Sunteți pe pagina 1din 0

Lect. dr. Alina Zamoşteanu Psihologia familiei

Curs 1 Definiţii conceptuale. Tipologia familiei. Tendinţe evolutive în familia modernă

I. Definiţii conceptuale

Întrucât familia reprezintă una dintre celulele de bază ale societăţii, a fost abordată, conceptual, de mulţi specialişti, conferindu-i-se o multitudine de definiţii. De asemenea, familia ca şi entitate aparte este cuprinsă şi în actele legislative, mai precis în dreptul familiei. Vom aminti în continuare câteva dintre definiţiile date familiei. R. Vincent afirmă: „o familie constituie un grup înzestrat cu caracteristici proprii, care trăieşte anumite obiceiuri, care respectă anumite tradiţii, chiar inconştient, care aplică anumite reguli de educaţie, într-un cuvânt, care creează o atmosferă” (apud Mitrofan, N., 1984). A. Berge afirmă: „familia reprezintă un soi de personalitate colectivă, a cărei autonomie generală influenţează armonia fiecărei dintre părţi” (Mitrofan, N., 1984). Din perspectiva sistemicienilor, familia reprezintă un ansamblu de subsisteme, care se intercondiţionează; aceste subsisteme au proprietăţi emergente, întregul fiind altceva decât suma părţilor. I. Mitrofan dă următoarea definiţie familiei: „familia reprezintă, în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin, latura biologică şi sau psihosocială”. Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă „exemplul tipic de grup primar” (Mendras, 1987), caracterizat prin relaţii puternice de tipul „faţă în faţă”, prin asocierea şi colaborarea intimă a tuturor membrilor săi. În conformitate cu aceste definiţii, N. Mitrofan (1984), stabileşte următoarele caracteristici ale familiei:

1. existenţa unui anumit număr de persoane;

2. reunirea acestora prin actul căsătoriei (aspect care astăzi este mai mult sau mai puţin valabil);

3. între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi şi obligaţii garantate juridic;

4. existenţa relaţiilor interpersonale, de ordin biologic, psihologic, moral între membrii familiei;

5. climatul sau atmosfera psihosocială;

6. ansamblul de norme şi reguli privind conduita membrilor grupului familial;

7. organizarea structurală, cu o anumită distribuţie a rolurilor şi sarcinilor sociale;

8. îndeplinirea unor funcţii în raport cu societatea.

M. Voinea (1993) stabileşte două elemente esenţiale ale familiei:

latura biologică, constantă, rămasă în formă aproape neschimbată de-a lungul timpului;

latura socială, în permanentă schimbare, reprezentând aspectele morale, educaţia, aspectele economice, juridice, psihosociale etc. Din punct de vedere sistemic, familia reprezentând un sistem, posedă caracteristicile acestuia şi anume:

familia este un sistem care se caracterizează prin capacitatea de reglaj. Acest reglaj poate fi linear (în care un eveniment A influenţează un eveniment B, dar evenimentul B nu îl mai influenţează pe A; în funcţie de acest tip de reglaj, comportamentele umane îşi găsesc explicaţia în trecut) şi circular (evenimentele A, B şi C influenţează evenimentul D, care le va influenţa pe celelalte, la rândul său, ca într-un cerc; după acest model, comportamentele umane se explică prin observarea directă a schimburilor relaţionale);

familia are capacitatea de homeostazie, de a-şi menţine echilibrul;

familia posedă capacitatea de modificare, de creştere, schimbare;

1

Lect. dr. Alina Zamoşteanu Psihologia familiei

familia este un sistem organizat ierarhic, în interiorul familiei există mai multe subsisteme, cele mai importante fiind: subsistemul conjugal, subsistemul părinţilor, subsistemul fraternal;

familia este un sistem deschis spre exterior (pentru a integra informaţiile din mediul extern), dar şi un sistem închis (pentru a se autoproteja, trăieşte prin mijloace proprii, are propriile valori etc.).

II. Tipologia familiei

Realizarea tipologiilor are, de regulă la bază diferite concepţii, diferite teorii văzute din perspectiva autorilor, care tratează tema respectivă. Vom începe cu cele mai simple clasificări. Una dintre tipologii are în vedere următoarele aspecte:

familia de origine (consangvină), reprezintă familia în care se naşte un membru ale acesteia, din care provine;

familia de procreare (conjugală) este cea constituită în urma căsătoriei. După gradul de cuprindere a grupului familial, vorbim despre:

familia nucleară (soţ, soţie, copiii acestora) este redusă numeric la soţi şi copiii lor necăsătoriţi (proprii sau adoptaţi); este o structură democratică, bazată pe consens, egalitate şi complementaritate a rolurilor de soţ-soţie, precum şi pe o participare crescândă a copiilor. Alegerea partenerilor este motivată de atracţie mutuală şi libertatea a opţiunii, scopul fiind fericirea ambilor soţi şi a copiilor;

familia extinsă (care cuprinde şi alte rude) include relaţii relative şi non-relative între membrii care locuiesc în acelaşi spaţiu şi care reprezintă 2-3 generaţii reunite. Familia extinsă subordonează familia nucleară, fiind formată, adesea, din cel puţin două familii nucleare şi dispunând de un sistem de reguli şi norme, acre se perpetuează intergeneraţional. Caracteristica principală a acestui tip de familie este conservatorismul. După modul de exercitare a autorităţii, vorbim despre:

sistem familial patriarhal, în care autoritatea este deţinută de bărbatul cel mai în vârstă (în familia extinsă) sau de soţ (în familia nucleară);

sistem familial matriarhal, în care autoritatea este deţinută de femeia cea mai în vârstă sau de soţie;

sistem familial egalitar (cu cea mai largă răspândire), puterea şi autoritatea fiind relativ egal distribuite între soţ şi soţie. Sociologul F. Le Play stabileşte patru tipuri familiale şi caracteristicile acestora:

familia patriarhală, în care individul este anihilat şi absorbit de comunitate; respectul este elementul esenţial al ordinii în acest tip de familie. Caracteristicile morfologice ale a acestui tip de familie sunt: a) autoritatea patriarhului; b) dependenţa completă a copiilor de comunitatea familiei; c) instrucţia este familială şi nu personală.

familia tulpină, care este o reproducere diminuată a familiei patriarhale, dar există o diferenţă, în sensul că încurajează autonomia şi dezvoltarea unor menajuri noi;

familia particularistă, în care individul prevalează comunităţii, nu se bazează în acţiunile lui pe familie, ci pe capacităţile şi iniţiativa sa proprie;

familia instabilă, care se caracterizează prin faptul că îşi creşte copiii fără a le comunica respectul autorităţii şi al tradiţiilor şi nu îi pregăteşte pentru a fi originali. Vom prezenta în continuare câteva tipologii familiale, preluate după I. Mitrofan şi C. Ciupercă (1998). Una dintre acestea stabileşte şase tipuri de familii, prezentate două câte două în opoziţie şi anume:

familii active vs. familii pasive; primele încurajează formarea dinamismului, a încrederii în sine, celelalte sunt indiferente, generând descurajare;

2

Lect. dr. Alina Zamoşteanu Psihologia familiei

familii reprimatoare vs. familii liberale se bazează pe faptul că înăbuşă spiritul de independenţă al copiilor (cele reprimatoare) sau dimpotrivă (cele liberale);

familii stabile vs. familii instabile; primele presupun o constanţă în viaţa de familie, anumite reguli etc., pe când cele instabile presupun modificări permanente în modul de viaţă. J. Kellerhals (1987) oferă o clasificare interesantă, realizată prin prisma a trei concepte folosite de familiile investigate pentru a se autodefini. Aceste concepte sunt:

1. coeziunea, care se referă la:

o

cupluri care valorizează fuziunea între soţi;

o

cupluri care valorizează autonomia.

2. reglarea, care se referă la:

o

familii care decis după reguli;

o

familii care decid prin negociere.

3. integrarea, care presupune:

o cupluri deschise către mediu;

o cupluri repliate pe sine. Din perspectiva acestor trei concepte, autorul descrie trei tipuri de familii, fără a cuprinde însă toate variantele posibile:

familii „bastion”, care presupun coeziune de tip fuzional, reglare normativă, autorepliere (sub aspectul integrării);

familii „camaraderie”, presupun coeziune de tip fuzional, reglare prin negociere, deschidere spre mediu;

familii „negociere”, presupun autonomie, reglare prin negociere, deschidere spre mediu. Din perspectivă sistemică se poate vorbi despre familie funcţională şi familie disfuncţională. Familia funcţională are următoarele caracteristici:

este un sistem în continuă transformare;

se adaptează la propriile sale schimbări, la diferitele faze ale ciclului dezvoltării, la diferite modificări din exterior, pentru a se dezvolta atât psihologic, cât şi social;

este un sistem autoreglator, autoorganizator;

îşi dezvoltă propriile reguli de interacţiune;

acţionează ca un sistem deschis, interacţionând în acelaşi timp cu celelalte elemente ale reţelei. Familia disfuncţională se caracterizează prin:

este prizonieră a unui mod organizaţional inadecvat;

se conduce, în principal, după două forţe disfuncţionale: durerea şi inerţia;

capacitate de schimbare redusă, ritualuri rigide;

este un sistem închis.

3

Lect. dr. Alina Zamoşteanu Psihologia familiei

V. Satir stabileşte caracteristicile sistemului familial, clasificat ca sistem închis şi sistem

deschis.

SISTEM ÎNCHIS

 

SISTEM DESCHIS

Stima de sine

Scăzută relaţii închise, conflictuale

 

Bună Relaţii deschise, acceptate

Regulile

Inumane Rigide Nenegociabile Schimbare imposibilă

 

Umane

Flexibile

Adaptate, adecvate

Schimbare posibilă

 

Comunicarea în

interiorul familiei

Vagă

 

Clară

Indirectă

Deschisă

Implicită

Specifică

Neclară

Directă

Atitudinea faţă de lumea externă

Defensă

 

Deschidere

Rigiditate

Încredere

Supunere

Temele principale ale familiei

Viaţă

 

Proiecte, schimbare

Moarte

Creştere, dezvoltare

Întrebări

De ce ? Reproşuri Defense Slabă diferenţiere, nu se caută înţelegerea problemelor

 

Cum ? Înţelegere Bună diferenţiere a individului, se încearcă înţelegerea problemelor acestuia

Consecinţe, rezultate

Distructive

 

Adaptare, creativitate Adecvate

Inadecvate

Schimbare

 

Dificilă Schimbarea unui membru al familiei este greu suportată de ceilalţi Schimbarea nu face parte din regulile sistemului, reuşita nu este ceva acceptabil

 

Schimbarea este trăită ca un fenomen normal

S. Minucchin, reprezentant al abordării structurale în cadrul terapiei sistemice familiale,

vorbeşte despre familie „înlănţuităşi familie „dezangajată” sau „neimplicată. Familia „înlănţuităare următoarele caracteristici:

frontierele individuale şi între subsisteme sunt difuze;

diferenţierea de dine faţă de egoul familial este difuză, egoul familial este foarte puţin diferenţiat;

comportamentul unui membru al familiei afectează comportamentul celorlalţi;

4

Lect. dr. Alina Zamoşteanu Psihologia familiei

capacitatea de schimbare este redusă;

tensiunea se repercutează asupra subsistemelor vecine;

reacţii excesive. Familia „dezangajatăprezintă următoarele caracteristici:

frontierele sunt mult prea rigide în interior şi difuze spre exterior;

individul poate fi autonom, dar independenţa are un sens pervertit; sentiment de apartenenţă redus;

comunicare dificilă;

funcţia protectivă a familiei este rareori exercitată;

reacţii exagerate;

nu au ego familial sau este foarte slab;

în altă clasificare, acest tip de familii se numesc „familii club, hotel”. S. Minucchin propune un „bilanţ al interacţiunilor familiale” (cu utilizare în faza de evaluare, în terapia sistemică familială), având în vedere următoarele aspecte:

structura familiei, în care se au în vedere subsistemele existente în cadrul familiei, frontierele existente între aceste subsisteme (aceste frontiere pot fi difuze, clare, rigide), ierarhia puterii, complementaritatea funcţiilor şi rolurilor;

flexibilitatea familiei se referă la capacitatea adaptativă de schimbare, de structurare, de negociere a unor noi reguli;

rezonanţa se referă la sensibilitatea familiei faţă de ceilalţi membrii, rezonanţa afectivă vizavi de acţiunile indivizilor în parte;

cadrul de viaţă care are în vedere sursele de susţinere din cadrul familiei şi sursele de stres în contextul familial;

stadiul de dezvoltare a familiei (ciclul de viaţă);

funcţia simptomului. Minucchin a studiat modalitatea în care comportamentul pacientului desemnat este utilizat pentru a susţine patternurile comportamentale ale familiei. O altă clasificare interesantă este realizată de Bowen, reprezentant al abordării intergeneraţionale în cadrul terapiei sistemice familiale, care introduce termenul de diferenţiere de sine. Acest concept caracterizează indivizii în funcţie de importanţa fuziunii sau diferenţierii între funcţionarea emotivă şi funcţionarea intelectuală a persoanei. Autorul împarte familiile în patru categorii în funcţie de gradul diferenţierii faţă de egoul familial, pe baza unei scale de la 0 la 100:

0-25 – familii cu un slab nivel de diferenţiere; emoţiile sunt imposibil de diferenţiat de fapte, de evenimente; sunt incapabili de a-şi construi proiecte; au permanente conflicte cu exteriorul şi interiorul; bolile se transmit intergeneraţional;

25-50 – familii cu un nivel mediu de diferenţiere; existenţa familiei este încă condiţionată de nivelul emoţional, dar stilul de viaţă este mai suplu, capacitatea de adaptare este mai bună;

50-75 – familii diferenţiate; există o bună diferenţiere între nivelul intelectual şi cel emotiv; posibilităţi mai bune de surmontare a stresului;

75-100 – nivel ideal de diferenţiere. În final, o ultimă tipologie, realizată de L. Roussel (1989), care determină trei tipuri de

familii:

familia fuzională, care se menţine atât timp cât cei doi soţi au capacitatea de a se menţine emoţional unul pe celălalt. Prezintă risc mare de disoluţie, iar recăsătoria este puţin probabilă;

familia „club”, în care soţii îşi respectă independenţa şi îşi fondează uniunea pe raţiune. Îşi recunosc unul altuia posibilitatea de a rupe relaţia, când nu mai este avantajoasă;

familia „istorie”, în care solidaritatea se bazează pe existenţa unui trecut fericit şi a unui viitor bun; fidelitatea şi încrederea sunt elemente de bază; posibilitatea de disoluţie este mai redusă decât la celelalte două tipuri.

5

Lect. dr. Alina Zamoşteanu Psihologia familiei

III. Tendinţe evolutive în familia modernă

Ca urmare a modificărilor sociale din ultimul timp, familia capătă noi dimensiuni, cu modificări importante asupra valorilor acesteia. Referitor la tendinţele familiei moderne, I. Mitrofan şi C. Ciupercă (1998) stabilesc şapte tipuri constitutive ale familiei restructurate şi anume:

1. Celibatul ca model de menaj a crescut forate mult în ultimul timp; se bazează pe afirmarea

individualităţii. Cauzele care ar genera acest fenomen sunt de două tipuri: obiective şi subiective. Cele de natură obiectivă sunt:

cauze de ordin sexual (impotenţă, vaginism etc.);

cauze de ordin psiho-relaţional (complexe, depresie etc.);

cauze de ordin material. Cauzele de natură subiectivă sunt:

existenţa unor imagini deformate asupra familiei şi a sarcinilor ei;

lipsa de curaj în asumarea responsabilităţilor familiale şi parentale;

psihotraume, datorită conflictelor conjugale în familia de origine. Pe lângă aceste aspecte negative, celibatul poate oferi o serie de avantaje, precum:

independenţa economică şi libertatea personală;

varietatea şi schimbarea;

accentul pus pe realizarea profesională.

2. Cuplul fără descendenţi cunoaşte, de asemenea o creştere din punct de vedere statistic, în special

în mediul urban, în care soţia urmează o carieră profesională. În acest tip de familie copiii nu mai

reprezintă axul central al vieţii familiale (cum era, de exemplu în familia tradiţională), ci cuplul soţ- soţie, care devine, astfel, centrul de greutate. Ca urmare, are loc o trecere de la familia axată pe copii la familia axată pe adulţi. Cauzele ar fi:

dorinţa de independenţă, lipsa de responsabilităţi;

emanciparea femeii;

dificultăţi economice.

3. Concubinajul sau uniunea liberă reprezintă un mod de asociere în afara contractului căsătoriei.

Nu există o mare deosebire faţă de familia nucleară, întrucât sunt îndeplinite toate funcţiile acesteia.

Cauzalitatea se bazează fie pe conştientizarea faptului că uniunea liberă este un mod mai economic şi confortabil de convieţuire. Fie pe dorinţa unei relaţii intim emoţionale, nesubordonate unui contract legal. Astfel, opţiune pentru concubinaj satisface nevoia de dependenţă şi de identificare, precum şi cea de autonomie, cuplul optează pentru calitatea relaţiei, în defavoarea durabilităţii acesteia. Avantajele concubinajului ar fi:

satisfacţie sexuală crescută, sentimente intense şi intimitate;

mai mare posibilitate de a se înţelege pe ei înşişi;

posibilitate crescută de realizare a compatibilităţii şi o mai bună familiarizare cu partenerul. Dezavantajele, în concepţia lui Colleman (1988), ar fi:

limitare prematură a experienţei „întâlnirilor”, deoarece o mare parte a tinerilor intră în concubinaj în urma unui număr restrâns de contacte interpersonale cu persoane de sex opus;

perpetuarea rolului tradiţional al femeii, constând în realizarea sarcinilor domestice, care se pot realiza în dauna carierei profesionale;

investirea emoţională inegală, întrucât un partener poate investi mai mult în relaţie, decât celălalt;

schimbări în viaţa socială a partenerilor, prin reducerea numărului de prieteni;

complicaţii legale;

dezinteresul faţă de funcţia reproductivă.

6

Lect. dr. Alina Zamoşteanu Psihologia familiei

4. Familii monoparentale, se referă la familia formată dintr-un singur părinte şi copiii acestuia,

situaţie care poate apărea în urma divorţului sa abandonului familial, în urma decesului unui părinte, în urma adopţiei sau a creşterii copiilor în afara căsătoriei. Lipsa unui părinte are repercusiuni în

realizarea funcţiilor familiei, dar cercetările demonstrează că este mult mai benefic o familie monoparentală, decât o familie cu un climat conflictual.

5. Căsătoria deschisă este un model aflat între concubinaj şi familia nucleară. Este oficializată, dar

împrumută valorile şi stilul de viaţă specific concubinajului, punând accent mai mare pe calitatea relaţiei, decât pe stabilitatea acesteia; dragostea sexuală constituie nucleul şi raţiunea dea fi a acestei

căsătorii, accentul fiind pus pe libertatea şi responsabilitatea opţiunilor, a deciziilor, comportamentelor ca soţi, dar şi ca părinţi.

6. Familiile reconstituite reprezintă modele în care partenerii au mai fost căsătoriţi şi au descendenţi

din mariajele anterioare. Cuplul reuneşte copii din mai multe uniuni familiale, la care se pot adăuga şi proprii copii. Principalele probleme sunt generate de specificul relaţiei din sistemul familial

apărut după recăsătorire, de relaţiile cu ex-consorţii, de comportamentul inadecvat faţă de copiii vitregi, sau de dificultăţile acestora de a se adapta noului sistem familial.

7. Familiile reorganizate se deosebesc de cele reconstituite prin faptul că cel puţin un partener nu

are copii din mariajele anterioare. Familiile reorganizate rezultă fie din configuraţiile alcătuite din doi parteneri divorţaţi sau văduvi, fără copii, fie din acelea în care unul dintre parteneri are

descendenţi din mariajele anterioare, fie din acelea în care doar unul dintre parteneri a mai cunoscut experienţa unei relaţii legal constituite. Din punct de vedere statistic, familiile reorganizate sunt mult mai numeroase decât cele reconstituite.

7

Lect. dr. Alina Zamoşteanu Psihologia familiei

Curs 2 Funcţii ale familiei. Cicluri de viaţă în evoluţia familială

I. Funcţiile familiei

În ceea ce priveşte realizarea funcţiilor specifice familiei există două categorii de factori, sintetizaţi de I. Mitrofan şi C. Ciupercă, care influenţează realizarea sau nerealizarea acestora. Aceste categorii de factori sunt:

a. Factorii externi, care provin din exteriorul familiei şi anume:

caracterul totalitar sau democratic al societăţii, care are implicaţii în realizarea funcţiei de solidaritate şi socializare;

nivelul de dezvoltare economică al societăţii, care are implicaţii asupra funcţiei economice şi reproductive;

legislaţia şi politicile sociale, cu impact asupra funcţiei sexuale şi reproductive;

nivelul general de instrucţie şi educaţie, cu rol în realizarea funcţiilor de socializare şi reproducere.

b. Factorii interni, care provin din interiorul familiei:

dimensiunea familiei, cu implicaţii în realizarea funcţiilor de solidaritate şi socială;

structura familiei, care influenţează funcţia economică şi cea reproductivă;

diviziunea rolurilor şi autorităţii, care influenţează funcţia de solidaritate. Principalele funcţii ale familiei sunt:

1. Funcţia economică deţine locul central întrucât asigura veniturile necesare familiei pentru satisfacerea nevoilor de bază. În trecerea de la familia tradiţională la cea modernă au apărut o serie de modificări ale acestei funcţii. În familia tradiţională funcţia avea trei componente:

componenta productivă (producerea de bunuri şi servicii necesare familiei);

componenta profesională (transmiterea ocupaţiilor de la părinţi la copii);

componenta financiară (administrarea bugetului de venituri şi cheltuieli). În familia modernă toate aceste componente s-au modificat astfel:

familia nu mai este o unitate autoproductivă suficientă, membrii fiind dependenţi de veniturile câştigate în afara gospodăriei;

transmiterea ocupaţiilor intergeneraţional este tot mai rară, ca urmare a deplasării locului de muncă din interiorul familiei spre exterior;

familia modernă se caracterizează printr-un buget dezechilibrat, datorită surselor sporadice de venituri şi cheltuieli. Acest buget de venituri şi cheltuieli are un rol foarte important ca instrument de analiză sociologică fiind un indicator al nivelului de trai al familiei. El oferă informaţii asupra:

relaţiei dintre venituri şi mărimea familiei;

modului de obţinere a veniturilor şi formelor acestora;

numărul şi calitatea persoanelor aflate în incapacitate de muncă;

structura cheltuielilor.

2. Funcţia socializatoare este realizată de părinţi prin două modalităţi:

direct, prin metode şi tehnici educative concretizate în acţiuni mai mult sau mai puţin organizate;

indirect, prin modelele oferite şi prin climatul familial existent.

8

Lect. dr. Alina Zamoşteanu Psihologia familiei

În cadrul acestei funcţii se pot distinge patru subfuncţii, şi anume:

o

integral-formativă, specifică fazelor de început ale ontogenezei;

o

psiho-morală, în realizarea căreia un rol foarte important îl au modelele oferite de părinţi, precum şi climatul familial;

o

social-integrativă, care influenţează capacitatea de adaptare şi integrare a individului;

o cultural-formativă, constând în formarea şi cultivarea interesului cultural-spiritual. Trecerea spre modernitate a marcat această funcţie, în sensul că în mare parte ea a fost preluată de către sistemul şcolar. Din aceasta perspectivă, exista trei tipuri de familii:

familii înalt educogene, care sprijină educarea copiilor şi realizează o strânsă legătură cu şcoala pentru asigurarea controlului;

familii satisfăcător educogene, care asigură condiţiile necesare educaţiei dar nu desfăşoară un control sistematic;

familii slab educogene, caracterizate atât prin lipsa educaţiei, cât şi a controlului familial.

3. Funcţia de solidaritate asigură unitatea, intimitatea, coeziunea, securitatea emoţională, protecţia şi încrederea grupului familial; solidaritatea se menţine şi se construieşte pe parcursul întregii vieţi. În cadrul unei familii, solidaritatea poate fi decelată în funcţie de cele trei sisteme existente:

conjugal, parental, fraternal.

a. sistemul conjugal se construieşte prin interacţiune şi intercunoaştere mutuală, prin

satisfacerea reciprocă a sistemului de trebuinţe al partenerului, prin existenţa unei complementarităţi

pe diferite nivele. Existe o serie de factori care contribuie la asigurarea solidarităţii conjugale, anteriori mariajului ca: durata convieţuirii în concubinaj, aprobarea căsătoriei de către părinţi, concordanţa vârstelor şi a nivelului de instrucţie şi posterior mariajului ca: acceptarea modelului egalitar, satisfacţia faţă de viaţa sexuală, concordanţa privind existenţa şi numărul copiilor, complementaritate în planul aspiraţiilor; b. sistemul parental vizează modul de relaţionare cu copiii, strategiile educaţionale, metodele şi mijloacele folosite în educarea copiilor. E.M. Duvall (1971) evidenţiază modelul mamei tradiţionale

(care se impune prin perseverenţă şi rigiditate) şi modelul mamei moderne (axat pe dezvoltarea capacităţilor instructiv-formative ale copiilor). E.A. Elder vorbeşte despre modelul tatălui tradiţional (care are întotdeauna dreptate) şi modelul tatălui modern (flexibil, nu foloseşte metode punitiv- restrictive).

c. sistemul fraternal, presupune ansamblul relaţiilor interpersonale existente între copiii

aceleiaşi familii. Relaţia fraternală se poate baza pe afecţiune reciprocă şi solidaritate sau pe rivalitate, care este conflictogenă. Funcţia de solidaritate a cunoscut modificări în sens negativ, ca urmare a mobilităţii sociale, care implică ruperea locului de muncă de cel rezidenţial.

4. Funcţia sexuală şi reproductivă cuprinde două componente: sexualitatea şi reproducerea. Există

o serie de teorii privitoare la cele două funcţii, unele susţin că omul posedă un „instinct al

reproducerii”, care este elementul primar al erotismului, altele (J. Evola) susţin că sexualitatea şi reproducerea se găsesc într-un raport invers proporţional. Aceste două funcţii au cunoscut şi ele modificări importante. Astfel, componentei sexuale i se acordă o tot mai mare importanţă ca urmare a unei maturări sexuale timpurii sau datorită unei evidenţieri a caracteristicilor sexuale, pe când componentei reproductive i se acordă o tot mai mică importanţă.

Ca o concluzie asupra celor cinci funcţii, doar cea sexuală a cunoscut o evoluţie ascendentă, cea economică a avut şi are o evoluţie constantă în timp, menţinându-şi importanţa iar restul funcţiilor (reproductivă, solidaritate şi socializare) au avut o evoluţie descendentă în trecerea de la tradiţionalism spre modernitate.

9

Lect. dr. Alina Zamoşteanu Psihologia familiei

II. Cicluri de viaţă în evoluţia familială

Întrucât sintagma „cicluri de viaţă” are un rol primordial în înţelegerea evoluţiei oricărei familii, în înţelegerea modificărilor ce pot să apară în anumite etape ale vieţii, vom prezenta în continuare modelul alcătuit de E. Erikson. Erikson propune o hartă a ciclurilor vieţii umane, extraordinar de bogată şi subtilă. În stânga matricei, faţă în faţă, sunt plasate cele „opt etape ale vieţii omului”, primele cinci corespund stadiilor elaborate de Freud: oral, anal, falic, latent şi genital, la care Erikson a adăugat trei stadii suplimentare, care sunt etapele de la vârsta adultă la maturitate. Sfidările întâlnite în fiecare etapă sunt introduse în matrice pe diagonală, de jos în sus şi de la stânga spre dreapta; „realizările” sau „proprietăţile” sunt înscrise la dreapta. Erikson le-a adăugat mai târziu şi niciodată nu le-a comentat îndelung. El şi-a fondat teoria pe ideea lui Heinz Hartmann, referitoare la mediul de care avem nevoie în general: leagăn, creşă, familie, şcoală, grup social, mariaj, copii, maturitate. El arată că aceste evenimente declanşează o serie de reacţii. Alte împrejurări pot foarte bine să schimbe ordinea sau tipul de sfidare relevată, dar una sau altă secvenţă va persista. O parte nou formată din identitatea Eu-lui este mai întâi testată de mediu, urmează apoi o alta, şi ea ajunge (sau nu ajunge) să-şi domine propria vulnerabilitate. Fiecare etapă este o perspectivă diferită, cu o capacitate diferită, utilizând o ocazie diferită. „Fiecare etapă creşte spre înalt, întâlneşte criza şi găseşte soluţia durabilă spre sfârşitul stadiului în care se află” (Hampden Turner, Ch, 1980). Fiecare nou stadiu se construieşte plecând de la stadiul precedent şi felul în care primele crize au avut loc determină şansele de rezolvare a celor ce urmează. Fiecare etapă psihosexuală este caracterizată de o problemă sau de o „crizăpsihosocială. Fiecare „criză” este generată de o maturitate fiziologică crescândă şi de cererile părinţilor şi ale societăţii, ea trebuind rezolvată de către Eu în timpul unei etape adecvate pentru personalitate, pentru a se desfăşura cu succes. Oricum, rezultatul fiecărei etape nu este întotdeauna permanent. Mai târziu, orice criză severă poate să „reînvie” crize anterioare şi să contracareze rezoluţii de succes, sau lipsite de succes din trecut.

1. Etapa senzorio-orală: încredere contra lipsei de încredere. Asemeni teoriei freudiene, prima etapă psihosexuală se bazează pe zona orală şi este preocupată de procesul de încorporare. Primul lucru pe care nou-născutul îl învaţă, este primirea, nu numai cu gura prin hrănire şi supt, dar şi prin ochi sau celelalte simţuri. Erikson este de asemenea de acord că oralitatea aduce plăcere libidinală şi că încorporarea pasivă („primind”) se transformă într-o sexualitate mai agresivă (muşcatul sau „luatul”) atunci când apar dinţii. La fel ca şi Sullivan, Erikson preferă să insiste asupra aspectelor psihosociale ale acestor etape - în mod notabil grija şi mângâierile materne reprezintă prima relaţie interpersonală a pruncului. Dacă mama va răspunde în mod conştient la foamea bebeluşului cu o hrănire adecvată cu afecţiune, pruncul va învăţa că există o corespondenţă între nevoile sale şi lumea exterioară. Acest simţ rudimentar al încrederii dezvoltă o fundaţie pentru mutualitate şi capacitatea de a dărui altora. Ea este denotată de prima cucerire socială a nou-născutului: „o dispoziţie de a o pierde din vedere pe mama fără a genera o stare de anxietate sau răutate, fiindcă ea a devenit o certitudine interioară” (Robert B. Ewen). Dar dacă starea de foame este adesea ignorată sau dacă mama este nerăbdătoare sau lipsită de afectivitate, nou-născutul va dezvolta un sentiment profund de disconfort şi lipsă de încredere şi va căuta să-i controleze pe alţii prin fantezie. Cantitatea de încredere derivată di cele dintâi experienţe infantile, depinde de calitatea relaţiei materne. Mama creează un simţ mare al încrederii în copil prin grija pe care o dovedeşte faţă de o nevoie de încredere personală. Chiar şi cei mai buni părinţi se comportă uneori greşit şi de aceea orice personalitate include într-o anumită măsură atât încredere cât şi neîncredere. Acesta nu este chiar un dezavantaj pentru că un optimism total ar fi la fel de nepotrivit ca şi pesimismul. Dar dacă „proporţia” psihosocială dintre aceste două variabile ar fi cântărită în favoarea neîncrederii, Eul ar fi distrus şi nu ar fi capabil să se

10

Lect. dr. Alina Zamoşteanu Psihologia familiei

„descurce” cu problemele din etapele ulterioare. Atunci când încrederea predomină, „nou-născutul învaţă să privească lumea cu o credinţă statornică în capacitatea de a obţine dorinţele fierbinţi” (speranţă). Apariţia acestei calităţi pozitiv-adaptative a Eu-lui simbolizează o trecere uşoară a procesului de dezvoltare a personalităţii peste criza etapei senzorio-orale.

2. Etapa muscular-anală: autonomie contra ruşinii (pudorii) şi a îndoielii.

Când copilul începe să aibă încredere în mamă şi lumea externă, dezvoltarea musculaturii îi va permite acestuia să exercite o doză limitată de control asupra mediului înconjurător. De aceea, copilul trebuie să-şi asume riscul de a încerca să treacă dincolo de legătura de încredere cu mama sa pentru a progresa dincolo de modul încorporativ şi pentru a-şi exercita propria autonomie. Puterea acumulată de-a lungul unui stadiu este testată de necesitatea de a-şi încerca şansele în următorul stadiu cu ceva ce-l făcea vulnerabil în stadiul anterior. Copiii, în cultura noastră, înţeleg curând că educaţia de a folosi o toaletă şi curăţenia sunt elemente serioase şi că ei au puterea de a elimina sau de a reţine reziduurile fiziologice. În timp ce Erikson acceptă construcţiile psihanalitice fundamentale, precum anal-retentiv şi anal-expulziv, precum şi personalitatea anală (ordonată, supărăcioasă, încăpăţânată), el continuă să insiste asupra rolului influenţelor psihosociale în dezvoltarea personalităţii. Dacă controlul părintesc în această perioadă este încurajator, copilul va dezvolta o atitudine pozitivă asupra afişării autonomiei sale. Dar părinţii cu o atitudine mult prea permisivă pot să accepte anumite încercări nepotrivite de independenţă, care se vor încheia cu eşecuri devastatoare, de care nimeni nu are nevoie. Părinţii foarte grijulii vor impune restricţii rigide sau vor răspunde la retenţia încăpăţânată cu o doză pronunţată de anxietate şi dezgust. Expresia de autonomie a copilului va deveni astfel asociată cu sentimentul de ruşine (pudoare) şi îndoială.

Întreaga etapă devine o bătălie pentru autonomie. Nou-născutul trebuie să ajungă să simtă că această încredere în sine însuşi şi în lume nu va fi pusă în joc de violenta şi subtila dorinţă de a avea o opţiune. Ca şi în cazul încrederii/lipsei de încredere, atât autonomia cât şi ruşinea sunt aspecte inevitabile ale oricărei personalităţi. Dezvoltarea cu succes este denotată de poziţia psihosocială care favorizează vechile caracteristici şi rezultă într-o determinare fermă de a exercita libera alegere, precum şi autocontrolul. Această calitate rudimentară a Eu-lui de voinţă de putere, depinde de asemenea de rezolvarea cu succes a etapei senzorio-orale precedente. „Voinţa nu poate fi educată până când

nu poate trăi, nici un Eu nu rămâne intact fără speranţă şi

speranţa nu este sigură (certă) şi voinţă”.

3. Etapa locomotorie-genitală: iniţiativă contra vinovăţie.

Cea de-a treia etapă este evidenţiată de dezvoltarea unor abilităţi locomotorii cum ar fi mersul şi fuga, care dezvoltă sensul Eu-lui de stăpânire şi face posibil modul invadativ. În cursul acestei etape, copilul devine conştient de diferenţa între sexe şi începe să experimenteze nevoi asociate cu clitorisul şi cu penisul. Asemeni teoriei lui Freud, aceste dorinţe sunt asociate mai întâi cu mama care-l hrăneşte; mai târziu le ia locul asigurarea băieţelului că se va căsători cu mama sa pe care o va face mândră de el şi a fetei că se va căsători cu tatăl ei şi că va avea mult mai multă grijă faţă de el. De aceea, părintele de acelaşi sex, faţă de care copilul se simte inferior în capacitatea genitală, devine rival. Oricum, copilul curând va realiza că statura sa relativ mică este un preludiu pentru orice satisfacţie oedipală. În schimb, copilul va recurge la fantezie, visând sexul şi violenţa. Aceste dorinţe ilicite creează un adânc sentiment de vinovăţie şi o teamă de pedeapsă în forma unei suferinţe aplicate organelor genitale.

În mod ideal, copilul învaţă să transforme pofta sexuală ameninţătoare în scopuri acceptabile, precum jocul. Jocul înseamnă pentru copil ceea ce înseamnă gândirea, planul sau imitaţia pentru un adult, un univers al încercărilor, unde greşelile din trecut pot fi regândite şi aşteptările puse la încercare. Dacă acest copil este capabil să-şi abandoneze dorinţele oedipale şi să substituie jocul cu jucăriile, eliberarea de vinovăţie şi aprobarea părintească pentru noi dobândiri contribuie la apariţia

nimeni

11

Lect. dr. Alina Zamoşteanu Psihologia familiei

unui simţ al iniţiativei. O predominanţă a iniţiativei asupra sentimentului de vinovăţie va rezulta în calitatea adaptativă a Eu-lui, denumită scop sau curajul de a visa şi de a încerca să aduci la îndeplinire scopuri preţuite fără frica de pedeapsă. În timpul etapei locomotor-genitale, copilul devine divizat între dorinţele infantile de a se bucura de gratificaţii instinctuale şi autoconducerea matură pusă în practică de Supra-Eu. Apariţia unui simţ al scopului indică faptul că iniţiativa e mai puternică decât sentimentul de vinovăţie şi că această criză a etapei a fost depăşită cu succes.

4. Etapa latentă: asiduitate contra inferioritate.

La fel ca în teoria freudiană, cea ce-a patra etapă a lui Erikson e o perioadă a unei sexualităţi ascunse sau „calmul dinaintea furtunii pubertăţii”. Etapa latentă este caracterizată de o intensă curiozitate şi de dorinţa de a învăţa. Copilul va încerca acum să sublimeze tendinţele invadatorii şi să-şi câştige dreptul de a fi recunoscut prin producerea de obiecte. Astfel, copilul începe să înveţe „sâmburele muncii”; toate culturile sprijină acest efort printr-o formă sau alta de instruire sistematică, în mod notabil, şcoala. Succesul copilului în această etapă contribuie la formarea unei asiduităţi, în timp ce eşecurile vor genera sentimente de inferioritate. Dezvoltarea cu succes a personalităţii este denotată de o proporţie psihosocială care va favoriza vechile caracteristici şi care e reflectată de calitatea competenţei Eu-lui, sau exerciţiul liber al dexterităţii şi inteligenţei în completarea lucrărilor, nedesperecheate de inferioritatea infantilă.

5. Adolescenţa: identitate contra dispersiei identităţii (confuziei rolurilor).

Odată cu dezvoltarea competenţei şi cu apariţia pubertăţii, copilăria ajunge la sfârşit. Cea de-a cincea etapă o constituie adolescenţa, pe care Erikson, la fel ca şi Sullivan, o consideră de o deosebită importanţă. Adolescentul trebuie să ţină pasul cu revoluţia fiziologică şi maturitatea genitală, precum şi cu reapariţia impulsurilor sexuale latente, un chin interior care poate fi rezolvat doar prin câştigarea recunoaşterii şi sprijinului venit din partea unor oameni importanţi pentru adolescent. La fel ca un artist la trapez, această persoană aflată în mijlocul unei acţiuni viguroase trebuie să lase în urmă siguranţa copilăriei şi să întindă mâna către maturitate. Ea are nevoie de o pauză între trecut şi viitor, de siguranţa lucrurilor de care se va despărţi şi a celor pe care le va primi. Problema esenţială a acestei etape este „criza de identitate” un important element întâlnit în calea dezvoltării ce conduce spre un simţ al identităţii, sau spre o fragmentare interioară excesivă şi confuzia rolurilor (confuzia identităţii). De aceea, adolescenţii sunt în mod special vulnerabili la ideologiile care oferă prospectul unei acceptări sociale, precum şi roluri clar definite. Uneori acestea sunt reprezentate de doctrine sinistre care în mod vicios neagă egalitatea celor din afara grupului (aşa cum a fost mişcarea nazistă în Germania) sau mişcări relativ binevoitoare (trupele pentru menţinerea păcii) sau grupurile sociale de tip clan. Chiar şi delicvenţii juvenili au nevoie de un sens al identităţii, ei obţinându-l conformându-se cererilor rigide ale grupului – o greşeală de dezvoltare pentru care Erikson face vinovată societatea. El argumentează că dacă apare o criminalitate pe scară largă, întreaga generaţie trebuie să se facă responsabilă faţă de greşelile tinerilor tocmai pentru că nu au pregătit alte oportunităţi viabile. Astfel, potenţialele pericole ale adolescenţei nu se referă numai la confuzia rolurilor, ci şi la adoptarea unei identităţi biologice negative. Un sens pozitiv al identităţii depinde în parte de stabilirea unui rol sexual adecvat şi în parte de obţinerea unei ocupaţii generatoare de satisfacţie. Dacă criza de identitate se dovedeşte a fi într- atât de dificilă încât nu se poate ajunge la nici o identitate pozitivă, nici la una negativă, atunci individul poate respinge cererile maturităţii, ceea ce-l va face pe adolescent să prelungească această etapă (aceasta se poate întâmpla în cazul în care crizele de dezvoltare precedente nu au fost rezolvate cu succes). Rezolvarea crizei de identitate adolescentine este relevată de o predominanţă a identităţii asupra confuziei de roluri şi de apariţia calităţii Eu-lui, denumită fidelitate, sau abilitatea de a susţine legături voluntare în ciuda contradicţiilor inevitabile a sistemelor de valori.

12

Lect. dr. Alina Zamoşteanu Psihologia familiei

6. Maturitatea tânără: intimitate contra izolare.

Cea de-a şasea etapă psihosexuală reprezintă începutul maturităţii şi cuprinde responsabilităţi cum ar fi munca şi căsătoria. În timpul acestei perioade, simţul identităţii nou dobândite trebuie să fie supus la un risc pentru a produce acele compromisuri ce permit o relaţie cu ceilalţi. Dacă un tânăr adult suferă din nevoia de a conserva o identitate fragilă şi tumultoasă, izolarea profundă şi absorbţia de sine vor apărea ca fiind preferate unor contacte pline de înţeles cu ceilalţi. În mod opus, o identitate fermă poate intra în contact cu cea a unei alte persoane, fără teama de a pierde un aspect esenţial al Sinelui. Această intimitate este esenţială pentru stabilirea unei prietenii adânci şi a unei căsătorii reuşite.

Trecerea cu succes prin crizele tinereţii adulte este reflectată de o preponderenţă a intimităţii asupra izolării şi de dezvoltarea unei calităţi a Eu-lui, numită dragoste, care este caracterizată de relaţii ce încurajează mutual potenţialul de creştere şi de dezvoltare al fiecărui individ. Dragostea este deci o devoţiune mutuală ce subjugă antagonismele inerente în funcţiuni divizate.

7. Maturitatea: generativitate (creativitate) contra stagnare.

Etapa maturităţii este în mod ideal o perioadă a generativităţii, care se referă în special la procurarea şi la călăuzirea generaţiilor viitoare. De asemenea, include productivitatea şi creativitatea. Pericolul corespondent este stagnarea, o stare extremă de autoindulgenţă similară cu un mod aparte de comportament. Prin simplul proces de a avea copii nu se aduc îndeajuns de multe dovezi că această criză a maturităţii a fost rezolvată. Adevărata predominanţă a generativităţii contra stagnării este relevată de calitatea Eu-lui, grija (solicitudine) sau interesul lărgit de ceea ce a fost generat de dragoste, necesitate sau accident, care biruie ambivalenţa aderentă la obligaţiile ei reversibile.

8. Bătrâneţea: integritatea Eu-lui contra disperare.

Doar acea persoană care a rezolvat cu succes cele şapte etape de dezvoltare precedente, poate obţine integritatea Eu-lui, un sentiment de afirmare referitor la viaţa acelei persoane. Opusul integrităţii Eu-lui este disperarea, sau teama că moartea va interveni înainte ca acea persoană să găsească unele căi alternative pentru o viaţă mai bună. În mod ideal, integritatea Eu-lui este prevalentă disperării şi această cantitate psihosocială favorabilă rezidă în calitatea Eu-lui denumită înţelepciune, sau un interes detaşat de viaţa însăşi în faţa morţii.

VÂRSTA

 

integralitate a Eu-lui / disperare

 

ADULTĂ

ÎNŢELEPCIUNE

   

creativitate /

 

MATURITATE

stagnare

SOLICITUDINE

DEBUTUL

   

VÂRSTEI

 

intimitate /

izolare

DRAGOSTE

ADULTE

 
   

identitate /

 

PUBERTATE ŞI

dispersia

identităţii

 

ADOLESCENŢĂ

FIDELITATE

   

asiduitate /

 

LATENŢĂ

inferioritate

COMPETENŢĂ

LOCOMOTOR-

 

iniţiativă /

INTENŢIE

GENITAL

culpabilitate

   

autonomie /

 

MUSCULAR-

pudoare,

îndoială

 

VOINŢĂ

ANAL

SENZORIO-

încredere /

 

ORAL

neîncredere

SPERANŢĂ

13

Lect. dr. Alina Zamoşteanu Psihologia familiei

Curs 3 Disfuncţia familială. Modele educaţionale familiale

I. Disfuncţionalitatea familială

Disfuncţiile care apar la nivelul cuplului conjugal influenţează în mod semnificativ întregul sistem familial, de aceea cunoaşterea stilului şi climatului familial facilitează înţelegerea cauzalităţii disfuncţiilor familiale. Orice disfuncţie conjugală distorsionează conduitele de rol marital, dezorganizând procesele evolutive şi în acelaşi timp împiedicând realizarea adecvată a funcţiilor specifice familiei. Aceste disfuncţii sunt reunite sub numele de conjugopatii, care reunesc „conflictele familiale de natură biologică, psihologică sau socială, care basculează echilibrul şi simetria familiei” (Scripcaru, G., Boişteanu, P., Scripcaru, C., Astărăstoae, V., Chiriţă, V., 2002). Aceste conjugopatii pot fi generate de vicii genetice (căsătorii imature, din obligaţie etc.) sau apărute pe parcurs (alcoolism, boala psihică etc.). Ele pot fi clasificate în:

conjugopatii biologice (incompetenţa sexuală) sau psihologice (alcoolism, violenţă);

conjugopatii absolute sau relative, putând fi descrise forme clinice, precum: conjugopatie ca psihosindrom în doi, conjugopatii decompensate în adversitate, conjugopatii etilice cu evoluţie caracteriopată sau psihotică, conjugopatie delirantă sau conflictuală. Sistemul disfuncţional conjugal presupune existenţa a două nivele:

un nivel primar, de profunzime, care presupune existenţa unei dezorganizări în funcţionalitatea mecanismelor interpersonale (intermotivare, intercunoaştere, intercomunica- re, interacţiune) afectând, în special, funcţia de interdezvoltare biopsihosocială a soţilor;

un nivel secundar, de suprafaţă, care presupune existenţa unor distorsionări ale modelelor de rol marital mutual expectate, ducând la afectarea funcţiilor: sexuală, de reproducere, afectivă, educaţională etc. Conflictul conjugal este iminent în existenţa oricărei familii, având o valoare dinamogenă şi cathartică. În condiţiile în care creşte ca intensitate şi frecvenţă se transformă în conflict conjugal patogen, având o capacitate de penetraţie distructivă la nivelul personalităţii celor doi soţi, împiedicând astfel realizarea funcţiilor fireşti ale familiei (I. Mitrofan, C. Ciupercă). I. Mitrofan şi C. Ciupercă propun o tipologie a conflictualităţii conjugale, mergând de la normalitate spre patologic. Autorii descriu un model tridimensional al conflictualităţii conjugale, care presupune existenţa a trei parametrii din combinarea cărora rezultă opt tipuri de conflictualitate. Cei trei parametrii sunt:

gradul de tensiune generat de conţinutul (natura) conflictului marital (ridicat, moderat, scăzut);

forma de manifestare predominantă a conflictului (manifestă, latentă);

durata conflictualităţii în dinamică (continuă, intermitentă). Cele opt tipuri de conflictualitate conjugală sunt:

cupluri cu o conflictualitate majoră, aspect manifest, continuu, tensiune crescută; astfel de cupluri prezintă un potenţial dizolvant şi patogen pentru unul sau ambii parteneri;

cupluri cu o conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune crescută; acest tip de cuplu prezintă un potenţial dizolvant destul de ridicat, care nu se finalizează întotdeauna cu separarea cuplului, dar care duce la dezvoltarea unor relaţii familiale dizarmonice;

cupluri cu o conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune moderată; astfel de cupluri au o evoluţie instabilă, cu tendinţă spre deteriorarea relaţiei conjugale, dar cu menţinerea cuplului într-o formă de pseudo-conjugalitate;

14

Lect. dr. Alina Zamoşteanu Psihologia familiei