Valorile căsătoriei creștine

și riscul pierderii acestora în societatea secularizată modernă

Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă

Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul, Universitatea din București

A spune că familia creștină are valoare trebuie să înțelegem mai întâi ce înțelegem prin
valoare. General vorbind, valoarea este o categorie fundamentală a unei realități, în sensul că
este cel mai general predicat pe care l-am putea da acestei realități și care face posibilă
cunoașterea respectivei realități. Valorile țin de modul de a fi al respectivei realități, nu numai
de modul în care cunoaștem respectiva realitate. Valorile se referă totdeauna la bine, la adevăr
și la frumos. Tudor Vianu subsuma toate aceste valori valorii religioase, care este, desigur,
sfințenia.
Valoarea nu este ceva ce ar exista numai realităților exterioare ființei umane. Omului
nu-i sunt străine binele, adevărul și frumosul, cu atât mai puțin sfințenia. Deține din toate
acestea ceva anume și este atras de toate acestea. În acest sens, putem spune că valorile sunt
imanente omului pentru că acestea corespund aspirațiilor omului, ele corespund anumitor
trebuințe și nevoi ale spiritului uman și pe care, deținându-le, omul are sentimentul de
împlinire. Familia corespunde aspirațiilor adânci ale ființei umane spre comuniune și unire.
Tendința omului de a trăi în cuplul bărbat-femeie este mai profundă și mai puternică decât
tendința de a trăi în societatea extinsă.
În egală măsură, valorile îl pun pe om să se autodepășească, să schimbe ceva din
nivelul la care se găsește la un moment dat. În felul acesta, putem vorbi și de o transcendență
a valorilor și de o exigență a acestora: individualitatea trebuie să se schimbe pentru a se
împărtăși realmente de ceea ce reprezintă valoarea ca realitate obiectivată într-o existență, alta
decât a mea. Familia este realitatea, mediul, atmosfera în care subiectul uman trăiește și își
împropriază valori la care nu ar ajunge de unul singur. Cum să cunoști valoarea iubirii, a
comuniunii dacă tu ești un însingurat? Cum să înveți valoarea smereniei dacă tu ești un ins
dominat doar de instinctul de conservare al individului și a speciei (căutând să satisfaci doar
instinctul de hrană și de reproducere) ?
În familie descoperim valori, schimbând nivelul dat de pulsiunile instinctive, de
dorințe și de plăceri la care ne-am găsi ca existență individuală, autodepășindu-ne în sensul pe
care-l presupune existența vieții de familie. Valoarea depășește existența individuală. Datorită
existenței sale, ea face ca oamenii să comunice unii cu alții, ceea ce-i face să aibă
responsabilități comune. Indiferent de ce tip de valori sunt interesați, oamenii, prin valori, sunt
puși în situația să se autodepășească, să se deschidă unii spre alții,să intre în relații diverse
care să le dea sentimentul împlinirii individuale. Valorile recunoscute sunt criterii pe care se
fundamentează tipuri speciale de comportament.
Specialiștii în studiul valorilor vorbesc de valoare-preț și de valoare-demnitate.
Primul tip de valori (valoarea-preț) presupune posibilitatea schimbului, a înlocuirii unei valori
cu alta, celălalt tip de valoare (valoarea-demnitate) este unic oricărei realități, mai ales când
realitatea pe care o determină este o persoană, ea însăși unică, nerepetabilă prin ceea ce este.
Pentru acest motiv această valoare nu este interșanjabilă. Subiecții care o poartă o dețin ca
valoarea lor absolută, care le dă identitate. De aceea nu permit schimbul, înlocuirea unuia cu
alta, așa cum se procedează în cazul valorilor-preț. Valoarea persoanei este neprețuită. De
reținut că numai Biserica mărturisește acest lucru și cei care se fundamentează pe mesajul ei.
Din nefericire, în societatea consumistă în care trăim, mentalul omului a fost marcat de duhul
lumii, de unde și puterea de judecată. Prin urmare, nu mai ne surpinde că judecata de valoare

1
este simplificată, în sensul că omul nu mai face distincție între valoarea-preț și valoarea-
demnitate. Ba, mai mult, în mod frecvent este sensibil la valoarea-preț pe care o extinde și în
ceea ce privește persoanele. Ne găsim în situația că expresia ,,cât preț face” să nu o folosim
numai cu privire la lucruri, ci și la persoane. De aici mai departe, nu ne mai miră că oamenii
se comportă după formula ,,nimeni nu este de neînlocuit” pe care o aplică și în cazul familiei,
în cazul a ceea ce le este intim și cu privire la persoanele cele mai apropiate: soț, soție, copii.
De aici și dramele familiale și sociale pe măsură.
Fundamentându-ne pe calitatea celor care întemeiază familia (toți, bărbat, femeie și
copii sunt creați după chipul lui Dumnezeu) și pe faptul că orice familie creștină se
întemeiază prin binecuvântarea lui Dumnezeu în Sfânta taină Cununiei, familia creștină
primește o serie de valori care-i dau demnitatea specifică. Familia creștină se constituie nu
numai prin unirea iubitoare a soților, ci în Hristos și în Biserică. Membrii familiei creștine
trăiesc în comuniune unii cu alții, cuminecându-se toți cu același Trup și cu același Sânge al
lui Hristos, cu conștiința că sunt membre ale Trupului Său mistic, în care participă anticipat la
comuniunea cu sfinții și la bucuria eshatologică. Sentimentul plinătății dat de comuniunea în
care trăiesc membrii familiei întreolaltă și cu Dumnezeu dau familiei creștine o valoare
socială și eshatologică. De aceea ea nu poate fi nici constituită fără Biserică, nici nu poate
dăinui în afara Bisericii.
Valoarea familiei creștine este dată:
- de atitudinea pe care o are fiecare membru al familiei cu privire la demnitatea celuilalt –
fiecare membru al familiei este persoană, creată după chipul lui Dumnezeu, având vocația și
puterea ajungerii la asemănarea cu Dumnezeu;
- de faptul că familia se constituie pe baza unirii iubitoare a soților, în care ei sunt egali, cu
binecuvântarea lui Dumnezeu în Taina Sfintei Cununii;
- de conștiința că scopul familiei este desăvârșirea soților în iubire în comunitatea eclesială,
desăvârșirea fiind înțeleasă ca sfințire printr-o viață marcată de sfințenie.
Biserica și familia sunt cele două instituții, nu numai voite, dar și realizate printr-o
deosebitã grijã din partea lui Dumnezeu. Sunt două instituții sacre tocamai pentru cã în cadrul
lor Dumnezeu (Sfântul lui Israel) este prezent cu totul special și pentru cã ele s-au constituit și
se constituie printr-o punere aparte a lor de lumea și de oamenii care au impresia cã pot trãi
omenește în afara lui Dumnezeu. Între Biserică și familie, de multe ori și, pe bunã dreptate, s-
au fãcut asemãnãri de tipul: familia este Biserica micã și Biserica este familia mare. O
Bisericã din care lipsește familiaritatea ar putea fi o asociație, dar niciodatã Bisericã. Tocmai
spiritul familiaritãții este ceea ce exprimã în modul cel mai pregnant faptul cã membrii
Bisericii au o viațã comunitară (esențial pentru comunitatea ai căror membri sunt efectiv) și că
aceștia sunt mãdulare ale Trupului mistic al lui Hristos și ,,un duh cu El” (I Cor. 6,17).
Dacă privim înapoi în istorie, spre momentul întemeierii celor două instituții,
constatăm că familia a fost rânduită înaintea constituirii Bisericii. Ca instituție general-umană,
ea are o întâietate temporală. Departe de a fi întâlnire întâmplătoare a două persoane de sex
opus,atrase una față de alta prin afectivitate,prin predispoziția de existență socială sau printr-
un instinct orb (valabil pentru orice ființă animală), căsătoria este unirea bărbatului și a femeii
de așa manieră, încât ei să devină o unitate. Pentru aceasta este nevoie de harul celui care, prin
natura Sa este Unul, subzistând însă, în trei Persoane. Familia este prima formă de viață în
care se cultivă calitatea omului de ființă sociabilă: animați de aceeași iubire și de același har,
soții pun împreună totul în vederea desăvârșirii comune. În familie, prin har, distincțiile și
complementaritățile sunt puse în lucrare comună. Răspunzând intențiilor Celui care a creat
omul ca ființă sexuată și a instituit cuplul conjugal, în familie, psihologia și fiziologia soțului
și a soției vor fi activate armonic în vederea realizării acelei unități specifice, creatoare de
viață. În familie omul învață ce înseamnă comuniunea reală, bazată, desigur, nu pe dominarea

2
unui membru al familiei de către celălalt, ci pe dăruire a unuia față de celălalt, într-o libertate
individuală împlinită prin autodăruirea unuia către celălalt.
Biserica se constituie la Cincizecime, în calitate de comunitate umană unde membrii
ei se găsesc în comuniune unii cu alții, pe de o parte, iar pe de altă parte, în comuniune cu
Dumnezeu, atât la nivel individual, cât și colectiv, prin lucrarea aceluiași Duh Sfânt.
Dumnezeu este Cel care a constituit familia prin crearea protopărinților Adam și Eva în
calitate de cuplu conjugal. Tot El este Cel care, prin pogorârea Duhului Sfânt peste cei care au
recunoscut pe Hristos drept Fiu al lui Dumnezeu (Efeseni 4,13), i-a făcut Biserică, adică o
comunitate pătrunsă de puterea și de lucrarea lui Dumnezeu și Trup mistic al cărui Cap este
Hristos însuși. Constituită deodată în biserică (spațiu liturgic), dar și în comunitatea eclezială,
prin căsătoria dintre bărbat și femeie, familia, nu va mai fi un simplu cuplu conjugal, ci și
spațiul în care se pun în lucrare valorile și virtuțile creștine, în care soțul își va privi și va
prețui soția, precum Hristos privește Biserica, iar soția va recunoaște în soț pe cel care are
menirea să dea sens familiei datorită grijii pe care, după modelul lui Hristos față de Biserică, o
va arăta față de soția sa (respectiv, față de copiii săi) cu care va deveni realmente un trup
datorită aceluiași Duh care face membre funcționale ale Trupului său mistic pe toți cei care
au crezut în Hristos și au primit Botezul.
Sub acest aspect, familia creștină este precedată de Biserică. Ea se constituie ca mare
taină în Hristos și în Biserică(Efes.5,32). Credința în Hristos, iubirea pentru El și fidelitartea
față de învățătura Sa fac din oameni mădulare ale Trupului mistic al lui Hristos. Pe baza
iubirii și a încrederii,pe baza curăției prin care cei doi s-au pregătit pentru căsătorie;pe baza
fidelității unuia față de altul,soții primesc harul lui Dumnezeu ca să devină un alt fel de unitate
funcțională în interiorul Trupului mistic al lui Hristos.
Dacă tinerii care vor să-și constituie o familie în Biserică vor avea conștiința că sunt
organe vii în marele organism al Bisericii, după ce își vor fi constituit familia, vor percepe că
aceasta este un alt tip de unitate funcțională în același Trup mistic al lui Hristos. Dacă, în
interiorul familiei, soții se vor privi unul pe altul cu ochii cu care Hristos privește mădularele
Trupului Său mistic, familia va fi realmente locul, spațiul și instituția de bază în care se vor
pune în lucrare darurile Duhului Sfânt: înțelepciunea, înțelegerea cea mai potrivită dintre soți,
buna sfătuire, puterea de a rezista ispitelor pe care nu le-ar putea birui de unii singuri,
cumpătarea, bunătatea și altele asemenea lor.In acest fel se va asigura împlinirea celor trei
condiții în vederea bunei funcționări a familiei: monogamia, fidelitatea și indisolubilitatrea,
tot atâtea valori pe care, în afară de Biserică, nici o altă instituție nu le recomandă, nu le
cultivă și nu le susține.
În Hristos și în Biserică unitatea familiei nu este asigurată nici numai de unitatea
trupească, nici de unitatea aspirațiilor de ordin psiho-social sau a idealurilor, ci, mai degrabă,
de același har care însuflețește deodată Biserica una și familia ca unitate componentă a
Bisericii. Conștiința unității soților este dată tocmai de conștiința că aparțin aceleiași Biserici,
aceluiași Hristos și că Duhul lui Hristos însuflețește deodată Biserica și familia. În ritualul
Tainei Sfintei cununii preotul se roagă lui Dumnezeu ca mirii să fie uniți într-un gând și
încununați într-un trup,adică unitea lor să fie integrată în unicul Trup mistic al lui Hristos
(adică să nu mai fie untăți separate in același trup, cum erau mai-nainte) și să capete aceeași
putere de judecată, să cugete toate, și unul și altul, în același sens,care nu va fi străin de sensul
comunității ecleziale din care fac parte. Conștiința și experiența unității cu totul speciale pe
care le au soții în familie trebuie mărturisite, trebuie arătate lumii în care trăim,așa cum
mucenicii au făcut-o în fața autorităților păgâne și a lumii fără Dumnezeu de altădată.
De aici, nevoia ca familia creștină să fie și astăzi una dintre formele de mărturie a ceea
ce Dumnezeu a făcut și face pentru om,chiar și în lumea aceasta în care mulți trăiesc ca și cum
n-ar avea nici un Dumnezeu. În acest sens, la sfârșitul ritualului Sfintei Cununii se intonează

3
troparul ,,Sfinților mucenici care bine v-ați nevoit și v-ați încununat, rugați-vă Domnului, să
se mântuiască sufletele noastre”.
De aici reiese ideea că familia este una din formele de mărturisire creștină,
mărturisirea comună a soților că, înainte de toate, ei sunt organe vii în organismul viu al
Bisericii, cu funcționalități distincte, specifice, dar complementare. Pentru acest motiv,
familia nu se întemeiază numai pe biologia trupurilor trecătoare și pe afectivitatea celor care,
la un moment dat, simt că se iubesc, nici numai pe nevoia naturală a omului de socializare și
de alungare a existenței de unul singur, nici numai pe afectivitatea, uneori foarte aprinsă,
pasională și posesivă, ci mai ales pe simțământul profund că cei doi sunt cuprinși în Trupul lui
Hristos în care și prin care, fiind binecuvântați, devin și ei una, dând mărturie prin viața lor de
această unitate.
Vorbind despre acest tip de unitate specifică familiei, Sfântul Ioan Hrisostom spune:
,,Când soțul și soția se unesc în căsătorie, ei nu formează imaginea a ceva pământesc, ci a lui
Dumnezeu Însuși”. Unitate în multiplu a dogmei trinitare se arată în adevărul vieții conjugale,
va spune P. Evdokimov. ,,Acolo unde sunt doi, eu voi fi în mijlocul lor”. Clement
Alexandrinul aplică aceste cuvinte căsătoriei. Iar Sf. Ioan Hrisostom spune: ,,Cel care nu este
căsătorit nu deține în el însuși totalitatea ființei, ci numai jumătatea sa” și în altă parte va
spune: ,,Bărbatul și femeia nu sunt una, ci o singură ființă”. Sf. Ioan Hrisostom numeşte
familia eklesia, gândind la acea eklesia domestica a Sf. Pavel, celula organică a Bisericii şi
imaginea profetică a Împărăţiei.”1
În familie, ca mare taină în Hristos și în Biserică, fără să se suprime vreo funcție a firii
umane sau vreuna din calitățile celor doi soți, aceștia învață să depășească propria lor natură,
ajungând să-și împroprieze virtuți pe care nu le-ar putea dobândi de unii singuri, nici lipsiți de
harul lui Dumnezeu. În stare naturală (de fapt, denaturată prin păcatul protopărinților), omul
nu este cu adevărat generos și altruist, nu este smerit, ci vrea să domine cu orice preț și pe
orice cale, începând cu modul de comportare în intimitate și sfârșind cu afirmarea în viața
socială. Omul natural nu este cast și nici sincer, dimpotrivă își manifestă tendința de dominare
a celuilalt și nesinceritatea, până și în cultivarea infidelității și a aventurii sentimental-erotice.
Omul natural nu știe ce este cu adevărat solidaritatea familială și general-umană. Formele de
solidaritate în familiile constituite în afara Bisericii nu sunt altceva decât dovezi deghizate de
manifestare a instinctului conservării speciei. Omul așazis natural nu cunoaște bucuria
renunțării la propriile ambiții spre a lăsa spațiu de afirmare a celuilalt (soț/soție, copil). Omul
natural nu știe ce înseamnă realmente bucuria pentru succesul celuilalt membru al familiei.
În familia, care a primit harul Duhului Sfânt prin binecuvântarea și rugăciunea
Bisericii și în care soții sunt conștienți de ceea ce înseamnă unul pentru celălalt în iconomia
lui Dumnezeu, se vor cultiva virtuți cum ar fi: iubirea totală și jertfelnică, fidelitatea,
castitatea, îngăduința, înțelegerea și îngăduința totală a celujilalt, ascultarea, smerenia,
participarea neegoistă la bucuria și la succesul celuilalt, rugăciunea comună și altele, care vin
oarecum din altă lume, de sus și-i integrează pe deținătorii lor pe calea sfințeniei.
Niciuna dintre virtuțile omului singur și, cu atât mai puțin ale omului fără Dumnezeu,
nu se poate ridica la nivelul virtuților cultivate și dobândite în cadrul familiei,virtuți care sunt
tot atâtea forme de depășire a naturii. În familie omul este introdus într-un sistem de relații pe
care nu le poate intui cel care nu a avut niciodată șansa de a constitui o familie, în ciuda
faptului că a fost beneficiarul unei familii constituite deja de alții (părinți). Dacă analizăm
mai atent virtuțile pe care le întâlnim în familia binecuvântată de Dumnezeu și care dă curs
acestei binecuvântări și virtuțile membrilor activi ai Bisericii, constatăm că sunt aceleași. Este
motivul pentru care Sf. Ioan Hrisostom a numit familia pe drept cuvânt ,,biserica din casă”.
Multe din virtuțile constatate în familie nu pot fi realizate nici măcar în mănăstrire unde

1
Paul Evdokimov, Une vision orthodoxe de la Theologie morale, Ed.du Cerf,Paris,2009,p.151

4
monahii și-au propus să trăiască deasupra naturii. De aceea, nu întâmplător Sfântul Ioan
Hrisostom a numit ,,biserică” familia și nu mănăstirea.

Criza familiei în societatea secularizată

În momentul în care omul modern a desacralizat familia, a secularizat Biserica și

invers:din momentul în care a secularizat Biserica a pierdut simțul familial, responsabilitatea
față de familie și șansa modelării și creșterii omului natural spre a se împlini într-un registru și
la un nivel superior naturii telurice, nivel creat prin harul lui Dumnezeu. În familia constituită
fără harul lui Dumnezeu, soții nu devin una, sunt cel mult parteneri ai unui contract, dar, de
cele mai multe ori, sunt concurenți sau adversari pe aceeași pistă sau pe piste diferite, dar...
necesari unul altuia.
Din varii motive, omul modern, din păcate, a pierdut conștiința că el este un mădular
viu al Bisericii și că Biserica este spațiul și organismul comun în care, prin harul Duhului
Sfânt, pulsează viața lui Hristos. Biserica este privită în mod curent ca o instituție socială, sau,
din când în când și de către unii mai binevoitori, ca o instituție care are un punct de referință:
Dumnezeu, înțeles la rândul lui, ca o simplă abstracțiune. Ea nu mai este înțeleasă ca o
instituție in interiorul unor relații, sau constituită pe baza unor relații organice, personale, ale
unora cu alții și ale fiecăruia sau ale tuturor cu Dumnezeul cel viu. Nu de puține ori, cei care
constituie Biserica sunt considerați de cei din afară (sau uneori ei înșiși se consideră) drept
membri ai unui fel de societate cu fundament abstract sau chiar revelat și cu comportament
social-caritativ, dar, mai puțin într-o relație de comuniune unii cu alții și cu Dumnezeul cel
viu. În interiorul unei asemenea viziuni despre Biserică, membrii acesteia sunt înțeleși ca
parteneri într-o societate lărgită, raporturile cu Dumnezeu fiind mai degrabă unele de schimb
(faptă și răsplată), propice pieții libere, nu raporturi de ordin ontologic și organic.
Ca o consecință a acestei înțelegeri se va schimba și modalitatea în care se privesc
oamenii unii pe alții în societatea de consum, la fel și în ceea ce privește raporturile dintre
bărbat și femeie,respectiv, soț și soție. Familia secularizată în lumea consumeristă a suferit
multe schimbări, din nefericire, nu în bine. Au fost puse în circulație idei care fac din familie
altceva decât ar trebui să fie - spațiul în care soții trebuie să se respecte și să se prețuiască
dintr-o iubire marcată de conștiința că Dumnezeu îi vrea împreună.
Dintre acestea, dominantă este ideea că familia este constituită exclusiv din voința și
după plăcerea și interesele oamenilor și nu din voința lui Dumnezeu. Din familia,,modernă” a
dispărut ideea egalității complementate dintre soți și a ideii de libertate responsabilă a unui soț
pentru viața celuilalt soț. Se cultivă ideea de așa-zisă emancipare a femeii prin scoaterea ei din
universul feminin și inducerea în conștiința acesteia a unei mentalități care o masculinizează,
nu numai în îmbrăcăminte și comportament, ci și în modul de a gândi, după cum bărbatul
poate fi mutilat în așa hal, încât să i se pară că este femeie în intimitatea lui profundă, dacă se
umblă la formele sale anatomice și i se face un anumit tip de tratament hormonal. Mulți dintre
contemporanii noștri au ajuns să piardă pur și simplu semnificația intrinsecă a celor două
sexe, să nu le mai vadă în perspectiva căsătoriei, ci în perspectiva juisarii dată de întâlnirile
ocazionale, de cele mai multe ori, la nivel genital.
Marcat de lipsa dialogului cu Dumnezeu, tânărul(tânăra) de astăzi (cu mici excepții) nu-l
mai privește pe celălalt (cealaltă) cu ochi curat și nici să-l(o) mai suportă ca pe o prezență
statornică lângă el/ea, deși nici nu poate trăi singur (singură). Pierzând dreapta raportare la
Dumnezeu, omul pierde semnificația specificității sale în ceea ce el însuși numește ,,familie”
și rânduiala naturală în care funcționează raporturile dintre bărbat și femeie, ajungând, după
cum spunea Apostolul Pavel ,,să-și pângărească trupurile lor între ei... căci femeile au
schimbat rânduiala firească, cu cea împotriva firii; asemenea și bărbații, lăsând rânduiala cea

5
după fire... s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbații cu bărbați, săvârșind rușinea și
luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom.1, 24-27).

Riscuri și consecințe ale pierderii valorilor familiei creștine

În societatea post-modernă în care trăim constatăm din ce în ce mai mult o serie de

fenomene care vin să atenteze la valorile familiei tradiționale. Divorțul, prin care se atentează
la indisolubilitatea familiei, a devenit din ce în ce mai frecvent. Concubinajul și infidelitatea
soților, care atentează la valoarea familiei monogame, au devenit comportamente aproape
curente. Conviețuirea juvenilă a înlocuit aproape total pregătirea tinerilor în feciorie pentru
binecuvântarea lui Dumnezeu în Taina Cununiei. Această Sfântă Taină nu mai este înțeleasă
ca momentul solemn și sacru în care Dumnezeu binecuvintează cei doi miri și le dă harul Său
pentru desăvârșirea lor în iubire, ci ca pe o ocazie în care se etalează toaletele și se fixează în
fotografii și pe peliculă.
Chiar și înțelegând căsătoria la acest nivel, tinerilor le este aproape frică să se angajeze
într-o căsătorie, deși nu pot trăi de unii singuri, ci ,,socializează” în diverse moduri până ajung
la concubinaj, de care nu se mai rușinează, ci-l vor instituționalizat.
Concubinajul este un fel de căsătorie fără responsabilități, în care locul iubirii
jertfelnice pentru celălalt/cealaltă este luat de egoism. Libetinajul vieții afective a dus la
situația în care tinerii au experiențe sexuale foarte devreme, care, în loc să-i pregătească
pentru descoperirea celuilalt în familie, le tocesc puterea afectivă și-i fac incapabili să se
angajeze cu maturitate în instituția căsătoriei. Relațiile sexuale precoce predispun tinerele la
boli incurabile care duc la moartea femeii tinere și a tinerelor mame.
Utilizarea metodelor avortive și anticoncepționale aduc sterilitatea și expun cuplurile
familiale la nerodire. De aici o serie de neînțelegeri și violențe familiale, divorțuri și tot atâtea
forme de nefericire familială și individuală. Avorturile, care împiedecă maturizarea lobulilor
mamari favorizează creșterea riscului cancerului mamar. Pilulele anticoncepționale pe bază de
hormoni aduc schimbări profunde în metabolismul femeii, cu consecințe nebănuite și încă
insuficient cunoscute privind sănătatea femeii pe termen mediu și lung.
Pierderea credinței și a valorilor pe care le presupune credința în învățătura Bisericii a
dus la adevărate aberații dacă avem în vedere pretențiile sodomiților de a contracta căsătorii
între ei și de a înfia copii.
Toate formele de denaturare a sensului familiei constatate în societatea contemporană
secularizată ne dau serioase motive de îngrijorare. În societatea contemporană, în care, la
nivel individual omul simte acut nevoia de afectivitate, omul se află în starea să nu poată oferi
altuia în mod statornic afectivitate și să nu primească în mod constant și de-a lungul unei vieți
întregi afectivitatea celuilalt. Se induc și se cultivă idei de tipul că iubirea este simplă chimie
și că nu poate dăinui mai mult de trei ani. Asemenea idei au dus la depărtarea afectivă a
membrilor familiei. În mod paradoxal, această îndepărtare afectivă vine pe fondul creșterii
acute a nevoii de afecțiune, căutată, din nefericire, în afara familiei. Nevoii profunde de
afecțiune i se oferă mostre de afectivitate și afecțiune denaturate în toate formele de
,,socializare”, de coabitare, de cult al plăcerii erotice/sau de alt fel individuale și de grup, în
acte de delincvență, în consumul exagerat de alcool, în consumul de droguri, expresii ale
căutării, prin ,,senzații tari” a unui sens și a unei orientări în libertatea fără direcție pentru care
omul a optat în societatea secularizată de azi.
Pentru a regăsi valorile pierdute pe care le presupune și le oferă familia creștină, omul
contemporan are nevoie de credință vie, de comuniunea și de dragostea care dă siguranță, de
rugăciune, care să facă să-i crească responsabilitatea față de ceilalți membri ai familiei, dar și
coresponsabilitatea tuturor membrilor familiei pentru valorile care fac din familie Biserica din
casă, după expresia Sfântului Ioan Hrisostom.

6
 De aceea este nevoie de împrospătarea învățăturii Bisericii cu privire la familie, la
rostul acesteia; cu privire, de fapt, la ce înseamnă dimensiunea socială a omului și a modului
de comportare, ca bărbat și ca femeie, ca soț, soție, tată și mamă. Este nevoie ca această
învățătură să fie receptată sincer de cât mai mulți oameni, odată cu receptarea și a adevăratei
credințe în Dumnezeul veșnic viu, drept și iubitor de oameni.
Se impune necesitatea ca Biserica și slujitorii ei să caute și să găsească noi metode
privind pastorala familiei.