Cap.

4 – Stilul vieţii 1

Capitolul 4a
Stilul vieţii

Aceasta […] ne permite să înţelegem mai bine ce trebuie să fie o psihanaliză existenţială dacă îi este
permis a exista. Este o metodă destinată a aduce la lumină […] alegerea subiectivă prin care fiecare
persoană vie se face o persoană […] Comportamentul studiat de această psihanaliză va include nu
numai vise, eşecuri, obsesii şi nevroze, dar de asemenea şi în special gândurile vieţii treze, acte şi
stil de adaptare reuşite, etc. Această psihanaliză încă nu şi-a găsit un Freud […] Însă puţin importă
pentru noi dacă există acum; lucrul important este că se poate.
Jean-Paul Sartre (1943/1956)

[…] Cum de nu a ştiut Sartre că această metodă deja exista şi îl avea ca autor pe Alfred Adler?
Henri F. Ellenberger (1970)

Poate împlinirea regală a gândirii lui Adler clinicianul a fost conceptul de stil al vieţii. Adler (1956),
Ansbacher (1967), Dreikurs (1967), Mosak (1977b), Shulman (1973a, b), Powers şi Griffith (1987)
şi Shulman şi Mosak (1988) au scris extensiv pe subiectul stilului vieţii, iar acest capitol este o
tentativă de a prezenta o imagine generală a acestui concept.

Stilul vieţii: ce face?

Stilul vieţii poate fi conceput ca “regulă a regulilor” (Shulman, 1973a, b). Este setul de criterii
subiectiv, nearticulat, dezvoltat şi folosit de indivizi în a-i mişca prin viaţă şi spre ţelurile lor. Se
dezvoltă, aşa cum am examinat în capitolul 3, prin interacţiunile copiilor cu cei apropiaţi lor, semeni
şi lume socială; prin experienţa lor în cultura şi comunitate; prin creşterea şi disfuncţia lor biologică;
şi, poate cel mai important, prin percepţiile şi alegerile lor.
Este şi conştient şi nonconştient, prin faptul că există în ceea ce teoreticienii actuali numesc
nivelul tacit-implicit, la fel ca şi într-un nivel explicit, verbal (Guidano & Liotti, 1984ş Mahoney,
1991). După cum nota Adler (1933/1964f), “Omul ştie mult mai mult decât înţelege”; prin aceasta el
vroia să spună că oamenii sunt adesea în contact cu procese şi probleme de bază, nu imediat
accesibile gândirii conştiente, consensuale (Sullivan, 1953). De fapt, pentru ca stilul vieţii să
funcţioneze eficient, Dreikurs (1933/1950a, 1967) credea că nonconştienţa este benefică. Acest
subiect cere o explorare mai atentă.
Dacă am fi conştienţi de toate acţiunile şi intenţiile noastre, ne-ar fi greu să funcţionăm, nu
doar eficient, ci să funcţionăm pur şi simplu. Este analog cu a învăţa a conduce o maşină - în
perioada iniţială a învăţării (achiziţia îndemânării), tindem să fim prea conştienţi de ceea ce facem.
Amplificarea repetării conştiente şi implementării încurcă performanţa “unsă“. Ca regulă de bază,
tindem să devenim mai buni la ceea ce facem cu cât suntem mai puţin conştienţi de aceasta. Cu
toţii am avut experienţa de a conduce o perioadă de timp şi de a realiza dintr-o dată că nu am fost
“conştienţi” de ceea ce făceam sau ce urma să facem. Stilul vieţii operează, de fapt, prin principiul
economiei; ne permite să conservăm energie şi să ne concentrăm atenţia spre alte lucruri, mai
importante. Diferite abilităţi, atitudini, convingeri şi altele asemenea devin “obiceiuri” şi aproape că
funcţionează într-o manieră arc-reflex. Nu avem nevoie să procesăm fiecare bucăţică de date despre
conducerea maşinii de fiecare dată când suntem la volan şi conducem noaptea spre casă. Ar fi o
pierdere de timp şi energie şi un impediment major în învăţarea viitoare.

a
Mosak, H. H., Maniacci, M., A Primer of Adlerian Psychology , Philadelphia: Brunner/Mazel, 1999.
Cap. 4 – Stilul vieţii 2

În esenţă, stilul vieţii este setul de convingeri, setul atitudinal (Mosak, 1954) pe care îl creem
pentru a ne ajuta să ne găsim locul în viaţă. Deşi aceste convingeri pot să nu fie obiectiv adevărate,
“Toate părerile sunt corecte din punctul de vedere al observatorului” (Dreikurs, 1972, p. 41). După
cum vom explora în capitolul despre dezvoltare, adlerienii cred că cei mici (şi oamenii în general)
încearcă să-şi găsească locul. Acest proiect iniţial se petrece în cadrul familiei şi reţelei sociale
timpurii. Reţeaua socială timpurie, în special familia, ne ajută să învăţăm ce este viaţa, cum ar
trebuie să ne adaptăm, cum suntem noi, idei de masculinitate şi feminitate, şi etici şi valori. Aceste
concepte sunt transmise nouă, iar noi le percepem cu propriile tendinţe (apercepţiile, subiectivismul
nostru) şi din perspectiva noastră personală. Această adoptare şi respingere ne dă un sentiment al
locului, al apartenenţei. Pe măsură ce ne maturizăm biologic şi ne extindem psihologic învăţăturile şi
experienţele, începem să credem că propriile concepţii despre noi, viaţă şi ceilalţi nu sunt concepţiile
noastre, ci ale tuturor (“Nu fac toţi la fel?”). Ceea ce creem drept adevăruri pentru noi înşine şi
lumea noastră timpurie, asumăm ca adevăruri pentru oameni în general, pentru prieteni, familie şi
lume în ansamblu. Creştem, îmbătrânim şi ne mişcăm prin viaţă ca şi cum am ştii răspunsuri le, când
în realitate, psihologic vorbind, ştim numai realitatea noastră.
Dacă antrenamentul nostru (Adler, 1924a şi Freud, 1928) şi antrenamentul de sine (Seif &
Zilahi, 1930) ar fi fost îndeajuns de larg şi de consensual şi ne-ar fi expus la destule, “realitatea”
noastră se potriveşte îndeaproape cu realitatea altora. Părerile mele au o validitate asemănătoare cu
părerile tale. În termeni adlerieni, logica mea privată 1 are regulile şi presupunerile ei, ce sunt numai
şi numai ale mele; însă pe ansamblu am şi bun simţ comun - gândirea mea îmi combină percepţiile
şi concepţiile într-o împletitură, o ţesătură, care are destul loc pentru concepţiile şi percepţiile tale.
Împărţim unele în comun prin faptul că suntem oameni, unele prin faptul că existăm în acelaşi timp,
loc şi cultură, şi unele prin întâmplare. Aceasta formează baza limbajului nostru comun, a culturii şi
perspectivei noastre globale. Suntem separaţi şi totuşi legaţi unul de celălalt, cu lumile noastre
personale ce se suprapun pentru a creea lumi comune.
Cu cat mai mare suprapunerea, cu atat mai mari şansele adaptării cu “succes”. După cum
descriem în capitolul 8, adlerienii susţin că unele hărţi nu se suprapun prea mult cu alte hărţi. Logica
privată a unor oameni, de exemplu psihotici şi sociopaţi, este foarte privată, aşa de privată încât le
este greu să împartă realitatea lor cu noi. Se agaţă de logica lor privată atât de tare, de disperat, că
adesea o aleg în locul realităţii, şi în locul bunului simţ comun. Noi, ca semeni umani, îi ştim, pentru
că nu ne sunt aşa de îndepărtaţi ca să ne fie “străini”, dar uneori par a vorbi limbi diferite (Mosak &
Maniacci, 1989) şi a avea perspective greu de înţeles. Uneori ei cred că a se auto-vătăma este
normal; a se crede diavol este ceva banal; a se vedea oribili, buni de nimic şi cu totul respingători
este natura realităţii lor. Într-o măsură mai mică, mai depărtată, unii cred că aparţin numai după cât
îi satisfac pe alţii, sau după cât sunt lăudaţi şi admiraţi de alţii, sau după cât câştigă aprobare şi
dragoste necondiţionată. Pentru alţii, logica lor privată le spune că a iubi înseamnă a răni, sau de a
fi rănit de cel/cea care te iubeşte. După cum scria Oscar Wilde (1898/1992), “Şi totuşi fiecare om
omoară ceea ce iubeşte”. Acestea şi alte stiluri sunt examinate în capitolul 8; acestea sunt stilurile
care uneori îi duc pe oameni la necaz.
Cu toţii avem logică privată neîmpărţită cu alţii. Este o parte a condiţiei omeneşti. Aşa cum
observa Thoreau (1854/1991), “Dacă omul nu păstrează pacea cu ai săi companioni, poate că o face
deoarece ascultă alt toboşar.” Toţi avem bun simţ comun, abilitatea de a gândi în comun cu alţii şi
de a împărţi o perspectivă consensuală a vieţii şi cerinţelor ei. Pentru a înţelege aceste hărţi, aceste
planuri arhitecturale ale existenţei, este nevoie să le explorăm detaliile instrucţiunilor. Detaliile
instrucţiunilor se numesc convingeri.

Convingeri ale stilului vieţii

Convingerile stilului vieţii sunt similare cu ceea ce Kelly (1955) numea constructele
personalităţii. Se pot demonta în patru componente de bază: conceptul de sine (self concept),
idealul de sine (self-ideal), Weltbild (un termen german pentru “imagine a lumii”), şi convingeri
etice. De fapt ele sunt împletite intim şi nu pot fi segmentate aşa de curat şi de artificial cum le
arată a fi teoreticienii. Cu toate acestea, pentru scopuri euristice şi pragmatice, o asemenea
diviziune ne clarifică problema.
Cap. 4 – Stilul vieţii 3

Stilul vieţii este compus din aceste patru grupări de crezuri. Fiecare secţiune majoră are
numeroase subsecţuni şi permutări. La unii indivizi un set iese în evidenţă mai mult decât altele; la
alţii, toate sunt balansate egal. La unele persoane, congruenţa diferitor convingeri este mare; la
altele, incongruenţa este uriaşă. După cum apare evident aici, majoritatea sunt învăţate relativ în
aceeaşi perioadă a dezvoltării, însă unele pot fi, şi sunt frecvent, învăţate în perioade diferite, astfel
creându-se posibilitatea incongruenţei din nou. De exemplu, conceptul de sine al lui Jack poate fi
inadecvat faţă de idealul de sine, ceea ce rogerienii numeau discrepanţa sine/ideal de sine. Aceasta
este o formă de incongruenţă. El poate că nu este ceea ce şi-ar dori să fie, sau poate simte că este
ceva ce nu ar trebuie să fie. O problemă frecventă, dar nu prea discutată, ar putea fi că a învăţat
imaginea de sine (conceptul de sine) la o vârstă mai mică decât a învăţat idealul său (idealul de
sine). De pildă, Jack poate că a fost relativ fericit, mulţumit de sine (i.e., conceptul de sine/idealul
de sine aveau o congruenţă mare) până la grădiniţă; în acea perioadă, idealul de sine a suferit o
revizie când a “descoperit” că nu poate lovi o minge de baseball la fel de bine ca semenii lui, în
pauza de prânz. Similar, unii copii învaţă că pot împlini cerinţele vieţii (în cea mai mare parte); la ei
conceptul de sine este congruent cu Weltbild-ul. Apoi “viaţa îi loveşte sub centură” şi concepţiile lor
despre viaţă suferă o revizuire radicală, ca atunci când copii relativ fericiţi şi productivi trăiesc un
eveniment traumatic, precum detronarea prin naşterea unui altui copil, moarte, sau accident sever.
În acea perioadă, convingerile lor despre Weltbild pot suferi revizuiri.
O examinare mai atentă a diverselor componente ale convingerilor ne arată detalii în plus.
Fiecare este examinată pe rând. Referitor la psihopatologie, Adler (1956) a afirmat că fiecare
nevrotic are parţial dreptate, şi înainte de a examina implicaţiile din dinamica interacţiunii
convingerilor, poate este utilă o explorare a semnificaţiei acestei afirmaţii.
Copiii, din perspectiva lor subiectivă, au construit “precis” ceea ce cred ei că este necesar
pentru a-şi găsi locul în familiile lor de origine. Într-o măsură sau alta, stilurile vieţii indivizilor sunt
“adecvate” sarcinii de a găsi un loc în familie, pentru că, în definitiv, au supravieţuit. Ceea ce a
funcţionat pentru ei, în familia lor, încearcă să recreeze în “lume”, cum s-ar spune, şi astfel ei
încearcă să încurajeze pe alţii a reacţiona în moduri care să le valideze aşteptările. În acest fel, dacă
scopul unui adult este de a îngriji, nu este surprinzător a afla că, în copilărie, aceeaşi persoană a
fost un îngrijitor şi, într-o anumită măsură, a fost recompensată pentru asta. Într-o formă scurtă,
dacă a mers acasă, de ce n-ar merge şi oriunde altundeva?
Până la urmă psihologia adleriană, după cum probabil devine tot mai evident din acest text,
este dificil de categorizat într-o anumită nişă teoretică. Poate fi caracterizată drept existenţială,
cognitivă, sistemică, centrată pe client şi interpersonală în multe aspecte ale sale şi, prin sublinierea
reconstrucţiei psihogenetice şi înţelegerea influenţelor din trecut, analitică. În pătrunderea stilului
vieţii unui individ, psihologia adleriană poate fi văzută prin cei doi centri ai săi: interacţiunea sa
cognitivă şi motivaţională. Psihologia adleriană este cognitivă prin focalizarea sa clară pe structurile
cognitive de la baza personalităţii; este psihodinamică prin accentul nu doar pe bazele cognitive ale
personalităţii, ci şi pe aspectele motivaţionale. În psihologia adleriană motivaţia nu este cauzată de
libido, ci de angajarea pentru semnificaţie. Scopurile (sau ţelurile -n.t) alese de oameni pentru sine
(nu întotdeauna conştient) şi felul în care se mişcă spre aceste scopuri cuplează componenta
psihodinamică la perspectiva cognitivă. După cum o caracterizăm, psihologia adleriană este o
psihologie analitic-comportamental-cognitivă , contrastând cu o psihologie mai tradiţională, cognitiv-
comportamentală. Poate că această combinaţie curioasă apare cel mai limpede când înţelegem şi
conceptualizăm stilul vieţii unei persoane.

Conceptul de sine
Conceptul de sine conţine toate convingerile despre “eu”. Este felul în care se defineşte
persoana. “Eu sunt…” sau “Eu nu sunt…” sau “Eu fac…” sau “Eu nu fac…” sunt axe frecvente de
propoziţii. Imagini ale corpului, de asemenea, se află în această convingere. “Eu sunt mic(ă)” şi “Eu
sunt gras(ă)” sunt unele dintre conceptele de sine ale oamenilor. Alte convingeri includ afirmaţii ale
stimei de sine, precum “Mă plac”, “Sunt o persoană bună“ şi “Nu mă simt niciodată demn(ă) de
ceva”.
Conceptul de sine este ancora prin care ne facem comparaţiile, evaluările şi judecăţile
(Rogers, 1951; Snygg & Combs, 1959). Psihanalişti moderni ca Basch (1988) şi Stern (1985) au
Cap. 4 – Stilul vieţii 4

urmat direcţia (însă aparent fără a o recunoaşte) lui Adler (1912/1983b), care a postulat că baza
personalităţii este sinele (engl. the self ). Horney (1945), Sullivan (1953) şi Kohut (1971, 1977) au
fost şi ei pionieri ai sublinierii conceptului de sine ca central în personalitate, şi la fel ca Adler
inaintea lor şi-au construit sistemele din perspective interpersonale, “culturale”. Adler (1956) a notat
că prima sarcină a mamei este de a face legătura cu copilul; relaţia lor ar trebui să fie de cooperare,
în care copilul împlineşte nevoile mamei iar mama îngrijeşte copilul. Următoarea sarcină a mamei
este de a “extinde” acest interes spre tată, iar ei, la rândul lor, spre restul familiei şi al lumii.
“Potrivirea afectivă reciprocă“ la care se referă Basch şi Stern, Adler numea empatie. După cum a
remarcat Shulman cu exactitate (comunicare personală, 23 Aprilie, 1993), Adler a subliniat nu
numai nevoia pentru potrivire afectivă reciprocă (armonizarea şi validarea emoţiilor clientului), dar
şi nevoia de a-i învăţa pe ceilalţi responsabilitatea socială şi limitele cuvenite. Din punctul de vedere
adlerian, empatia încurajează conceptul de sine al copilului să se dezvolte într-o manieră sănătoasă 2,
prosocială, iar conştiinţa consecinţelor şi responsabilităţii încurajează un concept de sine rezilient şi
cooperativ, care ia în considerare nevoile şi perspectivele altora.
Conceptul de sine conţine convingerile despre “eu”. Aceasta a fost spusă şi este evidentă;
sinele este, însă, o parte a matricei sociale. Aşa cum s-a discutat la postulatele de bază, cum mă văd
pe mine este treaba mea, dar poate avea (şi adesea are) implicaţii sociale mai mari. “Sunt leneş”
este o afirmaţie statică, a psihologiei-posesiunii. Reformulată dintr-o perspectivă a psihologiei-
folosirii, dinamicile ei sociale devin mai clare: “Mă pricep a-i pune pe alţii în serviciul meu sau a-i
face pe alţii să mă împingă, să se implice în viaţa mea”, sau “Folosesc lenea pentru a-mi găsi un loc
în lume.” Cu această clarificare, accentul adlerian pus nu doar pe empatie dar şi pe responsabilitate
în dezvoltarea şi creşterea copilului devine de înţeles. Da, este important, poate crucial a oglindi
sentumentele copiilor, pentru a le valida simţul emergent al sinelui (Kohut, 1971), însă este la fel de
important a dezvolta conştiinţa acestui simţ al sinelui în relaţie cu alţii şi perspectivele lor.

Idealul de sine
Adler (1912/1983b) a marcat fraza “ideal de sine” (engl. self-ideal), dar traducerea în
engleză a primei lui cărţi, cruciale, lasă de dorit (Adler, 1978, pp. 416-417). “Ideal de sine” este
tradus ca “ideal de ego” (engl. ego-ideal), şi “caracter” este tradus drept “constituţie”, pentru a oferi
doar două exemple. Rogers (1951) şi grupul său au redenumit “sine/ideal” (engl. “ self/ideal”)
“sinele ideal” (engl. the “ideal self”) şi au explorat această problemă, în particular discrepanţa dintre
sine/ideal şi sine în cercetările lor. Şi pe Adler şi pe Rogers i-a interesat cum se vedeau oamenii, mai
ales cum se comparau cu propriile standarde.
Axele propiziţiilor ce caracterizează idealul de sine sunt tipic după cum urmează: “Pentru a
avea un loc, eu trebuie să (sau nu trebuie să)…“ sau “pentru a aparţine / a fi important(ă) / ca
oamenii să mă considere sau să mă observe, eu trebuie să (sau nu trebuie să)…”, sau “pentru a mă
considera, eu trebuie să (sau nu trebuie să)…”. Scopurile majore, cu bătaie lungă (engl. long-range)
ale personalităţii de obicei rezidă în idealul de sine. Au o calitate imperativă, iar oamenii îşi dezvoltă
în general un sentiment de ceea ce Ellis numeşte “expectaţii catastrofice”, în caz că nu se li respectă
programul, orarul. Spre exemplu, o fetiţă de 6 ani poate dezvolta un ideal de sine în care trebuie să
fie femeie măritată şi cu copii. Dacă nu este măritată până la vârsta de 9 ani, nu prea este
catastrofal; dacă ea simte, poate urmărindu-şi mama şi notând nonconştient vârsta la care s-a
măritat Mama (Powers & Griffith, 1987), că trebuie să fie măritată până la 21 de ani, atunci poate să
înceapă să se simtă presată sau să se preseze singură spre adolescenţă în caz că incă nu l-a găsit pe
“dl. Potrivit”. Presiunea poate deveni subiectiv catastrofală dacă fata depăşeşte acea vârstă fără să
se fi măritat.
În idealul de sine rezidă problemele centrale pentru adaptare. Speranţele, visele şi creaţiile
spre care a aspirat omenirea îşi găsesc sursa în această convingere. Spre deosebire de conceptul de
sine, care este înrădăcinat numai în experienţa aici-şi-acum, cu unele elemente cheie din trecut
(adică trecutul amintit subiectiv), idealul de sine este teleologic ca direcţie. Arată spre viitor şi ne
“trage” spre ceea ce ar putea fi, şi, adesea cu consecinţe descurajatoare, ceea ce ar trebui să fie
(conform “tiraniei lui trebuie”, Horney, 1950). Cele mai strălucitoare idei ale omenirii şi cele mai
dureroase eşecuri se sprijină pe acest concept. Abilitatea noastră de a schimba ceea ce suntem, de
a construi lumi mai bune şi de a imagina posibilităţi mai grandioase, îşi are sursa în idealul de sine;
Cap. 4 – Stilul vieţii 5

la fel, abilitatea de a ne face vieţile un Iad stă tot aici, deoarece prin idealul de sine ne putem
descuraja fără milă şi auto-pedepsi crud, pentru că nu ne-am atins visele. Adler (1956) a comentat
faptul că tragedia cea mai mare a naturii umane poate fi aceea că luăm aşa decizii mari pentru noi
înşine şi lumea noastră, când suntem atât de mici şi ştim atât de puţin, dar a adăugat că exact
această strâmtoare este şi cea mai mare putere a omenirii. Idealurile atotcuprinzătoare, ţelurile
înalte, aspiraţiile nerealiste fac parte din a fi om, la fel ca şi abilitatea de a visa şi imagina ce poate
fi, şi astfel posibilitatea de a actualiza aceste vise. 3
În timp ce conceptul de sine se formează prin empatie şi responsabilitate, idealul de sine se
formează dintr-un sentiment de inferioritate. Devenim conştienţi de ceea ce nu suntem, iar obiectul
acelui “non” ajunge ceea ce ne dorim în mod ideal. Acea dorinţă avansează formarea lui sine-aşa-
cum-am-vrea-să-fie, şi de aici nu este decât un pas până la poziţia lui ce-ar-trebui-să-fie. Când copiii
sunt conştienţi de ceea ce nu pot fi, avea sau face, ei tind să devină, obţină sau realizeze. Astfel
emerge idealul de sine.

Weltbild
Weltbild-ul conţine toate convingerile despre "non-sine" (engl. "not-self"). Ca număr, este
probabil cel mai complex şi detaliat grup de convingeri. Încă o dată, în timp ce psihanaliza clasică nu
acorda nici-o atenţie "ego"-ului şi doar ulterior a dezvoltat o considerare a sinelui şi obiectelor-sine
(engl. self-objects), Adler considera că indivizii dezvoltă de asemenea opinii despre lume, alţii şi
viaţă. Acest concept a fost abordat într-o anume măsură de teoreticienii relaţiilor obiectuale (ex.
Kernberg, 1975), dar "obiectul" la care se refereau este omul. Adlerienii consideră că este mult mai
mult în personalitate, sau stilul vieţii, decât părerea oamenilor despre ei înşişi şi alţii; se dezvoltă şi
păreri despre viaţă, lume, natură, instituţii şi aşa mai departe. Unele dintre axele propoziţiilor găsite
adesea în Weltbild sunt:

"Viaţa este…"
"Sensul vieţii este…" (inclusiv probleme spirituale)
"Oamenii sunt…"
"Bărbaţii-femeile sunt…"
"Clase/tipuri de oameni sunt…"
"Lumea este…" (inclusiv idei despre natură, lumea fizică)
"Şcoala/serviciul/guvernul este…" (pentru a numi numai trei)

Weltbild-ul este fundalul pe care începe să se lumineze conceptul de sine. După cum este
dificil, dacă nu chiar imposibil, a concepe o persoană fără altele, în izolare totală, este şi mai absurd
a imagina un sine fără o lume. Aşa cum au discutat existenţialiştii, persoana este o persoană într-un
anumit context şi într-un anumit moment – a fi înseamnă a-fi-în-lume (Heidegger, 1927/1962). O
scurtă privire globală asupra unor dinamici ale fiecăreia va clarifica.
"Viaţa este…" evocă de obicei judecăţi despre viaţă aşa cum este (percepută). "Sensul vieţii
este…" arată evaluări despre rostul vieţii. De exemplu, afirmaţia "viaţa este un castron cu cireşe"
implică bunătatea vieţii; sensul îi poate fi "şi ar trebui mâncate cât de des posibil". Pentru unii viaţa
este grea şi ei cred că ar trebui să fie. Subiecte ca Dumnezeu, spiritualitate, religie şi astfel de griji
existenţiale, cosmice îmbogăţesc (sau sărăcesc, uneori) sensul vieţii.
"Oamenii sunt…" şi "Femeile/bărbaţii sunt…" determină cum îi vedem pe alţii. Concepţiile
noastre despre masculinitate, feminitate, obligaţii sociale şi altele asemenea rezidă tot aici. "Bărbaţii
adevăraţi nu plâng niciodată" şi "doamnele nu trebuie să înjure" sunt exemple de acest gen. Similar,
ideile noastre despre diferite clase de oameni, precum "copiii trebuie văzuţi, nu auziţi", "un poliţist
este un borfaş întors pe dos", "blondele se distrează mai mult", "Cassius arată slab şi înfometat.
Bărbaţii ăştia sunt periculoşi." sau combinaţii de judecăţi despre diferite rase, religii, grupuri etnice
îşi au locul în Weltbild.
"Sunt făcut(ă) pentru viaţa de ţară" şi "viaţa oraşului este singurul loc unde pot trăi", sunt
variaţii comune ale convingerilor despre lumea naturală sau fizică. Convingeri despre natură, mediu
şi astfel de subiecte fac parte din această convingere. Crezurile noastre despre instituţii se găsesc
tot aici, deşi acestea tind să apară mai târziu decât alte convingeri, în ciclul dezvoltării. De ce? În
Cap. 4 – Stilul vieţii 6

timp ce cei mai mulţi dintre noi avem experienţa sinelui, vieţii, altor oameni şi naturii devreme în
dezvoltare, mulţi pot să nu înceapă să-şi formeze opinii despre instituţii precum şcoala, serviciul,
biserica sau guvernul până mai târziu, de obicei în jurul vârstei de 5 sau 6 ani. Atunci suntem
"lansaţi" în lumea şcolii. Astfel, educaţia noastră despre felul în care operează insituţiile, locul
anumitor oameni şi ce este atrăgător sau nu încep să se formeze în termeni mai concreţi, mai clari.

Convingeri etice
Ultimul set de convingeri spre care ne îndreptăm atenţia sunt acelea care oferă direcţie
privitor la ce este perceput drept corect sau greşit. Convingerile noastre etice sunt învăţate nu
numai acasă, ci şi prin scoală, interacţiunea cu semenii, religie şi cele asemenea. Acestea, similare
convingerilor din idealul de sine, tipic au o calitate imperativă. Conţin "trebuie". "Aşa este corect…"
şi "nu trebuie să faci asta…" sunt axe comune. În acest grup sunt şi convingeri despre consecinţele
comportamentului nostru, precum "dacă fac asta, voi fi pedepsit(ă)", sau "dacă continui asta, voi fi
recompensat(ă)", sau "dacă eşti un băiat sau o fetiţă cuminte, Moşul îţi lasă ceva sub brad". Acestea
sunt convingeri personale, dar în general sunt comune, suprapuse peste părerile altor oameni,
pentru că dacă nu sunt, vom avea ceea ce se numeşte clinic un stil sociopatic, sau personalitate
antisocială. La aceşti indivizi, convingerile etice nu prea se suprapun peste ale altora. Aceasta
constatare poate fi falsă la o comparaţie culturală, etnică sau religioasă.
Acum merită a face o distincţie la care ne întoarcem ulterior, anume aceea că aceste
convingeri (cele etice, mai ales) nu se transpun neapărat în comportament. Putem şti foarte bine
lucrul "corect" ce trebuie făcut însă nu îl facem. Mulţi îl citează pe Oscar Wilde: "Pot rezista la orice,
în afara tentaţiei." Similar, unii oameni au convingeri care sunt etice dar nu fac parte din mai marele
(i.e., popular) Zeitgeist sau din societate. Aceşti oameni nu sunt sociopatici; sunt pur şi simplu
diferiţi. Pentru unele religii, a apela la tratament medical în caz de boală este o problemă etică. Ele
operează pe principii etice, nu doar pe unele populare (sau, mai precis formulat, avute în comun).

Congruenţa reexaminată
Ne putem întoarce acum la o problemă atinsă la începutul acestui capitol. Cum
interacţionează aceste convingeri şi formează stilul vieţii? Cum pot aceste patru importante
convingeri (conceptul de sine, idealul de sine, Weltbild şi convingerile etice) explica toate
complexităţile personalităţii? Ce se întâmplă dacă nu sunt congruente?
Aceste convingeri există într-o infinită varietate şi combinaţii. Nu trebuie să fii statistician ca
să începi să apreciezi complexitatea combinaţiilor ce se pot forma. Personalitatea, în toată
diversitatea ei splendidă, poate fi descrisă prin diversele combinaţii ale convingerilor asortate (în
capitolul 5 explorăm exact un asemenea aspect).
Adler (1927/1957) afirma frecvent că nu există două stiluri de viaţă identice. Chiar gemenii
identici crescuţi în aceeaşi familie au optici oarecum diferite asupra vieţii, unul despre altul şi sine
însuşi. Astfel, el a subliniat în mod repetat importanţa dinamicilor idiografice.
Dacă nici-un stil al vieţii nu este identic cu un altul, anumite modele comune de convingeri
pot fi explorate. Mai întâi trebuie prezentat îndeaproape conceptul de inferioritate.

Inferioritate
O inferioritate este obiectivă. Se bazează pe un criteriu extern şi este aşadar măsurabilă.
Când criteriul extern este înălţimea, e relativ simplu a determina că înălţimea cuiva este
"superioară" sau "inferioară" alteia. Mai concret, nu sunt un jucător de baschet la fel de bun ca
Michael Jordan, şi dacă acesta este folosit drept criteriu ori măsură, îi sunt inferior. Inferioritatea
este dependentă de context şi determinată de situaţie. Nu este neapărat o judecată de valoare.

Sentimente de inferioritate
Sentimentul de inferioritate este o evaluare subiectivă; nu este neapărat un sentiment în
sens afectiv. Poate avea legătură cu realitatea sau nu. Eu pot fi mai scund decât tine (o inferioritate
obiectivă, dacă înălţimea este criteriul), dar nu trebuie să mă simt inferior ţie, din cauza asta. Pot
alege să mă simt astfel, însă nu trebuie. Dacă mă simt inferior, lumea poate că nu o ştie, deoarece
Cap. 4 – Stilul vieţii 7

eu pot compensa, ascunde sentimentul sau pe mine însumi ("fenomenul impostorului" [Clance,
1986; Harvey & Katz, 1986]), sau altfel să mă distanţez, retrag sau evadez.

Complex de inferioritate
Un complex de inferioritate este o prezentare comportamentală a unui sentiment subiectiv
de inferioritate. Pot alege să las lumea să ştie că sunt inferior şi că expun un complex de
inferioritate. În cea mai mare parte a sa, Manualul Diagnostic şi Statistic al Tublurărilor Mentale (ed.
a IV-a; American Psychiatric Association, 1994) este un catalog de complexe de inferioritate, adică
prezentări comportamentale ale unor inferiorităţi percepute subiectiv, care nu permit funcţionarea
(această problemă este adresată în detaliu considerabil în capitolul 8). De partea mai normală,
există multe complexe de inferioritate care nu sunt psihopatologice. Cel mai obişnuit complex de
inferioritate din Statele Unite, credem, este legat de matematică. "Nu m-am descurcat niciodată la
matematică" spun oamenii, şi astfel translatează un sentiment de inferioritate într-un motiv, o
justificare, pentru a nu face matematică (cel puţin fără calculator). Complexul de inferioritate este
endemic printre studenţii la psihologie, faţă-n faţă cu un curs de statistică. Această problemă este
subiectul unei analize mai detaliate în capitolul 6, dar pentru moment este suficient să spunem că:

O inferioritate este obiectivă.

Un sentiment de inferioritate este o evaluare subiectivă a inferiorităţii. Sentimentele
de inferioritate şi inferiorităţile nu sunt neapărat corelate. Cineva poate fi inferior fără să se
simtă inferior. Cineva se poate simţi inferior deşi nu există o inferioritate ca atare, numai
una percepută.
Un complex de inferioritate este o manifestare comportamentală a unor sentimente
de inferioritate.

De ce sublinierea acestor aspecte? Pentru că oferă o înţelegere a dinamicii convingerilor

incongruente din stilul vieţii.
În cazul în care conceptul de sine nu este pe măsura idealului de sine , oamenii au
sentimente de inferioritate. Când conceptul de sine nu este pe măsura Weltbild-ului, oamenii au
sentimente de inadecvare. În sfârşit, atunci când conceptul de sine nu împlineşte aşteptările din
convingerile etice, oamenii au sentimente de vinovăţie. Sentimentele de vinovăţie şi cele de
inadecvare nu sunt decât variaţii ale sentimentelor de inferioritate. Adler (1929/1964c) a postulat o
teorie unitară a psihopatologiei, şi la suprafaţă pare prea simplă. Cum se poate ca toate problemele
oamenilor avute cu ei înşişi să se rezume la a te simţi inferior? Numai pare simplu. Odată ce
psihodinamicile stilului vieţii sunt elucidate, complexităţile ei încep să iasă la vedere. Când Adler a
afirmat că toţi nevroticii, psihoticii, copiii problemă şi criminalii erau rezultatul sentimentelor de
inferioritate, vorbea în termeni nomotetici, generali. Odată ce este înţeles stilul de viaţă în cauză,
pătruns în toate complexităţile sale, apare şi felul în care persoana respectivă se simte inferioră.
Unii se simt nesiguri, unii inadecvaţi, unii slabi, unii vulnerabili, unii vinovaţi. Alţii se simt săraci,
urâţi, abuzaţi şi atacaţi; alţii se simt ne-bărbaţi ("castraţi"), ne-feminini sau insignifianţi. Toate
acestea pot fi conceptualizate ca variaţii ale sentimentelor de inferioritate, care sunt rezultatul
incongruenţei dintre convingerile din stilul vieţii.
Stilul vieţii nu defineşte comportamentul. Acţionează ca un limitator şi prelungitor al
comportamentului (Mosak & Shulman, 1967). Cu un set atitudinal dat, cu aceste convingeri, indivizii
fie îşi dezvoltă fie îşi restrâng repertoriile de comportament. Dacă eu cred că "bărbaţii adevăraţi nu-
şi arată emoţiile", caut şi dezvolt comportamente ce întăresc mişcarea spre acel scop. Simultan, evit
sau constrâng comportamentul emoţional care este contrar acelei convingeri. Pot deveni un aşa-zis
"analfabet emoţional".
Similar, cunoaşterea comportamentului nu duce automat la o înţelegere a convingerii. "Viaţa
este periculoasă" poate cauza multe, multe comportamente diferite. Pot să mă ascund sub pat sau
să conduc motociclete cu 120 mile pe oră. Pot acţiona ca şi cum aş fi puternic, invincibil sau timid şi
cerând ajutor. Odată ce desluşim convingerile, comportamentul devine de înţeles. A o face invers,
adică de la comportament spre convingeri, ne pune doar pe direcţia corectă (vezi capitolul 8 şi
distincţia lui Adler dintre diagnosticul general şi specific, mai ales).
Cap. 4 – Stilul vieţii 8

Adler (1927/1957) a scris despre comportament util versus inutil. Prin aceasta el se referea
la comportament social util (astăzi îl numim "prosocial") sau social inutil. Comportament ce este
pentru binele comun, conform menţionatului "interes social" b (vezi capitolul 7), era considerat de el
util, folositor. Comportament împotriva interesului social era marcat de el ca inutil. Pentru Adler nu
exista stil de viaţă "normal". Fiecare stil de viaţă era adecvat, până când viaţa îi prezenta o sarcină
pentru care nu era pregătit; în acele momente apăreau punctele slabe. Sub stres, punctele de slabă
rezistenţă ale oricărui design încep să apară, şi Adler a simţit că personalitatea omului nu face
excepţie. Noi preferăm să vorbim despre comportament nu în termeni de util sau inutil, un concept
bidimensional, ci mai degrabă drept constructiv, nonconstructiv, sau distructiv. Comportamentul
care mişcă oamenii spre scopuri în moduri cooperative, social benefice, este numit constructiv. Sunt
comportamente ce mişcă oamenii spre ţeluri în moduri nonconstructive, adică moduri care nu aduc
beneficii direct sau neapărat celorlalţi, însă nici nu fac rău persoanei ori altora. Şi sunt moduri de
mişcare spre scop distructive pentru alţii. Acel stil de mişcare este în detrimentul altora sau sinelui.

Funcţiile esenţiale ale stilului vieţii

De ce dezvoltăm un stil de viaţă? Poate că nu vom şti niciodată adevărul obiectiv, dar se pot
formula trei tentative.

1. Stilul vieţii ne ajută să înţelegem viaţa. Suntem creaturi gânditoare. Comunicăm şi explorăm şi
facem ipoteze. Stilul vieţii ne permite să punem cap la cap nu numai sensul nostru, ci şi al vieţii
şi altor oameni.
2. Ne dă o şansă de a prevedea viaţa. Fără un stil al vieţii ar trebui să învăţăm şi să reînvăţăm de
fiecare dată. Viaţa ar deveni o buclă închisă, fără sfârşit; am fi forţaţi să retrăim aceleaşi greşeli
şi eşecuri iar şi iar. Având o hartă, un plan, putem anticipa, planifica pentru viitor şi adapta,
adică decide în conformitate.
3. Ne oferă oportunitatea de a controla viaţa. Deşi, într-un sens existenţial, nimeni nu poate
controla viaţa, la un nivel pragmatic o putem controla într-o oarecare măsură. Pot ajunge la
ceea ce vreau. Pot împiedica unele lucruri de a mi se întâmpla. Putem ordona situaţii să ne
întâmpine.

Conceptul de echipotenţialitate a creşterii

Psihologia adleriană este optimistă. Aşa cum am discutat în capitolul despre postulatele de
bază, Adler (1937/1964e) a simţit că natura umană este neutră, că are potenţial pentru "bine" şi
"rău", ceea ce a făcut posibilă absolvirea, mântuirea, fericirea sau oricum s-ar mai numi.
Equipotenţialitatea (Bertallanfy, 1968) este termenul folosit de biologi pentru a descrie potenţialul
oricând posibil al creşterii. Deşi stilurile vieţii au tendinţa de a rămâne la fel, în anumite
circumstanţe se pot schimba. Experienţe terapeutice nu trebuie să se întâmple doar în psihoterapie.
Spre deosebire de Freud, adlerienii nu sunt convinşi de efectele vârstei asupra abilităţii persoanei de
a se schimba, o poziţie menţinută până recent de analişti precum Kohut (1977). Chiar şi câinii
bătrâni pot învăţa şmecherii noi, şi la fel copiii, psihoticii, dependenţii, sociopaţii şi toţi ceilalţi. Adler
a lucrat cu fiecare categorie (Adler, 1956; Orgler, 1939/1963). Oamenii îşi pot modifica felul în care
gândesc, şi îşi pot schimba felul de mişcare spre scopuri. Oricine poate fi mai bun(ă) decât este în
prezent. O astfel de afirmaţie nu înseamnă că toţi oamenii pot fi perfecţi, însă pot fi mai buni decât
sunt.
Aceasta ne aduce la punctul final al capitolului. Disonanţa cognitivă este ceea ce se întâmplă
când concepţiile oamenilor nu se potrivesc cu realitatea (Festinger, 1957). Cum se aplică aceasta la
stilul vieţii?
Să luăm un exemplu două. Dacă eu cred că nu există elefanţi roşii şi văd unu, atunci trebuie
să se întâmple unul din două lucruri. Fie crezul meu trebuie să se schimbe, fie realitatea. Ori
convingerea mea despre elefanţi suferă o schimbare ("Okay, există elefanţi roşii!"), ori trebuie să
neg realitatea ("Nu am vazut asta!") sau expun realitatea drept falsă (ca în cazul în care elefantul a
fost vopsit pentru o performanţă la circ). La un nivel ceva mai realistic, Jack crede că nu este iubit.

b
Actualmente "sentiment de comuniune socială" – n.t.
Cap. 4 – Stilul vieţii 9

Jack se îndrăgosteşte de sine însuşi. Fie convingerea lui despre sine (conceptul de sine) trebuie să
se schimbe, fie trebuie să transforme realitatea (o provoacă pe Joan să nu îl iubească; îi neagă sau
ignoră sentimentele – "Ea spune asta doar pentru că mă compătimeşte"). Dacă acceptă că ea îl
iubeşte, felul în care se vede pe sine trebuie să se schimbe. Când sunt ameninţate, stilurile vieţii
încearcă să-şi menţină echilibrul. Au o funcţie homeostatică. Uneori oamenii încearcă să schimbe
chiar realitatea, pentru a o potrivi aşteptărilor lor. O hartă slabă, ne-a spus recent un client, este
mai bună decât nici-o hartă. Psihoterapia adleriană, în toate formele sale, se bazează pe acest
principiu, iar în cazul nevrozei este esenţial a ajuta pacientul să-şi dezvolte o hartă mai bună.

Această schemă de apercepţie trebuie să fie urmărită şi demascată întotdeauna, ca

fiind imatură şi neplauzibilă […]. Atâta vreme cât nu îşi înţelege greşeala, atâta
vreme cât îşi priveşte lumea fictivă ca cea corectă […] o să rămână nevrotic. Dacă îşi
poate abandona visul despre lume […] va începe să se simtă un egal printre egali
[…] iar raţiunea sa şi "bunul simţ comun" o să crească şi vor câştiga controlul unde
până atunci era influenţa "simţului privat" […]. Cura sau reorientarea este posibilă
prin corectarea imaginii false a lumii. (Adler, 1956, p. 333)

Adlerienii îşi confruntă pacienţii cu perspectivele lor asupra lumii. Pe măsură ce stilurile de
viaţă le sunt discutate, încercate, ei sunt tentaţi să reziste sau chiar să părăsească terapia, dar dacă
relaţia este puternică şi terapeutul şi pacientul au stabilit o atmosferă de încredere şi cooperativă,
atunci perspectivele pacientului sunt expuse şi schimbarea este probabilă.

Convingerile esenţiale ale unui stil de viaţă: o analiză succintă

Mai jos este un exemplu succint al convingerilor esenţiale ale lui Liz, clienta discutată în
capitolul 3, despre dezvoltare. Convingerile ei sunt următoarele:

Conceptul de sine: "Sunt la cheremul altora", "Pot să o dau în bară", "Sunt o

persoană careia îi pasă, grijulie".
Idealul de sine: "Pentru a avea un loc, nu trebuie să greşesc", "Nu trebuie să pierd
controlul".
Weltbild: "Viaţa este un loc ameninţător, care pedepseşte", "Femeile pot fi emotive şi
să reacţioneze exagerat".
Convingeri etice: "Onestitatea este importantă, chiar dacă doare", "Dacă mint, voi fi
pedepsită".

"Alegerea subiectivă" la care se referea Sartre în citatul din deschiderea capitolului acesta
este clară: Liz se simte la cheremul altora şi a ales să nu fie vreodată în situaţia asta. Abilitatea ei
de a încerca să se controleze pe sine, şi astfel să controleze lumea ei, este alegerea subiectivă în
jurul căreia şi-a construit viaţa. Pentru că dacă nu se controlează pe sine şi face greşeli, o să fie
rănită. Aceasta este realitatea ei. Copil fiind, era "dureroasă" şi reală. Adult fiind, este de temut şi
de evitat. În multe feluri, acum este aceeaşi realitate ca atunci. Sentimentele ei de inferioritate,
inadecvare şi durere sunt reale pentru ea, şi deşi "obiectiv" ea nu mai trăieşte în aceeaşi casă
abuzivă, fenomenologic acţionează ca şi cum ar trăi tot acolo. Viaţa s-a schimbat – convingerile ei
nu. Fiind mereu pregătită pentru ce s-ar putea întâmpla, ea trăieşte ca şi cum se va întâmpla.
Pentru a nu se mai repeta vreodată abuzul, trebuie să fie pregătită întotdeauna pentru asta.
Aceasta este tăria şi problema ei: Ceea ce caută să evite din răsputeri este omniprezent în viaţa ei,
pentru a avea ce să evite. Mentalul este propriul lui loc şi "poate face un Rai din Iad, sau Iad din
Rai".

Sumar
Stilul vieţii este o producţie creativă, artistică a individului. Este o hartă cognitivă ce duce la
crearea ţelurilor în copilărie. Este şi flexibilă şi adaptabilă la viaţă, şi rigidă şi neadaptată la
schimbare. Nu este nici bună nici rea; pur şi simplu este. Ne conduce prin viaţă şi ne aduce fericire
şi bucurie, durere şi confuzie. Sunt perioade când vrem să o schimbăm, dar nu ne gândim cu
Cap. 4 – Stilul vieţii 10

uşurinţă la ceva cu care să o înlocuim, sau dacă putem concepe acel ceva, poate simţim că nu
putem să îl actualizăm. Stilul vieţii este noi, şi noi suntem stilul vieţii. Noi îl creem, îl organizăm, îl
modelăm şi îl schimbăm. Putem să nu îl vedem, înţelegem sau şti că trebuie schimbat. Este la fel de
unic ca amprenta, însă infinit mai complex şi profund. Ne trăim stilurile, la bine şi la rău.
Convingerile esenţiale ale stilului vieţii pot să se adune şi chiar o fac în jurul unor teme
comune. Cu toate că variaţiunile posibile ale convingerilor sunt ameţitoare, tipurile de teme – deşi
încă enorm de multe – sunt mai abordabile şi mai uşor de înţeles. Spre aceste grupări de teme
identificabile ne îndreptăm atenţia în cele ce urmează. Deşi nici o alegere subiectivă nu este identică
alteia, unele sunt izbitor de similare.

Puncte de considerat
Stilul vieţii individului este regula regulilor. Este un set de atitudini şi convingeri despre cum
să aparţină.
Stilul vieţii nu conţine în mod necesar instrucţiuni despre comportamente exacte, deoarece
comportamentul se poate schimba şi chiar o face, în funcţie de situaţie. Conduce la o prezicere de
comportamente probabile.
Pentru scopuri didactice, stilul vieţii poate fi împărţit în cele patru componente ale sale.
Acestea sunt conceptul de sine, idealul de sine, Weltbild şi convingerile etice.
Adler vorbea de comportamente social utile şi inutile. Cu toate că a spus că nu sunt stiluri de
viaţă "normale", a observat că pot fi folosite în moduri constructive sau nonconstructive.

Întrebări
1. Care este diferenţa dintre inferioritate, sentimente de inferioritate şi complexul de inferioritate?
2. Cum este format idealul de sine?
3. Care este diferenţa dintre conceptul de sine şi idealul de sine?
4. Ce gen de convingeri formează Weltbild-ul?
5. Discută procesul disonanţei cognitive. Care este relaţia ei cu convingerile stilului vieţii?
6. Care sunt unele dintre funcţiile stilului vieţii?
7. În ce fel este psihologia adleriană o teorie şi cognitivă şi psihodinamică?

1
În desenele comice ale lui Li'Abner el exclamă adesea "Aşa cum poate vedea orice prost. Ah, chiar vede!"
2
Rogers (1951) a subliniat şi el rolul central al empatiei în ajutorul dat clientului din psihoterapie, pentru a-şi schimba
conceptul de sine.
3
Astfel de sentimente au fost exprimate de Carl Sandburg în "Monumentul Washington noaptea" (Nimic nu se întâmplă
până când nu este mai întâi visat"), Theodore Herzl ("Dacă îţi doreşti ceva, nu este vis") şi senatorul Edward Kennedy,
care în elogiul fratelui său îl citează pe Bobby: "Unii oameni văd lucrurile aşa cum sunt şi spun de ce. Eu visez lucruri nu
au fost niciodată şi spun de ce nu." Thoreau (1854/ 1991) scrie: "Dacă cineva avansează cu încredere pe direcţia viselor
sale şi încearcă să-şi trăiască viaţa pe care şi-a imaginat-o, va avea un succes neaşteptat în momente obişnuite."
Cap. 4 – Stilul vieţii 11

Bibliografie

Adler, A., (1956). The Individual Psychology of Alfred Adler . (H. L. Ansbacher & R. R. Ansbacher,
Eds.). New York: Basic Books.

Ansbacher, H. L. (1967). Life style: A historical and systematic review. Journal of Individual
Psychology, 23, 191-212.

Dreikurs, R. (1967). Psychodynamics, psychotherapy and counseling . Chicago: Alfred Adler

Institute.

Ellenberger, H. F. (1970) The discovery of the Unconscious , New York: Basic Books.

Mosak, H. H. (1977b). On purpose. Chicago: Alfred Adler Institute.

Powers, R. L., & Griffith, J. (1987). Understanding life-style: The psycho-clarity© process . Chicago:
Americas Institute of Adlerian Studies.

Sartre, J. P. (1956). Existential psychoanalysis. In Being and nothingness (H. E. Barnes, Trans.)
(pp. 712-734). New York: Washington Square Press. (Original work published 1943)

Shulman, B. H. (1973a). Contributions to Individual Psychology. Chicago: Alfred Adler Institute.

Shulman, B. H. (1973b). What is the life style? In B. H. Shulman, Contributions to Individual

Psychology, (pp. 16-44) Chicago: Alfred Adler Institute.