UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” DIN ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE ȘI EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI

SPORT
SPECIALIZAREA MASTER PSIHOLOGIE AN I

Substratul neurofiziologic al tulburărilor fizice

Temele
Eseu Alice Munro – Prea multa fericire
Studiul de caz

Coordonator
Lect. Univ. Dr. Sorin NICA

Masterand anul I
Hompot Andrei

1
Tema 1

Alice Munro, autoarea cărții Prea multă fericire, încearcă să surprindă zece povestiri, care
conțin o realitate crudă a unor indivizi măcinați și copleșiți de experiențele lor traumatizante din
copilărie. Complexitatea emoțiilor, zugrăvesc modalitățile prin care cuplurile se încăpățânează să
rămână în relația distructivă, amăgindu-se cu scenarii fantasmagorice, crezând că ceea ce trăiesc se
poate numi fericire sau iubire.

Tema predominantă a acestei cărți care se află în contradicție cu titlul, este omniprezența
durerii în relațiile de iubire/în relațiile de cuplu. Deși această relație de iubire care ar fi trebuit în
mod normal să apropie persoanele, totuși datorită suferințelor profunde care au la bază relația
primară defectuoasă, declanșează tulburări grave și conduc către gesture grave.

În prima istorisire cu denumirea “Dimensiuni”, autoarea ne relatează efectele dominației

psihologice. Fricile ascunse care domină subconștientul vor fi aduse printr-un gest/comportament în
plan fizic manifest. Temerile soției cu privire la pierderea copiilor sunt materializate în mod straniu
de soțul ei, care-i ucide sub pretextul viziunilor “magice” a comunicării cu ei într-o altă dimensiune.
Toate acestea descriu elemente ale tulburării de personalitate de tip schizotipal a soțului.

In a doua povestire “Ficțiuni”, se remarcă șocul și stupoarea unei femei înșelate și tiparul în
care lucrurile neterminate se întorc ca un bumerang atunci când se aștepta mai puțin. Descoperirea
unui adevăr cuprins între coperțile unei cărți scrise de un martor involuntar, și reîmprospătarea
memoriei faptelor pentru unul dintre protagoniștii scenei de la momentul descris, o conduce pe
aceasta către abisurile interioare. Se răsește personalitatea borderline declanșată de trădarea și teama
de abandon.

Povestea denumită “Culmea Wenlock”, vine la pachet cu trădarea, neputința și dominarea,

de altfel un lait-motiv în viețile oamenilor chiar și în zilele noastre. Transformarea profundă a
personajului feminin implicat într-o experiență sexuală umilitoare și oarecum parcursul posibilei
deveniri a unei personalități antisociale, în urma unei traume emoționale.

A patra poveste “Râpe adânci”, relevă tragedia unei familii în care copiii sunt martori la
certurile și discuțiile părinților. Copilul fiind dezamăgit de părinți, dezvoltă tulburarea de tip
schizoid prin evitarea relațiilor sociale și evitarea emoțiilor deoarece acolo se află prea multă
durere. În această istorisire, se pune accent pe importanța mediului familial pentru armonia
interioară.

2
 A cincea poveste “Radicali liberi”, prezintă o viziune intimă a unei victime în comunicare
directă cu agresorul, moment în care iminența morții produce pe de o parte frică, iar pe de altă parte
puterea de negare și de confruntare cu agresorul. Personalitatea regăsită este de tip schizotipal,
trăirile fiind conectate la trecut prin distorsiuni de percepție și cognitive.

In povestea a șasea “Chipul”, putem regăsi acea poveste tristă a copilului respins de către
părinți într-un mod agresiv, datorită aspectului fizic. Manifestarea schizoidă pune stăpânire pe el
printr-o lume create fără durere.

Povestea a șaptea, “Unele femei”, se regăsește “puterea” asumată de o personalitate de tip

antisocial, prin desconsiderarea și încălcarea drepturilor celorlalți în persoana mamei tânărului
muribund.

În povestea a opta, denumită “Joacă de copii”, regăsim descrierea tipologiei personalității

histrionice prin modul în care unul dintre personaje pentru a domina scena exagerează în
exprimarea sentimentelor și emoțiilor generate de către o persoană, vizată.

Povestea a noua, aduce în prim plan trăirile interioare ale unui pădurar pasionat de munca lui
dar foarte tăcut și retras în propria lume. Aceasta ne duce cu gândul la tipologia personalității
schizoide, prin evitarea relațiilor sociale și gradul redus de exprimare a trăirilor interioare.

Ultima poveste care de altfel dă și numele romanului, “Prea multă fericire”, aduce în scenă
personalitatea histrionică a deținătoarei rolului principal. Formarea aceastei personalități, ascunde
relația cu tatăl, care ulterior se manifestă prin multiplele relații dezamăgitoare cu bărbații. De aici
reiese nevoia de a ieși în evidență și amărăciunea din suflet datorate unei realitatăți care nu
corespunde cu dorințele interioare profunde.