Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Unii filosofi (Spinoza) au tăgăduit lui Dumnezeu caracterul de persoană, pe motiv că ar limita fiinţa
absolută a lui Dumnezeu în două feluri: ar pune pe Dumnezeu în chip arbitrar, antropomorfic, în rândul
fiinţelor mărginite sau ar implica existenţa altor persoane care L-ar mărgini.
Nu putem avea o comuniune sufletească adâncă decât o persoană.
Persoana este un subiect care are conştiinţa de sine, cugetă şi se determină pe sine, deosebindu-se de alte
persoane asemenea.
A fi “persoană” nu exclude atributul nemărginirii, cum spun panteiştii, deoarece Persoanele divine
există în mod necesar, nu ca persoanele umane. E vorba de Creatorul cerului şi al pământului.
Cugetarea şi voinţa lui Dumnezeu trebuie considerate drept purificate de tot ce e specific creaturii. Ele
sunt veşnice şi nemijlocite.
Creştinismul învaţă că Dumnezeu poate îngădui răul fizic, natural, ca un mijloc de tămăduire a răului
moral, şi nu poate voi răul moral (păcatul), deşi îl îngăduie, în virtutea liberului arbitru omenesc.
Atributele intelectuale
Atributele morale
1. Sfinţenia – este acordul voinţei lui Dumnezeu cu fiinţa Lui. De aceea Sfânta Scriptură ne îndeamnă
să fim sfinţi ca El. Dumnezeu singur e sfânt în plinătatea cuvântului.
După cădere, toate au fost supuse deşertăciunii, adică au fost golite de sfinţenie; creaţia întreagă suspină
după o restaurare care trebuie să înceapă cu omul; omul e preotul creaţiei, care trebuie s-o închine din
nou lui Dumnezeu.
Omul trebuie să se izoleze de rău, să se purifice şi să se întoarcă la Dumnezeu, să-L slujească pentru a
putea participa la sfinţenia Lui.
Cel ce urcă din greu pe culmile sfinţeniei trebuie să-şi golească sufletul de tot ce e creatural, pentru ca
să-i ia locul sfinţenia.
Sfinţenia lui Dumnezeu e o sfinţenie fiinţială; El nu suportă minciuna, ce este necurat; ca Adevărul
însuşi devine “verus judex sui et falsi.”
Sfinţenia îşi are locul pe pământ ca şi în cer, căci cerul e tronul lui Dumnezeu, dar şi pământul e
aşternutul picioarelor Lui.
Sfinţenia trebuie să domnească din nou pe pământul purificat, care trebuie să devină “cer nou şi
pământ nou.”
2. Dreptatea – are două nuanţe: sfinţenie (stare conformă cu voia Lui cea sfântă) şi dreptate (în sens
legal, a da fiecăruia ce i se cuvine).
Voia lui Dumnezeu este legea pe care nimeni n-o calcă fără să-i sufere urmările. “Drepţii” V.T. sunt
echivalentul “sfinţilor” din N.T.
În V.T. nu avem o transformare lăuntrică, ci mai mult o constrângere exterioară, în care omul este
înstrăinat în pornirile lui păcătoase de voia sfântă a lui Dumnezeu.
Biserica i-a numit pe cei din V.T. “drepţi” (trăitori după voia lui Dumnezeu) spre deosebire de creştini,
care sunt “sfinţi” prin primirea Botezului, ca unii ce au intrat în Biserică – instituţia sfinţeniei.
Dreptatea divină în sens legal, juridic – Dumnezeu răsplăteşte din p.d.v. moral, dând recompense
(“justitia remunerativa”) şi pedepse (“justitia vindicativa”).
Dumnezeu este iubire, dar tocmai această iubire cere dreptatea (nu există, cum afirmă protestantismul,
o opoziţie între un Dumnezeu al V.T., al dreptăţii, şi unul al N.T., al iubirii, aşa cum învăţau în primele
secole eretici precum Marcion).
Ordinea fizică se sprijină pe ordinea morală. Una din coloanele societăţii e dreptatea.
O viaţă fără deosebire întrte bine şi rău este amorală; un părinte care nu-şi îndreptează copilul, din
iubire, iertându-i tot ceea ce face, îl lasă pradă instinctelor, expunându-l unor sancţiuni mai grave din
partea societăţii.
Iertarea nu-şi are rostul atunci când înrăieşte şi mai mult pe cel ce o primeşte.
3
Nu toate suferinţele din lume sunt o urmare a unui păcat personal. Mântuitorul a accentuat acest lucru
în cazul orbului din naştere. Dar multe rele fizice sunt îngăduite de Dumnezeu pentru îndreptarea
păcătoşilor. Nu rămâne nesancţionat nici un rău moral, dacă nu intervine o schimbare a vieţii omului,
adică pocăinţa.
Matei 16, 27 – “Va veni Fiul în slava Tatălui, cu îngerii Săi şi va răsplăti fiecăruia după faptele sale.”
3. Iubirea – este împărtăşirea creaturilor din bunurile divine cele mai preţioase. Iubirea e comuniunea
propriei fericiri intratrinitare. Ea se face prin deschiderea spre lume, prin dăruire totală, a Tatălui ceresc
către creaturile Sale.
Cel dintâi bun dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire a fost însăşi existenţa lor, dar cel mai de preţ
bun este adevărul mântuitor.
Iubirea se manifestă doar într-o comuniune de două sau mai multe persoane.
Contrariul iubirii e egoismul. Dumnezeu l-a osândit creând lumea pentru a-i împărtăşi din iubirea
proprie, l-a osândit prin Întrupare, pe Cruce, prin revărsarea harului în ziua Cincizecimii, îl osândeşte
clipă de clipă.
Egoismul se osândeşte el însuşi, izolându-se de semeni, făcând vid în jurul său, pustie. În creştinism,
pustia a înflorit în iubire.
Nici politeismul (separă pe zei), nici mahomedanismul (propovăduieşte monoteismul rigid) nu
revelează adevărata iubire.
Fericirea dumnezeiască e rostul dăruirii din iubire. “Nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu.”
(Efes. 4, 30)