I.

FAMILIA ÎN PLANUL LUI DUMNEZEU

I.1. Familia –cale spre mântuire

Este o realitate de necontestat în toate marile religii ale lumii că familia este una dintre
valorile importante care normează viaţa omului în toate spaţiile lumii locuite. Familia este
considerată asocierea liberă dintre un bărbat şi o femeie pe drumul desăvârşirii, am spune din
punct de vedere spiritual, şi pentru ajutor reciproc, împlinire şi perpetuarea neamului omenesc 1.
Familia este o comunitate sacră, o micro-comunitate pe care se bazează întreaga ordine
valorică a lumii. Cu familia stă sau cade ordinea morală a lumii, de aceea, majoritatea
covârşitoare a teologilor, indiferent de confesiunea creştină sau de religia lor, sunt de acord că
valorile religioase se învaţă şi se sprijină pe familie.
În afara unei familii puternice şi sănătoase nu putem concepe comunitatea umană,
deoarece relaţiile sociale, principiile etice fundamentale şi valorile umane de bază se învaţă şi se
exersează corect şi eficient doar în mediul familial. Aşadar, familia este izvor de moralitate
pentru societate, model al relaţiilor umane şi centru de forţă şi stabilitate.
Fără familie nu poate exista nici un fel de comunitate umană sau societate iar istoria
demonstrează că nu a existat nici o societate umană care să nu aibă la bază familia. Indiferent de
rasă, religie, timp sau spaţiu, familia este concepută drept celula de bază a societăţii umane2, fapt
care, o dată în plus, arată caracterul ei revelat, este mijlocul voit de El pentru a promova şi
susţine viaţa3.
În demersul nostru pornim de la realitatea biblică a caracterului supranatural al familiei,
de la faptul că ea face parte din planul providenţial al Creatorului referitor la desăvârşirea omului
şi că familia reprezintă o structură religioasă, comunitară şi personală, fundamentală pentru orice
societate umană.
Dumnezeu a vrut familia încă de la început, de aceea Biserica îşi fundamentează doctrina
despre familie pornind de la textul din Facere 1, 27-28, din care reiese un uluitor adevăr:
„chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu se referă la acea uniune fără schimbare şi fără amestecare
dintre bărbat şi femeie pe care Primul Testament o numeşte Adam. Deci, bărbatul în unire cu
femeia sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu şi destinaţi asemănării cu El, astfel că fiecare
trebuie să devină pentru celălalt o adevărată scară a lui Iacob, înălţându-se prin iubire la
Creatorul4.
Realitatea istorică şi prezenţa cotidiană ne arată că familia este într-adevăr una dintre cele
mai importante valori ale lumii noastre, fără a intra în polemici inutile cu privire la noile orientări
legislative date de liberalizarea morală în favoarea homosexualităţii care încearcă să acrediteze
ideea greşită că normalitate înseamnă şi heterosexualitate şi homosexualitate, prin urmare
ambele categorii sunt îndreptăţite să pretindă dreptul la întemeierea unei familii.
Există chiar aşa-numiţii liberali în teologie care înclină spre această eroare, spunând că
reprezintă chiar dreptul la iubire al omului şi că, în cel mai rău caz, homosexualitatea este un dat
genetic. Nimic mai fals, homosexualitatea este o deprindere decadentă dobândită, iar studiile,
1
Doru COSTACHE, Rolul familiei în educaţia copiilor. O perspectivă ecclezială în Actele Congresului
Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p.242.
2
Petru GHERGHEL, Familia creştină şi căsătoria, în „Dialog Teologic“, nr. 8 din anul 2001, p.11.
3
Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Editura Tipografiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1996, p.183.
4
Marius LAZURCA, Invenţia trupului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p.112.
pretins ştiinţifice, nu pot justifica prin false elucubraţii scientiste să demonstreze acest lucru. Se
ştie că se poate promova orice idee, punându-se pe seama unui „grup de oameni de ştiinţă” care
a realizat un studiu în care se dovedeşte „veridicitatea” celor susţinute de către aceştia. În fapt,
sunt studii fals ştiinţifice, ideologice, plătite, care demonstrează ceea ce doreşte clientul.
Dar, nu acesta este rostul demersului meu de faţă. Am intrat în această logică pentru a
arăta ce nu este familia, adică ce nu poate fi: relaţia între persoane de acelaşi gen. Niciodată. În
nicio mare tradiţie religioasă a lumii nu există aşa ceva, ci numai în cele mai noi ideologii
pseudo-marxiste cu diferite nume.
Fiinţă a bucuriei şi a speranţei, creştinul celebrează viaţa, slujind pe Domnul vieţii,
apreciază viaţa biologică, alături de cea veşnică, ca pe un dar nemaipomenit al lui Dumnezeu,
promovând ideea că omul trebuie să fie mai presus de ideologii şi doctrine, iar viaţa omului este
cu adevărat un bine, o valoare în sine şi un dar sacru5.
Dar, să revenim. Putem oare vorbi despre familie în planul lui Dumnezeu? Cum ştim noi
care este planul lui Dumnezeu? De curând unii artişti au lansat controversatul videoclip intitulat
Dumnezeu preferă spaţiile mici, ştiţi prea bine, şi mulţi şi-au pus întrebarea, atât cu privire la
aceştia, cât şi cu privire la cei ce le-au dat replica: de unde ştim noi care este voia lui Dumnezeu?
Suntem oare pasibili de subiectivism pur şi de antropomorfism proiectat asupra Creatorului?
Este o întrebare legitimă. Ca la orice demers ştiinţific ar trebui să ne bazăm pe ipoteze
bine verificate şi de la ele să ne construim propria viziune. Ceea ce vom şi face.
Trebuie să ne punem întrebarea general existenţială: oare cum putem afla voia lui
Dumnezeu? Avem, pe de o parte calea mistică, a ascezei, a căutării spirituale, a unor privilegiaţi,
cum sunt marii mistici, dar care nu este accesibilă oricui. De asemenea, avem calea mai largă a
vieţii de credinţă, în care putem argumenta logico-teologic şi filozofic aceasta, sprijinindu-ne pe
argumente din istoria teologiei şi a vieţii de credinţă.

I.2. Familia –angajament moral spre desăvârşire

Este adevărat, în Fiinţa Sa Dumnezeu este inaccesibil, dar, noi răsăritenii spunem că El
este accesibil prin intermediul energiilor Sale necreate care izvorăsc pururea şi natural din Fiinţa
Sa. Apoi, El este Treime de Persoane, deci este relaţionabil, intră în relaţie cu oameni de diferite
categorii în mod direct şi în mod indirect prin harul Său este Cel care numai El singur ştie să
dialogheze cu adâncul divin din noi. De aceea, acceptarea alterităţii celuilalt, deschide calea
angajamentului moral6.
Dumnezeu este comunicabil. Acesta este marele secret al creştinismului. El S-a
comunicat pe Sine cel mai bine prin Întruparea Sa, venind în întâmpinarea omului, fiindu-i
aproape. Astfel, prin viaţa şi cuvintele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, El S-a
comunicat nouă, ne-a transmis tot ceea ce este necesar pentru a relaţiona cu El. Din învăţătura
Mântuitorului Hristos cunoaştem tipologia gândirii lui Dumnezeu, ştim ceea ce El doreşte să
comunice cu omul, ştim care e amprenta prezenţei Lui în lume.
Unul dintre părinţii Bisericii nedespărţite, Vincenţiu de Lerin, spunea că o doctrină de
credinţă pentru a fi validată are nevoie să fie receptată în spaţiu şi timp, ceea ce s-a crezut
întotdeauna şi de către toţi. „In ipsa item Catholica Ecclesia magnopere curandum est ut id
teneamus quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est” (PL 50, col. 640). (Căci

5
John BRECK, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S. Dr.Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos,
Cluj-Napoca, 2003, p.19
6
Marius LAZURCA, Inventia trupului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p.107.
în această Biserică Universală se doreşte cel mai mult a se păstra ceea ce noi ţinem, adică ceea
ce s-a crezut pretutindeni, întotdeauna şi de către toţi). La fel şi în situaţia noastră, familia este o
realitate existentă încă de la început, conform studiilor de arheologie serioase, la toate popoarele,
în toate epocile.
Există şi aşa-numita teorie marxist-istorică a comunei primitive, ori a matriarhatului, dar
sunt neserioase pentru oamenii de ştiinţă cu adevărat importanţi, sunt doar mici artificii pseudo-
ştiinţifice cu care se încearcă introducerea evoluţionismului în istorie.
Familia este o realitate evidentă pentru toate spaţiile religioase ale lumii, de aceea, putem
spune că este voinţa lui Dumnezeu, căci nu putea apărea, răspândi, rezista şi perpetua altfel viaţa
în aceasta lume.
Desigur, unii ar spune că în această logică şi războiul este o realitate, dar nu putem spune
că este dorit de Dumnezeu! Aşa şi este. Dar, aici mai venim cu un alt argument. Principiului
spaţio-temporal al receptării nu i se supun decadenţele istoriei umane.
Războiul este o realitate negativă, des întâlnită, dar imorală, cu excepţia celui de apărare 7.
Dar, nicio scriere sfântă şi nicio credinţă umană nu glorifică războiul, pe când familia ocupă un
loc de cinste în marile tradiţii religioase ale omenirii.
Familia este o reflectare a Sfintei Treimi. Şi aceasta este un adevăr. Dumnezeu este
comuniune de Persoane şi Unitate de Fiinţă, comuniune în diversitate în mod autentic, iar familia
este o reflectare, este adevărat, imperfectă a lui Dumnezeu, dar care cheamă şi atrage spre El,
căci El îşi „fondează existenţa şi viaţa ca pe un eveniment de iubire şi de comuniune
personală”8.
Familia face parte din planul lui Dumnezeu pentru om, căci nici nu avea cum să fie altfel,
la Un Dumnezeu Unic substanţial şi Tri-Personal. Reflectarea Sa pământească este cea mai bună
garanţie a faptului că omul, creat după chipul Său şi în vederea asemănării perpetue cu El, nu
putea să-şi găsească calea de desăvârşire decât întro paradigmă dumnezeiască cum este familia,
arhetip şi model, reflectare dumnezeiască şi putere de călăuzire în viaţă.
Scopul principal al căsătoriei este, din această perspectivă, asemănarea pe cât se poate cu
Dumnezeu prin intermediul şi cu ajutorul partenerului de viaţă. Acesta este scopul central al
căsătoriei, modelarea prin iubire, restul sunt auxiliare, inclusiv naşterea de copii. Acesta nu are
cum să fie scopul principal al căsătoriei, căci nu producţia normativă de urmaşi ne face
asemenea lui Dumnezeu, aceasta este o datorie faţă de Izvorul vieţii de a coopera la transmiterea
vieţii, dar sunt atâtea cupluri infertile trupeşte dar (pot fi) extrem de rodnice spiritual.
Voia desăvârşită a lui Dumnezeu este ca omul să meargă spre desăvârşire prin iubire, cel
mai important lucru în viaţă şi cea mai mare comoară a omului, asemănându-se cu Creatorul care
este iubire şi comuniune9.
„Omul nu poate trăi fără iubire. Rămâne pentru sine o fiinţă de neînţeles, viaţa lui este
lipsită de sens, dacă nu este scoasă în relief de iubire, dacă nu se întâlneşte cu iubirea, dacă nu
o experimentează şi nu şi-o face proprie, dacă nu ia parte vie la iubire”10.
Familia este, din această perspectivă, o şcoală de iubire, comunicare şi comuniune, un
laborator de sfinţenie, o instituţie sacră şi o modalitate unică de experimentare a calităţi de fiu al
lui Dumnezeu chemat la iubire, la desăvârşirea prin intermediul iubirii.
7
Olivier CLEMENT, Creştinătate, secularizare, Europa, în I. Ică jr., Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis,
Sibiu, 2002, p. 514.
8
Christos YANARAS, Libertatea Moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, p.12
9
Anastasios YANNOULATOS, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, traducere de drd. Gabriel Mândrilă,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, p.124
10
IOAN Paul al II-lea, Redemptor hominis 10: Acta Apostolicae Sedis, 71 (1979), p.279.
 Familia face parte din planul lui Dumnezeu pentru că ea este o şcoală a împreună-
nevoinţei întru iubire, o paradigmă, un model al lui Dumnezeu, fără a-L limita pe Acesta şi fără
a-L reduce numai la aceasta.
În toate timpurile şi în toate locurile, omul a avut conştiinţa că familia este o instituţie
divină, divino-umană mai corect, căci este un itinerar al sfinţeniei împreună cu Dumnezeu, spre
Dumnezeu11.
Planul lui Dumnezeu este „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului
să vină” (I Timotei 2,3-4) iar familia este una dintre căile care duc la cunoaşterea adevărului, la
trăirea lui Dumnezeu în comuniune şi în comunitate12.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spunea că cine nu-şi iubeşte aproapele nu poate
pretinde că-l iubeşte pe Dumnezeu (I Ioan 4,20) parafrazându-l, am putea spune că cine nu
experimentează iubirea, în comuniunea mică a familiei sau mare a societăţii, nu-l poate cunoaşte
pe Dumnezeu şi nu poate avea o relaţie cu El.
Voia lui Dumnezeu, noi, creştinii, spunem că o aflăm cel mai bine din Revelaţia divină,
naturală şi supranaturală, iar, aici, scrierile sfinte au o mare şi covârşitoare importanţă. De aceea,
cuvântul Scripturii este normativ pentru viaţa şi credinţa noastră, exprimând voinţa lui
Dumnezeu, care a dorit să ni se descopere.
Din paginile Scripturii, aflăm că familia este parte a planului lui Dumnezeu de
desăvârşire a omului. Din acest motiv, încă din cartea Genezei, el spune creşteţi şi vă înmulţiţi
(Facere 1,28). Accentuează creşteţi, acţiune ce are în vedere desăvârşirea, creşteţi împreună,
altfel spus aprofundaţi, mergeţi spre asemănare.
Este un îndemn care marchează destinul pământesc al omului ce are prioritate absolută în
faţa la orice. Iar, al doilea termen, înmulţiţi-vă nu are în el nimic funcţional sau superficial, ci e în
legătură cu primul îndemn şi ca expresie şi sprijin al acestuia.
Astfel, înmulţirea nu este de gen tehnic şi productiv economic, ci expresie a desăvârşirii,
de aceea, naşterea de copii este parte a firescului vieţii, a parcursului împreună cu Dumnezeu,
care într-un fel ne face co-creatori cu El. Şi noi dăm viaţă, nu din nimic ca El, ci din ceea ce El
ne-a dat.
Copiii sunt expresia efortului desăvârşitor al omului, dar aici trebuie să integrăm şi primul
îndemn creşteţi, în aceasta înscriindu-se chiar şi opera facerii şi educării copiilor. Nu a face
simplu urmaşi e un act de glorie, ci a integra acest demers în procesul desăvârşirii omului, a lucra
prin ei la propria ta desăvârşire şi la propria lor desăvârşire.
Uneori, greşeala exegetică a multor teologi este separarea celor două recomandări
dumnezeieşti: creşteţi şi vă înmulţiţi, privirea lor separată duce la anomalii doctrinare şi la erori
de viaţă. Cuvântul Scripturii este unul clar şi integrativ. Iar, Părinţii Bisericii, interpretând acest
îndemn dumnezeiesc îl văd integrator şi împreună, nerupt de realitatea vieţii, nefragmentat de
prioritizări separate.
Din acest motiv, putem vedea, aşa cum am mai spus-o, că sunt şi cupluri infertile fizic,
dar foarte prolifice spiritual, care-şi consumă ardoarea iubirii chiar dacă nu au copii. Dar nu au că
nu pot, nu că nu vor, iar aici, accentuăm, este vorba despre o realitate fizică , nu despre o alegere.

11
Paul EVDOCHIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela
Moldoveanu, Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1999, p. 159. A se vedea şi Ioan C.
TEŞU, Familia creştină, şcoală a iubirii şi a desăvârşirii, Editura Doxologia, Iaşi, 2011.
12
Olivier CLEMENT, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I-Adevăr şi libertate. Ortodoxia în contemporaneitate,
traducere de Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p.61; Paul EVDOKIMOV, Ortodoxia, traducere de dr.Ioan
Irineu Popa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 95.
 În lumea contemporană, ştim că există şi cupluri care nu doresc să aibă copii, este
adevărat foarte puţine, sau alţii care amână din variate motive momentul naşterii de copii.
Aceste categorii nu intră în aprecierea de mai sus. A decide când să ai urmaşi nu este un
păcat, dar nu este o alegere exclusivă a omului, căci sunt destule cazurile când oamenii pot fi
fertili întro anumită parte a vieţii, şi infertili în alta, astfel că dacă amână acest moment, fizic
devine imposibil mai târziu, iar momentul amânării se constituie, nu întrun act de libertate, ci
întrunul de refuz al unui dar dumnezeiesc.
Se spune adesea că familia este instituţia purtătoare a darului sacru al vieţii, şi aşa şi este.
Ea este un sanctuar sau templu al vieţii, care celebrează acest mare dar dumnezeiesc făcut nouă,
tuturor. De aceea, marile religii, în special creştinismul, valorizează viaţa, iar principalele
ideologii inumane şi ateiste sunt împotriva familiei13.
De la unele secte gnostice, din primele veacuri creştine, până la marxismul sovietic al
anilor `30 ai secolului trecut, ori la secular-umanismul contemporan, toate aceste nefaste
ideologii au încercat distrugerea directă, ori subtilă a familiei, ştiind din istorie că în epocile în
care valoarea familiei a scăzut şi societatea a fost mai uşor manipulabilă şi o întreagă ordine a
lumii s-a prăbuşit.
Dacă cineva ne-ar reproşa că nu găsim precizări extrem de clare în favoarea familiei în
Scriptură, ori că Scriptura nu este neapărat acceptată ca revelată de către toţi, am putea răspunde
simplu. Uită-te în viaţa ta şi a apropiaţilor tăi. Acolo unde familia a slăbit sau s-a prăbuşit şi viaţa
omului a avut de suferit. Copiii crescuţi de un singur părinte (situaţie nefericită numită ironic şi
fals, cu pretenţii de apreciere ştiinţifică, familie monoparentală. Nu există, ontologic vorbind, aşa
ceva, familia este comuniune, aceasta este de fapt un rest familial) suferă enorm şi urmele acestei
traume se văd în viaţa lor ulterioară, dincolo de orice aiuritor studiu, chiar venit din nordul
european ce se vrea civilizat, deşi este de mult descreştinat şi secularizat, deci aproape antiuman.
Familia este parte a planului lui Dumnezeu de mântuire a omului, iar viaţa familială este
în sine virtuoasă şi expresie a vieţii intra-trinitare, reflectare imperfectă, dar reflectare. Fără a
opune căsătoria monahismului, putem vedea că prima este superioară celei de a doua, dovadă că
prima reprezintă normalitatea şi firescul vieţii, iar a doua excepţia. Prima este taină, a doua
ierurgie şi Biserica a discernut cu fineţe dumnezeiască când a stabilit această ierarhie14.
Familia este voinţa lui Dumnezeu, pentru că înseamnă viaţă trăită în comuniune şi în
micro-comunitate, este cărămida socială perfectă, lumea noastră fiind alcătuită din comuniune de
familii, din relaţionare de familii, în ciuda existenţei unei mari rate de abandon familial, de eşec
sau de solipsism marcant al unor indivizi eşuaţi în hotărârea de a alege această cale sau
monahismul care evoluează în individualitate, în loc să se manifeste ca personalităţi15.
Familia este cea care califică omul în parcursul său personal, solipsismul fie autoimpus,
fie impus, şi nu mă refer aici, iarăşi repet, la monahism, reduce omul la stadiul de individ. Căci
numai comuniunea şi viaţa de comuniune deschide omul spre stadiul de persoană, spre celălalt,
cu iubire, demnitate şi respect.

13
***, Consiliul Pontifical pentru Dialogul Inter-Religios, Pe acelaşi drum. Biserica Catolică în dialog cu tradiţiile
religioase ale lumii, Vatican, 1999, A. SUCIU, Istoria religiilor, Sapientia, I 2005; P. SEDA Islam este. O
introducere despre Islam şi principiile sale, Liga Culturală Arabă, Bucureşti, 2005, R. REMUS, A. STAN, Istoria
Religiilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.
14
Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii . Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela
Moldoveanu, Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1999, p.78.
15
Vladimir LOSSKY, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1993, p.144.
 Dumnezeu este comuniune, comuniune de Persoane şi nici nu avea cum să nu propună
omului calea firească a familiei ca reflectare, este adevărat păstrând proporţiile şi imperfectă, a
vieţii Sale intra-trinitare.
Dumnezeu nu ne-a vrut entităţi singure şi necomunicabile, de aceea, a instituit familia
drept cale firească de viaţă şi activitate a omului, mijloc sigur de a merge cu El către El.
În logica familială, iubirea ni se descoperă ca o cale magistrală de educaţie spre viaţă,
spre desăvârşire şi spre Dumnezeu care a dorit ca omul să se nască, să crească şi să meargă pe
drumul desăvârşirii prin intermediul căii familiale.16
Biblia este plină de exemple de familii şi de oameni care au crescut în familii, face
nenumărate referinţe la familie, iar adevărul familiei ni se descoperă ca parte a revelaţiei
dumnezeieşti privind mântuirea omului.
Marile religii monoteiste sau religii ale cărţii cum li se mai zice, creştinismul, iudaismul
şi islamul, valorizează familia, considerând-o absolut necesară pentru viaţa pământească a
omului, pentru traseul său eshatologic, ca şcoală a sfinţeniei şi a virtuţii.
Dumnezeu este comuniune şi de aceea este iubire, iar creând totul, inclusiv pe noi, a dorit
să exprime această iubire şi comuniune, astfel încât vocaţia omului este una spre iubire şi spre
comuniune, aceste două determinante fiind mediul natural de dezvoltare a omului, fără de care
viaţa omului ar fi searbădă şi fără sens.
Nihilismul contemporan, negând toate structurile tradiţionale ale omului, inclusiv familia,
este expresia dezagregării ca forţă de reacţie împotriva binelui, arătând şi cât de decăzut poate
ajunge omul fără Dumnezeu şi fără valori.
Am afirmat mai sus că la început comunismul a dorit desfiinţarea familiei, ideologii săi
ştiind clar că numai distrugând familia îşi pot impune utopia doctrinară, dar repede au constatat
că omul fără familie şi naşterea de copii în afara căsătoriei, nu-l mai leagă pe om de nimic, iar
ideologia comunistă nicidecum nu avea nici cea mai mică forţă de atracţie, astfel că omul
devenea de necontrolat, nu putea fi strunit prin nimic, căci nu mai avea ce pierde, nu mai avea
pentru cine lupta şi, de aceea, s-a renunţat la eliminarea din start şi făţişă a familiei.
Apărţinător al unei familii care descoperă şi-l învaţă valorile înaintaşilor şi transmite
aceste daruri urmaşilor, omul are rădăcini, are un rost în viaţă şi cunoaşte bucuriile simple ale
vieţii. În afara familiei, nu poate exista virtute, rost, iar lumea noastră s-ar prăbuşi.
Planul lui Dumnezeu pentru om este unul de comuniune, de iubire şi de solidaritate, de
comunicare şi întrajutorare, iar familia este expresia acestor nevoi simple dar sigure ale omului17.
Prin comuniune şi iubire, omul se poate modela, poate învăţa virtutea şi exersa
asemănarea cu Creatorul spre care pururi este chemat, poate să-şi împlinească propriul scop şi
poate găsi sens existenţei sale şi a aproapelui său.
Din această perspectivă, vedem că Dumnezeu Însuşi s-a întrupat întro familie, a trăit întro
familie, a avut parte de experienţa comunităţii familiale şi a valorizat familia. Noul Testament dă
ca punct de apreciere maximă a familiei participarea lui Iisus Mântuitorul şi a mamei Sale la
Nunta din Cana Galileii, locul unde a săvârşit prima minune, semn că familia este minunea lui
Dumnezeu pentru noi, darul Său de mare preţ. Astfel, familia este spaţiu iniţiatic în care aşa cum
ne asigură Iisus Hristos, treptat apa se transformă în vin, pe măsura timpului totul căpătând
profunzime şi consistenţă, membrii familiei parcurgând un drum - adevărat pelerinaj spre casa

16
Sf. IOAN Gură de Aur, De virginitate 10, 1, S.Ch. 125, 122.
17
Panayotis NELLAS, Omul-Animal Îndumnezeit, traducere de Ioan Ică Jr. Editura Deisis, Sibiu, 1994, p.13. A se
vedea şi Ioan C. TEŞU, Familia creştină, şcoală a iubirii şi a desăvârşirii, Editura Doxologia, Iaşi, 2011
Tatălui - de la moarte la viaţă, intrând în adânc, în largul bogăţiei de sensuri, de har şi al
asemănării cu Dumnezeu18.
Preschimbând apa în vin, ne-a arătat că familia cunoaşte stadii de profunzime şi de
evoluţie spirituală, soţii având obligaţia de a privi în profunzimea vieţii. De altfel, căsătoriile
fondate pe o viziune spirituală comună sunt cele mai solide şi mai viguroase, asemenea casei din
Evanghelie construite pe piatră, iar cele edificate pe principii materiale, au cele mai mici şanse
de rezistenţă.
Familia cunoaşte şi ea o evoluţie în viaţa omului aflat în căutarea Absolutului, de la
material şi superficial, la intens, spiritual şi profund, de fapt ca întreaga existenţă umană.
Nimic din ceea ce face omul nu este inutil, totul contribuie la apropierea sau izolarea de
Creator, cu atât mai mult acest domeniu sensibil al relaţiei cu Dumnezeu şi al familiei.
Lumea noastră este un spaţiu al îndumnezeirii, iar familia este principalul ei instrument,
fără a nega, repet, fără a nega posibilitatea alegerii monastice, dar aşa cum am mai spus-o mai
sus, aceasta se adresează unui număr mult mai mic de oameni19.
Familia este o şcoală a îndumnezeirii, deşi, paradoxal, unii ar crede că numai experienţa
deşertului sau a însingurării ar duce la aşa ceva. Să ne amintim apoftegma din Viaţa Sfântului
Antonie cel Mare, cu tâmplarul din Alexandria, cu mulţi copii, dat exemplu de sfinţenie, de
Însuşi Domnul, înaintea pustnicului Antonie.
Acest exemplu ne arată că familia, cu tot ceea ce ţine de ea, reprezintă voinţa lui
Dumnezeu, o cale sigură spre sfinţenie. În problemele concrete ale vieţii, în aici şi acum al vieţii
noastre este mântuirea noastră, în faptele normalităţii, iar familia reprezintă normalitatea vieţii
noastre20.
Calea familială nu este nici pe departe mai lejeră decât cea monahală, ambele căi au
provocările şi greutăţile lor, de aceea, nu ar trebui făcută o ierarhizare, căci comparăm două
categorii diferite. Ambele sunt căi spre mântuire, nici mai grele, nici mai uşoare, le separă
specificitatea lor şi vocaţia diferită a oamenilor spre una sau alta dintre căi.

I.3. Familia – spaţiu de comuniune şi îndumnezeire

Planul lui Dumnezeu se referă la faptul că El doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi

la cunoştinţa adevărului să vină şi ştim acest lucru din ceea ce Sfântul Apostol Pavel ne spune (I
Timotei 2,3-4), iar familia este una din căile prin care experimentăm mântuirea, o trăim şi o
exersăm.
A te înscrie în planul lui Dumnezeu, este totuna cu a-i urma voia, ori voinţa Sa este
mântuirea tuturor fiilor sau fiicelor Lui, desigur e o chestiune de răspuns şi de dorinţă personală,
căci nu sugerăm mântuirea la grămadă sau super-ofertă. Domnul ne vrea pe toţi mântuiţi, dar şi
noi, toţi, trebuie să ne deschidem lucrării Lui mântuitoare. Astfel că raiul sau iadul sunt alegerile
noastre personale, nu ale Lui.
În această viziune, familia este o alegere spre mântuire, este o cale spre desăvârşire şi un
drum împreună cu Dumnezeu. De aceea, încă de la începutul ei Biserica a considerat căsătoria
drept o sfântă taină, adică un mod concret prin care Dumnezeu intră ca să ne sfinţească viaţa. Şi
18
John BRECK, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos,
Cluj-Napoca, 2003, p.78.
19
Christos YANNARAS, Abecedar al credinţei, traducere de Pr. Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti,
1996, p. 55.
20
Hugo Tristram ENGELHARDT jr., Fundamentele Bioeticii creştine. Perspectiva ortodoxă , traducere de Mihail
Neamţu, Cezar Login şi diac. Ioan Ică Jr. ,Editura Deisis, Sibiu, 2005, p.318.
nici nu avea cum să fie altfel, căci, un Dumnezeu Iubire şi comuniune, nu putea să valorizeze
ceea ce El nu este, adică solipsism şi izolare.
Familia are rolul de a fi păstrătoare a valorilor înaintaşilor, de a le sprijini avântul şi de a-i
ajuta pe membrii ei să parcurgă drumul vieţii în folos spiritual şi în apropierea harului
dumnezeiesc.
Din punct de vedere moral, familia este o şcoală a sfinţeniei, un spaţiu al învăţării şi o
armă contra exceselor, desigur, vorbim la modul teoretic, dar care găseşte adesea întrupare
practică.
Căsătoria nu oferă automat prin harul sacramental o viaţă sfântă, nu ne face roboţi, dar ne
oferă ajutor şi îndrumare, căci nu putem deveni desăvârşiţi, sfinţi, în mod automat, ci prin
străduinţă şi stăruinţă21.
Familia este o cale de moralitate şi de sfinţenie, ca posibilitate, căci, în realitate există şi
familii cu probleme, marcate de dezbinare, desfrânare, violenţă sau alte asemenea deficienţe, dar
aceasta nu înseamnă că dacă membrii familiei se deschid lucrării lui Dumnezeu, familia nu este o
şcoală de împreună-schimbare cu Dumnezeu, o şcoală a desăvârşirii22.
Istoria mântuirii ne oferă nenumărate exemple de sfinţenie familială, de comunităţi
familiale care au născut sfinţi, ori au fost mari exemple morale şi misionare (Sfântul Vasile cel
Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur).
Familia are cel mai mare impact moral asupra vieţii omului, căci aici copii învaţă
principiile vieţii, primele deprinderi şi primesc primele exemple de comportament existenţial.
Familia are un caracter sacru prin originea, natura şi scopul ei. Ea este o instituţie divino-
umană, un chip al Bisericii, căci cuprinde oameni care se deschid harului lui Dumnezeu şi
colaborează cu el la propria mântuire. Prin familie, icoană a Bisericii 23, omul devine artizanul
propriei mântuiri, dar nu singur, căci nu ar avea cum, ci ajutat de har şi de comuniunea familială,
cuplată şi ea la comuniunea ecclezială24.
Se mai pune aici şi problema familiei necreştine. Deşi suntem tentaţi să credem că nu
există familie decât în creştinism, totuşi constatăm că în întreaga lume, instituţia căsătoriei este
respectată şi apreciată. Şi acele familii, deşi nu sunt întemeiate de creştini şi nu sunt încheiate pe
instrumentul haric sacramental, nu ar fi greşit să spunem că sunt bineplăcute lui Dumnezeu.
Putem spune că nu sunt desăvârşite, dar sunt tot mijloace de mântuire şi de exersare a prezenţei
lui Dumnezeu, chiar nedesăvârşită şi tainică.

21
John BRECK, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos,
Cluj-Napoca, 2003, p.78.
22
ANDREI, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Familia între Individualism, Colectivism şi comuniune în Actele Congresului
Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p.64.
23
DANIEL Ciobotea, Familia creştină-Biserica de acasă, în „Familia creştină azi”, Editura Trinitas, Iaşi, 1995,
pp.5-6.
24
Gheorghe REMETE, Familia şi planningul familial în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la
începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2001, p. 213.