Universitatea “Babeş-Bolyai”

Facultatea de Istorie şi Filosofie

Filosofie

NEVROZA

Filosofie, An III

Nevroza
Termenul de nevroză rămâne şi azi un termen ambiguu şi imprecise datorită utilizării
extensive a acestuia. Piere Janet defineşte nevrozele ca fiind boli ale personalităţii
caracterizate prin conflicte intrapsihice care inhibă conduitele sociale, peturbând echilibrul
interior al subiectului fără a altera sistemul realităţii.
Nervoza este o stare sufletească conflictuală la care un individ ajunge deoarece nu
îşi poate integra în prezent experienţele din trecut.
Termenul de nevroză a fost utilizat mai întâi în medicină sub formă de boală funcţională “sine
material” în raport cu boala organică iar mai apoi sub formă de tulburare psihogenă. De aici,
nevroza ca afecţiune psihogenă este opusă sub denumirea de psihonevroză, psihozelor ca
afecţiuni organogene. Cea mai bună diferenţiere între nevroze şi tulburările calitative ale
psihismului, de psihoze, a fost facută de Karl Jaspers. Astfel, nevrozele sunt anomalii
sufleteşti care vizează persoana într-un anumit domeniu, mai exact, profesional, familial,
loisir, în schimb ce psihozaele lezeaza omul în întregime, global. Nevroza ia naştere în urma
conflictului dintre Eu şi sine. Omul devine nevrotic când viaţa sa instinctive ajunge în conflict
cu Supraeul. Unul dintre partenerii conflictului este instinctul sexual sau energia sa
nesatisfacuta. Libidoul, iar celălalt partener al conflictului este Supraeul care are un rol
autoritar, fiind duşmanul instinctelor şi satisfacţiei acestora, ca reprezentant al forţelor
mediului. Nevroza constă deci din conflictul dintre Eul presat de Supraeu şi de Sine.
Psihoza însă, ia naştere din conflictul dintre Eu şi Lumea exterioară. Pentru un
psihotic, tot ceea ce gândeşte cineva îl afectează. Nevroticul pierde simţul realităţii doar
parţial, el vrea să cunoască doar o „bucată” a realităţii, exact cea la care se referă refularea sa
personală. Refularea originară, negaţia nevroticului merge până la capăt, de aici şi
infantilitatea nevroticului de a avea un obiect interzis, trasnscedental. Psihoticul neagă
întreaga realitate construindu-şi o lume nouă. Pentru un psihotic nu există fruct interzis,
transcedental. Psihoticul refuză realitate din fircă de a-şi pierde lumea proprie pe care a
construit-o sau ca nu cumva această lume să se prăbuşească. Nevroticul înlocuieşte dorinţa cu
juisarea (dorinta de a avea infinitul). Nevroticul vrea sublimul! Neoperarea până la capăt a
refulării, originarea înseamnă neasumarea pierderii obiectului perfect, transcedental.
 Refularea originară este fondatoarea subiectului iar cea de a doua refulare
presupune o întoarcere a originii, în fenomenologie, este numit fenomen. Ea se întoarce sub
forma unei dorinţe infinite. Nu se poate vorbi de origine înainte de refularea originară. Un
analog al obiectului transcedental, ceea ce este reprezentat, nevroticul nu satisface cu dorinţa
parţială a dorinţei sale infinite, astfel fixarea în reprezentare este reflată în nevroză. O refulare
a realităţii reprezentate, realitatea în care trăim sunt doar reprezentări, sunt doar imagini. Ceea
ce se refulează în realitatea exterioară revine în realitatea interioară, în corp, într-un mod
inconştient, sub forma unui simptom, somatizare-nu doar un simptom ci o afecţiune nevrotică,
isterică. Refularea originară se întoarce sub forma fausului care nu va putea fi niciodată
satisfăcut decât prin reprezentări.
Nevroza ca boală psihică presupune frica de castrarea reală şi nu simbolică. Una din
formele de refulare este anorexia. Pentru un anorexic, orice fel de aliment este o reprezentare,
el însă doreşte perfectul, dar în lipsa lui se hrăneşte cu vid. Nevroticul îşi formează surogate
de obiect prin asemănarea reală dintre obiecte.
Cuvântul, sombilozarea verbală acoperă realitatea, limbajul rămâne intact,
comprehensibil. Surogatul obiectului la psihotic nu se mai bazează pe nimic faptic, real, ci
doar pe asemănare verbală. Cuvântul şi realitatea nu mai au nimic în comun pentru psihotic,
pentru el nu există metafore, nu înţelege sensul lor. Un psihotic nu are sentimentul culpei, însă
un nevrotic se simte vinovat pentru că ştie că cere imposibilul.
Nevroticul este o fiinţă cu care se trăieşte greu. El este mereu într-o dispoziţie
instabilă, intolerantă, contradictorie, el are un caracter dificil fiind mereu critic. Dificultăţile
care le întâlneşte în satisfacţiile libidinale conduc la conduite agresive, complicate, îi este fricş
atât de propria violenţă cât şi de propria dorinţă. Agresivitatea şi dorinţa rămân adesea
incoştiente, fiind inhibate, manifestându-se sub formă de ironii, sarcasme sau indiferenţă,
astenie, indecizie. Frustarea provoacă agresivitate, de aici se înţelege un raport profund între
curentul libidinal şi reversal sau frustarea în căutările libidinale complicate, in care nevrozatul
este întotdeauna într-o iminentă agresivitate. Agresivitate nu poate fi trăită ca atare fără
angoasă şi mecanismele de apărare vor interveni deplasând-o de la frate, asupra oamenilor de
vârsta sa, de la mamă, asupra tutror femeilor, de la tată asupra tuturor bărbaţilor, de a o
inversa teama fiind resimţită în locul agresivităţii, declanşând autopedepsirea. Agresivitatea
reţinută în conştient se îmbină cu inhibiţia sexualităţii în multiple manifestări nevrotice cum ar
fi stângăcia, indecizia, lapsusuri, teama de a comanda, de a scrie. Libidoul şi contrarul sau
sunt perturbaţi prin aceleaşi mecanisme inhibitoare şi prin interdicţia detenţiei pulsionale şi de
angoasa ce-i conferă vieţii nevroticul, gustul particular pentru eşesc.
 Caracterul nevrotic şi nevroza de caracter se remarcă printr-un dezechilibru
instinctivo-afectiv desemnat de o tulburare a emotivităţii, impulsivităţii, ca o stare
constituţională în care se intrică diferitele constituţii primitive de tip paranoid şi schizoid.
Nevroticul nu accepta nici un reprezentant al obectului invinit, refuland dorinta in
absenta obiectului infinit. Din punctul de vedere al sexualizarii, cea de a doua refulare
(refulareapropriu zisa) inseamna imposibilitatea consumarii normale a pulsiunii sexuale care
trimite la celalalt si delocalizarea zonelor erogene, astfel pt nevrotic tot corpul se erotizeaza,
se sexualizeaza (cu toate ca o nevrotica este frigida, ea e foarte sensibila la orice prte a
corpului, mai putin la cea care trebuie). Pulsiunea sexuala la nevrotic se intoarce printr-un fel
de erotizare a intregului corp. Nevroticul vrea femeia perfecta si barbatul perfect iar pentru ca
nu o pot avea, ei au o relatie speciala cu tatal, deoarece El fiind Atotputernic, El poate sa ii
dea obiectul interzis mult dorit. Inhibitia nevroticului este efectul dorintei lui de a avea
obiectul infinit. Inhibitia nevrotica este spectrul dorintei sale de juisare. Nevroticul este mereu
in contratimp, reactioneaza acolo unde nu trebuie si unde trebuie, nu reactioneaza. Indicii de
diagnosticare a nevrozei este si lipsa de orientare spatiala. Nevroticii sunt persoane ce se cred
pierdute.
Cei in care se implineste refularea originara este cel care respecta statutul de tata al
tatalui. Cel care recunoaste ca in el insusi exista o instanta care are valoare simbolica de tata.
Nevroza obsesionala este castrarea, asumarea dorintei ca fiind infinita.
Ea nu este data ca atare tocmai pentru a se intoarce ca dorinta infinita si nu ca o dorinta
determinata, o refulare, o retragere a originii care ne elebereaza pe noi insine ca subiecti.
Concluzie:
Producere nevrozelor se datorează refulării. Refularea este declanşată de un impuls
în care satisfacţia ameninţă să se transforme în neplăceri. Impulsul se exprimă în două registre
diferite, unul al reprezentaării şi unul al afectului. Prin raportare la impuls care este un
fenomen organic, reprezentare ar cinstitui imaginea acestuia la nivelul psihicului şi reprezintă
singură obiectul actului de refulare.
Afectul desemnează cantitatea de enrgie pulsională care neputând rămâne conectată
de impuls trebuie să suporte trei posibile transformări. Transformarea în enrgie somatică
reprezintă conversia, deplasarea sub o altă transformare reprezintă obsesia, iar transformarea
în angoasa liberă produce fobia.
În timp ce satisfacţia pulsională este conflictuală, refularea acţionează asupra
reprezentării impulsului. În decursul acestui proces efectul este detaşat, schimbându-se în trei
ipostaze ce culminează cu trei din principalele grupuri de manifestări nevrotice: conversiunea
somatică, obsesiile şi fobiile.
Nu am putea fi subiecti, nu am putea avea dorinte infinite fara aceasta castrare,
aceasta refulare. Ea se intorce nu in mod direct, ci sub forma unei inlantuiri de dorinte
determinate care toate se situeaza in spectrul unui obiect niciodata atins in aceasta lume, care
ne metin vie aceasta dorinta prin chiar esecul implinirii sale. Nevroticul se hraneste cu esecul
lui, potenteaza din esecul lui.