Introducere

Nu există unu domeniu anume care să poată prezenta omul în complexitatea

sa.Unul dintre avantajele interdisciplinarității este acela că interdisciplinaritatea
presupune înțelegerea omului în complexitatea sa.

Teologia își are temeiul în Revelație. Eu nu mă bazez doar pe minte mea. Și

nici nu mă uit la lume și doar admir frumusețile ei, ci, uitându-mă la frumusețile
lumii, caut un Creator.
Heidegger spune că „Ființa supremă e preocuparea teologilor, iar ființa
umană e preocuparea filosofilor”.
Nu este important, însă, că eu doar știu de Creator, ci trebuie să știu ce imi
spune Dumnezeu.
Teologia există! Eu doar trebuie să accept Teologia și să mă despătimesc
pentru a o înțelege.
Filosofia pune accent pe propria strădanie. Ea vorbește despre viața ca luptă
și se bazează pe ceea ce simte omul.
Filosofia exprimă reflecția omului asupra lucrurilor. Arma ei este rațiunea și
principiile, iar instrumentul, gândirea. Temeiul gândirii este îndoiala. „Mă
îndoiesc, deci cuget”. Eu testez lucrurile în care să cred. Judec lucrurile, deci cuget.
Iar dacă eu cuget, ajung la adevăruri existențiale. Astfel, existența se întemeiază pe
cugetare. Primează judecățile, argumentele.
Omul este înfrânt de propriile aspirații când acestea sunt prea mari.
Știința
În sec. XVI-XVIII, științele naturii au progres pentru că fizicienii construiau
lucruri care ajută. Fizicienii nu doar vorbeau, ci construiau efectiv lucruri
materiale. Știința nu este istorie; știința înseamnă precizie.

1
 Teologul german, Wilhelm Dilthey vorbește despre științele naturii și
științele spiritului. Există științele naturii unde eu pot măsura lucrurile, aceeași
măsurătoare fiind peste tot, și există științele spiritului în care nu avem parte de
precizie, dar avem parte de adâncimi pe care le putem cunoaște, și putem găsi
înțelesuri comune. Imprecizia este obligatorie pentru științele spiritului. Poate
cineva să se judece pe deplin?! De aceea, imprecizia este obligatorie pentru
autenticitate.
În Filocalia, vol III, Sf. Maxim Mărturisitorul spune că „Nimeni nu Îl poate
cunoaște pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu încape în om”. Dogmele nu spun
ce este Dumnezeu, ci spun ce nu este Dumnezeu. Dacă ar spune ce este Dumnezeu,
înseamnă că L-ar măsura pe Dumnezeu.
Putem vorbi despre cel puțin 3 arii de legătură între Teologie, Filosofie și
Știință:
1. Temeiurile sau adâncimile ultime ale omului
Conștiința-conștiență, conștientizare, minte.
Teologia persoanei vorbește despre minte, inimă, cuget rațiune.
Medicina vorbește despre conștiență.
În Psihologie se vorbește despre cogniție.
Filosofia vorbește despre filosofia minții.
În Teologie, eu descopăr conștiința ,ea doar prin conștiința mea. Conștiința
este și obiectivă, și subiectivă(nu se poate măsura din afară). Conștiința e mai mare
ca sferă decât conștiența. A face ceva conștient nu înseamnă a conștientiza ceea ce
faci. Conștiința mai largă vede temeiuri, esență, adâncimi.
2. Științele sociale sau comportamentele
În Folocalie găsim principiul „Ce facem, ne face!”
Psihologia vorbește despre cogniții sociale, adică noi copiem ceea ce vine
din exterior. Lumea ne face pe noi.
2
 3. Neuroștiințele vieții spirituale
-compasiune
-recunoștință
-iertare
-contemplația
-mecanismul plăcerii
-rugăciune
-însingurarea
-comunicarea interpersonală

„Orice virtute începe cu falsa virtute”.

Bunătatea ≠ facerea de bine. Hristos nu a făcut bine, Hristos este Bun.
Bunătatea trebuie să aibă reziliență. Reziliența înseamnă capacitatea de a înfrunta
și depăși suferința.
Tăcerea poate mai mult decât cuvântul. Experiența nu se poate transmite
prin cuvânt. Richard Rohr spune că „Oamenii transformați transformă oameni.
Educația nu transformă!”. Paradigma filocalică „Îngrijește-te de tine însuți!” este
temelia vieții spirituale.
Vocația este locul de întâlnire dintre foamea cea mai mare a lumii și bucuria
cea mai mare a omului.
Să mori nu e durere, durere este să nu fi trăit niciodată deplin.

3
 Chip și asemănare

„Și a zis Dumnezeu: « Să facem pe om după chipul și după asemănarea

Noastră»”( Fac. 1, 27). Persoana umană creată de Dumnezeu are chipul lui
Dumnezeu și tinde spre asemănarea cu Dumnezeu. Crearea omului ,,după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu” cuprinde o multitudine de semnificații:
1. „Chipul și asemănarea” face referire la Dumnezeu Treime. Crearea omului
după chipul lui Dumnezeu Treime arată că la baza existenței omului stă o Ființă
Care Se comunică, stă iubirea lui Dumnezeu.
Sfânta Treime este înțeleasă ca fiind unitate și treime de Persoane. Unitatea
presupune atât faptul că Persoanele Sfintei Treimi au aceeași ființă, cât și că
Persoanele Sf. Treimi sunt în comuniune de iubire în această ființă. Treimea de
Persoane înseamnă că aceste Persoane Se iubesc, Se conțin și Se comunică.
Ființa omului este legată de relație de la creație. Omul primordial este creat de
Dumnezeu iubire, el vine la existență din iubirea lui Dumnezeu și trăiește în
iubirea lui Dumnezeu. O imagine iconică a acestei nașteri din iubirea lui
Dumnezeu, este nașterea omului în lume: omul care se naște în lume se naște prin
iubirea a două persoane.
O altă imagine iconică a Sfintei Treimi este și Taina Cununiei. Când vorbim de
diversitate în unitate în Sfânta Treimi putem spune că diversitatea este alcătuită din
entități deschise una alteia. Despre diversitatate în unitate este și Taina Sfintei
Cununii pentru că și aici avem două persoane și o ființă.
Ființa legată de relație se poate vedea nu numai la nașterea persoanei, ci și pe
parcursul vieții. Legătura, relația se vede în experiența iubirii. Persoana umană nu
poate crește în afara relației. În iubire noi creștem. Pe de o parte, creștem pentru că
persoana care ne iubește ne vede mai buni decât suntem, și de aceea ne străduim să
creștem ca să nu-i înșelăm așteptările. Pe de altă parte, vedem persoana care ne

4
iubește și pe care o iubim, mai bună decât noi și ne considerăm nevrednici de
iubirea ei, de aceea ne străduim să creștem ca să merităm iubirea ei.
2. Nu este de ajuns ca oamenii să se iubească între ei și să rămână doar la
stadiul de prețuire a iubirii pe care o dau și o primesc, ci iubirea dintre oameni
trebuie să fie roditoare.
Adevărata dragoste se certifică prin rod. Însă, nu prin presiunea iubirii, ci prin
firescul iubirii trebuie să se nască rodul. Rodul iubirii Sfintei Treimi este creația.
Rodul iubirii dintre persoanele umane este nașterea altei persoane și comuniunea
cu celelalte persoane în Dumnezeu.
Foarte important este acest aspect atunci când vrem să consiliem o persoană. În
primul rând trebuie să vedem dacă persoana care vrea să fie consiliată, are rod în
comunitatea în care trăiește. Dacă nu are rod înseamnă că e văduvită de iubire și
acesta este punctul de la care trebuie să plecăm pentru a o consilia.
3. Rodul iubirii dintre persoane înseamnă dăruire și jertfelnicie. Omul este
chemat să se dăruiască.
La baza existenței omenești este o iubire care se jertfește. De aceea, pentru ca să
se realizeze, omul trebuie să se jertfească. Jertfa însoțește devenirea omului.
Comunicarea și comuniunea înseamnp jertfă. Cu alte cuvinte, nu suntem în
comunicare cum vrem noi să fim, ci cum vrea semenul și cum are el nevoie.
Comunicarea și comuniunea trebuie să vizeze un rod și să poarte chipul jertfei.
Comunicarea trebuie să fie golire de sine pentru umplerea prin dragoste. Aceasta
este comunicarea autentică.
Astăzi, comunicarea nu mai este autentică, este o comunicare persuasivă,
pervertită. Printr-o astfel de comunicare, omul vrea să se afirme pe sine, să-l
supună pe celălalt, și nu să sporească iubirea și să crească în iubire.
Sfânta Treime este modelul suprem de iubire care nu se afirmă pe Sine, ci
fiecare Persoană afirmă prin iubire și dă întâietate Celeilalte Persoane. Tatăl Se
5
bucură de Fiul și de Duhul; Fiul Se bucură de Tatăl și de Duhul, iar Duhul Se
bucură de Tatăl și de Fiul. Fiecare Persoană Se golește pentru a-I face loc
Celeilalte.
„La baza existenței omului este o Ființă iubitoare care experiază în comuniunea
treimică jertfelnicia Uneia față de Alta”. (Pr. Stăniloae)
Întâietatea dată celuilalt stă la baza iubirii dintre semeni și dintre oameni și
Dumnezeu. Postura de jertfă a omului îi dă acestuia sentimentul de împlinire.
Starea de fericire înseamnă starea de jertfă. Cu cât se jertfește mai mult, omul e
mai fericit.
4. Chipul lui Dumnezeu este darul lui Dumnezeu pentru om, este un dat, dar la
asemănare trebuie să ajungă omul prin străduința de a înainta în comuniune cu
Dumnezeu și cu semenii.
Omul nu este o ființă deplin calificată. În potență, persoana este deja în
asemănare. Persoana se deschide altei persoane pentru că nu își este suficientă .
Astfel, comunicarea este expresia faptului că omul nu este deplin prin sine însuși,
ci trebuie să lucreze permanent la desăvârșirea sa, și permanent să lucreze pentru
mântuirea semenilor.
5. Deschiderea spre comuniune trebuie să fie liberă pentru ca persoana să poată
înainta în comuniune și iubire. Comunicarea și comuniunea nu pot fi înțelese decât
dacă presupun și întăresc libertatea omului.
Pentru a se deschide prin comunicare omul trebuie să-și asume vulnerabilitățile.
Iar acest lucru trebuie să îl facă în mod liber și sincer. O comunicare devine
autentică dacă acoperă și faptele mele vulnerabile, rușinoase. Omul care are
anumite fapte rele și nu le comunică, nu este liber. Asta nu înseamnă că el nu altul
îi cere să mărturisească, ci pur și simplu, simpla prezență a celuilalt îl face să se
simtă rob, și să nu fie liber pentru că nu mărturisește.

6
 Libertatea omului este respectată chiar și atunci când pare că Dumnezeu îi
îngrădește libertatea prin poruncă. I s-a poruncit omului să nu mănânce din pom,
dar nu i s-a interzis, pentru că a putut să mănânce; aici se vede libertatea omului.
Ființa nu poate exista decât în persoane care se află în comuniune. Și atunci
cum putem spune că persoana este liberă dacă prin constituția ei se află în
comuniune? Nu ființa este liberă să aleagă comuniunea sau nu, căci ființa există
doar în comuniune, însă alegerea persoenei este liberă! Persoana este liberă să-și
aleagă persoanele cu care să fie în comuniune.
Toate aceste semnificații cu privire la crearea omului „după chipul și după
asemănarea lui Dumnezeu” ne arată că persoana umană este chemată să crească în
comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu semenii, prin iubirea pe care o dăruiește și
prin jertfa care face ca iubirea să rodească. Din iubire omul ia putere să se
jertfească, și prin jertfă iubirea sporește. Dar în această iubire care pătimește
împreună cu ceilalți, persoana se unește tot mai mult cu celelalte persoane.
Iubirea fără jertfă nu există, și nici jertfă fără iubire nu poate fi. Despre jertfa
supremă a Fiului lui Dumnezeu prin care Dumnezeu îi dăruiește omului toată
iubirea Sa vorbește Sf. Isaac Sirul : ,,Dacă Hristos ar fi vrut să ne mântuiască, doar
ar fi murit, nu S-ar fi răstignit. S-a răstignit pe Cruce nu ca să ne mântuiască, ci ca
să ne arate iubirea Sa”. Orice moarte a lui Hristos era suficientă pentru mântuire.
El S-a răstignit pentru a ne arăta iubirea pe care ne-o poartă.

7
 Trup și suflet
Există o strânsă legătură între trup și suflet. Sufletul se exprimă prin trup.
Trupul este dat omului ca să se cunoască pe sine, ca să creeze.
Pr. Stăniloae, în Dogmatica, vol III, vorbește despre strânsa legătură dintre
suflet și trup. El spune astfel: „Îmbrățișând pe cineva drag, ating trupul meu de
trupul lui și sufeletele se bucură”. Pe de o parte sufletul meu îl văd în mișcările
trupului, pe de altă parte simt în suflet ceea ce mă atinge în trup.
Trăsăturile neîmpărțit și neamestecat cu privire la unirea firii dumnezeiești cu
firea omească în Iisus Hristos, sunt valabile și pentru om, cu privire la legătura
dintre trup și suflet.
Un trup pătimaș, care își supune sufletul pornirilor sale pătimașe, deformează
realitatea. De aceea este foarte important ca atunci când vrem să analizăm faptele
cuiva, să vedem dacă nu cumva le analizăm plecând de la principiile noastre
pătimașe care ne ghidează viața. Trupul celuilelt eu îl văd prin trupul meu, iar dacă
trupul meu este pătimaș, mă împiedică să văd ceea ce vrea celălalt să-mi transmită.
De aceea cel mai important lucru pentru viața duhovnicească este despătimirea.
Doar prin despătimire putem percepe realitatea așa cum este.
Principiul de bază al trupului este sufletul, în acest sens sufletul este mai
valoros decât trupul. În virtutea strânsei legături între trup și suflet, tot ceea ce se
întâmplă în trup se răsfrânge și în suflet, și tot ceea ce se întâmplă în suflet se
răsfrânge în trup. Trupul contează în viața sufletească. În exercițiul lumii sensibile,
pe măsura experienței trupului, sufletul trebuie să crească.
Mintea omului se hrănește din cer, cu hrană dumnezeiască; sufletul se hrănește
cu înțelesurile minții; iar trupul se hrănește cu înțelesurile sufletești.
Omul trupesc se hrănește din lume. Fer. Augustin spune: „Cine nu ajunge
duhovnicesc în trupul său, ajunge trupesc în sufletul său”.

8
 Odată cu crearea omului începe istoria lumii, care este:
- istoria iubirii lui Dumnezeu adresate omului;
- istoria eșecurilor omenești de a se realiza fără Dumnezeu;
- istoria succeselor pe care le realizăm în comuniune cu Dumnezeu.
Această istorie a lumii este definită prin crearea omului după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu. De aceea primul lucru despre care trebuie să vorbim
atunci când vrem să spunem ceva despre om, este că omul este chipul lui
Dumnezeu și tinde spre asemănarea cu Dumnezeu.

9
 Despre om
1. Omul nu știe ce este eul, dar îl trăiește la maxim. Deși persoana este
conștientă de sine, ea nu cunoaște deplin ce este acest sine. De aici ne dăm seama
că omul nu are capacitatea de comprehensibilitate deplină a sinelui. Și de aici
paradoxul: omul trăiește acest sine, se trăiește pe sine, dar nu se cunoaște pe sine.
Chiar și când doarme omul are experiența sinelui, căci sinele se artă în oboseala
lui. De aceea cea mai mare taină experiată direct de om este sinele, pentru că la
această taină mă gândesc tot timpul, pentru că eu sunt cu sinele meu tot timpul, pe
când la celelalte taine mă gândesc doar uneori.
Îndemnul filosofic „Cunoaște-te pe tine însuți!” îl putem înlocui prin îndemnul
filocalic „Îngrijește-te de tine însuți!”.
Constatarea faptului că nu știu cine sunt mă conduce la sinucidere pentru că
supremul absurd este să trăiesc și să nu știu cine sunt.
Teologia răsăriteană, spre deosebire de cea apuseană, nu răspunde și nu
descoperă taina omului , ci îl ajută pe om să se obișnuiască cu taina, cu taina că
omul este constituit de o realitate care îl depășește. Taina omului vine de acolo că
este creat de Dumnezeu, că este creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”,
și Dumnezeu, atunci când creează pune ceva din El, nu din ființă, ci din atribute, și
nici atributele, ci icoane ale atributelor.
Sfântul este cel care depășește povara tainei de sine pentru că nu rămâne sub
povara tainei, a necunoașterii sinelui, ci este atras de frumusețea lui Dumnezeu.
Atras fiind de Dumnezeu, omul se descoperă pe sine, se descoperă ca fiind atras de
Dumnezeu.
Omul creat din comuniune și în comuniune nu poate fi sănătos dacă este singur.
E imposibil de trăit atunci când nu știi cine ești, și totuși ești, și vrei să fii...

10
 Omul este bolnav pentru că nu poate să gestioneze propriul mister. De aceea
omul se poate trăi ca pe o taină doar dacă este ancorat cu propria taină în
Dumnezeu.
De aceea, suicidul este cel mai rațional act pentru cel care nu crede în
Dumnezeu pentru că taina sa o simte ca pe o povara; iar pentru cel care crede în
Dumnezeu, suicidul e cel mai irațional act.
2. Omul se mișcă și se schimbă încontinuu și este totuși identic
Nu este vorba aici de un alt om, ci de același om, dar înnoit, schimbat. Această
realitate o putem înțelege dacă ne gândim la faptul că omul în vârstă se simte că
este el atunci când se privește într-o fotografie de când era copil. Această realitate a
schimbării, și în același timp, a identității este legată de devenirea omului și de
faptul că identitatea nu ține doar de trup.
3. Specific omului este faptul că el se poate depăși pe sine
Când începem să ne cunoaștem nu mai suntem doar unul, ci doi: unul care să
cunoască. Și unul care să fie cunoscut. Am în mine o astfel de instanță care mă lasă
să mă privesc pe mine, dar cu ochiul meu. Persoanele care nu se mai privesc pe ele
nu pot crește în comuniune, pentru că ele nu știu cine sunt, nu se depășesc și nu pot
comunica nimic nou celorlalte persoane.
Reflecția, meditația sunt esențiale în viața duhovnicească. Sf. Grigorie Sinaitul
în Filocalia 7, cuvântul 40 spune că „La temelia lucrării celei bune stau cinci
lucruri: tăcerea, înfrânarea, supravegherea, smerenia și îndelunga-răbdare”.
Înfrânatul nu privește, nu dorește și nu pleacă spre ceva nefolositor.
Omul se depășește pe sine doar în comuniune cu ceilalți. O persoană nu este
persoană dacă nu este comuniune, iar o comuniune nu este comuniune dacă nu este
formată din persoane care au moduri diverse de comunicare, spune Pr. Stăniloae.
4. Omul este capabil de reflecție și de autoreflecție.

11
 Omul este făcut să se deschidă către o realitate transcendentă( prosopon - a sta
în fața cuiva).
Omul este permanent deschis către ceva, „aruncat în față, în viitor”, cum ar
spune Heiddegger. Omul este în curs de în vreme ce face. De aceea omul care nu
conștientizează transcederea sa este un om căzut.
Deschiderea persoanei către altul este o consecință a faptului că omul este o
ființă nedeplină, având o deschidere ființială față de alții. Se depășește pe sine
uitându-se la sine și nefiind mulțumit de sine.
Lucrurile care îl înconjoară pe om nu îl pot ajuta să se depășească, pt că omul
sesizează că el este altceva decât lucrurile și are nevoie de persoane cu care să
comunice, nu de lucruri care să-l îngrădească.
Omul tinde permanent spre relația cu alte persoane, iar acest lucru îl vedem și
din modul în care omul se comportă cu lucrurile. Omul se folosește de lucruri
pentru a comunica cu semenii. Omul se comunică prin tot ceea ce face cu lucrurile
din jur care poartă amprenta sa. El lasă lucruri în urma sa pentru ca din lucruri să
fie înțeles și să îi fie confirmate și nelăsate în uitare principiile sale, ci ceea ce el a
realizat din dor de comuniune cât mai deplină și din puterea comuniunii cu ceilalți,
și cu Dumnezeu.Dorința omului de a se imprima în lucruri ne conduce către un tu
și un el.
Interesant este să vedem și ceea ce spune medicina despre om, despre fericirea
și împlinirea omului. Starea de fericire este analizată în legătură cu plăcerea,
angajamentele și scopurile.
a. Plăcerea - se termină odată cu simțul care nu mai atinge lucrul poftit. În
plăcere nu există fericire. Plăcerea consumă, și după ce se consumă to, se duce și
plăcerea.
Științele fac diferență între plăcere și bucurie. Medicina asociază plăcerea cu
boala pentru că în plăcere omul pierde capacitatea de a integra trecutul și de a privi
12
în viitorul. Cel care are plăcerea din simțuri obosește. Plăcerea are nevoie de un
impuls din exterior și se petrece doar aici și acum. Bucuria este o stare interioară
care presupune stabilitate; ea este hrănită prin idei și experiențe mistice.
b. Angajamentele - nivelul de fericire este mai stabil pentru cei care sunt
angajați într-un proiect. Starea de fericire este în legătură aici cu starea de flux.
Starea de flux îl ajută pe om să facă totul pentru scopul său. O persoană nu
obosește în angajamente pentru că acestea o duc într-o stare de submetabolizare.
Starea de flux, pentru a rămâne stabilă, trebuie să aibă și scop.
c. Scopurile - sunt pe termen lung și se referă la deziderate. Spre deosebire de
starea de flux care presupune condiționări pentru ca omul să se simtă bine,
dezideratele care presupun ca omul să facă ceva ce îl depășește, nu condiționează
bucuria sau starea de fericire. În tinderea spre scop, omul este în stare de jertfă,
stare în care omul se împlinește.
Seligman spune că una este să te simți bine și altceva este să fii bun. Plăcerea,
spre deosebire de jertfă, este a mea și eu nu o pot împărtăși. Iar ceea ce nu pot
împărtăși nu mă împlinește. Plăcerea este egoistă și nu înseamnă fericire pentru
om, ci robire.

13
 Natură și ipostas

Scriptura fixează în scris purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de oameni.

Toți oamenii au aceeași natură, însă fiecare actualizează natura în mod diferit.
Unicitatea ipostasului presupune actualizarea naturii în mod unic și arată că noi nu
posedăm natura integrală, ci avem puncte de vedere comune.
Despre natură și ipostas spune Sf. Maxim Mărturisitorul: „E propriu naturii să
vadă, dar e propriu ipostasului să vadă ceva anume. E propriu naturii să asculte, dar
e propriu ipostasului să asculte ceva anume și să aleagă să spună ceva”.
Natura comună și unicitatea ipostasului sunt principiile care stau la baza
consilierii psihologice.
Natura noastră comună arată putința noastră de a înțelege pe ceilalți oameni,
pentru că toți avem aceeași natură. Cel care consiliază vede mai mult decât ce
spune pacientul despre el; vede în virtutea faptului că și el are aceeași natură și
înțelege ceea ce trăiește pacientul pentru că posedă aceeași natură.
Unicitatea ipostasului arată că cel care consiliază nu poate recurge la propria
experiență sau la experiența altuia. Iar acest lucru se întâmplă pentru că omul este
unic. Într-adevăr, poate fi o situație asemănătoare dar nu avem aceleași resorturi în
fiecare situație. Unicitatea ipostasului forțează absența unei paradigme.
Valoarea extraordinară a omului este o înțelegere a unicității persoanei. Iar în
strânsă legătură cu unicitatea persoanei este libertatea persoanei. Respectarea
libertății omului este un lucru foarte important. Mai mare decât fapta bună este
bunătatea care mă împiedică să fac fapta bună pentru cel care nu o vrea, pentru cel
care nu vrea să o primească.
Părinții nu au adâncit problema omului, ci a Divinității.
Descoperirea științifică de la Padova din 1980 arată că neuronii oglindă sunt
activi atunci când vedem pe cineva acționând. Aceeași neuroni sunt activi atunci

14
când și eu desfășor aceeași activitate. Desfășurăm mental o activitate pe care
cineva o face, doar privindu-l. De aceea spun Sfinții Părinți că „a privi un păcat
este păcat”. Neuronii oglindă ne fac să simțim exact ceea ce simt cei pe care-i
privim. Eu nu numai că imit ceea ce văd că face altul, ci gândesc în acelși timp. Eu
pot privi fără să imit, dar în mintea mea, acțiunea deja are lor.
Neuronii oglindă intuiesc nevoile celuilalt, mai ales dacă persoana din față este
una față de care nutrim sentimente de admirație. Neuronii oglindă așează la
sfârșitul oricărei activități un scop. Astfel, eu pot înțelege starea cuiva din gesturi și
comportament.
Neuroplasticitatea vorbește despre minte ca fapt determinant. Dacă repet
aceeași acțiune în mintea mea eu rămân stabil în acea acțiune. O acțiune repetată se
imprimă în noi.
Starea de referință, adică starea normală (neutră) a omului este imprimată de
ceea ce a făcut anterior. Când nu mă gândesc la mine, nu mă pierd din vedere cu
totul; starea mea de referință este imprimată de ceea ce fac de multe ori.
Biologia omenească are capacitatea de a fi imprimată de starea sufletului. Omul
este și operă și creator. Omul poate să se facă pe sine, sau să se strice pe sine în
virtutea darului libertății pe care l-a primit de la Dumnezeu. Dar omul trebuie să se
facă pe sine în comuniune cu Dumnezeu, iar aici vorbim despre sinergie.
Pr. Stăniloae vorbește despre plasticitatea modurilor ființei, și nu despre o
plasticitate ontologică. Îndumnezeirea omului înseamnă îndepărtarea de rău și
creșterea în bine, iar acest lucru presupune un anumit progres. Făcând lucruri bune,
binele se înveșnicește; făcând lucruri rele, răul se înveșnicește.
Pr. Stăniloae vorbește despre plasticitatea cea mai înaltă care este Întruparea lui
Hristos. Întruparea lui Hristos a avut loc o singură dată și rîmâne veșnică. Când
vorbim despre plasticitate cu privire la Hristos, vorbim despre îmbunătățirea firii
omenești asumate de Hristos. După Întrupare, Hristos Dumnezeu lucrează cu o
15
familiaritate fără precedent în firea umenească. Este vorba despre o lucrare
nemijlocită, căci Hristos lucrează în firea omenească fără mijlocirea unui subiect.
Cu un gând de pocăință omul poate înveșnici starea de bine; cu părere de rău
omul poate scoate din sine puterea veșnică a răului, iar acestea se întâmplă în
virtutea plasticității modurilor ființei și a Întrupării lui Hristos.
Sunt momente în viața omului în care Dumnezeu ar putea face mai mult, însă,
subiectul omenesc îi pune piedică. Subiectul omenesc poate și nu poate, vrea și nu
vrea să pună firea omenească în conformitate cu voia lui Dumnezeu.
Dumnezeu, când Se întrupează poate face tot ce poate El în firea omenească.
Întruparea Fiului Lui Dumnezeu ne arată cî, în creștinism, un singur gest are
valoare veșnică. De aici vine capacitatea omului de neuroplasticitate a modurilor
de lucrare. Dacă omul u ar fi avut această capacitate de neuroplasticitate,
Întruparea nu l-ar fi putut ajuta, nici Dumnezeu nu l-ar fi putut mântui.
Experiența Fiului lui Dumnezeu în iubirea Sf. Treimi vine în firea omenească.
Hristos lucrează asupra firii omenești așa cum lucrează în firea dumnezeiască.
Niciun sfânt nu ar fi putut mântui lumea pentru că sfântul nu poate cunoaște firea
dumnezeiască pentru a pune firea omenească în acord cu cea dumnezeiască. Doar
Hristos știe să pună cele două firi în conformitate absolută.
Motto-urile: „Ești ceea ce trăiești” sau „Cultura schimbă creierul” sunt într-
adevăr corecte. În acest sens scrie Sf. Maxim Mărturisitorul: „Să nu te însoțești pe
cale cu cel care iubește clevetirea”.
Alutz, între 2007-2008, spune că putem schimba genele gândind într-un anumit
mod. Schimbarea noastră presupune în primul rând modificarea modului de a
gândi.
Despre importanța modului de a gândi întâlnim în Stoicism, Extremul Orient:
îmi este bine nu datorită împrejurărilor, sau celor care mă înconjoară, ci datorită

16
modului meu de a privi lucrurile. Nu contează ceea ce ți se-ntâmplă ci contează
cum vezi ceea ce ți se-ntâmplă.
În teologie, există o deosebire între minte și gândire. Pentru o schimbare
lăuntrică, trebuie schimbat modul de a vedea lumea, modul de a gândi.
Sf. Maxim Mărturisitorul, în Filocalia III, întrebarea 30, face distincție între
virtutea pe care o săvârșim de dragul virtuții și virtutea pe care o săvârșim de
dragul lui Hristos. Mântuitorul îi întreabă pe Apostolii Petru și Ioan: „Puteți bea
paharul pe care-l beau Eu și vă puteți boteza cu botezul cu care Eu mă botez?”
(Marcu 10,38). Sf. Maxim spune că paharul simbolizează necazurile și suferințele
de dragul lui Hristos. Cu alte cuvinte este vorba aici despre capacitatea omului de a
pierde dulceața virtuților de dragul Hristos. Botezul înseamnă săvârșirea virtuții de
dragul virtuții presupunând și o recompensă pentru împlinirea acesteia. Dacă în
spiritualitatea Extremului Orient este important săvârșirea virtuții de dragul virtuții,
în Ortodoxie virtutea devine secundară lui Hristos. Omul nu este născut să
săvârșească virtuțile ci să se îndumnezeiască.

17
 Omul și lumea

Lumea se varsă în noi. Putem să închidem, dacă vrem ca lumea să nu se verse

în noi, dar nu putem închide totul. Nu este de ajuns să ne închidem față de lume,
important este să ne înfrânăm simțurile pentru ca lumea să nu se verse în noi.
Instanța noastră conștientă nu pune filtre între ceea ce este bun și ceea ce este rău,
de aceea, îndumnezeirea omului presupune îndumnezeirea creației.
De ce este rânduit ca să existe o așa mare strânsă legătură între om și lume?
Pentru că la început lumea era bună!(Panaiotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit)
Dumnezeu a pus multe lucruri în lume pentru ca noi să învățăm de la ea, să
învățăm armonia, ordinea, dărnicia. Lumea, însă s-a transformat, odată cu căderea
omului, din ceva care ne zidește, în ceva care ne împiedică să ajungem la
îndumnezeire.
Sf. Grigorie de Nyssa spune: „ Materia a căzut odată cu căderea omului.
Materia căzută îl face pe om să cadă tot mai mult”. Civilizația deschide porțile și
lumea stricată întră în om.
După cădere, omul degeaba pune întrebări existențiale lumii! Lumea nu îi mai
poate răspunde. Lumea are nevoie de sens. Omul pune întrebări cosmosului, spune
Pr. Stăniloae, deși omul trebuie să fie sensul lumii.

18
 Atenția

Până în anii 80’ medicina, conform teoriei creierului fix, a spus că omul nu
poate fi schimbat după vârsta de 17-18 ani. Această teorie este sprijinită de două
idei filosofice, și anume:
- creierul nu se schimbă;
- celulele nervoase nu se mai nasc după o anumită vârstă.
Există o strânsă legătură între funcțiile omului și structurile cerebrale. „A
schimba un om, înseamnă a schimba creierul lui”.
Între Medicină și Teologie există o contradicție asupra acestei teorii a creierului
fix, deoarece în Teologie omul se poate schimba la orice vârstă, în orice stare ar fi
ajuns, prin Hristos. „Tot ce se întâmplă în suflet se răsfrânge în trup și tot ce se
întâmplă în trup se răsfrânge în suflet! Trupul este dat să se supună sufletului”.
În anii 92’-93’ apar teorii ca:
- Neuroplasticitatea, prin care se afirmă: creierul are celule noi care atunci
când se mișcă se așează în zonele respective și reiau funcția pierdută. Fiecare
dintre neuroni stabilesc până la sute de mii de conexiuni,
- Neurogeneza, ce susține că se nasc neuroni noi la orice vârstă, iar ariile
cerebrale se reconectează.
În Medicină se arată cum trupul poate să ajute la o schimbare sufletească, însă,
aparatele medicinei nu pot surprinde harul ci ele surprind cum trupul secondează și
ajută la schimbarea sufletească.
Aici se poate observa foarte bine împreună lucrarea Medicinei și a Teologiei în
procesul de schimbare a omului, adică de ștergere a răului și de sădire a binelui
prin post, metanii, efort fizic, rugăciune, atenție etc. Patima se vindecă prin post,
viciul prin efort fizic și obișnuința (gândul) prin rugăciune.

19
 Epigenetica susține că prin comportament omul poate inhiba expresia unor gene
și poate potența expresia altor gene. Capacitatea omului de a inhiba sau potența
anumite gene prin comportament și atenție arată ce libertate are persoana în raport
cu natura.
Cel mai puternic factor epigenetic este mintea, deoarece ceea ce fac cu mintea
mea blochează sau exprimă genele. Fiecare acțiune este gândită anterior.
În creier fapta și gândul sunt la fel. Gândul trebuie schimbat pentru a se
schimba și fapta. De ce este mintea cel mai puternic factor epigenetic? Pentru că o
am tot timpul la mine și nu am nevoie de condiții. Când dau minții o lucrare etică,
având-o la mine tot timpul, eu îmi pot schimba modul de a gândi.
În domeniul Psihologiei întâlnim diverse concepte, precum:
- Fericirea nu înseamnă a avea;
- Fericirea este dată de modul în care eu văd lucrurile.
Teofilact al Philadelphiei spune că atunci când vrei să te liniștești trebuie să
schimbi prietenia cu lucrurile.
Nu faptul că nu are îl face pe om nepătimaș, ci faptul că nici nu vrea să aibă.
Sf. Maxim Mărturisitorul spune că „atunci când mintea ajunge monah, abia
atunci monahul este monah adevărat”.
O minte strâmbă nu mă ajută deloc nici măcar în lucrurile simple. O astfel de
minte se îndreaptă prin rugăciune și lecturi duhovnicești.
Comunicarea, consilierea, comuniunea, presupun atenție. Atenția lipsește foarte
mult astăzi
Științific, sunt trei caracteristici ale atenției:
 Focusul;
 Mobilitatea;
 Coerența.

20
Fără vreuna dintre ele, nu putem fi atenți.
 Focusul:
Văd doar ce vreau; vorbim aici de procesele analitice, de analiză.
Focusul presupune capacitatea persoanei de a decupa din decor anumite lucruri.
Dacă o persoană nu poate decupa din realitate ceea ce este pentru ea, înseamnă
că nu are atenție.
Calitatea învățării este dată de atenție.
În viața spirituală este un alt tip de atenție; se numește trezvie sau
supravegherea gândurilor.
„Noi suntem datori cu iubire chiar dacă iubirea e terapeutică sau nu”. Eu iubesc
nu pentru că peroanele se schimbă, ci iubesc pentru că așa sunt eu. Hristos îi
iubește chiar și pe cei răi.
Comunicarea se realizează când eu mă odihnesc în comunicare.
Tot ce nu putem anticipa ne stresează.
Meditație = focus prelungit.
Dar, ca să poți medita trebuie să rămâi cu mintea într-o albie. Mintea care
vagabondează este cel mai mare dușman al rugăciunii.
 Mobilitatea:
Nu este de ajuns să ai focus.
Când poți să sari de la una la alta voit, și le faci pe rând și foarte focusat, atunci
ai mobilitate focusată.
Fixist = rămâne focusat doar pentru ceva.
Mobilitate (fără focusare) = nu poate învăța, nu are calitate a activităților.
 Coerența:
Coerența se referă la cât de mult poate să stea susținută atenția mea într-un loc.

21
 O persoană poate decupa bine, dar dacă nu are coerență, nu poate să rămână în
ceea ce a decupat.
Conștiința deschisă= „Îi am întenția mea pe toti și pe nimeni în mod special”:
o Atenție fără focus - Sf. Liturghie (icoane, rugăciune, stare interioară,
închinăciuni), frumusețea creației;
o Activități mistice;
o Specifică activității noncognitive;
o Îmi îmbunătățește atenția executivă
Atenția se poate dezvolta.
„Dacă nu vrea nimic de la mine semenul, să mă uit la el și să-i doresc tot binele
din lume”.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că fiecare persoană este altarul rugăciunii
noastre.

Noi am uitat să fim atenți.Depresia, anxietatea sunt determinate de

incapacitatea omului de a fi atent, în general.
Tehnicile terapeutice cultivă recuperarea atenției.
A îmbunătăți calitatea atenției duce la fericire, dar nu și la îmbunătățirea
calității vieții.
Nici frustrată, nici relaxată trebuie să fie atenția.
Starea de atenție fragmentată este susținută de media, și de alte foruri
exterioare, însă pe termen lung, persoana ajunge depresivă atunci când rămâne
doar cu ea însăți, cu interioritatea ei.
Depresia – recul la un exces
Suicidul – recul la un exces

22
 Depresia, anxietatea este tendința organismului de a se echilibra. Depresia și
anxietatea vin „la pachet” cu pierderea capacității de a fi atent. Dacă organismului i
s-a dat o extremă, el cere cealaltă extremă pentru echilibrul său biologic. De aceea
biologic anxietatea nu este o boală.
Când suntem atenți la o realitate, cu atât mai mult suntem pregătiți să fim atenți
la acea realitate. Atenția se face, se specializează.
Sf. Maxim Mărturisitorul, în Filocalia III, ne spune că: patimile ne organizează,
ne înclină, ne dezvoltă atenția, patimile ne dezvăluie din realitate ceea ce noi
căutăm. Nu realitatea ne face atenția, ci atenția ne dezvăluie o realitate. Atenția
organizează percepția. În spatele atenției sunt așteptările. „Să nu asculți o judecată
rea făcută despre altul pentru că înseamnă să-l ucid în sufletul meu pe cel judecat”,
astfel atenția trebuie orientată către mine și trebuie să pun frâu atenției. Atenția
răutăcioasă este plăcere de răul altuia”.
Dacă nu am mintea îndreptată spre ceva (rugăciune, gândul la cineva drag), în
10 secunde pot emite judecăți cu privire la cei pe care îi întâlnesc pe stradă.
Atenția terapeutică este o atenție mai mare la sine, la ce face cu sine, aceasta
ajutând la o echilibrare la nivel bio-psihologic.
În Filocalia VIII, Monahul Gheorghe ne înfățișează o metoda a rugăciunii
neîncetate, și anume, câte 15 min de 3 ori pe zi. Această metodă ajută la păstrarea
și dezvoltarea atenției.
Atunci când nu eu stăpânesc sau nu dirijez atenția, eu nu trăiesc, eu sunt
angajatul ei. „Nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l voiesc pe acela îl
săvârșesc”. Dacă umpli atenția cu Hristos, atunci o umpli cu sens.
Sfântul Teofan Zăvorâtul pune accent pe rostirea Crezului. A crede este diferit
de a nu pune la îndoială, deoarece, când nu pun la îndoială pot fi neutru. În schimb,
a crede înseamnă a te mișca cu toate puterile în acea direcție.
Eu cred este definiția ființei mele.
23
 Încetinirea activității favorizează atenția.
Atunci când evaluez starea cuiva, eu trebuie să evaluez când el este atent, să
urmăresc momentele în care poate fi atent.
Iubirea, bunătatea, paternitatea, iubirea frățească sunt relații terapeutice.
Când intervine sensul nu mai este vorba de psihoterapie, ci de spiritualitate.
Când iubesc o persoană fără datele credinței, eu o pot ajuta, dar nu pot să-i dau
un impuls în privința sensului ei.
„Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu acolo sunt și Eu”, spune
Mântuitorul pentru cănu se poate dezvolta decât în grupuri de trei, maxim patru
persoane.
Atenția la atenție – supravegherea.
Pr. Dumitru Stăniloae, în cartea Iisus Hristos sau restaurarea omului spunea:
„Dacă cineva nu mă trezește prin moarte, ca eu să fiu unit cu ceilalți, și să fac bine
aproapelui, atunci cine mă mai poate trezi?!”.
Sf. Maxim Mărturisitorul spune: „Putem iubi pe oameni când nu iubim nimic
din cele omenești”, adică, iubind averea, iubim pe cei ce au avere; iubind puterea,
iubim pe cei ce au putere; iubind studiile, iubim pe cei ce au studii etc. .
În Filocalia V se spune că nu trebuie să ajungem să iubim virtuțile mai mult
decât pe oameni. Sf. Maxim: „După cădere, durerea din trup devine plăcere în
suflet, iar plăcerea din trup devine durere în suflet”.
Atenția nu este o funcție cognitivă, o stare doar a sufletului, ci este o postură a
ființei.

24
 Comunicare și consiliere

După cum am văzut în cursul anterior, atenția joacă un rol foarte important în
comunicare și în consilierea persoanelor. Dacă am vorbit despre atenție trebuie să
vorbim neapărat și despre timp și spațiu, deorece, aceste coordonate arată cât de
multă atenție, sau cât de puțină atenție acordăm unei persoane. De exemplu,
distanța mică pe care o preferăm în discuție, timpul pe care i-l dăruim (calitatea
timpului este foarte importantă), contactul vizual, arată deosebita atenție pe care
noi o dăruim persoanelor.
Psihologia vorbește despre „comunicarea hipertext”, comunicare în care timpul,
locul și spațiul sunt foarte importante și spun multe despre ceea ce noi încă nu știm
despre persoana cu care vorbim, sau care ne vorbește.
Spațiul ne vorbește despre persoana care a ales spațiul. Putem vorbi despre
personalizarea spațiului, adică despre modul în care ne organizăm spațiul, sau
despre spațiul personalizat.
Sociologia capitalului simbolic presupune o analiză a persoanei în funcție de
organizarea spațiului, de tradițiile pe care le respectă pentru păstrarea și
continuitatea modului de a fi și de a trăi.
Pentru Teologie, acestea sunt lucruri secundare. Mântuitorul nu căuta la fața
omului. El citea persoana din interior. De aceea este foarte important să vezi omul
și nu comportamentul lui. Atunci când o persoana urmărește comportamentul unei
alte persoane, ea nu mai urmărește ceea ce spune persoana despre ea, ci încearcă să
descopere ce spune comportamentul acelei persoane, pentru că tot timpul crede că
persoana îi ascunde ceva.
Este riscant să citim simbolic persoanele după spațiu și după lucrurile care le
înconjoară.

25
 Andrei Pleșu spune că „dragostea adevărată nu trăiește și nu caută
perfecțiunea!” Când punem performanța ca și condiție, nu mai putem vorbi despre
iubire.
Psihoterapia clasică își propune să îl rezolve pe om, să îl vindece.
Psihoterapia ortodoxă presupune o abordare spirituală a persoanei care are
nevoie de consiliere. Din perspectiva religioasă, eu nu îmi propun să vindec
persoana, ci să o iubesc, și acest lucru înseamnă abordare spirituală a pacientului.
Eu rămân în virtuți chiar și atunci când persoana consiliată de mine, nu se vindecă,
sau nu se vindecă cu totul. Eu rămân în virtuți cu ideea că doar atât am putut să fac
eu pentru acea persoană, iar dacă mai are alte trepte de urcat, Dumnezeu o va ajuta
prin alte persoane.
Dragostea mea îi va ține de urât!, acesta este principiul psihoterapiei ortodoxe!
Mântuitorul nu a făcut mai mult bine decât binele pe care omul îl poate duce. Când
nu mai pot să fac nimic pentru un om, eu trebuie să mă rog pentru el.
Rugăciunea noastră este o situație de viață vindecătoare atât pentru cel care are
neoie de ajutor, de consiliere, cât și pentru noi. Noi ne rugăm pentru oameni nu
pentru că Dumnezeu nu i-ar vindeca dacă nu ne rugăm, sau nu-I este milă de ei, ci
pentru că, rugându-ne pentru ei, noi credem și-L vedem pe Dumnezeu care-i
vindecă. Altfel noi am uita de Dumnezeu.
Psihoterapia cognitiv comportamentală arată că omul nu trebuie să schimbe
locul, ci viața în acel loc, pentru a se vindeca. Este vorba de o schimbare „in sito”,
adică nu schimbi nimic în coordonatele vieții, ci în tine. Avantajul acestei
schimbări este că oriunde te-ai duce, tu ești schimbat în toate etajele vieții tale:
obișnuințele, modul de a înțelege lumea, reacțiile, iar schimbarea ta nu mai ține de
loc. Aici trebuie să avem în vedere și obișnuința. Trebuie să vedem ce putem face
pentru ca, după ce ne-am schimbat să nu revină în noi, ca ispite, vechile obișnuințe.
Pentru ca obișnuința să nu revină trebuie să schimbăm convingerile.
26
 Adevărata schimbare presupune reorganizarea cognitivă și sentimentală a
semnificației tuturor faptelor, și nu schimbarea locului, sau schimbarea de context.
Schimbarea de context este o schimbare fragilă, care nu e de durată. Schimbarea
lăuntrică este adevărata schimbare pentru că, de fapt, „răul cel mai mare este în noi
înșine”. Pacea vine din schimbarea minții, care înseamnă o detașare față de lume,
abandon de lume. Iar dacă vorbim despre detașare de lume, trebuie să vorbim și
despre detașare de lucruri, în procesul de schimbare lăuntrică.
Oamenii se separă nu din cauza diferențelor, ci din cauza lucrurilor pe care le
întroduc în propria ființă ca temeiuri. Nu creația, nu persoanele, sunt cele care ne
sunt piedică în cunoașterea lui Dumnezeu și comuniunea tot mai profundă, ci
modul în care ne raportăm la lume și la lucruri, și modul în care ne raportăm la noi
înșine și la cei de lângă noi.
Sf. Maxim Mărturisitorul vorbește în Filocalia III de trei realități prin care îl
dibuim pe Dumnezeu:
„Ce înseamnă: « Dacă ar dibui, L-ar găsi pe Dumnezeu» (Fapte 17, 27)? Cum
găsește cineva pe Dumnezeu dibuind?
Cel ce nu se oprește la latura văzută a slujirii trupești a legii, ci, pătrunzând prin
căile minții în fiecare dintre simbolurile văzute, află rațiunea divină perfectă,
ascunsă în fiecare, în această rașiune găsește pe Dumnezeu Însuși. Dibuind bine
prin puterea minții în materia prescripțiilor legii ca într-o grămadă de lucruri
amestecate, va afla undeva, ascuns în carnea legii, mărgăritarul-rațiune care scapă
cu totul simțirii. La fel și cel ce nu circumscrie firea celor văzute numai la cât
cuprinde simțirea, ci cercetează cu mintea, în chip înțelept rațiunea din fiecare
făptură, descoperă pe Dumnezeu, aflând din măreția arătată a lucrurilor însăși
cauza lor.
Dat fiind, așadar, că însușirea proprie a celui ce dibuiește este discernământul,
care pătrunde prin cunoștință simbolurile legii și contemplă cu știință firea văzută a
27
lucrurilor, acela deosebește cele din Scriptură, din creație și din sine însuși. În
Scriptură deosebește litera și duhul, în creație, rațiunea și ceea ce se vede la
suprafață, iar în sine mintea și simțirea. Apoi, luând din Scriptură duhul, din creație
rațiunea. Și din sine mintea și unindu-le indisolubil întrolaltă, află pe Dumnezeu,
cunoscându-L pe cât se cuvine și pe cât este cu putință în minte, în rațiune și în
duh. Aceasta, pentru că s-a eliberat de toate cele ce-l rătăcesc și îl trag spre tot felul
de păreri, adică de literă, de suprafața văzută a lucrurilor, și de simțire, în care stă
latura cantitativă a lucrurilor, atât de felurită și de potrivnică unității. Dar dacă
amestecă cineva și împletește litera legii, suprafața lucrurilor și simțirea proprie,
este asemenea unui chior cu vederea scurtă, suferind de boala necunoștinței cauzei
lucrurilor”( Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebarea 32, Filocalia III).
Câteva distincții importante trebuie să reținem de aici: distinția în creație dintre
cele sensibile și cele inteligibile; distincșia din Scriptură dintre literă și duh;
distincția din noi înșine, dintre simțuri și minte. Cel mai rău lucru este să luăm din
creație, cele văzute, din Scriptură, litera, și din noi, simțirea. Oamenii când văd
doar partea văzută din lucruri se ceartă între ei. Sf. Maxim spune în altă parte:
„Iubesc pe oameni atunci când nu mai iubesc lucruri, când nu mai iubesc cele
omenești”.
Principiul general de terapie în spiritualitatea ortodoxă este iubirea.
În Psihoterapie, eu trebuie să mă rup de un agresor, de exemplu.
Din punct de vedere spiritual, eu sunt vindecat abia când l-am iertat, când mă
rog pentru el și nu mai am să-i reproșez nimic.
Când vorbim de spiritualitate, de psihoterapie ortodoxă, vorbim de reziliență.
Reziliența este capacitatea de a trece peste relele pe care ni le fac ceilalți, iar
această capacitate o dobândesc doar prin spiritualitate.
Morala(etica atee) nu este aceeași cu religia. Câtă vreme este echitabilă, o
morală poate fi rezonabilă, dar când o persoană în face rău, eu nu găsesc nicio
28
explicație în morală, ca eu să-i fac bine. În Morală, respect pe cel care mă respectă.
Religia mă învață de ce trebuie eu să iert. Mă învață să iert când îmi spune de
reziliență.
Omul care se bucură când altul este pedepsit pierde starea de bine și de fericire.
E ca și cum îngropăm răul în noi și creștem flori.
Reziliența sau capacitatea mea de a trece cu iubire peste relele pe care ceilalți
mi le fac, arată că binele din mine e rezistent și virtutea mea e stabilă. Iar noblețea
de a suporta răul îmi vine din vederea relelor din mine care mă fac să mă consider
vrednic de relele pe care ceilalți mi le fac. Pe de altă parte, când spunem reziliență,
nu ne referim doar la micșorarea și distrugerea răului dintre noi, ci ne referim și la
micșorarea răului din societate. Omul care se statornicește în bine înghite răul
societății, și nu îl mai multiplica, iar acest lucru înseamnă micșorarea semnificativă
a răului din lume.
Unul dintre principiile stoicismului a fost și acesta: răul pe care mi-l fac ceilalți
este un prilej de virtute pentru mine.

29
 Caracteristici ale spiritualității creștine în descoperirea bolii și consilierea
persoanelor (prezența lui Dumnezeu)

Întrebările de la care trebuie să pornim în consilierea sau transfigurarea vieții

unei persoane sunt următoarele:
- Ce este omul?
- Care sunt nevoile omului? (pentru ca să știm care sunt cele care lipsindu-i, îl
afectează, și care sunt cele care trebuie restabilite)
Consilierea unei persoane se poate face doar în prezența lui Dumnezeu,
conștientizând prezența și lucrarea Lui în viața fiecăruia. Iată câteva caracteristici
ale spiritualității creștine în descoperirea bolilor și consilierea persoanelor:
1. Omul poate rămâne captiv în trecut. Rămâne captiv în trecut și atunci când
are lucruri negative în trecut, pentru că nu mai are încredere în sine, dar rîmâne
captiv în trecut și atunci când are succese în trecut pentru că le regretă și le
urmărește chiar dacă poate nu îl mai pot ajuta sau nu îi mai sunt folositoare în
prezent.
Nu rămânem captivi în trecut atunci când ne punem încrederea în Dumnezeu.
2. Modul în care omul se autoexersează în viața spirituală
Sfântul Isaac Sirul, în Filocalia X, întrebarea 26, spune așa: „La temelia tuturor
bunătăților și calea care duce la lumină și la eliberarea sufletului de răutățile
vrăjmașului, și la viața veșnică este: să te aduni pe tine într-un loc și să postești
pururea”. Astfel, liniștirea și postirea conduc la supunerea simțurilor; supunerea
sfinților la trezvia minții; trezvia minții la biruirea fiarelo; biruirea fiarelor la
blândețe; blândețea la mișcarea luminoasă a cugetării.
Cuvântul 44: „Trebuie să-și păzească omul pururea și cu toată grija atacurile
lumii care vin prin simțuri... Să viețuim cu multă simplitate: temere de Dumnezeu,
dragoste de Dumnezeu. Cunoașterea duhovnicească e prin fire a doua după

30
lucrarea virtuților și amândurora le premerge frica și dragostea, iar dragostea îi
premerge fricii”. Avem astfel calea care ne duce la cunoașterea lui Dumnezeu:
dragostea-frica-cultivarea virtuților-cunoașterea lui Dumnezeu.
La temelia vindecării și transfigurării unei persoane stă gragostea noastră față
de acea persoană, care vin din dragostea de semeni în general, iar aceasta din
dragostea de Dumnezeu. Dragostea pentru oameni face să răsară frica în noi, frica
de a nu strica modul de viață al unui om crezând că-l vom face astfel bine.
În Filocalia, volumul III, Sf. Maxim Mărturisitorul la întrebarea 15, ne arată
modul în care trebuie să ne raportăm la ceilalți oameni și la cei de altă religie.
Pentru Sf. Maxim Ortodoxia rămâne deplină atunci când presupune maximă
acuratețe și strictețe în ceea ce privește dogmele, și rămâne universală în maxima
înțelegerea a persoanelor care nu sunt creștine.
Întrebarea 15: ,,Ce înseamnă: «Duhul Tău cel fără de stricăciune este întru
toate. De aceea pedepsești cu măsură pe cei ce cad (Înțel. 12, 1-2)»? sau Cum «nu
va intra înțelepciunea în inima cea nesocotită, nici nu va locui în trupul supus
păcatului? (Înțel. 1,4)?»”.
Răspuns: Duhul Sfânt nu e absent din nicio făptură, mai ales din cele ce s-au
învrednicit de rațiune...Dumnezeu mișcă rațiunea naturală din fiecare om, iar prin
aceasta, aduce omul la cunoștința faptelor săvârșite greșit, împotriva rânduielii firii.
Dar aduce doar pe cei ce sunt în stare să simtă, să primească gândurile drepte ale
firii (ex. Învăț devenirea mea din devenirea naturii; primăvara învie, să înviez și
eu!). Dar pentru aceasta trebuie să am voința dispusă să primească.
„Se întâmplă să aflăm dintre barbari și nomazi (versiunea cea mai slabă de viață
religioasă) mulți care duc o viață de fapte bune și resping legile sălbatice care
stăpâneau odată în ei, și astfel, în toți este Duhul Sfânt!”.
În neamul ales, Dumnezeu lucrează mai explicit decât în cei barbari. Mai ales
Dumnezeu lucrează prin Duhul Lui în cei botezați.
31
 Pe temeiul acestor cuvinte putem spune că trebuie să excludem prescripția
prozelitică de convertire din terapie! Nu trebuie să avem la baza procesului de
consiliere principiul prozelitic, nu convertirea omului, ci vindecarea lui!!!
Convertirea nu este un scop în sine.
Din decorul consilierii fac parte și următoarele aspecte: mai întâi trebuie să
practic eu ceea ce spun; trebuie mai întâi să fiu vindecat eu și trebuie să caut în
viața persoanei pe care o consiliez, momente sănătoase.
Nu trebuie să facem din terapie țințe. Ne putem ruga pentru persoana pe care o
consiliem , o putem iubi, dar nu trebuie să încercăm cu orice preț să o vindecăm
dacă ea nu vrea. Tot ceea ce vreau să fac eu bun pentru el, dacă el nu poate primi,
trebuie să le pun în rugăciune.
Ca să nu înmulțesc păcatul celuilalt, eu nu trebuie să mă lupt cu păcatul lui, ci
doar să-l iubesc, și să îi las libertatea. Iar acest lucru îl învățăm din Pilda fiului
risipitor, când Tatăl îi lasă libertate fiului să plece. Când înecrcăm să forțăm pe
cineva să creadă și să simtă ca noi, nu facem decât să îl determinăm ca, de dragul
autonomiei și libertății lui, să nu ne asculte și să rămână în păcatul și starea lui.
3. Creștinul ortodox care iubește este un psihoterapeut
Oamenii au nevoie de cineva care să-i iubească, dar să-i iubească fără proiect.
Este foarte important ca atunci când dorim bine celuilalt să nu ne punem și noi pe
listă pentru binele noastre.
Orice lucru la care țin este o posibilă piedică în relația de iubire cu celălalt. Iar
intensitatea binelui pe care eu o doresc și îngredientele după care vreau eu să se
facă anumite lucruri pentru anumite persoane îngrădesc libertatea omului și
libertatea lui Dumnezeu de a lucra.

32
 Atașament – atingere

Atingerea este exprimarea fizică a atașamentului și are corelație în Noul

Testament (Mântuitorul S-a atins de coșciug etc.). Mântuitorul a făcut minuni prin
atingere, nu pentru că avea nevoie de trup ca să-l vindece, ci pentru că noi suntem
ființe purtătoare de trup,iar trupul este locul care simte atașamentul exprimat fizic.
Dumnezeu-Duh ar fi putut să lase un mod duhovnicesc prin care să Se unească
cu noi, nu unul trupesc. Toată lumea sensibilă trebuie să devină loc al lucrării lui
Dumnezeu.
Hristos nu a lăsat în lume o Scriptură, dacă făcea asta nu era mai mult decât un
lider spiritual. Lucrul cel mai important pe care l-a lăsat Hristos sunt Sfintele
Taine. Trupul, sângele, sufletul, vii și trecute de moarte, transfigurate – cu acestea
se împărtășește omul.
Dumnezeu se unește cu creatura și lucrează în lume, aceasta este taina care stă
la baza tuturor tainelor. Prin trupul nostru ne arată cât de importantă este partea
sensibilă a trupului.
Sfinții Chiril al Alexandriei și Macarie vorbesc despre condiția sensibilă a lui
Hristos și întruparea lui Hristos.
La temelia acestui prim punct de sprijin pentru atingere este modul creării
lumii. Lumea sensibilă este pregătită pentru umplerea cu Dumnezeu. Despre lume
vorbesc Dionisie Pseudoareopagitul și Sf. Maxim.
Pr. Stăniloae vorbește despre materie ca loc al lucrării harului lui Dumnezeu –
sfânta materie.
Intimitatea lui Dumnezeu cu trupul omenesc; elementul comun – trupul meu și
trupul lui Hristos unite prin Sf. Euharistie, astfel, spune Pr. Stăniloae: „Trupul meu
devine trupul Lui și trupul Lui devine trupul meu”. Prin trupul omului se consumă
o stare de spirit. Artistul își alege un tablou, o pânză, uleiuri și răspândește o stare

33
de prin plasticitate ; cea mai mare artă – exprimarea sufletului prin trup, care nu
este stare plastică, ci elastică.
Atunci când vrem să exprimăm compasiunea, atingerea este foarte importantă.
Prin trup, omul comunică o stare de suflet. Atingerea este o comunicare mai presus
de cuget, este un mod de înțelegere fără cuvânt, în îmbrățișare, deoarece, celălalt
îmbrățișându-mă mă ajută să mă simt pe mine. În îmbrățișare simt și trupul meu,
mă simt pe mine.
Experiența salienței este intens discutată în neuroștiințe – dă-mi un stimul, de
oricare ar fi el, numai dă-mi!
Biologic ne schimbăm atunci când există o persoană în viața noastră.
Exprimarea ajutorului fără atingere nu există deoarece atingerea este
terapeutică. În momentul în care cineva își vede semenul în suferință, are tendința
de a-l atinge. Persoana care este atinsă simte o ameliorare. Îmbrățișarea are rol și
pentru cel care îmbrățișează.
A iubi nu este imperativ moral. Binele nu este principiu moral, este ființial.
Îmbrățișând oamenii, stimulăm producția de oxitocină. Oxitocina este starea de
bine, de ajutorare.
GC38 – gena mai pregnantă – reacția mai intensă pentru spiritualitate.
Atașament anxios apare atunci când persoanele nu știu să se aproprie de alte
persoane în suferință. Pentru a schimba starea cuiva trebuie să intri la sufletul lui
prin trupul lui.
Deficitul de trup nu se conștientizează.

34
 Compasiunea și bunătatea
Există o diferență între empatie și compasiune.
Empatia arată putința unei persoane de a înțelege profilul psihologic al celuilalt;
ea presupune doar a înțelege, nu și a face.
Compasiunea este mila, și are un caracter activ. Mila este dorința de a trăi ceea
ce simte celălalt, și de a face ceva pentru celălalt. Compasiunea și iertarea merg
împreună. O persoană care nu trăiește compasiunea, se pregătește pentru demență.
Două trăsături importante ale compasiunii sunt reziliența și faptul de a nu
judeca.
Reziliența presupune capacitatea noastră de a trece peste relele pe care ceilalți
ni le fac. Ea presupune iertare. Cel mai mare dușman al rezilienței este a analiza
răul care ni s-a făcut. Chiar dacă iert răul, nu îl pot uita dacă îl analizez, pentru că,
analizându-l, răul se fixează în mintea mea. Mintea care judecă este însoțită mereu
de îngrijorare, de teamă.
Răul este un eșec, pe când binele este ființal. De aceea, privind binele eu îmi
deprind privirea să sesizeze natura care este bună.
Mai mare decât compasiunea este bunătatea.
Despre bunătate ne vorbește Mântuitorul: „Iubiți pe vrăjmașii voștri,
binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru
cei ce vă vatămă și vă prigonesc”( Matei 5,44). Este vorba aici despre iubirea-
răstignire sau iubirea răstignită.
Compasiunea se arată față de cei aflați în suferință. Bunătatea se extinde peste
toți oamenii, și pentru cei care nu sunt în suferință.

35
36