Amintirile Timpurii ca Tehnică Proiectivă

Harold H. Mosak

Amintirile timpurii au devenit un subiect de interes psihologic de când G. Stanley Hall a

publicat în 1899 o lucrare pe aceasă temă. Majoritatea lucrărilor publicate ulterior s-au împărţit în trei
categorii. Prima constă din studii de taxonomie şi statistică ce clasifică vârsta amintirilor, caracterul
afectiv al memoriei şi alte aspecte ale memoriei. Al doilea grup are ca punct de plecare opinia lui
Freud despre amintirile timpurii şi anume că ele ar fi amintiri „ecran” ce acoperă conflicte sau traume
sexuale infantile. Munca de început a lui Freud l-a convins pe acesta că astfel de incidente erau
reprimate dar erau şi relevate într-o formă deghizată în amintirile timpurii ale pacientului. Amintirea
era, astfel, reprimată şi nu exprimată. Cercetătorii din această a doua categorie s-au rezumat în cea
mai mare parte să studieze tonul hedonic al amintirilor timpurii, în încercarea de a valida teoria
freudiană a reprimării; foarte puţini au încercat să interpreteze conţinuturile dinamic. Rappaport şi
Zeller au evidenţiat faptul că majoritatea studiilor din această categorie nu a îndeplinit condiţiile
pentru un veritabil test al reprimării, în timp ce Waldfogel arată faptul că studiile care par a susţine
teoria freudiană a reprimării conţin foarte multe erori de interpretare. În cea de-a treia categorie se
găsesc acei cercetători ai percepţiei pe care Krech i-a catalogat ca psihologii cu o „nouă înfăţişare” şi
care consideră că memoria şi percepţia sunt legate de cadrul de referinţă al individului sau de setul
atitudinal, adică de valorile şi nevoile lui personale.
Multe dintre antecedentele istorice ce se încadrează în această ultimă categorie pot fi
descoperite în scrierile lui Alfred Adler. Şi urmaşii săi se încadrează tot aici. Adler s-a distanţat de
părerea lui Freud spunând că amintirile timpurii erau reţinute datorită unui factor selectiv al memoriei
şi că acest factor nu este reprimarea ci mai degrabă consistenţa cu sistemul de referinţă al individului
– stilul vieţii. Din multitudinea de experienţe din copilărie o persoană le reţine la nivel conştient pe
acele care exprimă cel mai bine abordarea personală a vieţii. Aceste incidente nu modelează viitoarea
viaţă a individului şi de aceea nu pot fi considerate ca fiind incidente cauzale. Ele nu sunt neapărat
incidente traumatizante, nici camuflaje inofensive pentru astfel de incicidente, nici plăcute, nici
neplăcute, deşi ambele se pot regăsi în amintirile unor indivizi. Amintirile doar reflectă cadrul de
referiţă perceptiv al individului cu ajutorul căruia acesta interpretează experienţele vieţii. Adler a
spus: „astfel, amintirile sale reprezintă 'povestea vieţii lui'; o poveste pe care şi-o repetă sieşi pentru
a se avertiza sau pentru a se asigura, pentru a se putea concentra asupra scopului, a se pregăti prin
experienţele anterioare, pentru a întâmpina viitorul cu un stil de acţiune deja testat.” Deşi Adler a
aniticipat cu aproape trei decenii interesul actual pentru relaţia dintre sistemul de referinţă şi
comportament, munca sa despre amintirile timpurii a primit o recunoştinţa limitată. Şi totuşi, un
experiment realizat de Purcell concluzionează „cu o notă specială pentru un suport general pentru
opinia lui Adler asupra amintirilor timpurii. Excepţia este făcută în ceea ce priveşte opinia lui Adler
referitoare la importanţa fundamentală a celui mai timpuriu incident pe care un individ şi-l poate
aminti.”

Acceptând presupunerile lui Adler, amintirile timpurii pot fi considerate ca tehnică proiectivă.
Ar trebui să fie posibil să deducem din ele unele indicii referitoare la modul în care un individ se
percepe în relaţie cu mediul înconjurător, deasemenea perceput de el.
Amintirile cele mai timpurii, ca şi visele şi alte tehnici proiective precum desenul liber şi
pictatul cu degetul, au avantajul că nu sunt deloc structurate. Individul nu răspunde unor stimuli
externi ca în cazul testului Rorschach sau TAT, fapt ce l-ar putea influenţa în propriile producţii.
Exceptând influenţa pe care examinatorul sau terapeutul o poate avea, producţia este influenţată
doar de cadrul de referinţă al individului care se axează selectiv asupra anumitor producţii pe care el
le realizează.
Toate amintirile conţin lipsuri sau distorsiuni. Individul „colorează” şi distorsioneză,
accentuează şi omite, exagereză şi minimalizează în conformitate cu nevoile sale interioare.
Omisiunea sau distorsiunea au exact aceeaşi importanţă ca şi în cazul interpretării viselor.
Următoarea amintire a fost culeasă de la un bărbat care a fost crescut într-un cămin unde părinţii
erau adepţii unei secte creştine, în cadrul căreia era neapărat necesar să se nege existenţa răului, a
bolii şi a morţii.
AT ca tehnică proiectivă 2

AT - Familia mea împreună cu doi vecini stăteau la masă în camera de zi. Era o ocazie
deosebită. Toată lumea era cu zâmbetul pe buze, toată lumea se simţea bine. Tata era acasă.

Interpretare – Aşa cum este ea povestită, este o banală relatare a unui episod plăcut. Totuşi, care
este semnificaţia ultimei propoziţii? În urma unei cercetări ulterioare, individul şi-a amintit că tatăl
său tocmai se întorsese acasă de la sanatoriu. Deşi atunci când a ajuns adult subiectul s-a desprins
de credinţa din copilărie, amintirea indică implicarea sa în perceptele religioase şi nevoia de a nu
recunoaşte existenţa bolii.
Mai multe studii au încercat să verifice acurateţea incidentelor relatate de respondenţi. Din
experienţa noastră, nu are nici o legătură cu interpretarea dacă amintirea este corectă sau nu.
Importanţa amintirii constă în faptul că ea este ţinută minte. Aşa cum sugereză şi Bartlett, a ne
aminti este mai mult un proces de construcţie decât unul de reproducere. Experienţa noastră indică
faptul că amintirile variază între a fi invenţii evidente (deşi rareori sunt minciuni deliberate) şi
expuneri exacte ale unor situaţii.
Adler povesteşte despre o amintire proprie despre care a aflat că ar fi complet neadevărată,
dar care reflectă „dorinţa mea de a învinge moartea” şi care este în concordanţă cu alegerea profesiei
sale.

La scurt timp după aceea am intrat la o şcoală cu internat. Îmi amintesc faptul că drumul spre
şcoală trecea printr-un cimitir. Îmi era teamă de fiecare dată şi eram obligat să văd cum
ceilalţi copii treceau prin cimitir fără să acorde nici o importanţă acestui fapt, în timp ce pentru
mine, fiecare pas pe care îl făceam era însoţit de teamă şi oroare. În afară de disconfortul
produs de această teamă, eram enervat şi de ideea că eram mai puţin curajos decât ceilalţi.
Într-o zi m-am hotărît să pun capăt acestei spaime de moarte. Din nou, „m-am hotărât asupra
unui tratament de întărire”. (Proximitatea morţii!). Am rămas în urma celorlalţi, mi-am pus
ghiozdanul pe jos lângă zidul cimitirului şi am fugit de-a lungul drumului de vreo zece ori,
până când am simţit că mi-am stăpânit teama.

Atunci când avea aproximativ 35 de ani, Adler s-a întâlnit cu un fost coleg de şcoală şi
depănând amintiri, a descoperit că un astfel de cimitir nici nu a existat vreodată; alte cunoştinţe ale
sale au susţinut şi ele această versiune. Alte două amintiri fictive pot fi descoperite în scrierile lui
Adler şi ale lui Hadfield, amintiri în care subiecţii povestesc despre naşterea lor. „Amintirile” relatate
subiectului de către altcineva nu pot fi interpretate ca amintiri. Dacă subiectul poate vizualiza
incidentul se poate interpreta; dacă se dovedeşte incapabil de a vizualiza, incidentul nu trebuie
considerat ca amintire.
Presupunând consistenţa sinelui ca un sistem de referinţă, amintirile, din moment ce reflectă
conceptul de sine, ar trebui să fie toate consistente între ele. Acest lucru nu înseamnă că o anumită
amintire va oferi aceleaşi înţelesuri ca orice altă amintire produsă de subiect. Ca şi în cazul altor
tehnici proiective, interpretările amintirilor se vor suplimenta, completa şi elabora fiecare în parte.
Astfel, amintirile timpurii pot fi privite (ca şi personalitatea) ca fiind temă şi variaţie. După cum spune
şi Plewa: „Nu este întotdeauna vital să extragi întregul conţinut al unei amintiri. O singură amintire
poate avea atâtea faţete şi doar atunci când poţi studia individul pentru o perioadă foartă lungă de
timp poţi observa la el tendinţele ce reies din amintiri, alături de multitudinea de variaţii. De aceea,
nu contează la câte interpretări se pretează o amintire pentru că fiecare dintre ele subliniază unitatea
personalităţii.” Amintirile în serie mai recente pot furniza detalii şi lucruri specifice pentru atitudini
generalizate extrase din amintirile timpurii. Acolo unde apar contradicţii în amintiri ele nu sunt decât
fenomene de suprafaţă, care pot fi reconciliate interpretându-le. Mai departe va fi ilustrată această
tehnică de reconciliere.

Interpretarea Amintirilor Timpurii

Interpretarea amintirilor timpurii necesită o distincţie clară între o amintire şi un „raport.” Unii
clinicieni dau aceiaşi importanţă amintirilor care descriu un incident unic şi amintirilor care descriu
întâmplări recurente din copilărie. De exemplu, amintirea de tipul „Îmi amintesc că la un moment dat
AT ca tehnică proiectivă 3

(că o dată)...” este tratată în acelaşi fel ca şi amintirea de tipul „Îmi amintesc ca îmi plăcea să citesc
atunci când eram mic.” Pentru mine, prima ar fi o amintire, în timp ce ultima ar fi un „raport.” O
amintire se referă la un singur incident ce poate să se încadreze în categoria „o dată în viaţă”, pe
când „raportul” nu se încadrează. De aceea, amintirea conţine în general mai multe detalii specifice
decât ar putea conţine raportul şi se aseamănă cu o poveste din testul TAT. În al doilea rând,
amintirea poate fi vizualizată, pe când raportul nu poate fi, pentru că implică mai multe incidente a
căror individualitate a fost pierdută. Deşi raportul este important din punct de vedere clinic,
interpretarea clinică nu se poate aplica decât proiectiv.
Amintirile timpurii pot fi privite ca prototip al atitudinilor fundamentale ale individului. Ca o
consecinţă, mai întâi se interpretează tematic şi apoi se iau în considerare detaliile. În final se poate
cere subiectului să aducă unele lămuriri cu privire la incidentul respectiv. Personajele incluse în
incidend nu sunt tratate ca fiind anumite persoane, ci fiind prototipuri. Ei reprezintă oameni în
general (femei sau barbaţi) sau figuri ale autorităţii şi nu persoanele implicate în incident. În această
privinţă, interpretaea noastră diferă de cea a lui Brodskz, care foloseşte amintirile ca mijloace pentru
a reconstrui relaţiile interpersonale ale individului din timpul anilor săi de formare; sau de cea a lui
Eisenstein şi a lui Ryerson care văd amintirile ca fiind „derivatele cele mai timpurii, probabil cele mai
clare, ale conflictelor infantile uitate.”

AT – Aveam un borcan de prăjiturele în bucătărie, pe raftul cel mai de sus. Nu puteam ajunge
la el singură, aşa că unchiul meu m-a ridicat şi am luat borcanul.

Interpretare – Această amintire, oferită de o femeie, este sugestivă pentru un sentiment de micime
din partea ei. Pentru a obţine „bunătăţile” vieţii ea trebuie să se sprijine pe ajutorul oamenilor mai
mari. Dintr-un punct de vedere al diagnosticului, dependenţa faţă de unchi ar putea fi semnificativă.
Totuşi, amintirea exprimă un sentiment de dependenţă mai generalizat, îndreptat fie spre toţi
oamenii, fie în special spre bărbaţi. Amintiri ulterioare ne-ar putea ajuta să aflăm care din aceste
două variante este cea corectă. Chiar dacă dacă episodul relatat mai sus este un eveniment izolat în
existenţa subiectului, sau chiar este o ficţiune fără o reală dependenţă de unchi, reţinerea acestui
incident ne îndrumă spre observarea unui sentiment accentuat, generalizat de dependenţă.

Deşi în primul rând se ia în consideraţie coţinutul amintirii, o analiză ulterioară oferă o

imagine mai completă a individului, adăugând unele nuanţe ale personalităţii. În orice caz, dignosticul
conceptului de sine dintr-o singură amintire este riscant. A generaliza dintr-un singur caz este la fel
de periculos în situaţia de faţă ca şi în oricare alte demersuri logice şi ştiinţifice. A doua amintire
oferită de această femeie demonstrează ce se poate adăuga printr-o analiză uterioară la imaginea de
ansamblu a personalităţii.

AT – Stăteam în vârful unui gard. La un moment dat mi-am pierdut echilibrul, am căzut şi mi-
am fracturat maxilarul.

Interpretare – În prima amintire pacienta descrie dependenţa sa de alţii, în special de bărbaţi. În

amintirea de mai sus ea descrie ce se întâmplă dacă se bazează pe ea însăşi. Nu se ajunge decât la
dezastru; nu poate sta „deasupra” situaţiei. Această femeie a simţit că se poate „ridica” doar cu
ajutorul unui bărbat şi astfel s-a măritat cu un bărbat care ia oferit un statut social şi bunuri materiale
– „bunătăţile.” Atunci când soţul a părăsit-o şi a deposedat-o de statut şi de puterea sa, nu a mai
suportat să trăiască singură şi a avut o tentetivă de sinucidere.

Am spus deja că atunci când se ivesc unele contradicţii aparente, ele trebuie înţelese în
context. Ocazional, contradicţiile doar subliniază că, în anumite condiţii, reale sau percepute, individul
va reacţiona într-o anumită manieră, iar în alte condiţii va reacţiona altfel. O ilustrare a unei astfel de
„contradicţii” apare în următoarele amintiri ale unei femei adulte.

AT – Îmi amintesc că aveam mai puţin de 3 ani şi vecina m-a luat de după gard şi m-a dus
acasă.
AT ca tehnică proiectivă 4

AT – Unchiul meu i-a dat surorii mele 10 cenţi pentru ca ea să-i dea un sărut. Apoi mi-a făcut
şi mie aceeaşi ofertă. Am fugit pe uşa din spate a casei şi până acasă.

Interpretare – În prima AT oamenii sunt descrişi ca fiind de ajutor, pe când în cea de-a doua sunt
ameninţători. De fapt, contradicţia se rezolvă atunci când observăm că persoana de ajutor este o
femeie, iar persoana ameninţătoare este un bărbat. Asfel, această femeie îşi găseşte locul doar într-o
lume a femeilor. Lumea masculină este ameninţătoare şi trebuie ca ea să o ocolească pentru că în
special implică un comportament sexual.
Trebuie înţeles că în interpretarea amintirilor timpurii se reliefeză atitudinile indivizilor şi nu
descrierea comportamentului afişat. Deşi aceste atitudini sunt în general percepţii inconştiente ale
mediului înconjurător şi ale rolurilor jucate de individ în lume, individul operează, fără îndoială, în
concordanţă cu acest sistem atitudinal de referinţă. Amintirile descriu mai degrabă un modus vivendi
decât un modus operandi. Este portretizată perspectiva caracteristică şi nu comportamentul
caracteristic. În următoarele amintiri, printre alte lucruri, subiectul caracterizează viaţa ca fiind
periculoasă.

AT – Un alt copil mergea cu bicicleta mea. A căzut pe nişte cioburi de sticlă, s-a tăiat la mână
şi a trebuit să fie dus la spital.

AT – Un băiat a căzut din leagăn în curtea şcolii. L-au luat înăuntru şi l-au aşteptat pe doctor
să vină.

O astfel de persoană, din punct de vedere comportamental, vede pericol acolo unde nu există. Poate
exagerează pericolele vieţii. Se poate retrage din faţa acestor aşa percepute pericole cu un
comportament anxios şi fobic. Sau ar putea să apeleze la anumite mecanisme de apărare pentru a
face faţă ameninţării omniprezente. De exmplu, la individul compulsiv, ca răspuns la ameninţare, se
poate observa că el se bazează pe comportamentul de tip ritual, pe sentimentele de omnipotenţă şi
pe nevoia de a controla. Mulţi compulsivi sunt preocupaţi de moarte pentru că ea reprezintă cea mai
mare ameninţare – singura forţă care nu poate fi controlată. Ipohondriacii ar putea exagera fiecare
simptom fizic ca fiind o expresie a faptului că viaţa este plină de pericole. Alţi indivizi ar putea să se
transforme în „bastione de rezistenţă” sau să se identifice, să devină dependenţi de persoane sau
grupuri „puternice” pentru a minimaliza pericolele vieţii. Cu toate acestea unii ar putea cocheta sau
chiar ar putea provoca dezastre personale pentru a confirma atitudinea lor principală – un fel de
„flirt” cu pericolul pentru a demonstra că au o existenţă norocoasă. Deşi aceste câteva reacţii expuse
nu epuizează repertoriul disponibil oamenilor ce simt că viaţa e un pericol, ele folosesc drept exemplu
pentru a înţelege varietatea de reacţii posibile în cadrul unei dimensiuni din sistemul de referinţă
perceptiv al unui individ.
Frecvent se reliefează atât răspunsul comportamental, precum şi atitudinile de bază.

AT – Am observat o maşină apropiindu-se. M-am întins pe stradă ca să o opresc. Şoferul a

coborât şi m-a fugărit pe stadă. Am fugit acasă.

Interpretare – Subiectul face o răutate, provoacă lumea şi încearcă să scape nepedepsit. Este
dispus să-şi rişte viaţa pentru a face o răutate şi pentru a-şi demonstra puterea şi dreptul de a face
ce doreşte, de a-i controlo pe ceilalţi. Loveşte şi fuge.

AT – Mama ne bătea întotdeauna cu o perie. Într-o zi nu a putut să o găsească, aşa că m-a

bătut cu mânerul de la foarfece. M-am speriat şi am ţipat „o să fiu cuminte!”

Interpretare – Pe lăngă anumite atitudini de bază, amintirea indică şi răspunsul comportamental al

individului. Promite că va fi cuminte (dacă se va ţine de cuvânt nu avem de unde să ştim) doar sub
ameninţarea cu pedeapsa.
Pentru a avea o imagine completă asupra personalităţii, analiza tematică este acompaniată de
o analiză a detaliilor din amintire. Aveţi în vedere următoarele amintiri oferite do două femei.
AT ca tehnică proiectivă 5

AT – Mama îl alăpta pe fratele meu mai mic. Am fugit spre ea şi am muşcat-o de sân.
AT – Mama m-a supărat. Nu ştiu de ce. M-am dus la dulap, am muşcat din rochia ei preferată
şi am făcut o gaură.

Interpretare – La suprafaţă, ambele amintiri sunt asemănătoare, dar detaliile le diferenţiază. Una
recunoaşte sursa frustrărilor, cealaltă nu. Prima îşi exprimă agresivitatea direct; cea de-a doua nu îşi
afişează agresivitatea şi acţionează pe căi diferite.

Aplicaţii

Se pot face numeroase aplicaţii ale amintirilor timpurii. Având în vedere că reprezintă un
instrument rapid pentru descoperirea atitudinilor inconştiente ale indivizilor, ele pot fi folosite în
situaţii în care se doreşte o „trecere în revistă” rapidă a individului. Un studiu efectuat de Kadis,
Greene şi Freedman indică faptul că amintirile timpurii au validitate în acest caz. O altă aplicaţie se
regăseşte în îndrumare educaţională şi vocaţională. Un indiciu referitor la pregătirea vocaţională este
oferit de Adler care a observat că medicii oferă în general o amintire referitoare la moarte şi boală. El
e de părere că această amintire serveşte pe post de directivă care spune că moartea trebuie învinsă.
Mai multe dintre propriile amintiri ale lui Adler au intrat în această categorie. Îşi aminteşte că la
vârsta de 2 ani avea rahitism. La 4 sau 5 ani a fost călcat de două ori de maşină; la 5 ani a avut
pneumonie şi „doctorul care a fost chemat repede i-a spus tatălui meu că nu există nici o speranţă să
supravieţuiesc.” Fiica sa îşi aminteşte că o altă amintire a lui se referă la moartea fratelui.
Unele secvenţe de amintiri se referă în primul rând la observarea şi participarea altora, altele
la activităţi motorii, altele sunt complet pasive, unele la auz, altele la văz şi toate au implicaţii
vocaţionale. De exemplu, următoarele amintiri sunt ale unui fiziolog al simţurilor.

AT – Era pentru prima dată când vedeam marea. Nu-mi amintesc să fi văzut mai întâi marea;
doar am mirosit-o şi am auzit-o; apoi am văzut-o.

Orgler dă exemple similare de amintiri timpurii ale unui matematician şi ale unui regizor de
film.
Utilitatea amintirilor timpurii în psihoterapie este crescută şi de apariţia lor ca o materie aparte
în terapiile analitice, fără să interfereze în continuitatea terapiei. Ele îi permit terapeutului să
formuleze ipotezele iniţiale în tratament, cu mult înainte ca restul materialului semnificativ să fie
descoperit. La un stadiu de început al tratamentului se pot formula predicţii referitoare la modul în
care pacientul va răspunde la tratament şi cum va reacţiona faţă de terapeut. Cele trei amintiri care
urmează vin în sprijinul celor afirmate mai sus.

AT – Eram în cărucior. Oamenii se uitau la mine. Pur şi simplu stăteam acolo, în spatele unui
copil.

AT – Profesorul vorbea cu noi. Era prima zi de şcoală. Încercam să fiu cuminte. Nu vorbeam
cu nimeni, nu făceam nimic.

AT – Am luat un premiu în clasa a I-a, dar nu ştiu pentru ce. Nu-mi amintesc ce sentiment
aveam. Profesorul doar m-a scos în faţa clasei şi mi l-a dat.

Interpretare – Se observă imediat pasiviatea pacientului. Probabil că va plasa responsabilitatea

pentru progresul terapiei pe umerii terapeutului. Va încerca probabil să fie un pacient „cuminte” şi să
câştige aprobarea terapeutului. Nu ar trebui să ne aşteptăm la o rezistenţă deschisă, pe faţă. Foarte
rar vor apărea exprimări ale sentimentelor. A fi în centrul atenţiei în timpul şedinţei de terapie se
potriveşte cu nevoile sale. Pune accentul mai degrabă pe „a lua” decât pe „a face.”

Discuţii
AT ca tehnică proiectivă 6

Deşi amintirile timpurii constituie o tehnica prioectivă destul de simplă, au rămas multe
probleme nerezolvate. Printre problemele teoretice aflate în discuţie se află şi întrebarea dacă această
tehnică poate fi folosită în scopul unui diagnostic diferenţial. Reformulând, întrebarea ar putea suna
în felul următor: „oamenii aparţinând unor tipuri de personalitate diferite produc amintiri
caracteristice?” Eisenstein şi Ryerson, Friedmann şi Feichtinger arată că amintirile timpurii pot fi
folosite în scopul unui diagnostic diferenţial, deşi mulţi alţi scriitori nu şi-au exprimat punctul de
vedere.

O altă întrebare se ridică în ceea ce priveşte amintirile „dramatice”. Acest tip de amintire
constă dintr-un incident viu, dramatic sau traumatic – moarte, dezastre, un accindent, o experienţă
unică, fericită – pe care marea majoritate a oamenilor şi-ar aminti-o dacă ar trăi aşa ceva. În astfel
de cazuri există o regulă – cu cât incidentul este mai dramatic, cu atât semnificaţia ataşată
interpretării incidentului este mai mică, din moment ce reţinerea lui este cel puţin parţial dictată de
condiţii externe; cu căt o amintire este mai „inofensivă”, cu atât există o probabilitate mai mare ca
reţinerea incidentului să fie determinată de nevoile individului. Orgler demonstreză cel mai bine
modul în care un eveniment nu este reţinut doar prin simplul motiv că ar fi dramatic sau traumatic.
Chiar şi în cazul incidentelor „dramatice” atitudinile de bază ale individului sunt cele care determină
felul în care va fi relatată povestea, detaliile care vor fi accentuate şi cele care vor fi omise.

AT (dramatică) – În oraşul în care locuiama izbucnit un incendiu. Trei sferturi din oraş a ars în
timpul nopţii. La noi acasă erau aduşi tot felul de oameni fără adăpost. Era un bătrân, bolnav
de Parkinson, care fusese ars rău. A primit îngrijiri la mine în casă. Îmi părea rău pentru el.

Interpretare – Probabil că această amintire este reţinută datorită vivacităţii ei şi impresiei pe care
pe care a lăsat-o asupra tuturor celor care au trecut prin acea experienţă. Totuşi, această amintire,
oferită de un medic, releiefează unicitatea tipului de percepţie al subiectului asupra incidentului.

AT – Stăteam pe stradă şi mă jucam cu nişte cutii. Cât de plăcut era să le aşez în ordine.

Interpretare – De ce o persoană şi-ar aminti un incident care la suprafaţă pare atât de trivial? Mulţi
adulţi au avut probabil experienţe asemănătoare în copilărie, însă nu şi le amintesc. Amintirea devine
mai pe înţelesul nostru când aflăm că pacientul este compulsiv.
Până la ce vârstă putem spune că o amintire este „timpurie”? De ce amitirile de mai târziu nu
au aceeaşi semnificaţie ca cele timpurii? Este mai uşor de răspuns la a două întrebare decât la prima.
Se pare că amintirile de mai târziu se schimbă în funcţie de dispoziţie, pe când cele timpurii refletă
atitudinile de bază ale vieţii. Luând în considerare acest lucru am ales ca limită superioară pentru
amintirile timpurii, în mod arbitrar, vârsta de 8 ani. O excepţie de la această regulă se face atunci
când poziţia subiectului în cadrul constelaţiei familiale s-a modificat în copilărie. De exemplu, într-o
familie cu doi copii, dacă fratele mai mare moare, atunci cel mic este propulsat direct în poziţia de
copil unic. S-ar putea ca în astfel de circumstanţe să se modifice radical atitudinile de bază. Din
observaţii clinice limitate s-a observat că subiectul „uită” experienţele sale timpurii şi are amintiri doar
din perioada următoare schimbării de statut din viaţa sa.
O altă întrebare care se pune este dacă amintirile timpurii sunt în concordanţă cu sistemul de
referinţă al individului. Atunci când atitudinile individului se modifică de-a lungul perioadei de terapie,
se „modifică” în acelaşi timp şi amintirile? Rapoarte clinice indică faptul că se întâmplă întocmai.
Pacientul fie (a) produce noi amintiri, fie (b) fie „uită unele dintre amintiri, adică ele nu mai sunt
oferite în mod spontan, iar uneori nu şi le aminteşte, fie (c) oferă aceeaşi amintire, lipsită însă de
vechiul ton emoţional, fie (d) „reface” amintirea originală cu adăugiri şi omisiuni astfel că, în timp ce
incidentul rămâne neschimbat, mesajul pe care îl transmite este altul. Ca o exemplificare a ultimului
paragraf, mai jos se găseşte acelaşi incident, relatat de pacient la începutul şi la sfârşitul terapiei.

AT ( pre-terapie) – Ne-am dus în vizită la nişte prieteni de familie. Am stat în braţele unui
bărbat şi el a făcut un gest nu tocmai drăguţ. Nu îmi amintesc ce anume, însă mi-a fost teamă
şi am refuzat să mai merg şi în alte vizite de familie.
AT ca tehnică proiectivă 7

AT (post-terapie) – Sora mea m-a luat în vizită la un bărbat. Stăteam la el în braţe, iar el avea
mâna la mine în pantaloni. Nu mi s-a părut că era un lucru normal, însă nu am făcut nimic.

Ocazional amintirile timpurii oferă indicii pentru a evidenţia procese insidioase care altfel nu ar
apărea clinic. Astfel de semne apar în amitirile următorului pacient care a venit la terapie fiind într-o
drepresie profundă. După câteva luni de tratament simptomele depresiei au dispărut şi, la suprafaţă,
pacientul părea a se simţi destul de bine – atât de bine că a întrerupt tratamentul. Totuşi, amintirea
pe care a oferit-o înainte de întrerupere, indica faptul că nu era atât de bine pe cât presupunea.

AT –Într-o zi eram bolnavă. Profesorul i-a rugat pe copii să-mi scrie. M-am simţit foarte bine.

AT – Aveam tuse convulsivă. Aşteptam autobuzul ca să mergem la doctor. De fiecare dată

când apărea un autobuz eu vomitam. Asta s-a întâmplat de patru ori. Când ne-am suit în
autobuz am vomitat pe fereastră.

AT – Părinţii mei dădeau o petrecere. M-am îmbolnăvit de varicelă. M-am uita în oglindă, ceea
ce nu ar fi trebuit să fac. Arătam oribil. Îmi amintesc cum stăteam întinsă în pat, o lumânare
în cameră şi petrecerea continuând în camera de alături.

Interpretare – Se pot observa încă în aceste amintiri conştientizarea bolii pacientei, sentimentul de
neapartenenţă şi câştigurile secundare de pe urma bolii.
După cum se poate observa imediat, numeroasele posibilităţi de aplicare a amintirilor au fost
scoase la iveală, iar cercetările ulterioare ar trebui, în primul rând, să contribuie la demonstrarea
utilităţii acestei tehnici. Pentru a demonstra la câte tipuri de interpretări se pot preta amintirile
timpurii, vom expune un set complet de amintiri oferite de un bărbat internat.

AT 1 – Eram în biserică împreună cu mama şi cântam imnuri. Era ca şi cum voacea ei se

îndrepta spre mine, ca şi cum îmi cânta doar mie. Am simţit ceva special.

Interpretare – Prima amintire relevă nevoia individului de a fi ceva special – vezi „căutarea
importanţei” (drive for significance-Adler) şi „căutarea gloriei” (Horney). Totuşi, amintirea nu arată că
el face ceva în mod special pentru a fi special. Primeşte însă, în mod pasiv, atenţie din partea
celorlalţi. Probabil că este un tip egocentric căruia îi place să se afle în centrul atenţiei. Reţineţi şi
referirea la vocea care cânta. Poate că foloseşte vocea sa în profesie sau în afara ei.

AT 2 – Aveam 5 ani când a murit mama. Era aşezată în sicriu. La un moment dat s-a ridicat şi
m-a îmbrăţişat.

Interpretare – E vorba despre o amintire ciudată care ne oferă un indiciu că acest individ ar putea fi
psihotic. Deşi această amintire este inventată, observăm din nou că el este centrul atenţiei, este
receptorul pasiv al atenţiei celorlalţi şi este o persoană atât de specială încât nici măcar imposibilul nu
i se refuză. Din moment ce mama sa a murit când ele avea 5 ani şi de abia şi-o aminteşte, de ce este
totuşi un personaj atât de important în amintirile sale? Oare tot ceea ce se întâmplă este să-şi
dezvăluie nevoile sale pasive de dependenţă? Încearcă să spună că „ceilalţi nu-mi pot acorda
importanţa pe care o mamă ar putea”? Se pare că nu se poate simţi important decât dacă primeşte în
mod pasiv atenţie din partea unei femei. Am putea presupune că acestui pacient nu îi este teamă de
moarte. După Horney, putem spune că acest pacient ne arată cum nevoile sale pentru unicitate îl
scuză de la „regulile” vieţii.

AT 3 – Îmi amintesc prima ninsoare... Era prima dată când oricare dintre noi vedea zăpada.
Mama ne-a îmbrăcat şi ne-a trimis să ne jucăm în zăpadă. Scoteam zăpada dintr-o cană şi
făceam bulgări. Era distractiv.
AT ca tehnică proiectivă 8

Interpretare – Dacă viaţa este deosebită, neobişnuită, se poate bucura de ea. Probabil că nu poate
suporta propria mediocritate sau rutina vieţii. Şi el şi viaţa ar trebui să fie neobişnuite. Este pentru
prima oară când introduce şi alte personaje decât mama, ceea ce demonstrează că nevoile sale de
dependenţă nu exclud interacţiunile sociale.

AT 4 – Asta s-a întâmplat la şcoală. Profesorul m-a pedepsit pentru ceva, închizându-mă într-
un dulap întunecos. Cred că m-a uitat acolo; aşa că atunci când mi s-a făcut foame am
mâncat pachetul ei cu mâncare. După o perioadă trebuia să merg la toaletă. Eram disperat şi
nu ştiam ce să fac. Aşa că am încercat uşa şi era deschisă şi am plecat acasă. Pe drum m-am
scăpat pe mine şi mă gândeam că atunci când o să ajung acasă mama o să fie supărată pe
profeasoară pentru că ea era cauza a tot ceea ce se întâmplase. Apoi au apărut trei băieţi şi
mi-au cerut nişte bani. Nu aveam deloc, aşa că au scos un cuţit şi mi-au crestat cureaua în
trei locuri. Mi-am continuat drumul spre casă, însă nu-mi amintesc ce s-a întâmplat când am
ajuns.

Interpretare – Este o amintire destul de complexă în care pacientul comite unele acte anti-sociale
pentru care insă nu-şi asumă responsabilitatea. Profesorul este de vină pentru tot ceea ce s-a
întâmplat. Mecanismul proiecţiei vine în faţă în această amintire şi, alături de amintirea a doua, ne
oferă un indiciu referitor la un posibil proces paranoid. Din nou, el este scuzat de la regulile vieţii.
Posedă privilegiul special al neconformismului, iar dacă ceilalţi nu îl respectă înseamnă că nu sunt
corecţi. Lumea masculină este descrisă ca fiind ostilă şi ameninţătoare. Fişele medicale din spital
arată că a fost diagnosticat cu schizofrenie paranoidă. Deşi afişează şi este implicat în
comportamente homosexuale, (contrar teoriei clasice a lui Freud), pacientul nu se vedea ca
homosexual, ci ca ceva special – un „bisexual”. Înainte de internare fusese angajat ca DJ la un radio,
într-un oraş recunoscut pentru atmosfera sa trepidantă.
Amitirile timpurii se pretează şi altor cadre interpretative decât cel ilustrat mai sus. De
exemplu, un freudian ar putea spune despre amintire a patra că este o recapitulare a dezvoltării
psihosexuale a pacientului. Băiatul este pus în dulapul întunecat (uterul). Mai târziu mănâncă prânzul
profesorului (stadiul oral), face în pantaloni (stadiul anal), se îndreaptă către mama sa (începutul
fazei oedipiene) şi îi întâlneşte pe cei trei băieţi (3 este simbolul pentru organul genital al bărbatului
si ar putea să-l reprezinte pe tată) care îi cresteză cureaua (având în vedere că este un obiect lung,
ascuţit la un capăt ar putea reprezenta castrarea).

Sumar

Deşi amitirile timpurii au primit multă atenţie în literatura de specialitate, majoritatea

scriitorilor nu le-a considerat din perspectivă proiectivă. O metodă pentru o astfel de interpretare se
prezintă cu o discuţie a problemelor implicate în interpretare. Tehnica este folositoare într-o evaluare
psihiatrică rapidă, în diagnosticul diferenţiat, în îndrumarea profesională şi în psihoterapiile analitice.
Cercetări ulteriore vor descoperi, mai mult ca sigur,mai mult ca sigur încă multe alte utilităţi pentru
această tehnică relativ simplă.