3

INTRODUCERE

A. CREAŢIA – OPERĂ A IUBIRII DIVINE

Sfânta Scriptură ne spune că “Dumnezeu este iubire”. (I Ioan, 4, 8) El

este iubire pentru că “este Treime şi solitar; o familie divină” 1. Această iubire
nu a rămas neroditoare, ci s-a revărsat în afară. Din această iubire Dumnezeu a
creat lumea şi pe om. Prin revărsarea nesfârşită a iubirii, Dumnezeu a creat
lumea din nimic, pentru că a vrut să se împărtăşească pe Sine tuturor celor
create.
Aşa cum ne arată Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, lumea este opera
Sfintei Treimi, iar Sfinţii Părinţi mărturisesc limpede că ea este creată de Tatăl,
prin Fiul în Duhul Sfânt.
“Logosul lucreză însă împreună cu Duhul, neconfundat şi nedespărţit şi
lucrează atât de unitar, încât opera Sa divină apare ca pornind dintr-un singur
principiu: ca o lucrare a 2 braţe, călăuzite de o singură minte” 2. Întreaga creaţie
a fost deci, cugetată de Tatăl ca minte, Fiul este Cel care a creat-o, iar Duhul
Sfânt a desăvârşit-o.
Dumnezeu care este iubirea desăvârşită, a creat lumea din iubire şi din
bunătate, pentru ca şi celelalte făpturi să guste din cupa iubirii divine. “Dacă pe
toate le-a creat Dumnezeu ca să se împărtăşească de iubirea Lui, scopul lor este
să ajungă la o participare deplină la această iubire, adică la comuniune deplină
cu Dumnezeu”3.
Lumea este fereastra prin care omul contemplă atotputernicia şi
frumuseţea divină. Ea este “limbajul prin care Dumnezeu i se adresează
omului”4şi care slujeşte ridicării acestuia la sensul ultim, adică la Creator. Prin
intermediul creaţiei, omul cunoaşte pe Dumnezeu atât cât îi este acestuia
necesar pentru mântuire, în limitele puterii sale mărginite. “Lumea a fost creată
de Dumnezeu ca dar pentru oameni”5, dar pe care trebuie să-l preţuiască la
adevărata lui valoare.
Lumea este opera iubirii divine şi prin ea omul urcă “la unirea cu El
dincolo de ea, folosindu-se de ea ca de un mijloc de dialog cu El, dialog prin
care Creatorul ei ne cheamă spre El”6.

B. CREAREA OMULUI ŞI STAREA PRIMORDIALĂ A ACESTUIA

La sfârşitul celei de-a şasea zi, Dumnezeu l-a creat pe om. El este cea
din urmă făptură creată de Dumnezeu, dar în acelaşi timp este şi cea mai de
 4

seamă. Cu el, Creatorul încheie şi încoronează întreaga lucrare. Omul este aşa
cum spun Sf. Părinţi “preotul întregului cosmos” şi în acelaşi timp stăpânul ei.
Dumnezeu l-a creat pe om tot din iubire, din trup material şi suflet
spiritual, ca pe un alt înger; iar prin aceste două componente omul aparţine şi
lumii materiale şi celei spirituale, fiind puntea între cele două lumi. Omul este
cea mai de preţ fiinţă creată pentru că, aşa cum ne arată revelaţia divină
supranaturală, el a fost creat în urma sfatului dumnezeiesc şi prin lucrarea
directă a Persoanelor Sfintei Treimi. Omul are o nobleţe aparte, iar “această
nobleţe stă în faptul că e creat de Dumnezeu prin Fiul Lui, care şi-a pus prin
creaţie pecetea Lui în el şi-l ridică prin întruparea Lui la calitatea de frate al lui
pentru veci”7.
Pe lângă toate acestea omul se bucură şi de demnitatea de a fi creat după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: “Şi a zis Dumnezeu: Să facem pe om după
chipul şi asemănarea Noastră… Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său;
după chipul lui Dumnezeu; a făcut bărbat şi femeie”. (Facere 1; 26-27). Iată
deci, că omul a fost creat “după chipul”, dar după chipul lui Dumnezeu în
Treime, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.
Chipul lui Dumnezeu în om nu se referă la trupul omului, pentru că
Dumnezeu fiind fiinţă spirituală nu are trup. Chipul lui Dumnezeu în om se
referă la natura spirituală a acestuia şi anume la cele trei părţi esenţiale ale
sufletului: raţiune, voinţă liberă şi sentiment sau afectivitate. Sfântul Ioan
Damaschinul spune: “Cuvintele “după chipul” indică raţiunea şi liberul arbitru,
iar cuvintele “după asemănare” arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât
cât este posibil”8.
Chipul lui Dumnezeu este un dat ontologic, iar asemănarea este o
misiune. Chipul este punctul de plecare către asemănare. “Chipul este oglinda
divinului în noi, asemănarea este îndumnezeirea noastră. Asemănarea este
ducerea la perfecţiune a chipului”9. Asemănarea cu Dumnezeu putea fi atinsă
numai prin statornicia în bine, numai prin desăvârşirea chipului, dar cu ajutorul
harului dumnezeiesc. Asemănarea nu trebuie să fie înţeleasă ca fiind starea
finală de îndumnezeire, ci întregul drum de dezvoltare al chipului, prin voinţa
omului stimulată şi ajutată de harul dumnezeiesc.
Omul a fost creat după chipul Celui care a creat lumea, din iubire,
pentru a aspira spre Dumnezeu şi spre cunoaşterea Lui şi a gusta din fericirea
cea veşnică.
În starea primordială sau paradisiacă, adică cea dinainte de păcat, chipul
lui Dumnezeu în om era perfect. Omul în această stare era perfect cu privire la
puterea lui de cunoaştere, întrucât raţiunea lui era luminată şi clară, sănătoasă şi
netulburată de ceea ce era contrar voinţei divine. Omul era dedicat întru totul
scopului creator şi al realizării desăvârşirii chipului. În starea primordiala omul
“era o fiinţă cu spiritul nerănit şi neslăbit de pasiuni, dar neîntărit prin exercitare
în în faptele de supunere a trupului şi a lumii” 10. În acestă stare, omul se află
 5

într-o armonie deplină cu Creatorul său, cu sine însuşi şi cu natura

înconjurătoare. Însă această stare nu trebuie înţeleasă ca o perfecţiune absolută
specifică însă numai lui Dumnezeu; ci aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi,
perfecţiunea era numai una relativă, căci protopărinţii noştrii se aflau numai pe
calea desăvârşirii.

C. CĂDEREA PROTOPĂRINŢILOR ŞI URMĂRILE EI

Dumnezeu l-a creat pe om liber, tocmai că-l iubeşte. “Libertatea e
constitutivă originii noastre, e un dar şi în acelaşi timp o experienţă personală”
11
. Dumnezeu l-a creat pe om cu posibilitatea de a deveni nemuritor. Dar
datorită faptului că a fost înzestrat cu libertate putea să aleagă fie calea binelui,
adică pe Dumnezeu; fie calea morţii. Însă omul datorită libertăţii sale a preferat
“frumuseţii spirituale inferioritatea firii văzute în jurul lui, a uitat cu totul de
frumuseţea demnităţii sufletului şi de Dumnezeu şi s-a înstrăinat de bunăvoie de
scopul dumnezeiesc” 12. Protopărinţii noştrii au folosit libertatea în mod greşit
pentru că, în loc să se unească tot mai mult cu Dumnezeu s-au întors spre cele
trecătoare, căzând astfel în păcat.
Căderea în păcat a protopărinţilor “a fost o cădere din ordinea valorilor”
13
, iar îndată după săvârşirea păcatului apar şi consecinţele acestuia asupra
omului întreg, trup şi suflet şi asupra condiţiilor lui de viaţă.
Urmările cu privire la suflet au constat în pierderea nevinovăţiei
originare, ruperea de comuniunea harică şi alterarea chipului lui Dumnezeu în
om; cu privire la trup, păcatul a adus lipsuri, suferinţe, boli care în cele din urmă
culminează cu moartea; iar cu privire la condiţiile externe, păcatul le-a îngreuiat
pe acestea.
Păcatul protopărinţilor noştri constă în “a nu mai privi lumea şi pe
ceilalţi oameni într-un mod euharistic, ca o taină a comuniunii cu Dumnezeu” 14.
Prin păcat, omul a căzut din dialogul cu Creatorul, care era
indispensabil în suişul său duhovnicesc. Prin păcat şi-a pierdut libertatea care
este echivalentă cu pierderea adevăratului sens al existenţei sale.
Sf. Teofan Zăvorâtul spune: “Păcatul îl desparte pe om de Dumnezeu;
omul plecând de la Dumnezeu spre păcat, nu mai simte că atârnă de El, trăieşte
ca şi cum el nu este al lui Dumnezeu…ca un rob ajuns de capul lui, care a fugit
de la stăpânul lui” 15. Într-adevăr aşa este, pentru că păcatul ne depărtează de
Dumnezeu şi ne înstrăinează de tot ceea ce este bineplăcut Lui. “Păcatul este
întâi de toate căderea omului de la o foarte mare înălţime spirituală” 16, iar “cel
căzut în păcat şi-a stricat ordinea lăuntrică, din duh a căzut în trup” 17.
Păcatul este duşmanul cel mai mare al omului pentru că nimiceşte
sănătatea sufletească, dar şi trupească a acestuia, aducând dezordine interioară şi
tulburare a vieţii harice.
 6

CAPITOLUL I
POCĂINŢA ÎN VECHIUL TESTAMENT

A. POCĂINŢA LA ALTE POPOARE

Păcatul este cel care sluţeşte chipul lui Dumnezeu în om, face conştiinţa
omului să devină asemenea unei mări învolburate, pricinuindu-i nelinişte
sufletească. Păcatul este asemenea unui parazit, dar unul existenţial, care
infectează viaţa şi devenirea, afectează în totalitate esenţa umană, care produce
tot felul de leziuni sufleteşti. 18.
Datorită urmărilor pricinuite de păcat, omul a simţit nevoia de a se
elibera din robia acestuia prin diferite feluri. Una dintre modalităţile prin care
omul din cele mai vechi timpuri, începând chiar cu Adam, încearcă să-şi
găsească alinarea sufletească, este pocăinţa.
Sentimetul pocăinţei şi mărturisirea păcatelor fac parte din miezul
tuturor religiilor. Sufletul omenesc a manifestat întotdeauna o repulsie firească
faţă de păcat şi a căutat prin diferite mijloace să se cureţe de el, să-l ispăşească
şi să-şi asigure favoarea Divinităţii.
Pocăinţa ca virtute nu o întâlmin doar la poporul ales, ci la toate
popoarele, mai ales la cele care au mai păstrat un rudiment din Revelaţia
primordială. Ea este un fenomen general uman care are un caracter ireversibil.
Sentimentele de pocăinţă şi practici pentru mărturisirea, ispăşirea şi
curăţirea păcatelor aflăm în toate religiile primitive şi antice.
La numeroase triburi primitive din America de Nord, Africa şi Asia
întâlnim practica mărturisirii păcatelor, atât în formă publică, cât şi în formă
particulară, care se făcea înaintea preoţilor, a părinţilor, a soţilor, a vrăjitorilor şi
a întregului popor. Această practică a mărturisirii păcatelor se făcea la diferite
ceremonii religioase. Mărturisirea păcatelor era însoţită de anumite rituri, cum
ar fi: îmbăierea, stropirea cu apă, alungarea duhurilor rele, arderea lucrurilor sau
animalelor asupra cărora erau trecute păcatele, risipirea de aşchii sau bucăţi de
paie la asfinţitul soarelui. Toate aceste rituri aveau ca scop trezirea
sentimentului vinovăţiei faţă de divinitate, exprimând deasemenea şi dorinţa
oamenilor ca păcatul să nu se mai întoarcă la ei.
La taoişti, înainte de mărturisirea păcatelor, se făcea un examen de
conştiinţă, se reflecta asupra greşalelor, după care se rosteau câteva reguli de
pocăinţă. La chinezi împăratul era paznicul legii divine în lume. Călcarea legii
era socotită ca fiind păcat, iar urmările lui se abăteau asupra tuturor. De aceea
păcatul trebuia mărturisit înaintea tuturor, iar cel care l-a săvârşit era nevoit să
se căiască şi să-l expieze19. Cele mai bogate dovezi de pocăinţă le găsim însă la
babilonienii antici. Ei aveau un sistem penitenţial mai complicat, de la ei
rămânându-ne vestiţii “psalmi de pocăinţă”, în care credincioşii, pe lângă
mărturisirea şi plângerea păcatelor săvârşite, invocau cu strigăte disperate
ajutorul zeităţilor pentru a nimici puterea răului şi pentru a uşura păcatele care
sunt multe şi generale. Tot de la ei ne-au răms tabele întregi care cuprindeau
 7

chestionare întregi referitoare la păcate. La brahmani, în ritualul penitenţial

pentru împăcarea cu divinitatea, întâlnim la mărturisire pomelnice de păcate
întregi înşirate, care se citeau de cei vinovaţi. Pentru fiecare păcat săvârşit, celui
vinovat i se da un anumit canon pe care trebuia să-l respecte în mod
necondiţionat20.
Deasemenea, la vechii sirieni pocăinţa era însoţită de mărturisirea
păcatelor, după care cei care le înfăptuiseră erau supuşi pedepselor plăcute
zeilor. Dintre pedepse, erau frecvente flagelările şi tot felul de loviri. Şi în
lumea greco-romană practica mărturisirii era întâlnită, existând chiar şi pedepse
pentru expierea păcatelor care nu fuseseră mărturisite.
Din cele spuse până aici rezultă în mod limpede că pocăinţa şi
mărturisirea păcatelor era universală, fiind întâlnită deci, la toate popoarele
păgâne şi triburile lumii antice, avându-se în vedere universalitatea păcatului
strămoşesc.
Pocăinţa este deci, indispensabilă tuturor oamenilor fiind legată de
conştiinţa lor morală. Pocăinţa ca virtute, “este de la Dumnezeu, dar nu este
identică cu El, pentru că , uneori strigătul ei poate fi înăbuşit şi pentru un
moment, slăbit; dar nu poate fi smulsă şi anulată definitiv21.

B. POCĂINŢA LA POPORUL ALES

Pocăinţa în toate religiile precreştine nu avea puterea purificării
păcatelor indiferent de modul în care se făcea, pentru că nu aveau harul
dumnezeiesc, cel care curăţă sufletul omului de orice necurăţie. Ca şi în toate
religiile precreştine, pocăinţa este şi la poporul ales modalitatea prin care omul
îşi elibera sufletul de tot ceea ce era contrar poruncilor divine. Cu toate acestea,
între pocăinţa pe care o întâlnim la poporul ales şi cea pe care o întâlnim la
celelalte popoare este o mare deosebire, pentru că poporului iudeu Dumnezeu,
prin Moise, i-a dat Legea pe care fiecare trebuia să o îndeplinească. Această
lege cuprindea însă, printre multe altele şi îndemnuri la pocăinţă.
Şi în Vechiul Testament pocăinţa este doar o virtute naturală superioară
şi nu o Taină Sfântă, însă ea are o valoare pedagogică covârşitoare pentru că “a
făcut să vibreze abisurile conştiinţei umane şi coardele cele mai sensibile ale
inimii pe drumul către întoarcerea în paradisul pierdut” 22.
Avându-se în vedere faptul că păcatul este înainte de toate “o nesocotire
a dreptăţii dumnezeieşti, a cărei lege însă nu va putea fi înlăturată şi în acelaşi
timp, o dispreţuire a bunătăţii divine” 23, Dumnezeu dă prin Moise o poruncă,
cuprinsă în Lege, care rămâne normă pentru mântuirea păcatelor: “Deci, dacă
omul a căzut în păcat prin vreunul din aceste chipuri, atunci să-şi mărturisească
păcatul săvârşit” (Levitic, 5, 5).
Astfel că în Vechiul Testament, pocăinţa la poporul ales apare ca
modalitate prin care omul se curaţă de păcatele care îl îndepărtează de
 8

Dumnezeu. Ea merge paralel cu nevoia ispăşirii păcatului şi se manifestă ca

durere şi părere de rău pentru ceea ce a săvârşit rău omul.
Poporul ales depărtându-se de multe ori de la calea cea dreaptă a
Dumnezeului celui adevărat, a avut nevoie de anumite persoane alese, care să le
arate că păcatul este urât de Dumnezeu şi că numai împlinând voia Lui se vor
împărtaşi de iubirea divină. Aceşti oameni sunt profeţii, care , ca nişte trâmbiţe
dunnezeieşti chemau poporul la pocăinţă şi prin ea la împăcarea cu Dumnezeu.
Profeţii mari ca şi cei mici ştiind că păcatul este cauza multor rele care
s-a abătut asupra poporului ales, i-a chemat la pocăinţă întodeauna pe fiii lui
Avraam, Isaac şi Iacov, adică pe fiii poporului ales.
Astfel, Isaia , proorocul lui Dumnezeu strigă: “Întorceţi-vă către Mine şi
veţi fi mântuiţi, voi cei ce locuiţi ţinuturile pământului ….Că Eu sunt Dumnezeu
tare şi nu este altul!” (Isaia, 45,22). La rândul său profetul Ieremia îndeamnă pe
toţi să vină la Domnul cu inima zdrobită, căci este îndelung-răbdător: “
Întorceţi-vă, voi copii căzuţi de la credinţă, zice Domnul, că m-am unit cu voi.”
(Ieremia,3,14).
În ceea ce-l priveşte pe proorocul Iezechiel, unul din cele mai frumoase
şi bogate în conţinut îndemnuri referitoare la pocăinţă este următorul: “Dar dacă
cel rău se întoarce de la nelegiurile sale pe care le-a făcut şi păzeşte toate legile
Mele şi face ceea ce e bun şi drept, el va trăi şi nu va muri.” (Iezechiel , 18,21)
Ducerea poporului ales în robie este aşa cum au arătat profeţii, urmări
ale păcatelor săvârşite de popor şi de conducătorii lor. De aceea profeţii au
chemat la pocăinţă pe toţi pentru că ea este cea care, pe de o parte îl eliberează
pe om de păcate, iar pe de altă parte îi eliberează pe toţi prin puterea lui
Dumnezeu, din robia în care au fost duşi de alte popoare.
Astfel, în robia babilonică Daniel chemă pe toţi la adevăratul Dumnezeu
şi la credinţa în El. Acelaşi lucru îl fac şi ceilalţi profeţi: Osea, Maleahi, Zaharia
şi Ioil. Din mulţimea chemărilor la pocăinţă făcute de profeţi poporului aflat în
robie, cea a lui Ioil este semnificativă: “Acum, zice Domnul, întorceţi-vă la
Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns şi cu tânguire. Sfâşiaţi inimile
şi nu hainele voastre, şi întorceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru…” (Ioil
2,12-13)
Iată deci, că în cele expuse până aici rezultă că prin pocăinţă, la care
poporul ales este chemat de profeţi, acele alăute şi harpe ale Duhului Sfânt, se
înţelege întoarcerea tuturor de la cele rele, la cele bune şi plăcute lui Dumnezeu
pentru că numai aşa omul nu va muri, ci va fi viu şi binecuvântat de El.
Însă pe lângă toate apelurile la pocăinţă făcute de profeţi, Vechiul
Testament cuprinde şi numeroase practici penitenţiale impresionante care au
rolul de a purifica pe fiii poporului ales de păcate şi de a-l împăca cu
Dumnezeu.
Astfel, la poporul ales pocăinţa a fost arătată prin diferite manifestări
exterioare şi practici penitenţiale. Acele manifestări exterioare constau în
spălarea trupului, căderea în genunchi, ridicarea mâinilor la cer, smulgerea
 9

părului şi a bărbii, presăratul capului cu cenuşă, ruperea hainelor, îmbrăcarea în

sac şi culcatul în cenuşă, asemenea locuitorilor cetăţii Ninive (Iona, 4, 5-6):
“Pretutindeni sac, pretutindeni cenuşă, pretutindeni vaiet şi jale. Chiar cel cu
coroană pe cap s-a pogorât de pe tronul cel împărătesc, s-a îmbrăcat în sac, şi-a
presărat cenuşă pe cap şi şi-a smuls cetatea din ghearele primejdiei”24.
În fruntea acestei practici stă abundenţa de spălări şi jertfe, expresie a
regretului omului pentru păcatele săvârşite şi a dorinţei celui vinovat de a fi
iertat.
Prin revelaţia pe cale supranaturală, omul a înţeles în modul cel mai
limpede că sufletul său trebuie curăţit de orice păcat prin aducerea de jertfe care
substituie pe acesta de la pedeapsa cu moartea pe care ar merita-o, avându-se în
vedere, că “plata păcatului este moartea”.
Obiectul jertfei la poporul ales este păcatul, iar subiectul este sufletul,
părţi distincte în aducerea adevăratului sacrificiu lui Dumnezeu25.
Pentru păcatele săvârşite din ştiinţă sau din neştiinţă, fiii poporului ales
trebuiau să aducă potrivit Legii divine, tot felul de sacrificii de animale şi
păsări, cereale, legume şi fructe. Aducerea acestor jertfe confirmă faptul că
omul se căieşte pentru faptele sale care îl separă de Dumnezeu şi că prin ele
recunoaşte păcatul care l-a îndepărtat de Dumnezeu26.
Astfel arderea de tot a jertfelor sau holocaustele erau aduse pentru
iertarea păcatelor de cei care aveau conştiinţa vinovăţiei înaintea lui Dumnezeu.
În afară de aceste holocauste, jertfele pentru păcat specifice poporului ales au
fost rânduite de Dumnezeu în Legea mazaică cu scopul de a curăţi de păcate pe
om şi pentru a-l împăca pe acesta cu Divinitatea. De o importanţă reală era
jertfa din “ziua împăcării”, care se aducea la templu o dată pe an de către marele
arhiereu, în numele, în locul şi pentru iertarea păcatelor poporului. Această
jertfe era centrală în practica pocăinţei, pentru că păcatele comunităţii treceau
asupra victimei, care odată jertfită făcea să dispară cu ea tot răul care trebuia să
se abată asupra poporului27.
Aşadar, jertfele pentru păcat au avut un rol covârşitor în lupta omului
împotriva păcatului care îl excludea din comuniunea cu Dumnezeu.
Pe lângă diferitele manifestări exterioare şi practici penitenţiale, la
poporul ales a existat şi mărturisirea păcatelor, care era atât personală, cât şi
colectivă.
Mărturisirea personală se făcea înaintea preotului, căci el avea misiunea
să cureţe de păcate pe cel care le-a săvârşit: “Prin aceasta îl va curăţi preotul de
păcatele lui, pe care le-a săvârşit…”(Levitic, 5, 13). Celebre sunt mărturisirile
personale ale regelui David înaintea proorocului Natan (2 Regi, 12, 1-13); dar şi
cea a lui Saul, înaintea lui Samuel (1Regi, 13, 11-14).
Mărturisirea personală a păcatelor are o importanţă deosebită aşa cum
vedem în Pildele lui Solomon: “Cel ce îşi ascunde păcatele lui nu propăşeşte, iar
cel ce le mărturiseşte şi se lasă de ele va fi miluit” (Pildele lui Solomon, 28, 13)
 10

În afară de mărturisirea personală a păcatelor a existat la poporul ales şi

mărturisirea colectivă, fie a poporului întreg, fie a unei cetăţi, prin care se
recunoştea păcatele comune ale poporului; iar nu păcatele pe care le-au săvârşit
anumite persoane. În mărturisirile publice poporul grăia ca o unitate. (Numeri,
21, 17; Judecători 10, 10)

C. PILDE DE POCĂINŢĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT

Răsfoind Sfânta Scriptură a Vechiului Testament vom fi plăcut
impresionaţi de numeroasele pilde de pocăinţă care ne întâmpină, pilde vrednice
de urmat şi de adevăratul credincios ortodox ştiut fiind faptul că “pocăinţa
înseamnă schimbarea profundă a existenţei noastre” 28.
În Vechiul Testament pocăinţa apare legată de păcatul lui Adam şi Eva
săvârşit cu deplină libertate morală şi conştiinţă lucidă. Astfel că , pocăinţa lui
Adam se afirmă imediat după cădere şi lucrează ca forţă neînfrântă. Ea se arată
ca vinovăţie, apoi ca ruşine şi frică faţă de Dumnezeu de care încearcă să se
ascundă. Acest fapt dovedeşte că , glasul adânc al conştiinţei strigă după
pocăinţă, iar acesta se manifestă ca durere şi pentru păcatul săvârşit şi pentru
ceea ce a pierdut. 29
Cartea Facerii , încă din primele ei capitole ne arată că Dumnezeu
cheamă pe protopărinţii noştrii, încă după primul lor păcat, la o mărturisire
personală, la o descriere a cauzei care l-a determinat la păcat pe fiecare.
Cea mai frumoasă şi mai profundă icoană a pocăinţei din Vechiul
Testament este cea a împăratului David, celui căruia “inima i-a devenit tronul
sfânt al Împăratului Ceresc şi căinţa i s-a făcut piatră de hotar şi început pentru
o nouă viaţă” 30.
Pocăinţa lui David pentru cele două păcate săvârşite: uciderea
generalului Urie şi păcatul comis cu Batşeba, soţia acestuia, a fost una sinceră şi
din adâncul inimii. Ea este pentru credinciosul ortodox model vrednic de urmat,
având în vedere faptul că, aşa cum spun Sfinţii Părinţi: “David a păcătuit
înaintea lui Dumnezeu şi a plâns toată viaţa, pe când noi păcătuim mereu şi nu
plângem niciodată”.
David trebuie să reprezinte pentru creştinul ortodox “tipul celor care cad
după venirea la cunoştinţă, dar prin pocăinţă şi practicarea virtuţilor dobândesc
din nou bucuria dumnezeiască a sufletului” 31. El ne-a arătat că numai “printr-o
sinceră pocăinţă, cu o hotărâtă osândire de sine în faţa lui Dumnezeu, omul
lăuntric se curăţă” 32.
Păcatele care i-au adus atâta amărăciune sufletească împăratului David
l-au făcut pe acesta să vină înaintea lui Natanael şi să şi le mărturisească pentru
că numai aşa îşi putea elibera conştiinţa de neliniştea care îl tulbura.
Mărturisirea sinceră a lui David “ne apare ca leacul providenţial pentru
amărăciunile şi deznădejdiile cele mai grele ale sufletului. În ea se oglindeşte
remuşcarea ce zguduie conştiinţa noastră”. 33
 11

Astfel, pocăinţa lui David este esenţa Psalmului 50 care nu-i altceva
decât o zguduitoare rugăciune de pocăinţă. În afară de acest psalm, împăratul a
mai alcătuit şi alţi psalmi; însă 7 dintre ei sunt cunoscuţi în cultul Bisericii
noastre ca fiind “psalmi de pocăinţă”: 6, 31, 37, 50, 101, 129, 142. Profundă în
simţire duhovnicească, ei purifică şi înalţă inima pe culmile cereşti.
Astfel în psalmul 6, profetul David imploră cu multă încredere mila lui
Dumnezeu ca să-l vindece de rănile păcatelor, să-l ierte pentru că este
neputincios. Din această cauză împăratul David spală patul său în fiecare
noapte, iar cu lacrimile sale udă aşternutul său. (Psalmul, 6, 6) Iată aşadar că
pocăinţa sinceră a lui David este însoţită de lacrimi pentru că lacrimile pocăinţei
“sunt cele care sting arsura zadarnică a patimilor” 34.
Proorocul David conştientizează în Psalmul 31 că suferinţa care s-a
abătut asupra lui este rodul păcatelor, căci “păcatul l-am cunoscut şi fărădelegea
mea n-am ascuns-o” (Psalmul, 31, 5). Pentru că şi-a mărturisit fărădelegile,
Dumnezeu i-a iertat nelegiuirea păcatelor săvârşite.
Psalmistul este convins că păcatele sale sunt cauza răului din viaţa sa,
pentru că ele atrag mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu, pun în suflet povară mare,
aduc necaz şi tulbură inima .
Din această cauză, înfricoşat de urmările dezastruoase ale păcatelor
mărturiseşte: “că fărădelegea mea nu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul
meu” (Psalmul, 37, 18).
Cel mai frumos psalm de pocăinţă este însă Psalmul 50, în care şi noi,
împreună cu regele David ne plângem păcatele ori de câte ori sufletul ne este
îngreuiat de plumbul acestora. În acest psalm penitentul imploră marea milă a
lui Dumnezeu pentru a-i şterge toată fărădelegea, pentru a-l curăţa de păcatele
pe care le recunoaşte, dar care sunt înaintea lui pururea. Psalmistul doreşte ca
Dumnezeu să-şi întoarcă faţa de la nelegiuirile sale şi pentru că nu-şi pierde
nădejdea în îndurarea lui Dumnezeu se roagă astfel: “Nu mă lepăda de la faţa Ta
şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine” (Psalmul, 50, 12). Drept jertfă de
expiere pentru iertarea şi bucuria mântuirii pe care le cere, făgăduieşte să-I
aducă cea mai plăcută jertfă de pocăinţă, anume căinţa sa: “duhul umilit, inima
înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul, 50, 18).
Căinţa lui David din acest psalm este una curăţitoare pentru că este
sinceră şi dintr-o “inimă înftrântă şi smerită”. Ea este model pentru fiecare din
noi, căci “nu înseamnă privire în jos la imperfecţiunile proprii, ci în sus, spre
iubirea lui Dumnezeu; nu în urmă cu reproş ci înainte cu încredere” 35, asemenea
împăratului David.
Într-un alt psalm de pocăinţă, anume în Psalmul 101, David accentuează
din nou consecinţele păcatelor. Din cauza lor zilele se sting ca fumul, iar oasele
s-au făcut ca uscăciunea, inima este rănită, iar vrăjmaşii îl ocărăsc. David
conştientizează în acest psalm că păcatul este cel care îl depărtează pe om de
Dumnezeu astfel încât omul să ajungă singuratic asemenea pelicanului din
pustiu şi păsării singuratice de pe acoperiş (Psalmul, 101, 7-8). În această
 12

nenorocire numai Dumnezeu este nădejdea sa pe care Îl roagă cu suspine adânci

să nu-l părăsească. De aceea, David face pocăinţă aşa cum însuşi mărturiseşte:
“că cenuşă am mâncat, în loc de pâine, şi băutura mea cu plângere am
amestecat-o” (Psalmul, 101, 10). Iată dar, că pocăinţa împăratului David este
urmată de lacrimi, pentru că ele sunt cele care “renasc fiinţa credinciosului la o
viaţă nouă, marcând o întoarcere la ceea ce este propriu naturii umane de la ceea
ce este împotriva naturii” 36.
Prin pocăinţă Dumnezeu “va izbăvi pe Israel din toate fărădelegile lui”
(Psalmul, 129, 8), pentru că El este milostivirea (Psalmul, 142, 4), iar pe David
îl va auzi şi nu îşi va întoarce faţa de la el (Psalmul, 142, 7).
Iată aşadar, că pocăinţa lui David a fost tema centrală a unora dintre cei
mai frumoşi psalmi ai săi pentru că numai cu ajutorul ei Dumnezeu ne primeşte
în comuniunea cu El şi îşi revarsă mila Sa asupra noastră. Ea este pilduitoare
pentru noi în calitatea de creştini ortodocşi pentru că “evocă ideea unei
întoarceri mintale împotriva păcatului” 37.
Credinciosul care “recunoaşte, potrivit învăţăturii despre pocăinţă, ca şi
David, păcătos sufletul său, acela îl pierde pentru păcatul de care s-a despărţit;
şi pierzându-l îl va afla… pentru că sufletul a murit pentru păcat” 38.
Din pilda pocăinţei lui David trebuie să înţelegem că ea este o
schimbare sau întoarcere, care trebuie să fie însoţită de sentimentul amărăciunii,
şi de durerea inimii din cauza despărţirii de Dumnezeul cel Sfânt.
O altă pildă de pocăinţă pe care Sfânta Scriptură a Vechiului Testament
ne-o reliefează este cea a ninivitenilor, la care a fost trimis de către Dumnezeu
Iona pentru a le spune că cetatea va pieri după 40 de zile din cauza păcatelor.
Pocăinţa aceastora a fost cea care a salvat cetatea de la pieire, iar sufletele
locuitorilor ei de la moarte.
Chip de pocăinţă îl avem şi pe Ahab, regele idolatru şi ucigaş care s-a
pocăit pentru păcatele sale. “Când a auzit Ahab toate cuvintele acestea a început
să plângă, şi-a rupt hainele sale, s-a îmbrăcat peste trupul său cu sac, a postit şi a
dormit în sac şi a umblat trist” (3 Regi 21, 27). Aşadar pocăinţa aceasta a fost
plăcută înaintea lui Dumnezeu, fapt pentru care a hotărât să nu mai aducă
necazuri în timpul său. Ahab a însoţit pocăinţa sa cu lacrimi pentru că acestea
sunt plăcute lui Dumnezeu şi pentru că “spală ochii şi-i face frumoşi, pentru că
spală inima şi o face transparentă, frumoasă şi nevinovată” 39.
Cel mai frumos model de pocăinţă , alături de David, este cel al lui
Manase, regele iudeu, aflat în robia babilonică. El este autor al uneia din cele
mai frumoase rugăciuni de pocăinţă care-i poartă numele şi împreună cu
Psalmul 50 al împăratului David, au intrat în cultul Bisericii noastre. Această
rugăciune de pocăinţă are o frumuseţe şi o bogăţie duhovnicească unică în
literatura biblică, patristică şi bisericească.
În această rugăciune Manase, cu multă umilinţă, mărturiseşte că
fărădelegile sale sunt multe şi că ele sunt cele care L-au mâniat pe Dumnezeu şi
 13

cere în acelaşi timp şi iertare pentru toate acestea şi să nu-l osândească la

întuneric.
Motivul care dă rugăciunii lui Manase valoare excepţională stă în faptul
că regele penitent este în mare necaz pricinuit de fărădelegile sale. El se află în
robie morală şi fizică, iar inima şi sufletul său conştientizează că absolut nimeni
nu-i poate dărui izbăvire, decât numai Dumnezeu. De aceea i se adresează Lui
cu cea mai mare încredere şi nădejde că-i va dărui izbăvire din toate acestea.
Pocăinţa regelui Manase cuprinde însă în esenţa ei patru elemente prin
care sufletul credincios se poate ridica spre Dumnezeu: recunoaşterea şi
mărturisirea păcatelor, căinţa pentru ele şi dorinţa de iertare unită cu hotărârea
de îndreptare.
Din această rugăciune de pocăinţă a lui Manase, credinciosul ortodox
reţine că mărturisirea păcatelor este indispensabilă pentru că ea “este atât o
necesitate psihologică, atunci când credinciosul este pătruns de o căinţă sinceră,
cât şi o poruncă dumnezeiască” 40, iar căinţa pentru păcate “denumită şi
frângerea inimii, este o durere a sufletului şi o repulsie continuă faţă de păcatul
săvârşit” 41.
Asemenea lui Manase, adică numai prin pocăinţă simte omul, din toată
inima, cât de mare este păcatul; de aceea va şi fugi mai târziu de el ca de focul
gheenei.
Iată aşadar, câte pilde minunate de pocăinţă ne oferă Vechiul
Testament! Cu toate acestea trebuie însă să conştientizăm că “pocăinţa de
dinainte de Hristos nu era Taină, pentru că lipsea harul Duhului Sfânt; ci era un
simbol, un ritual practic, un mijloc pedagogic care vestea, precum zorile,
apariţia soarelui, renaşterea lăuntrică pe care păcătoşii o vor realiza în Hristos şi
în Biserică prin Taina Spovedaniei” 42.
 14

CAPITOLUL II
POCĂINŢA ÎN NOUL TESTAMENT

A. CUVINTELE MÂNTUITORULUI ŞI ALE SF. APOSTOLI DESPRE

POCĂINŢĂ
“Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei, 3,2; Matei,
4,17). Acestea sunt cuvintele prin care Sfântul Ioan Botezătorul, dar şi
Mântuitorul Hristos şi-au început activitatea. Iată aşadar, că pocăinţa este
punctul de pornire al Evangheliei.
Noul Testament este cartea întoarcerii la Dumnezeu, este cartea
pocăinţei, cartea împăcării omului cu Dumnezeu care era necesară în urma
păcatului protopărinţilor noştrii şi a tuturor oamenilor 43.
Sfântul Ioan Botezătorul vesteşte apropierea Împărăţiei Cerurilor,
îndemnând pe oameni la pocăinţă şi cerând mărturisirea păcatelor tuturor celor
care veneau la el pentru a fi botezaţi (Matei, 3, 6). Rolul Sfântului Ioan a fost
acela de a-i pregăti pe oameni, de a-i convinge că este necesar să se pocăiască
“nu ca să fie pedepsiţi, ci, ajungând mai smeriţi prin pocăinţă şi osândindu-se pe
ei înşişi, să alerge să ia iertare de păcate… nu ca să fie pedepsiţi, ci ca să
primească mai uşor , dar mai târziu iertarea” 44.
Sfântul Ioan Botezătorul este considerat icoană a pocăinţei,
propovăduitor al ei şi botezător pentru aceasta.
Asemenea Înaintemergătorului Său, care I-a pregătit calea, Mântuitorul
îşi începe şi El predica cu următoarele cuvinte “Pocăiţi-vă, căci S-a apropiat
Împărăţia Cerurilor!” (Mt. 4, 17); pentru că “fără pocăinţă nu există viaţă nouă,
mântuire, intrare în Împărăţia Cerurilor” 45.
Pocăinţa este recomandată de Mântuitorul tuturor celor păcătoşi, având
în vedere faptul că “păcatul constă în închiderea în propria identitate, în refuzul
celuilalt, în refuzul relaţiei încrezătoare cu Dumnezeu şi cu cele ce vor veni” 46.
Fără ea nu este posibilă apropierea omului de Dumnezeu. Pocăinţa înseamnă să
recunoaştem că Împărăţia Cerurilor pe care o propovăduieşte Mântuitorul este
în noi.
Chemarea la pocăinţă a Mântuitorului pe care o face oamenilor este o
chemare a fiecăruia de a se întoarce la starea de dependenţă de Dumnezeu şi ne
arată în acelaşi timp, aşa cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog că “lucrarea
aceasta este fără hotar”.
“Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei, 4, 17), este acea
chemare către transformarea radicală a întregii noastre vieţi.
În “Predica de pe munte” Mântuitorul spune: “Fericiţi cei ce plâng, că
aceia se vor mângâia” (Matei, 5, 4). Prin aceste cuvinte Fiul lui Dumnezeu
fericeşte pe cei care îşi plâng păcatele, pentru că acestea sunt cele care
desfigurează chipul lui Dumnezeu în om. Acest plâns nu este unul pătimaş, ci
 15

unul duhovnicesc care “este cu totul deosebit de cel firesc. El este legat de
neîntrerupta cugetare la Dumnezeu, în dureroasa întristare a despărţirii de El” 47.
În această a doua fericire Mântuitorul le arată celor care îşi plâng
păcatele că răsplata lor este mângâierea, însă nu de la oameni, ci de la
Dumnezeu.
Cei fericiţi de Mântuitorul plâng pe de o parte pentru păcatele lor, iar pe
de altă parte plâng după binele pe care l-au pierdut datorită păcatelor pe care le-
au săvârşit. Plânsul pentru păcate “provine dintr-o cunoaştere reală a condiţiei
de acum, o condiţie de amăgire şi de captivitate, dar şi dintr-o căutare a celor
făgăduite, a bucuriei şi mângâierii veşnice” 48.
Plânsul duhovnicesc este o mărturisire a păcatelor, făcută înaintea lui
Dumnezeu, un dialog nevăzut şi îndurerat în care sufletul îşi recunoaşte
necontenit păcatul în faţa lui Dumnezeu şi îşi cere iertare pentru el.
Sf. Ioan Gură de Aur cugetând la această fericire spune: “Cei care
plâng, îşi plâng păcatele; iar aceasta le e îndestulător că au dobândit iertare şi
dezvinovăţire”49.
Mântuitorul Hristos a venit în lume pentru a-l mântui pe om. Dar acest
lucru se face printr-o conlucrare liberă la care omul trebuie să participe. Această
participare a omului se rezumă la curăţirea sufletului său de păcate prin pocăinţa
pe care Domnul Hristos o propovăduieşte.
Cel care a coborât de pe scaunul măririi şi a îmbrăcat firea noastră
umană pentru a o curăţa de tina păcatului arată limpede în timpul activităţii sale
că: “N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Luca 5, 32). Prin
aceste cuvinte Fiul lui Dumnezeu arată că pocăinţa este mijlocul prin care cei
păcătoşi sunt chemaţi să se cureţe de zgura păcatelor şi astfel ,să devină plăcuţi
lui Dumnezeu.
Tot referitor la pocăintă şi importanţa ei covârşitoare pentru cei din
timpul Său şi pentru toţi oamenii, Mântuitorul vorbeşte şi în unele din pildele
Sale.
Una din aceste pilde, dar în acelaşi timp şi cea mai frumoasă este “
Pilda fiului risipitor” (Luca 15, 11-32). În această pildă Mântuitorul scoate în
evidenţă faptul că păcatul nu este altceva decât îndepărtarea omului de
Dumnezeu, iar urmările lui sunt dintre cele mai dezastruoase.
Tânărul din această pildă, departe de casa părintească, desfigurat
aproape în totalitate de tina păcatelor simbolizează pe toţi acei credincioşi care,
datorită libertăţii lor, aleg să slujească păcatului, iar nu lui Dumnezeu şi astfel
ajung a fi robi ai poftelor care le vor tiraniza întreaga fiinţă.
În cele din urmă tânărul risipitor se trezeşte la conştiinţa de sine şi a
situaţiei sale tragice în care se afla şi ia hotărârea de a reveni la casa părintească
unde va fi întâmpinat cu braţele deschise de părintele său.
“Pilda fiului risipitor” tocmai acest rost are: de a ne îndemna pe toţi să
alerge degrabă la Tatăl, prin pocăinţă, pentru a nu cădea în deznădejde.
 16

Asemenea tânărului din această pildă se cuvine să nu ne pierdem nădejdea în

bunătatea lui Dumnezeu, care ne va ierta toate greşalele noastre indiferent cât de
multe şi mari ar fi. Însă un singur lucru ne trebuie: să ne pocăim sincer.
Sensul adânc al “Parabolei fiului rătăcit” este că: “pocăinţa este drumul
pe care se întâmplă radicala întoarcere de la păcat la Dumnezeu” 50.
Din această pildă trebuie să reţinem că păcatul este moarte, iar pocăinţa
este viaţă. Prin pocăinţă omul, asemenea fiului risipitor “dobândeşte vindecarea
pentru că revine în sânul Bisericii, pentru că fiecare păcat îl scoate afară din
Trupul lui Hristos51.
Prin pocăinţă omul se curăţă de noroiul păcatului şi astfel aleargă la
Dumnezeu pentru a-l primi şi a-l ierta; iar El ca un milostiv ne aşteaptă ca să ne
ierte şi să ne cuprindă în braţele sale părinteşti, asemenea tatălui din “Pilda
fiului risipitor”. “Şi nu numai că ne îmbrătişează – semnul iertării, ci ne îmbracă
cu haina cea dintâi; ne pune inel în deget – semnul eliberării de păcat şi al
înfierii; ne pune încălţăminte în picioare, adică ne întăreşte pe calea virtuţii, ca
să nu ne mai înţepăm de ghimpii păcatului” 52.
O altă pildă cu înţeles duhovnicesc pentru viaţa noastră în Hristos este şi
“Pilda nunţii fiului de împărat” (Matei, 22, 1-13), din care trebuie să reţinem că
în Împărăţia Cerurilor, cei care nu sunt împodobiţi cu haină de nuntă nu vor fi
primiţi. Cei care nu au această haină vor fi “aruncaţi în întunericul cel mai din
afară” (Matei, 22, 13).
Din această pildă putem învăţa că pentru a fi primiţi în împărăţia iubirii
celei veşnice trebuie să avem “haină de nuntă”, adică suflet curat pentru că aşa
cum ne spune Sfânta Scriptură, în Împărăţia Cerurilor numai cel ce este curat va
putea intra.
Sufletul curat este acela care s-a curăţat de întinăciunea păcatului,
pentru că păcatul este cel care face ca haina sufletului să fie pătată. Cu toate
acestea chiar dacă omul păcătuind, îşi va murdări sufletul, totuşi printr-o
pocăinţă sinceră însoţită de lacrimi, sufletul va fi curăţit de noroiul
fărădelegilor. Dacă păcatul este cel care îl face pe om să-şi păteze “haina de
nuntă” şi pentru acest lucru nu va putea fi primit la “ospăţul cel mare”, pocăinţa
însoţită de lacrimi este cea care îl ajută pe om să-şi cureţe veşmântul sufletului
şi astfel va fi primit de Stăpânul tuturor în Împărăţia Cerurilor.
Referitor la acest lucru, Sfântul Macarie spune: “Dacă cineva e
dezbrăcat de veşmântul cel dintâi şi ceresc, să plângă şi să roage pe Domnul,
pentru ca să primească din cer veşmântul cel spiritual. În viaţa de toate zilele,
dacă e cineva dezbrăcat, în mare ruşine se află. La fel şi Domnul, îşi întoarece
privirile de la cei ce nu sunt îmbrăcaţi cu veşmântul Duhului” 53.
Pocăinţa şi lacrimile sunt cele care curăţă deci “haina de nuntă” cu care
fiecare credincios se înfăţişează înaintea Stăpânului.
Lacrimile pocăinţei sunt “baie şi mijloc de curăţire de păcate”, sunt “foc
curăţitor care spală pe om de întinăciunea păcatului, e diamantul care ţâşneşte
 17

din lăuntrul fiinţei noastre şi în care se oglindeşte frumuseţea sufletului

omenesc” 54.
Lacrimile pocăinţei sunt apa în care sufletul se curăţă de toată negreala
păcatului astfel că el devine alb, ca zăpada, iar în ziua dreptei judecăţii,
Dumnezeu văzând că este imaculat îl va pofti să intre în Împărăţia Cerurilor
pentru că acolo “haina de nuntă” a credinciosului ortodox trebuie să fie curată
pentru a nu fi aruncaţi ca cel din “Pilda nunţii fiului de împărat” în “întunericul
cel mai din afară”.
Ca şi Sfântul Ioan Botezătorul şi Mântuitorul Hristos, Sfinţii Apostoli
au propovăduit pocăinţa spunându-le tuturor oamenilor: “Pocăiţi-vă şi să se
boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor
voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Faptele Apostolilor, 2, 38).
De asemenea şi Sfântul Apostol Petru îndeamnă la pocăinţă pentru că
“este leac spre mântuire care ne şterge păcatele… Pocăinţa cea din toată inima
şterge murdăria necredinţei” 55. De aceea el spune: “Drept aceea pocăiţi-vă şi vă
întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre, ca să vie timpul de bucurie de la
faţa lui Dumnezeu” (Fatele Apostolilor, 3, 19).
Ca şi Sfântul Apostol Petru, Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe
atenieni în areopag la pocăinţă: “Dumnezeu trecând cu vederea veacurile
neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască”.
(Faptele Apostolilor,17, 30)
Iată deci, că Sfântul Ioan Botezătorul, Mântuitorul Hristos, dar şi Sfinţii
Apostoli au pus accentul în predica lor pe pocăinţă, pentru că ea este cea care
aduce viaţă celor păcătoşi, iar nepocăinţa moarte, pocăinţa este cea care ne
deschide calea către gratuitatea mântuirii.

B. PILDE VREDNICE DE POCĂINŢĂ ÎN NOUL TESTAMENT

Noul Testament cuprinde numeroase şi frumoase pilde de pocăinţă, care
sunt un adevărat imbold pentru toţi, căci numai prin pocăinţă părăsim păcatul şi
ne apropiem de Domnul Hristos.
În timpul activităţii Sale pământeşti, Mântuitorul a chemat la pocăinţă
pe toţi oamenii. Cu siguranţă că mulţi au fost cei care au dat ascultare chemării
Sale, iar Sfinţii Evanghelişti ne-au lăsat câteva exemple convingătoare în acest
sens care au stârnit şi vor stârni mereu admiraţia cititorilor.
Una dintre cele mai copleşitoare pilde de pocăinţă pe care Sfânta
Scriptură a Noului Testament ni le prezintă este cea a femeii păcătoase (Luca 7,
37-50). Acea femeie dându-şi seama că păcatele pe care le săvârşise sunt cele
care îi tulbură întreaga fiinţă, a venit înaintea Mântuitorului şi cu multă umilinţă
“plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le
ştergea”. (Luca 7, 38)
Ce frumoasă pildă de pocăinţă! Poate că aceea femeie păcătuise mult,
însă în cele din urmă, ea venind înaintea Celui care iartă oamenilor toate
 18

păcatele s-a pocăit de tot ceea ce făcuse rău, iar Mântuitorul văzându-i pocăinţa
i-a spus: “Iertate îţi sunt păcatele”.(Luca 7, 48)
Pocăinţa ei sinceră “îi deschise ochii să iubească mai mult decât până
atunci. Pocăinţa o schimbase. Rodise în ea dragostea. Iisus o iartă pentru că i-a
înţeles dragostea cea nouă, generoasă, tot atât de mare, pe cât de mari fuseseră
păcatele ei”. 56
Femeia păcatosă a dobândit izbăvire din robia patimilor care-i ucideau
sufletul prin pocăinţă. Ea a spălat cu lacrimile pocăinţei picioarele
Mântuitorului dar în acelaşi timp, cu acele lacrimi şi-a spălat şi sufletul de toate
păcatele pe care ea le săvârşise.
Iată deci, că “pocăinţa începe cu o redescoperire a naturii profunde a
tuturor dorinţelor, dorinţa după Dumnezeu şi după dreptatea Lui, după viaţa
adevărată.” 57.
Pocăinţa cea adevărată i-a adus femeii păcătoase liniştea lăuntrică,
iertarea păcatelor şi a pus început bun cu privire la viţa sa în Hristos, căci ea “
are un rol pozitiv,care constă în dorul ei de a reântoarce puterile firi, care
lucreză orbeşte păcatul, spre spiritualizarea lor, spre bine şi adevăr, spre
Dumnezeu şi semeni” 58, iar lacrimile ei au curăţat întinăciunea sufletului şi au
stins focul patimilor. Ele sunt ”doctoria cea bună care vindecă rană, căci acestea
nici nu ustură rana, ci îndată o vindecă” 59.
Lacrimile acelei femei care îşi dă seama că păcatul o desparte de
Dumnezeu şi-i produce numai suferinţă, nu este un semn de slăbiciune, ci “ele
reprezintă fermitatea dorinţei noastre, tăria dorurilor noastre după cele inefabile,
puterea duhovnicească ce dobândeşte totul, agonisindu-şi mântuirea” 60.
Această pildă de pocăinţă cu siguranţă că reprezintă pentru credinciosul
ortodox un frumos model asupra căruia reflectând, îşi va putea da seama că
numai în starea plânsului profund pentru păcatele noastre, asemenea femeii
celei păcătoase într-un chip minunat, înlăuntrul nostru se primeşte lucrarea lui
Dumnezeu, care ca un tată ne îmbrăţişează strâns în iubirea Lui.
Asemenea acelei femei să punem şi noi în balanţă binele şi răul, păcatul
şi virtutea, împărăţia iubirii veşnice şi chinurile iadului şi apoi să privim în
interiorul nostru plin de fărădelegi şi vorbind cu sufletul nostru să-i zicem
“Alege una din două: ori te pierzi pentru vecie de vei rămâne aşa cum eşti, ori,
dacă nu vrei acest lucru, atunci pocăieşte-te şi te întoace spre Dumnezeu şi spre
poruncile lui” 61.
Ca şi femeia păcătoasă, să ne gândim şi noi la trecutul nostru pătimaş şi
la răsplata ce se cuvine celor care prin fărădelegi spun “nu” iubiri lui Dumnezeu
pentru a ne pocăi şi deci, pentru a ne apropia de Cel care văzând pocăinţa
noastră ne va dărui alinare şi iertare de păcate.
O altă pildă de pocăinţa este cea a lui Zaheu vameşul.( Luca 19,1-10)
Chemarea lui de către Mântuitorul este chemarea la pocăinţă, la care
Zaheu nu evită să răpundă. Faptul că Zaheu ia hotarârea de a da din averea sa,
 19

demonsrează că în sufletul său s-a produs o schimbare. Ceea ce a hotărât Zaheu

să facă era o mărturisire a greşelilor săvârşite. Se recunoştea păcătos şi a simţit
că este timpul ca din vameşul păcătos să devină prin pocăinţă prietenul Mirelui.
Iată deci, că pocăinţa “ este o cunoaştere tărzie. Pocăinţa este o faptă
săvârşită de credinţă; dacă nu crezi că păcatul te ţine de mult înlănţuit nici nu te
schimbi; dacă nu crezi că pedeapsa este gătită pentru cel care păcătuieşte şi
mântuieşte pentru cel care trăieşte potrivit poruncilor, iarăşi nu te schimbi” 62.
În cazul lui Zaheu pocăinţa este cea care i-a dăruit adevărata libertate.
Ea este cea care l-a eliberat din temniţa fărădelegilor este “o lucrare a lui
Dumnezeu cu noi şi în noi” 63.
Se cuvine să urmăm exemplul pocăinţei lui Zaheu pentru a auzi şi noi
cuvintele :”astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia “ (Luca 19,9), adică datorită
pocăinţei tale sufletul tău curăţit de tot păcatul va putea intra în Împărăţia
Cerurilor.
Sfânta Scriptură a Noului Testament cuprinde în paginile sale o altă
pildă de pocăinţă. Este cea a lui Petru unul din cei 12 apostoli ai Mântitorului
Hristos,care deşi L-a urmat pe Învăţatorul său şi a văzut atâtea minuni pe care
Acesta le săvârşise, s-a lepădat de El. Dar dându-şi seama de fapta sa, “ieşind
afară, a plâns cu amar,”(Luca 22,62) adică s-a pocăit cu adevărat. Prin pocăinţă
Petru şi-a răscumpărat păcatul, iar cu lacrimile ochilor lui, s-a botezat a doua
oară.
Petru nu şi-a pierdut nădejdea în bunătatea divină pentru că întodeauna
un Dumnezeu iertător ne dă nădejdea iertării de păcat, dacă ne pocăim cu căinţă
şi pornim cu hotărârea fermă de a părăsi păcatele trecutului.
Plânsul pentru păcate asenenea cu cel a lui Petru este “ plânsul fericit
care aduce baia iertării şi reânoirea naşterii din Dumnezeu” 64,este cea care
aduce alinare în sufletul răvăşit de viscolul păcatelor.
Credinciosul ortodox ştie că cel care îşi plânge păcatele va primi iertare
şi mângâiere pentru ele căci “ dacă plânsul lui Petru a şters un păcat aşa de
mare, cum nu-ţi vei şterge şi tu păcatul de le vei plânge ?…Scoate din adâncul
sufletului izvoare de lacrimi, ca, înduplecat fiind spre milă Stăpânul, să-ţi ierte
greşela.” 65.
Asemenea lui Petru se cuvine ca şi noi să ne căim şi să plângem pentru
toate păcatele noasre fiindcă prin viaţa noastră păcătoasă, am făcut dovadă că nu
suntem vrednici de iubirea lui Dumnezeu.
Ce pidă de pocăinţă ne mai oferă Noul Testament?
Pilda tâlharului de pe cruce care datorită pocăinţei sale devine
moştenitor al Împărăţiei Cerurilor. Că era un om păcătos şi încă unul destul de
mare o dovedeşte faptul că a fost răstignit pe cruce. Din toate acestea reţinem că
păcatele de multe ori ne condamnă nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi
înaintea oamenilor.
 20

Cuvintele :” Pomeneşte-mă, Doamne, când voi veni în împărăţia Ta”

(Luca, 23,42) alcătuiesc una din cele mai frumoase mărturisiri cuprinse în
Sfânta Scriptură.
Iată deci, că “celui care se pocăieşte Domnul îi dă Raiul şi Împărăţia
veşnică, şi Se dă chiar pe Sine Însuşi. În marea Sa milostivire, El nu-şi aduce
aminte de păcatele noastre, aşa cum nu şi-a adus aminte de cele ale tălharului
răstignit lângă El” 66.
Pocăinţa l-a eliberat de toate păcatele pe care le săvârşise şi a făcut ca
viaţa sa să continue şi după ce va muri pe cruce pentru că “ orice eliberare de
puterea satanică a morţii şi unire cu Hristos fac din noi oameni care vor trăi
mereu” 67.Ea este cea care a transformat pe tâlharul de pe cruce în primul sfânt
al Împărăţiei Cerurilor. Pocăinţa i-a înviat sufletul din mormăntul păcatului,
pentru că ei “ nimic nu îi este cu neputinţă. Ea poate şi sufletul ce este mort să-l
pună viu înaintea lui Dumnezeu.” 68
Reflectând asupra tuturor acestor pilde de pocăinţă pe care Noul
Testament ni le dezvăluie, credinciosul ortodox îşi dă seama de importanţa ei
covârşitoare în viaţa noastră şi în urcuşul nostru de la chip la asemănare.
Zaheu vameşul, femeia păcătoasă, tâlharul de pe cruce au fost oameni
păcătoşi. Chipul lui Dumnezeu în ei a fost întunecat datorită fărădelegilor pe
care le făcuseră . Dar prin pocăinţă şi lacrimi sufletul lor a fost curăţat de tina
păcatelor şi astfel au devenit a fi plăcuţi lui Dumnezeu. În suflele lor pocăinţa a
dat rod, iar”adevăratul rod al pocăinţei este acela că ne poartă către Hristos ca
unica măntuire, tămăduire şi izbăvire, prin aceea că ne face să realizăm totala
noastră nevrednicie” 69.
Lacrimile pocăinţei sunt cele care au revărsat în sufletele lor harul
iertării şi le-au adus adevărata fericire, căci “ fericit este cel ce s-a făcut cu totul
ca un nor cu lacrimile şi a stins totdeauna văpaia patimilor cu ele” 70.
Iată cum pocăinţa cea adevărată şi plăcută lui Dumnezeu face din
păcătoşii de ieri sfinţii de mâine, iar lacrimile care o însoţesc şi vorbesc despre
lucrarea ei deschid ochiul inimii care va putea de acum înainte să contemple
lumina divină.

C. POCĂINŢA CA SFÂNTĂ TAINĂ ŞI IMPORTANŢA EI ÎN VIAŢA

DUHOVNICEASCĂ
Taina Pocăinţei, Mărturisirii sau Spovedaniei este cea prin care
credinciosul, în urma mărturisirii păcatelor înaintea Mântutorului, prin preotul
duhovnic, primeşte iertarea acestora. Ea este “mijlocul prin care credincioşii
sunt scoşi din închisoarea egoistă în care îi aruncă păcatul, pentru a fi readuşi la
comuniunea cu Dumnezeu şi cu aproapele” 71.
Prin păcat omul întoarce spatele de la faţa lui Dumnezeu, se depărtează
de Creatorul său şi se ia pe sine drept scopul principal al întregii sale vieţi şi
activităţi, şi cu paşi mici, dar siguri se îndreaptă spre moarte veşnică. Astfel
 21

natura umană fiind ruptă de Dumnezeu prin păcat se ofileşte şi îşi pierde
caracterele naturale.
Prin Taina Pocăinţei credincioşii ortodocşi care au săvârşit păcate după
Sfântul Botez sunt iertaţi şi astfel ei devin din nou fii ai Bisericii lui Hristos. În
aceste condiţii Spovedania este ca un nou botez, ca o naştere duhovnicească,
căci omul devine ca un nou-născut, fără păcat, aşa cum este după Botez. Taina
Pocăinţei este cea care “pune început restaurării comuniunii cu Hristos şi cu
Biserica şi un mijloc al treziei şi îmbunătăţirii noastre duhovniceşti eclesiale” 72.
Cu toţii suntem supuşi păcatelor datorită firii noastre. De aceea Taina
Pocăinţei este indispensabilă oricărui creştin. Referitor la acest lucru, Sfântul
Teofan Zăvorâtul spune: “Judecând după numărul mare al celor care cad după
botez, trebuie să spunem că pocăinţa a devenit pentru noi unicul izvor de viaţă
cu adevărat creştină” 73; iar un alt mare Sfânt Părinte al Bisericii noastre şi mare
dascăl defineşte pocăinţa ca fiind: “întoarcerea prin asceză şi osteneli, de la
starea cea contra naturii la starea naturală, de la diavol la Dumnzeu” 74.
Taina Pocăinţei a fost instituită de Mântuitorul Hristos pentru curăţirea
sufletelor de păcate. Fiind Dumnezeu adevărat, dar şi Om adevărat, adânc
cunoscător al sufletului omenesc şi ştiind că acesta este osîrduitor, iar trupul
neputincios şi înclinat spre păcatul care produce răni adânci, Fiul lui Dumnezeu
a lăsat pocăinţa “ca o adevărată Vitezdă a curăţirii de păcate, ca taină a
însănătoşirii vieţii morale a credincioşilor” 75.
Cunoscând în profunzime că viaţa omului oscilează între abisul
păcatelor şi înălţimile virtuţilor, între adevăr şi minciună, bine şi rău, întuneric
şi lumină, cădere şi ridicare, Mântuitorul a instituit Taina Pocăinţei pentru
oameni căci harul cel dumnezeiesc pe care-l dobândim prin această taină ne
curăţă de orice păcat şi ne restaurează la starea cea dintâi. Ea este “un nepreţuit
dar ce s-a dat omenirii. E minunea lui Dumnezeu, care ne crează din nou după
cădere. Prin pocăinţă se săvârşeşte îndumnezeirea noastră76.
Mântuitorul Hristos este primul care a săvârşit această taină prin faptul
că El Însuşi a săvârşit-o acordând cel dintâi iertarea păcatelor oamenilor şi prin
faptul că a dat şi Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor acestora: episcopi şi preoţi,
puterea de a ierta păcatele oamenilor. În timpul activităţii Sale pământeşti,
Hristos Domnul a împărtăşit harul vindecării şi implicit al curăţirii de păcate
prin mâna Sa, prin orice lucru sau obiect atins de El şi pus în contact cu cel
bolnav sau pur şi simplu prin apropierea celui bolnav de El şi prin cuvântul Lui
plin de putere dumnezeiască77.
Taina Pocăinţei este dumnezeiască pentru că Cel care a instituit-o este
Dumnezeu. Dar ea este dumnezeiască şi pentru că îl ajută pe om “să devină prin
harul lui Dumnezeu liber de tot ceea ce a făcut în viaţa sa personală din duhul
păcătos al iubirii de sine, acest duh care-l separă de Dumnezeu şi de oameni” 78.
Ştiind că omul este înclinat spre rău şi că numai prin harul dumnezeiesc
i se acordă iertarea păcatelor, Mântuitorul a transmis această putere şi Sfinţilor
 22

Apostoli, prin Duhul Sfânt: “Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis:
Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine,
vor fi ţinute” (Ioan, 20, 22-23)
Acestea sunt cuvintele prin care Mântuitorul a instituit Taina Pocăinţei
pe care ne-a lăsat-o şi nouă pentru tămăduirea sufletelor bolnave de păcat, căci
ea “este spitalul ce curăţă păcatul, este dar ceresc, putere minunată care biruie…
E un cuptor în care păcatul se topeşte” 79.
În virtutea puterii date de Mântuitorul de a ierta şi dezlega păcatele
oamenilor, Sfinţii Apostoli au săvârşit Taina Pocăinţei. Necesitatea şi
practicarea ei încă din vremea apostolilor se arată şi prin cuvintele Sfântului
Apostol Ioan: “Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi
adevărul nu este în noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi
drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea”.(1
Ioan, 1, 8-9)
Cunoscând toate acestea este limpede că: “pocăinţa în Noul Testament
începe cu predica Sfântului Ioan Botezătorul, se aşează ca Taină Sfântă de
Mântuitorul Hristos şi se pune în lucrare de Sfinţii Apostoli” 80.
Taina Pocăinţă în viaţa creştinului ortodox este necesară în urcuşul său
duhovnicesc, căci prin intermediul ei omul “redobândeşte acea nevinovăţie după
care sufletul suspină neîncetat, ca după un paradis pierdut.” 81. Ea este cea care
eliberează sufletul de plumbul păcatului, redându-i astfel adevărata libertate de
a se înălţa către Hristos. Prin pocăinţa se conturează treptat-treptat tot mai
frumos şi mai lămurit chipul cel frumos al omului în starea originară şi odată cu
acest lucru credinciosul îşi dă seama ce teribilă desfigurare a produs păcatul
chipului lui Dumnezeu în om. Dar în acelaşi timp înţelege şi că, numai prin
Taina Pocăinţei chipul teluric din cauza păcatelor se luminează şi începe să
tindă spre asemănare, adică spre desăvârşire.
Taina Pocăinţei este cea care “ne zideşte, ne formează spiritual, după
chipul revelator de viaţă în Duhul Sfânt al lui Hristos” 82. Ea ne-a fost lăsată de
către Fiul lui Dumnezeu ca o apă curăţitoare, căci dacă vom greşi ceva întru
dânsa să ne spălăm. Fără această Sfântă Taină nimeni nu s-ar putea mântui.
Acest lucru ne învaţă şi Sfinţii Părinţi şi întăresc această afirmaţie spunând că
prin intermediul ei primim harul iertării păcatelor săvârşite după Taina
Botezului, căci “harul botezului este germenele omului nou, dar se întâmplă
adeseori că resturile de forţă ale păcatului ce-au mai rămas în omul vechi
doborât la pământ se înviorează, astfel că este necesară o nouă reversare de har
din partea lui Dumnezeu” 83. Această nouă revărsare de har se face prin Taina
Pocăinţei iar harul pe care-l primim este cel care curăţă sufletul omului de toată
mizeria păcatului.
Credinciosul ortodox are nevoie de această taină, de harul pe care-l
primeşte prin acestă taină pentru că acest har este cel care-l ajută să depăşească
 23

ceea ce este pentru a putea deveni ceea ce încă nu este, adică din omul vicios şi
păcătos, să devină omul virtuos, dornic de a-L urma pe Hristos Domnul.
Când protopărinţii noştri au călcat porunca divină, diavolul a acoperit
sufletul lor cu un văl întunecos. Dar datorită harului dumnezeiesc pe care-l
primim prin Taina Pocăinţei, acest văl este dat la o parte. Astfel sufletul fiind
curăţit, poate contempla în voie şi fără încetare slava luminii celei adevărate, pe
Soarele dreptăţii care străluceşte în inimile noastre.
Fără această dumnezeiască taină nu poate exista nici un fel de creştere
în viaţa noastră spirituală, ci doar o cădere continuă într-o existenţă fără sens
duhovnicesc. Prin Taina Spovedanie sufletul credinciosului este tămăduit de
virusul păcatului, care dacă nu ar fi tratat la timp ne-ar infesta întreaga fiinţă,
astfel că am ajunge la o paralizie morală.
Fără Taina Pocăinţei păcatul s-ar fi răspândit în fiinţa noastră încât
sufletul şi-ar fi pierdut în întregime puritatea sa. Dar prin această taină Hristos
Domnul refăureşte făptura cea veche, pe omul unei lumi care aparent este
aceeaşi, dar care ia cu totul altă înfăţişare.
Pocăinţa ca Taină este cerută de credinciosului ortodox în calitatea de
mădular al Bisericii, pentru că mădularele care alcătuiesc Trupul lui Hristos
trebuie să fie, aşa cum ne spune Sfânta Scriptură, lipsită de orice necurăţie.
Dacă însă unul dintre mădulare va fi întinat de păcat, Taina Pocăinţei este cea
care-l curăţă pe acesta prin harul cel dumnezeiesc, căci harul este cel prin care
omul devine tot mai uman, mai curat şi mai aproape de Mântuitorul Hristos.
Pocăinţa este taina iertării păcatelor şi este de folos tuturor
credincioşilor: atât celor care perseverează în păcat, cât şi celor care progresează
în virtute aflându-se pe drumul cel bun care duce la fericirea cea veşnică. Este
cea care-l ajută pe om să reintre în arena duhovnicească şi îl cheamă la efort
continuu pentru a putea birui patimile.
Taina Pocăinţei nu trebuie înţeleasă ca o simplă formalitate, ci ca pe o
necesitate a fiinţei noastre pentru că prin ea se iese din tirania păcatului şi a
egoismului în care sufletul a fost încătuşat, la adevărata libertate. Aşadar ea nu
este altceva decât un act liber de voinţă şi în nici o altă taină nu se pretinde mai
mult participarea şi conlucrarea omului ca în această Sfântă Taină. Pocăinţa este
taina care “prilejuieşte întâlnirea fiului rătăcitor cu Tatăl ceresc în Hristos care
ne iartă păcatele prin harul Duhului Sfânt împărtăşit în Biserică” 84.
Sufletul păcătos şi-a pierdut pacea de care are nevoie, iar aceasta pentru
a fi restabilită are nevoie de harul dumnezeiesc care se revarsă odată cu iertarea
păcatelor prin Taina Pocăinţei, care nu este altceva decât taina minunatei
pedagogii divine pentru însănătoşirea sufletului slăbit de păcat şi întoarcerea
fiului risipitor la casa părintească.
Pocăinţa este taina care-l uneşte pe credinciosul ortodox în întregime cu
iubitul său Stăpân, iar prin har i se dă inimii să simtă o viaţă care este cea mai
bună, cea mai desăvârşită şi plină de numeroase bucurii. Sfânta Taină a
Pocăinţei este pentru credinciosul ortodox o taină “esenţială şi fundamentală a
 24

vietii creştine, de ea atârnând alături de celelalte două Taine creştine: Botezul şi

Euharisia, viaţa noastră creştină” 85.

D. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE TAINEI POCĂINŢEI

Elementele constitutive ale Tainei Pocăinţe sunt : căinţa, mărturisirea

păcatelor, canonul şi dezlegarea.
CĂINŢA- este regretul sau părerea de rău pentru păcatele săvârşite, este
durere a sufletului şi repulsie pentru tot ceea ce îl desparte pe om de Dumnezeu.
Cu ajutorul ei credincisul ortodox îşi dă seama de păcatele sale, de răutate şi de
urmările acestora atât în această viaţă, cît şi în cea viitoare. Este durere a
sufletului pentru că îl ajută pe credincios să conştientizeze că păcatul nu altceva
decât piedere a comuniunii cu Dumnezeu, cu Biserica şi cu aproapele. Ea este o
condiţie indispensabilă pentru ca păcatele să fie uitate.
Baza căinţei adevărate şi condiţia ei prealabilă este recunoaşterea
păcatului, adică să nu învinuim pe nimeni de el, ci pe noi înşine. Noi suntem
răspunzători pentru păcatele săvârşite, iar nu alţii. Căinţa trebuie să pornească
dintr-o necesitate lăuntrică, adică din dorinţa fiebinte de a ne împăca şi de a ne
uni cu Dumnezeu şi cu semenul nostru, din voinţa de a deveni tot mai
desăvârşiţi şi de a ne elibera de povara păcatelor noastre care ne copleşesc.
Rolul ei este acela de a-l trezi pe credincios din somnul păcatului la o
viaţă duhovnicească şi dinamică şi de a-i schimba radical modul de a trăi.
Căinţa este cea care descoperă răspunderea noastră adâncă nu numai
faţă de o ordine fiinţală şi morală a existenţei, ci şi faţă de Dumnezeu Cel viu,
care ne-a creat după chipul Său şi ne-a dat viaţă prin insuflarea Sa cea
dumnezeiască. 86
Însemnătatea deosebită pe care o are căinţa în viaţa credinciosului
ortodox este dată şi de faptul că prin ea omul poate deveni stăpân asupra
greşelilor săvârşite. Şi aceasta pentru că ea nu este numai o simplă amintire a
păcatelor săvârşite, ci prin ea noi adăugăm totdeauna ceva nou faptelor noastre,
privindu-le într-o lumină nouă. Pe lângă toate acestea trebuie să avem în vedere
şi că “ prin căinţă Dumnezeu nu ne lasă să ne mulţumim cu cea ce am ajuns să
fim, ci ne cheamă mereu mai departe; la mai mult, nu ne lasă în bezna
egoismului, ci ne cheamă la largul solidarităţi în dreptate “.87
Într-adevăr căinţa este cea care îl împulsionează pe om la autodepăşire
şi trebuie să-l urmeze pe acesta în viaţa aceasta, fiind un real şi eficient mijloc
de desăvârşire continuă a noastră în Fiul lui Dumnezeu. 88
Căinţa adevărată nu trebuie însă să privească numai în mod analitic la
păcatele săvârşite şi la urmările lor, ci trebuie să se refere îndeosebi la noi, ca
fiinţe capabile de a săvârşi fapte contrare păcatelor.
Căinţa cea adevărată, pentru a fi izvor de îndreptare şi de mântuire,
trebuie să pornească aşa cum spune şi psalmistul David, dintr-un duh umilit, din
 25

inimă înfrântă şi smerită pe care Dumnezeu nu o urgiseşte.(Psalmul, 50,18); ci

din contră, îi este binefăcătoare, o iubeşte, o caută şi o răsplăteşte. Numai
această căinţă scoate sufletul din văpaia patimilor, numai ea este începutul de
refacere a comunităţi de viaţă cu Dumnezeu, urcuş şi scară cerească pentru
sfinţirea, îndumnezeirea şi fericirea noastră.
Căinţa este rodul harului. De aceea omul în lumina harului se vede şi se
recunoaşte pe sine ca fiind chip al lui Dumnezeu. Deci căinţa “nu este doar
strădania noastră, nevoinţele noastre, ci şi darul luminos al Sfântului Duh care
pătrunde şi ne transformă inima, este vindecarea firii schiloade” 89 , iar sufletul
care nu este mişcat de căinţă, este cu totul străin de harul dumnezeiesc.
Numai dacă arată căinţa pentru păcatele pe care le-a săvârşit omul este
cercetat din nou de harul divin şi din nou dobândeşte darurile cereşti, chiar mai
mult ca înainte, pentru că ea este cea care “ pătrunde până la graniţile profunde
dintre bine şi rău, denunţă primejdia păcatului, trezeşte forţa vie care să repare
dezordinea şi să restabilească armonia interioară”.90
Când vorbim despre căinţă ca etapă constitutivă a Tainei Pocăinţei
trebuie să avem în vedere cele două aspecte ale ei : negativ şi pozitiv.
După aspectul ei negativ, căinţa constă în negarea voită a răului moral şi
în dezlipirea interioară de dispoziţia rea şi de faptele odrăslite din ea. Căinţa
ucide moral inima rea, distruge reaua dispoziţie şi astfel sufletul este eliberat de
presiunea vinei. După aspectul pozitiv, însă afirmarea valorilor morale anterior
contestate şi ignorate, îndreptarea sufletească spre săvârşirea binelui moral şi
hotărârea fermă de a-l săvârşi. Căinţa dărâmă pentru a reclădi, neagă pentru a
afirma, distruge pentru a crea ceva nou : o inimă nouă, o dispoziţie sufletească
nouă, o voinţă nouă care să îl ajute pe credinciosul ortodox să se elibereze din
ghiarele păcatului şi astfel să pornească liber pe drumul desăvârşirii. 91
Mărturisirea păcatelor-este cel de-al doilea element constitutiv al
Tainei Pocăinţei şi este poruncită de Dumnezeu , fiind o urmare firescă a părerii
de rău ce o avem pentru greşelile comise.
Dacă prin căinţă pacatul este doar ţintuit la pământ, abia prin
mărturisirea acestuia el este alungat cu totul din altarul sufletului nostru, căci
numai cu ajutorul mărturisiri păcatul este scos la lumina zilei, care-l usucă şi-l
distruge. 92
Importanţa mărturisirii păcatelor este arătată de Sfăntul Apostol Ioan :
“Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte
păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea.” (1 Ioan, 1,9 ).
Datorită constituţiei sale dihotomice, omul simte nevoia de a-şi
manifesta sentimentele şi gândurile, de a-şi uşura sufletul de povara ce-l apasă.
Simte nevoia de a-şi destăinui intimităţile sufletului în ceea ce are el neputincios
să reziste cu fermitate păcatelor.
O căinţă subiectivă, fără mărturisire, e o sfârşietoare luptă lăuntrică fără
capăt, fără lumină, fără rod; nu este deci o eliberare totală de păcat, o victorie
 26

totală în lupta contra păcatului. Abia decizia mărturisiri păcatelor semnifică

momentul mişcării sufletului din amorţeala pricinuită de păcat.
Prin mărturisirea păcatelor nu trebuie să înţelegem că demnitatea fiinţei
umane este ştirbită, ci din contră, este reîntregită pentru că este nedemn a umbla
în haina murdară a fărădelegilor, decât a o curăţi pe aceasta cu ajutorul
mărturisirii păcatelor.
Credinciosul obţine iertarea păcatelor numai dacă şi le va mărturisi cu
căinţă. Numai aşa obţine refacerea echilibrului sufletesc; iară cel ce nu se
mărturiseşte, nu poate ieşi din sterilitatea lui, din moartea lui spirituală, cu tot
noianul de gânduri care răsar mereu în el.
Fără mărturisire nu se poate concepe curăţirea, renaşterea spirituală,
iertarea păcatelor şi îndreptarea credinciosului ortodox.
Prin ea credinciosul operează în inimă un început de separaţie între el şi
păcat, începe să conlucreze cu harul divin pentru iertarea lui, prin apropierea de
Dumnezeu şi prin năzuinţa reintrării sub ocrotirea legii divine.
Mărturisirea pacatelor are o semnificaţie deosebita pentru că ea “
înseamnă o înfrângere a voinţei individualiste şi o ascultare de chemarea
Măntuitorului la pocăinţă; înseamnă învingerea mândriei şi a părerii de sine,
care l-a prăbuşit pe Lucifer din ceruri”. 93 În mărturisire omul îşi descoperă
rănile lui secrete, adevăratele lui răni pe care le-a tainuit, pentru că numai
descoperindu-le ele pot fi vindecate.
Mărturisirea păcatelor este făcută de credincios înaintea preotului
duhovnic. Numai aşa preotul duhovnic poate pătrunde în sufletul credinciosului
ortodox, care i se dechide de bunăvoie şi deci, nu rămâne la un contact trecător
şi superficial. Credinciosul manifestă astfel o încredere mare în preot, pe care nu
o are şi în ceilalţi semeni, aşteptând în acest timp din partea preotului sfatul
duhovnicesc, ajutorul şi dezlegarea care vin din partea acestuia.
Prin preotul duhovnic care ascultă mărturisirea sinceră a credinciosului,
cel din urmă îi descoperă lui Dumnezeu inima sa cea pătată de păcate aşteptând
astfel curăţenia acestuia.
Mărturisindu-şi păcatele înaintea preotului, credinciosul nu se ruşinează
de acesta aşa cum se poate ruşina şi de ceilalţi oameni. Sau chiar dacă le-ar
dezvălui altora nu ar simţi această mângâiere pe care o simte înaintea preotului
duhovnic, pentru că acestă mângâiere vine defapt de la Dumnezeu care îi atinge
inima cu dragostea Sa cea dumnezeiască şi astfel toată tristeţea adusă de diavol
va fi risipită. Orice credincios prin mărturisirea păcatelor se simte mult mai
uşurat de povara păcatelor care îi îngreuia suişul duhovnicesc, dar în acelaşi
timp se eliberează şi de complexul culpabilităţi prsonale.
Mărturisindu-şi păcatele, credinciosul ortodox îşi deschide sufletul şi lui
Dumnezeu, dar şi aproapelui: lui Dumnezeu pentru că El este Cel care îi
dăruieşte iertarea, iar aproapelui pentru că preotul duhovnic reprezintă atât pe
Dumnezeu, cât şi pe aproapele. Mărturisirea însă nu este un monolog, ci un
dialog între credincios şi preotul duhovnic, şi prin acesta cu Hristos Domnul,
 27

pentru a putea fi scoase la lumină faptele contrare învăţăturii celei dumnezeieşti

pentru a fi judecate şi nimicite. Mărturisirea este o cercetare a stării sufletului în
urma păcatului pentru a scoate la suprafaţă tot ceea ce este dăunător în el şi a-i
reda libertatea lui autentică; pentru a-l putea însănătoşi.
Prin mărturisirea păcatelor înaintea preotului, între credincios şi
duhovnic se înfiripă o prietenie unică bazată pe sinceritatea reciprocă, dar în
acelaşi timp ea aduce multă bucurie în ceruri, căci Domnul are bucurie de
marturisire pentru că ea este începutul comuniunii în care reintră credinciosul cu
Mântuitorul Hristos. Astfel credinciosul recapătă o delicateţe sufletească
deosebită şi se ruşineză de păcat. Mărturisirea păcatelor înaintea preotului
duhovnic îl înalţă pe credincios pentru că ea include în acelaşi timp căinţa
smerită pentru păcatele mărturisite şi voinţa de a se elibera de stăpânirea
acestora.
Mărturisirea trebuie să cuprindă astfel răul, începând de la rădăcina lui,
de la gând şi de la intenţie. Trebuie să pună în lumină, în conştiinţa
credinciosului urmările dezastruoase ale păcatului, nonsensul păcatului
comparat cu sensul ziditor al vieţii celei duhovniceşti.
Pe lângă faptul că mărturisirea păcatelor este un semn din partea
credinciosului că s-a hotărât să facă un pas spre Dumnezeu pentru ca şi El să
facă zece către un astfel de om, ea este în viaţa acestuia şi o necesitate
psihologică. Şi acest lucru pentru că păcatele săvârşite şi nemărturisite, de multe
ori tulbură conştiinţa credinciosului producându-i o stare de nelinişte lăuntrică.
Mărturisindu-şi păcatele, credinciosul îşi descarcă sufletul de greutatea
fărădelegilor şi potoleşte tulburarea conştiinţei.
În viaţa credinciosului ortodox mărturisirea păcatelor are valoare
capitală, fiind cea mai puternică armă duhovnicească menită să scoată la lumină
necurăţia pe care diavolul a sădit-o în sufletul său, care nu poate fi umilită de
către acesta, aşa cum spune Sfântul Ioan Scărarul.

Canonul şi importanţa lui

Dacă păcatul este boala sufletului, canonul sau epitimia este
medicamentul, tratamentul pe care preotul, acel doctor al sufletelor, îl
recomandă credinciosului pentru a fi urmat căci numai aşa sufletul bolnav poate
fi tămăduit.
Credinciosul nu trebuie să considere canonul ca o pedeapsă pentru
păcatele sale, ci să vadă în el o cale de vindecare, un medicament. Dacă
pocăinţa adevărată este ca o operaţie, canonul este întăritorul care redă sănătatea
credinciosului în timpul convalescenţei sale. Deci, canonul nu are un rol punitiv
sau pedepsitor, ci unul terapeutic sau vindecativ. El are ca scop “îndreptarea,
vindecarea şi luminarea credinciosului, ca o acţiune vizibilă, concretă de
propăşire spirituală”. 94
Canonul de pocăinţă este o scurtă indicaţie pentru credinciosul ortodox
cu privire la calea pe care trebuie să o urmeze. Reprezintă desigur, începutul
 28

îndreptării omului. Prin el se pune început virtuţii, pe care are să o practice, sau
cel puţin, să asigure trezirea conştiinţei din somnul păcatului.
Canonul nu este o barieră, ci o punte între păcătos şi Dumnezeu; şi nu
trebuie înţeleasă expresia severităţii lui Dumnezeu, ci pe cea a iubirii Lui
părinteşti.
Scopul canonului este acela de a-l smulge pe credincios din noroiul
păcatului, de a-l vindeca de patimi, de a-l ajuta să se ridice din cele contrare firii
şi să înfăptuiască cele ale firii, de a se depărta de cel potrivnic şi de a se apropia
tot mai mult de Creatorul său. Deci, scopul canonului este “să-l pună pe penitent
în nişte condiţii noi, în care nu mai este ispitit de păcat”. 95
Prin canon se urmăreşte reprimarea instinctelor inferioare, prin care s-a
introdus dezarmonia în viaţa sufletească şi morală a credinciosului. El este o
condiţie “sine que non” pentru dobândirea iertării pe care urmează să o
primească de la Mântuitorul Hristos prin mâna preotului, de aceasta împlinirea
lui este esenţială. Numai îndeplinit fiind, canonul poate ajunge să aşeze în
psihologia credinciosului pe “omul duhovnicesc” înaintea “omului trupesc” şi
astfel credinciosul se află pe drumul de la chip, la asemănare.
Dezlegarea – este esenţa Tainei Pocăinţei pentru că acum are loc
împărtăşirea harului iertării păcatelor, prin mâna şi cuvintele pe care preotul le
rosteşte celui care şi-a mărturisit cu zdrobire de inimă păcatele săvârşite.
Motivul pentru care credincioşii vin să-şi mărturisească păcatele este
acela că doresc să obţină iertarea aceasta pentru că numai aşa ei dobândesc
pacea lăuntrică. Primind dezlegarea de la preot prin cuvintele “Te iert şi te
dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”,
credinciosul conştientizează că cel care acordă însă iertarea este Însuşi
Mântuitorul Hristos, iar harul care se revarsă asupra lui îi fortifică puterile
sufleteşti în lupta cu păcatul.
“Unirea celor două dezlegări, din partea lui Dumnezeu prin preoţi şi a
credinciosului prin voia sa liberă e fapt hotărâtor” 96, având în vedere că
Dumnezeu nu sileşte pe nimeni.
Iertându-i-se păcatele, credinciosul este astfel liber de orice pedeapsă
temporară, dar şi veşnică, şi prin aceasta dobândeşte şi nădejdea moştenirii
vieţii cele veşnice. Iertarea dumnezeiască pe care credinciosul o primeşte de la
Dumnezeu prin preotul duhovnic este cea care “rupe lanţul cauză-efect şi
desface nodurile pe care omul le are în inimă şi nu le poate dezlega singur” 97 .
Ea reprezinta pentru credinciosul care s-a pocăit şi şi-a mărturisit păcatele cu
părere de rău, un ajutor indispensabil, o puternică încurajare spre a lupta în
viitor cu puterile răului pentru a putea ajunge la desăvârşire. Iertarea este cea
care îl apară pe credincios de deznădejde, insuflându-i încrederea că în el mai
sunt destule puteri pe care care păcatul nu le-a alterat, care sunt capabile cu
ajutorul harului divin să zdrobească răul.
 29

În momentul în care credinciosul a primit harul iertarii, scapă de robia

păcatului şi astfel reintră în comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele, aşa cum
odinioară şi fiul cel pierdut a reintrat în comuniune cu tatăl şi cu fratele său.
(Luca 15, 17-24).
După dezlegare credinciosul se află împăcat şi reunit din nou cu
Biserica şi Hristos Domnul, căci păcatul îl separase de Trupul lui Hristos, de
Stapânul său, de harul care lucra în el şi de comuniunea sfinţilor. Dezlegarea de
păcate pe care credinciosul o primeşte prin Taina Pocăinţei înseamnă vindecarea
duhovnicească a sufletului. Prin această dezlegare voia liberă a omului se
reuneşte cu harul cel sfinţitor şi astfel începe să lucreze potrivit voinţei celei
dumnezeieşti.
Odată cu dezlegarea păcatelor în sufletul credinciosului se revarsă din
plin harul dumnezeiesc al iertării astfel încât creştinul redobândeşte starea de
nevinovăţie pe care a primit-o la botez, dar pe care a pierdut-o datorită
păcatelor. Harul iertării pe care omul îl obţine prin Taina Pocăinţei îl eliberează
pe acesta de orice pedeapsă şi prin aceasta i se redă nădejdea vieţii veşnice, aşa
cum o arată lămurit Mântuitorul prin cuvintele: “Astăzi vei fi cu mine în rai”
(Luca 23, 43), adresate tâlharului pe cruce.
Iata deci, că Taina Pocăinţei cu toate elementele ei este indispensabilă
omului în viaţa sa duhovnicească şi în suişul său spre culmile desăvârşirii. Ea
este, aşa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, cea care reînnoieşte botezul, cea
care-l împacă pe credincios cu Dumnezeu şi-i purifică acestuia conştiinţa.
Taina Pocăinţei este cea prin care credinciosul primeşte harul
dumnezeiesc care-i aduce lumină în cămara sufletului alungând întunericul
păcatului. Harul fiind o lucrare a celor trei Persoane Divine şi deci o dovadă a
prezenţei lor, îl ajută pe credincios, îl ridică pe acesta din starea sa strict naturală
la viaţa în Hristos, adică îl îndreptează şi îl sfinţeşte şi prin aceasta îl face
moştenitor al împărăţiei lui Dumnezeu.
E. POCĂINŢA CA VIRTUTE
Lucrarea pocăinţei nu încetează odată cu mărturisirea făcută de
credincios înaintea preotului şi cu dezlegarea dată de acesta, ci ea continuă şi
după aceea. Aşa cum spun şi Sfinţii Părinţi ea este o lucrare continuă care
trebuie să-l însoţească permanent pe credincios în această viaţă.
Aceasta este pocăinţa ca virtute şi arată omului greşalele sale şi
nedesăvârşirea sa, facându-l pe acesta să se întărească în virtuţi pentru a putea
birui păcatul, dar în acelaşi timp îl întăreşte şi în voinţă pentru a putea progresa
în viaţa duhovnicească. Pocăinţa ca virtute are la bază conştiinţa păcătoşeniei
noastre şi trebuie să urmeze tuturor faptelor, gesturilor, cuvintelor şi gândurilor
noastre păcătoase. Ea este o necesitate de prim ordin în viaţa credinciosului
având în vedere că omul este supus păcatului la tot pasul, împotriva căruia
trebuie să lupte. Pocăinţa ca virtute înseamnă “să recunoaştem că există bine şi
rău, iubire şi ură şi să afirmi că binele este mai puternic decât răul” 98 .
 30

Ceea ce dă o însemnătate deosebită pocăinţei ca virtute, este faptul că

prin ea credinciosul poate deveni stăpân asupra păcatelor pe care le-a săvârşit şi
astfel poate aspira la mântuire. Pocăinţa este cea care îl ajută pe om să-şi
descopere nevrednicia şi în acelaşi timp îi inundă acestuia sufletul de acea
smerenie, de acea dorinţă, de acea ascultare care singură îl face pe credincios
vrednic de răsplata cuvenită din partea lui Dumnezeu. Pocăinţa ca virtute are
aşa cum spun şi Sfinţii Parinţi două feţe: ea priveşte la cele trecătoare, dar şi la
cele viitoare. La cele trecătoare pentru că îl fac pe credincios să-şi plângă
păcatele săvârşite, iar la cele viitoare pentru a-l îndemna pe acesta să nu le mai
facă. Astfel, prin pocăinţă credinciosul luptă cu trecutul păcătos care l-a depărtat
de Dumnezeu, trecut vrednic de osândă, pentru a-şi clădi un viitor curat, fericit
şi veşnic, căci “cu cât e mai prezent trecutul, cu căinţă pentru greşelile din
cursul lui, cu atât suntem mai preocupaţi de viitorul veşnic” 99 .
Pocăinţa ca virtute este cea care îl ajută pe credincios să îşi recunoască
neputinţa în lupta contra păcatului şi prin aceasta ea îl face pe un astfel de om să
privească numai asupra sa şi a geşalelor sale şi astfel să nu-l mai osândească pe
aproapele său pentru păcatele pe care acesta le-a săvârşit. Pocăinţa este maica
smereniei, dar în acelaşi timp ea este suportul şi însoţitoarea tuturor celorlalte
virtuţi creştine care împodobesc sufletul omului făcându-l pe acesta plăcut
înaintea lui Dumnezeu.
Pocăinţa este cea mai mare virtute pentru că rămâne mereu nemulţumită
cu ceea ce realizează celelalte virtuţi, împingându-le înainte pe acestea, tot mai
sus. Ea este acea trecere de la întuneric la lumină, acea deschidere a ochilor
pentru a putea vedea strălucirea dumnezeiască, iar nu rămânere în tristeţea
apusului, ci în lumina răsăritului, nu remuşcare pentru păcatele săvârşite, ci
recentrare a întregii vieţi în Sfânta Treime. Virtutea pocăinţei este aşadar
“poarta împărăţiei, prin ea descoperim adevărata bucurie, conştiinţa de a fi viu”.
100

Prin virtutea pocăinţei credinciosul este mereu deasupra patimilor şi

astfel este mai aproape de dragostea divină. De aceea pocăinţa este necontenită
şi deci, nu se termină niciodată cât trăim, nu are sfârşit ca şi calea înălţării spre
Dumnezeu. Este “o stare continuă, o atitudine a inimii şi a voinţei care necesită
o reînnoire neîntreruptă până la sfârşitul vieţii”. 101
Pocăinţa ca virtute este o forţă morală de primă valoare, sursă a oricărui
progres spiritual al omului, care îl ajută pe acesta să se ridice la starea bărbatului
desăvârşit prin evitarea păcatului şi prin înfăptuirea binelui. Prin virtutea
pocăinţei fiii Bisericii îşi întorc faţa de la păcat pentru a se putea reorienta către
Părintele Luminilor.
Pocăinţă este acea virtute care poate lovi în temelia şi cauza păcatului,
le poate smulge din rădăcină din grădina sufletului credinciosului, fiind o
piedică pusă în calea păcatului, dar în acelaşi timp şi un imbold în practicarea
virtuţilor contrare păcatelor săvârşite de credincios.
 31

Pocăinţa ca virtute “ne pregăteşte însă şi pentru pocăinţa ca taină,

precum pocăinţa ca taină trebuie să ne îndemne la pocăinţă permanentă”. 102
Ceea ce trebuie să avem în vedere este faptul că între cele două aspecte ale
pocăinţei, ca taină şi ca virtute, există o legătură indisolubilă. Pocăinţa ca virtute
este cea care pregăteşte permanent pe credincios pentru pocăinţa ca taină, adică
pentru primirea Trupului şi Sângelui Mântuitorului Hristos, care înlătură
gunoiul păcatului adunat cu timpul în suflet pentru a putea deschide drum
propăşirii omului nou-născut la botez.
Fără virtutea pocăinţei, Taina Pocăinţei nu ar avea nici un efect
terapeutic asupra sufletului credinciosului pentru că cea din urmă s-ar face fără
frângerea inimii. Dar nici virtutea pocăinţei nu ar putea curăţa sufletul
credinciosului de tina păcatului fără Taina Pocăinţei, prin care credinciosul
primeşte iertarea şi dezlegarea păcatelor datorită harului dumnezeiesc. Iată deci,
că Taina Pocăinţei dă credinciosului noi puteri pentru lucrarea pocăinţei ca
virtute, iar pocăinţa ca virtute pregăteşte pe creştin pentru Sfânta Euharestie pe
care primindu-o se va curăţi de toate păcatele, astfel că va deveni “templu al
Duhului Sfânt”.
 32

CAPITOLUL III
POCĂINŢA LA PĂRINŢII FILOCALICI

A. POCĂINŢA CA LUCRARE PERMANENTĂ ŞI IMPORTANŢA EI

Parinţii filocalici cunoscând că păcatul este cel care îi îngreuiază omului
suişul cel duhovnicesc, că-l desparte pe acesta de Dumnezeu, pentru că-l
închide în egoismul lui şi că îl convinge pe om să-l săvârşească, pentru că în el
este o falsă dulceaţă, iar în om o înclinaţie spre al săvârşi, arată în operele lor că
pocăinţa este cea care îl ajută pe credincios să biruie păcatul, să se elibereze de
tirania acestuia şi astfel să-şi continue drumul care duce la împărăţia cea
veşnică. Ei arată că pocăinţa nu are limite de timp şi de loc, ci de starea
duhovnicească: “Căci dacă toţi suntem păcătoşi şi nimeni nu e deasupra
ispitelor, nici o virtute nu e mai presus de pocăinţă. Pentru că niciodată nu se
poate desăvârşi lucrarea ei. De aceea pocăinţei nu-i pun hotar nici timpurile, nici
faptele înainte de moarte”. 103
Iată deci, că Sfântul Isaac Sirul acordă trei atribute pocăinţei şi anume:
ea este cea mai înaltă dintre virtuţi, nu se termină niciodată cât trăim şi este un
mijloc de continuă desăvârşire a noastră. Numai dacă omul ar ajunge la
desăvârşire ar putea scăpa de datoria pocăinţei. Dar cum desăvârşirea nu are
hotar în această viaţă, nici pocăinţa nu poate avea.
Pocăinţa trebuie făcută în această viaţă, pentru că numai aici are putere
şi valoare, iar după moarte nu va mai putea fi de nici un folos credinciosului. De
aceea şi Petru Damaschinul îndeamnă: “Ai căzut, ridică-te. Ai căzut iar, ridică-
te iar. Numai pe Doctorul tău să nu-L părăseşti, căci atunci vei fi osândit de
deznădejde mai rău ca un sinucigaş. Stăruieşte pe lângă El şi El îşi va face milă
de tine, fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării
Sale de grijă, fără să ştii tu”. 104
Părinţii filocalici ne povăţuiesc să ne pocăim câtă vreme suntem în viaţă
pentru că “păcatul este la îndemâna chiar şi a celor foarte drepţi, iar pocăinţa nu
este tuturor la îndemână pentru că moartea este aproape”. 105 Pocăinţa permanetă
înseamnă ridicarea credinciosului din mormântul păcatului ori de câte ori va
cădea în acesta. De aceea Sfinţii Parinţi ne îndeamnă că dacă vom păcătui în
fiecare zi, în fiecare zi să ne pocăim; iar dacă în aceeaşi zi vom cădea de
nenumărate ori în păcate, să ne sârguim pentru a ne putea ridica prin pocăinţă,
căci numai aşa Îl putem îmbuna pe Dumnezeu şi ne putem împăca cu El.
Numai în această viaţa credinciosul se poate pocăi şi întoarce la
Dumnezeu, căci după despărţirea sufletului de trup pocăinţa nu va mai putea fi
de nici un folos. Numai aici, pe pământ, pocăinţa are putere şi-l poate ajuta pe
om, că-ci după moarte puterea ei încetează.
Dumnezeu care este izvorul bunătăţii, în atotştiinţa Sa cunoaşte că omul
este neputincios şi lesne alunecă spre păcat. Însă El nu cere altceva omului decât
să se pocăiască de păcatele sale pentru a fi iertat. Cel care însă nu se pocăieşte
 33

de păcatele pe care le-a săvârşit, nu va putea fi iertat de acestea. Referitor la

lucrul acesta Sfântul Ioan Scărarul ne avertizează că: “Nu vom fi învinuiţi, o
prieteni, la ieşirea sufletului, că nu am săvârşit minuni, nici că n-am teologhisit,
nici că n-am fost văzători, dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am
plâns” 106, adică pentru că nu ne-am pocăit. Un alt părinte filocalic ne spune:
“Nimeni nu e atât de bun şi de milos ca Domnul; dar nici El nu iartă pe cel ce
nu se pocăieşte” 107; iar Teognost afirmă că: “Nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi în
veacul ce va să vie pentru că am păcătuit, odată ce am primit o fire nestatornică
şi schimbăcioasă, ci fiindcă, păcătuind, nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors de
la calea cea rea spre Domnul, după ce am primit putere şi vreme de pocăinţă”.
108

Pocăinţa este cea care dă sufletului putere de a se cunoaşte, dar în

acelaşi timp şi de a cunoaşte tot mai bine şi pe Dumnezeu însuşi. Pocăinţa este
descoperirea adâncurilor sufletului în legătură cu adâncurile lui Dumnezeu, de
care depinde adâncimea sa şi din care se hrăneşte. Lucrarea pocăinţei este aceea
de a restaura firea credinciosului şi de a-l reîntoarce pe acesta nu numai la
Dumnezeul cel iubitor de oameni, dar şi la sinea sa reală.
Importanţa pocăinţei în viaţa noastră este una foarte mare, devreme ce
ea ne asigură mântuirea: “Căci în afară de calea pocăinţei nu este altă cărare ce
duce la mântuire”. 109 Tot prin ajutorul ei dobândim şi iertare de păcate aşa cum
arată Sfântul Maxim Mărturisitorul: “Drept aceea să ne căim cu adevărat, ca
sloboziţi de patimi să dobândim iertarea păcatelor”. 110
Pentru părinţii filocalici pocăinţa este o lumină, pentru că ne arată ce
suntem de fapt: ne arată păcatele care ne îngustează în egoism, care ne ţin în
întuneric; este o întoarcere de la păcat la ceea ce este plăcut lui Dumnezeu:
“Căci pocăinţa înseamnă a ne întoarce de la păcat. Şi păcatul nu este unul, ci
întreg omul vechi se numeşte păcat”. 111
Pocăinţa este cea care, aşa cum ne spun părinţii filocalici, ne ajută să
dobândim ceea ce am pierdut în urma săvârşirii păcatului: “Prin pocăinţă ne este
cu putinţă să primim şi să dobândim iarăşi acea strălucire mai presus de fire şi
să vedem în chipul cel mai limpede arătarea ei”. 112 Pocăinţa este uşa care ne
duce de la tărâmul întunericului la împărăţia luminii, este cea care ne întoarce
cu faţa de la apus la răsărit, de la moarte la viaţă. Este moneda de schimb prin
care Dumnezeu în locul păcatelor noastre, ne dă iertarea Lui şi viaţa cea
veşnică.
Pocăinţa ca lucrare permanentă îl ajută pe credincios să-şi dea seama de
nimicnicia sa şi de neputinţa în care se află, astfel încât ştiindu-se pe sine cât de
slab este în lupta împotriva păcatului şi văzându-l pe aproapele său săvârşind
ceea ce este contrar învăţăturilor dumnezeieşti, nu-l mai poate judeca şi mustra
pe acesta cu asprime. Astfel că, această pocăinţă este cea care face să răsară în
sufletul credinciosului floarea smereniei. Acest lucru îl afirmă şi Sfântul Ioan
Scărarul când zice: “Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă.
 34

Pocăinţa este cumpărătoarea smereniei. Pocăinţa este împăcare cu Dumnezeu

prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor”. 113
Părinţii filocalici ne dau temeiuri să ne pocăim pentru fiecare faptă bună
sau rea, pentru cantitatea lor de nedesăvârşire. Pocăinţa permanentă trebuie să
urmeze tuturor faptelor, gesturilor, cuvintelor şi gândurilor noastre păcătoase,
pentru neputinţa noastră de a le curăţi şi spiritualiza. În acest sens Sfântul Ioan
Scărarul ne învaţă că: “Cel ce se pocăieşte cu adevărat, toată ziua în care nu
plânge o socoteşte ca pierdută, chiar dacă a săvârşit alte lucruri bune în ea”. 114
Pocăinţa ca lucrare permanentă este accentuată în operele părinţilor
filocalici pentru că numai cu ajutorul ei: “Marea ce rău mirositoare aşezată între
noi şi raiul înţelegător, nu o putem străbate decât prin corabia pocăinţei”.115
Pentru sufletul credinciosului care se pocăieşte neîncetat în această viaţă
trecătoare, care se recunoaşte în Adam plângând la porţile Raiului, care se
identifică cu fiul cel risipitor, care cere iertare din partea părintelui său, care se
identifică cu cel aruncat în focul cel veşnic pentru că nu are haină de nuntă,
iadul este resimţit încă de aici, căci un glas lăuntric strigă cu disperare: “Sunt cu
adevărat departe de Părintele Ceresc şi de aceea mă aflu în iadul disperării”.
Părinţii filocalici ne spun în operele lor că prin pocăinţa permanentă se
arată rodul harului în noi pe care l-am pierdut la Botez şi astfel noi devenim tot
mai conştienţi de păcătoşenia noastră pe care Dumnezeu ne-a iertat-o şi ne-o
iartă mereu ca un Părinte iubitor. De aceea, aşa cum spune Sfântul Isaac Sirul:
“Trebuie să cunoaştem în tot ceasul că în cele 24 de ore ale nopţii şi ale zilei,
avem nevoie de pocăinţă. Ea este cerere întinsă în tot ceasul, rugăciune plină de
zdrobire pentru iertarea celor trecute, care să ne apropie de Dumnezeu”116.
Iată deci, că părinţii filocalici pun accent pe importanţa pocăinţei ca
lucrare permanentă în formarea noastră duhovnicească căci ea este cea care
despovărează conştiinţa care este apăsată nu doar de remuşcările păcatului
săvârşit, ci şi de nostalgia nevinovăţiei pierdute.
Datorită rodului ei în suişul nostru duhovnicesc pocăinţa trebuie aşa
cum ne povăţuieşte Sfântul Clement Romanul, făcută atâta vreme cât vom trăi:
“Să ne pocăim, dar, câtă vreme suntem pe pământ. După cum olarul dacă face
un vas şi vasul, pe când îl face; iese rău, sau se strică în mâinile lui, îl poate face
din nou, dar dacă apucă de-l bagă în cuptorul de foc, nu-l mai poate îndrepta, tot
aşa şi noi; câtă vreme suntem în această lume, să ne pocăim din toată inima de
păcatele pe care le-am făcut în trup, ca să fim mântuiţi de Domnul” 117, căci
pocăinţa este “Uşa milei care se deschide celor care o caută pe ea. Pocăinţa este
al doilea har ce se naşte în inimă din credinţă şi frică”. 118
Numai pocăindu-se zi de zi, clipă de clipă, credinciosul poate avea
îndrăzneală către Dumnezeu, poate birui pe vrăjmaşi căci ea este armă puternică
împotriva lui. Ea este cea care deschide porţile Raiului şi ne ajută să păşim
curaţi în Împărăţia Cerurilor.
 35

B. TAINA POCĂINŢEI LA PĂRINŢII FILOCALICI

Părinţii filocalici cunoscând valoarea covârşitoare a Sfintei Taine a
Pocăinţei, afirmă că fără ea nu există nici un fel de creştere în viaţa noastră
spirituală, datorită păcatului care nu este altceva decât: “Întrebuinţarea greşită a
ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor” 119, a cărui origine este
aşa cum afirmă Sântul Maxim Mărturisitorul: “Reaua întrebuinţare a puterilor
sufletului: a celei poftitoare, irascibile şi raţionale”. 120
Cunoscând aceste lucruri părinţii filocalici ne învaţă şi pe noi că toate
păcatele pe care, ca nişte oameni le săvârşim datorită slăbiciunilor noastre, vom
fi iertaţi de Dumnezeu prin Taina Pocăinţei: “De păcatul strămoşesc ne-am
slobozit prin Sfântul Botez, dar de cel de care am îndrăznit să-l săvârşim după
botez ne slobozim prin căinţă”. 121 Astfel Taina Pocăinţei este ca o piedică pusă
în calea înmulţirii păcatelor şi a efectelor acestora.
Un rol deosebit în Taina Pocăinţei îl are mărturisirea păcatelor, pe care
nici părinţii filocalici nu-l trec cu vederea, ci îl accentuează aşa cum se cuvine
pentru că numai mărturisind păcatele vom dobândi iertarea lor: “Cel ce urăşte
păcatele sale, se opreşte de la ele şi cel ce le mărturiseşte se opreşte de la ele şi
cel ce le mărturiseşte va dobândi iertarea… Mărturisirea este pricina
străpungerii ce se naşte în inimă din ruşine”. 122
Pentru părinţii filocalici, în mărturisire se arată voinţa de a depăşi
păcatul, pentru că nu este de ajuns numai o simplă părere de rău pentru cele
contrare voinţei lui Dumnezeu. Prin mărturisirea păcatelor se scoate în evidenţă
urâciunea lor şi murdăria pe care acestea au lăsat-o în cămara sufletului
credinciosului: “Precum când apare lumina, întunericul se împrăştie, aşa lumina
mărturisirii şterge gândurile patimilor, fiind şi ele întuneric”. 123
Iată deci, că lumina în care sunt puse păcatele prin mărturisire, le arată
urâciunea lor şi le ia acestora puterea. A mărturisi gândurile rele şi păcatele
înseamnă a ne elibera de ele. Mărturisirea păcatelor este pe de o parte o biruire a
ruşinii pentru ele, pe de altă parte o adâncire a sentimentului de ruşine.
Mărturisirea este un eveniment duhovnicesc de o adâncă zguduire lăuntrică şi
un început de viaţă nouă în şi cu Hristos.
De aceea, aşa cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog: “Prin pocăinţă şi
mărturisire, şi lacrimi primim, pe măsura lor, mai întâi iertarea păcatelor
săvârşite şi, prin acestea, sfinţirea şi harul de sus”. 124
Accentuând importanţa mărturisirii păcatelor, părinţii filocalici scot în
evidenţă faptul că, numai cu ajutorul ei credinciosul poate birui păcatul, îi poate
diminua puterea şi astfel poate ieşi biruitor din lupta contra păcatelor. A ţine
păcatele în noi înseamnă a ne ascunde într-un întuneric; a le mărturisi, înseamnă
a voi să fim deschişi şi a nu mai ocroti în noi gânduri pe care, din ruşine, le
ţinem ascunse.
Prin Taina Pocăinţei credinciosul este purificat de noroiul patimilor şi în
acelaşi timp simte mângâierea Duhului Sfânt, aşa cum afirmă Cuviosul Nichita
 36

Stithatul: “Când ne curăţim prin pocăinţă de veninul şi de întinăciunea păcatului

ajungem la eliberarea de patimi şi suntem mângâiaţi de Duhul dumnezeiesc ca
unii ce am dobândit inima senină şi curată”. 125
Credinciosul nu trebuie să înţeleagă că prin Taina Pocăinţei este nevoit
să privească la ceea ce a omis să fie, ci din contră, să privească la ceea ce ar
putea deveni prin harul cel dumnezeiesc care se revarsă asupra lui prin această
sfântă taină. Astfel Taina Pocăinţei se prelungeşte în viaţa duhovnicească a
credinciosului ortodox, ca o călătorie permanentă cu Mântuitorul spre Emaus,
ca o “umbră întru înnoirea vieţii” (Romani 6,4) şi numai datorită rolului ei, cel
păcătos, curăţit de toate fărădelegile Îl poate întâlni la capătul drumului pe Cel
dorit.
 37

CAPITOLUL IV
DESPRE LACRIMILE POCĂINŢEI

În spiritualitatea răsăriteană aflăm referiri la numeroase categorii de

lacrimi, care se reduc la trei feluri: naturale sau fireşti, demonice şi
duhovniceşti. Principala deosebire între primele două categorii şi ultima
categorie este aceea că lacrimile duhovniceşti nu sunt rezultatul propriilor
noastre eforturi, ci un dar al harului dumnezeiesc care ne duc spre viaţa cea
nouă a învierii.
Aceste lacrimi se dobândesc pe măsura curăţirii şi spiritualizării fiinţei
noastre şi au, ca de altfel şi pocăinţa din care izvorăsc, două direcţii: una
îndreptată spre trecutul păcătos şi alta spre un viitor plin de nădejdea iertării
divine. De aceea ele sunt la început amare, dar pe măsura pocăinţei ele devin tot
mai dulci, astfel că lacrimile care se nasc din părere de rău pentru păcatele
săvârşite se transformă treptat în lacrimi de recunoştinţă şi de bucurie.
Lacrimile pocăinţei sunt cele care arată nivelul pocăinţei noastre şi
dragostea noastră faţă de Dumnezeu, dar în acelaşi timp ele sunt cele cu care:
“Vom putea lega duhul iubirii de plăcere şi astfel îl vom închide în temniţa
înfrânării”. 126 Lacrimile pocăinţei sunt cele care ne spală sufletul de
întinăciunea păcatului şi îl fac pe acesta mai alb decât zăpada şi mai curat decât
roua dimineţii. Ele sunt baia noastră de a doua, căci dacă păcatul lui Adam s-a
şters prin baia sângelui Mântuitorului, păcatele noastre se şterg prin harul
Sfântul Duh udat cu lacrimile pocăinţei. Aceste lacrimi aduc uşurare şi alinare,
mângâiere şi împăcare cu Dumnezeu şi cu noi înşine.
În spiritualitatea ortodoxă lacrimile pocăinţei sunt cele care izvorăsc din
inimă zdrobită şi de aceea au multă putere înaintea lui Dumnezeu pentru că ele
câştigă îndurarea Stăpânului pentru greşalele noastre şi spală petele care ne-au
venit din plăcerea simţurilor. Ele sunt cele care întraripează dorul spre cele de
sus, sunt mărgăritarele de preţ cu care putem cumpăra Împărăţia Cerurilor, sunt
ca nişte soli ai noştrii către Împăratul tuturor trimişi să ne deschidă uşile
Raiului.
Cel care se pocăieşte cu adevărat şi varsă lacrimi pentru păcatele care îl
îndepărtează de iubirea divină, dă dovadă că într-adevăr în fiinţa sa s-a produs o
schimbare radicală, anume că a conştientizat că numai depărtându-se de trecutul
păcătos şi vieţuind în conformitate cu învăţătura Mântuitorului Hristos, poate
trăi în veşnicie. Lacrimile pocăintei sunt cele care frâng inima credinciosului şi
fac mintea acestuia să cugete cu smerenie la cele folositoare sufletului,
ridicându-o la vederea celor mai înalte şi în acelaşi timp fac din nou lucrător
harul Botezului.
Pentru sufletul credinciosului, lacrimile pocăinţei au un rol important,
căci aşa cum potopul din vremea lui Noe a spălat faţa pământului de toate
fărădelegile, aşa şi lacrimile izvorâte dintr-o pocăinţă sinceră spală sufletul
lăsându-l curat şi plăcut înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, aşa cum
 38

pământul udat de ploaie face ca seminţele să crească şi astfel recolta să fie

bogată şi la bună vreme, la fel şi ogorul sufletului nostru udat de lacrimile
pocăinţei face ca florile virtuţilor să crească şi să răspândească mirosul lor cel
duhovnicesc plăcut lui Dumnezeu.
Lacrimile pocăinţei care au un loc pronunţat în spiritualitatea răsăriteană
şi sunt stări sufleteşti de umilinţă, de părere de rău pentru păcate; nu înseamnă
deprimare, ci dimpotrivă, sunt un mijloc purificator, o uşurare a inimii şi o
eliberare a omului din tirania păcatului. Lacrimile sunt semnul pocăinţei adânci
a omului, dar şi al mângâierii ce o simte, că Dumnezeu se milostiveşte de
pocăinţa lui şi-l iartă. În general omul nu poate plânge de la sine, decât în ciuda
nesocotirilor, a necazurilor care se abat asupra lui, a eşecurilor, deci din motive
de egoism. Dar atunci când varsă lacrimi fierbinţi pentru păcatele sale, dă
dovadă că inima sa a fost mângâiată de harul Duhului Sfânt. Prin aceste lacrimi
de pocăinţă dă dovadă că: “răsună geamătul Duhului Sfânt, este Duhul care
plânge domol în om”. 127
Mult folos aduc credinciosului lacrimile pocăinţei pentru că ele sunt nu
doar lacrimi fără durere, dar vor cântări greu în balanţă la judecată. Ele sunt cele
care ne ajută să dobândim fericirea, aşa cum ne învaţă şi Sfinţii Părinţi, căci
într-adevăr, lui Dumnezeu îi place când omul nu păcătuieşte şi umblă în calea
poruncilor, dar atunci când acesta încalcă poruncile divine, nu trebuie să cadă în
deznădejde, ci să verse lacrimi de pocăinţă pentru că, cu ajutorul lor va putea
dobândi din nou iertarea divină.
Lacrimile pocăinţei sunt cele care ne scapă de chinurile iadului şi de
aceea se cuvine să le vărsăm pentru păcatele noastre în această viaţă, pentru că
după aceea nu vor mai folosi la nimic: “Până când este vreme, prin puţine
lacrimi ale acestei vremi scurte şi prin pocăinţă ne iartă Dumnezeu toate
greşelile. Plângi aici puţin, ca să nu plângi acolo în veacul veacului în
întunericul cel din afară”. 128
Aceste lacrimi de căinţă adevărată care spală şi curăţă haina sufletului
de păcate, au vărsat la picioarele Mântuitorului mulţi vameşi, tâlhari, desfrânaţi
şi tot felul de păcătoşi, ştiuţi numai de Dumnezeu. Însă datorită lacrimilor
pocăinţei aceştia au fost iertaţi şi primiţi în rândul sfinţilor. Vărsând lacrimi de
pocăinţă aceştia s-au izbăvit nu numai de moartea cea veşnică datorită păcatelor
lor, dar au devenit în acelaşi timp locaşuri ale Duhului Sfânt, pentru că lacrima
pocăinţei este cea care “Curăţă şi răpeşte de la cele pământeşti şi înalţă şi uneşte
cu harul naşterii din Dumnezeu, şi prin aceasta îl îndumnezeieşte pe cel care o
are”. 129
De aceea se cuvine ca şi noi să lăsam ca pe obrajii noştrii să se prelingă
lacrimile pocăinţei, pentru că numai plângând pentru fărădelegile cu care ne-am
îngreuiat sufletul vom putea scăpa de osânda cea veşnică şi numai prin plânsul
fierbinte ne putem limpezi mintea noastră de imaginile pătimaşe.
 39

Lacrimile pocăinţei au o mare putere, iar sufletul care se pocăieşte nu

încetează să ceară, implorând, darul lacrimilor (donum lacrimarum), pentru că
acest dar “Este semn sigur că inima a fost topită în iubirea dumnezeiască”. 130
Că au o putere mare ne-o spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, arătând că focul
păcatelor poate fi stins doar cu ajutorul lacrimilor pocăinţei: “Să stingem
vâlvătaia păcatelor, nu cu apă multă, ci cu puţine lacrimi. Multul foc al
păcatului este stins şi cu o picătură de lacrimi; că lacrimile sting vâlvătaia
păcatelor şi spală mirosul greu al acestora”. 131 Iată cât este de mare puterea lor!
Având în vedere toate cele expuse mai sus, trebuie să nu uităm că
fiecare om în această viaţă se naşte de trei ori: prima dată se naşte din pântecele
mamei sale, a doua oară se naşte din apa în care este cufundat de preot în cadrul
Sfintei Taine a Botezului; iar a treia oară se naşte prin lacrimile pocăinţei, iar
această ultimă naştere este una pentru Împărăţia Cerurilor.
Izvorul lacrimilor pocăinţei pe care fiecare credincios îl dobândeşte
după Sfântul Botez, este mai puternic decât botezul; pentru că pe cel dintâi
primit în copilărie, noi l-am întinat prin păcate şi de aceea avem nevoie de o
nouă curăţire care se realizează prin aceste lacrimi ale pocăinţei numite de
Sfinţii Părinţi “al doilea botez”.
Iată deci, că pocăinţa şi lacrimile sale sunt un dar, de aceea curăţirea de
păcate se sfârşeşte cu mângâierea şi bucuria care ne invadează sufletul, iar odată
sufletul curăţat prin baia lacrimilor devine plăcut lui Dumnezeu şi astfel va
putea să-şi primească dreapta răsplată de la Acesta, adică dobândirea împărăţiei
cele veşnice.
 40

CONCLUZII

Omul acestui secol 20, pe lângă faptul că este un om modern, este şi

unul însingurat care trăieşte doar absenţa prezenţei lui Dumnezeu, fără a mai
avea capacitatea de a se defini şi cunoaşte pe sine însuşi ca fiind chip al lui
Dumnezeu şi aceasta pentru că a lăsat păcatul să prindă rădăcină adâncă în
sufletul său, păcat ce l-a făcut să se depărteze din ce în ce mai mult de Creatorul
său. De aceea el are nevoie de pocăinţă, căci aceasta este cea care îl ajută să
smulgă rădăcinile păcatelor, să-şi cureţe haina pe care a primit-o la Botez, dar
pe care a înnegrit-o de noroiul fărădelegilor. Pocăinţa este cea care îl face pe om
să se prezinte transfigurat înaintea Dreptului Judecător şi astfel să-şi primească
ca răsplată Împărăţia Cerurilor. Pocăinţa este cea care îl ajută pe om să se
trezească din mormântul păcatului ca dintr-un somn greu şi odată trezit să
lucreze cele necesare pentru mântuirea sufletului său.
Pocăinţa în viaţa credinciosului ortodox are un rol covârşitor atât ca
lucrare permanentă, dar şi ca sfântă taină pe care Mântuitorul instituind-o a pus-
o la îndemâna credincioşilor prin Sfânta Biserică, ca un balsam tămăduitor celor
dornici de a-şi vindeca sufletele de rănile pe care păcatul le produce.
Prin pocăinţă omul are posibilitatea de a face dovada cea mai sinceră că
şi-a revenit din amorţeala păcatului, că a sa conştiinţă care dormea sub toropeala
fărădelegilor s-a trezit şi astfel a devenit conştient că păcatul înseamnă depărtare
de Dumnezeu şi moarte spirituală, iar a trăi în Hristos şi departe de păcat
înseamnă a trăi în veşnicie. Pocăinţa este cea care îl ajută pe om să înţeleagă că
păcatul în care a trăit îl face pe acesta o fiinţa neputincioasă, iar eliberarea din
lanţurile acestuia îi dau credinciosului posibilitatea să devină o fiinţă care să
aspire la îndumnezeire.
Pentru credinciosul ortodox pocăinţa înseamnă a recunoaşte că există
bine şi rău, iubire şi ură şi să afirme că binele este mai puternic decât răul, iar
iubirea mai puternică decât ura. Pocăinţa este întoarcerea fiului risipitor la
Părintele Ceresc care pe toţi ne aşteaptă cu braţele deschise, este întoarcerea
oiţei celei pierdute la staulul şi turma de care s-a rătăcit. Ea este lucrarea prin
care omul ajutat de Dumnezeu, dar şi datorită efortului personal, se leapădă de
jugul păcatului şi ia hotărârea de a-L urma pe Cel ce a primit de bună voie să
pătimească şi să moară pentru mântuirea noastră, căci numai aşa devine acea “
slugă bună şi credincioasă “ care va primi drept răsplată nu lucruri trecătoare
care nu au nici o valoare pentru viaţa veşnică, ci Împărăţia Cerurilor.
În viaţa credinciosului ortodox alături de pocăinţa ca lucrare
permanentă, prin care acesta se luptă zi de zi, ceas de ceas cu păcatul care vrea
să-l doboare, o importanţă mare are şi Taina Pocăinţei, prin care omul are
posibilitatea să-şi golească sufletul încărcat de toată povara farădelegilor
săvârşite care îl copleşesc şi primind harul dumnezeiesc devine o făptură nouă,
fiu duhovnicesc al lui Dumnezeu şi mădular al Bisericii lui Hristos.
 41

Taina Pocăinţei este cea care îl amestecă pe cel care se pocăieşte de

păcatele care îl tulbură lăuntric, cu harul Duhului Sfânt care se revarsă asupra
credinciosului făcându-l pe acesta “ templu al Duhului Sfânt”. (1 Corinteni, 3,16
)
Taina Pocainţei şi virtutea pocăinţei sunt cele care îl transformă pe om
din fiu al pierzării, în moştenitor al Raiului ; din păcătosul de ieri, în sfântul de
mâine. De aceea importanţa acestora este atât de mare şi este indispensabilă
pentru credinciosul ortodox în viaţa sa duhovnicească şi în suişul său pe
muntele desăvârşiri.
 42

NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Pr. Prof. Constantin Galeriu, “Jertfă şi răscumpărare”, Editura
“Harisma”, Bucureşti, 1991, pag. 51
2.Ibidem, pag. 53
3. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, “Teologia Dogmatică Ortodoxă”,
vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1996, pag. 233
4. Olivier Clement, “Adevăr şi libertate”, traducere de Mihai Maci,
Editura “Deisis”, Sibiu, 1997, pag. 90
5. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit. , pag. 234
6. Idem, “Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă”, Editura Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1991, pag. 167
7. Ibidem, pag. 161
8. Sfântul Ioan Damaschinul, “Dogmatica”, trad. de Pr. Dumitru
Fecioru, Editura “Scripta”, Bucureşti, 1993, pag. 70
9. Jean Kovalevsky, “Taina originilor”, trad. de Dora Mezdrea, Editura
“Anastasia”, Bucureşti, 1996, pag. 75
10. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, “Teologia Dogmatică Ortodoxă”,
vol.1… pag. 281
11. Pr. Prof. Constantin Galeriu, op. cit., pag. 69
12. Petru Florea, “Opera exegetică a Sfântului Maxim Mărturisitorul”,
Editura “Academos”, Târgu Mureş, 1998, pag. 68
13. Pr. Prof. Constantin Galeriu, op. cit., pag. 78
14. Kallistos Ware, “Ortodoxia, calea dreptei credinţe”, trad. de E.
Chiosa, G. Jacotă şi Pr. D. Ailincăi, Editura “Trinitas”, Iaşi, 1993, pag. 63
15. Sfântul Teofan Zăvorâtul, “Calea spre mântuire”, trad. de Arhim.
Paulin Lecca, Editura “Regia Autonomă a Monitorului Oficial”, Bucureşti,
1999, pag. 121
16. Alexander Schmemann, “Postul cel Mare”, trad. de Andreea şi
Laurenţiu Constantin, Editura “Deisis”, Bucureşti, 1998, pag. 82
17. Sfântul Teofan Zăvorâtul, op. cit., pag. 136
18. Constantin Eugen Jurcă, “Taina Mărturisirii”, în “Studii Teologice”,
nr.5, 1986, pag. 101
19. Prot. Dr. Simeon Radu, “Pocăinţa în religiile precreştine”, în
“Mitropolia Ardealului”, nr. 4-6, 1965, pag. 331
20. Pr. Ilarion Felea, “Pocăinţa”, Sibiu, 1939, pag. 5-16
21. Prot. Dr. Simion Radu, art. cit., pag. 332
22. Ibidem, pag. 346
23. Pr. Petre Vintilescu, “Spovedania şi duhovnicia”, Alba Iulia, 1995,
pag. 127
24. Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii despre pocăinţă”, trad. de Pr.
Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, pag. 50
 43

25. Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu,
“Arheologia biblică”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, pag. 248
26. Ibidem, pag. 262
27. Prot. Dr. Simion Radu, art. cit., pag. 340
28. Olivier Clement, “Puterea credinţei”, trad. de Alexandrina
Andronescu, Editura “Pandora”, Târgovişte, 1999, pag. 78
29. Prot. Dr. Simion Radu, art. cit., pag. 334
30. Idem, “Despre adevărata căinţă”, în “Glasul Bisericii”, nr. 7-8,
1976, pag. 694
31. Petru Florea, op. cit., pag. 139
32. Arhimandritul Sofronie, “Mistica vederii lui Dumnezeu”, trad., note
şi comentariu de Irineu Slătineanul, Arhiereu vicar, Editura “Adonai”,
Bucureşti, 1995, pag. 48
33. Pr. Ioan Bunea, “Pocăinţa – îndatorire de căpetenie a creştinului”, în
“Mitropolia Olteniei”, nr. 11-12, 1957, pag. 740
34. Olivier Clement, “Cântecul lacrimilor”, trad. de Ileana Brie, Editura
“Patmos”, Cluj-Napoca, 1999, pag. 74
35. Kallistos Ware, “Împărăţia lăuntrică”, trad. de Sora Eugenia Vlad,
Editura “Christiana”, Bucureşti, 1996, pag. 49
36. Dcd. Nicolae Stoleru, “Rolul pocăinţei pentru promovarea
moralităţii credinciosului”, în “Studii Teologice”, nr. 1-2, 1973, pag. 60
37. Pr. Ioan Bunea, art. cit., pag. 738
38. Clement Alexandrinul, “Stromatele” – Scrisori partea a doua, trad.,
cuvânt înainte, note şi introducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, pag. 249
39. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, “Trăirea lui Dumnezeu în
Ortodoxie”, Editura “Dacia”, Cluj-Napoca, 1993, pag. 151
40. Drd. Sima Gheorghe, “Lucrarea Sfântului Duh prin Taina
Spovedaniei şi “Pocăinţa” după Mişcarea fundamentaliştilor”, în “Ortodoxia”,
nr. 2-3, 1994, pag. 115
41. Pr. Irineu Crăciunaş, “Învăţătura ortodoxă despre pocăinţă”, în
“Ortodoxia”, nr. 3, 1960, pag. 390
42. Andrei, Episcopul Alba Iuliei, “Spovedanie şi comuniune”, Alba
Iulia, 1998, pag. 81
43. Pr. Ilarion Felea, op. cit., pag. 39
44. Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii la Matei” – Scrieri partea a treia,
trad., introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, pag. 122
45. Kallistos Ware, “Împărăţia lăuntrică”… pag. 46
46. Olivier Clement, “Puterea credinţei”, trad. de Alexandrina
Andronescu şi Daniela Cioscai, Editura “Pandora”, Târgovişte, 1999, pag. 25
47. Arhimandritul Sofronie, op. cit., pag. 202
 44

48. Pr. Prof. Ioan Bria, “Credinţa pe care o mărturisim”, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987,
pag. 270
49. Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pag 177
50. Diac. Prof. Nicolae Balca, “Etapele psihologice ale mărturisirii”, în
“Studii Teologice”, nr. 1-2, 1955, pag. 28
51. Paul Evdokimov, “Ortodoxia”, trad. de Irineu Popa, Arhiereu Vicar,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1996, pag. 317
52. Protosinghel Petroniu Tănase, “Uşile pocăinţei”, Editura “Trinitas”,
Iaşi, 1994, pag. 20
53. Sfântul Macarie Egipteanul, “Omilii duhovniceşti”, Colecţia Părinţi
şi Scriitori Bisericeşti, nr. 34, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1992, pag. 191
54. Pr. Ioan Bunea, art. cit., pag. 737
55. Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pag 131
56. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, “Tâlcuiri noi la texte
vechi”, Sibiu, 1989, pag. 158
57. Alexander Schmemann, op. cit., pag. 19
58. Pr. Ioan C. Teşu, “Teologia necazurilor”, Editura “Christiana”,
Bucureşti, 1998, pag. 117
59. Sfântul Efrem Sirul, “Cuvinte şi învăţături”, tomul 1, Editura “Buna
Vestitre”, Bacău, 1997, pag. 221
60. Pr. Conf. Alexandru I. Ciurea, “Cuvânt la Marele Canon al
Sfântului Andrei Criteanul”, în “Glasul Bisericii”, nr. 3-4, 1955, pag. 171
61. Sfântul Teofan Zăvorâtul, op. cit., pag. 115
62. Clement Alexandrinul, op. cit., pag 128
63. Kallistos Ware, op. cit., pag. 55
64. Sfântul Grigorie Palama, “Despre rugăciune”, în Filocalia, vol. 7,
trad., introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura
“Humanitas”, Bucureşti, 1999, pag. 252
65. Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pag. 59
66. Cuviosul Siluan Athonitul, “Între iadul deznădejdei şi iadul
smereniei”, trad. de Pr. Prof. Ioan Ică şi Diac. Asist. Ioan I. Ică Jr., Editura
“Deisis”, Alba-Iulia, 1994, pag. 114
67. Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, “Rugaţi-vă neîncetat”, trad.
de Rodica Buga şi Pr. Prof. Nicolae Buga, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, pag. 200
68. Sfântul Efrem Sirul, “Cuvinte şi învăţături”, cartea a treia, Editura
“Buna Vestire”, Bacău, 1997, pag. 216
69. Alexander Schmemann, op. cit., pag. 162
 45

70. Sfântul Efrem Sirul, “Cuvinte şi învăţături”, Tomul întâi, Editura

“Buna Vestire”, Bacău, 1997, pag. 368
71. Pr. Asist. Dumitru Popescu, “Pocăinţa ca refacere a legăturii
credinciosului cu Dumnezeu şi cu semenii”, în “Biserica Ortodoxă Română”,
nr. 9-10, 1971, pag 1022
72. Drd. Sima Gheorghe, art. cit., pag. 117
73. Sfântul Teofan Zăvorâtul, op. cit., pag. 69
74. Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., pag. 93
75. Pr. Irineu Crăciunaş, art. cit., pag. 389
76. Arhimandritul Sofronie, op. cit., pag. 33
77. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, “Teologia Dogmatică Ortodoxă”,
vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1997, pag. 83
78. Vladimir Soloviov, “Fundamentele spirituale ale vieţii”, st. intr. şi
trad. de Diac. Ioan I. Ică Jr., Editura “Deisis”, Alba Iulia, pag. 131
79. Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pag. 121
80. Pr. Ilarion Felea, op. cit., pag. 69
81. Pr. Ioan Buga, “Pastorala – calea preoţiei”, Editura “Sfântul
Gheorghe-Vechi”, Bucureşti, 1999, pag. 174
82. Pr. Prof. Constantin Galeriu, “Taina Mărturisirii”, în “Ortodoxia”,
nr. 3-4, 1979, pag. 485
83. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, “Trăirea lui Dumnezeu în
Ortodoxie”…, pag 139
84. Pr. Prof. Dumitru Radu, “Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiţia
apostolică din punct de vedere ortodox”, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr.
11-12, 1980, pag. 1135
85. Pr. Ioan Teşu, op. cit., pag. 105
86. Pr. Prof. Constantin Galeriu, art. cit., pag. 490
87. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., pag. 148
88. Pr. Olivian Pop, “Sfântul Ioan Casian – despre stăpânirea pornirilor
păcătoase din om”, Editura “Tradiţia”, Bucureşti, 1999, pag. 115
89. Vladimir Lossky, “Teologia mistică a Bisericii de Răsărit”, trad.,
studiu introductiv şi note de Pr. Vasile Răducă, Editura “Anastasia”, Bucureşti,
pag. 235
90. Pr. Prof. Constantin Galeriu, “Sensul creştin al pocăinţei”, în
“Studii Teologice”, nr. 6-7, 1967, pag. 677
91. Diac. Prof. O. Bucevschi, “Vină şi căinţă”, în “Glasul Bisericii”,
nr.10, 1956, pag. 548
92. Diac. Prof. Nicolae Balca, “Etapele psihologice ale mărturisirii”, în
“Studii Teologice”, nr. 1-2, 1955, pag. 36
93. Dcd. Emanuel Banu, “Importanţa Sfintelor Taine în creşterea
noastră în Hristos”, în “Studii Teologice”, nr. 7-10, 1976, pag. 690
94. Dcd. Constantin Jurcă, art. cit.,pag. 112
 46

95. Paul Evdokimov, op. cit., pag. 316

96. Pr. Prof. Constantin Galeriu, “Taina Mărturisirii”, în “Ortodoxia”,
nr.3, 1979, pag. 497
97. Kallistos Ware, op. cit., pag. 51
98. Ibidem
99. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, “Chipul nemuritor al lui
Dumnezeu”, Craiova, 1987, pag. 134
100. Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, op. cit., pag. 198
101. Kallistos Ware, “Ortodoxia, calea dreptei credinţe”…pag. 122
102. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, “Trăirea lui Dumnezeu în
Ortodoxie”…,pag. 150
103. Sfântul Isaac Sirul, “Cuvântul 55-Despre patimii” în Filocalia,
vol.10, trad.,intr. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura “Harisma”,
Bucureşti, 1981, pag. 277
104. Petru Damaschinul, “Despre omorârea patimilor” în Filocalia,
vol.5… Editura “Harisma”, Bucurşti, 1995, pag. 223
105. Ibidem, pag.222
106. Sfântul Ioan Scărarul, “Scara dumnezeiască”, în Filocalia, vol. 9…
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1980, pag. 185
107. Marcu Ascetul, “Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc din
fapte”, în Filocalia, vol. 1, Editura “Humanitas”, Bucureşti, 1999, pag. 261
108. Teognost, “Despre făptuire, contemplaţie şi preoţie”, în Filocalia,
vol.4, Editura “Harisma”, Bucureşti, 1994, pag. 285
109. Teolipt, “Cuvinte despre ostenelile vieţii călugăreşti”, în Filocalia,
vol.7, Editura “Humanitas”, Bucureşti, 1999, pag.66-67
110. Sfântul Maxim Mărturisitorul, “Capete despre dragoste. Suta a
doua”, în Filocalia, vol. 2, Editura “Humanitas”, Bucureşti, 1999, pag. 51
111. Cuviosul Isaia Pusnicul, “29 de cuvântări”, în Filocalia, vol. 12
Editura “Harisma”, Bucureşti, 1991, pag.153
112. Calist şi Ignatie Xanthopol, “Metodă şi regule foarte amănunţite
pentru cei ce-şi aleg şa vieţuească în linişte şi singurătate”, în Filocalia vol. 8,
Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1979, pag. 24
113. Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., pag. 136
114. Ibidem, pag. 152
115. Sfântul Isaac Sirul, op. cit.,pag. 364
116. Ibidem, pag. 205
117. Sfântul Clement Romanul, op. cit., pag. 115
118. Sfântul Isaac Sirul, op. cit., pag. 361
119. Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., pag. 97
120. Ibidem, pag. 102
121. Ibidem, pag. 51
 47

122. Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit., pag. 72

123. Teolipt, op. cit., pag. 66
124. Sfântul Simeon Noul Teolog, “Cele 225 de capete teologice şi
practice”, în Filocalia, vol. 6, Editura “Humanitas”, 1997, pag. 74
125. Cuviosul Nichita Stithatul, “Cele 300 de capete despre făptuire,
despre fire şi despre cunoştinţă”, în Filocalia, vol. 6, Editura “Humanitas”,
Bucureşti, 1997, pag.230
126. Ibidem, pag. 216
127. Olivier Clement, “Cântecul lacrimilor”… pag. 74
128. Sfântul Efrem Sirul, “Cuvinte şi învăţături”, tomul 1, … pag. 224
129. Sfântul Grigorie Palama, op. cit., pag. 252
130. Vladimir Lossky, op. cit., pag. 235
131. Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii despre pocăinţă”,… pag.
141
 48

BIBLIOGRAFIE
A. 1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991
B. Operele Sfinţilor Părinţi
2.Calist şi Ignatie Xanthopol, Metodă şi regulă foarte amănunţită
pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, trad., intr. şi note de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 8, Editura Institului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979
3.Clement Alexandrinul, Stromatele, în Scrisori partea a 2-a, trad.,
cuvânt înainte, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982
4.Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţaturi, tomul 1, Editura “Buna
Vestire”, Bacău, 1997
5.Ibidem, cartea a 3-a, Editura “Buna Vestire”, Bacău, 1996
6.Sfântul Grigorie Palama, Despre rugăciune, Filocalia, vol. 7,
Editura “Humanitas”, Bucureşti, 1999
7.Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Dumitru Fecioru,
Editura “Scipta”, Bucureşti, 1993
8.Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, trad. de Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti,1998
9.Idem, Omilii la Matei, trad., intr., indici şi note de Pr. Dumitru
Fecioru, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1994
10.Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, Filocalia,
vol. 9, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1980
11.Sfântul Isaac Sirul, Cuvântarea 55-Despre patimi, Filocalia, vol.
10, Editura “Harisma”, Bucureşti, 1981
12.Cuviosul Isaia Pusnicul, 29 de cuvinte, Filocalia, vol. 12, Editura
“Harisma”, Bucureşti, 1991
13.Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, din colecţia
Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, nr. 34, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu,
Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1992
14.Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipue că se îndreptăţesc din
fapte, Filocalia, vol. 1, Editura “Humanitas”, Bucureşti 1999
15.Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste.Suta a 2-a,
Filocalia, vol. 2,Editura “Humanitas”, Bucureşti, 1999
16.Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire,
despre fire şi despre cunoştinţă, Filocalia, vol. 6, Editura “Humanitas”,
Bucureşti, 1997
 49

17.Petru Damaschin, Despre omorârea patimilor, Filocalia, vol. 5,

Editura “Harisma”, Bucureşti, 1991
18.Scrierile părinţilor apostolici, trad., note şi indici de Pr. Dr.
Dumitru Fecioru, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1995
19.Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi
practice, Filocalia, vol. 6, Editura “Humanitas”, Bucureşti 1997
20.Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, trad. de Arhim.
Paulin Lecca, Editura “Regia Autonomă Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1999
21.Teognost, Despre făptuire, contemplaţie şi preoţie, Filocalia, vol.
4, Editura “Harisma”, Bucureşti, 1994
22.Teolipt, Cuvinte despre ostenelile călugăreşti, Filocalia, vol. 7,
Editura “Humanitas”, Bucureşti, 1999
C. Teologi ortodocşi
23.Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru; Corniţescu, Diac. Prof. Dr.
Emilian, Arheologia biblică, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994
24.Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Spovedanie şi comuniune, Alba
Iulia, 1998
25.Athonitul, Siluan, Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei, trad.
de Pr. Prof. Ioan Ică şi Diac. Ioan I. Ică Jr., Editura “Deisis”, Alba Iulia, 1994
26.Balca, Diac. Prof. Nicolae, Etapele psihologice ale mărturisirii,
Studii Teologice, nr. 1-2, 1955
27.Banu, Dcd. Emanuel, Importanţa Sfintelor Taine în creşterea
noastră în Hristos, Studii Teologice, nr. 7-10, 1976
28.Bria, Pr. Prof. Ioan, Credinţa pe care o mărturisim, Editura
Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987
29.Bucevschi, Prof. Diac. O., Vină şi căinţă, Glasul Bisericii, nr. 10,
1956
30.Buga, Pr. Ioan, Pastorala-calea preotului, Editura “Sfântul
Gheorghe-Vechi”, Bucureşti, 1999
31.Bunea, Pr. Ioan, Pocăinţa-îndatorire de căpetenie a creştinului,
Mitopolia Olteniei, nr. 11-12, 1957
32.Ciurea, Pr. Conf. Alexandru Ion, Cuvânt la Marele Canon al
Sfântului Andrei Criteanul, Glasul Bisericii, nr. 3-4, 1955
33.Clement, Olivier, Adevăr şi libertate, trad. de Mihai Maci, Editura
“Deisis”, Sibiu, 1997
34.Idem, Puterea credinţei, Editura “Pandora”, Târgovişte, 1999
35.Idem, Cântecul lacrimilor, trad. de Ileana Brie, Editura “Patmos”,
Cluj-Napoca, 1999
36.Costa de Beauregarde, Pr. Marc-Antoine, Rugaţi-vă neîncetat,
trad. de Rodica Buga şi Pr. Prof. Nicolae Buga, Editura Institului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998
 50

37.Cracinaş, Pr. Irineu, Învăţătura ortodoxă despre pocăinţă,

Ortodoxia, nr. 3, 1960
38.Evdokimov, Paul, Ortodoxia, trad. de. Dr. Irineu Ioan Popa,
Arhiereu Vicar, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1996
39. Felea, Pr. Ilarion, Pocăinţa, Sibiu, 1939
40. Florea, Petru, Opera exegetică a Sfântului Maxim Mărturisitorul,
Editura “Academos”, Târgu-Mureş, 1998
41. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Jertfă şi răscumpărare, Editura
“Harisma”, Bucureşti, 1991
42. Idem, Sensul creştin al pocăinţei, Studii Teologice, nr. 6-7, 1967
43. Idem, Taina Mărturisirii, Ortodoxia, nr. 3-4, 1979
44. Kovalevsky, Jean, Taina originilor, trad. de Dora Mezdrea,
Editura “Anastasia”, Bucureşti, 1996
45. Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad.,
studiu introductiv şi note de Pr. Vasile Răducă, Editura “Anastasia”, Bucureşti,
1993
46. Plămădeală, Mitropolitul Ardealului Andrei, Tâlcuiri noi la texte
vechi, Sibiu, 1989
47. Idem, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura
“Pronostic S.R.L.”, Bucureşti, 1995
48. Pop, Pr. Olivian, Sfântul Ioan Casian – despre stăpânirea
pornirilor păcătoase din om, Editura “Tradiţie”, Bucureşti, 1999
49. Popescu, Pr. Asist. Dumitru, Pocăinţa ca refacere a legăturii
credinciosului cu Dumnezeu şi cu semenii, Biserica Ortodoxă Română, nr.9-10,
1971.
50. Radu, Pr. Prof. Dumitru, Sfintele Taine ale Bisericii după
Tradiţia apostolică din punct de vedere ortodox, Biserica Ortodoxă Română, nr.
11-12, 1980
51. Radu, Prot. Dr. Simion, Pocăinţa în religiile precreştine,
Mitropolia Ardealului, nr. 4-6, 1965
52. Idem, Despre adevărata căinţă, Glasul Bisericii, nr. 7-8, 1976
53. Schmemann, Alexander, Postul cel Mare, trad. de Andreea şi
Laurenţiu Constantin, Editura “Deisis”, Bucureşti, 1998
54. Sima, Drd. Gheorghe, Lucrarea Sfântului Duh prin Taina
Spovedaniei şi “Pocăinţa” după Mişcarea fundamentaliştilor, Ortodoxia, nr. 2-3,
1994
55. Soloviov, Vladimir, Fundamentele spirituale ale vieţii, trad. de
Diac. Ioan I. Ică Jr., Editura “Deisis”, Alba-Iulia, 1994
56. Sofronie, Arhimandrit, Mistica vederii lui Dumnezeu, trad., note
şi comentarii de Irineu Slătineanul, Arhiereu Vicar, Editura “Adonai”,
Bucureşti, 1995
 51

57. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol. 1, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1996
58. Ibidem, vol. 3, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997
59. Idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura
Mitropolia Olteniei, Craiova, 1991
60. Idem, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Editura “Dacia”, Cluj-
Napoca, 1995
61. Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropolia
Olteniei, Craiova, 1987
62. Stoleru, Drd. Nicolae, Rolul pocăinţei pentru promovarea
moralităţii credinciosului, Studii Teologice, nr. 1-2, 1973
63. Tănase, Protosinghel Petroniu, Uşile pocăinţei, Editura
Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994
64. Teşu, Pr. C. Ioan, Teologia necazurilor, Asociaţia filantropică
medicală creştină “Christiana”, Bucureşti, 1998
65. Vintilescu, Pr. Petre, Spovedanie şi duhovnicie, Alba-Iulia, 1995
66. Ware, Ep. Kallistos, Ortodoxia, calea dreptei credinţe, trad. de E.
Chiosa, G. Jacotă şi Pr. D. Ailincăi, Editura “Trinitas”, Iaşi, 1993
67. Idem, Împărăţia lăuntrică, trad. de Sora Eugenia Vlad, Asociaţia
filantropică medicală creştină “Christiana”, Bucureşti, 1996