caci, cum spune Nicolae Cabasila, omul nascut din Duhul Sfant si unit eu Hristos, neavand o viata
separata de El, este unit si cu toti cei nascuti ca El prin Botez si impartasiti de trupul Lui, cum nu e
unit pruncul nascut cu mama lui. Si aceasta este Biserica, sau arvuna imparatiei ceresti.140
Protestantismul a dus mai departe reducerea importantei Tainelor ca mijloace de intretinere a
comuniunii cu Hristos, nemaivazand in singurele Taine acceptate (Botez si Euharistie) decat
semnele exterioare prin care Dumnezeu garanteaza omului achitarea juridica a lui de pacat, iar
unele denominatiuni le-au refuzat cu totul.
139.Ibidem,p23
140.Ibidem,p27
Nerecunoscand putinta unei cresteri spirituale a omului spre a se apropia de Hristos ca arhetip,
crestere care cere si un efort din partea omului, Protestantismul nu accepta nici o asceza a omului
(post, infranari de la diferite patimi) si nu recunoaste ca unii oameni au putut urca in efortul lor pana
la sfintenie. Exista si denominatiuni crestine care recunosc o oarecare intarire a omului, dar numai
in retinerea de la cateva fapte exterioare, ca in Vechiul Testament (oprire de la bauturi alcoolice, de
la carnea de porc, de la fumat), fara un progres interior, continuu, si mai mult printr-o predestinare
divina, care face pe toti egali si le permite sa se considere pe ei perfecti, iar pe cei din afara
formatiei lor, pacatosi.
Aceasta mentalitate protestanta a fost o dezvoltare a celei catolice, care a redus si ea mult efortul
ascetic, ceea ce in timpul din urma se manifesta in permisiunea impartasirii fara post, ba chiar cu
scurtarea timpului de infrana.re de la mancare, la doua ore.
Asceza ortodoxa urmareste o ridicare a omului spre nivelul umanitatii restabilite in Hristos. Ea are
caracter hristologic. Mentalitatea crestina occidentala care nu are pe Hristos ca model si ajutor, a
influentat puternic cugetarea Occidentului despre om in general. Refuzul comuniunii oamenilor cu
Hristos si libertatea de a face orice, a promovat o mentalitate individualista. Oamenii sunt vazuti ca
indivizi tinuti alaturi de interese exterioare comune, sau pierduti intr-o masa animata de aceleasi
interese.
La fel, necunoscand un progres spiritual, s-a imaginat un progres redus la o aflare continua de noi
mijloace tehnice pentru folosirea lumii materiale, spre satisfactii pur trupesti, intr-un orizont inchis
in lumea aceasta. Acest progres si aceasta evolutie nu dau oamenilor nici o asigurare de viata dupa
moarte, deci perspectiva unei cresteri spirituale infinite, ci-l indeamna sa se desemneze cu aceasta
lume, sursa de putine si limitate placeri, si de multe dureri si plictiseli. Mai mult, se constata in
timpul din urma ca in loc de a creste prin acest progres si evolutie, in iubire, in intelegere, in fratie,
in noblete, oamenii coboara continuu in egoism, in ura, in preocupari trupesti.
Cartea lui Nellas are o valoare inestimabila prin faptul de a fi pus in lumina calitatile superioare ale
antropologiei ortodoxe, singura care poate asigura cresterea spirituala fara sfarsit a persoanelor
umane, prin unirea lor cu Hristos. Acestei cresteri ii poate ajuta si progresul tehnico-stiintific,
capatand si el un sens clar si aducand un ajutor in realizarea ei.141
141.Ibidem,p34
Cap.II DUPA CHIP
-Taina comuniunii
Hristos este prezent în Biserică în chip adevărat, real, prin prefacerea pâinii şi a vinului în
Însuşi Trupul şi Sângele Său, în timpul Sfintei Liturghii. Prin împărtăşirea euharistică, credincioşii
se unesc în mod deplin cu Iisus Hristos. Despre acestea şi alte înţelesuri ale Sfintei Taine a
Euharistiei ne-a vorbit pr. prof. dr. Ioan Tulcan, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Arad.
Părinte profesor, vă rugăm să ne vorbiţi despre Cina cea de Taină ca moment al instituirii Tainei
Sfintei Împărtăşanii şi ca anticipare tainică a jertfei lui Hristos de pe Golgota şi a Învierii Sale,
actualizate continuu în Jertfa Euharistică.
Sfânta Euharistie a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, ca lucrare sau
Taină sfântă prin care El Însuşi să fie cu noi oamenii până la sfârşitul veacurilor. Înaintea Patimilor
Sale, Hristos Domnul a pregătit cea din urmă Cină cu ucenicii Săi. Sfintele Evanghelii ne relatează
că Iisus Hristos, „luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi dând ucenicilor a zis: Luaţi, mâncaţi,
acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi. Că
acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (Matei
26, 26-28; Luca 22, 19-23; Marcu 14, 22-24; Ioan 6, 53). La Cina cea de Taină, Iisus Hristos Îşi
retrăieşte, anticipat, cu ucenicii Săi, întregul drum al suferinţelor, pătimirilor, jertfei, morţii şi
Învierii Sale, pentru ca aceştia să înveţe din ceea ce Domnul le-a dat ca pildă, pe de o parte, dar, în
acelaşi timp, ei să ştie că, după moartea şi Învierea Sa, El va fi prezent cu ei în alt mod, tainic,
sacramental, prin puterea Duhului Sfânt, extinzând, întărind şi constituind Biserica, ca Trup al Său.
În felul acesta, accesul la Hristos şi la lucrarea Lui mântuitoare nu poate avea loc în mod direct
altundeva decât în Biserică - Trupul Său.
Iisus Hristos ne-a învăţat că va fi prezent cu Trupul şi Sângele Său prin pâinea şi vinul ce se aduc în
numele Lui şi pentru El. Mântuitorul nu ne arată cum va fi El prezent în Euharistie, ci afirmă cu
privire la pâinea pe care o oferă ucenicilor Săi: „Acesta este trupul Meu“, iar cu referire la paharul
cu vin: „Acesta este sângele Meu“, adică aceste cuvinte afirmă o realitate, aceea a Persoanei Înseşi a
Mântuitorului, prezentă în mod real în această Taină. Deci nu este vorba de o prezenţă doar prin
amintire, preînchipuită sau simbolică, ci de una adevărată, reală. Domnul Hristos Cel răstignit,
mort, înviat şi înălţat la ceruri, de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, este prezent în Euharistie în mod
real, prin prefacerea sau transformarea pâinii şi a vinului, aduse de credincioşi la Sfânta Liturghie,
în Însuşi Trupul şi Sângele Său. Prin Duhul Sfânt are loc prefacerea darurilor de pâine şi vin în
Trupul şi Sângele lui Hristos, la rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt de către episcop sau preot,
adică epicleza, pe care comunitatea eclesială, adunată pentru Jertfa Euharistică, o înalţă în faţa
tronului Celui Preaînalt, pentru a-L reactualiza pe Hristos şi întreaga Lui lucrare mântuitoare în
mijlocul, viaţa şi inima Bisericii Sale.
Deci, prin epicleză sau rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, Hristos Îşi reactualizează pentru
fiecare generaţie de credincioşi întreaga Sa iconomie mântuitoare, prefăcându-le darurile lor de
pâine şi vin în Trupul şi Sângele Său.
Sfânta Euharistie este taină şi jertfă
Sfânta Euharistie este deci jertfă reală şi nesângeroasă a Trupului şi Sângelui lui Iisus Hristos. În ce
fel Sfânta Euharistie îl aduce pe om în comuniune cu Hristos Cel înviat şi îi imprimă capacitatea
jertfei de sine în Biserică?
Întrucât în Euharistie se actualizează întreaga lucrare de mântuire a oamenilor, ea este, în mod
esenţial, o jertfă adevărată: jertfa Trupului lui Hristos, Care Se dăruieşte pe Sine şi ca om Tatălui,
într-un mod unic şi suprem. Este jertfă adevărată, dar, totodată, Euharistia este şi o Taină reală: taina
prezenţei Trupului şi Sângelui lui Hristos. Prin urmare, trebuie să subliniem faptul că Sfânta
Euharistie are un dublu aspect sau caracter: aspectul de Taină şi aspectul de jertfă. Prin această
Taină a Bisericii, credincioşii se împărtăşesc în mod real şi direct de Însuşi Hristos şi jertfa Lui
mântuitoare. Astfel, prin împărtăşirea euharistică credincioşii se unesc în mod deplin cu Iisus
Hristos, viaţa lui Iisus Hristos devine viaţa mădularelor Trupului Său - Biserica, încât fiecare
mădular al Bisericii poate să spună împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună
cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20). Altfel spus, gândirea,
simţirea şi viaţa credincioşilor devin gândirea, simţirea şi viaţa lui Iisus Hristos. Dar acest transfer
de putere, lumină şi viaţă de la Hristos în cei care cred în El este posibil, deoarece prin împărtăşirea
euharistică credincioşii primesc jertfa lui Hristos; desigur, o jertfă nesângeroasă, dar reală şi
eficientă. Prin împărtăşire, oamenii, primind Trupul şi Sângele jerftit al lui Hristos, deci eliberat de
orice formă de egoism, simt şi ei disponibilitatea de a se dărui continuu lui Dumnezeu şi oamenilor,
după pilda şi din puterea jertfei lui Hristos de care aceştia se împărtăşesc. În Biserică toţi se află
într-o stare de jertfă continuă, căci nu putem intra la Dumnezeu Tatăl, aşa cum spune Sfântul Chiril
al Alexandriei, decât în stare de jertfă, în care ne transpune Iisus Hristos prin faptul că ni se oferă ca
jertfă reală, în Euharistie, iar noi primim jertfa Lui în mod conştient şi liber, pentru a o lăsa să
lucreze în viaţa noastră, configurând o umanite dăruită mereu lui Dumnezeu şi slujirii Lui, precum
şi oamenilor.
În Sfânta Euharistie se concentrează, ca într-un focar, pogorârea lui Hristos Cel înălţat la ceruri
în inimile oamenilor, în Biserică, prin Duhul Sfânt, şi înălţarea oamenilor spre Hristos, prin
eliberarea lor de variatele forme ale egoismului, care îi menţin ca într-o închisoare în limitările
constrângătoare ale unei vieţi superficiale şi unilaterale. Însă Hristos dăruindu-Se prin Euharistie
oamenilor, fiecăruia după numele său, El Se dăruieşte în acelaşi timp Bisericii Sale în întregul ei. Ca
atare, Taina Euharistiei şi împărtăşirea de ea evidenţiază două aspecte fundamentale: aceasta are o
dimensiune personalistă, având în vedere pe fiecare om credincios în parte, care se uneşte cu
Hristosul euharistic, iar pe de altă parte, chiar prin aceasta ea pune în lumină dimensiunea
comunitară a Euharistiei, în sensul că ea constituie, dezvoltă şi întăreşte permanent unitatea
Bisericii, ca Trup al lui Hristos. Astfel, Hristos Se uneşte permanent cu Biserica Sa, întărind unitatea
ei prin prezenţa în ea a lui Hristos Cel jertfit şi înviat.
Prin faptul că Hristos Se coboară mereu şi mereu la oameni prin Euharistie, Acesta reîmprospătează
continuu unitatea ei; dar în felul acesta, El îi sfinţeşte pe oameni, atrăgându-i pe aceştia în starea Sa
de jertfă, de dăruire permanentă lui Hristos, şi unii altora, printr-o slujire jertfelnică, din puterea
jertfei lui Hristos.
Prin împărtăşirea de Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri, fiecare credincios dobândeşte în
mod real, dar şi conştientizează treptat că el trăieşte viaţa lui Hristos, de care s-a împărtăşit,
devenind hristofor, adică purtător de Hristos. În felul acesta, credinciosul nu mai trăieşte doar pentru
sine, în mod egoist şi autosuficient, ci el dobândeşte din ce în ce mai mult conştiinţa că el nu-şi mai
aparţine sieşi, ci Celui de Care s-a împărtăşit. Membrii Bisericii devin astfel gândirea sau mintea lui
Hristos, vorbirea lui Hristos şi braţele binefăcătoare ale Lui, prin care Mântuitorul lucrează în lume.
În aceasta îşi găseşte temeiul întreaga lucrare samarineană sau filantropică a Bisericii, cu alte
cuvinte, astfel se ilustrează întregul umanism creştin, ancorat puternic în Iisus Hristos şi în întreaga
umanitate. Pe de altă parte, trebuie subliniat şi faptul că nu numai omenirea este cuprinsă în această
lucrare de sfinţire şi îndumnezeire, ci întregul cosmos sau întreaga creaţie, pe care Hristos a asumat-
o la Întrupare şi prin întreaga Sa lucrare restauratoare. Această dimensiune cosmică a mântuirii şi a
Bisericii este ilustrată în mod convingător în întreaga Sfântă Liturghie, care integrează în etosul ei
întregul cosmos: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate“.142
O ultimă problemă pe care o vom expune este aceea privin raportul dintre
suflet și trup în cărțile Vechiului Testament. Am văzut că în antropologia Vechiului
Testament trupul nu este definit prin distanţacare-l separă de suflet ci prin faptul că el
oferă un teritoriu de acţiune pentru viaţa sufletului.
veşnice a lui, alături de suflet. În acelaşi timp, cele două „nu sunt‖ contrare prin
fiinţă, ci întregitoare, deşi îşi pot deveni şi contrarii. În suflet sunt puterile
formatoare ale trupului din materie şi lucrătoare prin el. El nu începe să existe decât
împreună cu trupul. Prin puterile acestea sufletul înalţă materia, o ridică la trepte de
mijloc ale vieţii spirituale. Sufletul începe să prefacă materia în trup chiar de la
conceperea omului. Chiar din acel moment omul e suflet şi trup.‖155
Având în vedere această valoare inegalabilă a trupului pentru valorificarea
sufletului, conchidem că trupul nu trebuie nicidecum dispreţuit sau mutilat, ci
îngrijit, mai ales la vreme de boală, aşa cum învaţă şi Sfânta Scriptură (Înţ. lui Iisus
Sirah 38, 9). În acelaşi timp el nu trebuie nici desfătat, pentru că în acest caz devine
zid spre Dumnezeu; trupul trebuie mai degrabă disciplinat prin asceză, aşa cum
aufăcut-o şi sfinţii, „umplând trupul de suflet‖ şi făcând un mediu total transparent al
sufletului şi al lui Dumnezeu, 156 căci spune Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Sfinţii s-au ridicat mai presus de doimea materială pentru unirea cugetată în
Treime… Depăşind-o, ei s-au unit cu Dumnezeu şi s-auînvrednicit să se unească cu
lumina preacurată. Aceasta înseamnă că au lepădat afecţiunea sufletului faţă de
trup şi prin trup faţă de materie, îmbrăţişând sincer numai dorul de
Dumnezeu.‖157 Deci ei, sfinţii, au înăţat trupul la scopul pentru care a fost creat căci,
„cea mai înaltă destinaţie a trupului este să fie făcut templu al lui Dumnezeu, ca să
lucreze şi să se arate Dumnezeu lucrând prin el. Acesta nu înseamnă o pasivitate a
trupului. Trebuie să fie adus şi trupul prin suflet la o stare de refuz al plăcerilor lui
şi la o bucurie de cele curate ce se săvârşesc prin el de suflet şi prin suflet de
Dumnezeu. Mâna lui Hristos n-a fost total pasivă când prin eas-a atins cu tină de
ochii orbului. Voile sufletului predate lui Dumnezeu, şi manifestate şi prin trup, nu
dispar. Atât sufletul, cât şi trupul, participă cu bucurie la lucrarea lui Dumnezeu
săvârşită prin ele.‖158 Vedem aici că Pr. D. Stăniloae dă o importanţă foarte mare
modului în care trupul şi sufletul lucrează unul prin altul în sensul unei interiorităţi şi
conlucrări reciproce. Acest lucru este şi mai mult accentuat atunci când e vorba de
viaţa trupului care este dată de suflet.
156Ibidem, p. 95.
157.Ambigua, cap. 64, trad. introd. şi note: Pr. Prof. Dr. Stăniloae Dumitru, în
colecţia „P.S.B.‖, vol. 80, Editura Institultului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983, p. 182.
158.Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Nota 270 la XXIX-a Cuvântare a Cuviosului Isaia
Pustnicul, în „F.R.‖, vol XII (Bucureşti, 1991), p. 135.
Pe de altă parte, sufletul omenesc, aşa cum îl defineşte Sfânta Macrina, sora
Sfântului Grigore de Nyssa şi a lui Vasile cel Mare, este o ―fiinţă creată, dăruită cu
viaţă şi înzestrată cu gândire, care de la sine insuflă trupului organic şi sensibil
puterea de viaţă şi dă simţurilor puterea de a cunoaşte cât timp firea trupului admite
aceste activităţi prin alcătuirea ei.‖159Deşi s-ar părea că această definiţie nu acoperă
întru totul învăţătura ortodoxă despre suflet, ea s-a impus alături de ideea Sfântului
Grigore de Nyssa care spune că ―sufletul constă din participare lui la
Dumnezeu.‖160În tradiţia patristică răsăriteană găsim şi alte numeroase definiţii ale
sufletului dintre care le amintim numai pe cele mai relevante.
O altă definiţie importantă o dă Sf. Antonie cel Mare atunci când spune că
―sufletul este dumnezeiesc şi fiind nemuritor şi suflarea lui Dumnezeu, a fost legat
de trup spre cercare şi îndumnezeire.165Deşi Pr. Dumitru Stăniloae nu citează
această ultimă definiţie în Dogmatica sa, se pare că a fost ataşat cel mai mult de ea,
arătând clar faptul că sufletul este purtător de Dumnezeu
169Idem, Nota 2 la Sf. Ioan Scărarul, „Scara”1, în „F.R.‖, vol. IX, Bucureşti, 2002,
pp. 51-52.
170Idem, Nota 83 la Cuviosul Isaia Pustnicul , Cuv. XXIX, în „F.R.‖, vol. XII,
Bucureşti, 1991, p. 61.
171.Idem, Nota 782 la Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuv. XXVI, 3, în „F.R.‖, vol.
IX, Bucureşti, 2002, p. 357.
CAP.III TUNICILE DE PIELE
172.Idem, Ascetica şi mistica, cap. 21, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 1993, p.133.
173.Sf. Nicodim Aghioritul, Deprinderi duhovniceşti. Meditaţia V, Ed. Episcopiei
Ortodoxe Alba Iulia, 1995, p. 39.
Acest dar al receptării Logosului divin, era însoţit de un alt dar, la fel de
mare, cel al libertăţii; fiindcă pentru a putea împlini ordinul de a deveni dumnezeu –
spune Sfântul Vasile cel Mare – omul trebuia să-L poată refuza. Dumnezeu nu-
Şi foloseşte atotputernicia în faţa libertăţii umane, pe care nu voieşte să o încalce.
Desigur, omul a fost creat numai prin voinţa lui
Dumnezeu, dar nu poate fi îndumnezeit numai prin ea, căci este nevoie şi de voinţa
afirmativă a omului. A fost necesară o singură voinţă pentru creaţie, dar e nevoie de
două pentru îndumnezeire; o singură voinţă pentru a aduce la existenţă chipul, dar
două pentru a face chipul asemănare. Iubirea lui Dumnezeu e aşa de mare, că nu vrea
să constrângă pe om. Căci nu este iubire fără respect.177 Această libertate, atât de
preţuită şi de Dumnezeu în procesul mântuirii noastre, nu era nici ea desăvârşită şi
statornică, pentru că în cazul nepăcătuirii, noi ne-am fi
întărit şi mai mult în libertate, dar prin păcat, am renunţat practic la ea.178
Dacă au fost create din iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu, scopul celor create
este participarea la comuniunea deplină a Sfintei Treimi, căci, aşa cum spune Sfântul
Ioan
Damaschin, „Preabunul Dumnezeu nu S-a mulţumit cu contemplarea Lui proprie, ci
prin mulţimea bunătăţii Sale a binevoit să se facă ceva care să primească
binefacerile Sale şi să se împărtăşească de bunătatea Lui.”181 Dar întreaga lume
văzută, adusă la existenţă de Dumnezeu
în chip gradual, se constituie într-un excelent habitat, un adevărat topos, pentru fiinţa
care avea să fie chemată la existenţă pentru a conduce restul făpturii spre scopul ei
ultim: împărtăşirea deplină, în veşnicie, de iubirea treimică. Această făptură este
omul. Materia conţinea din prima clipă germenii apariţiei conştiinţei şi tot procesul
de gestaţie cosmică trebuia să conducă inexorabil la apariţia omului pe
pământ.182 De altfel raţiunile tuturor lucrurilor care aveau să fie aduse întru fiinţă se
regăseau în acea apă primordială semnalată de referatul biblic la începutul creaţiei,
deasupra căreia Se purta Duhul lui Dumnezeu: „Dar pământul era nedesluşit şi ne-
mplinit; şi întuneric era deasupra genunii; şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe
deasupra apelor.”
(Facerea I, 2).
Apa originară din Biblie era o energie indefinită, neluminată de nicio determinare,
dar într-o mişcare universală, nesolidificată în nici un fel, având în ea, prin creaţie,
raţiunile tuturor formelor de existenţă, create şi susţinute după chipul raţiunilor
Logosului creator şi conservator. Lumea a fost creată pentru om.183 Duhul
dumnezeiesc, reprezentând aceeaşi fluiditate pe plan spiritual, face
ca„apa” originară să actualizeze formele înscrise în ea virtual, prin actul creator al
Logosului (potrivit Scripturii şi Sfinţilor Părinţi, toate lucrurile îşi au raţiunile lor în
Logosul dumnezeiesc sau Raţiunea supremă), în forme care arată în ele în mod
definit chipurile raţiunilor
Logosului.184„Din lucrarea Duhului Sfânt asupra apei au luat fiinţă în Fiul
(Coloseni 1, 16) toate formele definite de existenţă create la începutul lumii, iar
omul a fost creat în mod special, cu vrerea Tatălui, după chipul Fiului, prin lucrarea
Sfântului Duh.”185
Referatul Genezei ne spune, in general, ca omul a fost facut "dupa chipul si
asemanarea lui Dumnezeu" si in virtutea acestui fapt capabil sa stapaneasca peste
toate ale pamantului. Dar el nu da nici o precizare asupra chipului, ci arata doar ca
omul a fost creat printr-un act aparte, deosebit de celelalte existente. Omul n-a fost
produs de pamant, printr-un ordin adresat lui de Dumnezeu, ci Dumnezeu insusi i-
a format trupul din tarana cu mainile sale si i-a suflat in nari suflare de viata. Aceasta
nu vrea sa spuna ca sufletul omului e o farama din fiinta lui Dumnezeu. Daca ar fi
asa, Dumnezeu ar pacatui in om. Prin suflarea Sa, Dumnezeu a imprimat in om o
viata dupa chipul vietii Sale. Dar chipul nu se poate mentine clar, decat daca modelul
e lipit cat mai des de el. Chipul nu-si poate mentine prin sine conformitatea cu
originalul. Iata de ce, in caracterul omului de chip al lui Dumnezeu e implicata ideea
de participare la viata divina si fara aceasta participare chipul isi pierde claritatea sa.
Si cum participarea la viata divina se face prin har, acesta e cel ce intretine calitatea
chipului si sporeste frumusetea lui pana la asemanarea cu Dumnezeu. Deci harul nu e
numai o putere impersonala, ci prin el avem in noi pe Dumnezeu insusi, ca model ce-
si sufla in viata noastra viata Sa, pentru a o face pe a noastra tot mai conforma cu a
Sa.
183.Pr. Prof. Acad. Dr. Stăniloae Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II,
Editura Institultului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1978, p. 345.
184.Pr. Prof. Dr. Popescu Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Editura Institultului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 157.
185.Ibidem, p. 158.
Această stare de armonie a primilor oameni avea numai caracter incipient sau
potenţial, întrucât ei aveau menirea de a o desăvârşi prin stăruinţa în bine şi
împlinirea voii lui Dumnezeu, şi prin libertate de voinţă. Adam nu poate fi înălţat
peste măsură, ca şi cum ar fi posedat toată înţelepciunea şi ştiinţa. Omul cel dintâi
era perfect în sensul că avea totul, sufleteşte şi trupeşte, pentru îndeplinirea menirii
sale. Dar nu cunoştea totul, căci nu avea cunoştinţa binelui şi răului, iar curăţia nu
era sfinţenie şi dreptate deplină, fiindcă virtuţile implică formare şi întărire prin
exerciţiu şi încercare. Desigur, referatul biblic al creaţiei nu relatează că
Dumnezeu le-ar fi dat primilor oameni porunca desăvârşirii, ci numai pe aceea a
stăpânirii pământului şi vieţuitoarelor lui, dar cea dintâi poruncă se subînţelege.
Pentru că atât din punct de vedere mistic cât şi din punct de vedere logic ne dăm
seama că lumea aceasta este contingentă, nereprezentând o realitate finită şi absolută,
ci doar o „scară către Dumnezeu şi sprijin în urcuşul spre El”.193
Omul nu era pus de la început la capătul desăvârşirii, ci doar în drum spre
ea.194 Sfântul Ioan Damaschin spune că prin porunca stăpânirii Dumnezeu a vrut să
zică: „Suie-te, prin toate făpturile, la Mine, Făcătorul, şi culege din toate un singur
fruct, pe Mine, Viaţa cea adevărată. Toate să-ţirodească viaţa, iar împărtăşirea cu
Mine, fă-o întărirea existenţei tale. În chipul acesta vei fi nemuritor.”195
196.Ibidem, p. 71.
197.Ibidem, p. 68.
198.Pr. Prof. Dr. Stăniloae Dumitru, Starea primordială a omului în cele trei
confesiuni, în „Ortodoxia‖, Anul VIII
(1956), nr. 3, p. 26.
199.Protos. Conf. Univ. Dr. Cârstoiu Justinian, Eva – de la unitate la schisma
ontologică, în ―Glasul Bisericii‖, Anul LXVI (2007), nr. 4-6, p. 115.
aceasta desavarsire a lor trebuia sa ajunga omul prin contributia proprie a eforturilor
sale voluntare.
Omul era, asa dar, inainte de cadere, curat, capabil sa-l cunoasca repede si sa-
l faca usor, deci capabil sa se consolideze desavarsit in el si sa ajunga la toata
cunostinta cea adevarata. Dar pentru a ajunge la aceasta stare trebuia sa contribuie cu
straduinta sa. Sfintii Parinti exprima acest lucru, comparand viata primordiala a
omului, cu viata in Hristos, si deosebind intre chipul lui Dumnezeu pecare-l avea
omul in sine de la inceput si intre asemanarea cu Dumnezeu, la care trebuia sa
ajunga. Viataomului in Hristos, dupa ei, nu e numai o restabilire a lui in dreptatea
originara, ci e cu mult superioara aceleia. Omul, de la putinta trupului de a muri ar fi
ajuns la neputinta de a muri si peste tot de la nestricaciunea ca posibilitate, ar fi ajuns
la nestricaciunea ca stare neschimbabila. Aceasta e treapta inaintata a asemanarii cu
Dumnezeu, tinta spre care trebuia sa tinda omul. Ea era cuprinsa potential in chipul
dumnezeiesc in om, avand sa se faca din potentiala in actuala, prin straduinta
omului200..
Viata dupa fire e viata dupa chip si asemanare, pana in pragul dumnezeirii.
Viata deviata de la fire e viata cu chipul uratit, dar nu pierdut. Cat este in viata dupa
fire omul e bun, e pe drumul binelui si adevarului, dar schimbabil. Viata mai presus
de fire, este viata devenita neschimbabila in bine si in nemurire, viata in care
omul cunoaste ca Dumnezeu205
Tocmai pentru a-i dărui omului în mod deplin acest dar al nemuririi, alături de alte
daruri,
Dumnezeu i-a dat omului porunca de a nu mânca din pomul oprit – poruncă pe care
omul a încălcat-o,prin aceasta renunţând în mod liber la darurile primordiale de care
se bucura.
205,Ibidem, p. 56.
206,Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 70.
207,Ibidem, p. 71.
208,Pr. Asist. Vasile Mihoc, art. cit., p. 555. (Autorul articolului recunoaşte că ideea
este împrumutată de la Fer. Augustin). Nemurirea la care trebuia să ajungă omul era
o virtualitate şi pentru faptul că omul era creat din nimic, şi chiar acest lucru îi dădea
calitatea de „muritor prin natură‖, dar dacă omul s-ar fi împărtăşit necontenit de
Viaţă, ar fi devenit cu timpul veşnic. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie
Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 284).
Omul însă a nesocotit această poruncă divină şi a mâncat din fructul pomului
a cărui consumare era prohibită. Însăşi această poruncă, destul de uşoară de altfel, de
a nu mânca din fructul unui anumit pom din Rai, avea un rol pedagogic, de examen
moral, în drumul omului spre desăvârşire.211
Porunca viza unul dintre pomii din Rai, cel al cunoştinţei binelui şi răului, din care
Dumnezeu le-a interzis cu desăvârşire să mănânce, sub ameninţarea devenirii pasibili
de moarte.
„Iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului… A dat
apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să
mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în
care vei mânca din el, vei muri negreşit!” ( Facerea 2, 9 şi 16-17).
209, Sfinţii Părinţi dar mai cu seamă Sf. Grigore de Nyssa, resping teoria lui
Philon din Alexandria care a fost reluată de părinţii alexandrini şi în parte de
Fericitul Augustin potrivit căreia păcatul originar ar fi constat în legătura trupească
(înainte de vreme) a protopărinţilor.
210 Arhid. Prof. Dr. Zăgrean Ioan, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, op. cit., p. 146.
211, Ibidem, p. 147.
212 Ibidem.
Deşi referitor la natura şi caracteristicile celor doi pomi, cei mai mulţi dascăli
ai Bisericii au preferat „să cinstească locul acesta cu tăcerea” 213, distingem în
gândirea Părinţilor trei interpretări ale relatării biblice despre cei doi pomi speciali
din Paradis:214
213, Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 162. 240 cf. Ierom. Dr. Pruteanu
Petru, op. cit., p. 41.
214, Nellas Panayotis, Omul – animal îndumnezeit.Perspective pentru o
antropologie ortodoxă, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 101.
215, Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri. Partea a doua – Despre facerea omului,
trad. Pr. Prof. Dr. Teodor
Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 55.
216,Pr. Prof. Dr. Stăniloae Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I., p. 326.
217, Pr. Prof. Dr. Popescu Dumitru, op. cit., p. 176.
219,vezi în acest sens articolul Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Omul şi Dumnezeu,
în „Studii în Teologie
Dogmatică Ortodoxă”, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 158.
220, Pr. Prof. Dr. Stăniloae Dumitru, Doctrina ortodoxă şi catolică despre păcatul
strămoşesc, în ―Ortodoxia‖, anul IX (1957), nr. 1, p. 4.
221, Pr. Prof. Dr. Popescu Dumitru, op. cit., p. 176.
222 Sfântul Grigorie de Nyssa, op. cit., p. 63.
223, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XVI, trad. Pr. Prof. Dumitru
Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 186
224, Vezi antologia de texte patristice intitulată: Dreapta credinţă în scrierile
Sfinţilor Părinţi, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2006, p. 48.
225, Pr. Prof. Dr. Răducă Vasile, op. cit., p. 191.
226, Ibidem, p. 192.
227, Ibidem, p. 193.
228, Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri. Partea a doua – Despre facerea omului,
trad. cit., p. 56.
229, Pr. Prof. Dr. Stăniloae Dumitru, Doctrina ortodoxă şi catolică despre păcatul
strămoşesc, p. 10.
230, Chiţescu N., I. Todoran, I. Petreuţă, op. cit., p. 526.
Daca pomul acela nu avea in sine puterea cunoasterii, nu avea in sine nici
cine stie ce senzatie deosebita. Diavolul a amagit pe protoparinti mai mult prin
inchipuirea placerii ce o vor avea gustand din el. Pe langa aceasta i-a ispitit cu
inchipuirea independentei, starnita in ei. Astfel, se poate spune ca in legatura cu un
obiect material, caderea a fost totodata un" act spiritual. Pe om l-a ispitit, pe langa
perspectiva unei placeri simtuale, perspectiva mincinoasa a indumnezeirii sale, a
totalei independente de Dumnezeu; dar aceasta a fost provocata de pofta simtuala.
"Diavolul - zice Sfantul Ilarie - a amagit pe Eva cu acel fel de pacat, prin care a
meritat sa cada si el din cer, adica prin aroganta" 231 . Neascultarea insasi a fost
prima manifestare a acestei independete, a acestei "indumnezeiri" gustata intai cu
inchipuirea, precum a fost si provocata in mare masura de perspectiva indumnezeirii
si nu numai de ispita placerii materiale. Propriu zis aceste doua sunt mereu
amestecate. Gustand din pom, protoparintii au simtit amandoua aceste lucruri,
placerea sensibila si experienta unui act de independenta fata de Dumnezeu, de
indumnezeire. Cautarea placerii sensibile in fapturi, e indumnezeirea fapturii, e
trairea unei nepasari de Dumnezeu in aceasta gustare.
231, Sfântul Ilarie de Poitiers, apud Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia
Dogmatica…, vol. II, p. 313.
pusa in slujba trupului. In iubirea de sine din care porneste pacatul, omul se vede ca
trup, iar prin indumnezeirea creatiei, lumea nu e transfigurata, ci ingrosata. Pe langa
aceasta, indumnezeirea creatiunii, desi e o conceptie atotcuprinzatoare, implica o
necunoastere a ceea ce e mai esential, a lui Dumnezeu, mai bine zis chiar
"necunoasterea lui Dumnezeu a indumnezeit zidirea" 235,
(Filocalia, III, 13). Desi aceasta e o conceptie, si o conceptie inseamna o cunoastere
generala, larga, ea e in acelasi timp o grozava necunoastere si ingustare. In
indumnezeirea creatiei se manifesta aceleasi caractere spiritual-
nespirituale, acelasi bine-rau, aceeasi "cunostinta amestecata", care prin cautarea
placerii si evitarea durerii, tradeaza o tendinta ce se invarteste necontenit in jurul
creatiei.
care îşi are scaunul înţelepciunea, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului e simţirea
trupului în care e vădit că se află mişcarea neraţională. Omul, primind porunca
dumnezeiască să nu se atingă prin experienţă cu fapta de această simţire, n-a păzit-
o”.239
A treia interpretare a celor doi pomi este făcută în sens mistic de către Sfântul
Nichita Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog. El spune că pomul
cunoştinţei binelui şi răului nu este altceva decât contemplaţia naturală care are ca
roade judecata şi cunoştinţa lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti. Căci „prin
cunoaşterea lucrurilor cunoaştem şi raţiunile proniei, iar prin judecată facem
deosebirea clară a lucrurilor, deosebind fără greşeală ce e bun şi ce e rău, care e
cauza creatoare şi care e lucrul deja creat”.240 Pe de altă parte pomul vieţii este
Teologia tainică (mistică), pentru că „are ca rod dătător de viaţă şi de nemurire
credinţa în Sfânta Treime, care se naşte în suflet în afară de orice raţiune şi simţire.
Sfânta Treime nu se cunoaşte nici prin simţire, nici prin raţiune, ci numai prin
credinţă neîndoielnică şi din inimă. Un alt rod al ei este înţelegerea
dreptcredincioasă a întrupării Celui Unuia-Născut”.241
Dar ce este gustarea din pom, respectiv ce este pomul cunostintei binelui si
raului? Fiind prin sine un pacat, pacatul care implica si declanseaza o multime de
alte pacate, s-ar parea ca neascultarea, ca produs al mandriei, ar fi putut sa-
si gaseasca prilejul de a se manifesta in calcarea indiferent carei porunci sau oprelisti
a lui Dumnezeu. Deci a putut gasi acest prilej si in gustarea rodului unui pom vazut,
care i-a fost oprit omului de Dumnezeu242
Amandoi pomii, sau atat mintea cat si simtirea, au puterea de a deosebi intre
anumite realitati. Mintea deosebeste intre cele spirituale si cele sensibile, sau intre
cele vesnice si cele trecatoare, indemnand pe om sa se prinda de cele dintai ca de
cele bune si sa dispretuiasca pe cele de-al doilea, ca pe cele rele. Simtirea deosebeste
intre placere si durere, gasind-o pe cea dintai ca buna si pe cea de a doua ca rea si
indemnand pe om sa caute pe cea dintai. Ea inverseaza binele si raul, prezentand ca
bine ceea ce nu e bine, sau e numai in aparenta bine, si invers. Caci forul care decide
acum ce e bine si ce e rau, nu mai e ratiunea, ci irationalitatea simtirii. "Omul
primind porunca dumnezeeasca sa nu se atinga prin cercetarea cu fapta de aceasta
simtire, n-a pazit-o. El are acum irationalitatea simtirii ca singurul mijloc de
discernamant in slujba conservarii trupului. Iar prin ea se prinde cu totul de placere
ca de ceea ce e bun si se fereste de durere ca de ceea ce e rau"245.
Sensul acesta al pomului ca zidire, se reduce deci tot la sensul lui ca simtire,
sau sta in legatura cu el247. De aceea Dumnezeu nu i-a oprit omului pentru
totdeauna impartasirea de lume, ci numai pana ce ar fi ajuns sa-si stapaneasca deplin
simtirea prin maturizarea spirituala. Dar omul neascultand "si-adeschis larg
simtirea", ceea ce i-a "orbit mintea", l-a instrainat cu totul de cunostinta de
Dumnezeu sil-a umplut de cunostinta patimasa a lucrarilor. „Impartasindu-se deci
omul fara masura de aceasta numai prin simtire, asemenea dobitoacelor
necuvantatoare, si afland prin experienta ca impartasirea de cele sensibile sustine
firea lui trupeasca si vazuta, a parasit frumusetea dumnezeiasca, menita sa
alcatuiasca podoaba lui spirituala si a socotit zidirea vazuta drept
dumnezeu, indumnezeind-o, datorita faptului ca e de trebuinta pentru conservarea
trupului"248.
246Ibidem, p. 37.
247 Diac. Asist. Univ. Dr. Corniţescu Emilian, op. cit., p. 252.
248 Sfântul Maxim Mărturisitorul, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus
Hristos sau restaurarea omului, ed. cit., p. 211.
249Artus Olivier, Le Pentateuque, Cahiers Evangile, 106, Paris, Cerf, 1998, p. 18.
250Dicţionar biblic, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 212.
Dar de aici rezulta ca experienta pacatului s-a putut naste in primii oameni
prin mijlocirea unui pom sensibil. Caci imbratisarea creatiunii si intoarcerea de la
Creator, a trebuit sa se manifeste nu numaiprintr-un act precis de neascultare, ci
si printr-o manifestare a atasamentului fata de ceva din creatiune251. Si e foarte de
inteles ca aceasta neascultare a putut fi provocata in om de iluzia ca, intr-unanume
obiect creat, reliefat dintre celelalte printr-o anumita ispita, gaseste tot ceea ce-
l poate dispensa de Dumnezeu. Din acest motiv, pomul e numit pomul cunostintei
binelui si raului, in sens ironic. O explicare in sensul acesta a pomului din paradis, da
Sf. Ilarie de Poitiers. "Astfel, tot ce a spus despre pomul in care se crede ca a fost
stiinta binelui si a raului si de fructul aceluia... precum si de Adam ca, gustand din
pom s-ar fi facut dumnezeu, a spus, contrar obiceiului de graire, spre rusinarea
neascultarii acelora, care au crezut diavolului impotriva vietii lor. Deci a numit bun
un pom care nu era bun... intr-un sens ironic252. Astfel pomul acela, n-a avut in
gustul fructului său,puterea de a impartasi binele si raul, ci pentru ca diavolul,
voind sa duca la gustare pe Eva si prin ea pe Adam, ca sa o poata indemna la
aceasta cat mai usor, a mintit, ca in fructul arborelui acela ar fi binele si raul, sau
ca daca ar gusta din el ar deveni dumnezei; iar Eva a crezut pentru aceea, pentru ca
socotea ca in fructul acelui arbore se cuprinde cunoasterea binelui si raului"253. Iar
expresia "s-au deschis ochii lor", Sfantul Ilarie, urmand lui Origen, o explica in
sensul ca s-audeschis alti ochi ai lor, ochii simtirii pacatoase, "caci ii delecta pe ei
fagaduinta diavolului, prin care se credeau pe ei dumnezei viitori"254.
251Pr. Prof. Univ. Dr. Corniţescu Emilian, Texte din Vechiul Testament greşit
interpretate, în ―Studii Teologice‖, anul XXXIX (1997), nr. 5, p. 8.239Sfântul
Ilarie e de părere că autorul Facerii foloseşte o exprimare ironică, referindu-se la
pomul cunostintei binelui şi răului, întrucât fructul acestui pom nu ar fi împărtăşit
cunoştinţa binelui.
252Sfântul Ilarie de Poitiers, apud Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia
Dogmatica…”, vol. II, p. 313.
253Ibidem, p. 314.
254Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 57.
255IPS Dr. Nicolae Mladin, Studii de Teologie Morală, EIBMBOR, Sibiu, 1969, p.
42.
256Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina m-a uns. Cuvântări, Ed. Herald, Bucureşti,
2003, p. 55.
exercitării şi întăririi calităţilor lui morale, fapt ce ar fi dus la veşnica lui fericire,
care este tocmai opusul suferinţei.
269Ibidem, p. 147.
270Prof. Chiţescu N., Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit., p. 544.
271Drd. Pogan Dorel, op. cit., p. 563.
272Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 321.
273Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XVI, ed. cit., p. 183.
274Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, 45, trad. cit., p. 266.
Mistic, chipul omului căzut este reprezentat de omul aflat între tâlhari 276 şi
lăsat pe jumătate mort, cu trupul plin de răni, pe când acesta cobora din Ierusalim
spre Ierihon (Luca X)
şi pe care numai Hristos – Samarineanul Milostiv l-a putut vindeca, purtându-l pe
„asinul‖ trupului Său.277
În urma căderii în păcat prin călcarea poruncii lui Dumnezeu, firea umană a
pierdut nevinovăţia, dreptatea şi sfinţenia originară, prin care era în legătură cu
Dumnezeu. Odată cu pierderea dreptăţii originare s-a alterat chipul lui Dumnezeu în
om.278 S-a pierdut totodată harul divin, principiul adevăratei vieţi umane, şi s-
a intrat în ruperea de izvorul vieţii duhovniceşti.279
275Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Cuvânt înainte la Filocalia III, ed. cit., p.14.
276Mihăiescu Florin, Simbol şi mit în Vechiul Testament, Ed. Arhetip, Bucureşti,
2003, p. 76.
277Sf. Macarie Egipteanul, op. cit., Omil. XXX, p. 232.
278Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Popescu, op. cit., p. 178.
279Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Pr. Prof. Isidor Todoran, op. cit., p. 151.
280Ennery J., Histoire biblique, Paris, 1935, p. 17.
281Hanneberg, Histoire de la Revelation biblique, traduite de l-Allemand par I.
Goshler, Tome premier, Paris, 1856, p. 25.
282Ronning John L., The Curse on the Serpent (Genesis 3:15) in Biblical Theology
and Hermeneutics, Diss. Westminster Theol. Sem., 1997, p. 44.
suferinţei, necunoscută până atunci de primii oameni, în timpul vieţii lor fericite din
grădina Edenului.
-Tunicile de piele
Cât priveşte trupul omenesc şi urmările păcatului originar asupra lui, trebuie
spus de la bun început că în starea paradisiacă exista o armonie desăvârşită între trup
şi suflet. Datorită faptului că Adam, după cădere, a pierdut harul, principalul liant
care întreţinea această armonie, a fost desfiinţată şi ea.298 Aşa cum afirmam mai
sus, lipsa unei armonii şi apariţia unei discrepanţe duce totdeauna la suferinţă.
Laolaltă cu sufletul, privat de comuniunea cu Dumnezeu şi de împărtăşirea harului
Său (care din obişnuite devin excepţionale), urma să sufere şi trupul, căci şi prin el
păcătuise omul.299 Aceasta din cauză că „natura trupească a omului nu a mai
ascultat de suflet ci, dimpotrivă, a început să predomine împotriva regulii;
voluptatea a pus stăpânire pe om”.300
îşi găsesc o exprimare mai mult sau mai puţin acută în fiecare om şi ele constituie
izvorul unui nou principiu, conducător spre moarte. Suferinţa la care este expus
Adam după cădere şi care este transmisă urmaşilor lui are forme variate şi adesea
dintre cele mai grave. Mai întâi este pedepsită femeia, a cărei fire va primi dureri
(ιππαο ) ce se vor înmulţi mereu, dar mai ales în vremea naşterii. Apoi, ea urmează
să fie atrasă către bărbat şi stăpânită de către acesta (Facerea 3, 16). Bărbatul va fi
sortit să trudească pentru agonisirea celor necesare vieţii. Întreg pământul este
blestemat pentru greşeala lui, deci supus suferinţei, şi de aceea vieţuitoarele şi
condiţiile de mediu i se vor opune în încercarea lui de a supravieţui (Facerea 3, 17-
18)289. Iar ca finalitate a acestor suferinţe, se va întoarce în pământul din care a fost
luat, prin moarte biologică şi descompunere (Facerea 3, 19).301
Moartea este, aşa cum de altfel îi anunţase Dumnezeu din timp pe oameni,
plata păcatului (Romani 6, 23). Ea îi cuprinde pe toţi urmaşii lui Adam şi este o
consecinţă naturală a relaţiei cauzale cu păcatul.302 Păcatul a generat în umanitate
puterea morţii pe care o poseda numai ca posibilitate, iar suferinţele au devenit trepte
ale devenirii progresive spre finalitatea biologică reprezentată de moarte. Moartea
fizică se vede ca o consecinţă necesară a căderii protopărinţilor, datorită principiului
distructiv introdus în trup prin păcat. Ea (moartea) este nu numai aplicarea sancţiunii
lui Dumnezeu contra omului vinovat, dar este şi mijlocul distrugerii păcatului. Faptul
pentru care Dumnezeu a îndepărtat pe Adam de arborele vieţii (Facerea 3, 22) nu
este acela că El ar fi vrut să-Şi distrugă propria operă. Dumnezeu a vrut în primul
rând să nimicească păcatul.303
Acest lucru rezultă şi din textul biblic, care ne spune că îndată după cădere,
protopărinţii noştri au fost îmbrăcaţi cu veşminte de piele: „Apoi a făcut Domnul
Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat.” (Facerea 3,
21)
Totuşi nici coruptibilitatea nici moartea nu sunt urmări ale vreunui act divin,
ci sunt rezultatul exclusiv al faptei lui Adam. Dumnezeu ca iubire lucrează totdeauna
cu iubire. Iar iubirea nu este pricinuitoare de nici un rău.311Robia lui Adam este
urmarea naturală a înfrângerii sale, iar suferinţa lui este rezultatul depărtării de
Dumnezeu. A socoti pe Dumnezeu drept cauză a păcatului şi a urmărilor acestuia
(suferinţa şi moartea), este o rătăcire esenţială, o adevărată
305Sfântul Ioan Gură de Aur, în Gen. Hom. XVI,5, Migne, P.6, t. LIII, col. 131.
306Expresie des întâlnită în imnografia ortodoxă, mai ales în Canonul Sfantului
Andrei Criteanul.
307Nellas Panayotis, op. cit., p. 30.
308Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere XVIII, p. 208-209.
309Ierod. Dr. Petru Pruteanu, op. cit., p. 53.
310Crouzel Henri, Origen, trad. Cristian Pop, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 151.
311Sfântul Grigorie de Nyssa, Or. Cateh. VIII, Migne, P. 6, t. XLV, col. 33-39.
312Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. cit., p.
333.
injurie la adresa Lui.312 Dacă răul este o lipsă sau o negare a binelui, în mod cert el
nu vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este un permanent „da‖,313 pe când
păcatul este un „nu‖, un minus, o scădere, o deviere care va schimba urcuşul
rectiliniu al omului.
Deşi este de la sine înţeles că cea mai gravă urmare a păcatului originar este
osânda sau ruşinea veşnică (cf. Matei 25, 46; Daniel 12, 2) şi decăderea
spirituală314 , totuşi suferinţele îndurate în timpul devenirii pământeşti, finalizate în
mod iminent cu moartea biologică au rolul lor deloc de trecut cu vederea în planul
iconomiei divine. Ele se fac pedagogi ai naturii umane spre dorinţa de izbăvire, spre
dorinţa după viaţa cerească lipsită de afecte. Sufletul omului căzut nu este aruncat
imediat în iad, ci trăieşte, cu fiecare zi a vieţii, apropierea iadului. De aici şi
suferinţele care îl macină continuu şi progresiv.
313Ibidem, p. 334.
314Brichto Herbert Chanan, The Names of God: Poetic Readings in Biblical
Beginnings, New York – Oxford, Oxford University Press, 1998, p. 54.
315În acest sens Hristu Andrutsos zice că moartea veşnică este „o pedeapsă şi o
urmare a păcatului strămoşesc; aceasta o spune Sfânta Scriptură şi se înţelege de
la sine. Sfânta Scriptură învaţă că…păcatul strămoşesc aduce cu sine
condamnarea, pierderea putinţei de a intra în cer – până ce ne-o procură Iisus
Hristos (Romani 5, 16-18; I Cor XV, 22). Este evident, apoi, că cei care au rupt prin
păcat orice legătură cu Dumnezeu, nu se pot împărtăşi de mărirea şi strălucirea
împărăţiei Lui” (vezi Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene,
trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 176-177).
316Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed.
Omniscop, Craiova, 1993, p.
25.
317Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Integritatea creaţiei pe baza referatului biblic, în
―Mitropolia Ardealului‖, anul
XXXI (1986), nr. 4, p. 17.
318Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Doctrina ortodoxă şi catolică despre
păcatul strămoşesc, în
―Ortodoxia‖, anul IX (1957), nr. 1, p. 13.
319Drd. Dorel Pogan, op. cit., p. 573.
320Bulgakov Serghei, Rugul ce ardea şi nu se mistuia, trad. Ierom. Ieraclie,
Chişinău, 1935, p. 17.
321Stănescu Nicolae V., Consideraţii asupra armoniei primordiale şi asupra rolului
sfinţeniei în restabilirea ei, în
―Studii Teologice‖, anul X (1958), nr. 9-10, p. 535.
322Gaith Jérome, La conception de la liberté chez Grigoire de Nysse”, Ed. J. Vrin,
Paris, 1953, p. 387.
Dumnezeu din lume pentru păcatele omului. 327 Ca rezultat, natura din perdea
transparentă a devenit zid opac între noi şi Dumnezeu- idol,328 mai ales că de acum
înainte omul va înţelege tot mai greşit demnitatea sa de stăpân al cosmosului.
Tot ca termen pentru indumnezeire este folosit si cuvantul infiere. In aceasta privinta Sfantul
Apostol Pavel face remarca catre Romani: "Pentru ca n-ati primit iarasi un duh al robiei spre
temere, ci ati primit duhul infierii prin care strigam: Avva! Parinte!" (Romani VIII, 15). De
asemenea Sfantul Evanghelist Ioan, la inceputul evangheliei sale, afirma: "Si celor cati L-au primit,
care cred in numele Lui, le-a dat putere ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu" (Ioan I, 12).
Termenul de fiu exprima gradul de rudenie cel mai apropiat; exprima faptul ca toate cate are tatal le
impartaseste fiului, fiul straduindu-se si el sa faca voia tatalui, sa fie dupa modelul tatalui, pentru ca,
asa cum afirma Parintele Staniloae "Dumnezeu si-a aratat iubirea fata de om nu numai prin faptul ca
l-a creat dupa chipul Sau, ci si prin faptul ca atunci cand l-a vazut slabit prin reaua folosire a
puterilor lui, a facut acest chip propriu Fiului sau, ca sa-l restabileasca si sa-l duca la tot mai mare
asemanare cu Sine ".
Sfantul Evanghelist Ioan foloseste in evanghelia sa verbul a fi preaslavit, utilizat de Hristos in
rugaciunea Sa cand a spus: "Acum a fost preaslavit Fiul omului si Dumnezeu a fost preaslavit intru
El" (Ioan XIII, 31). Termenul acesta il foloseste si Sfantul Apostol Pavel, ca sa arate pe omul
indumnezeit, care participa la slava lui Dumnezeu, care slava nu este altceva decat energia necreata
a lui Dumnezeu. "Daca sufera un madular, sufera impreuna toate madularele, daca este cinstit un
madular, se bucura impreuna toate madularele" (I Corinteni XII, 26). Dupa parintele
profesorIoannis Romanidis "aceasta cinstire este indumnezeirea. Madularul cinstit este madularul
indumnezeit, care, ajuns la indumnezeire, teologhiseste"335
In afara de acesti termeni, in Sfanta Scriptura sunt folosite si unele expresii care sa indice
comuniunea si unitatea omului cu Dumnezeu. Colosenilor, Sfantul Apostol Pavel le scrie: "Caci
intru El locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii. Si sunteti deplini intru El, care este cap a
toata domnia si stapanirea" (Coloseni II, 9-10). Acesti deplini, afirma Hierotheos Vlachos
"inseamna participarea la lucrarile lui Dumnezeu". De asemenea Sfantul Apostol Petru afirma: "Prin
care El ne-a harazit mari si pretioase fagaduinte ca prin ele sa va faceti partasi dumnezeiestii firi" (II
Petru I, 4). Acest partasi dumnezeiestii firi nu insemna ca suntem partasi la firea lui Dumnezeu,
deoarece Dumnezeu este neparticipant la fire, ci noi sa participam la lucrarea lui Dumnezeu, pentru
a deveni fii ai lui Dumnezeu.
Un alt termen folosit in Sfanta Scriptura este acela de sfintenie. Sfantul Apostol Pavel indeamna
totdeauna pe crestini, in epistolele sale, la sfintenie: "Avand deci aceste fagaduinte, iubitilor, sa ne
curatim pe noi de toata intinarea trupului si a duhului, desavarsind sfintenia in frica lui Dumnezeu"
(I Corinteni VII, 1). "Sa va imbracati in omul cel nou, cel dupa Dumnezeu zidit intru dreptate si in
sfintirea adevarului" (Efeseni IV, 24). Tesalonicenilor le da si lor indemn la sfintenie: "Caci voia lui
Dumnezeu aceasta este: sfintirea voastra." (I Tesaloniceni IV, 3). De asemenea porunca divina a
Mantuitorului este infaptuirea sfintenie de toti cei care cred si urmeaza poruncile sale: "Caci dupa
Sfantul care v-a chemat pe voi, fiti si voi insiva sfinti in toata petrecerea vietii voastre. Ca scris este:
Fiti sfinti pentru ca Eu sunt Sfant" (I Petru I, 15-16). In ebraica etimologia cuvantului sfintenie
sugereaza prin chiar radacina termenului separatia, dislocarea, apartenenta la dumnezeire, in
Biserica Ortotoxa, sfintenia ramane unica participare la viata divina, dar si harisma acordata de
Dumnezeu sufletului care il accepta si, mai ales, care-i ramane credincios.
Un alt termen pentru sfintenie se refera si la cei curati cu inima. In Predica de pe munte,
Mantuitorul fericeste pe cei curati cu inima "Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe
Dumnezeu" (Matei V, 8). Cei curati cu inima sunt sfintii, cei care indumnezeiti de Duhul prin harul
divin, participa la marele mister al vietii trinitare. "Ei deschid lumii de sus usile cunoasterii, slabite
de poverile carnii, ei sunt purtatoriiDuhului Sfant, care prin ei se raspandeste si transforma, ei sunt
cele vase alese pe care le canta Biserica: teoforii. Ei anticipeaza pe pamant tainica viata divina din
cer, care consta in pace, dulceata si dragostea divina".
Toti acesti termeni si toate aceste numiri legate cu termenul indumnezeire nu fac altceva decat sa
exprime faptul ca omul, prin fire, este legat de Dumnezeu si are un dor de Dumnezeu, cautand sa
participe la dumnezeiresi sa devina fiu al lui Dumnezeu dupa har.336
335.Ibidem,p24
336.Ibidem,p31
Sfantul Irineu al Lyonului este printre primii Sfinti Parinti care, in opera sa, Adversus haereses,
vorbeste despre indumnezeirea omului "Cuvantul s-a facut om pentru ca oamenii sa poata
deveni dumnezei" "Ori ce este indumnezeirea", explica el, "daca nu impartasirea de viata divina?
Aceasta " impartasire se explica cel mai bine prinvederea luminii, pentru ca a vedea lumina
inseamna a fi in lumina si a te impartasi de stralucirea ei. Tot asa, a vedea pe Dumnezeu inseamna a
fi in El si a te impartasi de stralucirea Lui, datatoare de viata. Astfel, cei care vad pe Dumnezeu, se
impartasesc de fapt de viata". Aceasta viata nu reprezinta altceva decat energiile divine care
spiritualizeaza si deifica omul.337
Tot in perioada incipienta a crestinismului, Clement Alexandrinul, in lucrarea sa, Stromate,
vorbeste despre desavarsirea crestina care consta "in cunoasterea Binelui si asemanarea cu
Dumnezeu." Gnosticul reprezinta pentru el intruchiparea desavarsirii, pentru ca, prin ajutorul
cunoasterii, omul se ridica la contemplarea lui Dumnezeu: "Contemplarea lui Dumnezeu se prezinta
drept cea mai inalta fericire si aceasta contemplare pare sa angajeze aproape exclusiv facultatea
intelectuala a omului. E o fericire-cunoastere". Asadar, pentru Clement Alexandrinul, cunoasterea si
gnoza reprezinta desavarsirea. Totusi, in Pedagogul, vorbind de efectele tainei botezului, el afirma:
"Botezati, noi suntem iluminati; iluminati, noi suntem adoptati; adoptati, noi suntem desavarsiti;
desavarsiti, noi suntem imaterializati"338
In gandirea lui Origen intalnim insa o exprimare mai precisa si mai fluida a ceea ce priveste
notiunea de indumnezeire. El caracterizeaza intr-un mod deosebit transfigurarea omului: "Cel care
examineaza mai adanc lucrurile va spune ca exista dupa Scriptura un anume simt dumnezeiesc pe
care numai cei fericiti stiu sa-l dobandeasca, ale carei specii sunt o vedere in stare sa contemple
obiecte superioare corpului, de pilda serafimii si heruvimii; un auz capabil sa prinda glasurile ce n-
au nici o realitate in acest aer; un gust in stare sa savureze painea vie ce coboara din cer si da viata
lumii; un miros care simte miresme cum e aceea a lui Hristos inaintea lui Dumnezeu; un pipait ca
acela despre care Iona zice ca a pipait cu mainile lui Cuvantul vietii". Din descrierea lui Origen,
rezulta ca profetii au fost aceia care s-au bucurat de cele dumnezeiesti expuse mai sus. Prin credinta,
primeau acel efluviu care-i sfintea, adica acel simt general dumnezeiesc care-i punea in contact cu
lumea spirituala, ale carei lucrari tainice le puteau apoi povesti. Acest simt general dumnezeiesc nu
e altul decat harul ce da puterea de intelegere a misterelor divine. Indumnezeirea nu reprezinta
pentru Origen simpla contemplatie filozofica, ci este un act moral de asemanare si de participare la
divinitate. El distinge clar un progres de perfectiune de la incepatori pana la cei avansati (suprema
treapta a unirii cu Hristos). Gnosticul lui Origen este deosebit de cel al lui Clement Alexandrinul,
pentru ca nu e numai un cunoscator, ci si un ascet, un om duhovnicesc.
De asemenea Origen vorbeste despre hristofori, pnevmatofori si teofori. "Toate aceste denumiri nu
inseamna grade diferite de sfintenie, ci unul si acelasi lucru supranatural, fiindca cine poarta pe
Hristos in el, poarta pe Dumnezeu in Treime si tot asa se poate spune despre fiecare din acesti
termeni: hristofori sunt totodata pnevmatofori si invers, fiindca toti sunt in realitate teofori. Dar
distinctia de purtatori de Hristos, purtatori de Duhul Sfant si purtatori de Dumnezeu arata
umanitatea care se indumnezeieste, fara ca ea sa dispara sau sa fie absorbita de divinitate ".339
Cu deosebita truda se apleaca asupra notiunii de dumnezeire Sfintii Parinti Capadocieni. Sfantul
Grigorie de Nazianz vorbeste despre indumnezeirea omului printr-o schimbare a caracterului sau
trupesc "Iisus Hristos a devenit om ca sa poata inalta trupul nostru si a reface chipul si forma
omului, astfel ca am putea sa nu mai purtam semnele trupului cum ar fi sexul si nationalitatea, ci
doar sa purtam in noi insine pecetea divina".
337.Ibidem,p40
338Idem
339Ibidem,p78
Autorul intrevede aici indumnezeirea omului anticipand in acelasi timp spiritualizarea trupului
realizata printr-o deificare abundenta. In aceasta stare finala a omului trupul va fi eliberat de
impuritatea sa, de neajunsurile sale, avand astfel putinta sa contemple pe Dumnezeu, nemaiexistand
opacitatea si marginirea carnala.
Sfantul Vasile cel Mare acorda si el o importanta deosebita indumnezeirii efectuate cu
ajutorul harului dumnezeiesc "fiind Dumnezeu prin natura Sfantul Duh, indumezeieste prin har
toate cele care apartin inca naturii supuse schimbarii". "Prin El se face inaltarea inimilor,
indumnezeirea celor slabi, desavarsirea celor inaintati (progresati). El este Cel care stralucind in cei
care s-au curatit de toata intinaciunea, ii face duhovnicesti, prin comuniunea cu El. In Duhul Sfant
putem contempla pe Dumnezeu". Asadar cu ajutorul Duhului Sfant firea umana este strapunsa de
energiile divine si ii da putinta de a fi apta sa vada si sa simta chipul Fiului lui Dumnezeu si prin El,
Arhetipul, Tatal. Orice vedere si simtire a lui Dumnezeu va fi savarsita in Duhul Sfant prin Fiul
catre Tatal.340
Pentru Sfantul Grigorie de Nyssa indumnezeirea reprezinta o intalnire personala a omului cu
Dumnezeu, un urcus al acestuia spre comuniunea cu Dumnezeu in Treime, o epectaza cum ii place
acestuia s-o numeasca. "Cel ce se apropie de Dumnezeu devine dumnezeu dupa har in intregime.
Ceea ce este Dumnezeu prin natura, El da omului sa devina acelasi prin har, omul devine prin har,
in intregime dumnezeu. Omul iese din natura sa, din muritor devine nemuritor, din stricacios devine
nestricacios, din trecator devine nemuritor si din om devine in intregime dumnezeu".341
Indumnezeirea ce se realizeaza, prin participare la firea divina nu depersonalizeaza pe om, desi
omul care participa este totdeauna in Dumnezeu si patruns de Dumnezeu. Dionisie Areopagitul este
socotit parintele intregii mistici a Bisericii de Rasarit, aproape nu exista pagina in operele sale in
care sa nu se vorbeasca de indumnezeirea omului ca ultim termen al lucrarii harului "Mantuirea nu
e posibila" afirma el "decat pentru cei ce se indumenezeiesc, iar indumnezeirea este asemanarea si
unirea pe cat se poate cu Dumnezeu" . "Barbatul deplin dumnezeiesc este cel ce se impartaseste cu
vrednicie de cele dumnezeiesti, cel innaltat la culmea asemanarii cu Dumnezeu, prin indumnezeirile
totale si desavarsitoare si nu va mai lucra cele ale Duhului, afara de ceea ce cu totul trebuincios prin
fire - si aceasta se poate numi trecator, ci va fi templul si urmator al Duhului dumnezeiesc in
indumnezeierea lui".
Asadar indumnezeirea pentru Sfantul Dionisie, nu reprezinta o gnoza divina, ci unirea cu
divinitatea, care depaseste orice cunoastere. Ca si la Sfantul Grigorie de Nyssa, la Sfantul Dionisie
Areopagitul exista un progres, un urcus al omului spre Dumnezeu.
Omul unit cu Dumnezeu nu se identifica cu El ci devine in intregime al lui Dumnezeu. Caci atunci
ne vom impartasi cu mintea nepatimasa si nemateriala de daruirea luminii Lui spirituale si de unirea
mai presus de minte, traita in stralucirile necunoscute si fericirile revarsate din raze
supradimensionate intr-o imitare mai dumnezeiasca a mintilor mai presus de ceruri, caci atunci vom
fi deopotriva cu ingerii.342
Indumnezeirea este scopul crearii omului. Omul a fost plasmuit pentru a se face partas firii
dumnezeiesti. Indumnezeirea nu sufera descriere. Nici aceia care au gustat-o in viata lor
pamanteasca nu au putut-o descrie. Acest fapt nu exclude, desigur, orice incercare de a se face
referire la ea. Dar orice astfel de incercare se margineste la spatiul lumii create si nu poate patrunde
in natura ei reala. Indumnezeirea, dupa cum observa Sfantul Grigorie Palama, "chiar si zisa,
negraita ramane, avand nume - se spune de catre Parinti - doar pentru cei ce au avut parte de ea".
340.Ibidem,p.88
341Ibidem,p102
342.Ibidem,p119
343Ibidem,p115
344.Ibidem,p121
345.Ibidem,p.122
Indumnezeirea omului vine ca rod al asemanarii lui cu Hristos. Fara imitarea vietii lui Hristos nu
este cu putinta desavarsirea si indumnezeirea omului. In traditia patristicase disting de obicei trei
stadii ale desavarsirii duhovnicesti: a) curatirea, b) luminarea si c) indumnezeirea. In primul stadiu
omul se curateste de patimi, pe cand in cel de al doilea este luminat si cunoaste ratiunile celor ce
sunt, care la randul lor duc la Dumnezeu-Cuvantul. In fine, in cel de al treilea stadiu se infaptuieste
unirea cea dupa har a omului cu Dumnezeu si asemanarea lui cu El, indumnezeirea. Distingerea
acestor trei stadii ale desavarsirii spirituale nu trebuie perceputa mecanic, ci tipologic. De altfel nici
unul dintr-aceste trei stadii nu este rupt de celelalte doua, ci este organic legat de ele, si fiecare
stadiu ce urmeaza il presupune pe cel precedent.
Totodata trebuie amintite si cele trei stadii sau perioade ale vietii spirituale, pe care le deosebeste
staretul Sofronie: a) perioada chemarii, care de obicei este scurta si bogata in trairi duhovnicesti, b)
perioada retragerii harului sau a parasirii dumnezeiesti, care este extinsa si potrivita incercarii
credinciosiei omului fata de Dumnezeu si c) perioada reintoarcerii harului, care este mai bogata in
trairi duhovnicesti decat prima si statornica. Distinctia aceasta prezinta extrem de limpede unitatea
celor trei stadii ale desavarsirii duhovnicesti si caracterul tipologic al distingerii lor.
Desavarsirea in sfintenie nu se face dintr-o clipa in alta, ci printr-o intensa si indelunga stradanie.
Cu toate acestea, este totdeauna posibil ca prin harul lui Dumnezeu cineva sa se afle intr-o stare
duhovniceasca la care altii ajung dupa multe si indelungi eforturi. Ceea ce are insemnatate deosebita
pentru credincios este insa faptul ca neincetat sa se pocaiasca si sa se smereasca.
Fara smerenie adevarata nu este cu putinta indumnezeirea. In vreme ce prin mandrie omul este dus
in iad, prin smerenie este ridicat la Dumnezeu. Dar, tinandu-si mintea voluntar in iad si nadajduind
in Dumnezeu, ramane in smerenie si primeste ca dar de la Dumnezeu indumnezeirea cea fara
inceput si necircumscrisa.346
Indumnezeirea nu este un fapt individual, ci eclesiologic sau bisericesc. Este rodul desavarsirii
credinciosilor ca membri ai Bisericii. In sanul Bisericii credinciosul este chemat sa devina dupa har
ceea ce este Dumnezeu dupa fire. Desavarsirea aceasta se face prin iubire, care il face pe om
persoana adevarata si reface unitatea firii sale si comuniunea lui cu Dumnezeu.
Indumnezeirea are caracter eshatologic. Se arata in plinatatea ei cand omul trece "de la harul cel
prin credinta la harul cel prin vedere", cand il si vede pe Dumnezeu "fata catre fata". Dar deja din
perioada "harului celui prin credinta" sunt date experiente anticipate ale "harului celui prin vedere".
Experientele acestea au caracter personal, adica mistic. Asemenea experiente traiesc credinciosii cei
indumnezeiti si uneori le pomenesc in scrierile lor.
346.Ibidem,p.131
Concuzii
347.Ibidem,p136
348 Ibidem,p152.
TETTEGTRG
- TEORIA SF.MAXIM DESPRE DISTINCTIA DINTRE CHIP SI ASEMANARE
Apar doua intrebari foarte importante:de ce a fost respinsa,de cei mai multi,aceasta interpretare si de
ce sfantul Maxim s a simtit liber sa o foloseasca ?La prima intrebare nu se poate da usor un
raspuns.Aici pot fi indicate cateva motive posibile.Unul ar putea fi reactia fata de accentul exclusiv
pe efortul uman.Am gasit vestigii ale acesteia in opera Sfantului Atanasie.Un alt motiv ar putea fi
reactia fata de excesele interpretarii scrpturistice.In cazul Sfantului Grigorie de Nyssa,propria
intelegere a unitatii omului si respingerea preexistentei sufletelor trebuie sa fi fost influenta.Pentru
ca o distinctie prea clara intre chip si asemanare,asa cum erau ele intelese de Origen,trebuie sa fi
sugerat ideea ca lipseste ceva din alcatuirea omului,asa cum a fost creat,si ca mintea,care poarta
singura chipul lui Dumnezeu,este trasa in jos de relatia ei cu trupul,si ca trebuie sa se elibereze prin
eforturi ascetice pentru a-si redobandi asemanarea divina.349
Atunci cand se arata deschis fata de acceptarea unei asemenea distinctii intre chip si asemanare,cu
siguranta ca o face pe temeiul unor convingeri personale.Prin urmare trebuie sa mergem la textele
Sfantului Maxim,pentru a afla care pot fi aceste convingeri.Mai intai exista asemanari clare intre
Origen si Sfantul Maxim in aceasta privinta.Si Sfantul Maxim spune ca omului i -a fost dat de la
inceput chipul lui Dumnezeu,dar ca asemanarea cu Dumnezeu poate fi dobandita printr un proces
duhovnicesc.La fel Sfantul Maxim marturiseste ca asemanarea se afla in legatura cu infierea divina
daruita omului si ca intruparea lui Hristos in credinciosul crestin poate fi privita ca dezvoltare a
asemanarii divine in acesta.Dezvoltarea asemanarii este vazuta,in cele din urma, ca urmare a lui
Dumnezeu,o manifestare a virtutilor dumnezeiesti,si,in ansamblu,ca activitate morala a omului.Se
pare totusi ca nu patrundem prin aceasta comparatie in miezul textelor maximiene sau la baza
ratiunii acceptarii distinctiei.Caci aceasta idee pare sa fie la Sfantul Maxim mai atent dezvoltata si
legata mai intim de intreaga sa pozitie teologica.Avem nevoie,asadar,de o cheie pentru felul cum o
intelege el.Este greu de gasit,pentru ca Sfantul Maxim,nu afirma niciodata sistematic,este
contributia sa in acest domeniu,problema aceasta nu este subiectul unei dezbateri sau tema vreunui
capitol in nici una din operele sale.Insa exista cel putin doua pasaje scurte ce merita in mod deosebit
atentia noastra.Primul dintre ele este un text din Amb 10(PG 91, 1112 D-1116 C),in care Sfantul
Maxim vorbeste despre cele trei miscari ale sufletului in oamenii care se indumnezeiesc.
Ele sunt ale mintii,ratiunii si simtirii si fiecare indeplineste functia sa,raportata la felul de cunoastere
pe care o paoate dobandi.Aceste miscari se intrepatrund si culmineaza in functia mintii,care
salasluieste intr-o contemplare aconceptuala a lui Dumnezeu,sustinuta "de jos",de functiile ratiunii
si simtirii.350Astfel oranduit si in legatura cu Dumnezeu,se poate spune acum ca omul"poarta
chipul celui ceresc pe cat pot oamenii".Dezvoltarea insusirii de chip a omului este o expresie a
acestei reciprocitati a functiei-o functie divino-umana in care omul se misca cu totul numai spre
Dumnezeu si este tot mai intemeiat in El,prin miscarea contemplativa a mintii sale,dar in care si
Dumnezeu se intrupeaza in om prin virtutile umane care sunt o reflectie a insusirilor
divine.Intruparea divina in virtuti si statornicia omului in Dumnezeu sunt doua aspecte ale aceluiasi
proces ale indumnezeirii prin care Dumnezeu se releveaza astfel in om.Putem adauga insa ca acest
procest al desavarsirii se mai poate numi si dezvoltare a asemanarii lui Dumnezeu in om.Aici este
clarificator al doilea pasaj -cheie.Caci In Char 3.25,Sfantul Maxim formuleaza una dintre cele mai
clare afirmatii despre chip si asemanare in legatura cu insusirile lui Dumnezeu.El spune acolo ca
Dumnezeu in bunatatea Lui,a transmis fiintelor rationale patru din insusirile sale divine,prin care le
sustine,le ocroteste,si le pastreaza.Aceste insusiri sunt existenta,existenta vesnica,bunatatea si
intelepciunea.Existenta si existenta vesnica sunt date naturii lor(caci desi sunt create,ele sunt
destinate,unei vieti vesnice)si apartin chipului lui Dumnezeu din ele,in timp ce bunatatea si
intelepciunea sunt date vointei si ratiunii lor si apartin asemanarii lor cu Dumnezeu.Primele doua
sunt date prin natura,ultimele doua sunt date prin har.Vedem in acest pasaj nu numai ca in timp ce
chipul este legat mai mult de fiinta omului,asemanarea se leaga mai mult de folosirea puterii sale de
autodeterminare,dar si ca aceasta distinctie dintre chip si asemanare se datoreaza totodata unei
distinctii intre insusirile lui Dumnezeu.Existenta si existenta vesnica sunt date in insasi alcatuirea
fiintelor rationale:bunatatea si inteleptiunea sunt calitati diferite puterilor de autodeterminare.Ele se
leaga de buna lor existenta.In plus,bunatatea si intelepciunea sunt legate mai ales de lucrarea lui
Dumnezeu in fiintele create,caci prin si din inteleptiune Dumnezeu le a facut pe toate,si din
bunatate isi arata dragostea fata de fapturile Lui,slavindu i pe cei drepti si fiind milostiv de cei
pacatosi.351
Astfel,asemanarea lui Dumnezeu reflecta insusirile lui Dumnezeu in om,insusiri care exprima
relatia lui speciala cu creatia diversificata.Putem trage concluzia ca Sfantul Maxim si- a luat
libertatea sa folseasca vechea distictie dintre chipul si asemanarea lui Dumnezeu in om,pentru ca
prin ea a putut exprima reciprocitatea dintre Dumnezeu si om si diferitele aspecte ale lucrarii lui
Dumnezeu in fiintele rationale create.Interpretarea sa era cu totul libera de orice legaturi cu
intelegerea origenista a omului si a creatiei.Chipul lui Dumnezeu trebuie desavarsit prin
asemanare,nu din vreo lipsa oarecare a conditiei omului empiric,si numai ca urmare a faptului ca
omul este creat cu o putere autodeterminanta,care trebuie folosita liber pentru buna lui existenta.Iar
aceasta dezvoltare nu este nici o reflectie a insusirii de chip a mintii.Este o functie prin care se
manifesta aspecte ale naturii lui Dumnezeu,aspecte care sunt puse in legatura cu libertatea omului si
cu intruparrea divinului in virtutile omului,lucru care se petrece in indumnezeirea prin
har.Asadar,este adus in discutie omul intreg prin conceptul de asemanare,si nu numai prin
adaugare,asa cum am putea crede ca procedeaza Origen,ci si ca parte a relatiei totale a omului cu
Dumnezeu,relatie initiata de Dumnezeu .352
350.Ibidem,p146
351.Idem
352.Ibidem,p147