…Arata-ni-l

pe
Tatal

1
 Introducere
De fiecare dată când omul s-a aflat în faţa unui lucru pe care voia să-l cucerească (un
pământ neexplorat, un loc nemaiatins, o comoară ascunsă…) a căutat toate căile pentru a
ajunge la obiectivul dorit. De fiecare dată când a voit să depăşească izolarea pentru a stabili
un contact care să-l facă să se simtă parte a unei comunităţi, a inventat „strategii de
apropiere”, a curăţat căi pentru a face posibilă întâlnirea.
Şi actul educativ, un act de raport şi de interschimb, are nevoie de căi pentru a se putea
realiza.
Itinerariul care se propune are ca punct de plecare invitaţia unei aprofundări a Sfintei
Scripturi. Conciliul Vatican II a subliniat că Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt „regula
supremă a propriei credinţe” deci „inima şi sufletul învăţăturii sfinte”, este „hrana de bază a
catehezei şi a oricărei forme de instruire creştină”.
Propunem o metodologie foarte simplă de cateheză pentru copii prin care să se ajungă
la o cunoaştere mai adâncă a Bibliei, în formarea sa, în compunerea sa şi în metoda de citire.
La finalul fiecărei propuneri am inserat o activitate şi unele indicaţii aplicative pentru a
actualiza şi individualiza cele aprofundate. Aceste activităţi au scopul de a ne pune viaţa faţă
în faţă cu cuvântul lui Dumnezeu, să ne dea posibilitatea unei transformări, a unei schimbări.
Sămânţa cuvântului, căzut în teren dispus să-l primească, trebuie să aducă roade.
Vă invităm la multă discreţie şi respect faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de
misterul omului. „Ascultarea plină de iubire a cuvântului lui Dumnezeu” (Dei verbum) este în
centrul Bisericii şi deci şi a catehezei. Acţiunea educativă a Bisericii oferă, anul acesta, locul
central Bibliei. Nu se începe cu „prima pagină” a textului sacru, nici nu oferim o multitudine
de citate biblice gata de folosit, dar am căutat să individualizăm nuclee de conţinuturi, în jurul
cărora să adunăm personaje şi episoade importante pentru istoria omului cu Dumnezeu,
descrise de Biblie.
O altă atenţie la care îi invităm pe cateheţi este cea de a citi Biblia ca pe un cuvânt care
interpretează propria realitate personală şi socială: „Ce are să-mi spună mie, nouă, astăzi
acest cuvânt?” este întrebarea constantă care trebuie să însoţească lectura textului sfânt. Un
cuvânt care nu descoperă, nu clarifică, nu orientează… este un cuvânt mort, un joc lexical
inutil.
Cateheza de faţă conduce la conştientizarea că Biblia este documentul istoriei unui
popor (Israel) şi a unei comunităţi (creştine) care ne povesteşte cum a venit Dumnezeu să-l
întâlnească pe om, a mers împreună cu el să creeze împreună cu el o realitate nouă
(împărăţia). Biblia povesteşte dialogul om-Dumnezeu, realizat în Cuvântul veşnic, dar
exprimat în cuvinte omeneşti. Biblia este, aşadar, un interlocutor cu exigenţele sale personale
foarte precise: cere descoperirea adevărată a semnificaţiilor textelor, nu se dau interpretări
personale paginilor citite doar ca rod al minţi sau, ceea ce e şi mai rău, al imaginaţiei. Acest
proces cere din partea cateheţilor o pregătire bună şi un minim de competenţă.

2
 Eu trăiesc,
eu cresc,
eu mă întreb „cine sunt?”

Obiective

1. să individualizeze caracteristicile proprii fiinţei umane

2. să cunoască faptul că nu putem trăi singuri
3. să descopere că pentru a creşte bine e nevoie de cineva care să ne
ajute
4. să reuşească să-şi pună întrebări cu privire la viaţă

3
 Introducere

Alegerea de a creşte
• O plantă creşte numai dacă are apă, căldură, lumină şi pământ bun: ca atare o serie de
condiţii. Ca şi florile, şi oamenii, pentru a creşte, au nevoie de anumite condiţii.
• A creşte înseamnă să devii tot mai mult tu însuţi, înseamnă să înfloreşti, să dai roade,
după ce ai educat darurile şi talentele tale.
• Spre deosebire de plante, flori şi animale, omul poate să-şi educe creşterea, pentru că
el este conştient de propria creştere. Atunci când văd o altă persoană, ştiu că e
altcineva diferit de mine, şi dacă altul este diferit de mine, înseamnă că eu exist!

Eu exist
• Conştiinţa de a exista este proprie omului. Numai omul ştie că este; singurul deci
trebuie să caute răspunsuri la întrebările cu privire la sensul vieţii: de ce trăiesc? cine
sunt? de unde vin?
• Florile şi animalele nu-şi dau seama că există: creşterea lor este condusă de codul
genetic şi condiţionat de ambientul în care trăiesc.

Singuri nu putem trăi

• Pentru om, ambientul e foarte important, deoarece are influenţă asupra aspectului său
fizic, cât şi pentru modul său de a vorbi, gândi, judeca.
• Fiecare dintre noi, de fapt, trăieşte într-un grup social, care îi transmite tradiţiile
proprii, obiceiurile, limba etc. Cu alte cuvinte, cultura îi este necesară omului precum
apa peştelui.

Închipuie-ţi că ai fost abandonat pe o insulă nelocuită şi crescut de animale: ce limbă

ai vorbi? cum ai trăi?

• Doamna Cultură, Doamna Tradiţie există, dar nu le poţi întâlni. Există însă persoane
concrete, care te orientează, transmiţând comoara experienţei lor şi a istoriei
umanităţii. Un rol important îl au părinţii pentru o creştere armonioasă. Ei sunt precum
un arc puternic care îi lansează pe copiii lor, dându-le forţă şi indicându-le direcţia
spre care trebuie să se îndrepte

4
 Eu trăiesc, eu cresc, eu mă întreb
„cine sunt?”
Avem un nume

Printre indienii din America, numele indică o

caracteristică a persoanei: astfel încât sunt
persoane care se numesc „Vulturul Gri” sau
„Luna Strălucitoare”.

Ce-i drept şi numele nostru are o semnificaţie

specială. De exemplu Ioan înseamnă „Dumnezeu este bun”, Luca „Luminos”, Maria
„Doamna, Stăpâna”.
Astăzi se dă puţină importanţă numelui, care oricum foloseşte pentru a face diferenţă între
persoane. Dar tu, ca şi copil, ca om, nu eşti numai un individ, adică un subiect anonim, ca o
hârtie amestecată în mijlocul lumii.
Fiecare dintre noi e un fragment al speciei umane, un punct în univers. Mai mult, fiecare
dintre noi este o persoană, care are în sine un principiu de forţă creatoare, de independenţă, de
libertate.

Fiecare om este „persoană”: o fiinţă unică şi misterioasă

Cuvântul persoană semnează linia de separare dintre cultura păgână (greacă şi romană) şi
cea creştină.
În mediul latin, înainte de creştinism, „persoana” însemna „mască”.
Latina şi greaca nu aveau cuvinte care să definească personalitatea; ba chiar aceste culturi nici
nu aveau conceptul despre om ca fiinţă unică, importantă pentru că este om: tocmai de aceea
era destul de prezentă sclavia, o realitate care nu provoca nici un fel de scandal.
Creştinismul a introdus în mentalitatea greacă şi romană noţiunea de persoană ca fiinţă
irepetabilă, unică. Era foarte greu, deoarece creştinii afirmau că fiecare om - nici un exclus –
are drepturi egale şi aceeaşi demnitate.

Elementele persoanei
Toţi oamenii sunt făcuţi din trup şi suflet nemuritor.
Potrivit grecilor antici, omul este compus din trup, care îmbătrâneşte şi moare şi din spirit
nemuritor. Sufletul este cel care îl face pe om să fie viu, pe când trupul era considerat ca o
„închisoare” pentru suflet (Platon) sau ca o „materie fără formă” pe care sufletul îl face
frumos şi viu (Aristotel).
În lumea modernă, lucrurile s-au schimbat. Dacă ne uităm la un spot publicitar, la un film sau
răsfoim o revistă, vom descoperi că trupul prezintă multă importanţă. Totul este un spectacol:
frumuseţea, formele. Suferinţa, durerea, îmbătrânirea sunt îmbrobodite cu informaţii si
imagini care preamăresc cultul trupului. Între cele două extreme – una care tinde să
devalorizeze iar cealaltă să-i dea prea mare importanţă – se propune creştinismul, care
consideră trupul şi sufletul uniţi într-o minunată armonie, astfel încât nu mai sunt două
elemente de sine stătătoare, independente unul de celălalt, ci profund unite şi constituie o
singură fiinţă, o persoană umană.

Valoarea trupului
Trupul nu este închisoarea sufletului; dar nici omul nu se reduce numai la trupul său.

5
Trupul comunică emoţiile, dar şi gândurile. De cele mai multe ori aceste lucruri se citesc pe
faţa noastră: tristeţea, bucuria, spaima. Prin trup noi dăm toate informaţiile a ceea ce simţim şi
gândim. Cuvintele, gesturile, modul de a te purta…sunt semne prin care dialoghezi cu ceilalţi.
Cu trupul acţionezi în lume: ridici o greutate, telefonezi, scrii, te joci…omul în întregime este
angajat în aceste acţiuni, dar trupul le face. „În viziunea creştină a omului se recunoaşte
pentru trup o funcţie specială, deoarece el contribuie la revelarea sensului vieţii şi a vocaţiei
umane. Trupul îl revelează pe om şi este deci primul mesaj al lui Dumnezeu făcut omului
însuşi”.
A avea grijă de trupul tău este bine, ba chiar necesar.
Să faci din el o obsesie este un semnal de anormalitate, de imaturitate. (Ex: sporturi
periculoase, cure de slăbire...).

Frumuseţea sufletului
Trupul nu e tot omul care este şi suflet.
Cine se îngrijeşte numai de frumuseţea trupului şi nu şi de cea a sufletului e ca o ramă foarte
preţioasă, dar care nu are nici o imagine: rămâne goală; sau ca unul care aşează un candelabru
minunat într-o cameră, deşi ştie că nu are energie electrică în acea cameră.
Sufletul este dimensiunea sau partea spirituală, partea volitivă şi intelectivă a persoanei
noastre. Sufletul te face liber, atunci când trebuie să alegi să faci sau să nu faci ceva, să faci
bine sau rău. El are voinţă astfel încât tu poţi hotărî să nu mănânci chiar dacă trupul ar vrea
mâncarea, şi are conştiinţă de sine, ceea ce animalele nu au. De fapt, omul vede orizonturi ce
se deschid în faţa lui, pe care animalele nici nu şi le închipuie măcar. Animalele nu cunosc
bunătatea, dragostea, dreptatea. Ele îşi urmează instinctul, se adaptează în mod automat la
legile naturii, pe care nu le pot depăşi.
Sufletul, în schimb îi permite omului să-şi creeze o cultură, o tradiţie; să inventeze, să
compună…

Omul este o fiinţă superioară

Sufletul îl face superior pe om faţă de animale şi de plante. Sufletul aparţine oricărei fiinţe
umane sau persoane, tânăr sau bătrân, bogat sau sărac… În acelaşi moment în care fiecare
dintre noi am fost zămisliţi, am fost deja persoane: cu trup (mic, mic) şi suflet.
De atunci noi continuăm să creştem ca să devenim tot mai mult noi înşine.

6
 Sunt o fiinţă în continuă
creştere,
cu multe întrebări
Nevoia de a creşte

Copilul, crescând, învaţă să se cunoască pe sine şi viaţa,

dar se simte totdeauna neîmplinit, tinde să-şi umple un
gol pe care îl simte în interiorul său.

Şi tu, cu siguranţă, simţi nevoia de a fi mai mult, să fii

mai bun la şcoală, în sport, să arăţi mai bine…
A creşte este o exigenţă a naturii umane. Copilul va deveni cu siguranţă mare, ştie că asta îl
aşteaptă. Oricum ar decurge lucrurile, fie cu nesiguranţe şi dificultăţi, el nu va rămâne pentru
totdeauna copil: va deveni adult.

Diferitele planuri ale fiinţei umane

Creşterea omului trebuie să fie îndreptată spre ceva: astfel fiecare dintre noi devine
protagonist al existenţei sale, capabil să reflecteze asupra sa însuşi, şi să-şi îndrepte viaţa
spre idealurile sale proprii.
A-ţi îndrepta propria creştere înseamnă să te construieşti, să te educi.

Pentru a deveni oameni echilibraţi e necesară stăpânirea, potrivit unei

ordine crescătoare, pe planul fizicului, cel al sensibilităţii, cel al
sufletului. Cele trei planuri sunt strâns legate între ele, deoarece fiecare
răspunde la exigenţe particulare. Atunci când comandă trupul, adică el
este supraevaluat, persoana acţionează urmându-şi instinctele,
dorinţele: sensibilitatea sa se stinge, iar spiritul va fi sufocat. E ca şi
cum cineva ar vrea să umble în cap: omul nu e făcut pentru asta.
Alţii înaintează târându-se: sunt cei care se lasă dominaţi de
sensibilitate, de patimi.
Omul matur, echilibrat este cel care umblă şi merge în poziţie dreaptă, stăpân pe picioarele
sale, deoarece sufletul său îi conduce trupul şi sensibilitatea. Ca să ne explicăm cu un
exemplu, spunem că un automobil, care are un motor puternic (sensibilitatea) şi o caroserie
luminoasă şi strălucitoare (trupul), iese din stradă dacă nu are şofer care să-l conducă
(sufletul).

Creşterea e condiţionată de ambient

Un copil care se naşte nu poate alege familia sa, nici ţara sa. S-ar putea să aleagă unde să
crească, dar nu se pot evita influenţele ambientului în care se creşte.
Ambientul e tot ce ne înconjoară, tot ce se întâmplă, se spune, se face în jurul nostru. Putem
distinge ambientul fizic (pomi, pământ, case etc) de cel social (comunitatea cu tradiţiile ei,
modurile sale de a gândi şi de a se comporta etc).
Atât ambientul fizic cât şi cel social influenţează asupra individului. Prin ambientul fizic
înţelegem, de exemplu statura mică a pigmeilor, ochii sub formă de sâmbure ai japonezilor,
pielea neagră a africanilor.
Ambientul social influenţează în mod pronunţat gândirea, modul de a privi realitatea, semnele
prin care se exprimă, permiţând comunicare.

7
Cine ne ajută să creştem
Atunci când vorbim despre ambientul uman, de tradiţii, nu ne referim la ceva îndepărtat, ci la
persoane cu care ne împărţim aventura creşterii.
Suntem ajutaţi să creştem nu de către super eroi, nici de personaje fantastice, dar de către cei
care ne sunt aproape, alături, zi de zi, dăruindu-se în mod gratuit pentru noi: prietenii,
educatorii, părinţii. Părinţii sunt ajutorul fundamental al creşterii noastre. Ei sunt arcul care te
lansează, experienţa lor încurajează şi dau o direcţie creşterii.

Viaţa e ca o casă
Aşa cum un arhitect îşi proiectează casa, tot la fel şi tu trebuie să-ţi proiectezi viaţa, cu
responsabilitate.
Proiectul propriei vieţi este mereu de corectat, de ameliorat, de adaptat. A creşte este o
realitate care nu se termină niciodată. Chiar şi adultul creşte, se maturizează în mod continuu;
asemenea unui copac mare care creşte lent, dar creşte.

Cinci reguli pentru a construi bine viaţa

Aşa cum fluviul se împrăştie şi se pierde dacă nu ar avea malurile care să-l adune şi să-l
conducă, tot la fel este pentru persoană creşterea. Pentru a creşte bine sunt necesare unele
reguli.

1. E nevoie de un plan (un sens în viaţă)

Viaţa e ca o intersecţie de la care pornesc multe străzi posibile. Fiecare trebuie să apuce pe
cea mai potrivită. Nu se creşte bine dacă se merge la întâmplare. Persoana umană e persoană
tocmai pentru că ştie să-şi facă planuri.

2. Nu se poate creşte singuri

După cum un ucenic are nevoie de un maestru, la fel copilul are nevoie de cineva care să-l
ajute să crească şi să înveţe meseria grea de a fi om.

3. Tovarăşi de drum sunt şi greutăţile şi renunţarea

Atletul care vrea să învingă un concurs trebuie să se antreneze, renunţând la tot ceea ce îl
poate distrage de la scopul său.

4. Greşelile se plătesc
De fiecare dată când te angajezi să devii ceea ce vrei, adaugi o cărămidă la personalitatea pe
care ţi-ai proiectat-o. De fiecare dată când deviezi de la drumul pe care l-ai ales, iei o
cărămidă de la construcţia la care te-ai angajat.

5. A creşte este o aventură minunată

Creşterea este o aventură dificilă, uneori foarte grea, dar minunată. A te modela pe tine însuţi
este o experienţă unică, care aduce cu sine optimism, bucurie şi chef de viaţă.
Se nasc multe întrebări
Poate te-ai întrebat vreodată: „De ce trăiesc? De ce e atâta nevoie de angajament ca să creştem
bine?”.
A creşte este condiţia pentru a deveni om, pentru a te apropia de acea demnitate care ţi se
cuvine, de a fi protagonistul vieţii tale. Ţi-ar place să fii un puişor care creşte şi nu se aşteaptă
de la el decât să se îngraşe?

Nu suntem pui de crescătorie

8
 „În acea casă lungă şi joasă, fără ferestre… sunt introduşi sute şi mii de puişori de o zi,
destinaţi să se îngraşe prin mijloace ştiinţifice foarte rapide. Pare că lumina electrică,
uniformă şi continuă, este mai eficace decât soarele care cu razele sale modifică totul de
la un anotimp la altul, alternând perioadele anului. Astfel, zburătoarele acestea vor trece
de la incubatorul artificial la rotisor fără să fi văzut nici măcar o rază de soare. Cocoşelul
îşi înalţă cucurigul inutil, căci strigătul său nu face să se ivească zorile. Şi totuşi este
soarele cel care face să crească porumbul şi să se maturizeze grăunţele cu care se hrănesc.
Dar lumina orbitoare nu îi lasă să vadă nimic. Cum e posibil ca aceşti rezultaţi ai
paradisului artificial să plângă pentru că nu au văzut soarele niciodată? (M. Lelong).

De aici se nasc toate celelalte întrebări: „Cine sunt eu? De ce trăiesc?De unde vin? Încotro
mă îndrept? De aceste întrebări nu ne vom putea elibera niciodată. De ce oare nu mă
mulţumesc cu tot ceea ce este în faţa mea? De ce oare sufletul meu invocă infinitul, veşnicia?
Ce este omul? Care este semnificaţia durerii, a răului, a morţii? Ce va urma după moarte?
Orice om este chemat să răspundă la aceste întrebări fundamentale. A te izola şi a nu căuta
răspunsul înseamnă să te condamni singur la un mod lent de a muri: cel mai uşor, dar cu
siguranţă cel mai inutil…
Toţi caută fericirea în viaţă. Unii vor să-şi satisfacă orice dorinţă, orice impuls, confundând
plăcerea cu fericirea, chiar dacă alţii au de suferit din această cauză. Alţii se angajează să
construiască o lume mai bună, luptând împotriva nedreptăţii şi a sărăciei. Sunt unii care nu
găsesc nici un sens pentru viaţă, de aceea cad în disperare. Omul religios însă îşi orientează
viaţa: Dumnezeu este sensul vieţii. A te abandona în mâinile lui Dumnezeu înseamnă a da cu
adevărat sens vieţii tale şi a găsi fericirea. Omul este strâns legat de Dumnezeu, care se
revelează, se manifestă, răspunzând la setea de infinit şi la căutarea existenţială pentru care
omul îşi pune atâtea întrebări…
Religia creştină ne învaţă că revelarea lui Dumnezeu este progresivă, ia în consideraţie
capacitatea omului de a-l percepe. Dumnezeu s-a făcut cunoscut deplin şi pentru totdeauna în
Isus Cristos. Isus ne revelează că Dumnezeu ne iubeşte ca un Tată. El a creat omul unic şi
irepetabil, ca să-i încredinţeze o misiune de care depinde destinul lumii. Fiecare om este
chemat să descopere care este misiunea sa.

9
 Ce este religia
Cuvântul „religie” indică ansamblul de credinţe, reguli de
comportament şi rituri care exprimă relaţia omului cu Dumnezeu.
Omul religios simte că este supus divinităţii şi exprimă această
dispoziţie interioară prin rituri, care se traduc în acţiuni, gesturi şi
cuvinte. Rit înseamnă ansamblul de forme cu care omul cinsteşte
divinitatea, căutând să comunice cu ea.
Toate popoarele au o religie pentru că în fiecare om există dorinţa de transcendent.
Fiecare dintre noi simte nevoia să se depăşească, să fie mai mult (a transcende = a trece
dincolo, a urca). Un copil care se pierde în pădure nu ştie să guste frumuseţea
naturii, ci e neliniştit şi nerăbdător să se întoarcă acasă. Tot la fel, omul e neliniştit, incomplet,
niciodată satisfăcut. E ca şi cum i-ar lipsi ceva, e mereu în căutare, pe cale, îşi doreşte mereu
ceva, vrea noutăţi…
Este o fiinţă care trăieşte din aşteptări, speranţe, dorinţe. Omul este deschis transcendentului,
divinului: simte în el o nostalgie, o atracţie spre infinit, misterios; spre o realitate care îl
depăşeşte: Dumnezeu.
Atunci când Dumnezeu este pus în slujba omului, şi nu omul în slujba lui, religiozitatea scade
sau se deformează. Aceasta se întâmplă în magie şi în superstiţie, care în ansamblu nu
înseamnă altceva decât să atribui puteri extraordinare persoanelor, animalelor, lucrurilor,
cuvintelor etc. Aceste puteri însă nu sunt în „lucruri”, ci în „intenţiile” celui care le atribuie…
Astfel, în timp ce în religia autentică omul se supune lui Dumnezeu şi voinţei sale, în magie şi
în superstiţii el se gândeşte să schimbe această voinţă cu alte acţiuni (Exemple: pisica neagră
aduce ghinion. În acest fel se atribuie pisicii puterea de a decide asupra vieţii…).
Religia este o întâlnire cu un mister, cu Dumnezeu. El descoperă misterul său zi după zi, se
manifestă în evenimentele zilnice, prin care se întâlneşte cu oamenii.
Cine crede în Dumnezeu, descoperă voinţa lui în istoria sa personală. Fiecare eveniment este
important. Voinţa lui Dumnezeu se ascunde sub aparenţa faptelor cotidiene, chiar şi cele mai
umile. De aceea nu este nimic banal şi nesemnificativ în lume. Voinţa lui Dumnezeu nu e uşor
de înţeles, cu atât mai mult de realizat. Pentru aceasta, Dumnezeu ne-a trimis un Salvator, care
să ni-l descopere pe Dumnezeu Tatăl.

activitate

Pentru ca orice om să poată răspunde la misiunea sa, Dumnezeu i-a dat nişte calităţi
Ar fi foarte interesant ca fiecare dintre voi să-şi recunoască calităţile. Scrieţi-le pe o
foaie. Chiar şi colegii voştri v-ar putea ajuta, spunând care sunt părţile frumoase pe
care ei le văd. Aţi învăţa astfel să vă cunoaşteţi mai bine pe voi înşivă şi poate aţi
intui mai uşor care ar putea fi perspectivele vieţii voastre

10
 Biblia,
o carte vie

Obiective

:
1. să ştie cum se găseşte un pasaj biblic
2. să enumere limbile în care a fost scrisă Biblia
3. să recunoască ce cărţi aparţin Noului Testament
4. să intuiască importanţa Bibliei, care pentru noi creştinii este
inspirată de Dumnezeu

11
 Introducere

Intrând într-o bibliotecă rămâi uimit când descoperi câte volume pot încăpea pe un perete cu
rafturi: cărţi pline de cuvinte, de idei. Mai mult decât atât, rămâi uimit de câte lucruri se pot
ştii în lumea asta, câte lucruri au învăţat alţi. De multe ori, totul rămâne acoperit acolo de
praf…
Este o carte însă care este vie: pentru că radiază speranţă; este cheia de lectură a experienţei
umane, este cuvânt actual şi cuvânt care anticipă viitorul. Această carte este Biblia sau Sfânta
Scriptură.
Pentru credinţa creştină, în ea se întâlneşte Dumnezeu care vorbeşte oamenilor: iar cuvântul
său devine claritate absolută, definitivă, atunci când se exprimă prin Isus Cristos, Fiul lui
Dumnezeu care s-a făcut om.
Dumnezeu prin Isus, îi cheamă pe toţi la fericire.
E ca o mamă care îşi cheamă pe nume propriul copil. Iar copilul, urmându-i vocea, se mişcă
spre mama şi se luminează de bucurie atunci când se poate abandona braţelor sale pline de
iubire, care îl aşteaptă cu nerăbdare.
Unii se apropie de Biblie şi spun că nu aud nimic. Poate sunt aceia cărora le este teamă să fie
chemaţi pe nume.
Isus dă un nume nou oricărui om, şi cu acest nume îl cheamă.
A refuza propriul nume, să-l ştergi şi să te descoperi fără nume…e un fel de întoarcere la
nimic.
Să-ţi descoperi propriul nume, să te simţi chemat pe nume e cel mai mare bine, deplina
realizare de sine, pentru fiecare, pentru totdeauna.
Există o carte, Biblia, care povesteşte memoria unui raport ţesut de-a lungul secolelor:
raportul dintre Dumnezeu şi oameni.
Orice cuvânt din Biblie este adresat omului din orice timp, care, dacă citeşte cu credinţă,
poate descoperi indicaţii despre viaţă, poate să-l asculte pe Dumnezeu care vorbeşte.
Citind Biblia, creştinul îşi cunoaşte rădăcinile, tradiţiile credinţei sale, revelaţia progresivă a
lui Dumnezeu în istorie; dar aceste pagini au şi puterea de a orienta viaţa, pentru că ele
vorbesc despre ceea ce vrea Dumnezeu de la om.

Ce este Biblia?
Totul începe de la Dumnezeu care intră în dialog cu
omul

Această istorie a dialogului lui Dumnezeu cu omul este

scrisă într-o carte.
• Potrivit creştinismului, Dumnezeu nu rămâne
inaccesibil, departe; el îl iubeşte pe om, pe fiecare
om: mai întâi de toate pentru că i-a dat viaţa (Gen
1,26) şi apoi pentru că i-a dat libertatea de a primi
sau refuza planul pe care el l-a gândit pentru
fiecare. Chiar şi libertatea de a putea spune „nu” lui Dumnezeu! Un Dumnezeu care nu
porunceşte, ci invită; cheamă şi lasă liber răspunsul…

12
 • Cu siguranţă, cunoşti pe cineva are îşi scrie jurnalul; poate chiar tu însuţi ai un jurnal
în care îţi scrii toate secretele, evenimentele, bucuriile şi dezamăgirile. Ei bine, există
un jurnal scris de un popor, o carte care nu este secretă, ci deschisă, vestită,
proclamată. Această carte este Biblia.

Biblia vorbeşte despre iubirea lui Dumnezeu faţă de om

Am putea spune că Biblia este o epopee mare, care povesteşte raportul dintre Dumnezeu şi
om; un raport plin de lansări şi poezie, de alianţe; dar şi de rupturi şi necazuri: deoarece
omul s-a desprins de prea multe ori de mâna lui Dumnezeu, căzând în singurătate, în rău, în
disperare.
Dumnezeu vrea cu adevărat binele oamenilor! Aceasta este convingerea cea mai profundă a
evreului credincios, dar şi a noastră. În ciuda trădărilor continue, el iartă mereu şi oferă o nouă
posibilitate de împăcare şi alianţă.
Dumnezeu le dăruieşte înţelepciunea sa, prin cuvântul şi legea sa; îşi trimite reprezentanţi şi
promite mântuirea…, până când va trimite chiar pe Fiul său Isus Cristos, Dumnezeu ca şi el.
Isus moare pe cruce din cauza răutăţii oamenilor; dar apoi învie şi aduce vestea bună:
Dumnezeu iubeşte pe toţi şi pe fiecare; iar cine răspunde acestei iubiri va fi fericit pentru
totdeauna. Toate acestea le spune Biblia, care este din acest motiv, istoria mântuirii. Ea
povesteşte intervenţiile lui Dumnezeu în lume: Dumnezeu care se îngrijeşte de om, ajutându-l
să se realizeze în mod deplin, mântuindu-l.

Modul de a scrie
Evreii scriau fără vocale, de la dreapta la stânga, folosind pergamentul, papirusul sau
pieile de animale. Se scria cu cerneală păstrată în călimară de bronz, cu o pană ascuţită.
Foile erau apoi unite şi se păstrau în formă rulată.

Cartea de identitate a Bibliei

• Nume: Biblia, în greacă Biblia înseamnă cărţi
• Locul naşterii: Orientul Mijlociu
• Data naşterii: circa 1000 î.C. pâna la 100 d.C.
• Părţi principale:
- Vechiul Testament (VT), care prezintă alianţa dintre Dumnezeu şi poporul Israel
- Noul Testament (NT), care prezintă alianţa lui Dumnezeu cu omenirea întreagă,
realizată în mod desăvârşit în Isus Cristos.
• Numărul cărţilor: 46 în VT; 27 în NT. Un mod simplu pentru a putea distinge cărţile VT de
cele din NT: în NT sunt Evangheliile, Faptele Apostolilor, scrisorile, Apocalipsul, toate
celelalte cărţi se află în VT.
Evangheliile sunt patru: Matei, Marcu, Luca, Ioan. Una dintre aceste evanghelii, cea după
Marcu ne va conduce anul acesta să-l cunoaştem mai bine pe Isus şi mesajul său.
• Limbile originale: ebraica, aramaica şi greaca pentru VT; greaca pentru NT.
• Personaje principale: Abraham, Moise, David, profeţii, regii, poporul lui Israel pentru VT;
Isus Cristos, apostoli, primii creştini pentru NT.
• Traduceri: Septuaginta (250 î.C.), care e o traducere din ebraică în greacă a VT; Vulgata,
traducerea VT şi a NT în limba latină (a fost făcută de sfântul Ieronim în sec. al IV-lea
d.C.).

Cum se găseşte un verset

13
Orice frază scrisă în Biblie are o „marcare”, adică litere şi numere care permit recunoaşterea
ei dintre mii de fraze care alcătuiesc Cartea Sfântă.
Toată Biblia e împărţită în cărţi, care se pot cita cu o prescurtare: astfel avem Scrisoarea către
Filipeni devine Fil, cartea Deuteronomului devine Dt. Fiecare carte, la rândul ei este împărţită
în capitole, numerotate progresiv. Fiecare capitol este împărţit în versete numerotate şi
acestea,. Astfel Fil 6,5 înseamnă: Scrisoarea către Filipeni, capitolul 6, versetul 5. Dacă vom
găsi, de exemplu, Mt 5,2-7, vom căuta Evanghelia după Matei, capitolul 5, de la versetul 2
până la versetul 7.
Cu cât veţi căuta şi vă veţi ruga mai mult textele biblice, cu atât vă veţi obişnui cu ele.

activitate

Fiecare dintre noi ar putea să citească o pagină biblică şi să sublinieze expresiile care
i se par mai semnificative, pentru a le prezenta şi apoi discuta cu colegii în grup.

Cine este autorul Bibliei

Dumnezeu împreună cu omul

Biblia a avut, cu siguranţă, mulţi redactori; însă pentru credinţa ebraică şi

creştină, autorul său este în primul rând Dumnezeu. El i-a inspirat pe oameni,
pentru ca aceştia să perceapă - în viaţa personală, în istorie şi în lume
-prezenţa, acţiunea, iubirea sa, şi să exprime acest lucru în scris.

Dumnezeu, omul şi Biblia în Conciliul Vatican II

Ceea ce a fost revelat şi cuprins în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia
Duhului Sfânt. Sfânta Maică Biserica, pe baza credinţei primită de la apostoli,
consideră sfinte şi canonice, în totalitate, cărţile Vechiului şi Noului Testament, cu
toate părţile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt, îl au autor pe
Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii: pentru redactarea cărţilor sfinte,
Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor
proprii, pentru ca, acţionând el însuşi în ei şi prin ei, aceştia să scrie ca adevăraţi
autori tot ceea ce el voia şi numai aceasta..
Întrucât tot ceea ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie considerat ca
afirmat de Duhul Sfânt, trebuie afirmat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu
certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea
noastră, l-a voit cosemnat în scrierile sacre. De aceea „toată Scriptura este inspirată de
Dumnezeu şi este de folos spre a învăţa, spre a mustra, spre a îndrepta, spre a
deprinde la dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pregătit pentru
toată fapta cea bună. (Dei verbum 11).

Cu siguranţă, Dumnezeu nu s-a folosit de scriitorii sacri ca de nişte instrumente inerte şi

pasive în mâinile sale; dar capacitatea, facultăţile oamenilor - puse la dispoziţia lui
Dumnezeu - au fost folosite de el, pentru ca prin cuvintele umane să transpară discursul său
divin.

14
Dumnezeu acţionează în istorie şi revelează voinţa sa prin întâmplări umane. Cu cât omul are
mai multă credinţă, cu atât mai mult îl poate percepe pe el şi operele sale în lume. Scriitorii
sacri, care au fost oameni cu o credinţă uriaşă, au trăit pe propria piele, ca protagonişti
evenimentele atât pe cele cotidiene cât şi pe cele excepţionale, ştiind să le interpreteze
totdeauna la lumina lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu palpitează în această carte

În Biblie, rămân şi condiţionările culturale, expresiile tipice ale limbajului, limitele datorate
ignoranţei ştiinţifice şi tehnice. E o carte scrisă de oamenii de acum 2000-3000 de ani! Însă în
această carte atât de veche este cuvântul lui Dumnezeu care se adresează omului din toate
timpurile.
Biblia nu este o carte obişnuită, ci una vie. Citind-o, omul intră în dialog cu Dumnezeu.
Experienţele povestite în paginile Vechiului Testament şi în cele ale Noului Testament ating
foarte mult şi pe oamenii de astăzi

Biblia trebuie citită cu credinţă

Cel care citeşte vrea să descopere mesajul lui Dumnezeu, în acest mesaj să întâlnească voinţa
lui Dumnezeu.
Adevăratul creştin, atunci când citeşte Biblia se roagă deoarece este în colocviu cu
Dumnezeu, care se revelează în cuvântul său.

activitate

Luaţi un text biblic,

Evanghelia din
duminica următoare,
citiţi-l individual,
ghidându-vă după următoarele întrebări pentru a-l putea înţelege mai bine:
Ce vrea să spună Dumnezeu?
Cui i se adresează?
Cum e înţeles?
Ce fac cei care îl ascultă?
Eu cu cine mă asemăn mai mult?
Ce vrea de la mine Dumnezeu?
Puneţi în comun, în grupul mare, bogăţiile descoperite în rugăciunea voastră personală!

Cuvântul lui Dumnezeu a fost încredinţat Bisericii

Întrucât Sfânta Scriptură trebuie citită şi interpretată în acelaşi duh în care a fost
scrisă, pentru a descoperi exact sensul textelor sacre trebuie avute în vedere cu nu
mai puţină grijă conţinutul şi unitatea întregii Sfinte Scripturi, ţinând seama de
tradiţia vie a Bisericii şi de analogia credinţei… Căci tot ce se leagă de modul de a
interpreta Scriptura se află supus în ultimă istanţă judecăţii Bisericii, care împlineşte
dumnezeiasca poruncă şi slujire de a păstra şi interpreta cuvântul lui Dumnezeu. (Dei
verbum 12).
Creştinul care vrea să citească Sfânta Scriptură şi s-o interpreteze singur greşeşte: e ca şi cum
ar citi o carte în întuneric. O Biserică fără Biblie ar deveni o organizaţie ca toate celelalte, dar
şi Biblia fără Biserică nu mai este cuvântul viu şi eficace a lui Dumnezeu: ar fi o „colecţie” de
cărţi de toate genurile.

15
 Biblia, o carte ce trebuie interpretata
Biblia are genuri literare diferite
Nu e prea simplu să citeşti şi să interpretezi un text biblic. Deoarece a fost
scrisă de oameni diferiţi de-a lungul istoriei, conţine diferite stiluri, forme
de exprimare, adică „genuri literare”: povestiri, istorie, rugăciuni,
poezie, profeţii, legende, cântări de iubire…

Pentru a descoperi intenţia hagiografilor (autorii sacri), trebuie să se ţină seama şi de

genurile literare. Căci adevărul este prezentat şi exprimat în mod diferit, în funcţie de
condiţiile timpului său şi a culturii sale. Pentru a înţelege corect ceea ce a voit să
exprime în scris autorul sacru trebuie avute în vedere atât modul de a simţi, de a
exprima sau de a povesti curente în mediul şi în vremea hagiografilor, precum şi cele
obişnuite în diverse locuri, la acea epocă, în relaţiile dintre oameni. (Dei verbum 12).

Adevărul Bibliei este de tip religios. Nu este o carte de ştiinţă.

Un exemplu: ce vrea să spună Biblia cu privire la creaţie?
• Primele capitole din Geneză - carte din Vechiul Testament care descrie creaţia -
utilizează genul literar al „povestirii simbolice”: prin imagini foarte vechi (preluate şi
reelaborate - chiar şi din miturile antice ale culturilor în care trăia poporul), vor să comunice
un mesaj real şi profund. Vor să reveleze, fără a apela la pretenţii ştiinţifice, că omul îşi are
originea la Dumnezeu, Dumnezeu a dat un scop în viaţă şi speranţa în fericirea deplină,
„mîntuirea”.
• Ştiinţa şi Biblia nu se contrazic, deoarece se mişcă pe două planuri diferite: ştiinţa
studiază cum s-au petrecut faptele; Biblia găseşte în fapte voinţa lui Dumnezeu, mesajul său.
Biblia se foloseşte de genurile literare nu pentru a descrie exact cum s-au petrecut lucrurile, ci
pentru a comunica mai profund ceea ce înseamnă „sensul”, în planul lui Dumnezeu. Biblia
vrea să răspundă la întrebarea de ce? nu cum?

activitate

Întrebări
pentru discuţii

1. Dumnezeu comunică cu oamenii? Cum?

2. Ce înseamnă „istoria mântuirii”? Biblia povesteşte despre „istoria mântuirii”?
3. În Biblie, Dumnezeu este: bun, drept, rău?
4. Părinţii tăi ţi-au povestit vreodată întâmplări din copilăria lor sau a bunicilor tăi?
De ce crezi că au povestit?
5. Putem spune că Biblia conţine memoriile unui popor? Ce anume aminteşte?
Cine a scris-o şi cine a inspirat-o? De ce?
6. Oricine citeşte Biblia poate să interpreteze cum vrea textul biblic?

16
Iniţiativa lui Dumnezeu
şi
răspunsul omului

Obiective

1. să recunoască exigenţa unui plan personal de viaţă.

2. să descopere în evenimentele biblice un Dumnezeu care oferă în mod
continuu alianţa sa omului.
3. să afle că, pentru creştin, omul se realizează numai îndeplinind planul
pe care îl are Dumnezeu asupra lui.
4. să facă diferenţa între diferitele puncte de vedere ale ştiinţei şi ale
Bibliei.

17
 Introducere
 Conform credinţei noastre, omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Deci, dacă vrea să se realizeze pe sine în mod autentic şi deplin, trebuie să facă în aşa fel
încât planul lui Dumnezeu să ajungă la îndeplinire.
Deoarece este liber, omul, poate accepta sau refuza planul lui Dumnezeu în propria sa viaţă.
Biblia ne spune că Dumnezeu este totdeauna fidel în iubirea sa: el este răbdător faţă de
întârzierile şi de refuzul omului, intervenind din când în când pentru a-l ajuta să se
mântuiască
Planul pe care îl are Dumnezeu pentru om este ceva „particular”, „propriu” şi „personal” şi
se distinge în funcţie de „valorile” pe care este structurat.
Realizarea planului lui Dumnezeu nu e ceva care să se realizeze într-o clipă, ci un drum, cu
etape şi momente particulare semnificative şi determinante, care scandează întreaga
existenţă.
Important însă pentru acest drum este îndrumarea, perspectiva. Omul crede că poate să se
realizeze singur, fără ajutorul celorlalţi, chiar fără ajutorul lui Dumnezeu…

Planul este a lui Dumnezeu

Planul lui Dumnezeu este unic şi irepetabil

Pentru creştin, credinţa nu e un sector al existenţei separat

de studiu, de sport, de cultură, de faptele cotidiene.
Credinţa este viaţă: ea umple de sens şi direcţie, colorează
existenţa.
Creştinul este cel care interpretează cu ochii credinţei
toate evenimentele, situaţiile în care trăieşte, realizându-şi,
astfel, datoria cu care Dumnezeu l-a creat: o datorie
unică, irepetabilă.

Să privim soarele cu razele sale. Soarele este Dumnezeu,

iar razele voinţa sa pentru fiecare dintre noi. Fiecare om este chemat să se apropie de
Dumnezeu pe traiectoria propriei sale raze, diferită şi alta decât a celorlalţi, împlinind astfel
planul pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru el. Cu cât razele se apropie de soare, cu atât se
apropie şi între ele. Tot la fel şi oamenii, cu cât se apropie de Dumnezeu, cu atât se apropie şi
între ei.

Calităţi necesare pentru a realiza planul lui Dumnezeu

Fiecăruia, Dumnezeu i-a dat calităţile necesare, ca să poată îndeplini un anumit plan: de
aceea omul care vrea să îndeplinească planul lui Dumnezeu, pune în act toate potenţialităţile
sale, se realizează.
Realizarea de sine nu e un rod îndepărtat sau eveniment extraordinar, ci o trăire zilnică.
Fiecare, trăind evenimentele, ca protagonişti, poate ajunge la fericire, la pace, la bucurie.
Realizarea de sine e o posibilitate totdeauna deschisă, chiar şi atunci când unele alegeri sunt
caracterizate de greşeală. Aceasta doar datorită faptului că Dumnezeu iartă omul, aşa cum a
vestit Isus: „Curaj fiică, păcatele îţi sunt iertate!”(Mt 9, 2).

18
 activitate

Muncă individuală
şi
de grup
Fiecare dintre noi ar putea să-şi facă o listă de „valori” în care crede, care sunt
importante pentru el; şi ar putea să le confrunte cu ale celorlalţi… Poate cu privire la
unele valori am putea fi de acord: cele fundamentale pentru om, precum
sănătatea, libertatea, dreptatea, pacea, armonia, liniştea-seninătatea… Sau poate credem
că sunt alte valori mult mai importante decât acestea?

DA sau nu la planul lui

Dumnezeu

Iubirea lui Dumnezeu

În prima carte a Bibliei, Geneza, descoperim
un Dumnezeu care, chiar de la început oferă
omului prietenia sa; apoi în mod continuu o
reînnoieşte, în ciuda trădărilor repetate din
partea omului. Planul lui dumnezeu este un plan de iubire, care cere un răspuns de iubire.
Ceea ce Dumnezeu a făcut la început, Dumnezeu o repetă cu fiecare om care vine pe lume. De
aceea mesajul Genezei este valid pentru orice timp. Primul act de iubire din partea lui
Dumnezeu este creaţia lumii şi a omului (Gen 1, 1-2, 24).

Raportul dintre Biblie şi ştiinţă

În cartea Genezei găsim două moduri de a povesti creaţia Gen 1, 1-2, 4a şi Gen 2, 4b-25. ne-
am putea întreba: care este mai apropiat de realitatea faptelor? Pe de altă parte, lumea a avut
originea exact aşa cum este propusă de Biblie? Şi profesorii de ştiinţe greşesc când ne spun că
omul este rodul evoluţionismului?
La aceste întrebări putem răspunde clarificând mai bine raportul dintre Biblie şi ştiinţă.
În mod sintetic spus: ştiinţa studiază „CUM” se desfăşoară şi cum se întâmplă faptele,
căutând în ele cauzele fizice, chimice, legile care le determină, Biblia vrea, în schimb să
reveleze omului mesajul lui Dumnezeu. De aceea ea este interesată să explice „DE CE?” s-au
petrecut lucrurile şi faptele, căutând să individualizeze în ele depănarea planului lui
Dumnezeu.
Deci, în ceea ce priveşte creaţie, Biblia nu e interesată să reveleze cum s-au petrecut lucrurile:
cu atât mai mult cu cât prezintă şi două povestiri diferite, una lângă alta, fără să se preocupe
să le armonizeze. În prima versiune, omul este creat la sfârşit, pe când în a doua versiune,
omul este creat înainte de pomi şi de animale.
Nu se face nici o aluzie la vreun martor al creaţiei, care evident că nu putea exista. Scriitorul
sacru, s-a folosit de cunoştinţe şi de miturile timpului său, ca să propună un adevăr de
credinţă: Dumnezeu este la originea vieţii şi a universului întreg.

19
Referinţe la miturile religiilor antice din Orientului Mijlociu
Omul se întreabă de ce trăieşte, ce sens are lumea, de ce suferinţa, moartea. În faţa acestor
întrebări, el percepe misterul existenţei, pe care religia vrea să-l explice, oferind unele
răspunsuri. Însă răspunsurile raţional, logice sunt insuficiente pentru a intra în mister. De
aceea se nasc povestiri simbolice, care nu pretind să explice, să demonstreze, ci să solicite
intuiţia; sugerează o cunoaştere adevărată, prin povestiri care se alimentează din fantezie.
Primele capitole ale Genezei au multe puncte de contact cu miturile religiilor antice din
Orientul mijlociu, însă au o perspectivă total diferită: vor să spună că totul a fost făcut de un
singur Dumnezeu, şi deci, totul depinde de El. Bineînţeles, dacă perspectiva este cea a
credinţei, nu pot şi nu trebuie citite ca o descriere ştiinţifică a creării lumii şi a omului.
Ceea ce ne interesează este mesajul ce ni se comunică: lumea şi omul sunt creaturi ale lui
Dumnezeu, care este bun; suferinţa şi moartea sunt consecinţa păcatului omului, care refuză
planul lui Dumnezeu.

Ştiinţa avansează mai multe ipoteze în ceea ce priveşte formarea universului, cea mai crezută
este evoluţionismul, potrivit căreia dintr-o materie nedefinită, s-a format, de-a lungul
mileniilor, lumea pe care noi astăzi o vedem; lume care mai este încă în evoluţie.
Evoluţionismul este un model de a interpreta realitatea nedefinită, el oricum nu se contrazice
cu credinţa, deoarece se pune pe un alt nivel - aşa cum face orice ştiinţă. În mod particular nu
poate nici să demonstreze nici să nege existenţa lui Dumnezeu.

Omul poate trăda iubirea lui Dumnezeu

În libertatea sa, omul poate spune NU lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte credinţa, omul chiar
de la început a spus NU lui Dumnezeu. Neacceptând voinţa lui Dumnezeu, comiţând păcatul,
omul rupe alianţa care îl leagă de Creator. (cf. Gen 3, 1-24, text de citit ca să poată fi
înţeleasă explicaţia).

Abuzând de libertatea sa, omul s-a pus împotriva lui Dumnezeu: s-a gândit că se poate realiza
fără Dumnezeu. Tot ce e scris în Geneză, exprimat sub formă de povestire simbolică,
dezvăluie misterul păcatului prezent în lumea creată de Dumnezeu.
Păcatul se explică pornind de la faptul că omul este făcut după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu.. creându-l pe om, bărbat şi femeie, după chipul şi asemănarea sa, Dumnezeu vrea
pentru ei plinătatea binelui, fericirea, care izvorăsc din participarea la însăşi viaţa lui
Dumnezeu. Pentru că este liber şi dotat cu voinţă, omul poate alege binele, adică să se
realizeze potrivit planului lui Dumnezeu.; dar poate şi să contrazică sau să nege planul lui
Dumnezeu, alegând rău. Făcând astfel, duce la faliment umanitatea sa.
Semnificaţia păcatului, de fapt, este negarea a ceea ce Dumnezeu este şi a ceea ce El vrea
pentru om. Făcând păcatul, omul respinge darurile lui Dumnezeu, deoarece vrea să devină el
însuşi „ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen 3, 5).
Consecinţa păcatului cade în mod necesar peste om (Gen 1, 16-19): chipul şi asemănarea sa
sunt înceţoşate, micşorate de păcat. Dacă omul este făcut după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, „atunci măreţia sa şi demnitatea se realizează în alianţa cu Dumnezeu, în unire cu
El” (Ioan Paul II, enciclica Mulieris dignitatem, 9).
E exact ca şi cum un om ar vrea să devină leu, mergând în patru labe, strigând ca un leu:
acesta ar fi un faliment mizerabil şi ne-ar face pe toţi să râdem.

Păcatul se propagă în lume

20
Păcatul este „contagios”, tinde să ajungă şi la ceilalţi oameni. În povestirea biblică,
Dumnezeu se oferă iarăşi omului (Cain) care, în loc să recunoască iubirea lui Dumnezeu,
propagă păcatul printre semenii lui (Gen 4, 1-15). Aşa a fost atunci şi aşa e şi acum.
Ceea ce-i uneşte pe oameni este faptul că sunt fiii aceluiaşi Tată, adică a lui Dumnezeu, a nu-l
recunoaşte pe Dumnezeu ca Tată duce inevitabil la a nu-i considera pe ceilalţi fraţii tăi, ci
străini. Este istoria lui Cain şi Abel. Cain se supără pentru că Dumnezeu pare că îl preferă pe
Abel mai mult, şi deci îl consideră nedrept. Dumnezeu îl mustră, spunându-i că fericirea
fiecăruia nu depinde de succesul celorlalţi sau de succesul asupra celorlalţi, ci de
comportamentul personal.
Unii pot gândi: „Cain are dreptate. De ce Dumnezeu l-a îndrăgit mai mult pe Abel. A fost
nedrept!”. Sau noi: „De ce eu sunt sărac şi colegul meu bogat? De ce eu sunt urât şi prietenul
meu frumos? De ce eu sunt mic şi incapabil, iar el inteligent şi deştept, simpatic…Dumnezeu
este nedrept”.
Răspunsul lui Dumnezeu dat lui Cain e valabil şi pentru noi astăzi. Se poate ajunge la fericire
mergând doar pe calea pe care a trasat-o Dumnezeu personal, nu dorind-o pe a altora! Cel care
priveşte din punctul de vedere a lui Dumnezeu, acceptă şi se angajează să realizeze voinţa sa,
convins fiind că aceasta este. Cine însă susţine numai punctul său de vedere, excluzându-l pe
cel al lui Dumnezeu, nu mai împlineşte voinţa sa şi i se pare că Dumnezeu nu este drept cu el.
Acesta este păcatul dintotdeauna: egoismul, mândria, tot ceea ce porneşte din propriul eu.

activitate

Discutaţi

• Creştinii urăsc plăcerile, bunăstarea, deoarece Dumnezeu le cere lor să sufere.

De aceea planul lui de viaţă creştinesc este acela de renunţare la toate, suferind cât mai
mult.
• Dumnezeu a dotat pe fiecare cu calităţi necesare ca să realizeze un planul particular
de viaţă. Creştinul, de aceea, se încredinţează lui Dumnezeu, căutând să facă voinţa
sa, folosindu-se de aptitudinile pe care El i le-a dăruit.
• Lumea stimează pe cei care au multe. Să fii bogat ai şi posibilitatea să faci
multe lucruri: să-ţi cumperi tot felul de jucării, să călătoreşti, să nu duci lipsă de
mâncăruri şi distracţii…înseamnă că acesta este scopul vieţii

21
PACATUL omului şi iertarea lui Dumnezeu
Cain şi Abel
Chiar dacă omul nu a rămas fidel prin Cain, Dumnezeu nu-l
abandonează (Gen 4, 15), ci pune în act un nou plan prin care să
recupereze omenirea rătăcită.
Dumnezeu nu încetează să-l iubească pe om şi caută să reaprindă
în el speranţa: planul lui Dumnezeu este progresiv el nu vrea să-i
oblige pe oameni să fie buni, să-l iubească: ar viola natura lor, caracterizată de libertate. Cu
multă răbdare, el îi educă pe oameni la iubire, mântuindu-i prin colaborarea lor.

Noe şi familia sa
Dar, sunt tari de cap, aceşti oameni: „Dumnezeu a văzut că răutatea oamenilor s-a înmulţit
pe pământ şi că orice gând în inima lor nu era decât răutate! (cf Gen 6, 5).(De citit Gen cap
6. 7. 8). Numai Noe şi familia sa se salvează din acest cataclism: „Noe e un om drept printre
contemporanii săi şi umbla pe căile Domnului”.
Da, e drept că păcatul se înmulţeşte, devine o putere care ameninţă existenţa omului, dar e
adevărat şi că Biblia vesteşte un mesaj de speranţă: Dumnezeu nu permite răului să devină
stăpânul omenirii. Pe lângă oamenii răi există totdeauna un „rest”, adică urmaşi ai oamenilor
drepţi, fideli lui Dumnezeu. Este cazul lui Set, unul din fiii lui Adam şi Eva şi e cazul lui Noe
şi cei doi fii ai lui Sem şi Iafet. Cam, însă aduce răul între oameni, dispreţuindu-l pe tatăl său
bătrân. Nu fusese suficient potopul!
Noe este semnul unei umanităţi reînnoite: tradiţia vede în el imaginea lui Isus Cristos care
salvează întreaga umanitate trecând-o prin baia botezului şi urcând-o în arca Bisericii.
Turnul Babel
Oraşele urmaşilor lui Noe sunt construite de-a lungul fluviilor care traversau Mesopotamia şi
devin din ce în ce mai mari. Potrivit unei povestiri din Biblie, în unul din aceste oraşe rămâne
neterminată o construcţie enormă care întruchipa orgoliul şi mândria ce l-au dus pe om la
faliment (Gen 11, 4).
Intenţia locuitorilor era „să ne facem un nume” ceea ce înseamnă, tocmai dorinţa de a
demonstra forţa personală tip „ziqqurat”, care pare să fi avut 9o de metri. Această construcţie
enormă nu e numai semnul puterii dar şi a sfidării lui Dumnezeu, deoarece este simbolul
autosuficienţei care crede că-şi poate fi suficient sieşi, care se crede încă odată Dumnezeu,
vrea să fie ca Dumnezeu. Falimentul în construirea turnului este simbolizat prin confuzia, prin
ruinarea, prin inutilitatea oricărei puteri umane atunci când e poluată şi contaminată de păcat.

Gingăşia lui Dumnezeu

Iubirea lui Dumnezeu este, însă, fidelă nu se lasă niciodată bătută. Acesta este
comportamentul său cu oamenii. În povestirea biblică, Dumnezeu începe din nou: alege să
încheie o alianţă cu un om nou, Abraaham, din a cărei descendenţă se va naşte Mântuitorul
lumii.
În tot ceea ce s-a întâmplat până acum, se vede clar bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este
gingaş şi blând, delicat cu omul, ca o mamă faţă de copiii ei.
După păcatul lui Adam şi Eva, pe când ei se ruşinau că „erau goi” (care în limbajul biblic
înseamnă să fie lipsiţi de apărare, slabi), „Domnul Dumnezeu le-a făcut haine din piele (cf
Gen 3, 21).
Un alt semn al grijii sale materne este curcubeul, care sigilează alianţa cu Noe.

activitate
Discutaţi imaginea de mai jos!!!
 Un exemplu de credinta
Omul credinţei
Biblia ne prezintă istoria unui om care îşi realizează în mod deplin persoana
într-o totală apartenenţă la Dumnezeu. Acest om este Abraaham, primul
credincios adevărat, părintele credincioşilor”. S-a realizat deoarece el a căutat să
facă întotdeauna voinţa lui Dumnezeu.
Abraaham se trăgea dintr-o familie bogată şi locuia în localitatea Ur, una dintre
cele mai mari oraşe din Mesopotamia. Aici Dumnezeu l-a chemat: „Abraham, ieşi
din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău, şi mergi în ţara pe care ţi-o voi arăta
eu. Voi ridica din tine un popor numeros, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi
izvor de binecuvântare…” atunci Abraaham a plecat aşa cum îi poruncise Dumnezeu.
Dumnezeu intervine în mod liber în viaţa lui Abraaham, îl alege chiar dacă strămoşii lui erau
păgâni şi se face cunoscut familiei sale. Lui Abraaham, Dumnezeu îi dă o poruncă şi îi face o
promisiune. Abraaham pleacă aşa cum îi cere Dumnezeu. Iată credinţa unui om care se
încrede în Dumnezeu, chiar dacă nu cunoaşte nici drumul, nici destinaţia. Se încrede şi se
încredinţează până într-acolo că se supune riscului de a deveni un necunoscut coborând până
la Palestina. Ţara pe care o traversează e ocupată, însă crede în cuvântul lui Dumnezeu că îi
va da moştenire şi moştenitori deşi soţia lui este sterilă.
Dumnezeu îi dă lui Abraaham un fiu şi îi pune numele Isac.
Episodul cel mai dureros din viaţa lui Abraaham este povestit în capitolul 22 din Geneză.
Dumnezeu îl pune la încercare, o încercare teribilă: cere să fie sacrificat Isac, care nu este
proprietatea sa, ci un dar liber al lui Dumnezeu. Dar el se încrede împotriva oricărei alte
speranţe.
De credinţa a lui Abraham depinde descendenţa binecuvântată, din care va ieşi Isus Cristos.

activitate

Discuţii
şi
comentarii
Momentul sacrificării lui Isac este momentul culminant pentru credinţa lui Abraaham.
De ce?
În acest moment al încercării, Dumnezeu se revelează a fi DUMNEZEUL VIEŢII,
nu DUMNEZEUL MORŢII!
Care sunt aspectele vieţii pe care Dumnezeu le revelează în acest moment.
Ce legătură are cu planul personal pe care Dumnezeu în are cu Abraaham.
Putea să eşueze acest plan. De ce?
Voi, vă aduceţi aminte să fi avut vreodată un moment de probă, de încercare?
Cum aţi reacţionat? Aveţi asemănări, în alegerile pe care le-aţi făcut voi, cu cele pe care
le-a făcut Abraaham? Dar diferenţe?
Ce aspecte din viaţa voastră trebuie să dezvoltaţi ca să deveniţi adevăraţi oameni
de credinţă?
Isac este o creatură, şi Abraaham ştie acest lucru: ce fel de creaturi (persoane, lucruri,
patimi, pasiuni) înlocuiesc pe adevăratul Dumnezeu în viaţa oamenilor de astăzi?
Dumnezeu ne vrea
persoane libere

Obiective

1. să preţuiască ideea creştină a libertăţii

2. să poată compara această idee cu concepţia de libertate pe care o are
„lumea”
3. să conştientizeze faptul că cel care conduce pe om spre libertate este
Dumnezeu
4. să poată povesti momente semnificative din istoria eliberării
poporului evreu.
 INTRODUCERE

 În fiecare zi noi facem experienţa libertăţii. Nimeni nu ne oblică să facem un pas sau să nu-
l facem, să luăm autobuzul, sau să mergem pe jos, să fim atenţi la cateheză sau nu…
În acelaşi moment visăm să nu avem nici o dependenţă care să ne condiţioneze libertatea:
visăm să nu ne poruncească nimeni, am vrea să fim mai frumoşi, mai deştepţi. Descoperim
multe limite care ne împiedică să fim aşa cum am vrea noi să fim.
Există şi condiţionări sociale, pe care adesea le uităm: legile, limba în care vorbim, cultura,
dezvoltarea economică a ţării.

Libertatea şi
dezvoltarea libertăţii
creştine
Libertatea este visul oricărei persoane şi aspiraţia
oricărei societăţi. Ideea de libertate este una dintre
câştigurile cele mai mari ale creştinismului.
Chiar sf. Augustin afirma: „A fost Dumnezeul Scripturii care ne-a revelat că în om este
alegerea liberă a voinţei”.
Marele filosof Hegel, în Enciclopedia ştiinţelor filosofice scrie: ”Libertatea este experienţa
proprie spiritului şi însăşi realitatea sa. Părţi întregi ale lumii, Africa şi Orientul nu au încă
această idee: grecii şi romanii, Platon şi Aristotel şi chiar stoicii nu au avut-o. Această idee a
venit în lume prin opera creştinismului.”
Pentru creştini, liber este cel care alege ceea ce îl realizează în mod deplin ca om.
Planta şi animalele nu sunt liber, în sensul că ele acţionează în mod necesar potrivit legilor
naturale care au fost înscrise în fiecare. Omul, singurul dintre fiinţele vii din această lume,
este autorul fundamental al acţiunilor sale, constructorul propriei sale vieţi, deoarece prin
folosirea libertăţii sale poate deveni „ceea ce are datoria să devină” (Romano Guardiani).
Libertate nu înseamnă alegerile capricioase a ceea ce place, nici lipsa de legături.
Creştinul ştie că libertatea este posibilitatea fundamentală pe care o are omul ca să facă binele.
Tot ceea ce împiedică pe om să-l caute pe Dumnezeu, constituie o limită: păcatul,
condiţionările sociale, ignoranţa etc, toate sunt piedici de care trebuie să ne eliberăm pentru a
urma indicaţiile spre bine. Un stejar nu e liber să-şi oprească rădăcinile, nici nu e acuzat că
ramurile lui au rupt un fir cu energie electrică, nici un câine nu e dus la proces şi judecat
pentru că a muşcat un copil. Animalele îşi urmează instinctul, nu sunt vinovate de acţiunile
lor. Omul, însă, este liber deoarece poate să-şi controleze şi să-şi domine instinctele.
Realizează în mod desăvârşit libertatea sa atunci când alege ceea ce este important, drept şi
adevărat.
Primul pas spre libertate este eliberarea de patimi (pentru a se putea domina pe sine). Dacă nu
se eliberează de ele atunci îşi vinde umanitatea, renunţă la libertatea sa.

joc de interacţiune DACĂ AŞ FI DUMNEZEU

OBIECTIVE 
Acest joc îi ajută pe copii să identifice atitudini importante din viaţa lor

 adaptare pentru orice vârstă

PARTICIPANŢI

CIRCA 40 MINUTE
TIMP
 MATERIALE 
Modulul „Dacă aş fi Dumnezeu" şi creion

DACĂ AŞ FI DUMNEZEU
Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu atotputernic şi atotştiutor. Completează următoarele fraze folosind, unul
după altul verbele indicate.

Aş accepta ca…………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………
Aş renunţa la…………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………
Aş respecta faptul că.…………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………
Aş înţelege că…………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………
Aş menţine mai departe………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………
Aş uita…………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………
Aş schimba……………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………
Aş termina….…………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………
Aş înlocui…..…………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………
Aş exclude….…………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………
Aş lupta împotriva….…………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………
M-aş recunoaşte…………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………
Aş avea respect mare pentru…………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………
Aş apăra……..…………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………
Aş începe cu…………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………

Pune apoi aceste afirmaţii în ordinea ta preferată numerotând cu 1 afirmaţia cea mai importantă, cu 2 pe cea
de-a doua, etc. în ordinea importanţei.

INSTRUCŢIUNI 
Iată un joc care vă pune la dispoziţie toată imaginaţia voastră pentru a descoperi ce gândiţi voi despre lumea în care trăiţi, ce vă
interesează mai mult şi ce vă place.
Am pregătit un modul: aveţi la dispoziţie 15 minute ca să completaţi acest tabel.
Acum căutaţi-vă colegi cu care să lucraţi în grupuri mici (e mai bine să nu fiţi mai mulţi de 4)…şi să vă împărtăşiţi ideile
elaborate. Aveţi la dispoziţie 20 de minute.
Acum ne adunăm în grupul mar să discutăm. Unul după altul veţi povesti ce aţi pus pe primul loc în ordinea pe care aţi ales-o.

APROFUNDARE 
 Mi-a plăcut jocul?
 Care sunt valorile cele mai importante pentru mine?
 Ce fel de Dumnezeu aş fi eu? Ce adjectiv ar putea să mă caracterizeze?
 Pentru care din aceste valori mă angajez eu cu toate puterile în fiecare zi?
 Cum ar arăta lumea pe care aş guverna-o în calitate de Dumnezeu?
 Care sunt valorile care caracterizează grupul nostru?
 Ce ar spune mama sau tata de alegerile pe care eu le-am făcut?
 Aş vrea să mai adaug ceva?

DUMNEZEU este cel care

eliberează

Omul are totdeauna nevoie de ajutorul cuiva ca să

facă posibilă mântuirea, eliberarea: pentru creştin
acest cineva este Dumnezeu.

«Dumnezeu lasă omul „în mâinile sfaturilor sale” astfel încât să caute în mod
spontan pe Creatorul său, şi să ajungă în mod liber, prin adeziunea sa personală, la
deplina desăvârşire…Însă libertatea omului, care a fost lovită de păcat, poate face
posibilă această îndreptare către Dumnezeu numai cu ajutorul harului divin.
(Conciliul Vatican II, Gaudium et spes, 17).

Dumnezeu nu este păpuşarul care trage de firele vieţii, ba dimpotrivă, tocmai în faţa lui omul
poate să-şi exercite în mod deplin libertatea sa: «Omul este liber. Omul poate spune şi nu lui
Dumnezeu. Omul poate spune NU lui Cristos. Însă rămâne întrebarea: e permis acest lucru?
Şi în numele cui este permis a se face acest lucru?» (Ioan Paul II, Enciclica Redemtoris
Missio, 7).
Dumnezeu arată calea pe care se poate merge şi el poate alege şi se poate dezvolta. Însă omul
care vrea să se elibereze de Dumnezeu, se ruinează. E ca un tren care deraiază ieşind de pe
cale aferată.
Acţiunea lui Dumnezeu care conduce pe oameni la libertate este propusă de Biblie în
evenimentul Exodului. În el, Dumnezeu se foloseşte de Moise care conduce poporul la alianţa
cu sine şi la experienţa libertăţii. În deşert, Dumnezeu îl cheamă pe Moise şi îi încredinţează
datoria de a elibera poporul evreu din sclavia egipteană
Moise nu se simte potrivit: nu e un orator renumit, ba chiar e bâlbâit (Ex 4, 10), şi totuşi
Dumnezeu îl alege. Moise îşi lasă existenţa liniştită de păstor şi se întoarce în Egipt unde îşi
riscă viaţa. Atât de valoroasă este credinţa pentru el!
Faraonul refuză de mai multe ori eliberarea evreilor, dar totuşi, în fine acceptă şi cedează.
Momentul culminant al Exodului este momentul care revelează puterea şi iubirea lui
Dumnezeu pentru poporul său şi trecerea Mării Roşii. (Ex 14, 15-31).
Toate amănuntele evenimentului subliniază acţiunea lui Dumnezeu, care operează: norul şi
focul care arată drumul pe care să meargă izraeliţii (Ex 13, 21-22), ceaţa care îi împiedică pe
soldaţii egipteni (Ex 14, 20); vântul care separă apele… (Ex 14, 21). În amintirea acestui
eveniment e introdusă sărbătoarea Paştelui (trecerea), care se celebrează în fiecare an.

De la Abraham la Moise:
Isac, fiul lui Abraham, a perseverat în legământul cu Dumnezeu. El a avut doi fii: Esau şi
Iacob. Cel de-al doilea a primit binecuvântarea tatălui şi a avut un raport privilegiat cu
Dumnezeu. Lui Iacob i s-au născut doisprezece fii, care sunt conducătorii celor doisprezece
triburi ale lui Israel. Din tribul lui Iuda s-a născut Isus.
După o foamete grea, fiii lui Iacob s-au refugiat în Egipt. Acolo au rămas 400 de ani,
devenind un popor numeros. Sclavia lor se intersectează şi cu domnia faraonului Ramses II
(care a domnit între anii 1290-1224 î.C.). Acesta a construit grandioase oraşe, angajându-i pe
constructorii locali sau străinii, printre aceştia şi evreii. Asupra evreilor apăsa greu sclavia.
Biblia subliniază că ei „gemeau sub povara muncilor şi strigau şi strigarea lor din muncă s-a
suit până la Dumnezeu” (Ex 2, 23).
Iar Dumnezeu care ascultă glasul celor oprimaţi „ a căutat spre fiii lui Israel şi s-a gândit la ei”
(Ex 3, 25).
Dumnezeu îl alege pe Moise ca să elibereze poporul din sclavie. Lui îi revelează numele:
«Jahwe».
Marele mesaj al eliberării din Egipt valabil pentru evrei, dar şi pentru noi astăzi, manifestă
prezenţa lui Dumnezeu, eliberatorul, în istorie.

O poveste drept exemplu:

Doi copii s-au pierdut odată în pădure…

Umblând departe de cărările cunoscute, au descoperit o cărăruie plină de o sumedenie de flori
şi iarbă, iar pe margine indicaţia „FERICIRE”.
Plăcerea de a explora s-a făcut vie în ei şi au început să înainteze pe cărare. S-au întâlnit cu o
femeie cu un aspect foarte gentil. Avea cu ea de mână trei copii.
„Unde mergeţi atât de grăbită” au întrebat-o.
„La teatrul de marionete!- răspunse femeia- Veniţi şi voi!”
Şi cu toţii au plecat cu pas grăbit.
Când au ajuns în sat cel care manevra marionetele îşi începuse deja spectacolul, era atât de
ocupat încât nici nu-şi dăduse seama de noii spectatori. Cei doi copii au putut astfel să-şi bage nasul
prin lăzile cu păpuşi. Marionetele păreau total lipsite de viaţă fără mişcările păpuşarului, a
mânuitorului de marionete.
Păpuşarul era invizibil, dar totuşi se ghiceau foarte bine firele care trebuiau mişcate. Copii
văzuseră că Edgar Georg Olson sau EGO aşa cum era de obicei strigat legase toate firele de câte un
cartonaş ca să nu se încurce şi fiecare cartonaş avea o indicaţie.
Un braţ al unei marionete care se termina cu o mână mare, era mişcat de un cartonaş pe care
scria: „SMULGE, smulge, tot ceea ce întâlneşti în cale!”.
Celălalt braţ se termina cu o mână strâmtă în jurul unui baston şi avea indicaţia: „APĂRĂ…
apără cu orice preţ ceea ce tu ai smuls!”
Apoi celelalte fire se terminau cu cartonaşe bine determinate pe care scria: „nervi”, „egoism”,
„dezamăgire”, „Înşelăciune”, „gelozie”.
Ego dă viaţă unui spectacol nemaipomenit şi toată lumea aplauda de nu mai putea, dar la un
moment dat copilul care înţelesese cum stau lucrurile, strigă:
„De ce te laşi manipulat atât de mult de păpuşar?”.
Imediat EGO trese repede de două fire şi marioneta îşi acoperi urechile să nu mai audă nimic,
însă era prea târziu.
Marioneta a început să se zbată şi să se rotească…dintr-o dată marioneta voia să fie liberă.
Ego strângea cu toate puterile firele, dar nu reuşi să ţină sub control situaţia. Toţi îl auzeau blestemând
şi înjurând în mod înspăimântător dar creatura sa îi scăpa de sub control.
Era un spectacol mai mult decât emoţionant….şi la sfârşit marioneta se desprinse, iar lumea a
început să meargă spre casă.
Dar copii care au înţeles semnificaţia episodul, au întrebat-o pe femeie dacă mai puteau afla
cumva ce urmează.
„Să privim în sfera mea de cristal, poate reuşim să vedem ceva!”
Aşa cei doi au descoperit că prietena lor era o ţigăncuşă drăguţă şi gentilă.
Se uita u cu toţii în sfera transparentă…
După o mişcare lentă şi greoaie, apare marioneta…chiar în centru.
„Priveşte, priveşte, e nervos…”
„Lipsesc două aţe! – îl aud murmurând-. Am neapărată nevoie de aţa minţii şi cea a inimii!”.
Dar era imposibil…Inima şi mintea nu aveau agăţătoare de care să se poată agăţa aţe.
Abia acum începea adevărata bătălie.
 Marioneta cu mintea liberă, a hotărât să nu mai fie o jucărie controlată de EGO. Şi se hotărî să
taie un fir, pentru că se mai temea încă de EGO. De fapt cum descoperi Ego firul tăiat îl şi înlocui cu
altul.
Marioneta tăie un alt fir, dar rezultatul fu acelaşi. Şi continuă aşa o săptămână întreagă şi
înţelese că nu o putea duce la bun sfârşit.
„Ce aş putea face?”
Îi răspunse inima: „Hai să lucrăm împreună!”
„Dar cum?”, replică marioneta.
„Freacă de mine toate firele aşa încât într-o zi se vor subţia toate odată, se vor rupe, iar tu vei
fi liberă!”.
Marioneta ascultă şoaptele inimii…şi a continuat să consume firele, încet, încet dar fără să se
descurajeze.
Într-o zi păpuşarul decise să dea un spectacol nemaipomenit, stupefiant….Marioneta trebuia să
se sprijine pe piciorul cel mai lung…pentru a-şi demonstra superioritatea, smulgând tot ce putea şi
apărând tot ceea ce smulsese.
Dar, dintr-o dată, toate firele s-au rupt---şi marioneta a fost LIBERĂ! Şi EGO s-a trezit cu
câteva scândurele în mână şi o palmă dată de marionetă în timp ce se desprindea.
Marioneta era liberă! Şi râdea, cânta, dansa! Prietenele ei de mai înainte o priveau cu gura
căscată.
Deodată se opri şi se întrebă:
„Care e lucrul cel mai important pe care trebuie să-l fac în acest moment, că sunt liberă?”
Şi din nou inima îi vorbi:
„Învaţă-le şi pe celelalte marionete ce să facă să fie libere, să se elibereze de EGO”.
Şi multe dintre ele au început procedeul cu multă răbdare. Dar unele dintre ele nu aveau
curajul şi nu aveau putere.
„Ce să facem? Ce o să se întâmple cu noi?”, întrebau plângând.
„dacă nu reuşiţi să vă eliberaţi de ego-ul vostru, căutaţi măcar să vi-l faceţi prieten, aşa veţi
alege împreună cu el spectacolele pe care trebuie să le daţi, şi daţi spectacole înţelepte, pline de
învăţături frumoase şi bune, aşa încât chiar de veţi rămâne simple marionete, veţi putea ajuta lumea să
fie fericită…şi voi să fiţi fericite.”
Din acel moment lumea marionetelor a început să fie mai veselă şi plină de bucurie.
Prietenii noştri au înţeles despre ce era vorba, mulţumiră doamnei pentru companie şi pentru
că erau prea mici ca să se elibereze de tot de EGO, s-au hotărât să şi-l facă prieten şi să facă împreună
lucruri bune, frumoase şi pe placul altora.
Doamna zâmbi în timp ce-şi punea cristalul în coş:
„E o promisiune foarte angajantă, dar e posibil să vă ţineţi de ea dacă nu o să vă lipsească
niciodată dorinţa acesta!”

activitate
Reflectaţi
şi
discutaţi
• care sunt firele care te ţin legat şi de care depinzi pentru ca mişcările tale să fie bune,
plăcute şi să te facă să devii plăcut în faţa ta şi a celorlalţi?
• Ai impresia că cineva ar vrea în mod direct sau indirect să te manipuleze pe tine şi
viaţa ta? CINE?
• Cred că se vede când o persoană e liberă pe cât e de fericită…
ce-ţi spune ţie această afirmaţie?
• Ce înseamnă timp liber?
• Cunoşti vreo persoană care să-ţi placă pentru că îţi dă impresia că e persoană liberă? Cine?
Aliati cu Dumnezeu
ajungem
persoaene libere

Obiective

1. să explice semnificaţia legământului dintre Dumnezeu şi popor

2. să indice motivele pentru care credinţa consideră cele zece porunci
un ajutor pentru a trăi în libertate
3. să enumere cele zece porunci
 INTRODUCERE
Dumnezeu a pus în inima fiecăruia dorul unei existenţe libere o dorinţă infinită după libertate.
Această atracţie, însă, poate fi slăbită de păcat, poate deveni ca nişte cărbuni acoperiţi de
cenuşă; sau poate fi de tot deviată, atunci când omul crede că se poate descurca singur şi se
lipseşte de Dumnezeu. În acest caz angajamentul de a construi o lume mai bună e un efort fără
rezultate, uneori chiar dăunător.
Fără angajamentul constructorului, casa nu se construieşte, dar constructorul trebuie să
consulte adesea proiectul, altminteri, casa, construită rău, se poate dărâma. Tot la fel şi pentru
om: fără angajamentul său, lumea nu progresează, nu se îmbunătăţeşte, dar e şi necesar ca
omul să se încredinţeze planului lui Dumnezeu,
Pentru ca să-l ajute pe om, Dumnezeu îi oferă Legea, prin care, pe de o parte defineşte
coordonatele planului, pe de alta, face evidente păcatele omului.

Un drum condus de Dumnezeu

Ieşiţi din Egipt, evreii au avut de înfruntat deşertul, o regiune plină de nisip, de pietre, de
munţi stâncoşi. Aici ei au experimentat nu numai greutatea foamei şi a setei, ci şi greutăţi
legate de spirit: descurajarea.
În orice timp căutarea libertăţii a fost însoţită de căderi, de dificultăţi, astfel încât uneori, e
mai uşor să devii sclav, numai să fii liniştit şi să nu mai ai probleme…
Israeliţii au protestat împotriva lui Moise: „Mai bine muream în Egipt unde eram sclavi, dar
aveam oalele cu carne şi pâine pe săturate! Tu, însă, ne-ai scos aici, în deşert ca să murim de
foame, o mulţime atât de numeroasă!” (Ex 16, 3). Iar Dumnezeu intervine şi satură poporul.
(cf. Ex c. 6)
În cap 17 se povesteşte că poporul suferă de sete. Dumnezeu face să izvorască apă din stânca
Horeb. Aici, Moise va primi Legea, adică poruncile, indicaţiile lui Dumnezeu. Poporul are
nevoie de pâine, de apă, dar şi de Cuvântul lui Dumnezeu.
În aceste evenimente Dumnezeu se revelează ca un educator care îşi ajută poporul să
asimileze comportamentul cel mai potrivit.
De citit Deut 8, 2-5
Dumnezeu încheie un Legământ cu poporul demonstrând, astfel, cât de mult
îl iubeşte. Acest legământ se exprimă în diferite momente:
1. Moise, Aron şi bătrânii poporului „mănâncă şi beau” înaintea lui
Dumnezeu. E ca şi cum stăpânul casei îi invită pe prieteni la masă în
prezenţa sa. (Ex 24, 1. 9-11)
2. Moise stropeşte poporul cu sângele animalelor jertfite. (Ex 24, 3-8)
3. Legământul constă în cuvintele pe care Dumnezeu le pronunţă, pe care poporul le
ascultă şi pe care se angajează să le pună în practică (Ex 19, 8). A te angaja să fii fidel
Legământului permite intrarea într-o relaţie intimă, privilegiată cu Dumnezeu, se
devine proprietatea sa.
activitate

Aţi putea înşira ceea ce îi face pe oameni sclavi, dar mai ales pe colegii de vârsta
voastră? Vorbiţi despre aceste lucruri analizând şi învăţând multe „din greşelile
celorlalţi”.
Legea lui Dumnezeu, viaţa omului
Conţinutul Legământului este Legea. Partea fundamentală a Legii e constituită de Decalog
(Ex 20, 1-17).
1. «Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa
robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de mine! Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici o altă
asemănare…»
Dumnezeu se propune ca o singură divinitate unui popor care cunoştea şi alte culte, practicate
de păgâni.
„Să nu-ţi faci chip cioplit” (Ex 20, 4-5):
De ce Jahwe interzice israeliţilor să construiască statui? Interzicerea priveşte în mod clar
divinităţile străine. De fapt, evreii trăiau în mijlocul popoarelor păgâne şi riscau să-şi asume
modele de la ei, care venerau statui simbolizând animale, păsări etc.
Unele secte, de exemplu martorii lui Iehova îi acuză pe creştini că nu respectă Biblia care
interzice închinarea la statui. Dar e vorba de o acuză nefondată, deoarece Dumnezeu interzice
construirea statuilor reprezentând diverşi idoli, divinităţi străine de el.
Şi apoi, creştinul nu adoră statuia. Atunci când ne uităm la o fotografie a unei rude sau
prieten, amintirea se îndreaptă spre acea persoană şi la experienţa trăită cu ea. Fotografia e
valabilă atâta timp cât face vie o amintire. Tot la fel, creştinii, nu adoră sau venerează statuile,
ci, prin imagini, sunt ajutaţi să intre în comuniune cu Isus, cu Maria sau cu sfântul reprezentat.
Statuia este ca un deget care indică soarele. Nu ne oprim să privim degetul, ci urmărind
direcţia degetului, ajungem să privim spre soare. Apoi mai este un motiv pentru care bisericile
creştinilor conţin icoane sau artă sacră. În secolele trecute, erau puţini cei care ştiau să scrie şi
să citească şi atunci marea majoritate a catehezei se făcea prin desene şi imagini din istoria
mântuirii. Ca atare, nu avem de-a face cu idoli.

2. «Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar»

3. «Adu-ţi aminte de ziua odihnei ca să o sfinţeşti»
4. «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta»
Este o poruncă ce se adresează şi oamenilor adulţi, nu numai copiilor!
5. «Să nu ucizi»
6. «Să nu faci fapte necurate»
7. «Să nu furi»
8. «Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău»
9. «Să nu doreşti femeia aproapelui tău»
10. «Să nu doreşti casa aproapelui tău şi nici un lucru ce nu este al tău»

activitate

Cele zece porunci

şi păcate împotriva lor

Am putea face o listă cu «PORUNCILE», nucleul central al Legii, iar alături de

fiecare poruncă, păcatele şi comportamentul uman care contrazic porunca. Vom
descoperi că multe şi urâţeniile şi suferinţele lumii sunt consecinţele unei lipse de
respect faţă de Legea lui Dumnezeu.
Discutaţi-le şi analizaţi-le şi în mod practic!
Asteptarea Mantuitorului

Obiective

1. să constate că Dumnezeu intervine în istorie pentru a-l ajuta pe om

2. să ştie că darul cel mai mare pe care l-a făcut Dumnezeu oamenilor
este Isus, Fiul său”
3. să conştientizeze că numai cel care caută cu umilinţă voinţa lui
Dumnezeu îl poate recunoaşte pe Isus
4. să cunoască unele date esenţiale din viaţa lui Isus
5. să povestească patima, moartea şi învierea lui Isus
6. să înţeleagă de ce a murit Isus
7. să recunoască importanţa fundamentală a învierii lui Isus pentru
credinţa creştină
8. să indica raportul dintre Isus şi misterul Sf. Treimi

INTRODUCERE
În faţa tuturor trădărilor şi infidelităţilor omului, Dumnezeu răspunde cu iubire, iertare şi
răbdare.
De aceea
 • oferă legea
• trimite mesageri care să vestească cuvântul său
• promite un Mesia salvator, un eliberator.

Pentru noi creştinii, Isus este Mesia, trimisul lui Dumnezeu. El se propune ca un om de pace,
eliberatorul de răutate şi de egoism.

Promisiunea lui Mesia

Dumnezeu nu încetează să iubească. În toate modurile caută să
corijeze şi să salveze poporul. Chiar şi atunci când este infidel, el
trimite mesageri care să-i vestească voinţa. Promite un Mesia
(cel uns, trimis, consacrat) care să aducă salvarea, mântuirea.

«Unşii Domnului»
Cuvântul Mesia vine din evreescul «mashah» care înseamnă a
unge cu ulei. La evrei, trei categorii de persoane primesc
„ungerea”: regii, preoţii şi profeţii.

Un Mesia preot
Ungerea preoţilor însemna consacrarea lor lui Dumnezeu: ei
aparţineau lui Dumnezeu.

Un Mesia profet
Şi profeţii erau „reprezentaţii” lui Dumnezeu. Erau oameni care au primit o revelaţie de la
Dumnezeu, şi la lumina ei, interpretau semnificaţia evenimentelor istorice. Ei „predicau”
consecinţele comportamentelor greşite oamenilor şi vesteau voinţa lui Dumnezeu. Profetul era
cu totul în slujba lui Dumnezeu, era „slujitorul lui Dumnezeu”.

Un Mesia rege
Adevăratul rege al poporului evreu era Dumnezeu: regii pământeni erau aleşi de El, consacraţi
lui ca să pună în practică voinţa sa. Ungerea regală exprima o semnificaţie religioasă. Aşa
cum uleiul îmbibă haina celui uns, tot la fel Duhul divin îl consacra prin ungere pe rege, adică
omul ce trebuia să organizeze împărăţia poporului ales.

De când se afirma convingerea că Mesia ar fi trebuit să vină din descendenţa lui David, toţi
urmaşii lui David erau consideraţi unşi. Dar mulţi regi au dezamăgit această aşteptare.

Pentru noi creştinii, Mesia vestit şi atât de mult aşteptat este Isus din Nazaret, Cristos (cel
uns).
El este expresia iubirii incredibile a lui Dumnezeu care zice omului „Te-am iubit cu o iubire
veşnică” (Ier 31, 3). „Ungerea”, consacrarea lui Isus se petrece la Botez, pe când Ioan
Botezătorul îl scufundă în râul Iordan.
Naşterea sa a fost vestită ca cea a lui Mesia promis: «Astăzi, în oraşul lui David, vi s-a născut
un Mântuitor, care este Cristos Domnul» (Lc 2, 11).
Isus este centru mesajului Biblic: pornind de la el totul se explică, totul are sens.

activitate
 Discuţii
Dacă astăzi ar veni Dumnezeu pe pământ, cum ar fi şi ce ar face?
Propunere
Pentru a experimenta bucuria dăruirii, faptul că cineva se gândeşte la tine, că te
iubeşte, fiecare copil, pentru data viitoare, ar putea aduce un mic cadou pentru un alt
coleg din grupă. Acesta se poate constitui într-un joc, numit „De-a îngeraşul păzitor”.

Ceea ce-i dă Cristos omului

«Ştii tu ce te face cel mai mult să suferi? Sunt oare insatisfacţiile, ezitările, conflictele
în tine însuţi, dintre ceea ce doreşti şi ceea ce ai, ceea ce ai vrea să fii şi ceea ce eşti?
Ceea ce te face să suferi este imperfecţiunea ta, faptul că eşti incomplet.
Să nu crezi că îndeplinirea aspiraţiilor tale profunde vine din afară: numai Cineva care e
în inima ta te poate satisface complet.
Ştii tu ce doreşti cel mai mult? Este infinitul; şi infinitul te depăşeşte, depăşeşte toţi
oamenii. Infinitul are un singur nume: Dumnezeu.
Setea ta de infinit nu e altceva decât o singură sete: setea de Isus Cristos, deoarece Isus
este puritatea, adevărul, iubirea, viaţa…
Dumnezeu se gândeşte la tine, dintotdeauna, nu numai ca fiind om, ci un om divinizat.
Nu te mulţumi să fii om, fiu al omului, atunci când Cristos îţi oferă să devii realmente
fiul lui Dumnezeu. Apa nu ar mai putea curge dacă ar refuza izvorul.
Lumina nu ar mai putea străluci dacă ar refuza soarele.
Tu nu poţi trăi din plin dacă refuzi pe Cristos, tu ai nevoie ca viaţa învingătoare
care circulă în El, să treacă şi în tine; această viaţă se cheamă Har» (Michel
Quoist).

Naşterea şi viata lui Isus

Ca să înţelegem mai multe despre Isus trebuie să verificăm
dacă el a existat cu adevărat. Dacă mama v-ar povesti
despre o rudă îndepărtată cu siguranţă v-ar zice şi unde a
locuit, ce făcea.

Familia lui Isus

Se citeşte în Evanghelia lui Luca (Lc 1, 26-27), că îngerul Gabriel a fost trimis la Maria, o
tânără din popor, care era logodită cu Iosif din casa lui David. Iosif şi Maria trăiau la Nazaret.
Iosif, om drept şi bun, era tâmplar. Maria a fost aleasă pentru o misiune excepţională: să
devină Mama lui Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Documente care vorbesc despre Isus

documente necreştine
1. Iosif Flavius
Evreu din naştere, a fost luat prizonier de către romani după distrugerea Ierusalimului
din anii 70 d.C. În scrierile sale vorbeşte despre Ioan Botezătorul, de Iacob „fratele” lui
Isus şi astfel, vorbeşte şi despre Isus.
 2. «Mishna» şi «Talmud»
Mishna este o colecţie de legi şi tradiţii, ce provine din şcolile fariseilor şi datează din
secolul al II-lea d.C.
Talmudul este o carte care comentează Mishna. În ea se vorbeşte şi despre răstignirea
lui Isus în ajunul Paştelui şi de ucenicii care se dedicau faptelor bune.

3. Păgânii
a. Plinius cel Tânăr comunică împăratului roman că s-a împrăştiat cultul lui
Cristos ca şi cum ar fi a lui Dumnezeu.
b. Tacit susţine că Isus a fost judecat de Ponţiu Pilat şi îi acuză pe creştini că au
incendiat Roma în anul 64 d.C.

Documente creştine
a. canonice (scrieri inspirate de Dumnezeu şi inserate în lista canonului biblic).
1. scrisorile apostolice (scrisorile scrise de apostoli sau atribuite lor).
2. Evangheliile: Matei, Luca, Marcu, Ioan
3. Faptele Apostolilor

b. necanonice
1. Apocrife: e vorba de scrieri neinspirate, uneori legendare.
2. «agrafa»: sunt fraze scurte care nu se găsesc în Evanghelie, dar care au fost
inserate în alte texte. De exemplu: „E mai bine să dai decât să primeşti”, o
zicală atribuită lui Isus în Fap 20, 35.

Numele şi naşterea lui Isus

Isus înseamnă Dumnezeu salvează.
Dar de ce s-a născut Isus la Betleem, de vreme ce părinţii lui locuiau la Nazaret? Ne răspunde
chiar Evanghelia lui Luca (2, 1-4). Apoi trăieşte marea majoritate a copilăriei, adolescenţei şi
tinereţii la Nazaret. Din această perioadă cunoaştem foarte puţin, mai exact vizita lui la
templu împreună cu părinţii la vârsta de 12 ani.
Legea prescria că, de trei ori pe an trebuia mers în pelerinaj la templul din Ierusalim. Erau
obligaţi bărbaţii, începând de la vârsta de 12 ani.
Timp de 30 de ani ştim că Isus l-a ajutat pe Iosif în munca sa de tâmplar.
Îşi începe viaţa publică cu botezul pe care l-a primit de la Ioan Botezătorul la vârsta de 30 de
ani. Nu caută aplauze şi cinstire. E un «Rabi» special. Alege ucenici pe care îi formează. De
obicei erau ucenicii cei care cereau să intre în grupul vreunui maestru. Aici însă totul e altfel:
Isus este cel care îi alege pe ucenicii săi. Îi cheamă să ia parte la misiunea sa. Alege un număr
de doisprezece ucenici. Acest număr aminteşte de numărul triburilor lui Israel. Ei sunt numiţi
şi apostoli.
Parabolele sunt povestiri scurte care au o forţă evocatoare particulară, deoarece fac aluzie,
trimit la un mesaj profund care se află dincolo de povestire. Nu sunt exemple simple sau
asemănări care să ajute înţelegerea; ele trebuie, mai degrabă să ajute la înţelegerea realităţii
misterioase care se ascunde. Ele ating în mod profund pe ascultător.
Cuvintele lui Isus nu ne lasă indiferenţi, ci luminează, provoacă, solicită răspunsuri.
Minunile
Sunt semne extraordinare prin care Isus face să se întrevadă o lume nouă în care Dumnezeu
este prezent şi lucrează pentru mântuire. Minunile pe care le face Isus sunt fapte constatate de
toţi, dar numai cei care cred le înţeleg semnificaţia şi primesc mesajul în viaţa proprie.
În Evanghelie, minunile sunt mereu legate de actul de credinţă. Minunile, deci, nu sunt o
«demonstraţie» sau o evidenţă în faţa căreia tu nu poţi spune decât da. Cine vrea să se
îndoiască şi cine nu vrea să creadă va putea de fiecare dată să fie sceptic: adevărul trebuie să-l
vrei.

Sfântul Augustin distinge două tipuri de minuni.

- faptele comune, naturale, care ating doar pe cei care reuşesc să descopere acţiunea lui
Dumnezeu în viaţa de toate zilele;
- faptele extraordinare, neexplicabile, ieşite din comun.
O faptă comună este atunci când Dumnezeu acţionează continuu în viaţa omului, în
favoarea sa. O astfel de minune se înfăptuieşte atunci când omul observă în istoria sa
intervenţia şi Dumnezeu.
Faptele extraordinare sunt acelea pe care Domnul nostru Isus Cristos le-a făcut şi sunt
opere divine care învaţă mintea umană să se înalţe deasupra lucrurilor vizibile pentru a
înţelege ceea ce Dumnezeu este. În marea sa milă, el şi-a rezervat câteva lucruri pe care
să le facă la timpul potrivit în afară de lucrurile obişnuite din fiecare zi, astfel încât să
trezească mirarea la vederea faptelor, nu mai mari, ci neobişnuite. Cu siguranţă este
mult mai mare minunea să guvernezi o lume întreagă decât să înmulţeşte cinci pâini şi
doi peşti. Şi totuşi, nimeni nu se minunează, nu se umple de stupoare, pe când oamenii
se minunează în faţa înmulţirii pâinilor, nu pentru că e mai mare, ci pentru că e mai
rară. (Sf. Augustin, Comentariu la ev. după Ioan, 24, 1).

Chiar şi în viaţa sa publică, Isus demonstrează că este un om dintr-o bucată, care nu fuge
dinaintea contradicţiei şi a clarificărilor care trebuie făcute (Lc 5, 30-39). El e un om blând dar
nu delăsător. Atunci când trebuie să spună ceva nu se exprimă în termeni înjumătăţiţi.
Isus evaluează evenimentele, situaţiile care i se întâmplă şi caută să înţeleagă în ele voinţa lui
Dumnezeu, pe care nu vrea s-o trădeze chiar cu preţul vieţii. Moartea lui Isus pe cruce este un
dat istoric de care nu ne mai îndoim. Evangheliile subliniază pe larg acest eveniment, chiar
dacă pentru primele comunităţi era un eveniment „scandalos”.
Analizând cuvintele lui Isus, examinându-i comportamentul, ne dăm seamă că el nu era ca
nici un alt om din istorie. În el, în ceea ce el spunea, în ceea ce făcea, ne scapă câte ceva. De
fapt va rămâne pentru totdeauna o întrebare, pe care fiecare om este invitat să şi-o pună: Isuse,
cine eşti tu cu adevărat?
Unde îşi găseşte Isus forţa sa interioară care îl ajută să trăiască atât de bine evenimentele
vieţii?
activitate

Exerciţiu de cunoaştere

Acest exerciţiu ne poate ajută să cunoaştem dacă noi suntem persoane coerente. Vom
scrie valorile, adică acele calităţi pe care le considerăm necesare pentru viaţa noastră şi
apoi reflectăm dacă faptele cotidiene sunt inspirate sau nu de aceste valori, sau mai mult
de instinct, de dorinţele imediate.

activitate

Joc de interacţiune: VALORI ŞI SIMBOLURI

 DE LA 12 ANI
PARTICIPANŢI
 CIRCA 60 MINUTE
TIMP

MATERIALE 
Modulul „Valori şi simboluri“

VALORI ŞI SIMBOLURI
VALOARE OBIECT MOTIVE DE ALEGERE
Frumuseţe
Iubire
Prietenie
Adevăr
Pace
…………..

INSTRUCŢIUNI 
Căutaţi acum să reflectaţi asupra raportului vostru cu valorile cele mai importante, asupra a ceea ce este mai important pentru voi,
asupra gândurilor şi simţămintelor pe care le stimulează în voi. Veţi lucra în grupuri a câte 4. Formaţi mai întâi grupurile…
Acum vă voi da un modul.
Precum vedeţi, sunt înregistrate aici 5 valori.
Datoria fiecărui grup va fi cea de a merge pe afară şi să găsească pentru fiecare valoare câte un obiect care să exprime, după
judecata întregului grup, cel mai mult posibil ,rolul pe care fiecare valoare o are sau ar trebui s-o aibă în viaţa noastră. Dacă este
vorba de obiecte p care le puteţi aduce aici, aduceţi-le dacă, însă, descoperiţi obiecte pe care nu le puteţi transporta, notaţi-le pur şi
simplu în a doua coloană. Completaţi modulul vostru de-a lungul plimbării, şi scrieţi şi motivele pentru care acel obiect are o
legătură cu o anumită valoare. Puneţi-vă de acord în grupuleţul vostru asupra obiectelor simbolice alese. Aveţi la dispoziţie o oră.
Întoarceţi-vă apoi punctual, pentru ca să ne schimbăm părerile asupra experienţelor pe care le faceţi.

APROFUNDARE 
 Mi-a plăcut jocul?
 Cât de uşor a fost să ne puneţi de-acord?
 Ce obiecte aş fi ales dacă eram eu singur?
 Care este diversitatea obiectelor aduse pentru acelaşi obiect?
 Am învăţat ceva nou despre mine şi despre ceilalţi?
 Care ar fi valorile de care m-aş ocupa dacă ar trebui să repet jocul?
 Ce aş vrea să mai adaug?

OBSERVAŢII 
Acest joc în natură stimulează foarte mult imaginaţia copiilor şi a
adolescenţilor şi se adaptează la orice vârstă.
 activitate

Joc de interacţiune ŞAIZECI DE SCUNDE

 pentru orice vârstă
PARTICIPANŢI
 CIRCA 60 MINUTE
TIMP

OBIECTIVE
Participanţii pot clarifica unele valori şi obiective pentru ei foarte importante, pe care ei nu ar dori să le
vadă realizate chiar şi în societate. În acelaşi timp au ocazia să lucreze şi să colaboreze
strâns în grup.

INSTRUCŢIUNI 
Vă propun un joc prin care vă puteţi concentra împreună cu câţiva membri ai grupului asupra a ceea ce voi
astăzi consideraţi important în viaţă, atât de mult încât aţi vrea să convingeţi şi pe alţii.
De la început alegeţi-vă persoanele cu care aţi vrea să lucraţi şi formaţi grupuri a câte şase persoane.
Acum vă explic ce trebuie să faceţi.
Închipuiţi-vă că vi s-a oferit de la televiziune un minut de punere în undă, pentru a comunica publicului un mesaj ca suport al alegerii
voastre. Costurile pentru imaginile publicitare vi se vor restitui. Datoria voastră este să structuraţi acest minut şi să stabiliţi în mod
precis ce vreţi să spuneţi publicului şi cum aţi vrea să comunicaţi mesajul vostru. Poate vreţi să spuneţi publicului vostru să
construiască mai multe terenuri de joacă, sau poate să vedeţi un anumit film pe care îl consideraţi important. În orice caz, mesajul
vostru trebuie să exprime concepţia voastră asupra valorilor.
Aveţi la dispoziţie 30 de minute pentru ca să vă gândiţi la ceea ce aţi vrea să transmiteţi…
(Celor mai mari li se poate da mai mult timp).
Acum ne readunăm în cerc să ne povestim ce aţi vrea să puneţi în undă.

APROFUNDARE 
Mi-a plăcut jocul?
Ce aş transmite eu dacă aş decide singur?
Ne-am pus de acord cu uşurinţă în grupul nostru?
Care este concepţia cea mai importantă de valori din ideea noastră?
Cum ar reacţiona publicul?

Patima – moartea – învierea

Patima. Înainte de moartea sa, Isus a intrat în Ierusalim călare pe un
măgăruş. Prin acest gest simbolic Isus se prezintă ca Mesia, trimisul
lui Dumnezeu. În ajunul morţii sale, în timpul sărbătorii Azimilor,
Isus îi adună pe apostolii săi în Cenacol. În sărbătoarea Paştelui,
evreii mâncau azimi (pâine nedospită) şi miel, amintind şi retrăind
marele eveniment al eliberării din sclavia egipteană şi de Legământul cu Dumnezeu.
Cina se desfăşura urmând unele rituri speciale: frângerea pâinii şi trecerea potirului la care
Isus adaugă ceva nou şi anume cuvintele care însoţesc gestul (Lc 22, 19-20).
În această „cină specială” Isus înfiinţează sf. Euharistie.
La terminarea cinei, Isus şi apostolii merg în grădina Măslinilor. Se desprinde de grup şi se
roagă. Apostolii adorm, deşi fuseseră invitaţi să vegheze. Somnul lor revelează incapacitatea
lor de a înţelege momentul dramatic pe care îl trăia Învăţătorul. Cine doarme nu poate
participa la acţiune.
Rugăciunea sa e minunată: spune toată suferinţa şi lupta unui om care, pentru a realiza planul
lui Dumnezeu, nu se lasă bătut de durere şi de moarte. Intensitatea rugăciunii face să-i picure
pe frunte picături de sudoare de sânge…
Isus a învins ispita! Pacea îl învăluie. Este gata să înfrunte proba finală.
Este arestat, vândut de unul din apostoli şi dus la judecată.
Probabil apariţia sa în faţa sinedriului nu e un adevărat proces, ci un interogatoriu pentru a
formula un cap de acuză „politică”, pentru a fi denunţat apoi romanilor. Acuza e bazată pe
afirmaţia că el este Mesia, adică regele iudeilor. În acest caz el ameninţa suveranitatea
împăratului.
Este dus la Pilat, procurorul roman, care emite condamnarea. După judecata din faţa lui Pilat,
este condamnat la moartea pe cruce, instrument de condamnare pentru rebelii politici.
După biciuire şi pălmuire şi scuipări, Isus este dus pe Calvar unde este răstignit. Înainte de a
muri, el pronunţă nişte cuvinte: „Eli, Eli, lama sabactani” (Mc 15, 34). Nici în momentul
morţii, Isus nu uită de raportul său cu Dumnezeu Tatăl căruia îi încredinţează ultima
respiraţie: „Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu” (Lc 23, 48).
Moartea lui Isus nu e o moarte oarecare, sfârşitul comun al oricărui om. Pentru că el este
Mesia, trimisul lui Dumnezeu, Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu. Moartea sa este plină de
semnificaţie.
Aşa cum au făcut profeţii din Vechiul Testament şi Isus plăteşte cu suferinţa şi cu viaţa
fidelitatea sa faţă de Dumnezeu. Dar el ştie că moartea sa va salva întreaga lume şi universul.
Ca om el nu cunoaşte viitorul, nu vede defilând evenimentul înaintea ochilor, dar se lasă
condus de Duhul Sfânt. Lucrarea pe care o face este opera lui Dumnezeu.
Isus moare pentru ca toţi oamenii să se poată converti. Moartea sa este lumină pentru toţi
oamenii. Moartea sa permite „relansarea” Legământului dintre Dumnezeu şi oameni, ruptă
prin trădări şi infidelitate.
Învierea este o victorie asupra morţii, marele duşman al omului, al vieţii, rod al păcatului şi
dar al diavolului.
După moarte, Isus apare femeilor, ucenicilor, dar nu apare nici marelui preot, nici lui Pilat
care îl condamnaseră. Ei nu ar fi putut face „experienţa” lui Isus, pentru că nu credeau în el.
Învierea ne demonstrează cine este Isus: Isus este Dumnezeu.
Isus nu a falimentat, nu e un învins. În viaţa sa pământească, Isus pronunţa cuvinte şi făcea
gesturi care lăsau să transpară egalitatea sa cu Dumnezeu.
El îl revelează pe Dumnezeu unic şi Treime de iubire.
Privind la Isus, credinţa descoperă că Dumnezeu este unul, dar în trei persoane egale şi
distincte: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Tatăl este cel care a intervenit în istorie, dialogând cu israeliţii. Este cel care conduce lumea
potrivit planului său de iubire.
Fiul este Isus Cristos, şi el Dumnezeu, trimis de Tatăl care se revelează în el.
Raportul care leagă cele trei persoane între ele este Iubirea.
Ca să explicăm realitatea Treimii putem apela şi la numere: 1 x 1 x 1 = 1. Tot la fel şi Tatăl şi
Fiul şi Duhul Sfânt sunt trei persoane distincte, dar, în acelaşi timp, sunt un singur Dumnezeu.
Cel care nu crede în învierea lui Isus, îl poate crede pe Isus un mincinos.
Cine crede însă în înviere, îl recunoaşte ca Fiu al lui Dumnezeu, cel care dă sens vieţii,
istoriei, lumii.
Haideţi să ne imaginăm civilizaţia noastră fără Isus. Cum am putea să ne explicăm aceşti 2005
ani de istorie «după Cristos», că milioane şi milioane de oameni au crezut în el, considerându-
l ca fiind singurul pentru care se merită să trăieşti? Credinţa în Isus Cristos a semnat istoria, a
plăsmuit o întreagă civilizaţie.
Fideli în fata adevarului

Obiective

1. să ştie cum au fost scrise Evangheliile

2. să aibă cunoştinţe despre caracteristicile lor şi despre autori
3. să cunoască „climatul” primelor timpuri ale Bisericii
4. să descopere valoarea şi darul Duhului Sfânt.
 INTRODUCERE
Sf. scriptură este cartea cea mai valoroasă pentru noi creştinii, mai ales Evangheliile, deoarece
ea ne descoperă calea fericirii.
Evangheliile nu se opresc să povestească lucruri particulare, ci dau o lectură profundă a
faptelor, le interpretează. Ele nu au fost scrise «la măsuţă», de cineva care să fie bogat în
fantezie şi creativitate: mai degrabă, orice cuvânt al lor este memoria unei experienţe. Vorbesc
de un timp în care bărbaţi şi femei au experimentat în mod concret prezenţa fizică a lui Isus.
Ca să-l poată urma, aceştia acceptă răsturnarea vieţii personale. Pe curajul şi mărturia lor a
fost construită o comunitate, Biserica. Această Biserică nu e considerată un grup privat, ci e
deschisă tuturor.

Duhul Sfânt şi vestirea

evangheliei
Biserica este o realitate care începe cu vestirea plină de bucurie a
apostolilor: Isus mort pe cruce a înviat!
Înainte de a striga lumii întregi despre credinţa lor, apostolii au
aprofundat tot ceea ce se petrecuse. După ce au găsit mormântul
gol, prima reacţie a fost minunăţia, stupoarea, nu credinţa. Isus este
cel care vine „să le deschidă ochii”, conducându-i cu răbdare să
recunoască adevărul că el are o altă viaţă, a învins moartea, a
înviat. Isus îşi încheie prezenţa sa „vizibilă” pe pământ dezlipindu-
se de apostoli, după ce i-a binecuvântat (Lc 24, 50-53) şi după ce i-a investit cu „putere de
sus” (Lc 24, 24; 49). Învăluiţi de bucurie, apostolii îl laudă şi-l preamăresc pe Dumnezeu şi au
dreptate! Isus este din nou viu, şi asta pentru totdeauna. El este Fiul lui Dumnezeu, este
Dumnezeu.

Apostolii lui Isus:

În Noul Testament, cuvântul apostol este folosit cu semnificaţia de trimis, mesager.
Dumnezeu vorbeşte prin gura apostolilor; prin ei Duhul lui Cristos este făcut prezent în
mijlocul comunităţii.
Despre apostolii Petru şi Paul se spune şi se vorbeşte mult în Noul Testament, despre
ceilalţi apostoli se dau doar veşti fragmentare.
Despre Ioan, apostolul preaiubit a lui Isus, se spune că s-a retras în Efes, poate cu Maria,
mama lui Isus. Tertulian, un scriitor creştin spune că e posibil să fi suferit la Roma, fiind
opărit cu ulei clocotit, chiar dacă nu s-a ales cu nici un semn, apoi a fost legat în insula
Patmos şi a murit la Efes, la vârstă de 100 de ani.
Iacob devine şeful comunităţii din Ierusalim, şi moare martir aşa cum au murit de fapt toţi
apostolii.
Bartolomeu ar fi plecat spre Armenia, Toma a predicat Evanghelia în Orient, ajungând
până în India.
Andrei şi-a desfăşurat misiunea prin zonele Mării Negre, Matei în Etiopia, Filip în Grecia
şi Iuda Tadeu în Siria. Simon Zelotul a predicat în Persia, întorcându-se apoi în Ierusalim,
unde activa şi Matia, cel care l-a înlocuit pe Iuda Iscarioateanul.
Darul Duhului Sfânt
Duhul Sfânt pe care l-a promis Isus dăruieşte apostolilor forţă şi curaj de a transmite mai
departe credinţa lor.
Efectele sunt clare, evidente, surprinzătoare; toţi cei care erau prezenţi, de diferite
naţionalităţi, îi aud pe apostoli vestindu-l pe Isus Mântuitorul în propria limbă.
Oameni simpli şi necunoscuţi puţin mai înainte, îmbrăcaţi cu haine de lucru şi cu mâini
bătătorite, se mişcă cu gesturi sigure, proclamă cuvinte profunde, ferme, pătrunzătoare.
Petru vorbeşte în numele tuturor. Petru şi apostolii nu se mai gândesc la ei înşişi, ci lasă să
treacă prin cuvintele şi faptele lor acţiunea Duhului sfânt.
Biserica, care e adunarea poporului lui Dumnezeu, nu e rezervată doar evreilor, ci e catolică,
adică universală, deschisă oricărui om. (Fap 8, 27-38).
Predicarea Evangheliei era susţinută de mărturia de credinţă şi întărită de Sfânta Scriptură. Ei
simt nevoia să vestească Evanghelia. E atât de mare bucuria în ei încât nu mai pot să tacă. Isus
însuşi, după înviere, le dăduse această poruncă: „Mergeţi, învăţaţi toate popoarele…Iată, eu
sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (cf Mt 28, 18-20; Mc 16, 15-18; Lc 24, 46-49; In 20,
21-23).
Apostolii erau conştienţi că Duhul Sfânt este cel care face totul, conduce viaţa fiecăruia, a
lumii şi a istoriei. Duhul Sfânt este cel care dă forţa şi mijloacele pentru a duce la îndeplinire
misiunea, asistată mereu de Isus: „Ei au mers şi au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul
lucra împreună cu ei” (Mc 16, 20).

activitate

Haideţi să enumerăm toate aspectele culturii noastre care au fost influenţate de

creştinism. Dacă Isus nu ar fi existat (şi dacă nu ar fi înviat), ce ar fi diferit în istoria
noastră, în artă, în cultură, în drept, în muzică?

De la predicarea orală la
scrierile Noului
Testament
Predicarea apostolică se axa în mod deosebit pe
câteva teme, care, progresiv, au fost mai precise şi
mai ample: patima, moartea şi învierea lui Isus,
minunile şi parabolele lui. S-a simţit însă nevoia de a
se transmite şi în scris sâmburele credinţei. Deoarece
creştinii deveneau din ce în ce mai numeroşi, se
constituiau noi comunităţi, iar apostolii nu reuşeau să ajungă pretutindeni. Au fost trimişi în
unele locuri ucenici, dar ei nu aveau autoritatea celor doisprezece. Şi cum să fie siguri că
predicarea lor era autentică şi corectă? Cum să se apere de ucenicii altor religii care îi acuzau
pe creştini că au o religie falsă?
Astfel s-a început scrierea unei colecţii de acţiuni şi cuvinte specifice lui Isus: fraze
pronunţate de el, parabole, îndemnuri şi minuni înfăptuite.
Comunitatea a simţit atunci nevoia unor texte mai complete. Se nasc astfel cele patru
Evanghelii: Matei, Marcu, Luca, Ioan, considerate valide şi autentice în toate comunităţile.

Evangheliile
Dintre cele patru Evanghelii, primele trei - Matei, Marcu, Luca - sunt numite «Evanghelii
sinoptice» adică asemănătoare. Deşi aceşti evanghelişti au materiale proprii, au şi multe
lucruri în comun, astfel încât se consideră că ele s-au folosit în formarea lor de aceleaşi
izvoare. Evanghelia lui Ioan are alte izvoare decât primele trei.
Pe lângă cele patru Evanghelii canonice (inserate în canonul oficial al N T) în primele secole
mai circulau şi alte scrieri despre Isus, numite şi acestea „Evanghelii”. Ele nu sunt
recunoscute de Biserică şi sunt numite «apocrife». Ele seamănă mult cu legendele şi au multă
imaginaţie fantastică şi de multe ori creează dificultăţi şi din punct de vedere doctrinal.

Sfânta Maică Biserica a afirmat şi afirmă cu tărie şi cu toată statornicia că cele patru
Evanghelii amintite, a căror istoricitate o susţine fără şovăire, transmit fidel ceea ce
Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit şi a învăţat realmente, pentru
mântuirea lor veşnică, până în ziua în care a fost înălţat la cer (cf. Fap 1,1-2). După
Înălţarea Domnului, Apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus şi a
făptuit, cu acea înţelegere mai deplină de care ei înşişi, instruiţi de evenimentele
glorioase din viaţa lui Cristos şi luminaţi de Duhul Sfânt, aveau parte. Autorii sacri au
scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulţimea acelora care erau
transmise fie oral, fie deja în scris, integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-
le în funcţie de situaţia Bisericilor, în sfârşit, păstrând forma unei vestiri, însă mereu
astfel încât să ne comunice lucruri adevărate şi autentice despre Isus. Cu această
intenţie ei au scris, fie din memorie, propriile amintiri, fie din mărturia acelora care «au
fost de la început martori oculari şi slujitori ai Cuvântului», ca noi să cunoaştem
«adevărul» (Lc 1,2-4) învăţăturilor pe care le-am primit. (Conciliul Vatican II, Dei
Verbum 19).

Evanghelia lui Marcu

Este Evanghelia care a fost scrisă cea dintâi (65 d.C). Marcu este cel care l-a însoţit pe vărul
său Barnaba în călătoriile lui Paul. Tradiţia bisericească ne spune că Marcu a fost foarte legat
de Petru şi a pus în scris tot ceea ce predica Petru. Este prima Evanghelie scrisă. Matei şi Luca
preiau multe elemente de la el.
Evanghelia lui Marcu e împărţită în două părţi. În prima parte se vorbeşte despre
personalitatea şi faptele lui Isus, iar autorul vrea să-l determine pe cititor să se întrebe: „Cine e
Isus pentru mine?” În cea de-a doua parte, după ce Petru declară că Isus este Mesia, Marcu ne
prezintă «Misterul Pascal» a lui Isus: patima, moartea şi învierea, care reprezintă cele mai tari
momente din intervenţia lui Dumnezeu în istorie, împotriva forţelor răului, ca să-l salveze şi
să-l elibereze pe om.
Evanghelia lui Matei
Datează de prin anii 80 ca şi Evanghelia lui Luca.
Matei, în Evanghelia sa îşi concentrează atenţia mai ales asupra învăţăturilor lui Isus. El este
apostolul chemat de Isus, care îşi lasă serviciul său de vameş, ca să să-l urmeze pe Învăţător.
A fost scrisă la început în aramaică, limba comună, vorbită în Galileea. Sunt folosite foarte
multe citate din V T, deci se adresează ascultătorilor care cunoşteau această tradiţie, precum şi
cărţile specifice evreilor. Textul a fost tradus apoi în limba greacă. Evanghelia este structurată
în cinci mari părţi: fericirile, misiunea, parabolele, viaţa comunitară, perspectiva sfârşitului
lumii.
Evanghelia lui Luca
Luca nu şi-a semnat opera, dar tradiţia îl identifică cu „medicul”, prietenul şi tovarăşul de
călătorie al lui Paul. A fost un istoric conştiincios pentru că a adunat de pretutindeni mărturii
şi tradiţii legate de Isus. El scrie în limba greacă. Evanghelia sa este numită Evanghelia
milostivirii şi a harului care prezintă bunătatea lui Isus faţă de cei păcătoşi, oferind iertarea,
iar această iertare aşteaptă de la ei o convertire care să le permită schimbarea vieţii.
Faptele apostolilor
La început Evanghelia a treia şi Faptele Apostolilor constituiau aceeaşi operă.
În această carte, Luca ne prezintă, prin ceea ce Paul şi Petru înfăptuiesc, începutul Bisericii
primare.
Faptele Apostolilor nu sunt o colecţie de amintiri, ci mărturia faptului că Duhul Sfânt lucrează
în lume, prin Biserică. Sunt amintite etapele cele mai importante din acţiunea Duhului Sfânt:
Rusaliile, martiriul diaconului Ştefan, convertirea lui Paul, convertirea păgânilor, persecuţia şi
tăria martirilor la Ierusalim, răspândirea Bisericii printre păgâni. Ceea ce-i conferă acestei
cărţi mult parfum de bucurie, de minunăţie supranaturală, în faţa căreia rămân surprinşi toţi
cei care nu cred, este naşterea creştinismului. Această carte e o comoară fără de care ar fi fost
mult mai săracă cunoaşterea noastră cu privire la originile creştine.
Evanghelia lui Ioan
A fost redactată în jurul anului 95. Este o Evanghelie foarte diferită de celelalte trei. Sinopticii
povestesc multe întâlniri, minuni, şi redau multe cuvinte ale lui Isus. Ioan alege puţine
episoade cu multe discursuri ca să ne facă să înţelegem mai ales cine este Isus şi că el e unit
cu Tatăl. Evanghelia aceasta este expresia unei experienţe concrete, transmise de cel care le-a
trăit pe propria piele. În toată Evanghelia se simte intimitatea pe care a avut-o apostolul cu
Învăţătorul său. El însuşi spune despre sine că este apostolul „pe care îl iubea Isus” (In 13,
23).

Scopul Evangheliilor
Evangheliştii nu sunt preocupaţi de ştirile detaliate asupra vieţii lui Isus, ci de mesajul central
al credinţei noastre.
Chiar dacă Evangheliile povestesc multe aspecte din viaţa lui Isus, totuşi scopul lor principal
şi fundamental nu e cel de a descrie existenţa sa pământească, ci mai ales să reveleze adevărul
esenţial despre Isus: El este Fiul lui Dumnezeu, trimis de Tatăl ca să-i mântuiască pe oameni.

activitate

Eşti şi tu un predicator
• Dacă ar trebui să-l prezinţi pe Isus unui prieten care nu-l cunoaşte, ce aspecte din
viaţa sa ai alege? De ce?
• Puneţi în scenă şi dramatizaţi Fap 3, 1-10 sau 4, 1-22 sau 5, 1-10 sau 5, 15-42
 Evanghelia se
raspandeste

Obiective

1. să recunoască principiile care conduc Biserica.

2. să indice condiţiile care au contribuit la răspândirea Bisericii.
3. să cunoască cel mai importante aspecte din viaţa sf. Paul.
5. să vadă importanţa unirii care leagă pe fiecare creştin din orice timp
cu autoritatea papei şi a episcopilor.
 INTRODUCERE
Raporturile care caracterizează Biserica sunt aceleaşi cu cele care caracterizează familia.
Dumnezeu este Tată, iar creştinii sunt fraţi între ei, uniţi de aceleaşi sentimente de bunăvoinţă
şi iubire. Iată de ce Biserica vrea ca iertarea şi solidaritatea să fie atitudinile fundamentale ale
creştinilor. Şi fiecare creştin este angajat să promoveze aceste valori divine, rod al morţii şi
învierii lui Isus.
Toţi în Biserica lui Cristos au un rol bine definit şi împreună alcătuim Trupul mistic al lui
Cristos.

Să trăim ca adevarati crestini

În ziua Rusaliilor, Duhul Sfânt a adus oamenilor marele dar al unităţii.
Pentru primii creştini această unitate a devenit punct de referinţă ca şi pentru
întreaga comunitate eclezială din orice timp şi din orice orice loc: ba, mai
mult, constituie un „model” de dreaptă şi fericită convieţuire pentru toţi
oamenii. Atitudinea şi comportamentul primilor creştini sunt ca doi „stâlpi” pe care se sprijină
şi astăzi creştinismul.
Să-l ascultăm pe evanghelistul Luca cum descrie viaţa primilor creştini:
„42. Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.
43. Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare
frică îi stăpânea pe toţi.
44. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate în comun.
45. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.
46. Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru
bucurie şi întru curăţia inimii.
47. Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se
mântuiau» (Fap 2, 42-47).

«32. Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea
sa, ci toate le erau de obşte.
33. Şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi.

34. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor
vândute,
35. Şi-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă.
36. Iar Iosif, cel numit de apostoli Barnaba (care se tâlcuieşte fiul mângâierii), un levit, născut în Cipru,
37. Având ţarină şi vânzând-o, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor» (Fap 4 32-27).

Unii ar putea spune că sunt comportamente excesive. Dar creştinul nu putea şi nu poate să se
lipsească de această unitate molipsitoare şi angajantă.
Nu e uşor acest mod de viaţă. Noroc că Dumnezeu în Isus Cristos ne vine în ajutor prin
darurile sale: virtuţile. Aceste virtuţi îl ajută pe om să facă binele, să dea ce are mai bun din
sine. Virtutea este o forţă prezentă în om. Virtuţile umane nu sunt autonome, opere numai ale
omului: ele sunt înrădăcinate în virtuţile divine numite teologale. Ele sunt energia vieţii
pentru creştin. Aceste virtuţi sunt: credinţa, speranţa şi dragostea.

Dar ceea ce susţinea unitatea primilor creştini sunt trei realităţi:

a. ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. O ascultare continuă, luminată de
apostoli, martorii celui Înviat şi a prezenţei Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt este cel care permite înţelegerea voinţei lui Dumnezeu în Scripturi. Aici este
diferenţa dintre unul care vrea să citească Biblia ca să afle ştiri istorice sau culturale şi unul
care meditează cuvântul ca pe un izvor de viaţă.

b. Comuniunea de bunuri era o consecinţă naturală a iubirii reciproce care îi

caracteriza pe creştini. Acest mod de a fi era o alegere liberă şi s-a născut, nu dintr-o
dorinţă de sărăcie, ci ca o exigenţă a iubirii. Ei erau convinşi că trebuie să-i ajute pe
fraţii lor lipsiţi, indiferent din ce comunitate ar fi.

c. Celebrarea Sfintei Euharistii reprezintă noutatea credinţei lor. Este

«frângerea pâinii» celebrată de un episcop sau de un apostol în fiecare duminică. Prin
anul 200 s-a introdus celebrarea Euharistiei în fiecare zi. La început creştini nu aveau
edificii sacre (temple, biserici), dar se adunau în case private, cimitire şi catacombe,
aceasta mai ales în timpul persecuţiilo. Exista nevoia de a fi uniţi şi de a sta împreună.

activitate

Joc de interacţiune FERICIREA COMUNĂ


PARTICIPANŢI
pentru orice vîrstă  CIRCA 20 MINUTE
TIMP

MATERIALE 
O planşă, un bloc-notes şi creion
.

INSTRUCŢIUNI
Aş vrea ca astăzi să reflectaţi asupra condiţiilor care ar putea, după voi să conducă

la o fericită convieţuire cu oamenii în ţara noastră.
Voi enumera câteva valori şi fiecare dintre voi ar trebui să decidă singur care valoare
este cea mai potrivită pentru a ajunge la acest scop.
Ce ar fi cel mai potrivit după voi?
Dacă toţi din această ţară ar fi:
. bogaţi
. fericiţi
. loiali
. sănătoşi
. afectuoşi
. angajaţi
…………
(Se scriu aceste valori în aşa fel încât să fie vizibile tuturor).
Răspundeţi în scris la aceste întrebări şi motivaţi în detaliu punctul vostru
de vedere. Aveţi la dispoziţie 15 minute…
Acum ne aşezăm din nou în cerc pentru ca să putem cunoaşte diferitele puncte de vedere. Să ridice acum mâna cel care a ales
valoarea bogăţie… etc.

APROFUNDARE 
 Mi-a plăcut jocul?
 Care ar fi consecinţele dacă într-adevăr toţi ar realiza măcar unul din aceste valori?
 Care sunt avantajele şi care dezavantajele faptului că cultura noastră conţine o aşa mare diversificare de valori?
 Ce rol are în viaţa mea valoarea pe care mi-am ales-o?
 Ce valoare ar fi ales tatăl meu (mama)?
 Ce are în opoziţie valoarea pe care am ales-o eu?
 Ce aş vrea să mai adaug?
Sfântul Paul, vestitorul lui Isus
E imposibil să parcurgem nenumăratele căi deschise credinţei de acţiunea Duhului Sfânt. Dar
putem urmări istoria unui om prin care Duhul Sfânt a făcut multe minuni.
E un personaj „incredibil”, original, curajos şi foarte generos, cu o inteligenţă extraordinară şi
multă bunătate, un creştin cu o credinţă excepţională. Numele său este Paul.
De meserie era fabricant de corturi, iar condiţia sa socială era destul de bună, deoarece avea
privilegiul cetăţeniei romane. (Fap 22, 25-28).
Să ai cetăţenie romană era cu adevărat un privilegiu care aducea multe avantaje. Unul dintre
acestea era că nu putea fi pedepsit fără a fi judecat. Cetăţenia romană era un drept care se
transmitea din tată în fiu.
S-a născut între anii 5 – 10 d.C. Îniţial numele său era Saul. Vorbea greceşte, chiar dacă
cunoştea foarte bine şi ebraica. Era un persecutor înverşunat al creştinilor considerându-i
întemeietorii unei false credinţe. Era atât de ostil acestei religii încât a ajuns să persecute fără
milă pe cei care se declarau creştini. Îi arunca în temniţă, fie că erau bărbaţi, fie femei. Paul
nu glumea. A participat la uciderea cu pietre a diaconului Ştefan care proclama că Isus este
Mesia. Cu permisiunea marelui preot de la Ierusalim a continuat să aresteze pretutindeni pe
ucenicii noii doctrine. În drum spre Damasc, Paul îl întâlneşte pe Isus.
Iată cum s-au petrecut lucrurile:

«1. Iar Saul, suflând încă ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului, a mers la
arhiereu,
2. Şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc ca, dacă va afla acolo pe vreunii,
atât bărbaţi, cât şi femei, că merg pe calea aceasta, să-i aducă legaţi la Ierusalim.
3. Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a
învăluit deodată.
4. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?
5. Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti.
Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă.
6. Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac? Iar Domnul i-a zis:
Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci.
7. Iar bărbaţii, care erau cu el pe cale, stăteau înmărmuriţi, auzind glasul, dar nevăzând pe
nimeni.
8. Şi s-a ridicat Saul de la pământ, dar, deşi avea ochii deschişi, nu vedea nimic. Şi luându-l
de mână, l-au dus în Damasc.
9. Şi trei zile a fost fără vedere; şi n-a mâncat, nici n-a băut.
10. Şi era în Damasc un ucenic, anume Anania, şi Domnul i-a zis în vedenie: Anania! Iar el a
zis: Iată-mă, Doamne;
11. Şi Domnul a zis către el: Sculându-te, mergi pe uliţa care se cheamă Uliţa Dreaptă şi
caută în casa lui Iuda, pe un om din Tars, cu numele Saul; că, iată, se roagă.
12. Şi a văzut în vedenie pe un bărbat, anume Anania, intrând la el şi punându-şi mâinile
peste el, ca să vadă iarăşi.
13. Şi a răspuns Anania: Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulţi câte rele a
făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim.
14. Şi aici are putere de la arhierei să lege pe toţi care cheamă numele Tău.
15. Şi a zis Domnul către el: Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu
înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel;
16. Căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu.
17. Şi a mers Anania şi a intrat în casă şi, punându-şi mâinile pe el, a zis: Frate Saul,
Domnul Isus, Cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care tu veneai, m-a trimis ca să vezi iarăşi şi să
te umpli de Duh Sfânt.
18. Şi îndată au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi; şi a văzut iarăşi şi, sculându-se, a fost
botezat.
19. Şi luând mâncare, s-a întărit. Şi a stat cu ucenicii din Damasc câteva zile» (Fap 9, 1-19).
Întâlnirea cu Isus îi schimbă total viaţa. Din acea zi, în centrul gândurilor lui Paul nu e decât
moartea şi învierea lui Isus.
Convertirea lui Paul e importantă nu doar pentru viaţa sa, ci pentru întregul viitor al Bisericii.

Astfel crede Paul despre convertirea lui:

«13. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste
măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam.
14. Şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul
meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti.
15. Dar când a binevoit Dumnezeu Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat
prin harul Său,
16. Să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am
primit sfat de la trup şi de la sânge» (Gal 1, 13-16).

Din persecutor Paul devine cel mai curajos misionar creştin. Acestă schimbare a fost posibilă
doar prin intervenţia Duhului Sfânt.
Caracterizarea lui Paul:
• o iubire imensă pentru Biserica lui Cristos. El l-a întâlnit personal pe Cristos şi a făcut
din această întâlnire cea mai mare comoară a vieţii sale
• era mereu unit cu ceilalţi apostoli chiar dacă pe mulţi dintre ei îi depăşea în inteligenţă
şi intuiţie, având idei geniale. S-a preocupat nu să răspândească ideile şi gândurile
sale, ci pe cele ale Bisericii, condusă de capii ei.

Creştinul Paul simţea nevoia urgentă de a transmite tuturor descoperirea care îi schimbase
viaţa: „Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia!” (1Cor 9, 16).

«26. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la

neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în
primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi;
27. În osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori,
în frig şi în lipsă de haine.
28. Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate
Bisericile» (2Cor 11, 26-28).

Călătoriile lui Paul

Paul nu călătorea cu maşina sau cu avionul. Parcurgea distanţe destul de lungi pe jos,
cu bagajele puse pe un măgăruş..
Un bun mergător putea parcurge până la 35 de kilometri pe zi, care era distanţa dintre
posturile de gardă ale romanilor. Aceste posturi erau o referinţă deoarece în aceste
locuri se putea dormi liniştiţi, chiar dacă nu şi comod. Nici călătoriile pe mare nu erau
prea comode. Navigarea depindea mult de capriciile vântului. Pe timp de iarnă se evitau
marele traversări, care puteau dura luni întregi dacă timpul era urât, ca să se reducă la
numai câteva zile cu marea favorabilă.
El a propus primul conciliu al Bisericii, unde s-a întâlnit cu Petru, cerând desprinderea
creştinilor de tradiţiile iudaice.
În jurul anul 58 se întoarce la Ierusalim unde este recunoscut de iudei şi dat pe mâna soldaţilor
romani, care îl arestează. Fiindcă era cetăţean roman cere să fie judecat direct de împărat, la
Roma, căci cetăţenia îi dădea acest drept. Moare decapitat la Roma în anul 67 d.C.
A fost un geniu al creştinismului, uneori poate greu de înţeles. Cu siguranţă a fost înzestrat de
Duhul Sfânt care, prin el, a dus în atâtea părţi ale lumii credinţa în Cristos.

activitate

Lucru individual
şi împărtăşit în grup
Scrie o scrisoare unui prieten care locuieşte departe de tine cu scopul de a prezenta şi
descrie credinţa ta. Dă şi exemple şi caută să fii cât mai realist şi profund. Nu uita
nimic din ceea ce crezi că ar putea îmbogăţi pe celălalt din experienţa ta cu Cristos!
(fond muzical, lent şi volum foarte mic. Să se păstreze un climat de linişte foarte
favorabil).
 Nici noi
nu putem sa tacem

Obiective

1. să-şi facă o ideea mai clară cu privire la comunitatea eclezială.

2. să descopere misterul Bisericii ca şi comuniune dintre Dumnezeu şi
oameni.
 INTRODUCERE

Experienţa catehetică confirmă încă odată că înainte de catehisme sunt cateheţii, chiar şi mai
mult înainte de cateheţi sunt comunităţile ecleziale în care aceştia sunt formaţi în credinţă şi în
experienţa personală cu Dumnezeu.
Familia este locul privilegiat unde se învaţă „să trăieşti împreună”. Aici se fac primele
experienţe de raport personal şi se învaţă deschiderea spre ceilalţi. Copilul nu-l poate cunoaşte
singur pe Dumnezeu.

Noi, creştinii de azi,

ucenicii lui Isus
dintotdeauna
Creştinul studiază comportamentul lui Isus şi
exemplul ucenicilor săi numai ca să îl poată urma şi
şi primi pe el şi să înveţe cum să facă voinţa
Tatălui.
Ce ar putea să ne mai înveţe astăzi Isus?

Privirea lui Isus

Forţa privirii sale pare să fi fost unul din aspectele lui Isus care i-a atins pe apostoli şi pe
ceilalţi ucenici. Evangheliile vorbesc adesea despre modul său de a vedea lucrurile şi de a
privi: Isus privea mulţimea; observa pomana femeii sărace; dezaproba pe duşmani, fixa
cu privirea pe tânărul bogat. Ochii lui Isus căutau să-l dăruiască pe Tatăl în tot ceea ce el
făcea, spunea sau acţiona.

Nu e uşor să înţelegem ce vrea astăzi Dumnezeu de la noi. Spre mai marea noastră şansă, Isus
intuise această dificultate şi ne-a arătat calea:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată
puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lc 10, 27).

Cuvintele lui Isus revelează că iubirea nu are hotare: nu se îndreptă doar spre prieteni, spre cei
care ne iubesc deja, ci se îndreaptă spre toţi oamenii.
Cu cât omul îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult, cu atât simte nevoia să-l iubească şi mai mult.

Dar unde e Biserica? Unde sunt creştinii?

Atunci când preotul, la sfârşitul sfintei Liturghii spune: „Liturghia s-a sfârşit. Mergeţi în
pace!” toţi creştinii se întorc la casele lor. A doua zi începe săptămâna şi ei reiau activităţile
pe care le făceau dintotdeauna. Biserica rămâne goală. În timpul săptămânii vin foarte puţine
persoane la Sf. Liturghie.
Unde este Biserica atunci când creştinii sunt acasă, la serviciu, în fabrică, la şcoală? Când îi
vedem pe creştini în jurul altarului pentru a celebra Sf. Euharistie, putem spune: „Aceasta este
Biserica lui Cristos, aceasta este comunitatea”. Dar atunci când sunt răspândiţi prin lume,
preocupaţi cu problemele lor zilnice, mai putem zice „Iată, aici este Biserica?” Este aceasta
comunitatea de creştini? Biserica există numai dacă creştinii sunt uniţi în comunitatea lor, în
jurul altarului?
Momentul liturgic al Sfintei Liturghii, dacă nu e urmat de trăirea concretă în viaţa de zi cu zi,
poate deveni doar o ceremonie şi atât.
Viaţa nu e un dulap cu mai multe sertare: sertarul dreptăţii, sertarul iubirii, sertarul mărturiei.
Viaţa e continuă şi toate aceste aspecte trebuie să o caracterizeze.
Semnul cel mai sigur şi mai evident că facem parte din familia lui Dumnezeu este cel de a ne
întâlni în fiecare duminică la biserică. Dar mai este un semn: „Din aceasta vor cunoaşte că
sunteţi ucenicii mei: dacă vă iubiţi unul pe altul”. Deci creştinii sunt chemaţi să demontreze
iubirea lor nu numai cu vorba, dar şi cu fapte. Fiecare dintre noi avem o vocaţie, fiecare a
primit un dar particular de la Dumnezeu. Toţi putem dărui câte ceva şi toţi putem primi câte
ceva. Dacă vrem să avem o comunitate vie şi activă, trebuie să contribuim cu toţii cu câte
ceva.
Adevăratul protagonist al Bisericii
Catehetul aduce o planşă sau icoană lipită pe planşă, care să ilustreze Rusaliile, iar în jurul
acesteia multe feţe şi situaţii concrete de persoane care alcătuiesc Biserica.
Pornind de la ilustrarea centrală (Rusalile) catehetul desenează nişte raze până la fiecare
imagine.
Aceste raze vor să spună ceva foarte important. Mai întâi de toate se vede că ele pornesc de la
Rusalii. Asta vrea să spună că Biserica s-a născut în ziua de Rusalii, prin opera Duhului Sfânt
trimis de Isus şi de Tatăl asupra apostolilor şi a Sf. Fecioare Maria. Mai vrea să spună că
Biserica nu e făcută numai din credincioşi, din comunitatea parohială, dieceză, de preoţi,
episcopi, papă. Dacă noi am şterge imaginea centrală a Rusaliilor, planşa noastră nu ar mai
indica Biserica, ci doar persoane şi grupuri separate între ele. Duhul Sfânt este cel care face
din toate aceste persoane o familie unică. Duhul Sfânt este cu adevărat protagonistul Bisericii.
Din ziua botezului, Duhul Sfânt locuieşte în inimile noastre ca într-un templu. Fiind în noi,
noi suntem şi cu Isus şi cu Tatăl. El nu ne obligă să credem, ci aşteaptă de la noi un răspuns
liber, un răspuns de prietenie şi de iubire. Dacă noi acceptăm să rămânem în el, atunci Duhul
Sfânt face să se nască în noi dorinţa de a-l iubi pe Dumnezeu ca Tată şi pe oameni ca fraţi.

Cine rămâne în mine aduce multe roade

Într-o zi Isus a spus ucenicilor lui: „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu poate un pom bun să
dea roade rele şi nici un pom rău să dea roade bune”.
Prin Botez, noi am devenit mlădiţele celei mai bune plante care există pe faţa pământului.
Care sunt atunci roadele pe care le aşteaptă Dumnezeu Tatăl nostru de la noi? Să trăim ca
adevăraţi fii ai săi, să ne iubim aproapele, să ascultăm de Duhul Sfânt care suspină în noi. Să
lăsăm să curgă în noi şi prin noi iubirea, bunătatea şi iertarea.
Dar uneori acest lucru este foarte greu! Cere efort, suferinţă, costă! Dar Isus spune că
viticultorul, care este Tatăl, ne curăţă de „ramurile uscate”, care sunt păcatele noastre, tocmai
ca roadele (virtuţile din noi) să fie mai multe. Acum voi ştiţi că a curăţa de ramuri uscate
înseamnă a tăia. Dacă noi vrem să aducem roade, trebuie să acceptăm să renunţăm la anumite
lucruri, chiar dacă aceasta presupune de atâtea ori suferinţa. E un fel de a muri puţin câte
puţin, dar împreună cu Isus, ca să aducem roade, în vederea unei vieţi noi.
Creştinul este cel care vrea să fie „transparent”, pentru ca prin tot ceea ce face să se vadă
Dumnezeu. De aceea, creştinul devine uneori incomod pentru societate şi nu este înţeles.

E nevoie de rugăciune
Primele cuvinte pe care un copil le învaţă sunt «Mama» şi «Tata».
Lor, copilul le cere mereu ajutorul şi pe ei se sprijină în orice moment. Tot la fel şi creştinul îi
cere lui Dumnezeu ceea ce e important, prin rugăciunea care este un dialog cu Dumnezeu-
Tatăl, prin Isus Cristos, în Duhul Sfânt.
Iată câteva date despre rugăciune:
- Să te rogi înseamnă să asculţi cu încredere vocea lui Dumnezeu şi să-i răspunzi aşa
cum face un copil cu tatăl lui, manifestându-i toate secretele inimii şi ale vieţii.
- Să te rogi înseamnă să crezi că Dumnezeu e interesat de noi.
- Să te rogi înseamnă să primeşti cu multă bucurie din Evanghelia lui Isus, lumină şi
putere de viaţă.

Cristos, nu are mâini, el are doar mâinile noastre

Cristos, nu are picioare, el are doar picioarele noastre…
Noi suntem ca o Biblie din care pot să citească oamenii despre Dumnezeu!
Suntem ultimul mesaj al lui Dumnezeu scris în fapte şi în cuvinte!

Dacă vreţi ca Dumnezeu să fie cunoscut şi astăzi, nu mai tăceţi ci vorbiţi despre el cu
tot ce puteţi şi oriunde puteţi!

activitate

Noi, o carte

Fiecare dintre voi să scrie pe o singură pagină cele mai frumoase lucruri, fapte
concrete, exemple care fac parte din viaţa sa personală şi pot fi citite cu folos de alţii.
Apoi luaţi aceste foi individuale şi construiţi cartea voastră de grup: o nouă carte cu
vieţile sfinţilor de pus în biblioteca voastră!

Cateheze realizate şi redactate de sora Silvia Brandiu

(Congregaţia „Maria Bamabina”)