Înţelegerea persoanei 1

Capitolul 91
Înţelegerea persoanei

[…] lumea, inima şi mintea omului –

Înţelegerea acestor lucruri trebuie să fie ţelul nostru.
Goethe (1801/1949)

Cineva ar putea să mă facă prost […]; un astfel de om măsoară moderaţia cu […] măsura propriului
caracter. Trebuie să afle că este el însuşi ceea ce mă face pe mine.
Euripide (circa 413 î.C./1960)

În multe feluri, acesta este punctul cu care am început cartea. Aşa cum au ponderat Aristotel
şi nenumăraţi gânditori, visători şi alte suflete încă de la începutul timpului, dorim să ştim. Poate că
nu există o problemă mai puternică pentru noi decât aceea de autocunoaştere. După cum au
declarat Socrate şi oracolul din Delfi în Grecia antică, "Cunoaşte-te pe tine însuţi!". Filosofii, teologii,
oamenii de ştiinţă – noi toţi – ne-am luptat cu acel dictum de atunci încoace (şi probabil chiar
înaintea declaraţiei lui Socrate), iar răspunsurile la care am ajuns au fost la fel de variate şi diverse
precum caracterul celor ce s-au întrebat. Goethe a enumerat lumea, inima şi mintea ca ţintă a
înţelegerii noastre, şi nu este o coincidenţă faptul că le-a scris în această ordine, în ciuda licenţei
poetice. Căutăm să ne cunoaştem lumea. Ceea ce ne conduce, după o pauză scurtă, la înţelegerea
inimii noastre. Fără nici-o pauză pe acest rând, pentru că nu este nici-o virgulă între inimă şi minte
ori vreo întrerupere de ritm în citat, Goethe afirmă că ţinta noastră se mută repede pe înţelegerea
minţii. Direcţia nu este accidentală – Goethe era un maestru al cuvintelor şi imaginilor. Înţelegerea
lumii duce la înţelegerea inimii, a pasiunilor noastre, care duce invariabil la minte. Mintea este baza,
"ultima din listă", pentru a parafraza. Sunt împletite, da, însă ordinea nu este întâmplătoare. Şi apoi
este Euripide.
Euripide, autorul unor tragedii precum Medeea şi Electra, pentru a aminti numai două, a fost
cel mai tânăr dintre "cei trei mari" tragedieni ai Greciei antice, ceilalţi doi fiind Sofocle şi Eschil, şi
unul dintre cei mai prolifici, scriind mai mult de 80 de piese de teatru până la moarte. Ca şi
Shakespeare secole mai târziu, Euripide a fost un maestru nu doar al tragediei ci şi al comediei. Era
o combinaţie neobişnuită, în special la vremea aceea, însă, aşa cum au comentat criticii iar şi iar,
aceasta poate fi o cheie a pătrunderii sclipitoare în natura umană şi la Euripide şi la Shakespeare. Ei
au putut vedea întrepătrunderea ambelor părţi ale umanului, pentru că linia dintre ceea ce ne înalţă
şi ceea ce ne distruge este subţire. Este ironic dar totuşi mişcător că vorbim despre a ajunge
"nebun" cu ambele conotaţii de "nebunie" (i.e., a pierde controlul, raţiunea) şi de "furie". În
expediţia noastră de înţelegere – "măsură" în limbajul lui Euripide – a altora, folosim măsura
propriului nostru "caracter". Într-unul dintre cele mai pătrunzătoare comentarii ale sale, tragedianul
declară că în căutarea noastră de a-i măsura pe alţii, "trebuie să ştim" că găsim în ei ceea ce suntem
noi. Însă trebuie oare să ştim? Comentariul său este atât ironic cât şi incisiv.
Aceasta este capcana în care cădem în expediţia înţelegerii. Începem prin a căuta a înţelege
viaţa, lumea, natura "lucrurilor" şi curând ne trezim că încercăm să ne înţelegem pasiunile şi, astfel,
mintea, percepţiile, şi gândurile şi crezurile. Dar după cum au indicat psihologii, ochiul poate vedea
totul în afară de sine. Astfel căutăm să îi înţelegem pe alţii, pasiunile lor, minţile, dar suntem ceea ce
îi numim pe ei. În spatele fiecărei expediţii de a-i înţelege pe ei, ne găsim pe noi. A uita aceasta, a
nu o considera, duce la comedie, în cel mai bun caz, şi la tragedie, în cel mai rău caz.

1
Mosak, H. H., Maniacci, M., A Primer of Adlerian Psychology, Philadelphia: Brunner/Mazel, 1999.
Înţelegerea persoanei 2

Echilibrul subiect obiect şi interconexiunile a ceea ce studiem şi ceea ce suntem (ce căutăm
sau urmărim) sunt tot mai acceptate, chiar şi în ştiinţele "dure" precum fizica. Psihologia poate fi
uimitor de neglijentă cu acestea, chiar şi după ce alte discipline au realizat influenţa pe care o avem
asupra ceea ce vedem. Când adlerienii încearcă să înţeleagă o persoană, se luptă să păstreze acest
echilibru în minte, să înţeleagă nu numai acea persoană dar şi felul în care persoana tratează pe alţii
şi lumea ei, lumea noastră, şi efectul reciproc pe care îl avem unii asupra altora. Urmăm calea de
examinare a lui Goethe: Pentru a le înţelege lumea, le explorăm inimile, ceea ce ne duce la a le
cunoaşte mintea, în tot acest timp încercând să rămânem credincioşi principiului lui Euripide:
Suntem intim legaţi de ceea ce vedem în alţii, şi nu trebuie să uităm aceasta.
Într-un sens similar, Ellis (1973) şi Dreikurs (1951) sunt de acord că sub fiecare emoţie este
o cogniţie. Ei nu ignoră emoţiile; au numai o altă abordare a înţelegerii şi tratamentului lor 2.

Diagnostic şi evaluare
Adler (1956) a făcut o distincţie care este examinată aici, pe scurt. Pentru el procesul
evaluării era o chestiune în doi paşi. Clinicianul se ocupa mai întâi de "Diagnosticul general", apoi de
"Diagnosticul special". Mai întâi este necesară o clarificare.
Diagnosticul diferă în general de evaluare, şi deşi sunt folosite adesea una în locul celeilalte,
tipic diagnostic presupune înţelegerea a ceea ce nu e bine, ceea ce face persoana "bolnavă".
Diagnostic este un termen din modelul medical. Evaluarea se concentrează pe ceea ce este
persoana, pe ceea ce o pune în mişcare. Diagnostic este a şti că oamenii se chinuie pentru că au o
compulsie de a se spăla pe mâini; ne spune ce este "rău" la ei. Ştiind că sunt controlori, oameni care
simt că aparţin numai dacă sunt curaţi, organizaţi şi "cu un pas înaintea" vieţii, ne spune rostul lor,
ce îi pune în mişcare. Celor ce se spală pe mâini compulsiv le este frică de microbi, care îi pot scoate
din control. Sunt cei mai curaţi oameni, poate singurii oameni curaţi din lume, şi cu compulsiile lor
pot privi în jos la noi restul, cei murdari. Examinăm ambele aspecte.
Dagnosticul general examinează indivizii în situaţia lor prezentă. Dacă oamenii vin la
psihoterapie, prima sarcină a terapeutului este de a înţelege cum funcţionează aici-şi-acum. Să
privim acest proces mai de aproape.

Diagnosticul general
Mosak şi Maniacci (1995) au prezentat un exemplu de caz autentic din psihoterapie, inclusiv
porţiuni dintr-un interviu iniţial, care detaliază procesul pe care îl vom descrie în termeni generali.
Dreikurs (1954, 1967) a scris de asemenea despre aceasta. Sunt două părţi de bază în "Diagnosticul
general", înţelegerea condiţiei subiective şi a situaţiei obiective:

La intervievarea pacienţilor pentru prima oară, îi lăsăm să vorbească despre condiţia

(situaţia – n.t.) lor, simptomele lor, discomfortul şi disfuncţiile lor. Atunci ei ne dau –
după cum o numim noi – "Condiţia subiectivă". Ştim atunci cum simt ei ceea ce
trăiesc înauntrul lor, pentru ce au venit. (Dreikurs, 1967, p. 80)

Acest proces poate include un diagnostic formal (Sperry & Carlson, 1996; Sperry & Maniacci,
1992). După ce adlerienii au auzit şi înţeles ce i-a adus pe pacienţi să-i vadă, ei caută să înţeleagă
cum funcţionează pacienţii în întâmpinarea sarcinilor vieţii.
Apoi adlerienii examinează "situaţiile obiective" ale pacienţilor. Vor să afle câmpurile în care
se mişcă pacienţii, condiţiile în care trăiesc, cum funcţionează în fapt. Adler ne-a dat un cadru pentru
o asemenea examinare, indicând sarcinile vieţii (Dreikurs & Mosak, 1966) ce includ toate acţiunile şi
încercările omeneşti.
"Diagnosticul general" este o tentativă de a înţelege indivizii în lumile lor sociale. Adlerienii se
mişcă de la perspectivele subiective la cele obiective şi înapoi, în procesul pe care îl explorăm în
capitolul despre sarcinile vieţii. Înţelegerea fenomenologică cere a vedea cu ochii lor, a auzi cu
urechile lor şi, general vorbind, a înţelege cum este viaţa pentru ei din punctul lor de vedere (Adler,
1931/1958). Aceasta este partea subiectivă a evaluării. Cea obiectivă necesită a evalua cât de bine

2
Acesta este un punct neînţeles de Freud (1963), când l-a acuzat pe Adler de a fi creat o psihologie fără dragoste. În 1908
Adler (1956) deja scrisese despre nevoia clientului de afecţiune. (n. a.)
Înţelegerea persoanei 3

funcţionează în viaţă. Pe ansamblu este încă parţial subiectivă, deoarece adlerienii încă evaluează
felul în care pacienţii îşi privesc sarcinile vieţii. Totuşi este relativ mai obiectivă, prin aceea că
adlerienii evaluează cum functionează oamenii după criterii externe (vezi capitolul 7). De obicei
adlerienii au stiluri variate de evaluare (Manaster & Corsini, 1982). În timp ce teoria psihanalitică a
trecut prin revizuiri radicale din vremea lui Freud încoace, metoda de evaluare şi tratament a rămas
relativ consistentă. Nu este şi cazul psihologiei individuale. Teoria lui Adler a fost revizuită foarte
puţin, pentru că, spre deosebire de Freud, care a încercat să-şi lege sistemul psihologic de ştiinţa
prevalentă a vremurilor, Adler a încercat să îşi construiască sistemul pe filosofie. Deşi în general
ştiinţa suferă revizuiri pe măsură ce noi tehnologii conduc la înţelegere mai mare, filosofia este mult
mai stabilă în postulate. Spre deosebire de psihanaliză, adlerienii au stiluri variate de evaluare şi
practicare a psihoterapiei. Deşi împărţim aceeaşi filosofie şi postulate de bază, există o mare
varietate de strategii terapeutice din care alegem. Cu toate că lucrează în acelaşi sistem, adlerienii
pot face lucruri foarte diferite. Sunt sistematici ca teorie şi eclectici ca tehnică, deşi cu privire la cea
din urmă sunt atenţi să nu violeze postulatele de bază ale psihologiei individuale. În general, în
evaluările clinice iniţiale, dacă sunt implicate simptome, există două întrebări de bază, folosite pentru
creşterea înţelegerii, şi le examinăm succint pentru a oferi cititorilor o imagine a ceea ce fac şi cum
lucrează adlerienii.
Investigând condiţia subiectivă, adlerienii în mod tipic întreabă "Cine este mai afectat de
simptomele dumneavoastră?" Răspunsul la această întrebare arată în general adlerienilor împotriva
cui pot fi îndreptate simptomele. Spre exemplu:

Terapeut: Aşadar, cine este cel mai afectat, sau afectată de ieşirile dvs.?
Client: Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi.
Terapeut: Adică, atunci când vă pierdeţi controlul şi aruncaţi cu lucruri, cine
este cel mai afectat sau afectată de aceasta?
Client: Păi eu, cred.
Terapeut: Şi apoi?..
Client: Şi apoi? Acum că mă întrebaţi, cred că soţia mea. O înnebuneşte. Nu
poate suferi asta.

Ceea ce tocmai ne-a spus clientul, cumva ezitând, este că soţia sa nu numai că îi observă
ieşirile, dar este şi deranjată de ele. Ce credea el iniţial că este problema lui, un lucru intrapsihic, a
fost plasat într-o perspectivă a câmpului social, teoretică şi tranzacţională. Poate că există ceva în
căsnicia lor de care el nu este mulţumit, şi prin ieţirile sale încearcă să o comunice. Poate că o
pedepseşte pe ea sau o intimidează sau încearcă să o îndepărteze. Aceste idei pot fi explorate.
Pentru a lega condiţia subiectivă de situaţia obiectivă, adlerienii folosesc ceea ce se numeşte
"Întrebarea" (Adler, 1929/1964d, 1956; Dreikurs, 1958, 1962; Mosak, 1995b). Arată pentru ce scop
sunt folosite simptomele. Pentru a continua exemplul:

Terapeut: Ce ar fi diferit în viaţa dumneavoastră dacă nu aţi avea aceste ieşiri?

Client: Să mă gândesc… Cred că aş fi mai fericit.
Terapeut: Şi dacă aţi fi mai fericit, atunci ce s-ar întâmpla?
Client: Atunci cred că aş fi mai câştigat, ştiţi, m-aş înţelege mai bine cu
oamenii.
Terapeut: Ca de exemplu?
Client: Nevasta mea, angajaţii mei. S-ar simţi mai confortabil cu mine. Şi eu
aş fi mai relaxat, fără să mă preocupe când o să explodez.

Încă o dată, el ne-a spus mai mult decât realizează. Îşi foloseşte ieşirile pentru a-i ţine pe alţii
– şi pe sine – pe vârfurile picioarelor. Fără ieşirile sale, oamenii s-ar simţi mai confortabil în jurul
său. Poate că scopul lui este de a-i ţine pe muchie de cuţit, ca să "sară" când le comandă el. Poate
că este un conducător/motor (engl. driver – n. t.) care nu tolerează altceva decât ceea ce el percepe
a fi excelenţa în căutarea de a deveni numărul unu (Mosak, 1971a). Această ipoteză şi altele pot fi
evaluate mai cu grijă în vizite ulterioare.
Înţelegerea persoanei 4

Altă întrebuinţare a Întrebării este pentru diagnostic diferenţial (Adler, 1956; Brown, 1995;
Dreikurs, 1945, 1958, 1962; Mosak, 1977a). În încercarea de a decide dacă o plângere somatică
este primordial funcţională sau organică, clinicienii pot examina răspunsul la Întrebare. În cazul în
care clientul răspunde că, fără simptom, s-ar "simţi mai bine" şi, întrebat despre aceasta, nu poate
spune ceva mai specific, probabilitatea patologiei organice din spatele simptomului este mare
(Brown, 1995). Dacă spune "Păi aş putea să îmi termin temele pentru şcoală", de exemplu, scopul
pentru a avea simptomul poate fi psihologic sau social iar originea sa poate fi funcţională.Observaţi
că accentăm poate fi. De obicei este recomandată mai multă muncă medicală sau psihologică,
oricând o plângere somatică este centrul tratamentului (Maniacci, 1996b). Chiar simptomele cu o
patologie clar organică pot fi folosite pentru un scop psihologic. Maniacci a dat exemplul unui picior
rupt. Patologia sa organică este evidentă, însă un client o poate folosi pentru a-i face pe alţii să aibe
grijă de el/ea şi pentru a pune pe alţii în serviciul său. ("piciorul de lemn", Berne, 1964).
Şcoala de terapie scurtă, centrată pe soluţie, a folosit extensiv Întrebarea (de Shazer, 1988;
O'Hanlon & Weiner-Davis, 1989). Ei o numesc întrebarea miracol:

Un cadru pentru o întreagă serie de întrebări (cunoscute colectiv drept "întrebarea

miracol") este folosit în aproape fiecare vizită iniţială […] pentru a ajuta şi clientul şi
terapeutul a descrie cum poate arăta o soluţie […] Noi am găsit această cale de a
privi repede în viitor a fi un cadru foarte eficient pentru ajutarea clienţilor să îşi
stabilească scopuri şi astfel să descrie cum vor şti că problema s-a rezolvat. (de
Shazer, 1988, pp. 5-6)

Ei nu se referă deloc la Adler sau Dreikurs dar au documentat cât de folositoare poate fi
focalizarea pe scopuri, mai ales dacă simptomele clienţilor sunt văzute ca soluţii la problemele lor.
Aceasta este o privire generală asupra ceea ce fac adlerienii în evaluarea diagnosticului
general. Îi pune pe direcţia bună. La final, în termenii cei mai generali, adlerienii înceracă să afle pe
unde sunt oamenii ca grad de activitate şi interes social. Ei caută şi mai multă specificitate, totuşi,
iar în acest scop apelează la "Diagnosticul special".

Diagnosticul special
În timp ce în "Diagnosticul general" adlerienii încearcă să înţeleagă oamenii şi cum
funcţionează în sarcinile vieţii, astfel obţinând o secţiune transversală a stilului lor de viaţă de aici-şi-
acum, context prezent, şi a ceea ce poate vor ei să evite sau să spună "da, dar…" (sau "nu"), în
"Diagnosticul special" ei investighează oamenii în profunzime sau, aşa cum sugerăm în altă parte a
lucrării, în amploare. Ei poartă numita investigare a stilului vieţii.
Încă o dată, unii adlerieni nu fac niciodată o evaluare formală a stilului vieţii. Alţii, în special
cei pregătiţi de Dreikurs, Shulman sau Mosak, fac o evaluare formală a stilului vieţii (Dreikurs, 1956,
1958, 1967; Powers & Griffith, 1987; Shulman & Mosak, 1988). Manuale pentru tehnică şi proces au
fost publicate, iar pentru scopurile de faţă este explorată numai o privire generală a acestui proces
complex dar bogat clinic.
Evaluarea stilului vieţii are două părţi generale. Mai întâi clienţii sunt intervievaţi pentru a le
evalua situaţia din copilăria timpurie. După ce au fost colectate datele, le sunt evocate amintirile cele
mai timpurii. Le sunt oferite sumaruri la fiecare parte, şi liste cu probleme ce trebuie adresate. Să ne
uităm la acest proces mai îndeaproape.

Situaţia copilăriei timpurii

Mosak (1972), Shulman (1962) şi Shulman şi Mosak (1988) au scris despre acest subiect.
Clienţii sunt intervievaţi pentru a înţelege o serie de factori din copilăria lor. Se explorează felul în
care s-au înţeles cu fraţii şi surorile, şi cum şi-au găsit locul în familia de origine. Deasemenea se
investighează felul în care şi-au găsit locul la şcoala elementară, cu cei de o seamă, şi ce au învăţat
despre identitatea lor sexuală, cum le-a fost sănătatea, imaginea corporală, şi cum le-au fost părinţii
şi alţi adulţi importanţi pe perioada vieţii timpurii [a clienţilor]. Acestea se sintetizează într-un raport
succint, care surprinde cum au crescut clienţii şi şi-au văzut situaţiile din copilăria timpurie. Pentru
exemple cititorii pot apela la Dreikurs, Mosak şi Shulman (1984), Mosak (1995a) şi Mosak şi Maniacci
Înţelegerea persoanei 5

(1995) pentru o transcriere a unui sumar de stilul vieţii, incluzând un sumar al constelaţiei familiei
clientului (pp. 29-30).

Amintiri timpurii
După cum a notat Adler (1956), nu există amintiri întâmplătoare. Ceea ce ne amintim din
copilăria timpurie reflectă ceea ce credem acum. Mosak (1958, 1965) şi Olson (1979) oferă descrieri
detaliate a felului de a folosi amintiri timpurii în psihoterapie, iar Powers şi Griffith (1987) şi Shulman
şi Mosak (1988) examinează cum să fie folosite în evaluarea stilului de viaţă. Pe scurt, clienţii sunt
invitaţi să se gândească în trecut şi să descrie cele mai timpurii incidente pe care şi le amintesc.
Aceste amintiri trebuie să fie de sub vârsta de 10 ani, ale unor incidente singulare, specifice şi să
includă partea cea mai pregnantă a amintirii, şi felul în care s-a simţit clientul atunci. De exemplu,
aceasta este o amintire a unei femei în vârstă de 28 de ani:

Vârsta 3 ani: Eram cu mama. Era învăţătoare şi m-a luat la şcoală cu ea, la nişte
conferinţe părinţi-învăţători. Am văzut-o vorbind cu acei oameni străini şi am început
să plâng zgomotos. Sentimentul: Supărare şi frustrare, o vroiam cu mine. Partea cea
mai pregnantă: Plângând.

De obicei elicităm între şase şi opt astfel de amintiri. Caşi pentru situaţia din copilăria
timpurie, le facem sumarul pentru a oferi o descriere concisă a modului în care privesc clienţii
realitatea, în prezent. Încă o dată, cititorii interesaţi pot apela la Mosak (1995a) şi Mosak şi Maniacci
(1995) pentru a vedea cum se poate aplica acest proces unui client.
Această clientă spune despre sine că preţuieşte oamenii şi că îi vrea pe toţi pentru ea. Când
lucrurile nu merg cum vrea ea – şi este foarte conştientă care e calea "corectă" (calea ei) –
aranjează un spectacol impresionant a ceea ce Adler numea "puterea apei", lacrimi şi istericale,
pentru a obţine ce vrea ea. Ceea ce vrea ea cel mai mult este calea ei şi atenţia celorlalţi. Dintre
toate lucrurile pe care şi le putea aminti din copilărie, de ce acesta? Pentru că ne spune cum vede ea
viaţa acum. Poartă acest lucru cu ea ca lecţie nonverbală, învăţată prelingvistic (vezi capitolul despre
dezvoltare, pentru o discuţie mai detaliată).
"Diagnosticul special", numit şi evaluarea stilului vieţii, ajută la înţelegerea clientului în
particular, în stilul său idiografic. Apoi combinăm cunoştinţele din această parte a evaluării cu ce am
aflat din "Diagnosticul general" pentru a oferi o imagine despre acea persoană, în stilul său unic
("Diagnosticul special"). De aici şi până la psihoterapie propriu-zis este un pas mic, însă aceasta este
adresată în detaliu mai mare în capitolul următor.

Vise
Adler (1936, 1956), Dreikurs (1944), Gold (1979, 1981), Krausz (1959) şi Shulman (1969) au
scris despre vise şi interpretarea viselor. Bonime (1962) a scris un manual despre folosirea clinică a
viselor care, după cum bine notează Shulman (1969), putea fi scris chiar de adlerieni. Vedem visele
ca extensia proceselor conştiente ale individului; adică nu vedem visele ca emanând din inconştient
şi, astfel, ca încercări de a deghiza intenţiile noastre adevărate de noi înşine. Sunt o continuare a
gândurilor din starea de veghe, dar gânduri ce nu sunt legate de logică şi bun simţ comun. Visele ne
reflectă logica privată cel mai clar. În timp ce amintirile timpurii au de-a face cu scopuri de
anvergură mare, de personalitate (i.e., probleme din stilul vieţii), visele se centrează pe scopul mai
immediat, de anvergură mică, a rezolvării de probleme.
Un client, un tânăr de 20 şi ceva de ani, a oferit visul următor:

Mergeam printr-un magazin alimentar, la secţia cu produse. M-am simţit pierdut.

Apoi eram într-o toaletă, la un pisoar, când intră un tip şi începe să-i împuşte pe toţi
cu o mitralieră. Îl iau pe sus, şi fără să îl omor, îl izbesc repetat de zid şi de podea.
În timp ce plec îi spun că îi trebuie nişte religie în viaţă.

Asociaţile clientului la vis au fost următoarele: Secţia cu produse – mâncărurile sănătoase pe

care trebuie să le mănânce (fructe, vegetale, etc.); toaleta – un loc unde să se uşureze; "trăgătorul"
Înţelegerea persoanei 6

– un atlet celebru pe care îl admira în colegiu. Cum l-am putea înţelege pe acest client, din ce spune
el?
Este energizat de ceea ce Horney numea "tirania lui trebuie". Este foarte conştient de ceea
ce "trebuie să facă" în viaţă. Trebuie să-şi aibe de grijă mai bine şi să-şi asume mai multă
responsabilitate, simbolizate de magazinul alimentar. Tocmai acolo se simte pierdut. Ştie că trebuie,
însă nu ştie cum. Ambii părinţi i-au murit de cancer la vârste tinere, iar tatăl său era medic. I-a văzut
murind şi s-a simţit fără ajutor. Când se simte pierdut, se concentrează asupra propriilor nevoi, dar
dacă o face, dacă se concentrează prea mult pe uşurare (şi, poate, pe enervarea – simbolic afirmată
prin prezenţa lui la pisoar – şi pe "şucărirea" sa), se teme de a fi împuşcat. Ce îl va împuşca? Ambiţia
sa. Atletul celebru este felul în care i-ar place să se vadă pe sine. Dacă se compară cu alţii, se
enervează şi vrea să se exteriorizeze. Ajunge să "predice", să moralizeze şi să vorbească despre
"lucruri superioare", şi pleacă simţindu-se absolvit, cel puţin pentru moment.
Clientul este prins într-o cursă auto-impusă, între ceea ce ar trebui să facă şi ceea ce face.
Vrea să se enerveze, şi dacă este, se întâmplă după ce s-a simţit pierdut în a-şi purta de grijă mai
bine. În acele momente se simte competitiv, dar în loc de a-şi exprima enervarea prea deschis şi
direct, îşi asumă o postură moralistă, intelectuală.
Visele pot fi folosite pentru evaluarea problemelor din stilul vieţii şi griji mai imediate. Pot fi
folosite pentru a verifica progresul clientului în psihoterapie. În general creem vise pentru a ne întări
mişcarea în viaţă, pentru a repeta acţiuni viitoare, a rezolva probleme, şi a ne creea o stare pentru a
doua zi. Ele mai servesc multe alte funcţii (Mosak, 1992; Shulman, 1969), iar cititorii interesaţi pot
apela la unele articole notate la începutul acestei secţiuni, pentru mai multe detalii despre vise şi
folosirea lor, în particular despre legătura lor cu procesul evaluării.

Testare psihologică
După cum a documentat Mosak (1995a), adlerienii mai vechi, pregătiţi în Europa, au eschivat
testarea, privind-o ca prea limitatoare şi ducând la categorizări ale indivizilor care pierd unicitatea
idiografică, subliniată de psihologia individuală. Alţi adlerieni recomandă testarea şi o folosesc
adesea.
Bieliauskas (1972), Maniacci (1990), Mosak şi Gushurst (1972), şi Mosak şi Maniacci (1993)
au discutat cum testele psihologice precum Rorschach, Scala de inteligenţă Wechsler pentru copii şi
tehnici de desenat (e.g., desenatul cinetic al familiei, Testul desenatului unei persoane 3), pot fi
folosite dintr-o perspectivă adleriană. Atâta vreme cât postulatele de bază ale psihologiei individuale
nu sunt violate, testele pot fi foarte benefice clinicienilor şi clienţilor.
De exemplu, Testul apercepţiei tematice (TAT) este o serie de planşe cu imagini alb-negru,
arătând scene sau situaţii despre care copiii sunt rugaţi să creeze poveşti. Schneider (1989) a
publicat recent o versiune pentru copii, numită de ea Testul povestirii aperceptive a copiilor (CAST 4),
care se bazează pe principii adleriene şi are beneficiul suplimentar de a fi standardizat şi normalizat.
Una din planşele din TAT este cu un băiat, aşezat la masă, uitându-se la o vioară. Un client a oferit
următoarea poveste a planşei:

Acesta este un băiat supărat pe sine. Vede vioara dar nu vrea să cânte la ea. Vrea
să fie afară, jucându-se cu prietenii. Părinţii îl ţin înăuntru să repete la vioară. Ştie că
ar trebui să li se opună, dar simte că astfel ar încurca-o şi mai rău. Nu ştie ce va
face şi stă acolo, contemplându-şi opţiunile.

Adlerienii interpretează răspunsul acesta într-un mod analog cu felul în care folosim visele şi
amintirile timpurii. Ne uităm la ce spune clientul despre sine, cum îşi vede rolul în viaţă, pe alţii, şi
opţiunile sale posibile pentru comportament. Cu alte cuvinte, îi examinăm mişcarea. El spune, în
această poveste, că ştie ce ar trebui să facă, dar şovăie. Se simte presat de viaţă şi cerinţele ei, şi ar
prefera să fie afară, "la joacă". În imaginaţia sa, anticipează cum i-ar place să se opună celor care îl
restrâng, însă mişcarea sa este ezitantă – are "un plan bun" dar nu îl acţionează – şi sfârşeşte prin a
nu se mişca deloc. Construcţia sa oferă două opţiuni, luptă sau supunere (moduri antitetice de
3
Engl. kinetic family drawings, Draw-A-Person-test – n. t.
4
Engl. Children's Apperceptive Storytelling Test – n. t.
Înţelegerea persoanei 7

apercepţie). Nu se mişcă în nici-o direcţie şi creează un conflict, dar un conflict cu un scop. Atâta
vreme cât nu se mişcă, nu poate greşi şi, astfel, "câştigă" (Mosak & LeFevre, 1976). Acesta este un
exemplu de intelectualizare şi gândire despre ce e de făcut, în loc de a o face (vezi capitolul 6, în
particular secţiunea despre matriţe defensive).
Mulţi adlerieni, mai ales adlerienii pregătiţi ca psihologi clinicieni, folosesc testarea pentru a
obţine secvenţe din stilul vieţii, nu neapărat pentru a stabili un diagnostic de nomenclatură. Ei nu
subliniază testele în sine, ci utilizarea lor. Dacă sunt folosite pentru a elucida unicitatea clientului, a-i
înţelege ţelurile, intenţiile şi scopurile, pot fi extrem de benefice. În trusa psihologului clinician sunt
teste convenţionale, istoria socială, examinarea stării mentale, teste pentru organicitate, joc de rol
pentru evaluări şi o mare varietate de tehnici pe care se bazează clinicianul.

Probleme generale în evaluare

Lombardi (1973) a înşirat opt feluri în care evaluează adlerienii:

1. Date de istoria cazului

2. Intervievare psihologică
3. Comportament expresiv
4. Testare psihologică
5. Constelaţia familiei
6. Amintiri timpurii
7. Grupare
8. Simptome

Am discutat deja numerele 2, 4, 5 şi 6. Să le examinăm pe celelalte.

La datele de istorie a cazului nu trebuie să interacţionăm cu clientul, ci să trecem în revistă
istoria cazului în detaliu. Adler (1929a, 1931/1964a) a prezentat două asemenea cazuri, Dra. R. şi
Dna. A. La fiecare a ascultat prezentarea în detaliu şi a inserat comentarii şi interpretări pe parcurs.
Această formă de evaluare interlineară caracterizează modul în care fac evaluări adlerienii. Ei nu
aşteaptă toate datele înainte de a evalua. Aceasta nu se poate face în psihoterapie, bineînţeles – nu
poţi aştepta până mai "târziu" pentru a evalua. Evaluarea trebuie să fie continuă, în timp ce
pacientul vorbeşte. Evaluatorul adlerian generează ipoteze, le acceptă sau le respinge, şi generează
ipoteze alternative, în încercarea de a înţelege comunicarea imediată şi de a aranja datele pentru
înţelegerea persoanei totale.
Folosind comportamentul expresiv, psihologii individuali pot observa limbajul corporal, pentru
a infera posibile probleme din stilul vieţii persoanei (Mosak & Shulman, 1977; Peven, Mosak &
Shulman, 1979). Care este postura corpului, poziţia din somn, postura generală şi aşa mai departe,
care pot da indicii despre persoană (Adler, 1929/1964d)? Adler a simţit că asemenea indicii, inclusiv
scrisul de mână, pot fi folosite pentru elucidarea stilului vieţii.
Prin grupare, Lombardi (1973) se referă la interacţiunea cu indivizii. Dacă o facem, putem
vedea nu numai cum se angajează indivizii în tranzacţii cu alţii, dar şi ce simt faţă de aceştia.
Smithells (1983) a scris şi el despre aceasta. Dreikurs (1948a) şi Grunwald şi McAbee (1985) discută
cum, în procesul consilierii de familie şi înţelegere a copiilor, clinicienii îşi pot folosi propriile reacţii la
comportamentul copiilor (mai ales cel rău) pentru a detecta scopurile copiilor (Dinkmeyer & McKay,
1973, 1982; Mosak & Maniacci, 1993). De exemplu, dacă scopul unui copil mic este de a atrage
atenţia celorlalţi, părinţii săi adesea se simt deranjaţi sau amuzaţi. Dacă scopul copilului este putere,
de obicei ceilalţi se simt ameninţaţi şi enervaţi. Aceasta este discutată în detaliu mai mare în
capitolul 10, la secţiunea despre programele educative adleriene.
În sfârşit, adlerienii pot evalua indivizii examinându-le comportamentul simptomatic. Shulman
şi Mosak (1967) au discutat diferite scopuri ale simptomelor şi le-au împărţit prin nouă categorii. Să
le revedem pe fiecare.
În stratagema de siguranţă, simptomele sunt modelate pentru a asigura împotriva eşecului,
rănirii sau pierderii locului. Dezvoltând anumite simptome, clienţii se pot asigura de a nu da greş, ca
în cazul bărbatului ce dezvoltă impotenţă sexuală şi o foloseşte pentru a nu eşua vreodată în
căsătorie. În stratagema erou-martir-sfânt, simptomele sunt folosite pentru a arăta cât de puternic,
Înţelegerea persoanei 8

sfânt sau nobil este individul. În stratagema atenţie-servici-dragoste, simptomele sunt folosite
pentru a obţine ceva. Uneori ceea ce se obţine este dragoste sau atenţie. Stratagema putere este
modelată a-i manipula pe alţii sau a-i copleşi; stratagema răzbunare şi retribuţie este folosită ca
retaliere împotriva cuiva sau a ceva. Stratagema "a ieşi basma curată" este folosită pentru a repara
stime de sine deranjată, ca în cazul în care sentimente de vinovăţie sunt folosite pentru a scuza
greşeli (Dreikurs, 1950b; Mosak, 1987a). Crearea agitaţiei poate fi folosită ca stratagemă dacă
indivizii creează tumult şi îi agită pe alţii. În termenii lui Berne (1964), le place să joace "Zarvă 5".
Stratagema dovadă este concepută pentru a întări propria poziţie, cum ar fi prin crearea respingerii
pentru a "dovedi" că respectivul/respectiva are dreptate a nu se apropia de alţii. În fine, indivizii pot
păstra un simptom în rezervă pentru a-l menţiona şi folosi oricând au nevoie de o scuză.
Pentru adlerieni simptomele sunt ca visele şi amintirile timpurii. Nu sunt represive ca funcţie,
ci expresive. Ele oferă indicii pentru înţelegerea problemelor cu care indivizii încearcă să aibă de a
face.

Probleme teoretice şi filosofice

În general, adlerienii încearcă să înţeleagă scopurile (sau ţelurile – n. t.) oamenilor şi
mişcarea lor spre scopuri. Stilul vieţii este postura atitudinală luată de oameni faţă de viaţă şi
reprezintă miezul personalităţii. Stilul vieţii se ocupă cu mişcarea de mare anvergură a indivizilor.
Mişcarea imediată, în special comportamentul din postura atitudinală (i.e., stilul vieţii) este de
asemenea evaluată. Deşi poate fi, şi chiar este frecvent, consonantă cu scopurile de mare
anvergură, ale stilului vieţii, poate să nu fie. Ce mănânc la prânz poate să nu fie indicativ pentru
stilul vieţii mele. Poate să fie foarte bine o funcţie a contextului situaţiei în care mă aflu, ce am
mâncat la prânz ieri, ce se găseşte, cât costă, cine este în jur, şi aşa mai departe. Dar după cum am
spus, poate avea mult de-a face cu stilul vieţii mele. Nu negăm acea posibilitate, doar atragem
atenţia împotriva unei presupuneri imediate după care orice este un indicativ al stilului vieţii. Pentru
că nu înseamnă că trebuie să fie. Similar, în psihoterapie, clienţii pot veni cu probleme din stilul
vieţii, însă pot veni pentru anumite probleme (sau în unele momente ale vizitei) cu subiecte
pertinente pentru griji imediate, ceea ce Adler (1956) numea uneori subscopuri. Kathy poate fi
"cineva care obţine" (engl. getter – n. t.), dar aceasta poate să nu fie o problemă pentru felul ei de
a avea de-a face cu colegii de fiecare dată când are un conflict cu unul dintre aceştia. Ar putea juca
un rol, şi probabil joacă, o mare parte a timpului, dar cu siguranţă nu de fiecare dată.
Altă problemă teoretică priveşte ceea ce evaluează adlerienii. În mare, sunt patru repere care
îi preocupă. Acestea sunt mişcarea, scopul, sensul, şi utilitatea socială.
Prin mişcare ei înţeleg a observa cum abordează oamenii sarcinile. Aceştia sunt "paşii de
dans" la care ne referim în capitolul 6. Unii oameni se mişcă înapoi, alţii creează obstacole, iar alţii îşi
îngroapă capul în nisip. Adlerienii vor să vadă cum operează.
Apoi adlerienii examinează scopul mişcării, simptomului sau comportamentului. După cum
discutăm în capitolul 2, ei sunt interesaţi de cauza finală, scopul comportamentului. Scopurile
simptomelor, înşirate aici drept stratageme, sunt exemple de acest fel.
Pe terapeuţii adlerieni îi interesează înţelegerea sensului comportamentului. Scop şi sens sunt
strâns legate în psihologia adleriană, însă nu sunt identice. Spre exemplu, scopul vomatului auto-
indus poate fi de a evita îngrăşarea; sensul lui poate fi "nu pot digera asta". Pentru a continua acest
exemplu, persoana care vomită, bulimicul, poate spune "nu pot digera asta" despre multe probleme,
ca de exemplu să trebuiască să apară într-un fel când se simte în alt fel. Un stil de viaţă poate fi
construit în jurul unei astfel de duplicităţi aparente. A arăta ca şi cum nu mănânci prea mult, dar în
secret înfuleci până la îmbolnăvire. A apărea obedient pe faţă, dar pe ascuns te revolţi. "Vreau
prăjitura şi să o şi mănânc, dar să nu pară aşa", pot ei comunica.
La urmă adlerienii observă utilitatea socială a comportamentului. Este el constructiv,
nonconstructiv sau distructiv? Evocă un sentiment de comuniune socială sau nu? Dacă nu, de ce? De
oricâte ori este posibil, ei caută să încurajeze exemple de sentiment de comuniune socială şi interes
social, şi să le întărească.

5
Engl. Uproar – n. t.
Înţelegerea persoanei 9

Sumar
A înţelege o persoană este o artă dificilă. Cu cât încercăm să facem o ştiinţă din ea, cu atât
putem înţelege mai puţin. Ştiinţa ne-a adus posesiuni minunate şi ne-a îmbunătăţit viaţa nemăsurat.
Asupra acestui lucru nu este nici-o îndoială. Cu secole în urmă, Aristotel a avertizat să nu aşteptăm
mai multă precizie de la un subiect decât poate oferi subiectul, şi scriitori, poeţi, artişti şi filosofi au
studiat natura umană încă inainte de a exista ştiinţa. Este uşor a scrie acest capitol ca şi cum ar fi
aşa de clar, precis şi evident. Ştim foarte bine că în practică este mult mai solicitant. Este o artă şi
poate că aşa ar trebui să rămână. Metodele ştiinţei pot fi folosite pentru a ne verifica înţelegerea,
dar când este vorba de natura umană, verificarea a ceea ce ştim rămâne mult în urma abilităţii de a
teoretiza despre ea.
Înţelegerea unei persoane cere empatie, conectare şi disciplină. Este o artă ce trebuie
exersată şi, da, studiată. Ne conduce la cunoaşterea lumii noastre, o lume ce există cu oameni.
Evaluările noastre trebuie să fie sensibile, compasionate şi disciplinate, altfel uităm că ceea ce
vedem în alţii este de fapt o extensie a noastră. Poate că Platon a avut dreptate, cel puţin la un
anumit nivel, când presupunea că oamenii pot afla numai ce ştiu deja. În procesul înţelegerii unei
persoane, adesea putem găsi în ei ce am văzut în noi.
După cum este evident, procesul evaluării este deja implicat în procesul psihoterapiei. Spus
mai pe larg, odată ce înţelegem ceva, am pornit pe calea de a putea să îl schimbăm. La acest proces
ne uităm mai departe, acela al încurajării creşterii.

Puncte de considerat
Adlerienii încearcă să înţeleagă indivizii fără a viola postulatele de bază ale psihologiei
individuale. Astfel, evaluările lor trebuie să considere holismul, fenomenoşogia, psihologia utilului şi
teoria câmpului social, pentru a numi doar câteva din postulate.
În timp ce diagnosticul încearcă să înţeleagă ce "îmbolnăveşte" persoana, evaluarea încearcă
să înţeleagă ce "mişcă" persoana. În general adlerienii au doi paşi în formularea cazurilor,
"Diagnosticul general" şi "Diagnosticul special".
"Diagnosticul special", pentru adlerienii pregătiţi în modelul dreikursian, cere ceea ce se
numeşte evaluare a stilului vieţii. Este o investigare a istoriei copilăriei timpurii a persoanei şi o
examinare a amintirilor ei cele mai timpurii.
"Întrebarea" este o tehnică de diagnostic cheie, pentru adlerieni. Este folosită nu numai
pentru a evalua ce evită clienţii, ci şi pentru diagnosticul diferenţial al tulburărilor somatice de cele
psihogenice.

Întrebări
1. Ce este "Întrebarea"? Cum este folosită de adlerieni?
2. Care este scopul adlerianului ce face "Diagnosticul special"?
3. Cum folosesc adlerienii visele în evaluare? Care sunt unele dintre scopurile lor?
4. Ce este o amintire timpurie? Cum le folosesc adlerienii?
5. Care este optica adleriană asupra testării psihologice?
6. De ce întreabă adlerienii "Cine este cel/cea mai afectat(ă) de simptomele dvs.?" De care
postulate de bază se leagă această întrebare?
7. Ce înseamnă a înţelege "comportamentul expresiv" al clientului?
8. Discutaţi unele dintre scopurile simptomelor.