FENOMENUL EMO

ŞI IMPLICAŢII FAMILIALE -
O ABORDARE SOCIO-ANTROPLOGICĂ

CUPRINS

I. NOTE PRELIMINARII........................................................................................................................2

I.1. Prezentarea lucrării.......................................................................................................................5

II. CARACTERISTICI ŞI POSIBILE EXPLICAŢII

ALE APARIŢIEI FENOMENULUI EMO. COMPORTAMENT............................6

II.1. Corpul şi vestimentaţia............................................................................................................14

II.2 Atitudini specifice şi limbaj EMO........................................................................................18

III. POSTMODERNISMUL ŞI PROVOCĂRILE SALE..........................................................31

III.1. Nonconformismul între normal şi patologic....................................................................38

III.2. Mesajul EMO între : destructurare, alienare şi revoltă..................................................47

III.3. Soluţii instituţionale.................................................................................................................54

IV. CONCLUZII............................................................................................................................................70

V. BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................................72-74

I. NOTE PRELIMINARII
1
 Mulţi au crezut, şi încă mai cred, că o abordare strict ştiinţifică sau filosofică
a componentei sociale a civilizaţiei umane, cât şi înţelegerea mai adâncă a evoluţiei
omenirii în ansamblu, trebuie să se bazeze pe hermeneutica exclusivă a istoriei omenirii.
Acest fapt a avut şi are ca prim efect transpunerea persoanei umane într-o dimensiune şi o
conotaţie limitată, statistică, datorată unei maniere de abordare aproape mecanicistă
(apariţie, formare, devenire, disoluţie, dispariţie).
Această abordare istoricistă a continuat să-şi demonstreze şi în contemporaneitate
autosuficienţa. Ele se evidenţiază mai ales în acele regimuri politice care privesc persoana
umană în chip reducţionist, doar în formulele mecanismelor economico-financiare sau cel
mult electorale, uitând tocmai articulările conceptuale dintre politic şi sociologic, cu reflexe
decelabile la nivelul individului sau a grupului. Primul este extras statistic din
complexitatea dinamică a evoluţiei sale, surprins în „faptul social”, aşa cum îl definea
Durkheim care se străduia să depăşească istoricismul prin intermediul concepţiei sale
sociologice: ”Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, susceptibil de a exercita
asupra individului o constrângere exterioară”1.
Altfel spus, viaţa socială a omului purcede din societate, exclusiv din societate. Mai
mult, marele sociolog francez, referindu-se şi la viaţa religioasă, îi conferea acesteia o
conotaţie de recul, datorat în exclusivitate resorturilor vieţii sociale, care ne scoate din noi
înşine şi ne ridică pe un plan supraindividual, şi ne dă sentimentul de sacru. Deci, după
Durkheim, divinitatea nu este decât societatea transpusă în termeni de trăire, într-o viaţă
religioasă care „apare în cadrul unui grup bine delimitatat”2, cu particularităţi specifice.
Dar, din păcate, ideea contemporană de democraţie o implică pe aceea de libertate a
constiinţei şi pe aceea a indiferenţei”3. Un abis de ipocrizie separă, însă, declaraţiile
generale şi principiile teoretice ale organismelor internaţionale, care uită să surprindă
esenţialul : accentul care este pus tocmai pe „reificarea acestei lumi”4. Aşa cum remarca
1
Émile Durkheim, Les Régles de la méthode sociologique (1894), citat de Traian Herseni în
Prolegomene la teoria sociologică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 64.
2
Idem, Formele elementare ale vieţii religioase, trad. Magda Jeanrenaud şi Silviu Lupescu,
Ed.Polirom, Iaşi, 1995, p. 51.
3
J.-L. Schlegel, Religia în societăţile moderne), la Jean-Michel Besnier(coord.), Conceptele
umanităţii, trad. Dora Mezdrea, Ed. Lider, Bucureşti, 1996, p. 107.
4
Ioan Petru Culianu, Religie şi putere (colectiv), trad. M. Anghelescu şi S. Anghelescu, Ed
Nemira, Bucureşti, 1996, p. 186.
2
 Christos Yannaras, avem practic de-a face cu „sanctificarea pieţei libere şi a exigenţelor
ei”, precum şi cu o „percepţie utilitaristă a drepturilor omului”5, constituite ca faţete ale
unei destructurări tot mai pronunţate, tot mai greu de escamotat.
Acest fenomen, am putea spune global, determină reflexii nedorite în comportamentul,
în formele şi formulele de manifestare ale tineretului de astăzi, articulări paradoxale situate
undeva între etologie şi behaviorism, fapt ce ridică serioase probleme de natură axiologică.
Din aceste motive este o greşeală să crezi astăzi, aşa cum procedează tinerii despre
care vom vorbi în miezul acestei lucrări, că singura calitate ireductibilă supravieţuirii
personale este detaşarea impasibilă, sau ruptura brutală (suicidară), pentru că „se cere mult
mai mult celor care vor să vadă dincolo de clişee, de jumătăţi de adevăr, de sloganurile şi
supoziţiile neverificate”6 şi tot mai greu verificabile.
Într-o istorie de-a lungul căreia concepţiile formulate de gânditori cu privire la rostul
vieţii, din această perspectivă, atitudinal, generaţia EMO se poate încadra genetic într-o
formă inconsistentă de revoltă în faţa acestui relativism al fiinţei, al vulnerabilităţii ethos-
ului. Pentru a putea analiza măcar opiniile contemporane, ar trebui cuantificat cu maximă
claritate despre ce fel de concepţie asupra a vieţii vorbim. În mod paradoxal, de regulă,
majoritatea autorilor, aşează oamenii (credincioşi şi necredincioşi -agnostici, atei, anarhişti,
etc.) deopotrivă, pe acelaşi plan, în situaţia în care, în loc să răspundă cu argumente
anumitor luări de poziţie, caută să probeze metode indirecte, prin care încearcă să
evidenţieze că la originea afirmaţiilor pe care vor să le prezinte criticii, stau tocmai
motivele biologice, psihologice, sociale, fără a le trata într-un mod unitar, atitudine care se
inscrie în aşa-numitul „psihologism”7.
Filiaţia concepţiei în jurul căreia se cristalizează îndoiala generală a societăţii -cu
trimitere la o stare de justiţie şi fericire intangibilă -este revendicabilă de tot soiul de
grupări, mai vechi dau mai noi, inclusiv de către aceea asupra căreia ne orientăm căutările.

5
Christos Yannaras, Πολιτιαμός: τό κεντριό πρόβηα της πολιτικης (Cultura: problema
centrală a politicii), Ed. Ϊνδικτος, Atena, 1997, p. 27, citat de †Anastasios Yannoulatos,
Arhiepiscop al Tiranei şi a toata Albania, în Ortodoxia şi problemele lumii contemporane,
trad. Drd. Gabriel Mandrilă şi Pr. Prof.Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003,
p.220.
6
Colin Brown, Filosofia şi credinţa creştină, trad. Daniel Tomuleţ, Ed.Cartea Creştină,
Oradea, 2000, p. 294.
7
Andre Vergez & Denis Huisman, Curs de filosofie, trad. Vasile Drăgan, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1990, p.360.
3
Or, aşa cum vom arăta, rădăcinile depăşesc cu mult, în profunzimea lor diacronică, secolul
filosofului german.

I.1. Prezentarea lucrării

4
 Lucrarea debutează cu o încercare de încadrare a fenomenului EMO în
complexitatea societăţii contemporane, deoarece, aşa după cum arătat, atitudinal, generaţia
EMO se poate încadra genetic într-o formă inconsistentă de revoltă în faţa acestui
relativism al fiinţei, al vulnerabilităţii ethos-ului. De aici, interogaţiile posibile.
Capitolul II a fost structurat pe două coordonate, prima vizează posibilele explicaţii ale
genezei fenomenului, iar cea de a doua, derivată din prima, se ocupă de acele trăsături prin
care membrii acestei grupări se identifică în plan social, sau îşi revendică apartenenţa la
acest grup.
Primul subcapitol face referiri şi aduce exemple despre felul în care se îmbracă, felul în
care îşi aranjează părul sau alte detalii vestimentare şi de podoabă, care permit ilustrarea
„identităţiii” EMO.
Al doilea subcapitol, intitulat „Atitudini specifice şi limbaj Emo”, accesează mesajele
transmise societăţi prin acel stereotip EMO ce constă în a fi: emoţional, sensibil, timid,
introvertit, anxios. Mai este asociat şi cu stări de depresie, tendinţe de auto-provocare de
răni, chiar şi sinucidere. Pentru veridicitate, i-am lăsat chiar pe membrii acestei grupări să
vorbească despre ei, despre sentimentele, angoasele şi dorinţele lor. Nu am intervenit, decât
cu sumare comentarii, asupra mesajelor adunate de pe site-urile specializate.
Capitolul III se doreşte o analiză a societăţii postmoderne contemporane, însoţită de o
privire asupra a ceea ce am considerat specific unei asemenea analize: „Nonconformismul
între normal şi patologic”,”Mesajul EMO între : destructurare, alienare şi revoltă”, „Soluţii
instituţionale”. La fel, am căutat să lăsăm pe cei implicaţi sau pe cei care au contact cu
reprezentanţi ai grupării să vorbească despre felul cum îi percep. Am făcut apel şi la
cazuistica extrem de complexă, la imagini poate şocante, dar suficient de expresive pentru
acest demers, deocamdată printre puţinele de acest gen.
Lucrarea se încheie cu câteva Concluzii şi bineînţeles, cu o Bibliografie.

II. CARACTERISTICI ŞI POSIBILE EXPLICAŢII

ALE APARIŢIEI FENOMENULUI EMO. COMPORTAMENT

5
 Dificultăţile de abordare sistemică a problemei supusă analizei derivă şi din
alterarea toposului alocat fiinţei umane în propria-i istorie, o fiinţă care este silită prin
mecanisme economice şi pseudo-culturale, să îmbrace tot mai des haina unui individ
aşezat într-o ruptură imundă a pânzei timpului, decât aceea a unei personalităţi distincte.
Aceasta deoarece lumea în care trăim a devenit o lume plană, generatoarea unui model
superficial, redus la suprafaţa imediată a realităţii: pragmatismul ştiinţei, însoţită de starea
de recul de la nivelul conştiinţei. Dealtfel, perspectiva aceasta utilitaristă are antecedente
celebre. Problema raportului dintre ştiinţă şi conştiinţă, dintre progresele civilizaţiei
moderne şi evoluţia morală a omenirii, este pusă şi trăită încă de către Nietzsche cu o
dramatică acuitate.
Civilizaţia modernă este - după filosoful german - opera ştiinţei; ea nu se poate
dispensa de ştiinţă, şi totuşi datorită tocmai acestui primat al ştiinţei, o apăsătoare şi
obscură atmosferă morală impregnează toate valorile noastre, în aşa măsură încât ceea ce ar
fi trebuit să însemne un sentiment de triumf se transformă fatal într-o stare de confuzie şi
disperare8. Această ştiinţă atât de solidă nu face decât să apese asupra conştiinţei,
ameninţând să o înăbuşe, din momentul în care ştiinţa e erijată într-o dogmă autoritară şi
universală în numele căreia sunt judecate toate valorile umane.
În vastul imperiu al ştiinţei, o anumită disciplină ar ilustra cel mai bine - după Nietzsche
- această arogantă tendinţă: istoria. Rodul acestei absurde îndeletniciri nu poate fi decît un
orgoliu stupid sau o sumbră disperare: orgoliul de a crede că toate aceste lucruri defuncte
nu ar însemna decât anunţarea şi justificarea unui prezent ce se închipuie glorios, dispe-
rarea de a surprinde umanitatea neutralizată şi fără viaţă, într-un timp dureros pe care nici
o valoare nu o animă şi nu o înnobilează.
O realitate contemporană adeseori controlată de utopice ierarhii ale nivelurilor de
cunoaştere a “nevăzutelor”, care se străduiesc să impună această aplatizare, tocmai pentru
a demola treptele de fiinţă ce îşi au sursa în transcendent.
Cu toate acestea,„lumea în care trăim, cât şi propria noastră natură umană poartă, în
mod fundamental, pecetea ordinii şi a armoniei. De unde apare atunci dezordinea ca
element perturbator sau chiar distrugător al ordinii?”9

8
Nota 28 , din cap. II: Sub semnul romantismului. Fr. Nietzsche, la Ernest Stere, Din istoria
doctrinelor morale, vol. III, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 110.
6
 În primul rând, din aceea că societatea, în dinamica ei debordant, dominată de egile
eficienţei capitaliste,devenit opacă, insensibilă la tot ceea nu poate fi cuantificat în conturi
bancare, astfel încât, în substratul social, fenomenul EMO apare ca o rezultantă minoră,
care poate fi provocată din varii motive:
1. agresiunea exterioară;
2. devitalizare;
3. incapacitatea de a oferi unor categorii sociale răspunsurile căutate, iar Dumnezeu
din Evanghelie este înlocuit (după părerea lui Bonhoeffer10), cu un Dumnezeu de
umplutură, un surogat cristalizat în maniera personală a fiecăruia.

În acest caz, anumite ramificaţii la fenomenului muzical au constituit mediul iniţial

de apariţie şi propagare al unei anumite stari, devenită atitudine şi sfârşind ca un anume
comportament.
9
Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, Lege şi iubire (coordinate biblice şi hermeneutice pentru
Teologia Morală), Ed. Trinitas, Iaşi, 2002, p.13.
10
Dietrich Bonhoeffer, Worldly Preaching. Lectures on Homiletics, Edited and Translated
with Critical Commentary by Clyde E. Fant, The Crossroad Publishing Company, 370
Lexington Avenue, New York, NY 10017, 1991, p. 126.
7
 Etimologia termenului este un argument forte în sprijinul acestei afirmaţii, pentru că
termenul EMO provine din limba engleza, de la adjectivul "emotional", care se traduce
prin "emotiv", "sensibil". Rădăcinile culturii sunt în anii ‘80, unde vârfurile acestora se
concretizează prin formaţiile de muzică "Rites of Spring" si "Embrace", de fapt, prin fanii
acestor formatii, care le-au asimilat ca fiind emo, trupele neconsiderandu-se astfel.
Caracteristicile "generatiei emo" sunt inclinatia catre suferinta, introvertirea,
condamnarea lumii. S-ar putea chiar vorbi despre o voluptate a suferintei, care nu este ceva
nou in cadrul adolescentilor. Nici flirtul cu sinuciderea nu ar trebui sa surprinda, el a existat
si inainte, un exemplu fiind tinerii intelectuali din perioada interbelica. Cazurile tragice
sunt semnale de alarma, insa generalizarea este periculoasa. Judecând după alte experiente
din trecut, nu este exclus ca omuletii tristi de astăzi sa ajungă peste ani oameni imbrăcati in
costum cu cravata, integrati perfect in sistem.
Genul şi cultura EMO este un trend care adesea promovează hipersensibilitatea.
O evaluare a scenelor muzicale de la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90 permite o
determinare mai bună a rădăcinilor şi influenţelor care stau la baza subculturii emo şi care
continuă să o influenţeze. Înainte de a înţelege de unde vine „emo” trebuie înţeles ce este
astăzi. "Prefer să mă gândesc la el (emo) ca un punk rock care e mai melodic şi
introspectiv/depresiv decât hardcore, dar totuşi cu tendinţele de energie primară şi furie"
Acest gen de muzică a creat o cultură cultura mai avansata şi de atunci a crescand
continuu, de la începutul anilor '90. Majoritatea copiilor arată în felul următor: poartă
ochelarii cu rama neagra, esarfe lungi de culori închise. Este foarte uşor să stereotipezi un
puşti emo, deşi, ironic, nu poţi defini muzica emo. Cel mai bun mod de a descrie muzica
emo este prin arpegiile uşoare ale chitarelor cu vocalize uşoare la care se dă drumul într-o
orchestră de chitare distorsionate şi aduse după aceea din nou la partea uşoară. Versurile
emo sunt în general foarte poetice şi au o arie de la iubirea pierdută până la credinţe
religioase sau alte subiecte emoţionale. Totuşi, emo acoperă în zilele noastre o mare
varietate de formaţii, de la melodii uşoare ale celor de la "American Football" la melodii
hard de la "At the drive in".
Cum poate un gen atât de cuprinzător să fie legat de ceva? Problema este că ceea ce o
persoană defineşte drept muzică emo nu este neapărat în concordanţă cu definiţia
următoarei, totul este supus perspectivismului. Jason Gnewikow de la "The Promise Ring"

8
a afirmat "Aş putea valida punctul că suntem o formaţie emo dar aş putea trece şi pe
partea cealaltă şi să îl invalidez. Totul depinde de cine întreabă şi de percepţia sa despre
asta"
Percepţia de faţadă provine de la formaţia "Sunny Day Real Estate", apărută în Seattle
în 1992. Sunny Day Real Estate (SDRE) a combinat rădăcinele hardcore cu vocalize
melodice şi un sentiment "răsărit". Lansarea în 1994 a albumului "Diary" avea să schimbe
pentru totdeauna scena emo. "A apărut de nicăieri şi a schimbat vieţile oamenilor" spunea
Jeremy Gomez, basist al formaţiei "Mineral" . "Cei mai mulţi oameni, când se gândesc la
emo azi, se gândesc la formaţiile The Get UP Kids, Mineral, şi altele că provin din Sunny
Day Real Estate (SDRE)". Mulţi oameni au afirmat că Sunny Day nu ar fi deloc emo şi
susţin că emo ar fi provenit din genul D.C. hardcore/punk şi că formaţia "Rites of Spring" a
fost un grup hardcore melodic, dar ceea ce a diferenţiat-o a fost subiectul cântecelor sale.
În loc să cânte despre revoluţie şi mânie, Picciotto cântă despre iubirea pierdută şi amintiri
uitate. În timp ce Rites of Spring (ROS) a făcut mai melodic hardcore/punk, cu siguranţă
nu au fost primii şi nici nu au fost prima formaţie harcore/punk care să se fi concentrat pe
versuri de acest gen.
Tot curentul hardcore/punk mergea în această direcţie. Un articol publican în Rolling
Stone în 1985 se referă la trendul crescând: "Punkul primar a trecut. Au învăţat cum să
cânte la instrumente, au descoperit solourile de chitară melodică şi versurile cu un mesaj
politic evident". Formaţii ca "Husker Du" au jucat rol de pionierat în apariţia noilor ramuri
din hardcore/punk. În ultimii doi ani, Husker Du a confundat punkul războinic şi liniile în
principal de rock cu rapida evoluţie a gunoiului, recombinat cu structuri de pop şi versuri
cu sentimente speriate".Grupul Rites of Spring ( ROS ) a scos un album şi un EP; au
rezistat mai puţin de doi ani şi a dat 14 concerte. Liderul trupei Guy Picciotta a înfiinţat
ulterior formaţia "Fugazi", care a preluat din ceea ce a pornit Rites of Spring (ROS) şi a
dus mai departe.
Totuşi, "Fugazi a moştenit Rites of Spring (ROS) doar parţial şi au continuat, deşi
muzica lor nu a mai fost atât de sentimentală. Acest lucru va cădea în sarcina viitoarelor
formaţii care au adus curentul emo la ce este astăzi".Chiar dacă influenţa pe care "Fugazi"
şi "Washinghton D.C." o exercită asupra emo a fost substanţială,emo, aşa cum îl ştim azi
nu a derivat numai din hardcore. Ceea ce este mai deranjant este faptul că cei care încearcă

9
să îi facă o istorie curentului emo lasă o mare lacună în istorie între "D.C. Dischord sound",
grup de la jumătatea şi finele anilor '80, şi Sunny Day Real Estate (SDRE), formaţie de pe
la jumătatea anilor '90.
Dar cum a ajuns emo acolo? O posibilă "căsătorie" între hardcore şi indie rock, iar
grunge (gen muzical) pe post de tatăl miresei, plătind pentru toată nunta. În timp ce
formaţii ca "Rites of Spring" şi "Hüsker Dü" explorau noi teritorii pe scena hardcore, o
formaţie numită "Sonic Youth" transforma scena indie/underground. "Sonic Youth a folosit
în chip de momeală acordurile de chitară, dar a combinat melodicitatea şi structura
convenţională cu lungi pasaje de pauză, acorduri de chitară stranii şi o atmosferă
înfricoşătoare". Release-ul din 1987 al lui Sister va avea o mare influenţă asupra
albumului. "Pe acest disc au folosit sunete calde şi plăcute, ca bază, şi din fiecare cântec
curg sentimente. Efectul este recomfortant şi primar, ca o mamă care îşi adoarme copilul.
Apoi, dintr-o dată, ca în "(I got a) catholic book", chitarele se dezlănţuie şi dau un alt sens
noţiunii de pace, în sentimente de frustrare distructivă. Versurile şi tempoul se unesc
creând un abis de sentimente. Pacea se reduce, chitarele nu se mai aud încet, pe măsură
ce dispar sentimentele..." Sonic Youth a continuat să redefinească cântecul în anii '80 un
rock previzibil creând albume progresive, scoţând după Sister capodopera Daydream
Nation. Influenţa lor asupra muzicii rock este aproape fără precedent, mai ales pentru o
formaţie care nu a avut un hit în top 40. Totuşi, recunoaşterea lor deplină nu avea să vină
până la albumul Nirvana - Nevermind, care a avut mare efect în comunitatea rock. O altă
formaţie care a redefinit scena indie în acest timp a fost "The Pixies". Grupul s-a format în
1986 când liderul Charles Thompson a pus un anunţ într-un ziar din Boston, căutând "un
basist pentru Husker Du şi Peter, Paul and Mary Band".
Odată ce a avut toţi membrii necesari, Charles a format trupa The Pixies şi a început
să scrie cântece şi să cânte prin zona Bostonului. Muzica lor este definită prin chitarele
care pornesc şi se opresc sub vocea lui Thompson, el trecând "De la o şoaptă la urlet".
Cântecele celor de la The Pixies, scurte, încărcate, extrem de dinamice şi subversive
culturii pop-ului, s-a dovedit a fi un hotar în rockul alternativ al anilor '90. Dar mai
important, The Pixies a pus baza pentru exploziile alternative a începutului anilor '90. The
Pixies a fost una din primele formaţii indie care au spart topurile pop dând şansă mai puţin
cunoscutelor formaţii din acel timp să se afirme.

10
 Odată cu trecerea din anii '80 în anii '90, tineretul american căuta o nouă direcţie în
muzică. Copiii erau obosiţi de toţi aşa-zişii cântăreţi pop dornici să facă şi ei un ban. A fost
o reîntoarcere la muzica bună, afişarea de putere brută ca dovadă a sincerităţii şi
adevărului, a artistului.
Generation X a vrut o muzică prin care să-şi exprime sentimentele. Au definit muzica
anilor '90 cu un metal/punk şi rap nervos, care le reflectau sentimentele, frustrările,
disperarea, speranţele. Din nevoia de emoţie, sentiment, muzica adevarată a devenit scena
urii şi în final cea emo.
Formaţia din Seattle "SUP POP" a fost promotorul din spatele urii şi mediilor emo.
"SUP POP a înregistrat primul succes cu Soundgarden". Au început să cânte şi alte
melodii asemănătoare în anii '90 şi, în cele din urmă, au dat de o formaţie locală numită
"Nirvana". Scena din Seattle şi "SUP POP sound" a conturat o explozie globală de blugi
rupţi, tricouri cu lacrimi pe ele. La sfârşitul anilor '90, Sub Pop a ajutat la crearea unei
imagini despre Seattle ca fiind un centru al scenei muzicale contopite şi la modă.
Nirvana a fost formaţia care a deschis lucrurile în Seattle. După primul lor album,
"Bleach", pe Sub Pop Records, Nirvana a efectuat un turneu european cu Sonic Youth.
Sonic Youth a prezentat Nirvana lui David Geffen, proprietarul DGC. Geffen a plătit Sub
Pop şi a pus grupul Nirvana să semneze un contract cu DGC. În 1991, Nirvana şi-a lansat
albumul cel mai cunoscut, Nevermind. "[Nevermind] a fost exprimarea perfectă a
atitudinii muzicale punk, clasice, rock şi pop - combinaţie care nu a mai fost folosită ori
auzită până atunci".
"La începutul lui 1992, Nirvana a ajuns în vârful topurilor. Într-un an, formaţia a
vândut zece milioane de copii ale debutului lor" . Nirvana a fost materializarea unei
poveşti de succes venit peste noapte, dând caselor de discuri şi formaţiilor de garaj de
pretutindeni un vis pe care l-ar putea găsi şi împlini ca următorul lor "mare lucru". "Peste
tot, criticii de muzică au vorbit despre căutarea "următoarei Nirvana". Case de discuri
mari au căutat în tot Seattle-ul formaţii care încă nu încheiaseră contracte cu nimeni"
Acum, industria muzicală a avut o ureche pentru formaţiile "subterane" cărora li se oferea
acum o platformă.
După ce a plecat de la Sub Pop, Nirvana a continuat să caute noi talente. A descoperit
în Seattle o formaţie "Sunny Day Real Estate" şi, în 1994, a lansat primul lor album. "Pe

11
"Seven" şi "In Circles", primele două piese de pe albumul de debut, Diary, Real Estate
practic a scos schiţele întregului gen rock" . Cu acest album, "emo-ul a început să facă
valuri în afara comunităţii hardcore" . "Sunny Day Real Estate a dat "startul" pentru
frenezia emo cu Diary" .
Vocea în falsetto puernic a lui Jeremy Egnik, cu vastele sale schimbări dinamice şi
versuri eu profunzime, a tipizat sunetul revoluţionar al lui "Sunny Day Real Estate".
Influenţa lor asupra comunităţii emo a fost imensă, dacă se are în vedere că nu au fost
titraţi, dând doar un interviu şi neavând vreun spectacol în California. În 1995, înaintea
lansării celui de-al doilea album, "LP2", Sunny Day Real Estate s-au despărţit, dar
impactul avusese loc.
Genul emo-core fusese lansat şi mergea. Formaţii ca "Mineral", "Texas is the Reason"
şi "Christie Front Drive" au urmat genului "Sunny Day Real Estate", care a început să-şi
planteze rădăcinile în toată ţara. Astăzi, emo-ul a evoluat în diverse stiluri şi sunete care îşi
lasă amprenta în felul lor asupra genului. Din cauza diversităţii acestor artişti, nu ar fi
surprinzător dacă multe alte genuri ar evolua din imensul gen emo.
Muzica este ceva care nu se schimbă peste noapte, evoluează lent, dar dramatic. Muzica
avansează, deoarece artiştii împing limitele în mod constant, încercând să fie diferiţi,
originali. Niciun muzician autentic nu vrea să fie catalogat sau pus într-un sertar anume şi,
de aceea, unele formaţii vor stereotipul "emo". Faptul este că scena underground/indie
evoluează chiar înăuntrul unor genuri diferite, sub alte etichetări şi în alte subculturi.
Pentru a urmări această evoluţie, trebuie să ne uităm la scene şi genuri care au
contribuit în general la evoluţia emo-ului. În timp ce unele formaţii devin tot mai populare,
alţi artişti mari sunt trecuţi cu vederea. Este importantă axarea pe grupurile şi artiştii mai
influenţi, pentru ajungerea la un consens general.Sunt mult prea multe formaţii care au
influenţat genul emo, dar, uitându-se la artiştii principali ai unui gen, oricine poate să aibă
o perspectivă de ansamblu a stadiului în care se afla în genul respectiv la un moment dat.
Rites of Spring şi Sunny Day Real Estate nu au dat startul genului emo. Ele au fost
două din cele mai influente formaţii în evoluţia genului emo.Emo, sinteza mai multor
genuri şi stiluri interpretative, a apărut la timpul şi în locul potrivit. Numeroase formaţii au
fost nevoite să conceapă punţi de legătură pentru ca artiştii "din subteran" să poată fi auziţi.

12
 II.1. Corpul şi vestimentaţia

La început (1985-1994) termenul de emo era folosit în muzică, acesta fiind un

subgen al rockului. Pe parcursul anilor, acest cuvânt cunoaşte un domeniu vast de
întrebuinţări. Ascultătorii acestui gen de muzică au devenit emo-kids, felul în care se
îmbracă a devenit emo-style,
felul în care se machiază emo make-
up şi presupun că modul în care
reacţionează emo-acting.
Emotional a fost folosit pentru a
descrie trupe precum A Fire
Inside (AFI), Fall Out Boy,
Funeral for a Friend, Panic! at the
disco, Taking back Sunday.
Acestea au fost etichetate drept emo
din diferite motive precum:
13
ritmul cântecelor, semnificaţiile versurilor, modul de a se îmbrăca sau machia a cântăreţilor
şi altele. Mulţi fani nu sunt deloc de acord cu felul în care idolii lor sunt catalogaţi, negând
cu desăvârşire faptul că aceştia ar cânta muzică emo. Într-un interviu, chiar Guy Picciotto,
întrebat fiind cum se simte precum "creatorului genului de muzică emo", a răspuns: "Nu
recunosc această atribuţie. Întotdeauna am crezut că este cel mai retardat termen inventat.
Ştiu că toate trupele urăsc să fie astfel etichetate. Se simt ofensaţi. Dar sincer, consider că
toate trupele din care am făcut parte au fost punk-rock. Pentru mine nu are absolut niciun
sens." "Se îmbracă exclusiv în negru, refuză orice urmă de drăgălăşenie, sunt teribilişti şi le
place să-şi picteze unghiile în negru" - aşa ar descrie una dintre sutele de definiţii din The
Urban Dictionary noţiunea de Emo Kid.

14
 Curentul emo este uneori identificat cu o anumită modă. Termenul "emo" e
deseori asociat stereotipic cu blugi strâmţi, breton lung întins pe o parte a feţei sau peste
unul sau chiar amândoi ochi, drept, negru închis la culoare, tricouri strâmte care de obicei
au inscripţionate pe ele numele unor trupe de rock, curele cu ţinte cu catarame, tenişi de
pânză în genul Converse All Stars, adidaşi de skater sau alţi papuci negri (în general vechi,
ponosiţi) şi groşi, ochelari cu ramă neagră groasă eventual şi o geantă lungă tip poştaş.
Moda emo s-a schimbat în timp. Trendul iniţial prevedea păr simplu, fără cărare,
pulovere strâmte, cămăşi şi geci. Această modă a fost uneori caracterizată ca fiind un
simplu moft, un capriciu. Importata de dincolo de Atlantic, adeptii sai se imbraca in negru,
prefera jeansii si tricourile stramte, curelele cu tinte si adidasi.
Parul este foarte important: adesea vopsit in negru si intins cu placa, este strans pe
lungime acoperind o jumatate a fetei. Muzica joaca un rol critic.Adeptii emo prefera rock-
ul cantat la ghitara cu versuri pline de emotie. In special grupurile muzicale precum My
Chemical Romance, Good
Charlotte si Blink 182 sunt
printre preferatele lor.
Pâ nă la generaţia
emo se vorbea mereu de
generaţii precoce, din ce în
ce mai precoce. În
schimb, precocitatea celor
de acum stă numai în
gradul mare de
specializare la
lucrul cu calculatorul, de la
vârste foarte fragede. O
specializare
unilaterală sau
care dă randamente
numai într-un singur
sens, elementar, pentru că

15
utilizarea calculatorului şi a
internetului rămâne totuşi de
domeniul rizibilului, în
comparaţie cu ce ar putea oferi
exploatarea lui la maximum în
scopuri culturale şi
duhovniceşti.
EMO e o nouă generaţie
care până şi în vestimentaţie şi
în fasonarea lookului nu
găseşte altceva mai bun decât
să se împodobească cu toate
însemnele infantilizării: de la
freza viu colorată şi care
acoperă ochii ca lui Lăbuş,
până la accesoriile pe care
generaţiile dinainte nu le-ar fi purtat în ruptul capului la liceu, ci doar pe la grădiniţă.

E vizibil de la foarte mare distanţă că toate aceste accesorii, acest trand nu îi

caracterizează, le dă un aer infantil nemeritat. Moda tinerească e de fapt o ajustare a
tinereţii lor, a imaginaţiei şi a liberei exprimări a personalităţii tinerilor. E o confiscare a
maturităţii adolescenţei în favoarea unei aşa zise copilării întârziate care ori se
prelungeşte la nesfârşit şi naşte retarzi sentimentali, ori atinge brusc o maturitate frustrată
de lipsa unei adolescenţe naturale, adevărate.
Trandul nu e decât un fals ideologic, prin care li se repetă celor tineri, până la
saturaţie, că este dorinţa lor de a se prezenta şi a se comporta astfel, când, de fapt, nu este
vorba decât de un comportament însuşit pe acelaşi principiu după care învăţa şi câinele
lui Pavlov.
În fine, nu ne dăm seama dacă am întâlnit până acum vreun emo veritabil, sau numai
varianta românească trendy-flendy, pentru că stilul celor pe care i-am văzut ni s-a părut
afectat, forţat, total nereal. Un fel de uite ce bani are tata! Şi n-am citit tristeţe adevărată

16
în ochii celor pe care i-am întâlnit, ci doar ostentaţia afişării frizurilor şi a celularelor
scumpe cât mai mult în buricul publicului doritor de spectacoL.

II.2. Atitudini specifice şi limbaj EMO

Recent, trendul EMO este asociat cu un stereotip ce constă în a fi emoţional,

sensibil, timid, introvertit, anxios. Mai este asociat şi cu stări de depresie, tendinţe de
auto-provocare de răni, chiar şi sinucidere.Unii descriu „emo“ ca fiind un cult sau o secta,
dar in realitate termenul – derivat din cuvantul „emotional“ – include o tendinta care
devine imens de populara printre elevii din SUA si Europa.
Noile statistici arata ca numarul copiilor internati in spitale din cauza ranilor pe care
si le-au provocat singuri a crescut cu o treime in ultimii cinci ani. În UK de exemplu,
intre 2002 si 2003 au existat 11891 astfel de internari; intre 2006 si 2007 numarul lor a
crescut la 15955.

17
 În ambele perioade, numarul fetelor internate era de trei ori mai mare decat al
baietilor. De importanta cruciala este informatia ca aceia care se automutileaza au sanse
mai mari sa incerce sa se sinucida. Desi exista o multitudine de motive pentru aceasta
epidemie a tentativelor de suicid (stresul legat de examene si spiritul de fronda ca sa
numim numai doua dintre ele), nu este deloc surprinzator faptul ca aparitia unei subculturi
care pare sa glorifice automutilarea si chiar suicidul este privita cu ingrijorare.In mod
inevitabil, criticile la adresa culturii emo sunt luate in deradere de catre aceia care se
considera in centrul ei.

Este numai ceva legat de muzica, spun ei, iar oricine crede ca este mai mult, in mod

18
inerent, au inteles gresit lucrurile. Daca asculti versurile, vei vedea ca nu este nimic care sa
promoveze suicidul; si chiar daca era, nicio persoana intreaga la minte nu le-ar asculta si
apoi ar zice: „Si acum ma duc sa ma omor“, s-a confesat de curand un adept emo pe un
website muzical in cadrul discutiilor despre moartea Hannei. Nu cred ca cineva poate
spune ca exista o legatura intre emo si sinucidere – este numai un mit.
Emo a devenit o tinta usoara pentru astfel de ridiculizari; dar ideea de baza este ca emo
nu inseamna sinucidere. Este adevarat, desigur. Dar orice parinte va va spune ca un fiu sau
o fiica adolescenta pot fi extremi de irationali. Adolescentii sunt foarte usor de influentat si
poate nu sunt pregatiti sa infrunte emotiile puternice care pot fi amplificate de un sentiment
de „apartenenta“ la un sub-grup care se complace in autocompatimire.
Este un lucru de care Lorraine Harrison este mult prea constienta. Lorraine are 46 de
ani, locuieste in Alston, UK si are trei fiice, dintre care cea mai mica, Levi, are 11ani si se
considera a fi emo. De curand, Levi si-a intrebat mama: „Pana la urma, de ce se sinucid
oamenii?“
Cand mi-a pus aceasta intrebare, am inceput sa tremur, spune Lorraine. Am reusit sa-
mi pastrez calmul si sa-i explic ca mintea acestor oameni este extrem de tulburata si ca
adesea nu doresc intr-adevar sa moara. Dar in sufletul meu, m-am imbolnavit de ingrijorare
fiindca Levi se gandeste la astfel de lucruri. De la genul de fata care se imbraca in roz si se
adora papusile Barbie, acum Levi purta numai negru.Tricoul ei preferat este imprimat cu
cranii, iar ea petrece ore intregi in camera ei ascultand muzica celor de la My Chemical
Romance.Versurile lor par sa fie asociate cu depresia si automutilarea, iar eu sunt socata
cand le ascult, spune mama ei. Levi pare sa se fi transformat din fata vioaie care se bucura
sa aiba prietenii in preajma, intr-o persoana foarte introvertita. Cand a aparut problema
sinuciderii, Lorraine a devenit atat de ingrijorata incat i-a telefonat tatalui lui Levi, David,
de care ea ea este despartita.
„El mi-a adus aminte ca si eu am fost o rebela candva, spune ea. Am fost rockerita
punk o vreme, iar David m-a linistit, spunandu-mi ca este probabil numai o faza pe care
Levi o va depasi crescand. Dar eu nu simt ca este la fel ca si cu miscarea punk rock. Aceea
era legata de bucuria vietii, de a vedea viata din alt unghi. Nu o tineam una si buna cu
tristetea si cu moartea”.

19
 Pana acum eforturile de a o smulge pe Levi din torpoarea emo au avut prea mici
succese. Inainte de Craciun, Lorraine i-a cumparat fiicei ei o garderoba cu haine si jeansi
de firma in culori stralucitoare, dar fiica ei le-a purtat foarte rar. I-a interzis lui Levi sa-si
vopseasca parul in negru, dar se teme sa devina mai severa ca sa nu provoaca o razvratire
si mai mare. Levi insista ca mama ei isi face griji degeaba. „Cred ca multe dintre
preocuparile legate de adeptii emo nu sunt realiste, spune ea. Adeptii emo iubesc
skateboard-ul, se imbraca in culori inchise si asculta rock alternativ. Este adevarat si ca
probabil se gandesc la sentimente mai mult decat alti oameni. Sunt intr-adevar tachinata ca
sunt o emo deoarece unele persoane de la scoala cred ca inseamna sinucidere si
automutilare. Dar cred ca trebuie sa fii deja deprimat ca sa te mutilezi – iar eu nu sunt
deprimata”.
„ Imi place sa ma imbrac in haine emo deoarece provoc agitatie. In zona in care traiesc
nu sunt multi emo, asa ca oamenii se uita lung la mine. Asta ma face sa ma simt
deosebita”.
Acest sentiment de razvratire si de neconformism este usor de inteles pentru Jennina
Taylor-Wells, in varsta de 21 de ani. Acum este studenta la Universitatea Oxford Brookes,
dar a devenit adept emo la 16 ani. Pentru ea, insemna si o declaratie publica:
„Treceam printr-o perioada nefericita la scoala, isi aminteste ea. Am crescut in
zona bogata Cheshunt din Hertfordshire si eram inconjurata de copii bogati si rasfatati.
Simteam ca a fi o emo imi dadea o individualitate definita. Privind in urma, recunoaste ca
acel „cult“, asa cum il numeste, era strans legat de automutilare si depresie. De fapt,
multi dintre prietenii ei din cult luau antidepresive la recomandarea medicului. Gandindu-
ma din nou la toate acestea, imi dau seama ca participarea la un astfel de cult poate fi
periculoasa daca ai o personalitate vulnerabila. Apartenenta la emo are o latura foarte
intunecata, care trece dincolo de faptul ca te imbraci in negru si asculti muzica ale carei
versuri sunt foarte profunde. Asta poate impinge o persoana vulnerabila dincolo de
propriile-i limite”.

Pentru a înţelege atitudinile acestor adepţi, pentru a avea cât de cât acces la
formulele de limbaj ale acestei ”lumi” – nesupuse până acum analizei- dar pe care căutăm

20
să o înţelegem, facem o incursiune în câmpul discuţiilor adepţilor EMO despre ei înşişi.
Poate e cale cea mai accesibilă spre ei:

*stilul emo
„Ce ne caracterizează pe noi este faptul că suntem mereu deprimaţi, şi asta se vede
clar şi în aspectul nostru, purtăm foarte mult negru. De asemenea şi în machiaj folosim
mult negru, pentru că ascunde cearcănele din urma plânsului sau a oboselii. Deşi avem
multe probleme care ne deprimă, nu căutăm metode să le rezolvăm, nu sperăm la soluţii”.

*cum reacţionează cei din jur

„Când ies undeva şi la sfârşit plătesc nota, de fiecare dată las destul de mult bacşiş
pentru că ştiu cum e să ai un astfel de serviciu. De cele mai multe ori ospătarii se uită
ciudat la mine că las atâţia bani, la cum arăt, şi nu o dată mi s-a întâmplat să-mi fie
adresată întrebarea: „Eşti sigură?”.

*cum
se

îmbracă emo

21
 „Oamenii au impresia că noi, „emoiştii”, ne trezim dimineaţa, ne îmbrăcăm cu ce
găsim, haine murdare şi jerpelite, şi plecăm fără să ne spălăm sau să ne pieptănăm. În ciuda
aparenţelor, merg la stilist, mă îngrijesc de aspectul ei fizic, iar piesele vestimentare ating
de multe ori preţuri mai mari decât ar da un om obişnuit pe blugi sau pe tenişi”.
*tendinţele de suicid ale emo
„Tendinţele suicidale nu sunt o modă. Pur şi simplu unori poţi simţi o durere aşa de
mare înăuntru încât să ai impresia că dacă te răneşti fizic răul o să iasă. Însă niciodată nu
ne gândim să facem rău altor persoane”.

*muzica emo
„Sunt formaţii care cântă numai muzică emo, cum ar fi Emo, Emo Side Project, dar eu le
ascult foarte rar, doar când sunt extrem de tristă. În rest ascult rock, punk, alternativ sau
orice alt gen, însă piese triste, cu care mă identific”

22
*prietenii unui emo
„Majoritatea prietenilor mei
sunt rockeri, punkeri, fani ai
altor genuri de muzică.
Prieteni emo am foarte
puţini”.

*locuri frecventate de emo

„Nu există cluburi
exclusiv pentru emo. Noi
ieşim în cluburi frecventate de
toată lumea, Janis, Diesel,
Fire, After 8”.

*simbolurile emo
„Simbolurile noastre
sunt asemănătoare cu cele ale
rockerilor, de exemplu capul
de mort, mult negru etc., însă,
spre deosebire de ei, la noi
acestea sunt acompaniate de inimi frânte, feţe triste, steluţe”

*„moda” emo
„Părerea mea este că mulţi copii de 13-14 ani sunt zic că sunt emo pentru că ei cred
că aşa e la modă, din cauza importanţei care s-a dat în ultimul timp acestui stil. Mulţi însă
nu înţeleg despre ce e vorba şi nici nu se identifică cu ceea ce fac sau cu ceea ce ascultă”.

Dinspre cealaltă «latură » a cercului, aducem şi păreri, sugestii, priviri mai critice
asupra fenomenului, expuse de regulă prin o comparaţie devenită clasică :

23
 „Sunt emotivi adolescenţii, adică, sunt mai sensibili decât restul lumii sau sunt
labili psihic, aşa cum sugerează comentatorii fenomenului? Sau vor să se integreze
neapărat într-un trand şocant?”

„Îmi amintesc că noi am făcut parte, la vârsta noastră, cu voie sau fără voie, din
generaţia pro. Amândouă denumirile fiind, de fapt, nişte ştampile aplicate asupra unor
generaţii cu forţa, cu forţa mediatică, indiferent de numărul real al celor care s-au
integrat sau se integrează cu adevărat în curent”.

„Există un trand vestimentar, poate un trand comportamental, pe care

adolescentul îl miroase şi despre care înţelege sau crede că, dacă nu s-ar integra în
acesta, nu ar mai fi primit sau bine văzut în comunitatea celor de o seamă cu el. Asta nu
înseamnă că îşi însuşeşte automat mentalitatea vremii sale sau că o înţelege măcar. Sau
poate să se comporte spontan ca şi ceilalţi, imitativ, fără să-şi pună vreodată problema
normalităţii”.

După generaţii de revoltaţi sau de revoluţionari, care au vrut să schimbe faţa lumii,
generaţia EMO reeditează o angoasă a
pierderii bruşte a identităţii şi a valorilor
tradiţionale, a degringoladei interioare şi

24
a neregăsirii unui paşaport spiritual propriu anormalităţii psihologiei sale.

Din când în când se mai nasc astfel de

generaţii de sacrificiu. Unii vin şi
revoluţionează lumea, iar alţii suportă fără să
fi dorit schimbările şi suferă pentru că,
fiinţial, nu au organ de adaptare la un
asemenea proces, la un mod de a percepe
existenţa care le răstoarnă ceasul ontologic şi
care nu li se potriveşte. Această nepotrivire e resimţită în mod concret ca o tragedie
în plan spiritual şi psihologic. Şi nu pare că reuşesc să alarmeze pe nimeni, pentru că
lumea trebuie să-şi urmeze cursul, conform minciunii ideologice şi evoluţioniste.
Schimbările istorice sunt ca schimbările de climă. Modernitatea a început cu răul
secolului (le mal du siècle) şi cu poeţii blestemaţi (les poètes maudits). Postmodernitatea
are valul ei de victime, care par să se numească emo. O postmodernitate trăită ca

25
 mentalitate globală, dar
prespălată local.

Ca aspect interior şi
exterior, tinerii români emo
încep să semene din ce în ce
mai rău cu emoticoanele de
care abuzează în loc de cuvinte
pe net: sunt galbeni de emoţie
dar şi de lipsă de emoţie
adevărată.
Modelele acestor tineri
încep să nu mai fie oameni, ci figurine pe care le găsesc în jocurile de pe calculator sau în
desenele animate japoneze. Încât tinerii noştri Pokemoni nu mai au nici măcar nişte idoli
vii, ci nişte modele de carton pe pixeli.
E o generaţie infantilizată emoţional, afectiv, care îşi afişează ostentativ sensibilitatea
maladivă. O generaţie ajutată să aibă deficienţe de raţionament clar şi de judecată. Care
gândeşte şi simte periferic şi în acelaşi timp se simte o non-valoare, o anti-valoare, dar se
complace în nefericirea ei savuroasă, de a nu face nimic şi a-şi contempla starea de
prelingere pe caldarâmul istoriei.
Societatea contemporană devoalează, prin implicaţiile extrem de vizible şi
dureroase, această tristă realitate, pe care sociologia umană a conceptualizat-o recent într-
unul dintre binecunoscutele principii ale lui Peters, şi anume cel al incompetenţei: oamenii
ambiţioşi, dornici de a urca cât mai sus pe scara ierarhiei sociale - măsurată azi după falsul
criteriu al cifrei contului bancar personal- ajung la limitele priceperii şi inteligenţei
personale. Apoi, din ambiţii rău înţelese, tind să le depăşească, intrând în zona desfigurantă
a incompetenţei, unde, inevitabil, vor deforma şi structurile aflate sub autoritatea lor, şi
eliminând apoi tot ceea ce nu pot înţelege, conform anecdoticului episod cu ţăranul şi
girafa, în care, cu ochii miraţi şi uluit de apariţia ineditului animal, acesta continua să
repete ca pentru sine, refuzând evidenţa : ” ...aşa ceva nu există ..!”

26
 Acest principiu al incompetenţei, sau în cel mai fericit caz, al depăşirii competenţelor,
acţionează dintotdeauna pretutindeni în lume, deci şi în subiectul supus analizei, fenomenul
EMO, fiind cauza principală a decadenţei omenirii sub toate aspectele sale, prin ridicarea
ignoranţei şi suficienţei docte la rangurile ierarhice superioare. Iată, deci, încă o dovadă a
eşecurilor continue rezultate din răsturnarea valorilor, promulgată încă dinainte de a se fi
zidit Universul, de către oarba voinţă luciferică a îngerului căzut .
Incompetenţa, sau -edulcorând puţin termenul- „competenţele multiple”, se erijează
astfel în pseudopersonalităţi „marcante” ce au uzurpat cele rânduite de Dumnezeu,
obnubilând mereu pe cei cu adevărat capabili, frânând şi împiedicând realizarea echilibrului
interior şi implicit, armonia interumană, promovând astfel prezenţa desfigurată a
impostorului, care duce la contaminarea celor din jur prin falsele soluţii propuse.
De fapt acest aspect poate fi decelat şi din statisticile privind starea şcolii româneşti, într-
un articol publicat în cotidianul „Gândul”, din 22 octombrie 2008 :
Astfel, „dintre absolvenţii de liceu, 49% nu au diplomă de bacalaureat. 19% dintre
elevi renunţă anual la şcoală. 22% dintre copii nu merg la grădiniţă. 16% dintre şcolarii
de clasa a IV-a nu sunt capabili să înţeleagă un text scris. Sunt statistici şi rezultate la
teste internaţionale care aruncă România pe ultimele locuri din Europa la calitatea şi
eficienţa Educaţiei.
Potrivit Raportului privind „Starea învăţământului românesc“, elaborat de Ministerul
Educaţiei şi intrat în posesia Gândul, mulţi dintre indicii pe care vi i-am prezentat se
depreciază. Pare paradoxal, atâta vreme cât oficialii se laudă, în acelaşi raport, cu o
creştere constantă a sumelor investite în sistem, sume care ne aduc aproape de nivelul
european.
În acelaşi raport, tipărit înainte de demiterea lui Cristian Adomniţei din funcţia de
ministru, sunt, pe lângă 95 de pagini de analiză, şi 51 de file în care, cu limbaj de lemn,
guvernanţii ne prezintă „gradul de realizare a obiectivelor“, „crearea oportunităţilor“,
„sisteme de management al calităţii” şi alte strategii pline de vorbe care ar trebui să
scoată elevii şi şcoala din noroi.
Aproape o cincime dintre elevii români, înscrişi în învăţământul obligatoriu, şi-au
abandonat studiile.Pe de altă parte, 49,5% dintre absolvenţii de liceu nu au diplomă de
bac, iar 22,4% dintre copii nu merg la grădiniţă. 16% dintre şcolarii de clasa a IV-a nu

27
sunt capabili să înţeleagă un text scris. Conform testărilor internaţionale, România se
situează undeva pe locul 47, din 57 de ţări, unde s-a aplicat testul PIS.
Continuăm să fim pe ultimele locuri în Europa când vine vorba de Educaţie.
Analizand datele cuprinse în „Starea învăţământului” pe anul 2007-2008 - raport finalizat
recent de Ministerul Educaţiei - rezultă că abandonul şcolar este de departe situaţia cea
mai gravă. 19,2% dintre elevi au renunţat la şcoală, în loc să-şi termine studiile, anul
trecut şcolar. Acest procent este cu atât mai mare, în comparaţie cu media UE de doar
14,8% şi cu obiectivul UE de a reduce abandonul şcolar la maxim 10%, până în 2010.
Doar trei state stau mai prost decât ţara noastră în privinţa ratei abandonului şcolar:
Spania – 31%, Portugalia - 36,3% şi Malta - 37,6%. Pe de altă parte, suntem întrecuţi cu
mult de state care de-abia ajung la un procent al abandonului şcolar de 5,5%: Slovenia,
Polonia şi Cehia. Elevul român a ajuns, anul trecut, să frecventeze învăţământul, în
medie, până la 16,3 ani, adică până în clasele a IX-X. Ne situăm, în continuare, pe un loc
inferior în privinţa speranţei de viaţă şcolară. Dacă excludem învăţământul preşcolar,
speranţa de viaţă şcolară a unui copil în vârstă de 6 ani ajunge la 14 ani.
Cauzele principale sunt alegerea greşită a filierei educaţionale, rata repetenţiei sau
situaţia financiară precară a familiei. În Europa, Finlanda se situează pe primul loc,
speranţa de viaţă ajungând la 20 de ani. Singurele ţări care stau mai slab decât noi sunt
Malta şi Cipru, state în care speranţa de viaţă şcolară este puţin peste 14 ani.
Suntem, de asemenea, pe penultimul loc în Europa în privinţa participării la toate
nivelurile de educaţie. În timp ce rata UE este de 59,2%, în România doar 50,5% dintre
tineri urmează toate nivelurile de şcolarizare. Cel mai bine stă Finlanda – 66,4%, iar cel
mai slab stau vecinii noştri bulgari, cu doar 49,8%. Elevele sunt cele care aleg să meargă
la liceu, postliceale şi facultăţi, faţă de băieţi. În privinţa elevilor din anii terminali, rata
de absolvire nu este nici ea prea roz. Conform datelor Ministerului Educaţiei de acum doi
ani (n.r. – nu există date din ultimul an şcolar) doar 61,1% dintre elevii de clasa a VIII-a
absolvă cu examen.
Restul, neavând nici un examen, au ajuns la şcolile de arte şi meserii sau au
renunţat la şcoală. Dacă îi luăm în calcul şi pe elevii care nu au susţinut examen,
procentul urcă până la 92,4%. În mediul rural, aproape un sfert dintre elevi nu reuşesc să
absolve nici măcar fără examen. Elevii de liceu stau mai prost decât colegii lor mai mici:

28
doar 50,5% termină liceul cu examen. Procentul ajunge la doar 55,3%, dacă sunt luaţi în
calcul şi elevii care nu susţin examenul de bacalaureat. Dintre toţi, de departe, cel mai
slab stau elevii de la SAM-uri: nici 40% nu reuşesc să-şi finalizeze studiile. Faţă de anul
şcolar 2005-2006, rata de absolvire a SAM-urilor a crescut cu peste 13%. Şi 19,2% dintre
elevi au abandonat studiile în anul şcolar 2007-2008. Rata abandonului a crescut cu 4,3%
în ultimii doi ani 49,5% dintre absolvenţii de liceu nu au diplomă de bac. Doar 60%
dintre elevii de la SAM absolvit şcoala”.
Statistică seacă. Observăm că nimeni nu-şi pune o întrebare elementară, dincolo de
statistici. Ce proiecţie au tinerii în viitor, dacă prezentul, prin mass-media, le
demonstrează zilnic faptul că nu ”cartea” reprezintă formula succesului, ci
individualismul, şmecheria, mârlănia la rang de stat, subcultura şi agramatismele care te
fac “celebru” “pe sticlă”.
Vina este aruncată mereu pe profesorii umiliţi şi puşi la zid de semianalfabeţii din presa
audio-video (e vorba de rating, nu?) sau scrisă, şi nu pe miniştrii, din ce în ce mai idioţi,
dar înregimentaşi politic, care de dragul de a avea activitate, experimentează pe elevi tot
felul de proceduri care nu mai au nimic în comun cu psihopedagogia, cu didactica şi cu
bunul-simţ.
Implementăm modele de aiurea, din locuri unde s-au dovedit falimentare, doar de
dragul ”reformei”. Ce să mai înţeleagă aceşti tineri când regulile şi legile ţin, cel mult, un
mandat? Cum să aibă efect dacă sunt aplicate de miniştri care nu au predat în viaţa lor la
o catedră a unui liceu industrial sau într-o şcoală generală reală, cu copii săraci, lipstiţi de
o educaţie elementară, pentru că, vai, şi părinţii lor sunt la fel ?
Habar nu au cu ce fel de tineri sunt nevoiţi să lucreze profesorii, cât de mult li s-a
ştirbit autoritatea în faţa acestora; ei nu ştiu care sunt problemele reale ale tinerilor, ce îi
preocupă, ce trăiri au... Ministerul de resort, adesa “o vacă de muls” fonduri, trăieşte cu
iluzia modelului ideal de elev, disciplinat, dornic de învăţătură. Dar, cât de departe este de
realitate... Aceasta e dovada că pentru minister, ei există, din păcate, doar statistic. Atât!

29
III. POSTMODERNISMUL ŞI PROVOCĂRILE SALE

Dacă analizăm “de profondis” acest fenomen, iniferent cum îl

etichetăm (curent, mişcare, grupare etc), vom descoperi o scenă a lumii tot mai
străină şi mai ostilă faţă de actanţii săi, şi întocmai oricărei scene, unii actori râd, alţii
plâng... Depinde de regizor şi de int(resele?)tenţiile sale.
Cert este doar faptul că, renunţând la supranaturalismul medieval, naturalizându-se,
secularizându-se, devenind nihilist-antimetafizică, lumea modernă a pierdut legătura cu
modelul şi puterea realizării adevăratei umanităţi.
Are dreptate, de aceea, Anton Dumitriu atunci când observă că, în vreme ce toate
marile culturi ale trecutului (şi, se poate adăuga, majoritatea culturilor care nu au intrat
încă în sfera de influenţă a modernităţii) au cunoscut idealul perfecţionării omului şi,
deci, ideea omului desăvârşit, cultura europeană modernă nu pare a mai fi interesată de
evidenţierea unei staturi spirituale a omului, desăvârşit nu doar în ce priveşte mijloacele
pe care ştie să le creeze şi să le utilizeze, ci şi în plan lăuntric11.

Anton Dumitriu, Homo universalis. Încercare asupra naturii realităţii umane, Ed. Eminescu,
11

Bucureşti, 1990, pp. 7-8.

30
 Secularizarea minţii şi-a făcut simţită prezenţa la nivelul imediat al cugetării despre
situaţia omului. Paradoxul oricărei înălţări de sine (dorinţa autodeterminării fără
comuniune) este că sfârşeşte inevitabil într-o cădere dramatică: vrând să fie mai mult
decât era, omul a reuşit să devină mult mai puţin decât a fost. Cum observă M. Eliade,
este vorba de sărăcirea adusă de secularizarea unui comportament religios12.
Omul naturalizat, redus la statutul de natură, depersonalizat, nu mai putea fi evaluat
decât ca individ al unei specii, al unei specii care părea – şi această impresie nu a dispărut
nici pe parcursul secolului XX, ba dimpotrivă – să nu mai cunoască solidaritatea,
incapabilă să supravieţuiască în forma unei comunităţi.
În momentul în care a început să nu se mai definească “supranatural”, omul a pierdut
orice sentiment al verticalităţii sale, al măreţiei, în pofida portretului măgulitor propus de
Renaştere, reducându-se la un set de automatisme, inspirate de imaginea matematic-
mecanică a Universului galileean, a devenit teluric, şi poate de aceea se simte acum
“râmă” strivită de bocancii societăţii .
Din acelaşi unnghi de abordare fenomenologică, Vladimir Lossky observă că modul
în care omul modern s-a obişnuit să vadă lumea, fără contur, lipsită de centru şi de
semnificaţie teologică, un model al disoluţiei, s-a repercutat şi asupra omului însuşi;
practic, el a devenit astăzi ceea ce a crezut despre lume că este13.
Această extindere în plan uman a modelului cosmologic s-a impus în pofida
separaţiei cartesiene între res cogitans şi res extensa, separaţie caracteristică pentru noul
mod în care omul modern şi-a imaginat relaţia cu realitatea înconjurătoare (model pe care
Eliade îl numeşte trecerea din Cosmos în istorie14), model potrivit căruia demnitatea
omului trebuia să fie perfect afirmată. Dar, se pare că omul în goana nebună pentru
supravieţuire şi(sau) supremaţie, a pierdut orice “umbră” de umanitate...devenind un
model de eficienţă.

12
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, trad. Brânduşa Prelipceanu , Ed. Humanitas, Bucureşti,
1992, p. 8. (pe larg, pp. 187-199).
13
Vladimir Lossky Teologia mistică a Bisericii Răsăritului, Ed. Anastasia, Bucureşti, f.a., pp.
153-154.
14
Mircea Eliade, op. cit., p. 9 (aici Eliade vorbeşte despre un proces general-creştin, deşi în
alte locuri distinge “creştinismul cosmic din Balcani” de creştinismul istorist occidental). O
analiză a acestei situaţii întreprinde Pr. Prof. Dumitru Popescu, în Hristos, Biserică,
societate, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, pp. 48-50.
31
 Interesant, totuşi, acest joc al modelelor. Pe de o parte, separaţia cartesiană ar exclude
judecarea omului în categoriile lui res extensa, însă omul este evaluat ca parte cantitativ
neînsemnată a Universului; pe de alta, în pofida acestei judecăţi cantitative, care domină
până astăzi gândirea modernă, omul vede în definirea sa ca res cogitans („puterea de
raţionare sau bunul simţ, care este singurul lucru care ne defineşte ca oameni”15)
posibilitatea răsturnării situaţiei în favoarea sa, posibilitatea cuceririi lumii pentru sine.
În pofida acestei reciprocităţi – omul a devenit ceea ce a crezut despre lume că este –,
care putea asigura un anumit echilibru în raporturile omului cu lumea, separaţia
cartesiană a depăşit statutul de concept filosofic, intrând foarte repede în inconştientul
colectiv al modernităţii, cu valoare de axiomă.
În virtutea acestei separaţii, a fost posibilă ideea de extindere a puterii omului
asupra spaţiului, asupra mediului înconjurător (văduvit de orice semnificaţie teologică şi
teleologică), putere prelungită şi eficientizată tehnologic. Exact acest înţeles constituie
motorul lăuntric, psihologic al progresului ştiinţelor naturale şi mai ales al tehnoştiinţei,
beţia aplicaţiilor practice ale cercetării ştiinţifice care nu-i mai recunoaşte limitele. Dar,
din păcate, omul nu mai are loc aici, este expulzat de noţiuni pe care nu mai are forţa
aprehesibilă să le cuprindă...
Deja opţiunea pentru cucerirea tehnologică a lumii conţinea însă potenţialitatea unui
nou tip de om. Acest model antropologic era conturat de Descartes însuşi (care încă mai
păstra un aer familiar cugetării creştine, de vreme ce recunoştea existenţa sufletului, chiar
dacă supraadăugat trupului) şi dezvoltat apoi de La Mettrie (în sensul materialismului
modern): idealul omului mecanic.
Construit după chipul lumii – aşa cum a fost realizat prin metoda reducţionistă a
raţionalismului matematic –, „omul pare un agregat de mecanisme care funcţionează
potrivit principiului cauzalităţii locale, al interacţiunii fizice (model care avea să servea-
scă în curând construirii locomotivei cu aburi…), trupul fiind o maşinărie acţionată de
minte, independent de suflet, sentimentele, precum umorile, fiind rezultate ale unor
procese chimice.

15
Este zicerea lui Descartes din Expunere despre metodă, trad. Alexandru Boboc, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 114.
32
 Nu mai există în om libertatea personală, viaţa, spontaneitatea relaţiilor şi a
situaţiilor, toate răspunsurile fiind comandate după calcule reci”16. Acest model avea să-l
inspire şi pe Kant în construcţia omului moral, descris matematic, schematizat,
formalizat, un împlinitor automat al exigenţelor raţiunii critice şi practice (probabil că aici
trebuie căutată ideea programelor pentru computere), a cărui personalitate pare de
asemenea a fi pusă între paranteze.
Faţă de monismul materialist al lui La Mettrie, pentru care omul este doar un animal
ceva mai perfecţionat, “cu nişte rotiţe şi cu câteva resorturi în plus”17, Kant imaginează
totuşi o fiinţă dotată cu liber arbitru şi cu responsabilitate. Ceea ce însă face asemănarea
cu modelul mecanicist al predecesorilor este că şi „în cazul omului kantian avem de-a
face cu o utopie antiumană, cu o reprezentare reducţionistă, simplificată după un
program alcătuit, poate, după chiar chipul vieţuirii solitare a filosofului”18.
Gândirea umană a devenit în contextul postmodernismului - dacă se mai poate
forţa limita gradelor adjectivale de comparaţie - şi mai incapabilă să recunoască esenţa
religioasă a unităţii dialogice a lumii, pe omul în calitatea sa de „cuvânt- persoană
comunitară”19.
În secolul Luminilor, efectul n-a întârziat să apară, căci ignorarea raţionalistă a
riturilor fondatoare readuce violenţa, adâncind criza sacrificială. Ca eveniment istoric, ea
s-a numit Marea Revoluţie Franceză, aducătoare de teroare şi de ghilotină, ca şir de
răzbunări ce ameninţau să devină perpetue. Istoria a dat dreptate protagoniştilor
revoluţiei, dar dreptatea era a Papei care chema la rememorarea iubirii augustiniene.
Revoluţia Franceză va aduce Europei un prim „război mondial”, declanşat de ambiţiile
eroice ale lui Napoleon Bonaparte. Aceeaşi revoluţie a favorizat şi noi acte sacrificiale
fondatoare, din care au apărut naţiunile moderne în secolul al XIX-lea.
De acum încolo, Europa va dezvolta trei tipuri de violenţă, dincolo de cea privată şi
de clan: violenţa de clasă - raţionalizată de marxism şi de utopiile aferente, violenţa între
16
Raymond Trousson observă că fizica lui Descartes, nerecunoscând decât legi mecanice,
afirmă un determinism care nu lasă loc nici libertăţii umane şi nici intervenţiei dumnezeieşti.
În Istoria gândirii libere. De la origini pînă în 1789 , trad. Mihai Ungurean, Ed. Polirom, Iaşi,
1997, p. 167.
17
Ibidem, pp. 198-199.
18
Constantin Noica, Mathesis sau bucuriile simple, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 26-28.
19
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed.Cristal, Bucureşti,
1995, p.108.
33
 naţiunile Europei şi violenţa colonială, globalizantă20. Fiecare a conceptualizat un anume
tip de antropocentrism deviant de la antropocentrismul dialogic creştin, ca ocultare a
libertăţii după fire a omului.
Numele celor trei forme deviante în ideologii au fost: proletcentrism (care a dus la
revoluţiile proletare), etnocentrism (generator de războaie devastatoare între marile
naţiuni europene) şi occidentalocentrism cu tendinţe spre globalocentrism21.
Primul tip de centrism a dominat secolul al XlX-lea, culminând, însă, în al XX-lea; al
doilea se dezvoltă paralel şi în antiteză şi coincide cu modernismul; al treilea evoluează
spre globalism, evocând paradigma postmodernismului. Paradoxul ultimului centrism
este tocmai faptul că se sprijină pe o ideologie anticentristă, dar produce o radicală
schimbare în istoria omului.
Raţionalizarea ideii de sacrificiu în societăţile moderne, cu începuturi încă din
vechime, este dezvoltarea paralelă a sistemului judiciar, care derivă din justiţia divină.
„Dacă sistemul nostru ni se pare mai raţional - ne atenţionează René Girard - este, în
realitate, pentru că e mai strict conform principiului răzbunării. Insistenţa asupra
pedepsirii vinovatului nu are alt sens”22. Astfel, sistemul judiciar este „infinit mai
eficient” pentru că stopează răzbunarea perpetuă printr-o a treia instanţă veghetoare care
transformă pedepsitul într-o umbră a victimei ispăşitoare, semnificaţie viabilă pentru
ambele părţi supuse justiţiei. Raţionalitatea justiţiei se sprijină pe supraraţionalitatea
credinţei şi împăcarea comunitară se restabileşte.
Revenind pe tărâmul culturii, după Milan Kundera, „Dumnezeul mort” al lui
Nietzsche a cedat locul culturii, încât Biblia a devenit din Cartea cărţilor doar o carte între
alte cărţi23. Şi ne găseam încă în ultima fază a modernismului, când pariul era cultura.
Într-o lume policentrică, s-ar fi dobândit o victorie decisivă împotriva monotoniei etnice,
pe care mai încercase s-o doboare internaţionalismul proletar. Ne luminăm aflând că, în
mod cu totul paradoxal, respingerea etnicităţilor se face în favoarea multiculturalismului,
care ar fi, totuşi, imposibil fară existenţa diversităţilor etnice. La fel, individul este respins
în favoarea comunităţii, cu toată forţa ei de disoluţie.
20
John Naisbitt, Megatendinţe. Zece noi direcţii care ne transformă viaţa, trad.Constantin
Coşman, Ed. Politică, Bucureşti, 1989, p. 99.
21
Theodor Codreanu, Transmodernismul, Ed. Junimea, Iaşi, 2005, p. 39.
22
René Girard, Violenţa şi sacrul, trad. I. Pecher, Ed. Nemira, Bucureşti, 1995, p. 178.
23
În rev. “Le Débat” din 27 noiembrie 1983, citat de Theodor Codreanu, în op.cit., p. 40.
34
 Credinţa e că multiculturalismul ar putea elimina multietnicismul, producând saltul
într-un melanj etnic, religios, sexual şi stilistic. Aceasta e ţinta idealului postmodernist.
Alain Finkielkraut vorbea de provocarea unui metisaj generalizat24. Era „noului
antropocentrism”, eliberată de revelaţia biblică, este era nomazilor, a oamenilor singuri
sau, în cel mai fericit caz, angrenaţi într-un grup de o anumită factură.
Există speranţa unui neoluminism planetar25, de astă dată, cu deconstrucţia oricărui
elitism, cu dispariţia noţiunilor de adevăr şi de minciună. „Noi trăim în era feelings: nu
mai există nici adevăr, nici minciună, nici stereotip, nici noutate, nici frumuseţe, nici
urâţenie, ci doar o paletă infinită de plăceri, diferite şi egale”26.
Dacă norma augustiniană era „iubeşte şi fă ce vrei!”27, acum, după André Bercoff,
libertatea eului nu mai poate fi îngrădită de iubire, ci e la voinţa nelimitată a individului:
„Lăsaţi-mă să fac ce vreau!” Desigur, fără nici o autoritate transcendentă. Omul e liber cu
telecomanda televizorului în mână, într-un ocean de cultură fară capodopere, în care toate
obiectele au drept de veneraţie: Borges şi kitsch-ul, Sandra Brown şi Coca-Cola, într-un
hedonism global, dar fară Shakespeare, Kant şi poeţii blestemaţi, căci aceştia n-au
cunoscut fericirea.
Şi dacă în primul iluminism, cel al ascensiunii burgheze, îndemnul era:
„Înbogăţiţi-vă!, în cel postmodernist devine tributar hilarului : Amuzaţi-vă!28
Este eonul ridicării oricărei distracţii la demnitate culturală: „nici o valoare transcendentă
nu trebuie să frâneze sau să condiţioneze exploatarea plăcerilor şi dezvoltarea
consumaţiei”29. Spre a nu se cădea în elitism, mass-media a decretat vremea show-
bussiness-ului, a publicităţii, a filmului american contra celui european, care e anacronic
prin problematizare şi fineţuri artistice. Tradiţiile au fost abandonate ca rămăşiţe penibile
ale trecutului. A trecut pentru totdeauna şi vremea modernismului „disperaţilor”, al lui
Kafka, al lui Emil Cioran, al lui Eugen Ionescu şi al altora: „Inutile d'être désespéré” 30.

24
Alain Finkielkraut, Înfrângerea gândirii, trad. Sofia Oprescu, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1991, p.150.
25
Ibidem, p.156.
26
Ibidem, p.157.
27
Henri-Irénée Marrou, Teologia istoriei, trad. Gina şi Ovidiu Nimigean, Ed. Institutului
European, Iaşi, 1995, p.32.
28
Alain Finkielkraut, op. cit., p. 163.
29
Ibidem , 167.
30
Ibidem, p. 162.
35
 Postmodernismul, adaugă Alain Finkielkraut, ne-a deschis porţile unui „Disneyland
al culturii”. De altfel, moda Disneyland a invadat şi Europa, iar politicienii noştri
postmodernişti au ţinut morţiş să facă unul, la Sighişoara, închinat lui Dracula, cel
devenit un mit al distracţiilor tot pe filieră americană.
Un conflict de remediat, zice Finkielkraut, rămâne încă între şcoală şi elevi, fiindcă
în vreme ce „şcoala este modernă, elevii sunt postmoderni”31, încât se poate vorbi de o
criză a învăţământului. În consecinţă, trebuie împachetate gramatica, istoria, matematica,
limbile clasice şi depuse la muzeul de curiozităţi, iar în locul lor introduse disciplinele
opţionale, muzica rock, cu variantele ei postmoderne, metoda cea mai eficientă trebuind
să devină jocul „Puţin importă ce inteligenţă dezvoltăm prin joc”32, precizează
Finkielkraut, important e ca, finalmente, tânărul să ştie a mânui maşina, nu gândirea. Dar
toate astea nu-s suficiente. În şcoală şi societate, avem nevoie de o muzică fără Mozart,
de o filosofie fără Kant, de o literatură fără Tolstoi, Dostoievski şi Proust, o artă fără
Michelangelo şi Brâncuşi etc.
Elitele postmoderniste autohtone l-au putut completa uşor pe Finkielkraut, scoţându-
1 din istorie pe Mihai Viteazul şi introducând-o pe Andreea Esca, punând la grea îndoială
necesitatea prezenţei în manualele şcolare a lui Eminescu.
Era postmodernă, avertizează filosoful francez, „este a vidului existenţial,ca ultimă
fază a democraţiei”. Delirul mascator al „nimicului” a apărut din lungul hedonism al
consumatorismului occidental, culminând cu „idolatria valorilor juvenile”. Dacă
burghezul a fost figura centrală a modernismului, locul i-a fost luat, în postmodernism, de
„adolescentul fără personalitate”33, sau cu o personalitateatinsă de maladiv. Atunci, de ce
să ne mai mirăm de reculul tinerei generaţii, fie că ea este rock, punk sau emo ?

31
Ibidem, p. 179.
32
Ibidem, p. 169.
33
Ibidem, p. 176.
36
 III.1. Nonconformismul în istorie între normal şi patologic

Lumea, societatea, a
admis dintotdeauna mult mai
multă varietate decât ne-am
deprins să credem. Este fals să
gândim că doar modernii au
descoperit libertatea, că au aspirat
la noutate şi diversitate. Dacă este
să judecăm în vreun fel epocile
istorice, trebuie să o facem
după valorile promovate de ele şi, cu
atât mai mult, nu după
segmentele temporare în care se cuprind, şi mai ales după structura şi rolul mentalităţilor,
după rezultantele lor.
Problema raporturilor dintre viaţă-plăcere-moarte are rădăcini străvechi, revendicabile
de Şcoala morală cirenaică (sec. V-III î.Hr.) întemeiată de către Aristip din Cyrene (în
37
 nordul Africii). Doctrina sa, conform căreia „numai senzaţiile ne oferă cunoaştere
certă”34, fundamenta linia de conduită socială a cărei finalitate o reprezenta doar obţinerea
senzaţiilor plăcute.
Deci plăcerea, potrivit lui Aristip, este scopul vieţii. Dar ce fel de plăcere? Mai târziu,
pentru Epicur va fi mai degrabă vorba despre lipsa durerii, plăcerea negativă, care este
scopul vieţii, dar pentru Aristip era vorba doar de plăcerea pozitivă şi prezentă. Astfel
cirenaicii preţuiau plăcerea trupească mai mult decât pe cea intelectuală, ca fiind mai
intensă şi mai puternică. Decurge astfel, din teoria cunoaşterii elaborată de ei, că nu
contează calitatea plăcerii. Rezultatul acestui principiu ar conduce în mod evident la
exces senzual; dar, de fapt, cirenaicii, adoptând, fără îndoială, elementele hedoniste din
doctrina lui Socrate, au afirmat că omul înţelept, atunci când alege plăcerea, va ţine cont
în alegerea sa de viitor. Prin urmare, el va evita excesul lipsit de limite, care ar conduce la
suferinţă, şi va evita desfrâul care ar da ocazia unei pedepse din partea statului sau unei
condamnări publice. În consecinţă, omul înţelept are nevoie de judecată pentru a fi
capabil să evalueze diversele plăceri ale vieţii. În plus omul înţelept, în desfătarea sa, va
păstra independenţa într-o anumită măsură. Dacă permite să fie înrobit atunci în aceeaşi
măsură, el nu se mai poate bucura de plăcere, ci mai degrabă va suferi. Din nou,
înţeleptul, pentru a-şi păstra bucuria şi satisfacţia, îşi va limită dorinţele. De aici afirmaţia
atribuită lui Aristip: „Eu o am pe Laïs, nu ea pe mine; căci cel mai bun lucru e să te
stăpâneşti şi nu cedezi plăcerilor, iar nicidecum să nu uzezi defel de ele”35.
Această contradicţie în învăţătura lui Aristip, între principiul plăcerii de moment şi
principiul judecăţii, a condus la divergenţe de opinii - sau la o supralicitare a diverselor
laturi ale doctrinei - printre discipolii săi. Hegesias a cerut şi el indiferenţă faţă de actele
individuale de satisfacere, dar a şi fost convins de mizeriile vieţii şi imposibilităţii de a
obţine fericirea, aşa că a susţinut un concept negativ în ceea ce priveşte scopul vieţii, şi
anume lipsa durerii şi regretului36. Cicero şi alte surse ne relatează că prelegerile lui
Hegesias din Alexandria au dus la aşa de multe sinucideri din partea ascultătorilor săi,

34
Cf. Sextus Empiricus, Adersus.Mathematicus, 7,191, apud Frederick Copleston, Istoria
filosofiei. (Vol.I Grecia şi Roma), trad. Şt. Dominic Georgescu şi Dragoş Roşca, Ed. All,
Bucureşti, 2008, p. 110.
3512
Diogene Laertios , 2, 75., în Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor,
trad. C.I. Balmuş, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p. 178.
36
Ibidem, 2, 94-6.
38
 încât acesta îşi căpătase supranumele de „apostol al sinuciderii„ sau „cel ce ţine să
convingă spre moarte”, astfel regele Ptolemeu Lagos le-a interzis37.
Prin această incursiune în Antichitate nu am căutat să formulăm neapărat un
paralelism spiritual cu mişcarea EMO, ci mai ales cu soluţiile propovăduite şi însuşite
mimetic, chiar dacă, cel puţin deocamdată, nu se poate vorbi de un anume „corpus
doctrinar” al mişcării contemporane la care facem referire.
Nici veacul de mijloc n-a fost, cum se spune de obicei, o epocă de întuneric 38lipsită de
tendinţe divergente, de comportamente bizare. Ostenitorii istoriei lui au izbutit sa
risipească prejudecăţile pe care secolul al XVI-lea şi al XVIII-lea le acumulaseră
împotriva lui şi să ne convingă de faptul că e o epocă în care au înflorit catedralele de
piatră ale artei gotice şi catedralele de gând ale summelor scolastice, constituind unul din
momentele cele mai de seamă ale dezvoltării omenirii. E, desigur, pentru că toată epoca a
fost dominată de o flacăra uriaşă de credinţă, de aşteptare înfrigurată, de un vis. Omul
veacului de mijloc trăia în lumea de aici, şi uneori cu patimă. Această aşteptare
înfrigurată a sfârşitului sfârşeşte însă prin reacţiile aşteptărilor înşelate39. Astfel, cu toată
efervescenţa spirituală care ne-a îndreptăţit să reconsiderăm Evul Mediu în istoria
culturii şi civilizaţiei, se va ajunge la cristalizarea unor grupări religioase (de această dată)
care, pe fundalul trihotomismului platonician antic, cel care atribuia sarx-ului toate
păcatele lumii, îşi vor proiecta eshatonul pe coordonatele suferinţei somatice, una mai
aberantă decât cealaltă.
Istoria umanităţii, este înfăţişată ca o luptă preponderent spirituală, între două puteri:
ordinea pământească şi ordinea dumnezeiască. Dacă până acum am făcut referire la cele
rânduite de către Dumnezeu prin lucrarea Fiului şi ocrotirea Duhului Sfânt, adică la o
istorie “teoforică şi hristocentrică în ciuda naturii sale corupte, de interval al păcatului şi
al morţii, ea putând fi înţeleasă şi prin ceea ce s-ar putea numi dianamica axiologică a

37
Cicero, Tusculanae, 1, 34, 83., apud F. Copleston, op. cit., p. 110.
38
Jaqcues Le Goff, Evul Mediu şi naşterea Europei, Polirom, Iaşi, 2002, p. 156.
39
E una dintre cele mai cunoscute explicaţii ale modernismului. Iar în acest caz, Mircea
Vulcănescu preia doar o idee larg răspândită, aceea că modernismul este o reacţie la
dezamăgirea produsă de Biserică. Este stranie această idee: doctrina Bisericii nu promite
nimănui instaurarea Împărăţiei Cerurilor în lume. Atunci avem două variante: fie occidentalii
au înţeles ce au vrut din mesajul lui Hristos, fie în Occident s-a predicat o învăţătură
absurdă, alta decât cea a lui Hristos.
39
 iubirii”40, voi încerca să arunc o punte necesară, urmând cerinţele temei, către abisul
psihologic al făpturii umane, acolo unde are loc permanenta confruntare între cei doi
gemeni tragici ai justificării faptelor noastre, a turpitudinilor noastre cotidiene: conştient
şi inconştient. Or, aprehensibilitatea acestui demers impune cu necesitate o scurtă
incursiune în istoricul şi conceptele psihanalizei.
Concepţia psihanalitică despre comportamentul uman a fost elaborată de Sigmund
Freud în Europa, aproximativ concomitent cu apariţia concepţiei lui John Broadus
Watson (1918-1958) –behaviorismul- în Statele Unite. Diametral opusă behaviorismului
(care în mod restrictiv nu ia în considerare procesele mentale, promovând psihologia de
tip stimul-răspuns),41 teoria psihanalitică a lui Freud reperezenta un amestec de fiziologie
şi psihologie cognitivă, bazându-se pe informaţiiloe existente în acel timp despre
conştiinţă, percepţie şi memorie, la care se adăuga conceptul de instinct, elemente la care
psihologia modernă avea să adauge feed-back-ul, pentru că se spune că “în spatele
fiecărei acţiuni se află o intenţie pozitivă”42.
Principiul de bază promovat de teoria freudiană este acela că cea mai mare parte a
comportamentului uman este determinat de procese inconştiente, prin acestea
înţelegându-se ansamblul credinţelor, temerilor şi dorinţelor care, deşi inconştiente, ne
influenţează totuşi comportamentul. Freud afirma că multe dintre pulsiunile care sunt
interzise sau pedepsite de către părinţi sau societate în timpul copilăriei sunt derivate din
instincte, fiecare om având aceste instincte încă de la naştere şi exteriorizându-le în
timpul vieţii. Prin interzicerea lor, ele pur şi simplu sunt forţate să iasă din conştiinţă şi să
ajungă în inconştient, de unde afectează visele, determină lapsusurile, manierismele,
tulburările emoţionale (simptome ale unor afecţiuni psihice), precum şi comportamentele
aprobate social (cum ar fi activităţile artistice sau literare).
Freud s-a apropiat de behaviorism atunci când a considerat că toate acţiunile umane au
o cauză care rămâne adesea neconştientizată, iar natu-ra umană are conotaţii negative :
omul este condus, ca şi animalele, de instincte (în special instinctul sexual şi

40
Răzvan Codrescu, Recurs la Orotodoxie, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p .36.
41
Rita L. Atkinson, R. C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem, Susan Nolen-Hoeksema,
Introducere în psihologie, ed.XI, trad. Leonard P. Băiceanu, Gina Ilie, Loredana Gavriliţă, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 2002, p.10.
42
Sue Knight, Tehnicile programării neurolingvisitce, trad.Lucian Popescu, Ed. Curtea Veche,
Bucureşti, 2004, p. 304.
40
 agresivitatea) şi se află într-o permanentă luptă împotriva societăţii, care încearcă să îi
controleze toate aceste impulsuri43. Deşi psihologii nu au fost de acord în totalitate cu
afirmaţiile lui Freud, este general acceptat faptul că oamenii nu sunt pe deplin conştienţi
de unele aspecte importante ale personalităţii lor.
Perspectiva psihanalitică propune deci, nici mai mult nici mai puţin decât
reconsiderarea anumitor aspecte ale personalităţii umane. Freud consideră că amnezia
copilăriei este determinată de caracterul traumatizant al experienţelor emoţionale din
primii cinci ani de viaţă, care duce la apariţia anxietăţii. Psihanaliza are destul de multe
de spus şi în legătură cu exprimarea agresivităţii: Freud a susţinut că agresivitatea este un
instinct şi că exprimă o dorinţă înnăscută. Deşi această ipoteză nu este total acceptată în
psihologie, este uneori adoptată în studierea comportamentului animalelor, în etologie.
Dar, a prezenta în câteva pagini concepţia lui Freud despre inconştient presupune, din
capul locului, asumarea riscului pe care îl reprezintă orice decupaj: un demers
reducţionist ce se poate finaliza cu o „hartă” care ar putea fi utilă doar celor care,
cunoscând complexitatea „teritoriului”, acceptă convenţia simplificărilor care evită
capcana de a nu vedea pădurea din cauza copacilor. De aceea nu voi vorbi aici despre
teoriile freudiene privind structura personalităţii şi evoluţia ei, nu vom analiza

43
Timp îndelungat psihologia a fost considerată o ştiinţă a stărilor de conştiinţă. De
aceea singura metodă aplicabilă mult timp, a fost introspecţia. În opoziţie cu această
teză ca o reacţie la introspecţionism, la începutul secolului, s-a afirmat o nouă
doctrină, pragmatică, comportamentalistă-behaviorism, al cărui promotor a fost J.B.
Watson (1913).
Denumirea provine de la termenul englezesc "behavior" care înseamnă
comportament, de unde şi denumirea de „teoria comportamentului”.
Această contramişcare în psihologia nord-americană reflectă caracterul american
cu aspectele sale practice, aşa zis „cu picioarele pe pământ”. Figura marcantă a
concepţiei comportamentaliste, John Broadus Watson (1878 – 1958), s-a opus cu
vehemenţă introspecţionisinului.
John Broadus Watson (1878-1958) numit şi „părintele behaviorismuiui", a fost
profesor la Universitatea John Hopkins (din 1908 până în 1920). A fost c onsi de rat
pri nc i pal ul te ore ti ci an al be havi ori smul ui şi s- a opus introspecţionismului lui
Wilhelm Wundt. A acordat mare importanţă lucrărilor lui Pavlov şi bazat pe acestea a
realizat cercetări experimentale referitoare la condiţionările emoţionale împreună cu
soţia sa R. Rayner (1920) (De ex. a studiat frica unui copil, Albert, de 11 luni).
În concepţia lui Watson, emoţiile sunt comportamente. În 1930 Watson dezvoltă
„teoria metrică a gândirii” arătând că: gândirea este o activitate complexă care
mobilizează întreaga organizare corporală. Opere principale sunt: „Behavior”,
„Behaviorism” (1925).

41
 mecanismele de apărare psihică şi nici nu vom intra în detaliile terapiei psihanalitice. Voi
schiţa doar principalele caracteristici ale mecanismelor generate de inconştient.
De altfel, ideea că omul este condus de forţe interioare inconştiente care scapă
controlului său, face parte din cele trei mari descoperiri care, în opinia lui S. Freud, au
zdruncinat puternic imaginea omului despre el însuşi44.
Înainte de Freud, inconştientul era considerat ca un element static, lipsit de orice
energie. Se afirma că el cuprinde o serie de amintiri reziduale care şi-au pierdut orice
valoare şi putere în raport cu individul. Analiza inconştientului nu ar duce decât la
descoperirea unui conglomerat inform de depozite mnezice inutilizabile şi fără vreo
influenţă asupra vieţii psihice a individului.
Teoria freudiană a operat o adevărată inversare a valorilor: inconştientului i s-a
rezervat, din păcate, un rol de prim-plan în existenţa omului. În inconştient trebuie
căutate motivaţiile profunde ale comportamentelor umane, mai mult decât în conştient.
Inconştientul este, prin ur-mare, sediul forţelor dinamice care dirijează direct sau indirect
comportamentele, amănunt deloc neglijabil din perspectiva analizei fenomenului EMO
deoarece reprezintă un atentat ideatic la însăşi raţionalitatea Creaţiei, stergând acele
trăsături dăruite omului de Dumnezeu, dar mai ales diluând graniţa dintre el şi animale.
Aceste forţe inconştiente (animalice şi atavice) încearcă să se exprime şi să se manifeste
în planul geamănului conştient, uzurpându-i poziţia şi cerinţele. Ideile care reprezintă
aceste forţe nu sunt voluntar evocabile şi nu sunt accesibile introspecţiei. Cu alte cuvinte ,
avem de a face cu o „terra incognita”, asemănătoare cu petele albe de pe hărţile secolelor
XIII-XV.
Diferenţiind inconştientul de conştient şi subconştient, Freud atribuie primului
următoarele caracteristici:
- inconştientul nu conţine decât forţe în întregime iraţionale, deci care
nu ascultă de nici un control conştient şi scapă oricărei logici interne sau externe,ele
există prin ele însele independent de factorii externi,de mediu ;
- forţele inconştiente formează un ansamblu nediferenţiat, cel puţin în starea lor primară.
Putem să ni le reprezentăm ca pe un potenţial de energie care nu este învestită în nici un

44
Celelalte descoperiri care fac parte din această triadă sunt: descoperirea că Pământul nu
este centrul Universului, si afirmaţia evoluţionistă conform căreia omul descinde din
animale. Constant Medanes, Strategiés en thérapie familiale, ESF, Paris, 1991, p. 203.
42
 scop anume; ele oferă deci o mare mobilitate şi posibilităţi infinite de diferenţiere
ulterioată, care pot conduce la modalităţi comportamentale foarte diferite.
- caracteristica principală a oricărui proces inconştient esle aceea că se conduce după
principiul plăcerii (plăcerea înţeleasă într-un sens foarte general, adică orientarea forţelor
inconştiente spre satisfacerea tendinţelor şi nevoilor pe care le reprezintă). La nivel
inconştient nu există nici o problemă de moralitate, iar noţiunile de datorie şi supunere
faţă de cerinţe exterioare sunt inoperante;
- diferitele forţe ale inconştientului nu au nici o relaţie directă între ele şi exista
independent unele de altele. Fiecare îşi urmează scopul fără a ţine cont de celelalte. Dar
aceste forţe nu acţionează totuşi într-o manieră competitivă sau contradictorie; forţele nu
intră într-o luptă unele contra altora, chiar dacă scopul original este opus. Când apare
această posibilitate fie energia se combină în funcţie de principiul plăcerii, fie se
realizează un compromis care tinde să satisfacă cât mai bine posibil cele două scopuri
opuse, utilizând energii rivale45. Am considerat necasare aceste precizări deoarece,
fenomenul Emo trebuie să fie studiat nu doar sociologic, ci la limita patologicului,
presupunând o analiză pluridisciplinară, pentru a se decela cât anume ţine de
psihopatologie, cât de sociologie, cât de paideutică.
După ce am precizat, din punctul de vedere al literaturii de specialitate
conţinutul inconştientului, (acesta în câteva cuvinte, putând fi desemnat ca energie
orientată spre obţinerea plăcerii neînvestită încă în vreun scop anume), ne putem întreba
care este traseul psihologic pe care îl parcurge această energie instinctuală până la
comportamentul meniul exterior direct observabil al copiilor, tinerilor afectaţi, incluşi în
fenomen, deci trecerea sa într-o formulă a actului conştient. Răspunsul îl putem afla
urmărind schema următoare, care porneşte de la elementele primare ale inconştientului şi
se sfârşeşte cu actul exterior, observabil :

Instinct/Pulsiune -------------► nevoie -------------► idee-------------► act

Observăm astfel dinamica psihică a celor doi „gemeni tragi-comici” prin care ne
justificăm propriile fapte. Iar Justificarea poate apărea de undeva din spatele acestui

45
Ion Dafinoiu, Elemente de psihoterapie integrativă, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pp. 79-80.
43
 „decor”, în intervalul dintre necesitate şi act, îmbrăcând în plan spiritual diferite
„costume” : ale laşităţii şi compromisului pe scena vieţii sufleteşti, şi în aceste ipostaze ia
cele mai surprinzătoare decizii, care trec de la revoltă la automutilare până la suicid.
Dealtfel, a desprinde din context social acest fenomen,”a vorbi despre inconştient în
afara unei relaţii interumane care să-l revele înseamnă a discuta, după exemplul
metafizicianului, despre necunoscut în detalii.”46 Astfel:
- la bază se găsesc instinctele şi pulsiunile care traduc scopul veritabil şi fundamental al
vieţii organice sub formă de nevoi. Menţionăm, cu această ocazie, diferenţa esenţială care
există între concepţia clasică a instinctului şi concepţia dinamică. Pentru prima; instinctul
este orb, specific şi condu-ce la stereotipii comportamentale. În cazul concepţiei dinamice
avem de-a face cu o forţă, o potenţialitate generală, puţin diferenţiată, dar dotată cu o
mare plasticitate, şi forţă de reprezentare pe care „omul, la rândul său, adeseori, în loc să
le folosească duhovniceşte, cu dicernământ, abuzează de creaţia lui Dumnzeu şi de
lucrurile ce o compun, folosindu-le spre propria plăcere.”47;
- nevoile îşi au originea în instincte; un acelaşi instinct poate fi la originea mai multor
nevoi diferite; nevoia trebuie să fie satisfăcută într-o manieră sau alta, altfel există
pericolul unor tulburări grave sau al distrugerii organismului;
- ideile reprezintă instinctul şi nevoia; ele sunt susceptibile de a fi pun-ctul de plecare al
unui act pe care îl conştientizăm. Acestea sunt prin ur-mare formaţiuni dinamice care
poartă în ele posibilitatea unei acţiuni.
Dealtfel spiritualitatea creştină a evidenţiat aceste resorturi intime ale minţii omeneşti,
cu mult înainte de cristalizarea psihologiei ca ştiinţă, „despre lucrarea imaginaţiei, Calist
şi Ignatie Xantopol arată că lucrarea ei se îndreaptă în trei direcţii : 1.- reprezentarea, care
dă percepţiilor icoane corespunzătoare lucrurilor percepute de simţuri; 2.- imaginaţia în
sens propriu; 3.- starea desăvârşită a minţii, golul minţii, noaptea mistică a minţii,
moartea mistică a ei, despre care vorbesc atât de nuanţat scriitorii filocalici.”48
Concentrând cele afirmate, impunând un parcurs anume- din care referinţele de ordin
ontologic sunt deosebit de importante- se poate afirma că în căutarea Justificării, în
prezenţa factorilor caracteristici celor doi poli reprezentativi, Conştient şi Inconştient,
46
Ion Vianu, Introducere în psihoterapie, Ed. Facla ,Cluj-Napoca, 1975, p.49.
47
Preot Ioan C. Teşu, Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor (cuvinte de folos duhovnicesc din
spiritualitatea filo-calică), Ed. Christiana, Bucureşti, 2000, p.30.
48
Ibidem, pp. 59-60.
44
 “subiectul uman în interacţiunea sa cu realitatea nu este un participant pasiv, el contribuie
activ la reprezentarea realităţii,”49 o realitate în care “nevroza nu mai este rezultatul
conflictului dintre natură (sexualitate, principiul plăcerii) şi cultură, ca la Freud, ci a
eşecului de a socializa dorinţa de afirmare.”50
Aşadar, din toate timpurile, în special ultimii 100 de ani tinerii au încercat să se
diferenşieze unii de alţii prin diverse metode. Una dintre ele este participarea la unul
dintre curentele culturale ale timpului.
De multe ori însă aceste curente adopta o poziţie radicală vis-a-vis de ideile pe care le
promovează şi de multe ori contradictorie cu ceea ce gândesc restul oamenilor acelor
timpuri.
Cel mai colorat si puternic exemplu ar fi miscarea Hippie din anii ‘60, care la rindul
lor nu au fost intelesi si au fost judecati de restul
oamenilor care se tineau mai mult sau mai putin de
standardele cunoscute pina in acele vremuri. Desigur
Hippie au exagerat in actiunile si ideile lor, dar nici acest
lucru nu-l putem sustine cu fermitate, pentru ca nu exista
un punct de referinta pentru comparare. De altfel
lucrurile nu pot fi schimbate decit prin exagerare, or
cineva spunea ca exagerarea este prima lege a artei, care
la rindul ei aduce o schimbare majora in toate procesele
lumesti.

Dupa Hippie a venit generatia disco, care iarasi au exagerat multe lucruri, in special
modul de a se imbraca si dansul, care parea pentru acea perioada oarecum exagerat, ceea
ce nu putem spune in zilele de astazi daca privim comparativ stilurile de dans
contemporane.
Una dintre legile dupa care s-a condus lumea pina in prezent este ca minoritatea
atrage din urma sa majoritatea. Si cit de mult nu am judeca modul de manifestare al

49
Daniel David, Intervenţie cognitiv –comportamentală în tulburări psihice,psihosomatice şi
optimizare umană, ed.II, Ed. Isoprint Cluj-Napoca, 2000, p.28.
50
Vasile Dem. Zamfirescu, Filosofia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p.52.
45
tinerilor din orice perioada, in final, acest comportament aduce schimbari in toate sferele
societatii.
In prezent multa lume judeca miscarea Emo, care la rândul sau are multe similitudini
fata de celelalte curente culturale, inclusiv faptul de a fi judecata dur de catre oamenii
neimplicati. Am putea spune ca este mai mult o continuare a curentelor dezvoltate de
muzica rock si anume isi are inceputurile de la perioada punk si grunge. O diferenta mare
insa as vedea in faptul ca, deocamdata, Emo nu lupta pentru anumite scopuri sociale. Si as
indrazni chiar sa fac o presupunere despre motivul acestei “indiferente”(ar spune unii).
Hippie au avut circumstante portrivite pentru a-si expune parerea vis-a-vis de unele
evenimente, care se intimplau in lume, in acea perioada. Sa vedem totusi, poate au si Emo
ceva de spus, cu toate ca pentru moment par doar niste tineri care vor sa se manifeste, sa se
diferentieze de restul tinerilor, in special prin imbracaminte si comportament.
De altfel daca vorbim despre toti tinerii din zilele de astazi, putem spune ca fac parte mai
mult sau mai putin din aceasta miscare, pentru ca se pot observa similitudini in
comportament si gindire, iar emo sunt doar o amplificare a acestui fenomen.

III.2. Mesajul EMO între : destructurare, alienare şi revoltă

„It doesn’t hurt me... you wanna feel how it feels?” (într-o traducere
aproximativă: „Nu mă doare... vrei să simţi cum e?”) este mottoul site-ului românesc
destinat adepţilor subculturii emo-kid din România, după propria lor declaraţie în jur de
aproximativ 1.600 de utilizatori înregistraţi.
Despre ei a aflat România indiferentă prin nefericitul gest sinucigaş al copilei de 12
ani din Bucureşti, adeptă a stilului emo, după declaraţiile colegilor ei. Andrada, din clasa
a VI-a, din cartierul Pantelimon, a găsit în regulile vestimentare şi în stilul de gândire
propagat de emo forma prin care să-şi exprime tristeţea sau spaimele ei de copil, probabil
retras, probabil timid, probabil neîncrezător în propriile forţe sau în cei din jur. Aceasta
este o ipoteză. Se prea poate ca „ideologia” transmisă şi receptată din muzica curentului
46
 emo, din moda şi crezurile adepţilor să-i fi acutizat sentimentul de ciută hăituită într-o
lume prea grăbită, prea rece, prea puţin înţeleasă şi dispusă să se facă înţeleasă.
Două caractere generale are această lume modernă: unul teoretic, altul practic 51.
Caracterul său teoretic este vedenia universului sfărâmat, scoaterea lui din mâna lui
Dumnezeu. Caracterul său practic este îndumnezeirea omului52. Caracterul teoretic, am
spus, e spargerea lumii lui Dumnezeu, dezarticularea ei din boltele cerului ptolemaic şi
substituirea concepţiei naturaliste, în locul concepţiei teologice a existenţei. Omul, care
până atunci păstra sentimentul că face parte dintr-o lume închisă, organică, ierarhizată,
dominată de relaţiile intenţionale ale legăturii lui cu Dumnezeu, pierde sensul totalităţii
existentei; se simte dintr-o dată fiu al haosului, aruncat într-o lume pierdută undeva în
universul nesfârşit, încercând cu disperare să descopere - în lipsa providenţei - măcar
permanenţa unei legi. Cugetul descumpănit şi care a pierdut încrederea în priza directă a
intelectului asupra unei lumi pe care îşi inchipuie că o fabrică din el însuşi lasă un
sentiment de goliciune a abstracţiei, ale cărui roade sunt: căderea în concret, setea de
experienţă, adaptarea omului la trăirea fragmentară. Omul pierde astfel şi sentimentul
transcendenţei; ideea că e pe pământ pentru un sens care depăşeşte viaţa lui precară de
aici; omul îşi organizează efortul tehnic în vederea realizării fericirii lui terestre,
substituind astfel vedenii transfiguratoare a mântuirii prin harul izvorât din întrupare,
mântuirea de jos în sus a omului prin efort propriu, de dominare a naturii, prin cultură.
Acesta e caracterul practic. Consecinţele răsturnării de paradigmă sunt:

1. La omul modern, acţiunea capătă un primat asupra contemplaţiei, homo faber triumfă
asupra lui homo sapiens.
2. A doua consecinţă, cu origini mai vechi, este spargerea comunităţii spirituale şi
prefacerea ei în societate atomistă, în asociaţie voluntară de interese limitate, cu toate
urmările ei. În fond, lucrurile izvorăsc aici de mai departe, din clipa în care catolicismul
51
Mircea Vulcănescu e puţin exaltat vorbind despre modernism: „S-a vorbit de o "revoltă a
sclavilor". Ar trebui vorbit mai exact cu Luther de o voinţa argheziană de a pipăi şi de a urla:
"Este!". În sfârşit, fapta omenească descentrată din axul vrerii divinului se rabate asupra
aventurii pentru un rezultat util. E vremea marilor navigatori, a marilor cuceritori de imperii
de peste mare. Nevoia lumii de "dincolo" ia acum forme concrete. Capitalismul se va naşte
din faptele lor şi-i va păstra peceţile trupeşti şi sufleteşti. Veacul al XVIII-lea nu va fi decât
perioada scolastică a vremilor moderne şi revoluţia franceză rodul ei în pârg. Iar prin reflexul
acesteia, talazurile vor ajunge până la noi, de-a lungul secolului al XIX-lea, al romantismului
şi al maşinii”.
52
Evident, o îndumnezeire laică.
47
opune, în comunitatea de dragoste a Bisericii, autoritatea externă, temporală, libertăţii
spirituale. Rădăcina acestei spărturi este aceeaşi cu cea care a provocat prăbuşirea Evului
Mediu: nerăbdarea de sfârşit! Voinţa de a grăbi împlinirea timpurilor. Amestecul omului,
cu planurile lui, în lucrarea lui Dumnezeu.
3 A treia consecinţă, izvorăşte din întâlnirea celei dintâi cu cea de-a doua. Omul setos de
existenţa concretă şi dispunând de putere ca mijloc de a o dobândi, însă lipsit de vedenia
unei ierarhii stabile de valori deosebite de propria lui făptuire şi care să se impună
acesteia, se risipeşte în fapta spre a dobândi puterea şi sfârşeşte prin a se robi cu totul ei,
pierzând astfel putinţa de a se mai bucura de existenţa posedată: „îngerul învârte piatra de
moară”. Am descris aici in linii mari o dramă pe care o putem regăsi in orice existenţă
„modernă”, cu trimitere deci şi la mişcarea EMO.
Funcţional, omul de azi, ca şi omul de la începutul timpurilor moderne, ca şi Adam,
e ameninţat în primul rând de propriul lui succes.Victoria aceasta este germenul tuturor
rătăcirilor care fac pe om neom în măsura-n care-1 împing să se îndumnezeiască. Tabla
valorilor morale ale omului modern, care a pierdut viziunea altei vieţi, căreia-i era menit,
e însă răsturnarea totală a făgăduielii de bucurie în suferinţă. Ele izvorăsc direct din
mentalitatea demiurgică pe care am înfăţişat-o şi sunt roadele spirituale ale prăbuşirii
lăuntrice ale unui om care a pierdut o dată cu sentimentul transcendenţei şi adevărata lui
idee despre sine, aceea că era chemat la viaţa pentru alte minuni decât aceea de a se robi
căutarii. Este, în primul rând, această îndumnezeire a omului şi acest amestec al lui în
lucrarea dumnezeiască a mântuirii, căutând automântuirea. Astfel, au loc metamorfoze
spirituale care conduc la:
1. Pierderea sentimentului transcendenţei, care îl lasă pe om în lume singur şi fără sens şi
introduce anarhia în înţelegerea lumii.
2. Pierderea sensului întrupării, răpeşte omului aşteptarea sfârşitului, îl desface din rostul
lui şi-i orientează făptuirea asupra îmbunătăţirii vieţii de aici. În locul transfigurării
lucrurilor în Dumnezeu, el aşteaptă mântuirea printr-un anumit gen de cultură (a se citi
„incultură”) şi căutarea suferinţei.
Dar, ceea ce pierde prin aceasta lumea modernă este tocmai înţelegerea sensului real
al suferinţei. În lumea omului modern, durerea nu are loc în formulele consacrate, ci i se
conferă valenţe cel puţin ciudate, dacă nu chiar patologice. Omul, tânărul, moare în

48
 primul rând launtric, deznădăjduieşte, iar de aici mai e doar un pas spre suicid. Înţelege
acum rostul fericirii pământului şi setea omului, care-şi ştie zilele numărate, pe-o planeta
pierdută în puzderia materiei născută fără rost. El a ajuns sa aibă conştiinţa existenţei sale
proprii şi a valorii ei , şi pe aceasta luptă s-o înveşnicească doar cu patima deznădăjduită
a celui fără apărare, a cărui moarte de tot nu e decât amânată. Lumea caută cu pasiune
bucuria şi fericirea dar, în acelaşi timp, este plină de multiple forme de înrobire. Lumea
noastră tânjeşte după viaţă bogată şi intensă, dar, în acelaşi timp, agenţii şi indicii morţii
sunt prezenţi pretutindeni. De fapt, cea mai realistă percepţie a acestei lumi este dată de
constatarea propriei ambiguităţi şi contradicţii”53.
In ultimii ani, accesul tot mai larg al publicului la internet si la site-urile retelelor
sociale ca MySpace, Facebook si Bebo a insemnat si ca influentele la care sunt
expusi adolescentii nu mai sunt limitate de distantele geografice.
Desi acest lucru poate avea efecte pozitive, profesorul Stephen Briggs, clinician in
sectia pentru adolescenti a Tavistock Clinic, spune ca poate afecta si negativ modul in
care se dezvolta adolescentii. Avand la indemana telefoanele mobile, internetul si
Facebook poti crea o lume virtuala cu care nu mai esti niciodata singur, spune el.
Inseamna ca nu mai esti invizibil – si asta nu-i mai permite unui adolescent sa traiasca
acel sentiment de a fi un pic aparte, avand posibilitatea de a se regasi pe sine.Inseamna ca
nu mai ai sansa de a te maturiza singur, de a sti cine esti.
Cazurile pe care le exemplficăm, extrase de pe diverse site-uri, sunt extrem de
dureroase, dar exprimă o realitate:

„Nu vom sti niciodata exact ce a determinat comportamentul lui Hannah Bond in
acea noapte tragica de septembrie de anul trecut. La ancheta desfasurata in Maidstone,
Kent, Vanessa Everett, directorul scolii Mascalls Secondary School in care invata
Hannah, a recunoscut ca existau probleme cu adeptii emo care se automutilau.Everett
considera ca fiind „probabil“ faptul ca Hannah a fost influentata de alta fata emo de la
aceeasi scoala care incercase sa se sinucida cu un an in urma.Conform unui elev, aceasta
era prietena apropiata cu Hannah si una dintre multii elevi adepti emo. Numarul de baieti
si fete care par sa fie atrasi de emo este incredibil de mare, a spus elevul. Cred ca intre 15
53
† Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Misiunea în Europa de astăzi – mărturisirea lui
Hristos într-o lume contradictorie, în „Teologie şi viaţă”, anul VI (LXXII), nr. 7-12, 1996, p. 31.
49
si 20 la suta dintre elevi sunt emo. Un baiat din clasa mea li s-a alaturat de curand si s-a
schimbat complet.Era un baiat normal, dar acum se mutileaza, si-a vopsit parul negru si
poarta haine negre, acoperite de un pardesiu negru foarte lung. Are pe brate o multime de
plasturi, cicatrice si urme de taieturi. Am incercat sa-l intreb despre asta, dar m-a ignorat.
S-a dovedit si ca, in lunile de dinaintea mortii ei, Hannah incepuse sa foloseasca mai mult
internetul, navigand in secret pe web de pe laptopul familiei. Mama ei a declarat
anchetatorilor: Cu vreo luna inainte [de moartea Hannei] am observat ca era dependenta
[de internet]. Avea o dorinta nepotolita de a fi mereu online. In noaptea mortii ei, Hannah
isi petrecuse seara la casa unui prieten – care era tot un emo, care se taiase si el,
spunandu-i mamei lui: Suntem emo, toti facem asta. Hannah ar fi vrut sa doarma la el
peste noapte si s-a suparat ca a trebuit sa plece. Cand au ajuns acasa, doamna Bond i-a
spus Hannei sa se duca la culcare, adaugand ca vor discuta despre asta a doua zi
dimineata. Adolescenta s-a intors catre ea si i-a spus: Imi vine sa ma omor. Izbucnind in
lacrimi, doamna Bond i-a spus anchetatorului: Cred ca i-am spus : „Nu fi prostuta – vom
vorbi despre asta maine dimineata”.

O ora mai tarziu, doamna Bond a intrat in dormitorul fiicei ei din casa familiei,
aflata in East Peckham, langa Maidstone, si a descoperit trupul fara viata al Hannei
spanzurat de marginea metalica a patului ei suspendat. Explicand verdictul de sinucidere,
legistul Roger Sykes a spus: Devenise obsedata de mania emo si folosea internetul, ceea
ce i-a permis sa contacteze alti adepti emo din toata lumea, mai ales din America. Dar era
o fata foarte placuta, care avea multi prieteni si se descurca bine la scoala. Ca sa folosim
cuvintele mamei ei, avea toate motivele din lume ca sa vrea sa traiasca. Conotatiile emo
care se refera la moarte si infatiseaza ca fascinanta sunt foarte tulburatoare. Moartea nu
este deloc fascinanta; inseamna doar o pierdere tragica a unei vieti foarte tinere. Cei 200
de prieteni si membri ai familiei care au participat la funeraliile Hannei ar spune fara
indoiala acelasi lucru. Dar nu toata lumea pare sa fi invatat aceasta lectie. Intr-o carte de
condoleante amplasata la scoala la care invata Hannah, un elev a lasat urmatorul mesaj:
Sper sa te bucuri de parada neagra. Naivitate, inducere in eroare sau pur si simplu
prostie?”

50
 Sociologul Daniel Bell afirma că secularizarea reprezintă «un proces vag, al
dizolvării şi diferenţierii societăţii moderne, prin care religia devine tot mai mult credinţă
personală ».54
Emile Durkheim defineşte secularizarea ca un declin al religiei, declin care se
manifestă pe mai multe nivele: «pierderea puterii de catre Biserică, separarea de stat,
trecerea grupurilor religioase la grupuri autonome, incapacitatea instituţiilor religioase de
a-şi aplica regulile asupra instituţiilor civile şi, mai general, pierderea controlului asupra
vieţii indivizilor, depărtarea intelectualilor de Biserică, incapacitatea Bisericii de a
produce o elită intelectuală ».55Iată că efectele ei se fac resimţite şi în palierul generaţiei
tinere, efectele ei nebănuite până acum ducând la apariţia acestei forme de revoltă
extremă.
În acelaşi ton cu Durkheim, sociologul L. Shiner deosebeste şase sensuri ale noţiunii
de secularizare : secularizarea ca declin al credinţei, până la crearea unei societăţi din care
credinţa sa lipsească ; secularizarea ca schimbare a preocupărilor grupurilor diverse
pentru lumea de dincolo în favoarea acesteia ; secularizarea ca separare a ideilor şi
instituţiilor religioase de celelalte părţi ale societăţii ; secularizarea ca transpunere a
credinţelor şi preocupărilor de provenienţă divină in activităţi cu conţinut laic, secular ;
secularizarea ca pierdere a sensului sacru al lumii ; secularizarea ca trecere de la o
societate bazată pe concepţii religioase la una seculară56.
Părintele noţiunii de secularizare în sociologie, Max Weber, oferă trei definiţii ale
termenului :
1.-ca pierdere a controlului de către instanţele religioase asupra anumitor sectoare ale
vieţii sociale ;
2. -ca trecere a unui grup de la versiunea sa religioasă la versiunea sa profană ;
3. - ca diminuarea la scară mondială a caracterului religios al societăţii57.

54
Daniel Bell, Die grosse Erneurung : Religion und Kultur, in nach-industriellen Zeitalter, in
’’Die Zukunft der Westlischen Weld’’, 1976, p. 178-206.
55
Daniele Hervieu Leger, La religion pour memoire, CERF, Paris , 1993, p. 38.
56
L. Shiner, The concept of secularization in empirical research, in Journal for the Scientific of
Religion, vol.4, nr.2/1967, pp.207-220, apud Mircea Mandache, Procesul de secularizare şi
modernizarea societaţii europene, Mandache Mircea, în Revista Româna de Sociologie, nr.1-
2/1999 p. 26.
57
M. Mandache, art. cit., p. 29.
51
 Deşi majoritatea copleşitoare a sociologilor şi teologilor văd secularizarea ca un
fenomen opus religiosului, găsim şi câteva excepţii. Una dintre acestea este Friederich
Gogarten, care în cartea sa, ’’Destinul şi speranţa lumii moderne’’ (1953) afirma că
secularizarea este o consecinţă firească a credinţei creştine, în sens pozitiv, conform Sf.
Pavel care spune : ’’toate sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos al lui
Dumnezeu’’(I Cor.3.22-23). Astfel, lumea devine un spaţiu destinat lucrării libere şi
responsabile a omului. Sensul pozitiv al secularizării se păstrează atunci când omul îşi
asumă lucrarea sa istorică în Hristos. Dacă această lucrare e realizată în afara unei relaţii
cu Hristos, secularizarea devine secularism, ce coincide cu pierderea credinţei şi
’’decreştinarea’’ lumii58. Vedem deci că secularizarea este un concept ce nu poate fi
analizat izolat de aspecte precum modernitate, globalizare, individualism, laicizare,
pluralism.
S-a lansat astfel o paradigmă a secularizării : cu cât modernitatea avansează, cu atât
spiritualul dă înapoi. Sugestivă pentru această relaţie modernitate-spirit este observaţia
teologului protestant olandez Hoekendijk, care spune chiar cu o notă de umor : “Când s-a
pus prima piatră a cetăţilor industriale moderne, Biserica n-a participat la ceremonie”59.
Secularizarea este susţinută, dar în acelaşi timp determină globalizarea. Desacralizându-
se, demitizându-se societatea, oamenii relativizează mai uşor concepte, obiecte, locuri
etc, fapt ce favorizează globalizarea, uniformizarea. La rândul ei, globalizarea
delocalizează şi rupe legăturile comunitare care raportau spiritualul la colectivităţi şi la
spaţii determinate, generând formule aberante de exprimare, aşa cum este şi mişcarea
EMO de care ne ocupăm.

58
Pr. Gh. Popa, Comuniune şi înnoire spirituală în contextual secularizării lumii moderne, Ed.
Trinitas, Iaşi, 2002, p. 14.
59
Petru Berar, Religia in lumea contemporană, Ed. Politică, Bucureşti, 1976, p.54.
52
 III.3. Soluţii instituţionale

Familia, „celula de bază a societăţii” (dacă ar fi să folosim o

arhicunoscută sintagmă) îşi pierde, pe zi ce trece, atribuţiile şi semnificaţiile de altă
dată, prin degenerescenţa produsă la nivelul relaţiilor dintre parinţi şi copii, dar mai ales
prin preponderenţa dominantă a valorilor materiale asupra celor spirituale. Procesul de
maturizare spirituală şi căutare a propriei identităţi presupune modele tot mai greu
decelabile într-o societate care nu se mai regăseşte pe sine. Şi cum societatea nu-i face o
oferta convingătoare, tânărul intră în ceea ce se numeşte criză de legitimitate. În opinia
teologului catolic Roman Bleistein „fascinaţia noilor mişcări religioase constă tocmai în
faptul că ele încearcă să-i facă o ofertă alternativă … pentru că există trei riscuri în
procesul de căutare a propriei identităţi: 1 - confuzia de identitate, 2 - totalizarea şi 3 -
regresia”60.

60
Roman Bleistein, Gefährdete Identität, în L. Zinke, „Religionen am Rande der Gesellschaft-
Jugend in Sog neuer Heilsversprechungen”, München, 1997, p. 33. citat de Pr. Prof. Dr.
Nicolae Achimescu, în Noile mişcări religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 38.
53
 Să le analizăm pe rând, pentru că împreună pot contribui decisiv la înţelegerea
mecanismelor care declanşează marile mutaţii în plan religios la care societatea
contemporană este martoră:

1. Confuzia de identitate, apare atunci când supraoferta obiectelor de identificare

şi „ideologiile” contemporane nu mai sunt orientate suficient de către societate. Această
supraofertă, produce prin neselectivitate (condiţionată de factorii şi eficienţă
educaţională), la o confuzie de roluri şi la incapacitatea omului de a fi statornic în plan
social, profesional, religios.

2. Totalizarea este procesul prin care individul, în loc să-şi găsească o sinteză între
propriul său eu şi mediul social în care trăieşte, alunecă spre o alternativă, tocmai pentru
a se elibera de tirania nesiguranţei în care trăieşte. La rândul ei, totalizarea îmbracă fie
forma unei supralicitări a identitaţii colective (iar de aici până la anarhism sau violenţă
nu mai este decât un pas), fie prin supraidentificarea cu „eroi“ sau „lideri” idealizati (a
se vedea, spre exemplu, rezultatele statisticilor contemporane cu privire la influenţa pe
care „modelul Becali” îl are asupra tinerei generaţii). Statisticile sunt îngrijoratoare!
Ambele direcţii enunţate mai sus pot duce până la o aparent completă anulare a propriei
individualităţi şi pot, de asemenea, determina apariţia celui de al treilea fenomen,

3. Regresia, adică evadarea din prezent şi reîntoarcerea la tipuri primitive de

comportament.

Riscurile majore vin din ceea ce generează acest mod de comportament, pentru
că individul ajunge într-un fel de ghettou, într-un cerc, care, prin supralicitare, conduce
la pierderea credinţei şi a manifestărilor normale ale religiozităţii, metamorfozate tragic
în fanatism 61. Acest tip de grupări promovează un pseudoprofetism aşezat la periferia
societăţii ce atentează la valorile consacrate ale credinţei marii majorităţi, pentru că
„ofertele“ lor includ: un promotor, un cadru de viaţă rigid, organizat după criterii
drastice din punct de vedere religios-emoţional, cu accent preponderent pe relaţiile
interumane, şi o ideologie care fascinează prin simplitate sau exotism.

M. Mildenberger, Die religiöse Revolte. Jugend zwischen Flucht und Aufbruch, Frankfurt am
61

Main, 1979, p. 223 sq., citat de Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, în op. cit., p. 39.
54
 Apare, în chip firesc, întrebarea, de ce, cum sunt posibile asemenea evoluţii?
Răspunsul, sau cel puţin un răspuns parţial ar putea sta în facilitatea acestor noi modele
de comportament, care sunt mai uşor acceptate de tânăra generaţie (şi, din păcate, nu
numai la aceasta), în comparaţie cu orientările şi normele tradiţionale.
Potrivit studiilor psihologilor, cei mai mulţi adepţi ai acestora sunt tineri
necasatoriţi, adolescenţi care traversează perioade de criză şi care se află într-o stare
intermediară, de trecere în altă perioadă a vieţii. Problema decisivă devine alta în acest
context: dacă aceste momente de debusolare ramân un simplu episod în viaţa tinerilor,
fară consecinţe deosebite, sau dacă nu cumva vor conduce la marginalizare, fanatism şi
criminalitate, mutilare şi suicid.
Mulţi contemporani sunt dezorientaţi şi dezămăgiţi în ceea ce priveşte propria
lor viaţă. Nu vom insista asupra motivelor, ci mai ales, vom accentua soluţiile pe care
indivizii debusolaţi le caută la această situaţie. De aceea, omul postmodern îşi caută
proprii săi „profeţi” care să-i arate calea spre ieşirea din criză. Fireşte, nu este vorba de
profeţii biblici, pentru că secularismul modern a închis cu putere „poarta spre cer”, spre
un Dumnezeu alungat în transcendent. Duhul protestatar al veacului acestuia a scos la
lumină, ca dintr-o cutie a Pandorei, problema locului, rostului şi dreptului omului în
lume, raportându-l la alt om, ca individ, al naturii umane atomizate, naşte manifestări de
individualitate, pe care societatea nu poate şi nu trebuie să le ignore. Dar, pentru a găsi
soluţii, trebuie să afli cu ce anume te confrunţi.
De exemplu, Mela are 21 de ani. Este emo, iar pe mâna stângă are o cicatrice,
spune ea, dobândită în urma unei tentative de sinucidere, de acum 3 ani. Ea se numără
printre puţinele adepte alte curentului emo care au acceptat să vorbească despre stilul lor
de viaţă. Un stil extrem de controversat, pe seama căruia circulă, în ultima perioadă, o
sumedenie de mituri şi poveşti .Deşi, “curent” nu este, neapărat o definiţie corectă
pentru emo. La fel cum nu-i poate caracteriza nici cuvântul “grup” ori “mişcare”.
Îmbrăcaţi în negru, cu părul zburlit, machiaţi intens, aparent neîngijiţi şi nespălaţi, de îi
vezi pe stradă, îi poţi confunda destul de uşor cu rockerii. Atâta doar că agresivitatea e
înlocuită de melancolie, deprimare. Ei sunt sinucigaşii de serviciu ai lumii
contemporane. Sau cel puţin aşa cred cei mai mulţi despre ei. Şi dacă aşa cred, de ce să
încerci să-i înţelegi?

55
 E mai uşor să faci bancuri pe seama emo ori să-i ignori :“Ce e mai frumos decât
50 de emo bătuţi în cuie într-un copac? Un emo bătut în cuie în 50 de copaci”./ “Ce
trebuie să-i spui unui emo, în faţă la Mall, ca să plângă? Orice”./ “Cum dai un emo jos
din copac? Tai frânghia”.
Acestea sunt câteva dintre cele mai cinice glume care circulă pe Internet la adresa
emo. Şi astfel, distanţa dintre emo şi oamenii “normali” continuă să crească. Sinucigaşi,
neîngrijiţi, nespălaţi, deprimaţi, drogaţi, masochişti, gay sau lesbiene. Acestea sunt doar
câteva dintre credinţele care există despre emo. Cât este adevăr şi cât poveste în toate
aceste credinţe? Cotidianul Clujeanul a încercat să afle toate aceste lucruri direct de la
emo. Lucru extrem de dificil, deoarece emoiştii se lasă destul de greu convinşi să
vorbească. Pentru că, respinşi fiind de cei din jur, îi resping la rândul lor pe cei care vor
să se apropie de ei. Şi totuşi, sub protecţia protejării identităţii reale, câţiva dintre ei au
vorbit.

Părinţii sunt de vină?

Revenim la Mela, care are 21 de ani. A venit la Cluj din Odorheiul Secuiesc, este
studentă la „turism” şi lucrează într-un club din oraş. Ea spune că a ajuns „emo-kid” în
jurul vârstei de 17 ani, în urma problemelor pe care le-a avut cu părinţii. „Se certau des
şi, deşi m-au neglijat tot timpul, aplicau controale stricte. Nu m-au lăsat niciodată să
iau vreo hotărâre în legătură cu viaţa mea“, suţine Mela.“La sfârşitul clasei a IV am
vrut sa merg la Şcoala de Arte, pentru că îmi plăcea foarte mult să desenez şi chiar
desenam foarte frumos, dar nu m-au lăsat. Astfel desenele mele de copil s-au
transformat involuntar în păduri arse, copaci fără frunze, feţe triste. Nu îmi impuneam
să desenez ceva trist. Pur şi simplu desenam ce simţeam şi numai la sfârşit realizam ce
ieşea din mâna mea” povesteşte ea. Apoi, mai zice Mela, în locul unui liceu cu profil
uman pe care şi l-ar fi dorit ea, părinţii au decis s-o dea la unul de matematică-
informatică.Tot părinţii ar fi de vină, susţine Mela, şi pentru interdicţia de a învăţa să
cânte la chitară. În primii ani de şcoală a fost la pian, dar în liceu a vrut să înveţe să

56
cânte şi la chitară. ”Pur şi simplu nu au vrut să ma lase să învăţ şi chitara. Mi-au zis doar
că pian mi-am ales, pian să învăţ. Aşa că m-am văzut obligată să învăţ singură să cânt la
o chitară veche, care fusese a tatălui meu, când părinţii nu erau acasă”.

„N-am ales eu să fiu emo”

Care au fost consecinţele acestor impuneri? ”Nu eram o adolescentă ca toate

celelalte. Nu aveam voie să ies în oraş, să dorm la colege sau să vină ele pe la mine. Nu
puteam să mă îmbrac cum vreau, să am unghii lungi, să mă machiez... Niciodată nu am
avut vreun cuvânt de spus cu privire la persoana mea”. Frustrarea şi deprimarea au
apropiat-o, iniţial, de stilul rock, dar de piesele mai liniştite, triste: “Am o verişoară mai
mare care asculta rock. De atunci aveam o afinitate pentru acele piese rock care erau
lente, triste. În ele mă regăseam, cu ele mă identificam perfect. Eu nu vreau să fiu
“emo”, n-am ales să fiu “emo”, pur şi simplu aşa sunt”.

Mela : “Muzica emo este tot muzică rock, însă piesele sunt mult mai triste,
deprimante. Acestea pot vorbi şi despre sentimente frumoase, cum ar fi dragostea, însă
mesajul este mereu unul trist. «Emo» vine de la « emotional », deci reprezintă o stare
apatică, de tristeţe, şi ne caracterizează pentru că suntem mai sensibili, înconjuraţi de
probleme şi ne refugiem în stilul ăsta de muzică, cu care ne identificăm perfect”
Nici după ce a ajuns la facultate, relaţia cu familia ei nu s-a îmbunătăţit „Ultima
dată când am fost acasă, am fost cu familia la pădure. A fost într-una din zilele în care
nu aveam chef de vorbe, aşa că m-am retras să ascult muzică. Atunci mătuşa mea a
întrebat-o pe mama de ce sunt aşa de schimbată, aşa de singuratică. Părinţii mei nu se
gândesc însă că poate şi ei au o vină pentru felul în care mă comport. Niciodată nu s-au
gândit, dar nici eu nu le-am zis nimic, nu le-am reproşat ceva”.
Din punct de vedere profesional, lucrurile sunt la fel de neclare pentru Mela. A
început Facultatea de Litere, dar după un an trecut la Turism, unde este studentă acum

57
în anul II. „Oricum, încă nu ştiu ce vreau să. Mi-ar plăcea să fiu ghid turistic, dar mai
întâi vreau să-mi fac ordine în viaţa personală.”. Referindu-se la părinţii ei, Mela spune
că doar mama ei ştie că a renunţat la Litere, tatăl ei ignorând acest lucru „Mă mir că nu
se aşteaptă să-l chem la absolvire”, spune ea. Fata găseşte motive de depresie şi în viaţa
amoroasă. În urmă cu căţiva ani, ea a trăit o poveste de iubire cu un băiat care nu era
emo, iar acum suferă din din cauza altui băiat: „De 6 ani sufăr după un băiat, cu care mă
impac, mă despart şi tot aşa o ţinem. În urmă cu vreo 3 ani am încercat să mă sinucid
din cauza asta... Mi-am tăiat venele cu un briceag, dar el m-a găsit şi avut grijă să-
mi revin”, îşi minteşte ea, arătându-şi mâna stângă, unde puţin mai jos de încheietură,
se vede o cicatrice albă de câţiva centimetri. De altfel, adaugă ea, de atunci nu a mai
avut tendinţe sinucigaşe. Există, însă, şi un lucru plăcut în viaţa Melei - chitara: „Chitara
este instrumentul nostru caracteristic. Ea ne reprezintă. De multe ori doar ţin chitara în
braţe, fără să cânt, şi simt că mă liniştesc pe loc”.Mela crede că izolarea emoiştilor vine
de la faptul că ceilalţi râd şi îşi bat joc de ei, fără a încerca să-i înţeleagă. „Ei ne exclud,
ei se feresc de noi, de aceea părem izolaţi; nu noi alegem să fie aşa”. Ea încearcă să
contrazică şi un alt mit legat de emo, conform căruia cei mai mulţi dintre ei ar fi gay sau
lesbiene. „Îi adevărat că uneori fetele se sărută între ele şi băieţii între ei, dar asta nu
înseamnă că toţi sunt pe invers. Faptul că băieţii sunt mai efeminaţi, nu-i face gay.
Pur si simplu ne distrăm... nu ştiu de ce, probabil căutam afecţiune”.
Nici la locul de muncă Mela nu a scăpat de prejudecăţi, deşi la interviu au
acceptat-o aşa cum arată şi nu i-au făcut nicio observaţie: „Am avut probleme cu şefii
din cauza aspectului meu fizic. Ei credeau că lumea se sperie de mine, însă dovada că
îmi fac bine treaba este faptul că foarte multă lume mă recunoaşte pe stradă, îmi
zâmbeşte, unii vin în club doar când lucrez eu şi, mai ales, bacşişul pe care îl număr la
sfârşitul zilei, şi care nu este deloc nesemnificativ”, spune ea.

„E logic să caut înţelegere în altă parte”

58
 Fata susţine că a încercat de multe ori să se schimbe, dar că nu a găsit niciun alt
stil care să o reprezinte, nicio altă muzică : „Am încercat de multe ori să mă îmbrac
altfel, să ascult altă muzică, dar nu mi-a ieşit niciodată. Nu mă regăsesc în alt stil, nu
sunt eu. Mulţi spun că arăt aşa şi sunt aşa tristă pentru că sunt drogată, dar cearcănele
pot fi şi de la oboseală, nu doar din cauza consumului de droguri. Dacă sunt fericită, tot
din cauza drogurilor trebuie să fie... În condiţiile ăstea îi logic să ma îndepărtez de
lumea care mă cataloghează drept drogată şi să caut înţelegere şi minţi deschise în altă
parte”, mai zice Mela. Mela despre ce se ştie sau se crede despre emo :
- „emo” vine de la „emotional”, adică persoană mai sensibilă, mai uşor de impresionat

- curentul emo a apărut în anii 80 - 90, ca subgen al rockului.

- adepţii stilului emo se numesc „emo kids”.

- potrivit dicţionarului englez “The Urban Dictionary”, „emo kids” sunt cei care se
îmbracă exclusiv în negru, refuză orice urmă de drăgălăşenie, sunt teribilişti şi le place
să îşi pictzeze unghiile în negru.
- un „emo kid” este un amestec de goth, rock şi punk.
- formaţii emo: Tokyo Hotel, Dashboard Confessional, A Fire Inside, Fall Out Boy,
Funeral for a Friend, My Chemical Romance, Panic at The Dico, Taking Back
Sunday etc.

- că au tendinţe sinucigaşe.

Atitudinile faţă e EMO sunt diametral opuse, funcţie de percepţia şi de nivelul de

informare, de „modelul” propriu:
Claudia Sălicean, profesoară de română de 11 ani, la Liceul „Bathory Istvan” din
Cluj, a văzut cum fetiţa de 12 ani a unor prieteni se schimbă, devenind emo. „A început
să se îmbrace în haine negre, camera îi este tapetată de postere cu membrii formaţiei
Tokyo Hotel (foto), membri pe care, să fiu sinceră, mi-a fost greu să-i încadrez într-un
sex”, povesteşte profesoara. „Problemele au debutat când fata a început să
chiulească tot mai des. Minţea că îi bolnavă ca să stea acasă şi să nu meargă la şcoală

59
şi stătea zilnic pe afară cu prietenii până la ora 11-12. Am încercat să vorbesc cu părinţii
micuţei, să-i fac să fie mai atenţi la comportamentul ei, însă aceştia s-au arătat foarte
reticenţi şi mi-au dat de înţeles că nu se întâmplă nimic ieşit din comun”, susţine
Claudia Sălicean. Ea a adăugat că aceştia s-au arătat chiar deranjaţi că cineva din
exterior se bagă în problemele lor, pe care preferă să le rezolve în familie. „Ei nu au
găsit nimic ieşit din comun în faptul că o fată de 12 ani stă aşa de mult afară. Degeaba
am încercat să le deschid ochii, că nu am avut cu cine vorbi. La fel e şi feţiţa de inchisă
în ea, nu vrea să vorbească”.

Categoriile de părinţi

Din acest motiv, profesoara consideră că părinţii au cea mai mare parte din
vină pentru comportamentul copiilor lor: „De când lucrez în învăţământ mi-am dat
seama că sunt trei categorii de părinţi: cei interesaţi de copii lor, cei neinteresaţi care
acuză mereu lipsa timpului liber pentru a-şi justifica minima intervenţie în viaţa copiilor
lor, iar cea mai rea categorie e, după părerea mea, cea a părinţilor care sunt conştienţi că
ceva nu e în ordine cu copii lor, însă se fac că nu văd şi aşteaptă să treacă totul de la
sine”, spune Claudia Sălicean.

„Surprinsă de cum gândesc tinerii”

Ea a avut şi o discuţie cu elevi de clasa a 12-a legată de emo şi s-a declarat

surprinsă de atitudinea elevilor care îi acuzau vehement pe emo doar pe baza celor
vehiculate în presă, fără să se informeze sau fără să cunoască astfel de persoane. „Am
rămas surprinsă să văd că tinerii, care se presupune că sunt deschişi la minte şi la
noutăţti, se ridică împotriva celor de vârsta lor doar pentru că sunt adepţii unui stil de
muzică. Dacă ei au un astfel de comportament, la ce să ne mai aşteptăm de la cei mai în
vârstă, care majoritatea sunt încă sub influenţa comunismului?”, se întreabă profesoara.
„Când aud că o fetiţă de 12 ani s-a aruncat de la balcon pentru că era adepta
stilului „emo”, oamenii cataloghează direct adepţii acestui stil drept nişte
sinucigaşi, fără doar şi poate. Dar cine încearcă totuşi să vorbească cu ei, să îi asculte
60
şi măcar să încerce să-i înţeleagă? Nimeni”.

„Nu ar trebui să ne facem o problemă pentru ei”

Referindu-se la elevii cărora le predă, Claudia Sălicean susţine că nu a depistat

încă niciun „emo-kid”, însă sunt într-adevăr mulţi adepţi ai stilului rock. „Mi se pare
abosolut normal ca la vârsta de 14-15 ani tinerii să încerce să se afirme printr-un fel sau
altul, să înceapă cu rebeliunile împotriva părinţilor, a profesorilor şi a tot ce înseamnă
reguli şi interdicţii; fiecare generaţie a avut un curent caracteristic. Adepţii stilului rock
de la noi din şcoală de diferenţiază de ceilalţi elevi doar prin îmbrăcăminte, păr şi
machiaj. În rest, la comportament şi la învăţătură sunt exact la fel, dacă nu chiar mai
buni unii dintre ei. Aşa că nu văd de ce ar trebui să ne facem probleme pentru ei, cât
timp se comportă absolut normal”, concluzionează profesoara de la „Bathory Istvan”.
„Dacă părinţii de limitează doar la impunerea de reguli şi de restricţii, copiii vor fi
din ce în ce mai tentaţi să le încalce, pentru a afla ce se ascunde în spatele lor. Şi aşa
încep încet să piardă controlul propriilor copii, până când, la un moment dat, se vor
uita la ei ca la nişte străini” . Claudia Sălicean, profesoară de română.

Fiecare are dreptul la exprimare liberă

Cum îi văd însă ceilalţi pe adepţii emo? Dana are 20 de ani, este studentă în
anul I la Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, şi este adepta
stilurilor rock şi punk de aproximativ 8 ani. Referindu-se la emoişti, Dana consideră că
trăind într-o ţară democratică, fiecare are dreptul la exprimare liberă, atâta timp cât nu-i
afectează pe cei din jur. „Eu nu consider că ar trebui să-i judecăm aşa de aspru, cum se
întâmplă în ultima vreme”, susţine Dana, adăugând că „ar fi mai eficient şi mai necesar
dacă am mediatiza la fel de mult şi problema „manelarilor”. La fel se bine se pot
sinucide şi cei care ascultă acest gen de muzică, în care versurile vorbesc numai despre
dezamăgire, pseudo- dragoste etc”. Ea este de părere că tinerii simt nevoia de a se
învârti în jurul unui curent muzical, cum s-a întâmplat şi în anii ’60, cu explozia
subculturii hippie.
61
”Emo” nu au stil”

Cât despre stil, Dana consideră că „emo-kids” nu au unul propriu.”Spre deosebire

de rockeri şi punkeri care au trăsăturile bine stabilite, emo sunt influenţaţi de ambele
stiluri, luând din fiecare câte o parte importantă : hainele negre de la rockeri, combinate
cu culori mai deschise ca punk-erii, părul lung, negru sau vopsit în negru, specific rock-
ului, ori ras şi vopsit în mai multe culori, specific punk-ului etc.”
„Spre deosebire de rock, muzica emo insistă pe nagativism şi interiorizare în general,
dar sunt şi altfel de melodii, cum ar fi My Chemical Romance – I’m not okay”,
precizează Dana. Ea mai spune că lumea nu ar trebui sa exagereze cu opiniile despre
această subcultură, atata timp cât nu e afectată şi cât timp nu sunt foarte bine informaţi.
„Să nu facem o pseudo-tragedie dintr-o sinucidere, deoarece numărul sinucigaşilor
creşte de la o zi la alta, dintre care majoritatea sunt oameni „normali”, nu „emo-kids”.
Părerea mea este că se merge deja prea departe cu criticile şi comentariile", încheie
Dana.

Tinerii tristi, cu varste intre 11 si 17 ani, cu haine si frizuri ciudate, care-si spun
"emo" sunt mai degraba ironizati de societate decat luati in serios. Despre ei se fac
frecvent bancuri, iar pe internet a aparut chiar si un site in care copiii emo sunt
prezentati sub forma unor caricaturi. Psihologii spun insa ca acesti tineri au probleme
reale, care, ignorate, pot duce la tragedii, automutilari sau chiar sinucideri si ca de vina
sunt mai multi factori, printre care implicarea superficiala a parintilor in educatie si
reducerea comunicarii tinerilor doar pe internet. La randul lor, profesorii afirma ca de
fapt problemele tinerilor emo apartin unei generatii intregi. "Sunt copii crescuti cu cheia
la gat, au parinti care, in goana dupa bani, ii neglijeaza. Devin generatii lipsite de
afectivitate. De la elevi am aflat ca adeptii stilului emo se taie pe maini, au tendinte
sinucigase, plang mult si cred ca nu au nici un rost in viata", spune profesorul Ioachim
Hatieganu de la Liceul Nicolae Iorga din Bucuresti. Cultura "emo" a aparut in anii '80 in
Statele Unite si Marea Britanie printre adolescentii care ascultau un anumit gen de
62
muzica. Adeptii curentului se caracterizeaza prin inclinatia spre suferinta si au chiar
tendinte sinucigase. si in Romania au existat doua cazuri tragice: o fetita de 12 ani din
Bucuresti s-a aruncat de la balcon, iar un adolescent de 17 ani, din Bihor, s-a spanzurat.
"Dupa ce fetita din Bucuresti s-a aruncat de la balcon, a inceput sa se vorbeasca in
Romania de stilul emo", spune o fata in varsta de 17 ani, originara din orasul "Unde
Nimeni Nu a Auzit de Emo", dupa cum s-a recomandat ea insasi pe o pagina de internet.
Am aflat mai tarziu ca se referea la Deva. Tanara zice ca nu este chiar emo, desi a avut
"multe probleme in familie". Ii place sa arate ca ei. In schimb, fostul ei prieten este emo
inca de la varsta de 15 ani. "A avut dificultati in familie si inca are, e sensibil si plange
ca sa se descarce", explica fata. Baiatul a fost plecat in America impreuna cu parintii lui
si de acolo a importat acest stil de viata pentru care avea afinitati cu mult inainte de a-i
sti denumirea.

Prietenul fetei invata la o facultate particulara de Drept, unde a intrat cu o nota putin
peste medie. Este in continuare foarte trist si il supara, pe deasupra, si "profii" care ii
spun sa se tunda sau macar sa-si dea parul de pe fata. Nici parintii sai nu se pot impaca
cu latura emo. "De cand au fost cazurile de sinucidere, ei considera ca toti emo se
sinucid", imi mai spune fata intr-o discutie purtata pe messenger.
Tanara imi povesteste ca muzica il influenteaza pe amicul ei, dar cartile mai putin,
fiindca nu prea citeste. Nici ea nu se omoara cu lectura, a citit mai demult "Crima si
pedeapsa" a lui "Dostoevsky", care i-a placut. Ea spune ca vrea sa urmeze aceeasi
facultate la care este si prietenul ei, din empatie, dar si din pragmatism, deoarece are
garantat ajutorul parintilor dupa terminarea scolii.

Nu atat de sigur pe viitor este insa "Emo Kid", un tanar din Baia Mare cu care am
discutat tot pe internet. Şi el are o pagina web cu poze cat mai emo ale sale. Isi descrie
cu litere multicolore stilul vestimentar: "Pantalon negru, tricou negru, par pe jumatate de
ochi si piercing". Baiatul a descoperit cultura emo cu 2-3 ani in urma pe internet, unde a
ascultat muzica preferata de adeptii stilului si a vazut scurtmetraje cu ajutorul Youtube
si Google. Acum are 20 de ani, a ramas corigent la matematica, fiindca nu i-a placut
materia. Nu are preferinte asupra vreunei facultati. I-am propus un exercitiu de

63
imaginatie: cum se vede peste 5 ani? Raspunsul s-a conturat rapid si sec: "Nu stiu. Eu,
mai ales, ma duc dupa ce-mi place". Insa, in urma discutiilor noastre, am aflat ca
singura lui pasiune este sa asculte muzica.

Un absolvent al Facultatii de Jurnalism din Bucuresti, cu porecla Thrystan, si-a

deschis un site, "emo-ville", unde intentioneaza sa realizeze desene animate cu
personaje emo. Protagonistul viitorului serial de animatie este Sam, un pusti timid care
are ca hobby-uri plansul si colectionarea de insigne. A ales personaje emo fiindca "sunt
la moda; punkerii si goticii sunt plictisitori ca personaje de animatie, iar rockerii sunt
deja un cliseu". In plus, inca nu exista desene animate cu asemenea protagonisti; exista
doar bancuri care fac plauzibil succesul serialului. Thrystan mi-a marturisit ca scenarii
exista deja, insa deocamdata nu a gasit un desenator bun care sa le puna in practica.
Creatorul site-ului, ca orice artist, isi cunoaste foarte bine modelele. Le descrie
raportandu-se la modele din trecut: au furat freze de la "gotici", imbracamintea este
punk, ambele fiind convertite la un stil propriu desenelor animate japoneze. Ca definitie
pentru emo, el e convins ca cea mai potrivita este cea de "copil care face pe victima".
Afinitatile catre sinucidere, proprii adeptilor culturii, tin, de fapt, de un ritual al
santajului de tip adolescentin, de un marketing al adolescentului: "Daca nu primesc aia,
ma omor!". Totodată, Thrystan imparte pustii emo in doua categorii: cei de bani gata,
care se plictisesc, si cei "cu tot soiul de probleme, care ar fi prea banali doar cu
problemele respective". El nu este foarte optimist in ceea ce priveste timpul cat va mai
rezista acest curent, in special in Romania.

O opinie asemanatoare asupra adeptilor emo a venit si din partea unor pustoaice de
13 ani pe care le-am intalnit pe terasa "La Motoare" din cladirea Teatrului National.
Pentru un ochi exterior, verdictul asupra acestora era clar: emo. Insa ele au negat in cor
acest lucru. Una dintre fete, imbracata cu un sarafan negru, cu parul acoperindu-i o parte
din fata, imi marturiseste detasat ca cei care se proclama emo sunt niste… prosti. Are si
ea colege care striga cat pot de tare ca fac parte din acest curent. Fata spune insa ca
preocuparile lor sunt derizorii: beau, fumeaza, umbla cu baieti. Uneori le mai ofera
colegilor spectacole grotesti. Fata povesteste un episod cu una dintre colegele emo.

64
Fiind avertizata sa nu se aseze pe un ciob de sticla, colega l-a luat de pe scaun, dar nu ca
pe un gunoi, ci ca pe un obiect pretios cu care avea sa se taie pe maini in aceeasi zi la
scoala.
Ce spun insa psihologii despre automutilarea tinerilor emo? Psihologul Zizi Dima
explica acest lucru prin "nevoia de a simti emotie, senzatie, la fel ca cei care se
drogheaza. Fiind tineri, au dorinta de a trai senzatii tari, de a-si testa capacitatile de a
indura durerea, toate acestea fiind urmate de o descarcare de adrenalina. Aceasta dorinta
de adrenalina se concretizeaza la altii in practicarea de sporturi extreme sau este tinuta
sub control prin exercitiu fizic", spune psihologul. De multe ori insa automutilarea a fost
impinsa pana la extrem, iar multi adepti ai curentului emo s-au sinucis. Hannah Bond, o
fata de 13 ani din Anglia, membra a unui site emo care promova autoflagelarea, a fost
unul dintre primele cazuri mediatizate. Sinuciderea tinerei a fost pusa de parinti si chiar
de medicul legist pe seama stilului emo si a mesajelor muzicii pe care o asculta. Fanii
emo au reactionat insa si au protestat categoric impotriva acestei teorii.

Au existat si in Romania de curand doua cazuri similare. Andrada Mocanescu, in

varsta de 12 ani, s-a aruncat de la etajul al zecelea al unui bloc din Bucuresti, iar un
adolescent de 17 ani din Sacuieni, judetul Bihor, s-a spanzurat. Psihologul Zizi Dima
explica comportamentul deviat prin "instrainarea de la natura umana". Unul dintre
mijloacele amintite de psiholog este comunicarea pe internet in exces. "Comunicarea in
virtual anesteziaza simturile si deruteaza sistemele de valori. In plus, daca adolescentul
nu are o relatie de comunicare verbala si afectiva cu parintii sai, el este mai susceptibil
spre influentele anturajului si spre un comportament deviat", aminteste Zizi Dima. La
intrebarea cum trebuie sa procedeze un parinte al carui copil este emo, raspunsul
specialistului a venit pe un ton calm, insa ferm: "In primul rand, parintele trebuie sa
discute cu un psiholog".

Subculturi au existat intotdeauna, insa parerile indreptate asupra lor parca nu au

fost niciodata atat de omogene. Spre exemplu, au existat candva hipiotii, care aveau insa

65
o muzica specifica, aveau cultul pacii, "flowerpower". Daca stilul hippie a fost subiectul
unor filme artistice, pesemne ca stilul emo va ramane subiectul unor desene animate
parodice. Exista, desigur, si manifestari drastice contra emo, in special in strainatate,
unde din ce in ce mai des sunt semnalate actiuni extremiste impotriva adeptilor culturii
emo.
Astfel, in Mexic au fost atacati in plina strada de tineri care si-au formulat planurile
pe internet. Martori citati de revista Time sustin ca principala cauza a atacurilor contra
emo ar fi stilul efeminat al acestora, stil care jigneste sensibilitatea "macho" a
mexicanilor. In Rusia exista chiar intentia de a se interzice formele de manifestare de tip
emo. Astfel, In regiunea Krasnoiarsk din Siberia interdictia a intrat deja in vigoare,
dorindu-se adoptarea acesteia si in restul tarii. Legea vizeaza interzicerea hainelor de tip
emo in scoli si cenzurarea site-urilor cu asemenea caracter. In Romania exista reactii
moderate din partea autoritatilor. In Timisoara, de exemplu, un colectiv de lucru format
din politisti de proximitate are printre sarcini si prevenirea incidentelor in care sunt
implicati adolescenti emo, dupa cum declara purtatorul de cuvant al IPJ Timis, Sergiu
Rus. Potrivit acestuia, politistii de proximitate participa in scoli la sedintele cu parintii,
discutand cu acestia despre posibilitatea ca elevii sa-si faca singuri rau. Asemenea
actiuni au fost puse in practica dupa cazul sinuciderii fetei din Bucuresti.
La inceputul lunii august, in Biserica "Sf. Gheorghe" din Bucuresti, parintele
Bogdan a tinut o cuvantare despre generatia emo. In viziunea parintelui, adoptarea unui
asemenea stil echivaleaza cu o instrainare fata de valorile traditionale, fata de
moralitatea spirituala. Este un curent manipulator, care adanceste confuzia specifica
omului modern, corupe si distruge. Constiinta omului trebuie, in primul rand, sa aiba o
baza crestina, sa nu fie "goala", "tabula rasa" pe care sa se poata modela forme ale
raului, crede preotul. "O generatie-victima a sistemului".

Aproape in fiecare scoala din Romania sunt cel putin doi-trei copii care aleg sa
arate si sa se comporte in stil emo. "Toata generatia care cuprinde clasele a cincea si a
sasea e victima a sistemului", spune profesorul Ioachim Hatieganu, fostul director al
Liceului "Nicolae Iorga". "Sunt copii care cresc cu cheia la gat, au parinti care, in goana
dupa bani, ii neglijeaza, nu au, efectiv, timp sa stea cu ei. Devin generatii lipsite de

66
afectivitate. Asa ca pustii debusolati cad victime influentelor anturajului, internetului".
Aceleasi pareri, doar exprimate altfel, au si elevii clasei a sasea cu care profesorul a
discutat despre curentul emo. "M-au uimit cunostintele lor. De la ei am aflat o gramada
de lucruri. Mi-au povestit detaliat despre stilul emo. stiu ca adeptii au probleme in
familie, ca se taie pe maini, ca trebuie sa asculte un anumit tip de muzica, ca au tendinte
sinucigase, ca spun ca nu mai au rost in viata, ca sufera si plang mult. Copiii de clasa a
sasea cunosteau mai multe despre cultura emo decat mine."
Profesorul crede ca ajutorul pentru acesti copii trebuie sa vina din partea familiei si
a scolii, care sesizeaza si apeleaza la ajutor specializat. "Dar ce te faci cand scoala e zero
la capitolul asta, iar parintii prea ocupati?", se intreaba profesorul Hatieganu. "Spun ca
scoala e zero fiindca nu poate face nimic in asemenea situatii fara colaborarea parintilor.
In plus, dascali devotati mai sunt foarte putini", completeaza el. "Noi avem, la
nivelul Capitalei, aproximativ 150 de consilieri psihopedagogici, al caror rol e sa stea de
vorba cu acesti copii", declara purtatorul de cuvant al Inspectoratului scolar al
Municipiului Bucuresti, Marian Banu.
Acesta sustine ca scoala trebuie sa actioneze prin consilieri psihopedagogici si prin
diriginti, insa "nu e normal sa se faca o mare problema din generatia emo, dupa cum nu
trebuie mediatizate intens sinuciderile, alarmele cu bomba, accidentele mortale, fiindca
astfel li se pot da noi idei elevilor. Trebuie actionat la nivelul scolilor, discret".

Certitudine : "Nu ne ajuta cu nimic sa stim numarul acestor copii nefericiti"

In Romania nu exista statistici privind copiii emo. "Cifrele ar trebui sa apara in

urma unui studiu sociologic. Ar trebui investigat fenomenul, descris pentru a nu se face
identificari eronate. Aceasta identificare este echivalenta cu etichetarea care are efecte
negative nebanuite la nivelul imaginii si perceptiei de sine a individului. Cred ca, din
motive psihologice lesne de inteles, nici un institut nu a investigat cifric fenomenul. Nu
ne ajuta cu nimic sa stim numarul acestor copii nefericiti. E suficient sa iesim pe strada
si sa ne uitam in jurul nostru. Avem certitudinea ca exista. Intrebarea e ce facem cu
aceasta certitudine. Problema trebuie abordata altfel: nu pornim de la etichetare,
numarare, «tratare», ci de la constatare la interventie. Ideal ar fi sa pornim cu prevenirea

67
acestui fenomen", spune Aura Stanculescu, directorul Centrului de Resurse si Asistenta
Educationala Bucuresti, care coordoneaza cabinetele de psihopedagogie, precum si de
logopedie si consiliere din Bucuresti. Elevii beneficiaza de ajutorul unui psihopedagog
doar in masura in care cer sau accepta ajutorul, spune Aura Stanculescu. "Ei nu sunt
tratati diferit, nu sunt reperati in clase sau in curtea scolii si luati cu arcanul la cabinetul
de consiliere. In contextul mediatizarii fenomenului emo in primavara acestui an, multor
copii le este teama sa-si declare afinitatile cu acest curent."

IV. CONCLUZII

68
 În urmă cu mulţi ani, cu destulă sensibilitate pentru a percepe semnele
timpului nostru, Nikolai Berdiaev resimţea relativa analogie între timpurile Antichităţii
păgâne şi vremea noastră, iar în lucrarea „Un nou Ev Mediu” afirma că: „Azi, noi trăim
nu începutul unei lumi noi, cât sfârşitul lumii vechi … Spiritualiceşte, timpul nostru
seamănă cu universalismul şi cu sincretismul epocii eline. O imensă nostalgie cuprinde
cea mai mare parte a omenirii”62.
Imensa nostalgie de care vorbeşte Berdiaev nu contează în amploarea ei statistică, ci
în faptul că ea se măsoară doar pe verticală: dacă într-o lume ca a noastră, cu asemenea
diversitate culturală, experienţa comună a sacrului s-a anemiat, iar religiosul cade în
derizoriu, în contrapondere, prin conştientizarea acestei căderi, se poate declanşa din
nou, aspiraţia către absolut, către transcendent.
Dealtfel, a concepe viaţa e un privilegiu al spiritului omenesc şi acest privilegiu
însemnează totdeodată şi putinţa de a o modifica după felul conceput. Cugetând viaţa,
spiritul omenesc are şi libertatea de a o modela în proportia puterilor naturii noastre.
După care criteriu însă putem să judecăm dacă o concepţie e superioară sau
inferioară? Căci, atunci când zicem inferior, ne gândim la o limită de jos pe oare voim
s-o întrecem; iar când zicem superior, ne gândim la o limită de sus, pe care voim s-o
atingem. Un lucru pare să se impună astăzi : nu mai putem judeca istoria culturii, a
civilizaţiei şi chiar a societăţii civile încadrând-o în perioade de timp ca într-un pat al lui
Procust. Iar fenomenul EMO nu poate face excepţie de la regulă.
Expresie dureroasă a desacralizării vieţii personale şi a secularizării societăţii, un
fenomen de a cărui amploare în societatea occidentală nu se mai miră nimeni, a început să
se insinueze şi în societatea românească postdecembristă, fie ca un brand mimetic al
libertăţii prost înţeleasă, fie ca soluţie facilă de ieşire din crizele existenţiale generate de o
dinamică socială năucitoare. Lipsa modelelor autentice, a reperelor axiologice şi culturale
bulversează structurile sufleteşti in-capabile de o adaptare, de o pliere imediată la noile
paradigme, de cele mai multe ori lipsite de un conţinut pozitiv şi motivant deopotrivă.
Aceasta deoarece, de cele mai multe ori, se uită că „viaţa noastră spirituală are însă o

62
Nikolai Berdiaev, Spre un nou Ev Mediu, Ed. Paideea, Bucureşti, 2001, p. 44.
69
 influenţă determinantă asupra relaţiei noastre cu aproapele, precum şi asupra raporturilor
noastre cu natura iraţională, cu întregul cosmos.”63
Limitându-se doar la această dimensiune, omul îşi petrece zilele lui „ca floarea
câmpului” într-o continuă alergare către finalităţi mici şi spre idealuri deşarte. Dezbrăcat
şi gol, rămas fără repere, oscilează între absolut şi grotesc, între veşnicie şi ineluctabila
moarte, între existenţă şi non-existenţă. Trăim într-o lume quasimodiană, încleştaţi şi
rigizi, reci şi seci, în care doar timpul pare asemenea unui văl purpuriu ce ne străbate în
drumul nostru către mormânt şi către veşnicie. Am adormit şi ne-am trezit, oare,
monstruozităţile subconştientului ?!

IV. BIBLIOGRAFIE:

63
P. Tomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului creştin (I) Manual sistematic, trad, diac Ioan
Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997,p.62
70
1. Achimescu, Pr. Prof. Dr., Nicolae, Noile mişcări religioase, Ed. Limes, Cluj-Napoca,
2002.

2. Atkinson, Rita L., R. C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem, Susan Nolen-
Hoeksema, Introducere în psihologie, ed. XI, trad. Leonard P. Băiceanu, Gina Ilie,
Loredana Gavriliţă, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2002.

3. Bell, Daniel, Die grosse Erneurung : Religion und Kultur, in nach-industriellen Zeitalter,
in ’’Die Zukunft der Westlischen Weld’’, 1976.

4. Berar, Petru, Religia în lumea contemporană, Ed. Politică, Bucureşti, 1976.

5. Besnier, Jean-Michel (coord.), Conceptele umanităţii, trad. Dora Mezdrea, Ed. Lider,
Bucureşti, 1996.

6. Bonhoeffer, Dietrich, Worldly Preaching. Lectures on Homiletics, Edited and Translated

with Critical Commentary by Clyde E. Fant, The Crossroad Publishing Company, 370
Lexington Avenue, New York, NY 10017, 1991.

7. Brown, Colin, Filosofia şi credinţa creştină, trad. Daniel Tomuleţ, Ed.Cartea Creştină,
Oradea, 2000.

8. Codreanu, Theodor, Transmodernismul, Ed. Junimea, Iaşi, 2005.

9. Codrescu, Răzvan, Recurs la Orotodoxie, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002.

10. Copleston, Frederick, Istoria filosofiei. (Vol.I Grecia şi Roma), trad. Şt. Dominic
Georgescu şi Dragoş Roşca, Ed. All, Bucureşti, 2008.

11. Culianu,Ioan Petru, Religie şi putere (colectiv), trad. M. Anghelescu şi S. Anghelescu,

Ed Nemira, Bucureşti, 1996.

12. Dafinoiu, Ion, Elemente de psihoterapie integrativă, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.

13. † Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Misiunea în Europa de astăzi –

mărturisirea lui Hristos într-o lume contradictorie, în „Teologie şi viaţă”, anul VI
(LXXII), nr. 7-12, 1996.

14. David, Daniel, Intervenţie cognitiv –comportamentală în tulburări psihice,psihosomatice

şi optimizare umană, ed.II, Ed. Isoprint Cluj-Napoca, 2000.

15. Descartes,René, Expunere despre metodă, trad. Alexandru Boboc, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1990.

16. Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, trad. C.I. Balmuş, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1963.
71
17. Dumitriu, Anton, Homo universalis. Încercare asupra naturii realităţii umane, Ed.
Eminescu, Bucureşti, 1990.

18. Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, trad. Brânduşa Prelipceanu , Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1992

19. Émile Durkheim, Les Régles de la méthode sociologique (1894), citat de Traian Herseni
în Prolegomene la teoria sociologică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.

20. Idem, Formele elementare ale vieţii religioase, trad. Magda Jeanrenaud şi Silviu
Lupescu, Ed.Polirom, Iaşi, 1995.

21. Finkielkraut, Alain, Înfrângerea gândirii, trad. Sofia Oprescu, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1991.

22. Girard, René, Violenţa şi sacrul, trad. I. Pecher, Ed. Nemira, Bucureşti, 1995.

23. Knight, Sue, Tehnicile programării neurolingvisitce, trad.Lucian Popescu, Ed. Curtea
Veche, Bucureşti, 2004.

24. Leger, Daniele Hervieu, La religion pour memoire, CERF, Paris, 1993.

25. Le Goff, Jaqcues Evul Mediu şi naşterea Europei, Polirom, Iaşi, 2002.

26. Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii Răsăritului, Ed. Anastasia, Bucureşti, f.a.

27. Mandache, Mircea, Procesul de secularizare şi modernizarea societaţii europene,

Mandache Mircea, în Revista Româna de Sociologie, nr.1-2/1999.

28. Marrou, Henri-Irénée, Teologia istoriei, trad. Gina şi Ovidiu Nimigean, Ed. Institutului
European, Iaşi, 1995.

29. Medanes, Constant, Strategiés en thérapie familiale, ESF, Paris, 1991.

30. Naisbitt, John, Megatendinţe. Zece noi direcţii care ne transformă viaţa, trad.Constantin
Coşman, Ed. Politică, Bucureşti, 1989.

31. Noica, Constantin, Mathesis sau bucuriile simple, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992.

32. Popa, Pr. Prof. Dr., Gheorghe, Lege şi iubire (coordinate biblice şi hermeneutice pentru
Teologia Morală), Ed. Trinitas, Iaşi, 2002.

33. Idem, Comuniune şi înnoire spirituală în contextual secularizării lumii moderne, Ed.
Trinitas, Iaşi, 2002.

34. Popescu, Pr. Prof., Dumitru, Hristos, Biserică, societate, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998.

72
35. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed.Cristal,
Bucureşti, 1995.

36. Stere,
Ernest, Din istoria doctrinelor morale, vol. III, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1979.

37. Špidlík,P. Tomáš, Spiritualitatea Răsăritului creştin (I) Manual sistematic, trad, diac
Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997.

38. Teşu,Preot Ioan C., Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor (cuvinte de folos
duhovnicesc din spiritualitatea filo-calică), Ed. Christiana, Bucureşti, 2000.

39. Trousson,Raymond, Istoria gândirii libere. De la origini pînă în 1789 , trad. Mihai
Ungurean, Ed. Polirom, Iaşi, 1997.

40. Vergez, Andre & Denis Huisman, Curs de filosofie, trad. Vasile Drăgan, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1990.

41. Vianu, Ion, Introducere în psihoterapie, Ed. Facla ,Cluj-Napoca, 1975.

42. Zamfirescu, Vasile Dem., Filosofia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2001.

43. Yannoulatos,†Anastasios, Arhiepiscop al Tiranei şi a toată Albania, Ortodoxia şi

problemele lumii contemporane, trad. Drd. Gabriel Mândrilă şi Pr. Prof. Constantin
Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003.

Site-uri :

http://www.emo-kids.ro/forum/viewtopic.php?t=369

http://femina.rol.ro/art/16586-43-Stilul_Emo.htm

http://www.gardianul.ro/2008/05/14/eveniment-
c2/blestemul_emo_la_12_ani_i_a_scris_mamei_biletul_de_adio_si_s_a_aruncat_de_la_
etajul_zece-s113942.html

http://www.adevarul.ro/rss/articol/hunedoara-criminalul-emo-cere-o-pedeapsa-mai-
mica.html

http://www.clujeanul.ro/saptamanal/mi-am-taiat-venele-cu-un-briceag-incursiune-in-
mintea-unui-emo-2696852

73
http://www.desprecopii.com/info.asp?id=1377

http://www.romanialibera.ro/a133299/emo-generatia-abandonata.html

74
75
76
77