Istoria medicinei psihosomatice este unul al eforturilor doctorilor de a înțelege rolul emoțiilor în

cadrul bolii.
In secolul XX am fost martorii unor descoperiri importante în cunoașterea cauzelor fizice ale
bolilor, care au fost însoțite de tendința de a rezolva problemele medicale prin crearea și mai multor
specialități. Această specializare a limitat posibilitatea ca pacientul să fie tratat ca persoană întreagă.
Descoperirile secolului XX despre inconștient care au ajutat la înțelegerea și tratarea istoricului le-a
permis medicilor să localizeze durerea pacienților nu doar în patologia lor anatomică ci și în
amintirile și fantasmele lor.

Abordări timpurii ale vindecării

Înaintea civilizațiilor grecești și romane medicina se baza pe credințele în supranatural. Existau trei
teorii cu privire la cauzele bolii:
1. Teoria cauzei mistice, era văzută ca rezultat al unor acte sau experiențe de transgresare ca de
pildă încălcarea unui tabu.
2. Teoria cauzei animiste: se consideră că boala era cauzată de o ființă supranaturală
3. Teoria cauzei magice : boala era privită ca fiind cauzată de o persoană malefică, care folosea o
formulă secretă pentru a îmbolnăvi pe cineva.
Medicina Greco-romană a fost primul sistem bazat pe perspectiva somatică, independentă de
supranaturali și dependentă de o filosofie naturală. In textul hipocratic „Despre boala sacră”, asupra
epilepsiei se afirmă:
„Oamenii o consideră de natură și cauză divină din ignoranță și uluire, și continuă să susțină această
idee doar din cauza incapacității lor de a o înțelege.”
Hipocrate credea că sănătatea era o stare de echilibru a 4 umori și că boala era cauzată de perturbare
a acestui echilibru. . Vindecătorii trebuiau să păstreze sau să restabilească echilibrul dintre fluidele
sau umorile corpului. Bilă galbenă, limfa și bila neagră erau asociate cu boala. Cealaltă umoare era
sângele. Cele patru umori corespundeau celor patru calități primare: căldura, uscăciunea, răceala și
umezeala, care la rândul lor corespund celor patru vârste ale omului: copilăria, tinerețea, maturitatea
și bătrânețea, celor patru elemente: aer, foc, pământ și apă și celor patru temperamente: coleric,
sangvinic, flegmatic și melancolic.
Hipocrate susținea că fiecare emoție poate afecta un organ.
Platon scria în dialogul Charmenides :
„Așa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul și nici capul fără trup, la fel nici
trupul fără suflet, iar tocmai aceasta, e pricina pentru care cele mai multe boli rămân nevindecate de
medicii greci, faptul că ei nu țin seama de întregul a cărui îngrijire ar trebui să o întreprindă și că
dacă aceasta nu se simte bine, este cu neputință ca partea să se simtă bine.”
Medicul Galen credea că pasiunile produse de sufletul Vital constituiau una dintre cele 6 cauze
„nenaturale” ale bolii fizice.
Celelalte cinci cauze erau :
1. Aerul
2. Hrana și băutura
3. Munca, mișcarea fizică și odihna
4. Somnul și starea de veghe
5. Excreția, retenția și îndestularea, înfometarea
Perspectiva lui Galen asupra pasiunilor a dominat concepția din Evul Mediu asupra relației dintre
minte și corp.
Tratamentele includeau terapie ocupațională și distracții menite să îmbunătățească starea de spirit a
pacientului.
După Fernel în 1592 pasiunile erau frica, tristețea, bucuria, anxietatea și rușinea.
Se credea că fiecare pasiune produce modificări ale temperaturii corporale: furia încălzea excesiv,
în timp ce frica și tristetea răceau corpul, bucuria producea o căldură moderată. Se consideră că
aceste schimbări de temperatură influențează dilatarea și constricția inimii și a altor organe ale
corpului.
Renumitul medic Maimonides a fost unul dintre primii doctori care au folosit cuvântul emoție în
locul celui de pasiune, argumentând că emoțiile pot produce modificări corporale. Pentru bolile în
care erau implicate emoțiile, tratamentele psihologice au trecut înaintea tratamentului fizic. Ca
tratament pentru astmul bronșic el recomanda folosirea parfumurilor și a muzicii precum și
istorisirea de povești plăcute pacientului pentru a-l face să se simtă mai energizat.
În perioada Renașterii, renumiții medici Cornelius Agrippa, Paracelsus, Johan Weyer, au observat
cum imaginația poate produce o anumită boală. Weyer scris o lucrare revoluționară în care a
contrazis ideile fraților dominicani Johann Springer și Heinrich Kraemer, care in lucrarea Maleus
Maleficarum susțineau exterminarea Vrăjitoarelor.
El a argumentat că vrăjitoria era cauzată de un dezechilibru mental datorat unei imaginații tulburate.
Această viziune contrazicea concepția religioasă dominantă, conform căreia aceste boli erau cauzate
de vrăjitorie.
Abordarea psihologică a anumitor boli era tot mai recomandată.
Robert Burton care a scris The anatomy of melancholy, recomanda ca o a treia modalitate de
îndepărtare a tristeții după rugăciune și medicație era discutarea propriilor necazuri cu un medic.
Dacă tristețea era îndepărtată pasiunile puteau fi remediate.
La începutul secolul al 19-lea, Franța a devenit un centru internațional al medicinei prin
descoperirile sale în anatomia patologică și noile diagnostice fizice ale bolilor. Acum bolile erau
clasificate după patologia organică nu doar după simptomele lor fizice individuale. Aceste procese
bazaundu-se pe descoperirile revoluționare anterioare privind anatomia umană făcută de medicul
flamand Vesalius care contraziceau ideile fantasmagorice despre corpul uman al medicinei
galenice.
Medicina franceză, era organizată sub forma unei discipline clinice fundamentate științific în
care fiecare simptom și semn al bolii pacientului era legat de o tulburare subiacentă a structurii sau
funcției unui organ sau a unui sistem de organe ale corpului. Descoperirile secolelor al 16-lea și 17-
lea despre fiziologia și anatomia umană, de pildă, circulația sangvină au fost folosite pentru
înțelegerea modului în care se îmbolnăvesc fizic oamenii. Acest lucru a generat o abordare cu totul
nouă a pacientului presupunând chestionarea sistematică a pacientului, urmată de examinarea lui
atentă cu ajutorul unor instrumente precum stetoscopul. Aceste noi abilități clinice, au permis ca
bolile fizice să fie localizate cu acuratețe, între pacient și medic dezvoltându-se o nouă relație, în
care întrebarea doctorului sa transformat din “care e problema?” în „unde vă doare?”.
Rafinările produse în această perioadă a supra patologiei organice, au rezultat în ideea că
bolile organice erau localizate la nivelul țesuturilor corpului. Ulterior au localizat aceste boli la
nivel celular.
Costul tuturor acestor schimbări ale gândirii medicale, a fost acela că, doctorii au început să
vadă tot mai mult omul ca pe o simplă mașină.
Totuși în timp ce Volz (1806-1882) scria că persoana bolnavă a devenit un lucru, existau
clinicieni precum Pinel (1745-1826) care promovau o abordare mult mai umană a tulburărilor
psihice și care considerau că bolile cardiovasculare și digestive au o bază nevrotică. Trousseau
(1801-1867) recomanda medicilor să studieze personalitatea pacienților cu boli clinice, el însuși
suferind de astm și a descris scris în mod remarcabil propriile experiențe povestind cum i s-a
declanșat o criză de astm în hambarul său de grâne prăfuit, în prezența vizitiului lui dar nu din cauza
prafului ci a suspiciunilor pe care le avea în privința onestității vizitiului. Criza s-a declanșat când
vizitiul cântărea ovăzul în fața lui Trousseau, care se temea că anterior fusese a furat la cântar.
Față de revoluționarea gândirii medicale din secolul al 17-lea, care a adus atâtea beneficii,
romanticii au reacționat prin îngrijorarea că omul era transformat într-o mașină. Din această
îngrijorare se născut psihosomatica.
Adjectivul psihosomatică a fost folosit pentru prima dată de Johan Heinroth, profesor de
psihiatrie la Universitatea din Leipzig, unul dintre liderii școlii de Psihiatrie psihice sau spiritualiste
din Germania. În 1922 Felix Deutsch a introdus termenul de Medicină Psihosomatică. Acest
concept, ce urma idealul romantic, promova ideea omului ca individ, care nu poate fi redus la o
simplă mașină.
 Mișcarea Romantică a considerat imaginația umană, ca pe un factor important al
dificultăților sale, printre care se numărau și bolile fizice.
La sfârșitul secolului al 19-lea prin munca lui Charcot, Breuer și Freud am început să căpătăm o
oarecare înțelegere a felului în care mintea putea influența corpul. Acest lucru datorat descoperirilor
lor legate de o anumită boală psihosomatică și anume tulburarea de conversie, numită și isteria de
conversie la vremea respectivă, precum și concepției lui Freud despre conținuturile minții
inconștiente. În această perioadă Charcot si alți contemporani, in Anglia, au introdus hipnoza, ca
modalitate de tratare a anumitor boli, în special isteria, care a fost definită ca un sindrom în care
existau simptome de ordin fizic, ce nu corespundeau și unor tulburări neurologice subiacente.
Hipnoza, a făcut posibilă modificarea simptomelor fizice ale isteriei fie prin îndepărtarea, lor fie
prin deplasarea lor asupra altei părți a corpului, în timpul transei hipnotice. Ellioston a arătat că sub
influența hipnozei pacientul putea fi operat fără să simtă vreo durere fizică. Aceste descoperiri au
adus dovezi copleșitoare ale influenței minții asupra corpului.
Deși Charchot descoperise că isteria răspundea la un tratament psihologic, el era totuși
convins că este cauzată de o tulburare a creierului. Doi dintre discipolii săi , Pierre Janet si pe atunci
neurologul Freud, au susținut că un mecanism psihologic era cauza isteriei. Janet sugerase ca
istericul suferea de idei fixate in subconștient care trebuiau aduse la nivel conștient prin hipnotizare.
Freud a constatat ca hipnoza nu are efecte de durata. Împreuna cu Josef Breuer, el a descoperit că,
atunci când le-a permis pacienților săi să vorbească, ei au scos la iveala amintiri dureroase si
încărcate emoțional a căror abreacție prin catharsis i-a eliberat de simptomele fizice produse de
isteria lor.
In Conflictele inconștiente încărcate emoțional si dureroase, care puteau fi exprimate doar
simbolic prin isteria de conversie, simptomul fizic a început sa aibă o semnificație. Acest lucru a
avut consecințe însemnate pentru gândirea psihosomatica.
Emoțiile și gândurile noastre sunt într-o continuă interacțiune cu corpul nostru. Roșim când
ne este rușine, transpirăm și tremurăm când suntem anxioși devenim insomniaci, obosiți și epuizați
cu ușurință în depresie. La fel inima ne bate mai repede și simțim o mult mai mare energie fizică
atunci când suntem entuziasmați. In anumite situații, simțim o detașare mentală fata de corpul
nostru, acest lucru este adesea o problema personalităților schizoide.
In alte situații, când avem o durere fizica cronica severa, putem fi preocupați de corpul
nostru pana la epuizare mentală. In cazul bolilor fizice grave si potențial letale, aceasta preocupare
include o frica intensa, tristețe, si gânduri depresive, legate de amenințarea propriei morți iminente.
Unele boli fizice, prin efectele lor asupra creierului, produc tulburări emoționale majore,
modificări serioase ale gândirii si chiar ale conștiinței. De exemplu: daca tiroida este hiperactiva,
nivelurile crescute ale hormonilor tiroidieni ne pot face sa ne simțim tensionați. Invers, daca tiroida
este hipoactiva, este foarte probabil ca in urma schimbărilor metabolismului cerebral, sa apară
depresia.
In cazul hiperactivității corticosuprarenale, un pacient poate deveni depresiv sau maniacal
când se produc schimbări majore ale nivelurilor de corticosteroizi. Același lucru se întâmpla si când
un pacient are nevoie de steroizi ca medicație in tratamentului astmului bronhic cronic sau al artritei
reumatoide cronice. Si memoria poate sa fie afectata sever de lipsa anumitor vitamine, cum ar f
deficienta de vitamina B6 din alcoolism.
In bolile mentale majore, precum depresia sau anxietatea au loc modificări profunde ale
funcționarii corpului. In depresiile severe, pacienții deseori neglijează sa aibă grija de ei înșiși. Au
un somn fragmentat, se trezesc foarte devreme dimineața, se simt obosiți si epuizați cu ușurință,
sunt lipsiți de energie si au un libido scăzut. In plus , pot fi prezente constipația si pierderea
apetitului cu pierderea in greutate aferenta. In cazul femeilor, poate exista si o modificare sau chiar
pierderea menstruației.
In anxietate, apare semne generalizate ale excitației sistemului nervos vegetativ, astfel încât
pupilele sunt foarte dilatate, fiind însoțite de transpirații si tremur al mâinilor. Gura este uscata si
pot fi prezente greața, voma si diareea. Pulsul este crescut si pot apărea palpitații, adormirea fiind
dificila si persistând o senzație de oboseala.
Din exemplele de mai sus se poate vedea ca intre minte si corp exista o interacțiune vitala
atât când suntem sănătoși cat si când suntem bolnavi. Acest lucru ne face mereu conștienți de
existenta psihosomatica proprie si a altor oameni.
Deși medicina psihosomatica se ocupa cu înțelegerea influentei evenimentelor mentale si
emoționale asupra corpului, știm ca in realitate este vorba despre un proces ce acționează in ambele
direcții, pentru ca orice tulburare psihosomatica poate induce aceeași anxietate si teama ca alte boli
de ordin fizic. Pacienții se pot simții stigmatizați de diagnosticul unei boli psihosomatice, pot sa
aibă efectiv sentimentul ca li se spune ca-si inventează sau imaginează simptomele, când, de fapt in
realitate nimic nu este mai departe de adevăr.
Multe tulburări psihosomatice nu sunt pur psihosomatice : o durere de spate declanșata de o
poziție fizica defectuoasă, combinata de modificări produse in structura coloanei vertebrale ,
combinata cu o artrita care a dus la o durere locala si posibil extinsa, poate fi afectata de o depresie
sau anxietate preexistenta, înrăutățind întreaga situație. Astfel noile simptome dureroase pot fi
produse de aceasta perturbare emoțională suplimentara. Toate acestea pot duce la teama, resemnare
si neajutorare, precum si la un posibil beneficiu secundar precum dezvoltarea unui rol de
bolnav/comportament de menținere a bolii, ducând la o interacțiune complexa intre pacient si
persoanele de îngrijire si mediu.
 Winncott (2005) susține ca există de asemenea factori inconștienți care mențin simptomul
somatic si care fac pacientul sa opună rezistenta recunoașterii rolului propriilor emoții in producerea
sau exacerbarea simptomelor. Atât Winnicott cat si Balint (2017) au observat ca acești pacienți au
deseori nevoie de o gama larga de specialiști care sa aibă grija de ei in diferite moduri, astfel încât
dezvoltă dependente multiple. Aceste dependente pot reflecta clivajul semnificativ din inconștientul
pacientului si îl protejează contra dependenței de o singura persoana.
Există câteva sisteme psihobiologice prin care creierul si corpul interacționează : sistemul
nervos central, sistemul nervos vegetativ, sistemele endocrine si sistemul imunitar. Fiecare dintre
ele înseamnă, nu doar efecte ale creierului asupra corpului ci si bucle de feedback complexe, care
oferă creierului informații cu privire la starea fiecărui organ si țesut intern, precum si despre efectele
pe care le are asupra lor reglarea cerebrala exercitata. Aceste sisteme psihobiologice sunt influențate
de starea noastră emoțională care la rândul ei este influențată de factori atât conștienți cat si
inconștienți.

Definiția bolii psihosomatice.

O boala psihosomatica poate fi definita drept orice boala fizica in ale cărei precipitare si
menținere, si in unele cazuri producere, factorii psihologici au jucat un rol semnificativ.
In practica, factorii psihologici sunt rareori singurii sau cei dominanți, cu excepția
tulburărilor alimentare, tulburării de conversie, ipohondrie si a tulburării dismorfice corporale.
Factorii psihologici constituie adesea doar un element dintre mulți alți factori, printre care se
numără cei genetici, imunitari si de mediu, precum si alți factori fizici încă necunoscuți care conduc
la apariția si persistenta unei boli. Daca factorii psihologici, precum o pierdere grea, pot fi cei care
precipita apariția bolii, ei nu pot fi considerați in sine cauza bolii.
Pentru a cunoaște mecanismele mentale ale tulburării psihosomatice, este util sa înțelegem
semnificația termenului „stres” si felul in care stresul afectează creierul si prin urmare restul
corpului.
Fiziologul Cannon susținea ca omul este întotdeauna într-o stare de pregătire pentru
evenimentele ce ar putea apărea ca urgente. Când asemenea evenimente au loc, aceasta stare poate
fi transformata in modificări fiziologice adaptative, mediate de componenta simpatica a sistemului
nervos vegetativ. La mamifere, stresul poate fi o amenințare concreta din partea unui prădător, ceea
ce înseamnă ca mamiferul amenințat trebuie sa se lupte cu aceasta sau sa fuga de el. De aici
conceptul de răspuns tip „lupta sau fugi”. La primate, răspunsul de stres poate fi declanșat nu numai
da un eveniment concret, ci si de unul simbolic, precum si de anticiparea sau amenințarea unui
asemenea eveniment. Stresul poate fi exacerbat când nu exista nici o cale de eliberare a frustrării,
niciun sentiment al controlului, nici un suport social si nici o perspectiva ca ar putea urm ceva bun.
 Când exista o posibilitate de scăpare sau de control al situației stresante, atunci răspunsul
fiziologic de stres se diminuează. Provocările repetate, fără o asemenea speranța , au ca rezultat
stresul cronic si o stare cronica de vigilenta a individului, ceea ce conduce la anxietate. Alternativ,
stresul cronic, daca este insurmontabil, poate da naștere sentimentelor de neajutorare, iar acestea,
daca sunt supra generalizate, pot conduce la depresie.
Efectele stresului asupra corpului pot avea mai multe moduri de exprimare somatica precum:
Efecte cardiovasculare : Hiperactivitatea simpaticului face ca inima sa bata mi repede si datorita
constricției pe care o exercita asupra vaselor mari de sânge, precum asupra vaselor de sânge ale
viscerelor, redirecționează preferențial sângele de la nivelul pielii si viscerelor către mușchi si
creier, pentru a pregăti individul de acțiune. Constricția vaselor de sânge mai mari si ritmul cardiac
sporit conduc totodată la o creștere a tensiunii sangvine.
Efecte gastrointestinale : La nivelul sistemului gastrointestinal, salivația este redusa sau
oprita. Sunt inhibate de asemenea stomacul, secreția sucurilor gastrice si mișcările peristaltice ale
intestinelor. Rezultatul este ca digestia este încetinita sau oprita. Acest lucru mobilizează resursele
pentru un consum mare de energie. Colonul si vezica nu se mai golesc cu ușurință, putând apărea
constipația. Daca efectele activării simpaticului s-au instalat rapid, poate exista o scurta descărcare
compensatoare a impulsurilor parasimpaticului din sistemul nervos vegetativ, manifestate prin
defecare si urinare.
Efecte endocrine: Fluxul crescut al sistemului nervos simpatic activează in mod direct
medulosuprarenala din glandele suprarenale, pentru a produce o creștere a secreției hormonului
adrenalinei. Adrenalina are efecte vasoconstrictoare suplimentare asupra vaselor de sânge si
accelerează ritmul inimii ; determină ficatul sa producă glicogen care se transformă in zahar si
satisface nevoile crescute ale consumului de energie cerut de creier si mușchi ; stimulează glanda
tiroida pentru a produce mai multa tiroxina, neveul crescut de tiroxina precipita sporirea oxidării
generale in corp, de care va fi nevoie in condițiile unei activități musculare mai mari ; inhiba
eliberarea de insulina de către celulele pancreasului facilitând creșterea zaharului din sânge astfel
zaharul si oxigenul sunt mai disponibile pentru mușchi, din nou pentru a-i pregăti pentru lupta sau
fuga.
Efecte respiratorii: stresul poate produce efecte profunde ale respirației dar acestea nu
urmează tipare anume. Pot apărea gâfâieli, respirație întrerupta, suflu greu. Bronhiolele din plămâni
se dilata si ele sub influenta stimulării simpaticului, astfel încât sa existe un schimb crescut de
oxigen si dioxid de carbon in plămâni, care sa permită pătrunderea de mai mult oxigen in corp,
pentru satisfacerea necesitații energetice. Pulpa roșie din splina este eliberata pentru a creste
capacitatea de transport a oxigenului de către sânge.
 Efecte dermatologice: glandele sudorifice de sub piele sunt stimulate pentru a elimina
cantitatea mare de fluid ce a fost eliberat prin sporirea activității fizice. Mușchii de la baza
foliculilor de par se contracta, astfel încât firele de par se ridica si apare pielea de gaina.

Somatizarea : tulburări somatoforme.

Citat „ Mintea mea poate ca nu-si amintește, dar corpul meu tine scorul”. Pacient citat in
Saxe et. al (1994).
Somaticii sunt pacienți cu acuze fizice cronice cauzate de perturbări ale funcționarii corpului
neexplicate de patologia organica. Deseori ei consuma o mare parte a timpului doctorului si li se
oferă reasigurări, medicație antidepresiva sau tratamente psihologice pe termen scurt, ce au scop
mai degrabă ușurarea simptomului, decât psihoterapia sau înțelegerea psihodinamica.
Psihanalistul Heiner Steckel (1925) a introdus termenul de „somatizare” pentru a descrie procesul
prin care o nevroza profunda este exprimata cu ajutorul conversiei, printr-o tulburare fizica. In
practica medicinei de familie, cele mai comune simptome de somatizari sunt oboseala prelungita,
durerile osteomusculare si simptomele gastrointestinale funcționale. In acest context somatizarea
este deseori însoțită de depresie si/sau anxietate. Adesea formele mai moderate ale acestei tulburări
întâlnite in practica generala pot reprezenta reacții de adaptare la situații stresante ce dispar după
scurt timp, cu sau fără vreo interventie medicala.

Vigneta : „ un bărbat cu anxietate legata de episoade repetate de palpitații, care începuseră la scurt
timp după ce moartea mamei sale de infarct, a consultat un al doilea medic după ce primise o
consiliere de doliu din partea medicului sau de familie. O examinare riguroasa si reasigurarea ca nu
era nimic in neregula cu inima lui sau cu sistemul cardiovascular au fost suficiente pentru ca
palpitațiile sa dispară complet. Palpitațiile erau o somatizare cauzata de anxietate legata de doliul
sau. Acest bărbat a decis sa facă psihoterapie pentru doliul sau, despre care înțelegea acum ca este
cel
ce-i produce simptomele”

Tulburarea de conversie.
In tulburarea de conversie, numita anterior conversie isterică, sunt afectate funcțiile motorii
voluntare si/sau senzoriale, sugerând o afecțiune neurologica subiacenta sau alta posibila afectiune
medicala generala.
Tulburarea de conversie este de obicei precedata de un conflict psihologic sau de alte situații
stresante si începe brusc:
1. Simptomele sau deficitele motorii pot include dificultăți de echilibru, de coordonare,
paralizii sau o slăbiciune a unui membru, dificultăți de înghițire sau senzația de nod in gat.
2. Simptomele sau deficitele senzoriale pot include o pierdere a simțului tactil, o senzație de
durere sau o alterare a uneia dintre modalitățile senzoriale specializate ale văzului, auzului,
mirosului sau tactilului.
3. Frecvent apar pseudocrize cerebrale, adesea la pacienții cu tendință preexistenta către
epilepsie.
4. Poate apărea si durerea

Tulburarea de somatizare.
Se mai numește si sindromul Briquet, In cadrul acestei boli apar multiple acuze somatice recurente,
semnificative clinic, care nu sunt explicate pe de-a întregul de nici o boala medicala generala
cunoscuta. Debutează înainte de vârsta de 30 de ani si de manifesta pe parcursul mai multor ani. Pe
durata bolii, exista cel putin un simptom sexul reproductive (altul decât durerea) si cel puțin un
simptom neurologic bazat pe isteria de conversie (altul decât durerea). Niciunul dintre aceste
simptome fără explicație nu este simulat intenționat. Pacienții cu această tulburare dezvolta o relație
de dependenta fata de medicii lor si de alte persoane care-i îngrijesc, fata de care e posibil sa încerce
sa se rupă.
Daca sunt trimisi la psihiatru, acest lucru se întâmplă din disperarea celui care face
trimiterea, reflectata de epitetele precum „pacient exasperant”. Acești pacienți resping ideea ca la
baza semantizării lor s-ar putea afla stresul sau factori emoționali. O complicație majora a bolii este
ca acești pacienți pot face abuz de medicamente si pot deveni dependenți de diferitele medicamente
nepotrivite. De asemenea pot căuta tratamente chirurgicale nerecomandate pentru dificultățile lor,
cum ar fi de exemplu extirparea colonului pentru constipația cronica.

Tulburarea somatoforma aglică

In aceasta tulburare acuza principala este durerea, fiind suficient de puternica pentru a-l face pe
pacient sa caute ajutor. Factorii psihologici joaca un rol semnificativ in declanșarea, severitatea,
agravarea si menținerea simptomului deși majoritatea durerilor au o origine multifactoriala. Unii
prefera sa o numească durere cronica pentru a evita presupoziția ca este in întregime psihogena.
Aceasta tulburare include durerea pelviana cronică, durerea faciala atipica, proctalgia fugax,
si anumite forme psihogene de dureri de cap si lombare.
Tulburarea dismorfica corporala
Pacienții cu aceasta tulburare au convingerea ferma ca trupurile lor sau părți ale acestora sunt urate
sau deformate cumva. Ei caută in mod repetat ajutorul medical pentru a remedia aceasta situație. De
obicei se plâng de faptul ca se considera urați, ca au nasul strâmb de exemplu, si caută ajutor din
partea chirurgiei estetice. Tot in aceasta categorie se potrivește si sindromul olfactiv de referință, in
care pacienții merg la medic si se plâng ca emana un miros neplăcut. Își schimba frecvent hainele si
folosesc deodorant in mod excesiv. Acești pacienți sunt de regula bărbați, celibatari, destul de tineri
si pot suferi la baza o depresie, schizofrenie sau chiar epilepsie de lob temporal.

Ipohondria
Pilowsky (1970)definește ipohondria drept „o preocupare fata de propria stare de sanatate sau boala,
care este prezenta majoritatea timpului. Preocuparea trebuie sa nu fie justificata de vreo patologie
organica si nu răspunde decât temporar la asigurările clare date in urma unei examinări atente ale
pacientului”

Anorexia
Pacienții cu anorexie nervoasa se angajează in mod continuu in tipare de comportament ce mențin
sau sporesc o scădere accentuata a greutății. Cei ce suferă de ea, încearcă sa scape de hrana ingerata
si sa reducă in mod excesiv ingerarea de alimente cu carbohidrați sau grăsimi. Acei anorectici care
mănâncă compulsiv, evacuează rapid mâncarea din corp prin inducerea vomei si folosind laxative si
diuretice, pentru a slabi. Au o team intensa de îngrășare si petrec mult timp uitandu-se in oglindă
pentru a se asigura ca nu cresc in greutate. La modul general anorecticul nu își poate vedea propria
emaciere si valorizează scăderea in greutate ca pe o realizare, ce ii creste stima de sine si ii da
uneori un sentiment de control care ii lipsește atât de mult in alte zone ale vieții sale. Deseori
anorecticii sunt puțin sau deloc motivați sa urmeze un tratament si au o dezvoltare psihosociala si
sexuala întârziată cu un interes scăzut pentru sex fiind un efect parțial si secundar al malnutriției.
Efectele secundare somatice ale anorexiei cuprind următoarele;
1. Niveluri scăzute de estrogen si amenoree (absenta menstruației)
2. Ca urmare a vărsăturilor, diarei si folosirii diureticelor, pacienții au niveluri scăzute ale
potasiului, pot deveni hipo-kalemici, alcaloza metabolică (acumulare alcalina in corp), dezvolta
edeme (umflarea gleznelor), vărsăturile pot duce la inflamarea glandelor salivare.
3. Pacientele amenoree de peste un an prezinta un risc ridicat de osteoporoza
4. Ca urmare a înfometării, pacienții pot avea golire gastrica întârziată, combinata cu folosirea
laxativelor poate conduce la constipație.
5. La nivelul sistemului cardiovascular, insuficienta de potasiu poate conduce la aritmii
cardiace iar înfometarea poate duce la încetinirea inimii. Scăderea nivelului fluidelor si înfometarea
pot conduce la scăderea tensiunii sangvine.
6. Înfometarea poate conduce la niveluri scăzute ale celulelor albe si ale trombocitelor necesare
pentru coagularea sangvina
7. Deshidratarea si pierderea grăsimii subcutanate conduc la uscarea si crăparea pielii etc.......

Anorexia are doua momente principale de debut : unul intre 14-15 ani iar celălalt la vârsta de 18
ani. Rareori apare in perioada de latenta sau după menopauza.
Din perspectiva psihanalitica moderna, Arthur Hamilton Crisp (1980) argumentează ca a
apropierea pubertății, o fata poate dezvolta o frica intensa fata de schimbările iminente ale corpului
ei, întrucât acestea reprezintă pentru ea amenințarea transformării sale intr-un adult matur din punct
de vedere sexual, lucru căruia considera ca nu ii poate face fata. Laufer si Laufer (1984) întăresc
aceasta prin teoria „frica de corpul sexual” a adolescentului. Pentru a împiedica aceste schimbări,
fata anorectica încearcă sa piardă in greutate pentru as-i menține starea si forma corpului prepuseră.
Din perspectiva psihologiei sinelui, Bruch (1962) a susținut ca trăsăturile cardinale ale
anorecticului sunt neajutorarea, pasivitatea si ineficacitatea. Pacientul anorectic este considerat ca
fiind deficient in privința structurii sale autoreglatorii. Pentru sentimentele de plictiseala, lipsa de
scop, si vid interior, anorecticul găsește o compensație in a fi cineva deosebit. Umplându-si viața cu
ritualuri, el spera sa capete un sentiment de predictibilitate si control, reducându-si lumea la ceva
mai gestionabil. Prin auto înfometare se simte întărit si temporar superior celorlalți.
Goodsitt (1982) considera ca anorecticii au frecvent nevoie ca psihoterapeutul sa fie un
reglator al încordării, dat fiind ca acești pacienți suferă stări de încordare intense si recurente, pentru
ca ei nu au nici un mecanism psihic internalizat care sa le reducă si calmeze încordările. Ei folosesc
înfometarea si mâncatul compulsiv, vomatul si efortul fizic pentru a-si reduce încordarea interna
prin intermediul acestei activități auto stimulatoare intense.
Tratamentul psihologiei sinelui are ca scop sporirea organizării sinelui prin centrarea atenției
asupra experiențelor interne si prin dezvoltarea conștientizării de către anorectic a propriilor emoții.
Adesea anorecticii „scurtcircuitează” , intrând in contact cu emoțiile lor prin acțiunile auto
stimulatoare ale înfometării, mâncatului compulsiv sau hiperactivității. Asemenea pacienți sunt
îngroziți de intimitate si apropiere astfel încât motivația lor de a sta singuri cu un terapeut poate fi
foarte scăzută. Anorecticul este îngrozit de perspectiva de a se maturiza si de a renunța la obiectele-
sine sau simbiotice, care sunt vitale pentru existenta, coeziunea si starea sa de bine. Din aceasta
perspectivă e psihologiei sinelui, vinovăția trăita de anorectic este legata mai degrabă de problemele
devenirii unei peroane separate de părinți decât vreo realizare de tipul vreunei victorii oedipiene.

Medicina psihosomatica este aplicabila majorității bolilor de care suferă oamenii, fiind un
domeniu al medicinei, psihiatriei si psihologiei extrem de vast. De aceea m-am rezumat la
prezentarea succinta ale unor situații in care poate fi un ajutor enorm înțelegerea omului ca întreg,
ca o relație foarte strânsă intre psyhe si soma. Psihoterapia si medicina trebuie sa lucreze împreuna
pentru a găsi modalități de integrare a acestor doua sisteme, pentru a înțelege si pentru a reuși sa
trateze mai bine tulburările psihosomatice si implicit orice boala care are in structura ei componenta
psihica.
Psihosomatica oferă posibilitatea reunirii mintii si corpului in moduri in care pot ajuta
anumiți pacienți sa-si revină din boli stresante si debilitante. Pentru a realiza acest lucru, este
necesar ca medicii si psihoterapeuții sa adopte aceasta abordare psihosomatica a tuturor bolilor. O
mare parte a munci psihoterapeuților amenința pacienții cu un accent prea mare pus pe minte, la fel
cum activitatea medicului ii pune in fata unui accent prea mare pe corp.